TERAPIA CU SEMINŢE

Seminţele fructelor şi
legumelor sunt adevărate medicamente
naturiste. Statisticile spun că românii ronţăie mai multe
seminţe decât americanii, consideraţi mari consumatori
de popcorn. Ne plac seminţele, mai ales cele de floarea-
soarelui şi de dovleac. Nu numai la meciuri de fotbal sau
când vrem să ne lăsăm de fumat. Seminţele legumelor şi
fructelor şi-au găsit la români o întrebuinţare şi mai
valoroasă: leac pentru diferite afecţiuni. Seminţele făceau
parte din reţetele magice ale vindecătorilor de odinioară,
iar astăzi sunt ingrediente pentru unele dintre cele mai
eficiente preparate naturiste.
Micile uzine de medicamente
Pe vremuri, ţăranii le considerau păstrătoarele vieţii,
adevăr demonstrat şi de medicina modernă, care a
descoperit că, înainte să se transforme în plante verzi,
seminţele conţin energii uriaşe şi substanţe benefice
pentru organism. Terapia cu seminţe nu presupune
consumul exclusiv al seminţelor, ci în combinaţie cu un
regim sănătos, bazat pe legume şi fructe. Pentru a fi
eficiente terapeutic, seminţele se mănâncă neprăjite,
deoarece prin preparare termică, cea mai mare parte a
proprietăţilor lor vindecătoare este distrusă. Din seminţe
se pot prepara şi remedii sub formă de pulberi, tincturi,
uleiuri, decocturi, cataplasme sau infuzii. Mai trebuie ştiut
că seminţele, deşi par uscate şi moarte, sunt organisme
vii, bogate în nutrienţi. De aceea, consumul seminţelor
între mese, în locul gustărilor, pe lângă rolul extrem de
benefic, şi satură. Nu întâmplător, terapia cu seminţe este
inclusă în regimurile dietetice. Consumate crude, au
efectul cel mai puternic.
Seminţele de dovleac

Nutriţioniştii din Japonia pun

seminţele de dovleac (bostan) pe primul loc în tabelul
produselor alimentare, deoarece ele conţin cca 50%
grăsimi, vitamine, microelemente şi mai ales zinc. Ele
sunt recomandate în lupta cu prostatita, constipaţia şi
balonarea. Sunt diuretice, întăresc muşchiul cardiac şi
rinichii, ajută la creşterea părului, elimină metalele grele
din organism. Pentru tratarea acestor afecţiuni, se
prepară laptele de bostan dintr-un pahar de seminţe
pisate într-un vas de lut şi trei pahare de apă clocotită. Se
strecoară, se stoarce bine terciul şi se bea lichidul obţinut
de 3 ori pe zi, câte 1/2 de pahar, înainte de masă.
Specialiştii în medicină naturistă încurajează consumul
seminţelor de dovleac, care desfundă vasele de sânge,
reglează colesterolul şi stimulează activitatea rinichilor, au
rol adjuvant în cancer, leucemie, scleroză sau diverse boli
greu vindecabile. Se mai recomandă în alimentaţia
persoanelor cu boli hepatice şi cardiovasculare, femeilor
însărcinate şi copiilor.
Seminţe sunt cea mai hrănitoare parte din dovleac şi
conţin mult magneziu. Un studiu realizat de cercetătorii
francezi a arătat că bărbaţii cu un nivel ridicat de
magneziu prezintă un risc cu 40% mai mic de a muri
tineri. Seminţele de dovleac au un efect excelent şi
împotriva paraziţilor intestinali. În caz de oxiuri, la copii se
dau câte 10-15 seminţe de dovleac decojite, zilnic, iar
adulţii vor lua câte 20-30 seminţe pe zi. Aceste seminţe
trebuie să rămână neapărat cu pieliţa fină şi uscată pe ele
şi să se mestece foarte bine. După o oră, se ia o linguriţă
de ulei de ricin. Fitoterapia recomandă seminţele de
dovleac şi contra teniei. Alături de o dietă severă, se
mestecă bine, în 4 porţii, câte 80-100 de seminţe de
dovleac decojite, iar după o oră se ia 1/2 lingură de ulei
de ricin. Dacă trebuie, în caz de o primă nereuşită, să se
încerce încă o dată aceeaşi cură, pentru că nu apar
fenomene secundare dăunătoare organismului.

Seminţele de susan
Seminţele de susan conţin vitaminele A, B, C şi E. Pentru
întărirea şi curăţirea organismului, se consumă câte 15-20
g de pulbere preparată din seminţe, cu puţină apă, de 3
ori pe zi, cu 10-15 minute înainte de masă. Arsurile se
tratează cu un terci din seminţe de susan râşnite şi apă.
Se schimbă pansamentul de 2-3 ori pe zi, până la
vindecare. Susanul poate înlocui sarea. Se amestecă 5
linguri de seminţe de susan, cu 3 linguri seminţe de in şi o
lingură de sare de mare, prăjită în prealabil într-o tigaie
uscată. Amestecul se păstrează într-un borcan închis
bine. Seminţele de susan conţin şi proteine, cu 50% mai
mult decât se află în carne. Sunt foarte bogate în calciu şi
înlocuiesc cu succes laptele. Consumul de susan previne
osteoporoza. Seminţele au o mare valoare energetică,
reprezintă un aport însemnat în afecţiunile de nutriţie,
sunt laxative, emoliente, antitumorale şi ajută la
detoxifierea ficatului şi a rinichilor, întăresc sistemul
imunitar, cresc fertilitatea şi sunt afrodiziace. Seminţele de
susan sunt o sursă bună de seleniu, magneziu şi fosfor,
având un conţinut scăzut de grăsimi şi sodiu. Mâncaţi în
fiecare dimineaţă o mână de seminţe de susan negru,
sunt foarte bogate în calciu.
Seminţele de in

