Impresii din Burano, Venetia.

O plimbare in cel mai colorat loc vazut vreodata

in Europa
vacanta la Venetia nu e completa daca nu ajungi si pe vestitele insule Murano si Burano. Dupa
nume, ai putea crede ca sunt asemanatoare, si ca daca ai vazut-o pe prima cum vii de
la Venetia – adica Murano – nu are rost sa mai mergi inca 10 minute cu vaporetto si pana
la Burano. Nu pica in capcana asta! Sunt diferite.

Burano este cel mai colorat loc care mi-a fost dat sa-l vad vreodata. De cum calci pe insula
constientizezi ca asta e raiul fotografilor. Pana si curcubeul ar fi invidios pe multitudinea
nuantelor care le coloreaza viata celor aproximativ 3.000 de locuitori ai insulei.
Fiecare casa este vopsita in alta culoare, astfel incat nu vei vedea niciodata doua imobile
alaturate similare, sau avand nuante care sa nu “dea” bine la ochi. Legenda spune ca Burano era
un sat cu multi pescari. Acestia plecau pe apa dimineata devreme si se reintorceau seara, dupa
lasarea intunericului. Fiind si intuneric si ceata densa, pescarilor le era greu sa-si recunoasca
locuintele. Asa ca ce s-au gandit? Sa le vopseasca in culorii vii, astfel incat recunoasterea lor sa
fie mai facila.
In zilele noastre, pentru a-si vopsi casa, cei din Burano trebuie sa faca o cerere catre autoritati,
dupa care primesc un “paletar” cu culorile admise pentru zona respectiva. Asa ca daca unul vrea
musai casa roz cu picatele, s-ar putea sa aiba o surpriza, iar ideea sa nu-i fie aprobata.

Tehnic vorbind, insula Burano este de fapt un mic arhipelag, format din 4 insule, legate intre ele
prin poduri. Dar nu te gandi acum ca sunt insule mari. Un tur al al zonei Burano nu cred ca iti ia
mai mult de 2 ore, asta cu tot cu stat la palavre si facut poze.
Aproape peste tot sunt canale, incat daca vrei sa treci si pe partea cealalta a apei, va trebui sa
cauti un pod, sa-l treci, apoi sa te reintorci la locul pe care doreai sa il analizezi indeaproape.
Iti recomand sa intri si in curtile interioare ale localnicilor, pentru a vedea cum traiesc exact
locuitorii din Burano. Aproape peste tot vei vedea rufe intinse la uscat si galeti. Ce-or face cu
ele, nu stiu!
In functie de felul in care te poarta pasii prin Burano – de fapt ochii – la un moment dat vei
ajunge si pe “strada principala” si in piata centrala a oraselului. Este locul unde se gasesc
majoritatea restaurantelor si magazinelor de pe insula. Daca e timp frumos, ar fi si pacat sa nu
stai sa savurezi o cafea si un biscuite local – un buranello.
Nu sunt ei cine stie ce – seamana mult cu biscuitii spritati de casa facuti la noi – dar trebuie

incercati!
La doua minute de mers de piata centrala este si turnul. O “campanila” dupa cum ii spun italienii,
similara celei din Venetia. Farmecul turnului din Burano este dat de inclinarea sa. Din cauza
terenului “miscator” pe care a fost construit, turnul s-a inclinat, avand o deviatie de 1,83
metri fata de axul sau central. Si tot langa turn este si aceasta curte absolut superba, in care insa
nu se poate intra, fiind incinta unei case. Dar o poza, merge!
Ce cumperi din Burano?
Insula este cunoscuta inca din anii 1500 prin faptul ca aici se facea – si inca se face – dantela. In
special in zona unde opreste vaporetto (strategie de marketing), vei gasi mai multe magazine de
dantela. Numai ca mare atentie! Produsele veritabile – fabricate in Burano – sunt destul de
scumpe. Daca gasesti produse la 5-10 euro inseamna ca sunt “facaturi” chinezesti, asa ca mai
bine intreaba inainte de a cumpara.
Un atelier “vero” este Martina Vidal, unde poti vedea si cum se lucreaza dantela.
La plecarea de pe insula iti poti lua si un mic tablou canvas pentru numai 10 euro. E “facatura”,
dar iti va aminti cu siguranta de vacanta, in zilele mohorate de iarna.

Cum ajungi la Burano

Pe insula Burano nu sunt masini. Singurul mod de a ajunge acolo este vaporetto. Trebuie sa
iei linia 12 din statia Fondamente Nova din Venetia. Drumul intre Burano si Venetia dureaza
vreo 35 de minute, iar intre Murano si Burano numai 10 minute.
Pretul unui bilet este 7 euro dus, respectiv 10 euro dus-intors din cate vad pe site-ul
transportului public din Venetia. Eu am folosit un abonament valabil 36 de ore de 25 de euro.
Harta vaporaselor din Venetia o gasesti aici.

