Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării

Departamentu Teoria și Practica Jurnalismului

Viața privată a persoanelor oficiale cu funcții

publice și interesul public.

Lucru individual la disciplina

Cadrul relațional al mass-mediei

Realizat: Petcu Daniela

Irina Vacarciuc
anul I,grupa J171

Verificat: Victoria Bulicanu,

doctor habilitat, conferențiar universitar

2018
Dreptul la viață intimă este un drept fundamental garantat atît de legislația națională, cît și de cea
internațională. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a
domiciliului său şi a corespondenţei sale și nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni
arbitrare sau ilegale în viaţa particulară. Mai întîi de toate, urmează să clarificăm noțiunea de
„viață privată”. Pornind de la jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului (în continuarea
Curtea Europeană), prin prisma unor hotărîri (Van Oosterwijk c. Belgia; Schüssel c. Austriei;
Von Hannover c. Germaniei; Petrina c. României), s-a adus următoarea interpretare a
noţiunii: dreptul la respectarea vieţii private este dreptul la intimitate, dreptul de a trăi așa
cum dorești, protejat de publicitate. Noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se
raportează la identitatea unei persoane, precum numele, fotografia, integritatea fizică şi morală
ale acesteia. Garanţia oferită la art. 8 din Convenţie este destinată, în esenţă, pentru a asigura
dezvoltarea, fără ingerinţe externe, a personalităţii fiecărui individ în raport cu semenii săi.

Pentru a nu crea confuzii, urmează să menționăm că art. 8 din CEDO (care garantează dreptul la
viața intimă) are un caracter orizontal, semnificînd că acesta protejează individul nu doar de
ingerințele arbitrare ale autorităților publice, statele urmînd a fi considerate responsabile și de
încălcările venite din partea persoanelor private. Astfel, statele pot adopta unele măsuri care
vizează respectarea vieţii private chiar şi în ceea ce priveşte relaţiile dintre indivizi. Acest lucru
este valabil şi pentru protejarea dreptului la imagine împotriva abuzurilor din partea terţilor
(decizia în cauza Schüssel împotriva Austriei, nr. 42409/98 din 21 februarie 2002). În ceea ce
priveşte fotografiile, CtEDO a subliniat că imaginea unei persoane este unul din principalele
atribute ale personalităţii sale, având în vedere că exprimă originalitatea sa şi îi permite să se
diferenţieze de ceilalţi. Dreptul persoanei la protejarea imaginii sale constituie, astfel, una din
condiţiile esenţiale ale dezvoltării sale personale. Aceasta presupune, în principal, stăpânirea de
către individ a imaginii sale, care include în special posibilitatea acestuia de a refuza publicarea
sa.

Dreptul la viață intimă – absolut sau susceptibil de limitări?

Un alt aspect care prezintă interes reprezintă faptul dacă dreptul la viață intimă este unul absolut
sau se admit și unele limitări ale acestuia. Art. 8 alin. (2) din CEDO stabilește că se admite un
amestec în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică,
o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării,
apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a
libertăţilor altora. De asemenea, art. 26 alin. (2) din Constituție prevede că persoana fizică are
dreptul să dispună de ea insăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau
bunele moravuri.

Curtea europeană a menționat că orice ingerință asupra unuia dintre drepturile garantate de art. 8
trebuie să îndeplinească trei condiții și anume ca ingerința să fie: 1) legitimă și justificată; 2) în
concordanță cu legea; 3) necesară într-o societate democratică. Conform jurisprudenței Curții,
orice măsură de supraveghere trebuie să aibă o bază legală în legislația domestică. Deoarece o
măsură de supraveghere poate reprezenta o amenințare serioasă pentru drepturile garantate de
art. 8, pentru a fi considerată legală, o măsură de supraveghere trebuie să fie în mod special clară,
precisă și detaliată. Un scop legitim se referă exhaustiv la „securitatea naţională, siguranţa
publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea
sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”. Al treilea aspect se referă
la necesitatea și proporționalitatea ingerinței într-o societate democratică. Această condiție
solicită ca statul să demonstreze nu doar că ingerința corespunde unei nevoi sociale stringente, ci
că aceasta este proporțională cu scopul său. Statul va fi condamnat dacă comite sau admite o
ingerință asupra dreptului respectiv și nu poate justifica ingerința în baza criteriilor sus-
menționate.