Cert este că, dacă urmaţi o

cură cu seminţe de in, puteţi spune adio problemelor
digestive. Seminţele de in normalizează tranzitul
intestinal, dau senzaţia de saţietate şi încetinesc procesul
de asimilare a grăsimilor. Sunt indicate dacă suferiţi de
constipaţie, de o boală inflamatorie intestinală sau de
sindromul colonului iritabil. Puteţi lua seara, de 4 ori pe
săptămână, câte 2 linguriţe de seminţe de in măcinate, cu
multă apă. Puteţi prepara şi un macerat la rece, din două
linguriţe de seminţe de in la un pahar cu apă. Se lasă
câteva ore şi apoi se consumă seminţele, cu tot cu apă.
Uleiul de seminţe de in are efect calmant şi antiinflamator,
fiind indicat în inflamaţiile tractului digestiv şi pentru
prevenirea hemoroizilor şi litiazei biliare. Datorită acţiunii
de stimulare a arderii grăsimilor şi combatere a retenţiei
de apă, seminţele de in sunt eficiente şi în curele de
slăbire. Seminţele de in conţin mai mulţi acizi graşi
esenţiali Omega-3 decât peştele şi, în plus, sunt bogate în
fibre, vitamine şi minerale. Sunt o sursă excelentă de
fitoestrogeni, reglând tulburările hormonale şi contribuind
la prevenirea cancerului. Măcinate, le puteţi adăuga în
salate, mâncăruri, prăjituri, bolul de cereale de dimineaţă.
Dacă aveţi probleme cardiovasculare, 2 capsule de ulei
de seminţe de in pe zi ajută la scăderea tensiunii şi
reducerea nivelului de colesterol şi de trigliceride.
Seminţele de in reduc inflamaţiile, atenuând simptomele
astmului şi îmbunătăţind funcţia pulmonară. Alte beneficii
aduse de consumul de seminţe de in sunt reducerea
stresului şi creşterea capacităţii de memorare. Uleiul de
seminţe de in conţine acid linoleic şi lignină, substanţe
care ajută la prevenirea cancerului de prostată, de colon
şi de sân. Pentru a profita de aceste beneficii, luaţi zilnic
câte două capsule cu ulei de seminţe de in, adăugaţi ulei
alimentar de in sau seminţe de in în salate. Pentru a
reduce riscul de osteoporoză, e suficient să adăugaţi ulei
de seminţe de in în mâncare. Acest ulei menţine în stare
bună oasele, prin creşterea nivelului unei proteine
implicate în formarea sistemului osos. Uleiul de seminţe
de in este benefic femeilor la menopauză, dar şi celor ce
suferă de diabet, predispoziţia către osteoporoză fiind mai
crescută în cazul lor. Dacă aveţi acnee, puteţi scăpa de
această problemă folosind cataplasme cu făină din
seminţe de in. Acestea se prepară prin amestecul făinii de
in cu apă până la obţinerea unei paste. Cataplasmele
aplicate săptămânal pe zonele afectate vor face ca pielea
dumneavoastră să devină mai fină şi mai curată. Tot prin
acţiunea de reglare hormonală, seminţele de in
prevenirea căderea părului.
Preparatele pe bază de seminţe de in care se
administrează intern pot reduce absorbţia substanţelor din
unele medicamente. De aceea, cereţi sfatul medicului
dacă urmaţi un tratament de durată. Altfel, evitaţi terapia
cu seminţe de in doar dacă suferiţi de obstrucţii sau de
hemoragii ale tubului digestiv, dacă sunteţi însărcinată ori
dacă alăptaţi.
Semințele de in și Omega-3
Omega-3 sunt acizi grași polinesaturați, numiți esențiali
deoarece nu pot fi produși de organismul uman, fiind
nevoie de asimilarea lor din surse externe. Ei includ DHA
(acid docosahexanoic), EPA (acid eicosapentanoic) și
ALA (acid alfa-linoleic). Recomandările sunt ca 20% din
totalul de grăsimi consumate să fie acizi grași esențiali
Omega-3.
Beneficii ale consumului de semințe de in
- protecție împotriva bolilor de inimă (scade tensiunea
arterială)
- protecția plămânilor
- activitate anticancerigenă împotriva tumorilor
- protecție împotriva diabetului
- prevenirea și tratarea artritei
- tratarea astmului
- beneficii împotriva alergiilor
- beneficii împotriva bolilor inflamatorii
- beneficii împotriva retenției de apă
- beneficii pentru o piele uscată, dură
- beneficii pentru scleroza multiplă
- cresc vitalitatea și asigură o piele moale și un păr
strălucitor
- normalizează zahărul în sânge
- cresc rezistența la frig
- îmbunătățesc sistemul imunitar
- îmbunătățesc vederea
- ajută la dezvoltarea creierului fătului și al adulților
- ajută funcțiile renale
- ajută la formarea spermei
- ameliorează unele dereglări psihice
E nevoie de 4-6 luni de la adăugarea surselor de Omega-
3 în dietă pentru a observa rezultatele.