Ce e de vazut in Venetia – Piata San Marco, Palatul Dogilor, Podul Rialto

In urma cu cateva saptamani, le povesteam unor prieteni cat de utila este aplicatia Google
Maps pentru telefonul mobil. Inainte sa plec intr-un oras, caut punctele in care vreau sa ajung, le
pun pe harta, iar la destinatie activez GPS-ul si ma descurc de minune, chiar si fara internet.
Numai ca la Venetia, planurile s-au naruit cat ai zice peste. Orasul este atat de intortocheat, incat
la un moment dat te plictisesti sa mai urmaresti harta/mobilul si mergi pe unde iti indica “nasul”
(flerul).
Primul sfat: fixeaza-ti cateva puncte/locuri in care vrei sa ajungi si nu face un scop din a le bifa
intr-o anumita ordine! Mai devreme sau mai tarziu, tot vei ajunge la ele. Poate chiar
intamplator. Venetia e atat de frumoasa incat e pacat sa nu te lasi purtat pe stradutele pe care de
abia incape un om si care se termina direct in canal (deci va trebui sa te intorci) sau
pe podurile si podetele care se intind in fata ta la fiecare cateva zeci de metri.
Piata San Marco. Este (probabil) locul care apare cel mai des in fotografiile de pe internet. Si
atunci cand vezi la stiri ca Venetia a fost inundata, de unde crezi ca sunt imaginile? Ai ghicit!
Din San Marco. Napoleon a supranumit la Piazza – atelierul de desen al Europei.
In piata vei vedea o multime de turisti care hranesc porumbeii, desi, stand de vorba cu cineva de
la un chiosc, acest lucru se pare ca ar fi interzis mai nou, pe motiv ca pasarile s-au ingrasat peste
masura din cauza faptului ca toata lumea le da de mancare. De aceea nu se mai vand graunte in
incinta pietei.
O gramada de terase isi asteapta clientii, desi preturile sunt un pic cam piperate. O cafea porneste
de la 6-7 euro, in conditiile in care o gasesti la jumatate de pret daca mergi 2-3 strazi mai incolo.
Pe marginile pietei sunt magazine si diverse buticuri si cafenele.
 Printre ele si Caffe Florian, spune-se cea mai vestita cafenea din Venetia, deschisa in 1720.
Palatul Dogilor. Nu al “hot-dogilor” cum am mai auzit in gluma :P. Palatul, aflat la cativa metri
de San Marco, a fost resedinta celor 120 de dogi care au condus Venetia timp de 1100 de
ani (697-1797). Aici ai de vazut Puntea Suspinelor, Sala Armelor, Scara de Aur, inchisorile,
s.a.m.d. Daca ai de gand sa vizitezi si alte muzee venetiene, iti recomand biletul de 24,5 euro.
Altfel vei plati 16,5 euro numai pentru obiectivul din Piata San Marco.

Campanila. Este turnul care “vegheaza” activitatea din San Marco si din imprejurimi, un loc de
unde Venetia arata splendid. Dupa ce stai la coada si platesti biletul de 8 euro pentru a ajunge
sus cu liftul, descoperi “acoperisul” Venetiei. Totul pare o imensa vedere (ilustrata) de acolo de
sus. Un lucru straniu este ca nu se zaresc canalele. Tot ce vezi (inspre oras) sunt acoperisuri de
culoarea caramizii. Turnul are 98,5 metri inaltime si a avut mai multe roluri: far, turn de control
si camera de tortura. In ziua in care am urcat noi era putina ceata afara, de aici impresia de
fotografie “laptoasa”.
Canale Grande. Dupa cum ii spune si numele, este principalul canal al Venetiei. Are
aproximativ 4 kilometri lungime si latime variabila – cuprinsa intre 30 si 70 de metri. Este
canalul pe care merge faimosul vaporetto. Canalul incepe de la Piazzale Roma (locul unde te
lasa autobuzul de Mestre) si se termina la San Marco.

Podul Rialto. Mergand cu vaporetto, la un moment dat vei intalni cel mai faimos pod din
Venetia – Rialto, unul din cele 4 poduri care traverseaza Grand Canale . Sub forma unui arc din
piatra, podul este plin de curiosi dar si de magazine care vand fel si fel de nimicuride 2-3 euro.

Piata Rialto. De ce ar exista podul? Pai nu ca sa treci in piata? Istoria spune ca targul ar avea o
vechime de aproape o mie de ani – aproximativ anul 1097. A fost si va ramane “centrul
comercial” al Venetiei. In zilele noastre, in Piata Rialto gasesti aproape orice: fructe, legume,
mult mult peste, fructe de mare, mirodenii, etc.