Sfera publică vs. Sfera privată

De regulă, cînd Curtea europeană este invitată să soluționeze un caz pe marginea ingerinței în
viața privată, aceasta se axează pe următoarele criterii: sfera în care operează individul;
notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului; contribuţia la o dezbatere de interes
general; comportamentul anterior al persoanei în cauză, conţinutul, forma şi repercusiunile
publicării; circumstanţele în care au fost realizate imaginile. În mai multe cauze s-a pornit de la
analiza mediului și anturajului în care s-a produs presupusa ingerință.

Dreptul la viață privată se aplică diferit, în dependență de spațiul în care se află persoana,
făcînduse distincție dintre sfera privată și spațiul public. Noțiunea de spațiu public pare a fi una
destul de largă și abstractă. Comisia europeană pentru democraţie prin drept (Comisia de la
Veneția) definește într-o opinie spațiul public drept un spațiu care poate fi accesat, în principiu,
de către orice persoană, în mod liber, oricînd și în orice circumstanță. Exemple de zone
publice relevante pentru acest studiu includ: parcuri publice, străzile pietonale din centrele
orașelor, spațiile publice pentru parcare, străzi rezidențiale din cartiere, arenele sportive, stațiile
de metrou. Anumite zone publice, cum ar fi universitățile, discoteci sau cafenele, care pot fi
considerate ca zone semi-publice, ar trebui, de asemenea, incluse. Prin urmare, pornind de la
faptul că spațiul public poate fi accesat în mod liber de către oricine și oricînd, persoana nu mai
poate conta pe o intimitate absolută. Dreptul la respectul vieţii private şi de familie nu se extinde
asupra informaţiilor despre viaţa privată şi de familie obţinute în locurile publice cînd persoana
nu poate conta, în mod rezonabil, pe intimitate (Cauza Von Hannover împotriva Germaniei, nr.
59320/00 din 24.06.2004). Cu toate acestea, nu se poate admite o privare totală a intimității
persoanei chiar și în spațiile publice unde totuși persoana speră la un anumit grad minim de
intimitate. În acest sens, este relevantă cauza Peck împotriva Regatului Unit (nr. 44647/98 din
28.01.2003). Obiectul cauzei îl constituie dezvăluirea de către mass-media a unor imagini
surprinse cu o cameră de televiziune cu circuit închis (CCTV) instalată pe stradă, care îl înfăţişau
pe reclamant cu un cuțit în mînă, încercînd să se sinucidă, fapt ce a condus la publicarea şi
difuzarea pe scară largă a imaginii sale. Curtea a constatat încălcarea art. 8 (dreptul la respectarea
vieţii private) din Convenţie deși ingerinţa era prevăzută de lege şi viza un scop legitim, anume
prevenirea infracţiunilor, apărarea ordinii, protecţia siguranţei publice şi protecţia drepturilor
altora. Cu privire la necesitatea ingerinţei, Curtea a admis importanţa rolului CCTV în depistarea
şi prevenirea infracţiunilor, rol cu atât mai eficace cu cât aceste fapte erau făcute publice, însă
consideră că municipalitatea putea să găsească şi alte soluţii: să ceară consimţământul
reclamantului, să fie cenzurate de o manieră adecvată imaginile şi să verifice şi modul în care
mijloacele media realizează această operaţiune.