Surse de Omega-3 - uleiul de

pește sau semințele de in?
În momentul în care decidem ce sursă de Omega-3 este
mai bine să folosim, trebuie să luăm în considerare că
sursele cele mai sănătoase și consistente sunt cele
naturale. Astfel, deși Omega-3 se găsește ca supliment
sub diferite forme (tablete, capsule, pastile, uleiuri), cea
mai bună formă în care putem suplimenta acest nutrient
este consumul alimentului integral. În natură, Omega-3 se
găsește în cantități importante în pește și în semințele de
in. Deși peștele este o sursă bună de acizi grași esențiali,
uleiul de pește fiind recomandat pentru suplimentarea cu
Omega-3, e mai puțin cunoscut faptul că semințele de in
au un conținut de Omega-3 de 18-24%, față de numai 2%
al peștelui.
8 motive pentru a consuma semințele de in în locul
uleiului de pește
1. În primul rând, trebuie știut că acizii grași Omega-3
sunt cărămizile care ajută la îndeplinirea multor funcții în
organism, dintre care una singură este de a face EPA
(acid eicosapentanoic). Uleiul de pește, practic, nu
furnizează Omega-3, el furnizează direct EPA, ceea ce
limitează opțiunile corpului de a face ce are nevoie din
Omega-3.
2. O altă mare diferență o face fibra conținută de
semințele de in. Peștele nu conține nici un fel de fibre și
este de asemenea o formă de hrană concentrată,
nesănătoasă. Spre deosebire de alte plante alimentare,
semințele de in conțin o formă de fibră numită lignină, pe
care corpul nostru o transformă într-un antioxidant ce
ajută sistemul imunitar și are proprietăți anticancerigene și
antivirale. Nivelele mari de lignină din dietă au fost
asociate cu rate reduse de cancer de colon sau de sân.
3. Încă un avantaj pe care îl are inul în fața peștelui este
că uleiul extras din această plantă nu conține colesterol.
În schimb, 100 de mililitri de ulei de cod conține 570 de
miligrame de colesterol, cam aceeași cantitate aflată în
gălbenușul a două ouă!
4. Peștele este extrem de contaminat cu substanțe toxice
(mercur) din cauza poluării masive a apelor. Consumul de
in nu prezintă nici un risc de acest fel.
5. Uleiul de in și uleiul de pește conțin cantități mari din
vitaminele A și D. Aceste vitamine, dacă sunt de
proveniență animală, sunt toxice pentru organismul uman.
Vitaminele din in, precum provitamina caroten, care este
convertită de corp în vitamina A, nu pot deveni toxice în
organism, indiferent de cantitatea de semințe ingerate.
6. Omega-3 din semințele de in reduce colesterolul din
sânge cu 25% și trigliceridele cu 65%.
7. Folosirea inului în locul uleiului de pește are și o
componentă morală și etică.
8. Inul este ieftin și disponibil, ușor de păstrat și de
manevrat.
Cum consumăm semințele de in
Un consum zilnic adecvat de semințe de in ar fi de
aproximativ 3 lingurițe. În cazul în care se preferă uleiul
din semințe de in, acesta trebuie luat câte o linguriță pe zi.
De menționat că acestea sunt cantități de menținere.
Dacă dorim să folosim inul în scop terapeutic, doza
trebuie mărită la 5 lingurițe pe zi semințe și 2 lingurițe ulei,
în funcție de necesitați.
Semințele pot fi puse la înmuiat ca și restul nucilor și
semințelor, de cu seară, pentru dimineață. Acest
procedeu favorizează dezactivarea enzimelor inhibitoare.
O metodă bună este de a le pune în blender (după ce au
fost înmuiate), amestecate cu fructe. Acesta le face mai
ușor asimilabile. O altă metodă eficace și poate cea mai
potrivită este măcinarea lor într-o râșniță de cafea și
consumarea în salate, într-o băutură, ori pur și simplu ca
atare.
Aportul de semințe de in în dietă e la fel de important
pentru vegetarieni, ca și pentru cei care consumă doar
hrană vie sau pentru nonvegetarieni. Sunt ieftine și ușor
de găsit (în magazinele naturiste sau pe site-urile de
profil, pe internet). Tot ce trebuie să facem este să le
adăugăm la dieta noastră, și chiar să ne facem un obicei
din asta!
Atenție: Semințele de in, ca de altfel și cele de susan, nu
pot fi digerate de stomacul nostru în forma lor integrală.
Nu c-ar exista vreun pericol, doar că vor ieși din corp așa
cum au intrat, fără a ne aduce vreun beneficiu.

Seminţele de floarea-
soarelui
Cele mai populare seminţe mâncate la noi au multiple
întrebuinţări în medicina naturistă. „Bomboanele agricole“
combat nicotina. Sunt un remediu de bază în combaterea
bolilor de rinichi, de bilă şi de circulaţie. De asemenea, se
folosesc în cure pentru tratarea sterilităţii şi impotenţei
vasculare şi hormonale. Uleiul obţinut prin presare la rece
se poate folosi pentru dezintoxicarea organismului,
prevenirea afecţiunilor gingiilor şi tratarea bolilor căilor
respiratorii. Se ia o gură de ulei în fiecare dimineaţă, pe
nemâncate şi se suge vreme de 10 minute. Apoi lichidul
plin de microbi se scuipă şi se clăteşte gura insistent.
Seminţele de floarea-soarelui conţin o cantitate
substanţială de acid linoleic, care reduce depozitele de
colesterol din pereţii arterelor. Sunt bogate în vitamina E,
un antioxidant care previne apariţia bolilor de inimă. Sunt
recomandate femeilor gravide şi copiilor, pentru conţinutul
ridicat de vitamine B. Seminţele de floarea-soarelui au
darul de a reduce pofta de nicotină. Conţin vitamina E,
acid folic, magneziu, seleniu, cupru. Sunt o sursă
importantă de acizi graşi Omega-3, necesari în
regenerarea celulelor. Pentru o mai bună asimilare a
magneziului din ele se recomandă să le adăugaţi în
salate. Atenţie însă, nu prăjite şi sărate, ci crude. Naturiştii
susţin că seminţele de floarea-soarelui previn formarea
cheagurilor de sânge şi reduc riscul de a vă îmbolnăvi de
inimă. De asemenea, contribuie la o funcţionare normală
a prostatei şi ajută la reglarea digestiei.
Seminţele de schinduf

Schinduful este o plantă

ierboasă, ale cărei seminţe tratează diabetul de tip
insulinodependent. Se face o cură de 12 luni cu infuzie de
schinduf, din care se beau câte două-trei căni pe zi.
Schinduful este un hipoglicemiant puternic în timp, care
va necesita reducerea gradată a dozelor de insulină.
Pentru valori crescute ale colesterolului, se ia câte o
linguriţă de pulbere de 4 ori pe zi, înaintea meselor
principale. Intervine în metabolismul lipidelor, reducând
aşa-numitul colesterol rău şi protejând sistemul
cardiovascular de apariţia ischemiei cardiace. Seminţele
sporesc secreţia de lapte şi îmbunătăţesc starea de
sănătate a mamei. Două linguriţe de pulbere de schinduf
amestecată cu miere, luate cu o oră înainte de masă,
vindecă anorexia. Infuzia de schinduf e de ajutor femeilor
aflate la menopauză, prevenind eliminările masive de
calciu şi ajutând la păstrarea forţei musculare. Infuzia
vindecă şi sterilitatea, dar are şi efecte antiinflamatoare
asupra intestinului. Cataplasma cu seminţe de schinduf
ajută la terapia ulcerelor varicoase şi a eczemelor însoţite
de mâncărimi. În cosmetică, întăreşte unghiile şi părul, iar
pe femeile prea slabe le ajută să-şi rotunjească formele,
fără a creşte însă ţesutul adipos.