In mare, acestea sunt punctele “fierbinti” ale Venetiei. Nu am enumerat aici absolut tot ce se
poate vedea pentru ca ma prindea seara si apoi ziceai ca te-am si plictisit :P.
Insa, inainte de final, vreau sa mai trec in revista 3 insule pe care trebuie musai sa le vezi: San
Michele, Murano si Burano.

San Michele, sau insula-cimitir. Se afla la cateva minute de mers cu vaporetto de Venetia. In
anul 1807, Napoleon a decis ca aceasta insula sa fie transformata in cimitir, din cauza
problemelor de salubritate. Oamenii nu mai aveau voie sa isi ingroape mortii in Venetia, din
ratiuni sanitare. Chiar si astazi, insula este singurul cimitir al Venetiei. Cei ingropati acolo sunt
deshumati dupa 10 ani pentru a face loc si altor decedati, cu exceptia personalitatilor precum Igor
Stravinski (compozitor), Ezra Pound sau altii.
Murano. Dupa ce ai terminat cu San Michele, vaporetto te duce la Murano, insula vestita pentru
atelierele sale de sticla. Magazinele de bijuterii (feminine in special) sunt la fiecare 10 metri. Mai
ceva ca farmaciile la noi, odinioara. Preturile sunt acceptabile. Pornesc de la 3-4 euro si ajung la
cateva sute. Se gaseste cate ceva pentru fiecare buzunar. Nu rata atelierele unde se face sticla.
Poti asista la o demonstratie live. Murano a detinut pana in secolul al XVII-lea monopol pe
fabricarea sticlei.

Burano. In fine, punctul terminus al plimbarii cu vaporetto este insula Burano, cel mai colorat
loc pe care l-am vazut in viata mea. Daca Murano este vestit pentru sticla, trebuie sa stii ca
la Burano mergi pentru dantela. Legenda spune ca un marinar credincios a rezistat chemarii
sirenelor, motiv pentru care a fost rasplatit cu un voal din dantela pentru mireasa sa.
Toate casele in Burano sunt colorate. Una rosie, alta verde, galbene, verzi, de culoarea liliacului.
Experienta vizuala este desavarsita. Nu rata turnul turnul inclinat.

M ilan o s i impr eju r im ile sal e. Como s i Par ma – ves titu l lac s i tr aditia
cu lin ar a
la Milano, ce sa faci? Ca revenirea in acelasi loc de enspe mii de ori nu este una dintre regulile
de aur ale turismului. Nici macar de bronz. Noroc ca orasul este ofertant la capitolul
“vecinatati”.

Como & Lacul Como

Este un orasel aflat pe malul vestitului Lac Como. Din Milano ajungi in aproximativ o ora cu
trenul. Un bilet costa 4,55 euro – un drum. Destinatia pe care trebuie sa o cauti pe automatele
de vanzare a biletelor este Como Nord Lago.
Unii spun ca Lacul Como este, probabil, cel mai romantic lac din lume. Mergi de vezi daca e,
sau nu, asa!

Parma
Nu ai cum sa ratezi acest oras daca vrei sa mananci prosciutto di Parma si Parmigiano-
Reggiano, doua dintre minunatiile fara de care bucataria italiana ar fi una de duzina.
Parma are un centru vechi ofertant pentru ochiul iscoditor al turistului. Trebuie sa
vezi Battistero di Parma, o constructie octogonala. Una dintre cele mai vechi universitati din
lume se gasesc in acest oras.
Orasul pare a fi un imens muzeu in aer liber. Lista celor mai tari atractii locale poate fi
consultata aici.
Trenul pana la Parma face intre o ora si o ora si jumatate din Milano. Biletul costa intre 17 si
31 de euro, dar, recunosc, nu m-am jucat prea mult cu site-ul “CFR-ului” italian.
 O imagine face cat 1000 de cuvinte. La Milano, un graffiti e o carte intreaga
Graffiti: “Graffiti este un termen general referitor la inscriptii caligrafiate sau imagini pictate
sau gravate pe pereti sau alte suprafete publice sau private, care nu sunt destinate acestui scop.
Cand este facut fara consimtamantul proprietarului, constituie vandalism (care este ilegal).
Graffiti a existat inca din antichitate, in perioada Greciei antice si a Imperiului roman. Cu cat
locul este mai privat, mai ilegal, cu atat este o performanta mai mare sa il faca.”
Cam asa suna definitia de manual, atribuita artei graffiti-ului. Ceea ce vedem la noi, de cele
mai multe ori, pe autobuze, garnituri de metrou, pereti si alte suporturi plane si mai putin drepte
sunt doar niste mazgalituri facute de grupuri de pusti teribilisti, in cautare de senzatii tari…
romanesti. Si de aici, probabil, si oprobiul public fata de cei care “manjesc tot ce prind cu
vopsea”.
Mi s-a intamplat la Milano, anul trecut.
Am mers pentru cateva zile in orasul din nordul Italiei. Program, ca tot turistul : ba un Dom, ba
un espresso, ba un Castel Sforzesco, ba un nou espresso. Cert e ca ziua a trecut pe nesimtite.
Cred ca era 6 seara. Ce mai puteam face, pentru ca obiectivele se inchisesera pana la ora
aceea, unul cate unul? Mai ramanea stadionul. De vazut din afara si, poate si din interior, a
doua zi, daca timpul ne permitea.