Într-o altă cauză (Minelli împotriva Elveţiei, decizia nr. 14991/02 din nr. 14991/02, 14 iunie
2005), Curtea a declarat capătul de cerere inadmisibil, menţionând, în special, că reclamantul nu
putea solicita o respectare absolută a vieţii sale private, având în vedere că el însuşi s-a expus
public. Speța se referă la apariţia într-o publicaţie săptămânală a unui articol în care domnul
Minelli, avocat şi jurnalist care a luat parte în mod frecvent la dezbateri publice în mass-media,
era calificat drept „braconier”, cu referire la activitatea sa de consilier în cadrul unui lanţ de
supermarketuri. Invocînd art. 8, reclamantul s-a plâns că, prin utilizarea termenului „braconier”
şi publicarea fotografiei sale în articolul în cauză, a fost încălcat dreptul său la respectarea vieţii
private.

Pe de altă parte, Comisia de la Veneția a dat o definiție si spațiului privat. Astfel, în sens
material/fizic, sfera privată reprezintă un spațiu la care accesul poate fi restricționat de lege sau
de persoana care deține acest spațiu. În principiu, spațiile private nu sunt deschise publicului și
nu pot fi accesate de orice, oricînd și în orice circumstanțe. Regulile care guvernează aceste
spații țin de domeniul dreptului privat. De asemenea, Comisia de la Veneția a specificat că sfera
privată acoperă aspectul intim al personalității unei ființe umane. Aceasta atrage după sine
dreptul fiecărei persoane de a fi protejat împotriva intruziunilor nejustificate ale autorităților
publice, mass-media, oricăror instituții sau persoane fizice. De aceea, viața privată este o sferă
foarte largă, care nu este ușor de definit. Aceasta nu se limitează la un „cerc interior” în care
individul poate trăi propria viața personală.

Sfera privată include dreptul de a stabili și de a dezvolta relații cu alte ființe umane, integritatea
fizică și morală a unei persoane, inclusiv viața ei sexuală. Prin urmare, obținerea unor imagini,
informații din spațiul privat în care operează o persoană va constitui în marea majoritatea a
cazurilor o ingerință în viața intimă a acesteia. De asemenea, s-a menționat că aspectele din viața
privată care au fost capturate întîmplător cînd se opera în spațiul public tot se pot supune unei
analize sub aspectul lezării vieții private.

Notorietatea persoanei
Un alt criteriu de la care pornește constatarea unei ingerințe în viața intimă constituie
notorietatea persoanei. În această privinţă, este necesar să se facă distincţie între persoanele
particulare şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi
politice sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută
publicului poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său la viaţa privată, acest lucru nu este
valabil şi pentru persoanele publice (cauza von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2), cererile
nr. 40660/08 şi 60641/08).

Un reportaj care relatează fapte susceptibile să contribuie la o dezbatere într-o societate

democratică, care priveşte personalităţi politice în exercitarea funcţiilor oficiale ale acestora nu
poate fi asimilat, de exemplu, unui reportaj care priveşte detalii din viaţa privată a unei persoane
care nu îndeplineşte astfel de funcţii. Dacă, în primul caz, rolul presei corespunde funcţiei sale de
„cîine de pază” care are sarcina, în cadrul unei democraţii, să comunice idei şi informaţi privind
probleme de interes public, acest rol pare mai puţin important în al doilea caz. Ca şi în cazul
defăimării, există un standard diferit de protecţie a vieţii private şi de familie a persoanelor
publice în raport cu cele particulare.

Nu va constitui o ingerință în viaţă privată urmărirea modului în care persoana ce exercită funcţii
publice îşi îndeplineşte atribuţiile de serviciu. Persoanele „publice” trebuie să accepte ingerinţe
în viaţa lor privată în mai mare măsură decît persoanele obişnuite şi gradul accesibil de cercetare
mai atentă urmează să fie cu atît mai mare cu cît figura publică în cauză şi informaţia ce se
dezvăluie sunt mai importante.