Seminţele de chimen
Chimenul este cunoscut pentru beneficiile sale medicale
de sute de ani. El ajută digestia, prin uleiul esenţial din
seminţele sale, care activează glandele salivare. De
asemenea timolul prezent în seminţe asigură o digestie
lentă şi grăbeşte vindecarea arsurilor. Dacă aveţi de
insomnie, seminţele de chimen vă vor face să aveţi un
somn liniştit, deoarece au efect calmant. Ameliorează
greţurile de dimineaţă, aşa că fac minuni pentru femeile
gravide. Se consumă sub formă de ceai – o linguriţă de
seminţe la un pahar cu apă. Seminţele de chimen ajută în
vindecarea simptomelor răcelii, printre care şi tusea. De
asemenea, durerile în gât pot fi ameliorate cu ajutorul
acestor seminţe. Cu vârsta, metabolismul devine mai lent.
Sucul de chimen vă va ajuta, deoarece sporeşte căldura
în organism şi, în cele din urmă, creşte metabolismul.
Adăugaţi seminţe de chimen dietei dumneavoastră şi vă
veţi simţi mai bine. Ele acţionează ca un laxativ natural.
De asemenea, seminţele de chimen previn astmul,
bronşita şi alte probleme respiratorii.
Seminţele de coriandru

Proprietăţile antiinflamatorii ale coriandrului îl recomandă

în tratarea afecţiunilor reumatice, bolilor rinichilor şi
anemiilor. Acizii conţinuţi, printre care cel linoleic, oleic,
ascorbic sau stearic, normalizează valorile ridicate ale
colesterolului.
Dereglările stomacale îşi găsesc remediul în coriandru, pe
care îl puteţi consuma la fiecare masă, ca adaos în supă,
salată sau omleta de la micul dejun. Are şi rol
antibacterian, deci îl puteţi consuma cu încredere pentru
evitarea balonărilor, diareii sau durerilor de stomac. Are
efect antiseptic şi e un bun leac împotriva ulcerului bucal.
Împrospătează respiraţia, deci poate înlocui guma de
mestecat după fiecare masă. Este o sursă sigură de fier,
de aceea se recomandă anemicilor sau persoanelor
predispuse anorexiei, deoarece stimulează secreţiile
stomacale şi îmbunătăţeşte digestia. Pentru femei, este
un bun remediu în normalizarea menstrei şi îndepărtarea
durerilor. Conţinutul bogat în vitaminele A şi C, dar şi
fosforul îi conferă proprietăţi dezinfectante şi protejează
ochiul de conjunctivită şi de alte afecţiuni. Coriandrul este
considerat şi un bun afrodiziac. Creşte libidoul şi,
împreună cu tehnicile de aromaterapie, el poate fi
remediul pentru îmbunătăţirea vieţii de cuplu.

Seminţele de mac
Seminţele de mac au fost descoperite cu mult timp în
urmă de europeni, macul fiind considerat una dintre
primele plante cultivate (încă din neolitic). Sunt abundente
în hidraţi de carbon, acizi graşi, calciu. Planta întreagă are
utilizări terapeutice în medicina tradiţională, dar cele mai
utilizate sunt seminţele, care ajută la prevenirea multor
boli. Seminţele sunt foarte bogate în acid linoleic – un
complex important de acizi graşi Omega-6, ce oferă
protecţie împotriva bolilor de inimă şi altor tulburări ale
aparatului circulator. Uleiul din seminţele de mac este de
mare ajutor în prevenirea şi tratarea cancerului mamar.
Mai mult, acestea stabilizează nivelul zahărului în sânge,
reduc considerabil colesterolul, împiedică apariţia
cancerului la colon şi îmbunătăţesc sănătatea globală a
intestinelor. În prezent, seminţele de mac sunt folosite ca
un remediu blând, odihnitor pentru copii, dar şi pentru
persoanele în vârstă. Au rezultate spectaculoase în
tratarea tulburărilor comportamentale. În plus, faţă de
efectele sale calmante, s-a dovedit că seminţele de mac
îmbunătăţesc capacitatea de concentrare şi intelectuală.
Ele contribuie totodată la îmbunătăţirea memoriei la
copii şi la tineri. În California, uleiul de mac este utilizat
în tratamentul stresului şi al stărilor de anxietate,
precum şi la ameliorarea durerilor de cap şi insomniei. Cu
un conţinut bogat în minerale, iod, mangan, magneziu,
zinc şi cupru, seminţele de mac acţionează ca o sursă de
energie naturală. De asemenea, ele oferă o serie de
ingrediente ce includ lecitina, acidul oxalic şi alcaloizii.
Acestea ajută la sporirea enzimelor şi a acizilor graşi
conţinuţi deja de organismul uman, pentru a asigura o
bună stare de funcţionare a acestuia. Creşterea nivelului
de energie la nivelul organelor ce îndeplinesc funcţii de
rutină se datorează hidraţilor de carbon conţinuţi de
seminţe. Sunt de ajutor persoanelor cu digestie lentă,
facilitând o mai bună funcţionare a aparatului şi tranzitului
digestiv. Pentru a da mâncărurilor, în special prăjiturilor, o
aromă specială, se folosesc seminţe de mac. Ele se pot
adăuga în pâine pentru un gust deosebit sau în diferite
tipuri de sosuri ca agent de îngroşare.
Macul combate cu succes osteoporoza, datorită
conţinutului ridicat de fosfor care facilitează absorbţia mai
bună a calciului în organism. Proprietăţile curative ale
macului au ieşit la iveală în urmă cu câţiva ani, la mutarea
unui cimitir vechi din secolul al XIX-lea dintr-un sat din
Slovacia. Atunci s-a constatat că oasele celor îngropaţi nu
erau atinse de osteoporoză. Locuitorii satului erau
cunoscuţi ca mari cultivatori şi consumatori de mac şi
miere. Cercetătorii slovaci au făcut ulterior un studiu pe
două grupuri a câte 20 de femei care sufereau de
osteoporoză. Primului grup i s-au administrat
medicamente contra osteoporozei, iar celui de-al doilea
grup, seminţe măcinate de mac în amestec cu miere şi
ulei de mac. A rezultat fără dubii că persoanele tratate
doar cu mac au scăpat de osteoporoză după administrare
timp de 12 luni. Femeile din celălalt grup încă mai aveau
osteoporoză după un an, iar oasele lor prezentau valori
ale calciului sub limitele normale.
Seminţele de roşii