Pus mana pe harta, intrebat care este cea mai apropiata statie de metrou. Primit raspuns: Lotto
Fiera. Pe cai! Am ajuns la statia de metrou cu pricina si am chestionat un vanzator de ziare de
aceasta data, unde e stadionul pe care fac istorie Milanul si Interul. “Luati-o in directia asta,
vreo 10 minute”. Si mergem, si mergem, gasim pana si Consulatul Romaniei la Milano, dar
stadionul tot lipsa. Si pace! Ori italianul naturalizat ne trimisese intr-o directie gresita, ori
mergeam noi prea incet. Zic “hai sa grabim pasul”! Dar ce sa mai grabesti? Pe partea dreapta,
cum mergeam apare un desen pe una din dalele gardului de beton. Apoi altul. Si altul. Si tot asa,
cred, mai bine de un kilometru. Ulterior am aflat ca era vorba despre gardul hipodromului din
Milano, machiat in culori vii. Problema era ca desenele erau atat de bine facute incat, de pe
partea cealalta a drumului, pe care noi ne aflam, ele pareau a fi niste printuri dichisite.
Era ireal cum se pot reliefa atatea detalii intr-o pictura murala cu ajutorul unor sprayuri. A se
vedea reflexiile din ochiul “atletului ciclop” din prima fotografie.

Ajuns acasa, am citit ca acum aproape doi ani, autoritatile au facut cel mai mare creative
jam din Italia. Plictisiti de aspectul tern al gardului de beton al hipodromului, au organizat
“marea pictare”. Vreo 250 de artisti s-au ocupat de insufletirea acestui gard. Ce a iesit? Dupa
umila mea parere de trecator, cea mai aparte expozitie vazuta vreodata. O insiruire perfecta de
stari si trairi. Am ramas impresionat.
Dupa vreo ora petrecuta de-a lungul gardului, am ajuns si la stadion. Cat sa avem de unde sa ne
intoarcem. In alte “numai 10 minute”. In sens opus de aceasta data. Ca sa nu ametim.

“Micul zid italienesc” poate fi vazut pe Viale Caprilli, cum te duci dinspre statia de
metrou Lotto Fiera catre stadion. Privitul este gratuit. Mazgalitul te poate costa cateva sute
bune de euro. Ar fi o idee si pentru edilii oraselor din Romania. Ce zici?
Orice ghid al Venetiei ai consulta, “to do list”-ul incepe cu o plimbare romantica pe canalele
orasului cu gondola. Nu stiu daca “cercetatorii britanici” au facut vreun sondaj sau studiu in
acest sens, dar pun pariu ca 3 sferturi dintre domnisoarele care sunt cerute in casatorie
la Venetia, primesc inelul si promisiunile de iubire vesnica in barca.

Cat costa plimbarea cu gondola

Ca sa faci acest gest memorabil, ca baiat, pe langa inel, mai ai nevoie si de cel putin 80 de
euro pentru plimbarea propriu-zisa, care dureaza in jur de 40 de minute. Daca mai vrei inca 20
de minute in plus, platesti proportional 80/2=40 euro.
80 de euro platesti daca faci cursa pana in ora 19. Intre 19 si 8 dimineata, tariful creste la 100
de euro pentru o plimbare.
Daca esti in gasca si nu ai intentii romantice, trebuie sa stii ca te poti urca impreuna cu alti 5
prieteni – deci maximum 6 persoane. Pretul este acelasi.
Cam asa sunt dispuse locurile in ambarcatiune: doua pe perne (capii grupului), doua pe scaunele
(pentru cei cu mai putine merite :P), unul pe jilt si al 6-lea langa gondolier.

https://www.localvenicetours.com/venice-islands-murano-and-burano

https://www.rometoolkit.com/venice_visit/venice_water_transport.html

https://europeforvisitors.com/venice/articles/venice-vaporetto-fares.htm

Veneția atât de iubită de îndrăgostiții de pretutindeni nu mi-a dat niciodată fiori privind-o din
afară, cu Piazza San Marco tipărită pe vederi colorate sau cu gondolierii ei gălăgioși, așa cum am
văzut-o în documentarele de pe canalele de travel. Nici Murano nu mă atrăgea foarte tare pentru
că nu credeam că există undeva o insulă unde meșterii și maeștrii sticlari italieni trebăluiesc toată
ziua. Altceva m-a făcut pe mine să cumpăr cu câteva luni bune înainte bilete de avion
spre Verona:

O insulă de pescari mai colorată decât un curcubeu, despre care nu știam mai nimic – Burano.