De asemenea, lipsa consimţămîntului persoanei de a publica informaţii privind viaţa privată nu

conduce automat la constatarea unui comportament ilegal. În cauza Mosley împotriva Marii
Britanii (nr. 48009/08 din 15/09/2011), reclamantul, Max Mosley, fost preşedinte al Federaţiei
Internaţionale a Automobilelor, o asociaţie nonprofit care se numără printre structurile de
conducere ale campionatului mondial de Formula 1, s-a plîns pe marginea publicării în
săptămînalul News of the World şi pe site-ul web al acestuia a unor articole, imagini şi clipuri
video care dezvăluiau detalii referitoare la viaţa sexuală a domului Mosley.

Acesta a contestat lipsa unei obligaţii legale impuse de Marea Britanie mass-mediei în legătură
cu avertizarea prealabilă a persoanelor care fac obiectul unor reportaje cu privire la intenţia
acestora de a le publica, astfel încât persoanele respective să dispună de posibilitatea de a
împiedica publicarea acestora prin solicitarea pronunţării unei ordonanţe provizorii. Curtea a
stabilit lipsa încălcării dispoziţiilor art. 8, menţionând că obligaţia impusă mass-mediei de
avertizare prealabilă a persoanelor care urmează să facă obiectul unor articole nu este conţinută
în textul Convenţiei.

Un rol special în acest sens îl are presa, care are sarcina de „cîine public de pază” al democraţiei.
Adiţional, libertatea jurnalistică mai acoperă şi posibile recurgeri la exagerări sau chiar provocări
(cauza De Haes și Gijsels împotriva Belgiei, 19983/92 din 24.02.1997). Atunci cînd persoana
doreşte să răspîndească o informaţie, statul nu poate dicta sau critica forma în care această
informaţie este răspîndită. Totuși, în pofida „rolului iminent” jucat de presă într-un stat de drept,
aceasta trebuie să respecte anumite limite, în procesul de acumulare şi răspîndire a informaţiei,
ea trebuind să respecte obligaţiile profesionale.

Presa are un rol preeminent în informarea publicului asupra problemelor de interes public şi
trebuie să aibă o anume libertate de decizie atunci cînd comentează unele chestiuni de interes
politic sau public. Cele expuse se referă şi la chestiunile funcţionării justiţiei, instituţie care este
esenţială pentru orice societate democratică. Deşi limitele criticii acceptabile la adresa
personalităţilor politice şi a persoanelor care ocupă funcţii publice sînt mai largi decît pentru
persoanele particulare, în privinţa judecătorilor gradul de toleranţă este mai redus. În acest
context, în cauza Prager şi Oberschlis c. Austria (nr. 15974/90 din aprilie 1995), CtEDO a
conchis că condamnarea unui jurnalist pentru defăimarea unui judecător, în urma publicării
comentariilor critice, nu constituia o încălcare a art. 10 din Convenţia Europeană (libertatea de
exprimare). Criticele foarte severe împotriva integrităţii personale şi profesionale ale
magistratului, pe care le-a exprimat reclamantul, erau lipsite de bună-credinţă şi nu respectau
regulile eticii jurnalistice. În asemenea condiţii, Curtea a considerat că sancţiunea aplicată nu a
fost disproporţionată protecţiei reputaţiei altei persoane şi apărării autorităţii puterii judiciare.

Prin urmare, faptul că persoana dispune de o anumită notorietate nu presupune o ingerință

absolută în viața intimă a acestuia. Dacă în circumstanţe speciale, dreptul publicului de a fi
informat poate privi chiar aspecte din viaţa privată a persoanelor publice, în special atunci când
este vorba despre personalităţi publice, acest lucru nu este valabil, chiar dacă persoanele vizate
se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care fotografiile publicate şi comentariile care le
însoţesc se raportează exclusiv la detalii din viaţa lor privată sau au ca unic scop
satisfacerea curiozităţii publicului în această privinţă. În acest ultim caz, libertatea de
exprimare impune o interpretare mai strictă. Se va reţine că art. 10 al Convenţiei nu garantează o
libertate de exprimare nelimitată chiar şi în ceea ce priveşte relatările presei cu privire la interes
public deosebit. Exercitarea acestei libertăţi presupune obligaţii şi responsabilităţi, care, conform
par. 2 al art. 10 din Convenţie, se aplică presei. Aceste obligaţii şi responsabilităţi pot avea
însemnătate cînd există o întrebare cu privire la atacul asupra reputaţiei unor persoane private şi
subminarea drepturilor altor persoane (cauza Goodwin împotriva Regatului Unit, 28957/95 din
27.03.1996).