Un ingredient natural găsit în seminţele de roşii a fost

identificat de oamenii de ştiinţă britanici drept o
componentă cheie pentru o viaţă mai lungă şi mai
sănătoasă. Gelul făcut din aceste seminţe e promovat ca
o alternativă naturală la aspirină. Gelul este deja utilizat
într-un produs de suc de fructe şi se aşteaptă să fie
adăugat în unele băuturi lactate. Uniunea Europeană a
recunoscut că acest ingredient îmbunătăţeşte circulaţia
sângelui şi a aprobat menţionarea pe ambalaje a acestui
ingredient. Produsul este derivat din gelul aflat în jurul
seminţelor de roşii, iar studiile au demonstrat că poate
preveni apariţia cheagurilor de sânge.
TOTUL DESPRE NUCI ŞI ALUNE
Oleaginoasele sunt benefice în prevenirea maladiilor
cardiovasculare. Datorită conţinutului în magneziu,
contribuie la buna funcţionare a unor enzime cu rol în
refacerea celulară. Consumul de oleaginoase este
benefic sănătăţii cardiovasculare. Toate oleaginoasele
(migdale, nuci pecan, alune etc.) şi arahidele
(leguminoasele) conţin acizi graşi de acelaşi tip cu cei
conţinuţi de uleiul de măsline. Astfel, consumând unt de
arahide, obţii aceleaşi beneficii ca atunci când consumi
ulei de măsline. În plus, oleaginoasele sunt bogate în
proteine, fibre şi vitamina E, un antioxidant care
neutralizează radicalii liberi responsabili de îmbătrânirea
celulară. Pentru persoanele hipertensive, se recomandă
însă oleaginoasele nesărate. Dacă ţii la silueta ta, nu le
consuma în exces, deoarece la 100 g de oleaginoase
corespund aproximativ 600 de calorii. Oleaginoasele au în
general un conţinut ridicat de vitamina E, fibre, minerale şi
oligoelemente (potasiu, magneziu, fosfor, calciu, fier, zinc
şi cupru), o pondere importantă de lipide şi un conţinut
proteic superior fructelor.

Migdalele sunt menţionate în istorie din cele mai vechi

timpuri, fiind un ingredient de preţ în pâinea faraonilor
egipteni. Originea exactă nu este ştiută, dar se crede că
provin din China şi Orientul Mijlociu. Exploratorii din
antichitate consumau migdale în călătoriile lor pe Drumul
Mătăsii, ce lega Asia de zona Mediteraneană, în special
Spania şi Italia, astfel încât aceasta plantă a fost curând
aclimatizată şi în Europa. În America, migdalul a fost adus
abia în secolul al XVIII-lea de către călugării franciscani,
adaptându-se foarte bine în California, unde şi acum se
cultivă intens. Pe parcursul istoriei, migdalele au avut o
puternică semnificaţie religioasă, etnică sau socială.
Românii aruncau cu migdale asupra mirilor ca semn de
fertilitate, acest obicei regăsindu-se şi în zilele noastre,
când la nunţi se dăruiesc invitaţilor săculeţe cu migdale
glazurate. O altă tradiţie este împământenită în Suedia
unde, în fiecare an, de Crăciun, se găteşte budinca de
orez în care se ascunde o migdală, iar cel ce o găseşte
va avea noroc tot anul următor. Arborele de migdal este
înrudit cu cireşul, prunul şi piersicul, însă fructele sale nu
sunt comestibile. Migdalele pe care le consumăm sunt de
fapt seminţele acestui arbore, învelite cu o coajă tare în
interiorul unui fruct ce ajunge la maturitate în aproximativ
7-8 luni de la înflorire. Spre deosebire de migdalele
cultivate, cele sălbatice conţin o substanţă otrăvitoare,
astfel încât, pentru a putea fi consumate, este necesar să
fie prelucrate prin spălare şi prăjire. Migdalele sunt printre
cele mai hrănitoare fructe uscate.
Cu un conţinut redus în grăsimi nocive şi bogate în
minerale şi vitamine, ele ajută în combaterea bolilor
cardiovasculare şi chiar în prevenirea unor forme de
cancer. Migdalele sunt cea mai bună sursă de magneziu
şi vitamina E, considerată vitamina antisterilităţii, cu rol în
reglarea funcţiei de reproducere. Calciul conţinut ajută la
menţinerea sănătăţii oaselor şi a dinţilor, în vreme ce
fosforul ajută memoria. Nivelul ridicat de proteine şi fibre
din migdale le fac un aliment valoros, în special într-o
dietă vegetariană sau de post, când pot substitui carnea,
păstrând aportul nutritiv. Studiile au demonstrat că este
suficientă introducerea în dieta zilnică a migdalelor pe o
perioadă de doar o lună, pentru ca efectele benefice ale
acestora să se facă simţite. Migdala ca atare nu conţine
carbohidraţi şi de aceea este recomandată persoanelor
care suferă de diabet. Cantitatea zilnică recomandată
este de 30 de grame, adică aproximativ 20 de migdale. 24
de sâmburi de migdale conţin aproximativ 6 g de proteine
şi 3,35 g de fibre.