Cum ajungi la Burano

Insula e la aproximativ 40 de minute distanță de Veneția, cu vaporetto – linia 12, adică
transportul public venețian. Îmbarcarea se face la stația Fondamente Nove, la fiecare 30 de
minute. Prețul unui bilet cu vaporul (valabil 60 de minute) costă 7 euro dar eu am folosit pass-ul
de 24 de ore pe care am dat 20 euro. Practic cu acest pass poți să folosești nelimitat transportul
public pe apă și pe uscat din Veneția și insulele din jur – inclusiv Murano și Burano – dar și în
Mestre. Deși prețul pare mare, ai să vezi că e un deal foarte bun.
 Atenție, vaporetto are un orar pe care îl respectă dumnezeiește. Ca să nu pierzi timp prețios
așteptând în gară, consultă aici orarul.

Unde mănânci
Am s-o spun pe aia dreaptă: pot să mănânc în fiecare zi doar pizza și paste fără să strâmb din nas
însă o fac a modo mio, adică cu cât mai puține ingrediente, fără adaouri venite pe filieră
americănească – porumb, cârnați și alte asemenea. Ca și prima dată când am fost în Italia, și
acum am stat numai cu ochii pizza, pasta, risotto. În Burano, într-un restaurant cu doar câteva
mese la o intersecție de canale am mâncat cea mai bună pizza de până acum și cele mai
bune penne gorgonzola e nocci, după care salivez și acum. Restaurantul se numește Il
Principe (Via San Mauro 455) și nu o să-ți fie greu să-l găsești pentru că oricum nu sunt multe
locuri unde poți să mănânci în Burano.

Ca pescarul în ceață
Casele astea colorate care sunt deja un brand pentru mica insulă venețiană au și o mică poveste.
Iarna e mai tot timpul ceață aici și cum spuneam că Burano e un sat de pescari, se pare că
localnicii și-au vopsit casele în culori cât mai vii, astfel încât să le cunoască de departe. Sigur că
la început culorile nu erau atât de vii și se foloseau pigmenți de origine minerală, culorile
predominante fiind ocrul (așa cum se întâmplă încă în Roussillon, Franța).

Azi în Burano casele sunt pictate în culorile curcubeului dar să nu crezi că fiecare face cum îl
duce capul. Localncii au nevoie de aprobare de la primărie atunci când vor să mai aplice o mână
de vopsea pe fațada casei. Oricum ar fi, locul ăsta e printre puținele unde tonurile vii nu mă
deranjează deloc. Dimpotrivă, mi se pare că e o armonie a culorilor de la care cu greu îți poți lua
ochii și obiectivul foto.

Dantelă și pisici
Aproape fiecare insuliță din jurul Veneției are un meșteșug cu care se mândrește. Sigur, pisicile
nu fac parte din patrimoniul cultural din Burano dar le vezi peste tot, lenevind la soare și cerșind
atenție de la turiști. Cu altceva se mândresc localnicii și îi atrag pe cei care se încumetă să bată
atâta drum pe apă până pe insulă. Aici mai sunt doar câteva bătrâne care mai croșetează
dantelării pe care le expun în buticurile din centrul satului. Acum câteva sute de ani dantela de
Burano făcea furori în rândurile aristocrației dar azi doar un muzeu al dantelei – Scuola dei
merletti (intrarea 5,5 euro) mai aduce aminte de vremurile alea. Eu nu am vizitat muzeul pentru
că am ajuns după program (10.00-18.00) dar găsești mai multe detalii pe site-ul oficial.

Burano își spală rufele-n public

Nicăieri în alt loc pe unde am fost nu am văzut atâtea rufe întinse la uscat. Străduțele și-așa
înguste din Burano sunt transformate într-un uscător uriaș, unde localncii își întind fără pudoare
chiar și chiloții. Pentru mine a fost un spectacol nemaipomenit și cu ocazia asta am mărit
considerabil colecția de „… își spală rufele-n public„.
Acqua alta
Pe lângă culorile vii, lenjeria întinsă cu nonșalanță la soare, umbrelele agățate de obloanele de la
ferestre, pisicile leneșe și mirosul cald de pizza prosciuto e funghi mai e ceva care îți atrage
atenție în Burano. Zeci de uși sunt fortuite ba cu placaje, ba cimentuite, ba cu bucăți de lemne
colorate. După tot felul de presupuneri – „sigur în familia asta sunt copii mici și așa îi impiedică
să iasă din casă” – am rugat un patiser să ne lămurească. Cu un calm neobișnuit pentru un
italian, a scos de sub tejghea câteva fotografii cu Burano în zilele mai puține bune – atunci când
nivelul mării crește într-atât încât parterul caselor și al magazinelor e inundat. Din păcate
fenomenul ăsta – acqua alta – se întâmplă aproape în fiecare an.