Contribuția la o dezbatere de interes general

Un alt criteriu pe care Curtea îl analizează reprezintă contribuția informațiilor,
fotografiilor, filmărilor la o dezbatere de interes general. Este necesar ca pe viitor să se
acorde importanţă problemei de a stabili dacă reportajul în litigiu contribuia la o dezbatere
factuală şi dacă conţinutul acestuia depăşea simpla dorinţă de a satisface curiozitatea publicului.
În această privinţă, CtEDO a precizat, de asemenea, că, cu cît era mai mare valoarea informaţiei
pentru public, cu atât interesul unei persoane de a fi protejată împotriva difuzării acesteia trebuia
să devină mai puţin important şi invers. Remarcând că libertatea de exprimare includea şi
reportajele de divertisment, aceasta a precizat totodată că interesul cititorilor de a se distra era, în
general, mai puţin important decât protecţia sferei private. Spre exemplu, în cauza von Hannover
împotriva Germaniei (nr. 8772/10 din 19 septembrie, 2013),

CtEDO a recunoscut că fotografiile care aveau ca scop să scoată la lumină obiceiul

persoanelor publice de a închiria vile pentru odihnă la prețuri exagerate, poate duce la o
dezbatere de interes general. A fost menționat că un prim element esenţial este contribuţia pe
care o are apariţia fotografiilor sau a articolelor din presă la o dezbatere de interes general.
Definiţia a ceea ce constituie obiectul de interes general depinde de circumstanţele cauzei. Este
util să reamintească faptul că CtEDO a recunoscut existenţa unui astfel de interes nu doar în
cazul în care publicarea privea probleme politice sau crime săvârşite (Cauza White împotriva
Suediei, nr. 42435/02 din 19 septembrie, 2006), ci şi în cazul în care privea probleme legate de
sport sau artişti ai scenei (Nikowitz şi Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei, nr.
5266/03 din 22/05/2007). În schimb, eventualele probleme conjugale ale unui preşedinte de
republică sau dificultăţile financiare ale unui cântăreţ celebru nu au fost considerate probleme de
interes general.

Este de competența instanțelor să constate în mod argumentat existența unei dezbateri de interes
general, or, în unele cazuri această chestiune poate fi destul de fină. De exemplu, în cauza von
Hannover împotriva Germaniei (nr. 2 – Cererile nr. 40660/08 şi 60641/08), boala prinţului care
conducea principatul Monaco era un eveniment de interes general. În consecinţă, presa avusese
dreptul să relateze în acest context şi felul în care copiii prinţului îşi împăcau obligaţiile de
solidaritate familială cu nevoile legitime ale vieţii lor private, printre care se număra dorinţa de a
pleca în vacanţă (în speță era vorba despre o fotografie care îi înfăţişează pe reclamanţi
plimbându-se în timpul vacanţei de schi de la St. Moritz, pe cînd tatăl prințesei Caroline (una
dintre reclamanți) era bolnav. Fotografia era însoţită de un articol intitulat în mod ironic: „Prinţul
Rainier – nu este singur acasă” („Fürst Rainier – Nicht allein zu Haus”)).
Concluzii
La determinarea existenței unei ingerințe în viața intimă, instanțele naționale urmează să
pornească de la următoarele criterii. Instanțele urmează să determine dacă fotografiile,
informațiile au fost făcute/preluate într-un spațiu public sau privat. În cazul în care acestea au
fost făcute într-un spațiu public, de regulă, nu are loc o ingerință în viața intima deoarece după
cum a menționat Curtea, în spațiul public, intimitatea individului este echivalentă lipsei de
intimitate. Totuși, se admite că art. 8 § 1 își poate găsi aplicabilitatea și în spațiul public, dacă în
mod rezonabil, individul era îndreptățit să se aștepte la un anumit grad de intimitate.