Arahidele sunt originare din

America de Sud, Mexic şi America Centrală. Deşi sunt
considerate a fi fructe uscate, ele fac parte din familia
leguminoaselor. Fructele sunt nişte păstăi ce se dezvoltă
sub pământ, fiecare putând conţine până la 4 seminţe din
care se dezvoltă alunele. Cunoscute şi sub numele de
„alune de pământ” sau „alune americane”, arahidele au
fost folosite de oameni în alimentaţie din cele mai vechi
timpuri. Cercetări arheologice au scos la iveală dovezi ale
cultivării arahidelor în Peru cu circa 7.600 de ani în urmă.
În cultura precolumbiană, arahidele ocupau un loc de
cinste, regăsindu-se în diferite forme de artă, precum
sculptură sau bijuteriile. Exploratorii portughezi au
popularizat această plantă şi pe continentul european şi
cel african în secolul al XIX-lea, de unde a fost adusă
ulterior şi în America de Nord. În SUA, arahidele au fost
aduse în secolul al XVIII-lea de către neguţătorii de sclavi,
fiind cultivate în special pentru uleiul extras, ca hrană
pentru animale sau ca înlocuitor pentru cacao. La
începutul secolului XX, cercetările botanistului american
George Washington Carver au scos la iveală potenţialul
nutritiv al arahidelor, tot acum punându-se bazele
popularităţii imense de care se bucură arahidele astăzi în
SUA. Studiile lui Carver au identificat nu mai puţin de 300
de utilităţi ale arahidelor, atât în alimentaţie cât şi în
industrie. Astăzi arahidele se regăsesc într-o varietate
largă de produse alimentare şi în cultura culinară a multor
ţări. Sunt consumate cel mai des ca gustare, încorporate
în deserturi sau produse de patiserie, precum şi sub
forma celebrului unt de arahide. Untul de arahide a fost
produs prima dată în 1890, de către John Kellogg, cel
care a inventat, printre altele, şi binecunoscuţii fulgi de
porumb. Conceput iniţial ca înlocuitor al untului, cel de
arahide a căpătat rapid popularitate, astăzi fiind extrem de
apreciat ca gustare de dimineaţă şi ca ingredient în
diferite reţete. Arahidele, ca şi untul obţinut din ele,
constituie o sursă semnificativă de proteine, mai mare
decât orice altă plantă leguminoasă. Grăsimile conţinute
sunt în principal nesaturate, benefice pentru organism
prin efectul de reducere a nivelului de colesterol din
sânge şi a riscului de boli cardiovasculare. Conţin
minerale precum magneziul, zincul, cuprul, fosforul sau
potasiul, precum şi o importantă cantitate de fibre.
Cercetări ştiinţifice recente au demonstrat că arahidele
conţin antioxidanţi, extrem de utili sănătăţii organismului
uman. Nivelul de antioxidanţi din arahide rivalizează cu
cel al multor fructe şi legume precum merele, murele,
căpşunile sau morcovii. Arahidele sunt cultivate în
numeroase regiuni ale lumii, principalii exportatori fiind
SUA, China şi Argentina, cel mai mare importator fiind
Uniunea Europeană.

Nucile. Consumate zilnic, împiedică

îngroşarea arterelor şi previn bolile de inimă. Opt nuci pe
zi menţin arterele flexibile, inima sănătoasă şi previn
atacul vascular cerebral. Se recomandă consumul de nuci
mai ales după o masă bogată în grăsimi, pentru a-i
atenua efectele negative. Acidul alfa-linoleic din nuci este
benefic pentru cei cu tulburări de ritm cardiac. Nucile mai
conţin antioxidanţi şi arginină, un aminoacid utilizat de
corp pentru a produce oxidul nitric, cu rol în procesele de
învăţare şi memorare, reglarea presiunii arteriale,
digestie, erecţie peniană, combaterea cancerului. Nucile
pot înlocui majoritatea nutrienţilor animali în cazul
vegetarienilor, adică cele mai multe vitamine B, fosfor, fier,
cupru, potasiu şi proteine. În combinaţie cu pâinea,
cerealele sau leguminoasele (mai ales soia şi lintea) se
poate obţine gama întreagă de aminoacizi esenţiali. Nuca
este bogată în acizi graşi Omega-3 iar consumul ei poate
duce la scăderea colesterolului. Miezul de nucă este
recomandat în caz de slăbiciune generală şi extenuare.
Se poate pregăti o excelentă băutură energizantă dintr-un
pahar de suc proaspăt de fructe, amestecat cu miez de
nucă pisat şi miere.

Caju este originar din nordul Braziliei şi face parte din

aceeaşi familie cu mango-ul şi fisticul. În secolul al XVI-
lea, exploratorii portughezi au introdus această plantă şi
în alte regiuni tropicale, precum India şi unele ţări
africane, unde e cultivat şi astăzi, cei mai mari producători
din lume fiind India, Brazilia, Mozambic, Tanzania şi
Nigeria. Unele persoane sunt alergice la caju, totuşi el se
numără printre cele mai puţin alergenice nuci. Are un
conţinut bogat de potasiu, fosfor şi magneziu, conţinând
de asemenea, calciu, sodiu, fier, zinc, seleniu şi vitamina
K. În plus, este una dintre cele mai gustoase tipuri de
nuci. Uleiul de caju are aplicabilitate medicinală, fiind
demonstrate proprietăţile sale antibacteriene. Din pudra
de seminţe se extrage un antivenin.

Castana comestibilă este

originară din regiunile temperate ale emisferei nordice.
Poate fi consumată în stare proaspătă sau prelucrată
industrial, sub formă de făină, din care se prepară un
piure gustos şi hrănitor sau se foloseşte la fabricarea
surogatului de cafea şi a uleiului de castane. Castanele
conţin potasiu, fosfor, calciu, magneziu, sodiu, fier, seleniu
şi magneziu şi vitaminele A, C şi K. 10 castane prăjite
conţin 2,7 g proteine şi 4,3 g fibre. Castanele au
numeroase calităţi curative. Ele vin în ajutorul celor cu
probleme de inimă, anemicilor şi celor care suferă de boli
ale stomacului.Castanele pot fi un aliat de nădejde în
tratarea afecţiunilor respiratorii, precum tusea
convulsivă. Conţin fibre, deci persoanele care au
probleme de digestie sau cei care vor să-şi întărească
musculatura n-ar trebui să le evite. Castanele sunt
delicioase. Piureul din castane se află printre puţinele
produse prelucrate termic care îşi menţin aproape în
totalitate vitaminele. Castanele se pot folosi şi extern.
Dacă aveţi acnee, folosiţi o combinaţie de miere şi miez
de castane şi aplicaţi-o pe faţă, fiind o veritabilă mască
revigorantă, cu acţiune antiinflamatorie şi de reducere a
sebumului. Substanţele conţinute de castane refac găurile
microscopice din vasele de sânge şi le conferă
elasticitate. Tinctura este bună pentru varice.