Nu poți ajunge la Veneția, fără a vizita și Insula Murano. Mi-am dorit Murano și pentru asta am
luat din stația ”Fondamente Nuova” Veneția, vaporetto nr. 12 cu destinația Murano, Burano,
Torcello.

Călătoria spre Murano durează foarte puțin, insula chiar se și vede cu ochiul liber, undeva în
zare, aflată la doar 1,5 Km. de oraș. Am avut o zi minunată. Briza, soarele prietenos și aerul
marin mi-au dat sănătate.

Undeva în dreapta trecem pe lângă Insula St. Michele, cimitirul Veneției, înconjurată de un zid,
peste care se văd vârfuri de monumente funerare. Imediat mi-a atras atenția o lucrare plastică, ce-
i drept, foarte plastic ”înfiptă în apă” și anume, o Doamnă într-o mantie metalică lungă, alături de
un venețian. Țeapănă, cu degetul întins spre poarta de intrare, parcă-i spunea acestuia: Direcția
înainte, marș! Acolo îți va fi locul! Oare cine era Doamna?

Insula Murano este recunoscută pentru producția celebrei sticle de Murano, cunoscută și
apreciată în întreaga lume. Asta cândva! Acum este invadată de ”cioburi”, de chinezării și
artefacte contrafăcute. Și prețurile nu sunt mici!

La fel ca și Veneția, insula Murano este alcătuită din mai multe insulițe conectate între ele prin
poduri. Stilul arhitectonic este asemănător cu al Veneției, dar specificul său, este liniștea.

Lumea e veselă, relaxată, vetreriile și cristaleriile, adică fostele fabrici de sticlă nu mai lucrează.
Doar câteva mai produc piese autentice, dar la prețuri enorme. Se fac și demonstrații în fața
turiștilor, așa spre amuzament!

Insula Murano a fost locuită încă de romani. Inițial, a fost un port pescăresc, apoi un important
centru comercial, ajungând în secolul al X-lea sa aibă chiar propria ei moneda și propria ei
aristocrație.

Fabricarea sticlei în Veneția datează din sec. al X-lea. Însă prin 1291, Republica Veneția a cerut
ca toate atelierele de sticlărie sa fie mutate pe Insula Murano, pentru că furnalele deschise
prezentau mari riscuri de incendii pentru casele făcute în mare parte din lemn, la vremea aceia.
La scurt timp am ajuns cu vaporetto în stația Murano Faro. Acesta, adică Farul aflat lângă
stație, este un simbol al insulei. Altădată era din lemn, acum e din marmoră albă de Istria și are o
vechime de aprox. 100 ani.

Ajunși la destinație, vaporetto este legat ”pescărește” de mal (am fotografiat nodul, dar nu știu
dacă este din acela pescăresc). Aici ne întâmpină plăcut un aer marin încărcat cu miresme de
minunate flori și nu în ultimul rând, liniștea. Murano este brăzdată de canale și poduri,
asemănătoare suratei sale, Veneția.

De-a lungul timpului și până în prezent, meșterii sticlari au păstrat cu sfințenie rețetele și tehnica
de fabricare a sticlei de Murano. Se zice că acestea vor rămâne un mister. Oare?

Prețurile sticlei de Murano au fost totdeauna foarte mari și prin urmare doar palatele regale și
reședințe aristocrate din Europa erau împodobite cu geamuri, oglinzi sau decorațiuni din sticlă de
Murano. Câte din ele nu s-or fi făcut ”cioburi”, din varii motive: neatenția unei servitoare, joaca
unor copii, răzmerițe, nervi etc. Mai târziu, fiind la modă, au apărut și în țara noastră. Mă
gândesc la cazinouri, reședințe boierești, sedii administrative, mă gândesc la perioada
interbelică... și la câte ”cioburi” or fi rezultat, după...

Odată ajunși în această insulă, ne-am plimbat pe malul Canalului Grande, am avut ocazia de a
asista și la o demonstrație de fabricare a unor piese din sticlă, adică acele ”bășici” aflate la
capătul unor lungi țevi metalice în care se sufla, apoi cu ajutorul unor unelte acestea se modelau,
se contorsionau, mai lipea o codiță și carafa era gata. Meșterul se amuza mai rău ca noi!

Am admirat casele de negustori și magazinele cu vitrinele încărcate de obiecte din sticlă de

Murano. Care mai de care mai colorate și mai fățoase. Dar nefiind originale, eu le-am numit,
”cioburi”.

Se poate vizita Museo del Vetro, sau al Sticlei, găzduit de Palatul Giustinian. Nu am făcut-o. Am
înțeles că acesta deține mostre de sticlă încă din vremea egiptenilor.