Un alt aspect care urmează a fi determinat, este notorietatea persoanei care invocă încălcarea
vieții private. În această privinţă, este necesar să se facă distincţie între persoanele de drept privat
şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi politice sau
persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate
pretinde o protecţie deosebită a dreptului său la viaţa privată, acest lucru nu este valabil şi pentru
persoanele publice. Dacă, în primul caz, rolul presei corespunde funcţiei sale de „câine de pază”
care are sarcina, în cadrul unei democraţii, să comunice idei şi informaţii privind probleme de
interes public, acest rol pare mai puţin important în al doilea caz. Acest lucru nu este valabil,
chiar dacă persoanele vizate se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care fotografiile
publicate şi comentariile care le însoţesc se raportează exclusiv la detalii din viaţa lor privată sau
au ca unic scop satisfacerea curiozităţii publicului în această privinţă. În acest ultim caz,
libertatea de exprimare impune o interpretare mai strictă.

Al treilea aspect care urmează a fi analizat de către instanțe cu acuratețe – Contribuţia la o

dezbatere de interes general – a se stabili dacă reportajul în litigiu contribuia la o dezbatere
factuală şi dacă conţinutul acestuia depăşea simpla dorinţă de a satisface curiozitatea publicului.
În această privinţă, Curtea a precizat, de asemenea, că, cu cât era mai mare valoarea informaţiei
pentru public, cu atât interesul unei persoane de a fi protejată împotriva difuzării acesteia trebuia
să devină mai puţin important şi invers. Definiţia a ceea ce constituie obiectul de interes general
depinde de circumstanţele cauzei. Curtea consideră totuşi că este util să reamintească faptul că a
recunoscut existenţa unui astfel de interes nu doar în cazul în care publicarea privea probleme
politice sau crime săvârşite, ci şi în cazul în care privea probleme legate de sport sau artişti ai
scenei. În schimb, eventualele probleme conjugale ale unui preşedinte de republică sau
dificultăţile financiare ale unui cântăreţ celebru nu au fost considerate probleme de interes
general.

Criteriul următor se referă la comportamentul persoanei în cauză înainte de publicarea

reportajului sau faptul că fotografia în litigiu şi informaţiile aferente acesteia au făcut deja
obiectul unei publicări anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în
considerare. Totuşi, simplul fapt că a cooperat cu presa anterior nu este de natură să priveze
persoana în cauză de orice protecţie împotriva publicării fotografiei în litigiu.

Conţinutul, forma şi repercusiunile publicării se referă la modul în care sunt publicate

fotografia sau reportajul şi maniera în care persoana în cauză este prezentată în fotografie sau
reportaj pot, de asemenea, să fie luate în considerare. Amploarea difuzării reportajului şi a
fotografiei poate fi, de asemenea, importantă, în funcţie de ce tip de ziar este vorba, cu tiraj
naţional sau local, important sau puţin important.
Prin urmare, un răspuns univoc, uniform pentru toate cauzele unde se pretinde încălcarea
dreptului la viață intimă nu există. În fiecare caz aparte urmează să se determine cu strictețe
condițiile înaintate de Curtea europeană a drepturilor omului pentru luarea unei hotărîri corecte.

Dreptul la viaţă privată este reglementat prin Codul Civil, acesta trebuind respectat în
cazul oricărei persoane. Astfel, nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă,
personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără
consimţământul său ori fără respectarea anumitor limite.