Nuca de macadamia. Consideraţi

iniţial plante ornamentale, arbuştii de macadamia au
devenit o adevărată comoară după descoperirea lor în
1857 de către chimistul scoţian John Macadam, al cărui
nume îl poartă. Înainte de secolul al XIX-lea, aceste nuci
erau cunoscute doar de către populaţia aborigenă din
Australia, care le consumau, însă nu cultivau planta. Doar
două dintre cele 9 specii de macadamia existente produc
celebrele nuci, cele mai scumpe din lume. Originari din
Australia, arbuştii macadamia au fost plantaţi pentru
prima dată în scop comercial în Hawaii, care astăzi
reprezintă una dintre cele mai mari surse de nuci
macadamia din lume, iar SUA cel mai important
consumator. Alţi exportatori importanţi ai preţioaselor nuci
sunt Africa de Sud, America Centrală şi Australia. Preţul
ridicat al nucilor de macadamia se justifică nu doar prin
faptul că arbuştii produc fructe abia după 7-10 ani, ci şi
din cauza cojii foarte rezistente ce trebuie îndepărtată
înainte de vânzare. Coaja acestor nuci este atât de tare,
încât nu poate fi spartă cu un spărgător obişnuit. Se
folosesc utilaje automatizate care, după spargerea şi
îndepărtarea cojilor, sortează miejii în funcţie de calitate.
Aceştia pot fi mâncaţi în stare naturală, prăjiţi sau înveliţi
în ciocolată. Nucile de macadamia sunt preţuite nu doar
pentru gustul lor dulce, rafinat, ci şi pentru uleiul pe care îl
conţin (70-80%), folosit la fabricarea cosmeticelor de
îngrijire a pielii. Ele au un conţinut bogat de potasiu,
fosfor, magneziu, calciu, sodiu fier.

Mugurii de pin sunt seminţele comestibile ale arbustului

cu acelaşi nume, pinul. În lume există aproximativ 20 de
specii de pini care produc aceşti muguri comestibili.
Obiceiul de a mânca seminţe de pin datează încă de pe
vremea grecilor şi romanilor, care obişnuiau să le
păstreze în miere de albine. În prezent, mugurii se
găsesc peste tot în lume, având diferite nume: nuci
indiene, pinon, pignon, pignole, pinhao şi sunt utilizaţi în
special la prepararea de salate şi în compoziţia unor
deserturi delicioase. Pentru ca un astfel de pin să poată
ajunge la producerea de seminţe, este necesar să treacă
de la 15 până la 25 de ani de la plantare. Culegerea
mugurilor se realizează manual, ceea ce impune şi costuri
mari de vânzare pe piaţă. Din punct de vedere al
conţinutului nutriţional, mugurii de pin pot au între 10 şi
30% proteine (în funcţie de specia de la care provin) şi
aduc o cantitate importantă de fibre organismului. Prin
presare la rece, se obţine uleiului de pin, apreciat atât
pentru gustul plăcut, cât şi pentru proprietăţile
antioxidante şi antiinflamatorii.
Nuca pecan. Provenind din America de Nord, pecanul
este o specie înrudită cu nucul. Numele îi vine de la
cuvântul indian Algonquin paccan, însemnând o nucă atât
de tare încât nu poate fi spartă decât cu piatra. Pecanul a
devenit cunoscut în Europa abia în 1792, când
exploratorul Alvar Nunez Cabeza de Vaca a scris primul
despre această specie de arbore. Aroma de pecan este
considerată de gurmanzi ca fiind una desăvârşită, de o
dulceaţă net superioară faţă de alte sortimente de nuci,
respectiv sâmburi graşi. Miezul de pecan este unic
datorită concentraţiei ridicate de grăsimi polisaturate,
precum şi de substanţe cu rol antioxidant. Pecanul este
un fruct oleaginos, foarte bogat în lipide (72%), ceea ce
explică valoarea energetică ridicată: 700 kcalorii la 100 g.
Pe lângă lipide, nuca pecan mai conţine un procent de
proteine net superior faţă de alte nuci (9,3%). Uleiul
conţinut de acesta este atât de concentrat, încât, dacă îl
aprinzi cu un chibrit, focul va fi întreţinut până la arderea
completă.
Pecanul e o sursă excelentă de proteine şi grăsimi
nesaturate. Potrivit cercetătorilor, pecanul conţine mai
mulţi antioxidanţi decât oricare alt sâmbure gras, fiind
urmat de nuci şi alune. Cantitatea foarte mare de vitamina
A din pecan este binevenită atunci când dorim să ne
protejam vederea, oasele şi dinţii sau să ne îmbunătăţim
starea generală de sănătate. De asemenea, consumul
frecvent şi în cantităţi moderate de pecan duce la
scăderea colesterolului rău.

Fisticul este sămânţa comestibilă, cu gust uleios, foarte

plăcut, a unui arbore originar din vestul Asiei. Fisticul are
un conţinut important de potasiu şi fosfor şi ceva mai mic
de magneziu, calciu, sodiu, fier şi seleniu. E foarte bogat
în vitamina A. Resveratrolul din fistic are un rol important
combaterea cancerului şi a bolilor de inimă, triptofanul
îmbunătăţeşte dispoziţia şi combate depresia sau
insomnia, iar cistina (un factor important în prevenirea
îmbătrânirii precoce) favorizează absorbţia fierului.