O atracție turistică a insulei este Chiesa di San Pietro Martire – Biserica Sfântul Petru Martir.
O clădire foarte frumoasă, din cărămidă roșie, ridicată în anul 1348. O altă biserică veche, din
secolul al XII lea, este Basilica di Santa Maria e Donato – Biserica Sfinților Maria și Donato.
Aici, se află un frumos mozaic aurit al Madonei și relicvele unui dragon legendar despre care se
spune că a fost ucis de Sfântul Donato și adus pe mare, din insula Kefalonia.

După ce am admirat frumoase uși, ale caselor localnicilor, cu geamuri din sticlă a la Murano,
ajungem în Piazzeta Campo Santo Stefano în mijlocul căreia se găsește Turnul cu ceas, care
datează din secolul al XIX-lea, construit pe locul unei foste biserici. Alături de Turnul cu ceas,
am fotografiat o lucrare din sticlă de Murano. Aceasta este creată de artistul plastic Simone
Cenedese și se numește, ceva în genul ”Nașterea luminii într-o cometă de sticlă”. Nu am înțeles
sensul, dar acest loc se află în topul preferințelor turiștilor!

După o gelatta și un moment de tihnă, am luat același vaporettonr. 12 în direcția Burano.

Merită o deplasare la Murano? Eu zic, da. Măcar pentru a cunoaște condițiile de muncă ale
vechilor locuitori, condiții înfiorătoare dacă ne gândim la temperaturile extrem de mari la care
era topită sticla și nu în ultimul rând, faptul că se lucra cu sticlă, un material foarte casabil și
foarte periculos atunci când ajungea ”cioburi”. Numai ea, insula, știe câte accidente, câte decese
și cât sânge o fi curs în vetreriile sale.

Venetia Orașul în sine este alcătuit din mai multe de insule și insulițe plane, o parte din ele
susținute pe milioane de stâlpi de stejar, bine fixați în sedimentul Adriaticii. Numărul acestor
insule variază funcție de anumiți factori geo-climatici și se crede că ar fi în jur de 120 astfel de
”ridicături” la aprox. 1m deasupra apei.

Am avut de două ori ocazia să văd o parte din oraș în perioada fluxului. Spun -o parte- pentru că
zona Pieții San Marco este cea mai joasă și vezi cu ochii, cum nivelul apei crește. Mulțimea se
retrage și încet, încet apa câștigă teren... la propriu!

Atunci se instalează punți alcătuite din tronsoane pentru pietoni, tronsoane întâlnite de noi cu o
seară înainte (în noiembrie 2013), așezate frumos în poziție de așteptare și chiar ne întrebam ce-
or mai fi și astea!

A doua zi, am luat la picior străduțele spre San Marco, când la un moment dat, ne-am trezit cu
apa la picioare, care înainta, împingând lumea înapoi. Atunci am înțeles rostul a niște trotuare
mai înalte pe marginea acestor străduțe. Tocmai pentru a te refugia, cât timp apa e încă mică.
După care și acestea sunt inundate.

Și tot atunci am priceput ce erau de fapt, tronsoanele întâlnite cu o seară înainte. Noaptea le
amenajase drept punți pentru trecători. Am înaintat pe ele, până am ajuns în Piazza San Marco.
Spectacolul a fost total. Pentru prima oară, atunci, am văzut piața inundată. Apa intrase peste tot,
inclusiv în Biserica San Marco.

Nu toate insulele ce alcătuiesc Veneția, sunt locuite, dar o plimbare măcar spre și printre ele,
săgetând marea, merită făcută. Cele mai îndepărtate, dincolo de insula Torcello, aparțin în
exclusivitate naturii. Acolo este raiul plantelor și a animalelor de baltă.

Mare parte din insule sunt ”profilate” pe, hai să le spunem ”Branduri”: Insula Lido etalează
vestitele plaje și cazinouri, Insula Murano sclipește la culoarea sticlei produsă
în vetreriilesale, Insula San Michele este păzită strașnic de Doamna cu coasa, Insula
Burano meșterește frumoasele dantele și nu în ultimul rând Insula Torcello cu frumoasele
mozaicuri bizantine din Santa Maria Assunta.

Pentru o vizită în insule se cumpără bilete de la orice agenție din apropierea stațiilor
de vaporetto, bilete cu care te poți deplasa în orice direcție. Oferta este variată, prețurile nu foarte
mari, cifre pe care nu le rețin și cu care, niciodată nu mi-am încărcat memoria. Soluția cea mai
practică este un abonament pe mai multe zile, care poate cuprinde atât orașul cât și insulele sale.
Acestea se pot lua selectiv, adică numai pentru oraș, numai pentru insule sau pentru ambele,
adică toate traseele.
Traseul nr. 1 este cel care străbate Canal Grande cu opriri la fiecare stație. Acesta este mai
benefic și cel mai uzitat, pentru că nu ”aleargă” și poți admira palatele în toată splendoarea lor.
Noi am străbătut canalul în sus și-n jos pentru a nu pierde niciunul din aceste palate. Dar despre
acestea voi face un rev. separat.