Limitele menţionate se referă la atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele
internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Atingerile aduse vieţii private se referă la:

intrarea sau rămânerea fără drept în locuinţă sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul
celui care o ocupă în mod legal;

interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau
utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări;

captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul
acesteia;

difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat, fără acordul celui care îl
ocupă în mod legal;

ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de
lege;

difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă,
personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;

difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la tratament în unităţile de

asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate,
problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte
diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care
aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptăţite;

utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană;

difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a
datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei persoane sau ale
membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparţin sau care, după caz, are
dreptul de a dispune de ele.

Prin felul in care trateaza viata privata a oamenilor politici, presa europeana difera total de cea
din lumea anglo-saxona. In Europa, dar mai ales in Franta, presa traseaza o limita foarte precisa
intre ceea ce priveste interesul public – altfel zis, activitatea politica, oficiala a unei persoane
publice - si viata sa privata. In America si in Anglia, un politician apartine publicului prin tot
ceea ce face, inclusiv prin gusturile si inclinatiile sale culinare, sexuale si - eventual - estetice.

Spre deosebire de dreptul anglo-saxon, cel francez contine o lege a calomniei foarte severa, care
interzice publicarea in presa a oricarui fel de afirmatie falsa despre cineva. Desigur, si in
America sau Anglia e interzisa publicarea informatiilor false, insa diferenta consta mai degraba
in metoda reabilitarii.

In Franta, pedepsele prevazute in codul penal pentru calomnie in presa sint foarte mici dupa
standardele anglo-saxone. Acolo unde in America daunele pot fi estimate in milioane, in Franta
ele sint in general de ordinul miilor de euro, iar de multe ori se intampla ca tribunalul sa acorde
doar un euro simbolic. Adevarata victorie este insa obligativitatea publicarii in presa a unei
dezmintiri, insotite de scuze, care spala reputatia persoanei acuzate pe nedrept.

Aici intervine o mare diferenta culturala intre dreptul francez – reprezentativ pentru vechiul
continent - si cel anglo-saxon… In dreptul anglo-saxon, prejudiciul adus unei reputatii se
cifreaza… Cu cit mai mare prejudiciul estimat, in functie de importanta socio-culturala a
persoanei atacate, cu atit mai mare despagubirea. In Franta insa o simpla dezmintire publicata in
presa e considerata - si este in practica - suficienta. Franta completeaza asta printr-o lege a
„dreptului la replica”, prin care fiecare organ de presa care a publicat sau difuzat remarci critice
la adresa unei persoane este obligat sa publice si raspunsul acesteia.

Legea franceza protejeaza asadar „viata privata” mult mai mult decat dreptul anglo-saxon, insa,
in absenta unei definitii a „vietii private”, tribunalele franceze au pus, de-a lungul anilor, niste
jaloane, care implica, in primul rand, interdictia de a publica detalii despre viata sexuala a cuiva,
despre starea sanatatii persoanei sau despre opiniile ei religioase. Cum a spus-o recent directorul
principalului saptamanal politico-satiric din Franta, Le Canard Enchaîné, „La noi, informatia se
opreste la usa dormitorului”. Pentru o parte a presei anglo-saxone insa, informatia abia acolo
incepe.

Si, desigur, toate astea arata ca dupa caderea comunismului presa est-europeana a devenit, din ce
in ce mai mult, o presa de tip anglo-saxon, facand astfel sa se largeasca diferenta culturala dintre
„vechea” si „noua Europa”.
 Bibliografie:
https://www.europalibera.org/a/24181748.html

https://legeaz.net/noul-cod-civil/art-71-dreptul-la-viata-privata-
respectul-vietii-private-si-al-demnitatii-persoanei-umane-respectul-
datorat-fiintei-umane-si-drepturilor-ei-inerente
https://legestart.ro/viata-privata-fiecarei-persoane-si-incalcarea-acesteia-
ce-stabileste-legea/
https://www.juridice.ro/455745/limita-dintre-dreptul-la-viata-privata-si-
interesul-public-observata-prin-prisma-jurisprudentei-cedo.html