Alunele de pădure sunt o sursă excelentă de proteine,

fibre şi magneziu. Au un conţinut scăzut de sare şi se pot
mânca crude sau pastă cu unt. Sunt ingredientul principal
din crema italiană Nutella. Uleiul de alune de pădure e
folosit extern pentru a înlătura celulita. Alunele sunt foarte
bogate în vitamina E şi săruri minerale. Atenţie însă! Nu
exageraţi cu consumul lor. 100 g de alune au 650 kcal. În
scopuri terapeutice, de la alun se utilizează: miezul
fructelor, uleiul acestora, frunzele şi mugurii.
Aluna e fructul-sămânţă al alunului comun (Corylus
avellana), arbust care creşte spontan, dar este şi cultivat.
Fructele sunt mici şi sferice sau ovoidale, câte 2-4 într-un
grup, alcătuite dintr-un înveliş lemnos ce închide o singură
sămânţă comestibilă.
Alunele de pădure reprezintă una dintre culturile cele mai
străvechi şi sunt originare din Asia. Manuscrisele
chinezeşti de acum 5000 de ani menţionează alunele de
pădure ca pe o hrană sacră din ceruri. Romanii şi grecii
foloseau alunele de pădure în scopuri medicale. Medicul
Dioscorides din Grecia Antică lăudaproprietatea alunelor
de pădure de a vindeca tusea cronică şi răcelile şi de
a ajuta la creşterea părului în zonele cu început de
calviţie. Principalii producători de alune de pădure sunt
Turcia, Italia, Spania şi Franţa.
Alunul românesc este un arbust care creşte mai ales la
margini de pădure, acolo unde este lumină din belşug şi
pământ afânat. Alunele româneşti se coc la începutul lunii
septembrie. Alunul turcesc este mai productiv, dar fructele
sale nu au virtuţile tămăduitoare şi vitalitatea alunului
autohton.
Alunele sunt un aliment cu un înalt conţinut caloric şi
bogat în săruri minerale. Ele conţin: grăsimi uleioase în
mari cantităţi, proteine, zaharuri, fibre alimentare, săruri
minerale (fosfor, magneziu, fier, mangan, cupru seleniu
etc.) vitamine, mai ales vitamina E şi, în cantitate mai
mică, vitaminele din grupul B şi vitamina A, răşini,
pigmenţi şi tanini.
Alunele de pădure au o aromă puternică şi sunt deseori
folosite în copturi, dar şi pentru a face unt de alune, faină
şi paste. Alunele se găsesc în comerţ cu sau fără coajă,
tăiate, măcinate sau prăjite şi se consumă mai ales
uscate. Sunt întrebuinţate ca atare în cofetărie iar în
industria dulciurilor ca înlocuitor al pudrei de cacao. Din
alunele presate, se obţine un ulei apreciat atât în
alimentaţie, cât şi în industria cosmetică.
Alunele de pădure nu constituie doar o sursă de proteine
de foarte bună calitate. Pe lângă vitamina E (un
antioxidant puternic) ele mai conţin şi alte substanţe
nutritive benefice sistemului imunitar. Sunt bogate în
arginină, un aminoacid care relaxează vasele de sânge.
Aceste nucifere de pădure au cea mai mare concentraţie
de acid folic dintre toate tipurile de alune. Acidul folic
reduce riscul apariţiei defectelor în tubul neural înainte de
naştere şi poate reduce riscul apariţiei bolilor
cardiovasculare, anumitor tipuri de cancer, bolii
Alzheimer şi depresiei. Alunele conţin minerale care
scad tensiunea: calciu, magneziu şi potasiu. Sunt şi o
sursă bogată de squalenta, o substanţă naturală care se
află şi în uleiul de măsline, uleiul din germeni de grâu,
uleiul de orez, uleiul de rechin şi în drojdie, cu efecte
împotriva cancerului şi reduce colesterolul. Un studiu
efectuat pe subiecţi umani a arătat că persoanele cu un
nivel ridicat de colesterol care au consumat alune de
pădure timp de 8 săptămâni au prezentat un nivel scăzut
al lipidelor care formează placa arterelor (LDL) şi un nivel
crescut al colesterolului pozitiv HDL, în comparaţie cu
grupul de control.
Fructele alunului sunt o adevărata mină de energie,
având o valoare calorică şi nutritivă apropiate de cea a
cărnii, fiind în schimb mai digerabile şi total lipsite de
toxicitate. Ca medicament, alunele au valoare terapeutică
atunci când sunt consumate crude, neprăjite, fiind indicate
pentru: anemie, creştere, colesterol mărit, diabet,
fragilitate capilară, pietre la rinichi, sarcină, boli
pulmonare.
Frunzele alunului se folosesc ca infuzie, decoct şi băi, au
efect hemostatic, vasoconstrictor şi tonifiant venos. Ele
se recoltează în lunile iunie-iulie.
Uleiul de alune virgin constituie un tratament excelent în
eliminarea teniei şi împotriva infecţiilor căilor respiratorii.
Uleiul de alune se obţine prin presare la rece. El nu poate
fi conservat mult în timp. Are efecte tămăduitoare foarte
puternice. O linguriţă de ulei luată seara şi una dimineaţa,
timp de 15 zile, duce la eliminarea teniei. Luat zilnic, uleiul
de alune protejează gâtul împotriva infecţiilor, fiind folosit
cu mult succes şi în tratarea hipertensiunii arteriale; doza
este aceeaşi.
Uleiul de alune conţine lecitină şi mulţi acizi graşi nesaturaţi: până la 83%
acid oleic şi până la 25% acid linoleic. El influenţează pozitiv microcirculaţia şi
penetrabilitatea pielii, atenuează luciul uleios, are efect astringent şi reglează
secreţia de sebum, are efect nutritiv şi hidratant, nu usucă pielea şi nu lasă o
senzaţie grasă. Este un ulei deosebit de delicat şi nu favorizează apariţia
comedoanelor, diminuează vergeturile, repară cicatricele, asigură
elasticitatea pielii. Este un ulei cunoscut şi pentru efectele de catifelare şi
atenuare a semnelor îmbătrânirii. Poate fi utilizat pentru toate tipurile de ten.
Se aplică 3-5 picături pe tenul curat, masând uşor. Evitaţi însă zona ochilor.
Pentru rezultate optime, este de preferat a se aplica seara, înainte de culcare
şi din nou dimineaţa.
Făina de alune este un energizant şi vitalizant de excepţie. Prin zdrobirea
alunelor crude în piuă sau măcinarea lor cu râşniţa, se obţine o făină foarte
gustoasă, care poate fi amestecată cu miere şi busuioc şi mâncată pe pâine,
sau din care se poate prepara untul de alune, mixând alunele într-un blender,
până devin o pastă groasă.
Sfaturi şi recomandări în folosirea alunelor de pădure:
- Dacă sunt în coajă, alegeţi alunele grele şi pline. Cele
decojite pot fi păstrate în locuri răcoroase şi uscate
aproape o lună, iar în frigider sau congelator se vor
menţine proaspete 4 luni.
- Pieliţa poate fi îndepărtată prin prăjire uşoară şi apoi prin
frecare. Alunele pot fi prăjite în cuptor, folosind o coală de
hârtie de copt. În cantitate mică, se pot măcina cu râşniţa
de cafea.
- Încercaţi untul de alune de pădure ca alternativă la untul
de arahide. Este foarte gustos.
- Alunele de pădure se pot adăuga în salatele favorite şi
se pot amesteca în cerealele de la micul dejun. De
asemenea, puteţi adăuga alune de pădure, tăiate sau
mixate, în iaurt.