Traseul nr. 82 (probabil rămas de zeci de ani cu numărul ăsta) i se spune diretto și parcurge
Canalul fără nicio oprire de la Piazzale Roma la San Marco și mai departe în Insula Lido. Cu
acest traseu am circulat într-o altă excursie, în 2013, când am văzut Lido, stațiunea întinsă pe o
limbă de pământ, cu multe clădiri Art Nouveau. O recomand celor amatori de plajă.

Traseul nr. 12 cu plecare de la Fondamente Nuovo, aflat în estul Veneției, trece pe lângă Insula
San Michele-cimitirul orașului-și parcurge drumul ”fără pulbere”, precum o autostradă, în
direcția Murano, Burano, cu finiș la Torcello. Special pentru Santa Maria Assunta am ajuns la
Torcello. Doi pereți interiori ai bisericii, sclipesc de încărcătura mozaicurilor bizantine, cele mai
frumoase din Italia, după cele de la Ravenna.

Traseele nr. 41 și 42 parcurg Veneția în sensul acelor de ceasornic, o rută circulară, cu diverse
stații, dar obligatoriu Gara și Piața San Marco. Acest traseu merită făcut, pentru că ajunge până
în capătul de est al insulei, la San Pietro di Castello, în zona Arsenalului.

Mai există Feribotul, sau traghetti care operează traversări ale canalului între diverse stații.
Trebuie menționat că acest Canal Grande, care străbate Veneția precum un S întors, pe un parcurs
de peste 4km, nu poate fi traversat decât pe trei poduri. De fapt patru, ultimul fiind de dată mai
recentă, terminat în 2008, numit al Constituției, sau Calatrava. Celelalte trei, sunt Ponte Santa
Lucia, Ponte Rialto și Ponte dell Accademia.

Taxiul de apă, sau motoscafo. Acesta sosește la comandă telefonică. Nu-mi pot imagina prețul!

Și nu în ultimul rând, celebrele Gondole. Acestea sunt un simbol al orașului, prezența lor a fost
semnalată încă din sec. al XI-lea. Toate sunt lucrate manual, toate confecționate din 280 bucăți
separate de lemn, toate asimetrice, toate sunt vopsite în negru, toate au o prora în formă de furcă
cu șase lamele, iar gondolierii, toți poartă obligatoriu tricoul în dungi. Plimbarea cu o gondolă
costa în mai 2017, în jur de 100 euro/1 oră, mers și pe canale. Dacă plătești în plus, acesta îți
cântă și o canzzonetta.

Am preferat totuși plimbarea pe jos și trecerea canalelor pe superbele podețe, care sunt în număr
de aprox. 600. Iar canalele, în număr de 160.

După cum spusei, am luat traseul 12 de la Fondamente Nuovo, pentru Murano, Burano și
Torcello.

Mulțumesc! Ne vom întâlni la Murano, apoi Burano și de ce nu, la Santa Maria Assunta-
Torcello.

AmFostAcolo, am fost la Muzeul Dantelei în luna lui Florar 2017.

Așa cum un păianjen își țese pânza pentru a se hrăni, tot așa și femeile din insula Burano, în
vremuri de răstriște, lucrând dantelă, au găsit o modalitate de câștig, alături de bărbații lor
pescari, sau cei care lucrau la foc deschis în vetreriile din Murano.

Existența lor nu era simplă. Ele, femeile din Burano, au experimentat pe lângă dantela lucrată cu
așa-zisele ciocănele, adică niște bețișoare cu ața înfășurată pe ele, apoi împletite și înnodate cu
talent, îndemânare și dichis, zic, au experimentat și dantela lucrată cu acul și ața. A lucra o
dantelă, indiferent cu ce instrument, presupune o mare investiție și anume, în primul rând, una
”oculară”.

Insula Burano, cea plină de culoare nu trebuie ocolită la o eventuală deplasare la Veneția.

Deși mai fusesem cu patru ani în urmă cu gândul de a vizita muzeul, la momentul sosirii, se
terminase ”firul de lucru” al programului (10.00-18.00, ultima intrare ora 17.30) și atunci am zis,
nu-i bai! Sincer, nici nu mi-a părut rău!

Întâmplarea a fost să merg încă odată la Veneția și să-mi aranjez programul așa fel, încât să nu-l
mai ratez.

După vizita la Murano, am luat vapotrtto 12 spre Burano și Torcello. Știam de Torcello, că
ascunde acolo departe, ceva frumos!

Așa dar, drum întins spre Burano. Drumul ”fără pulbere”, dar ”cu stropi”, a durat aprox. jumătate
de oră, după care intrăm într-o mică lagună cu insule și insulițe nelocuite, dar pe unde din ele,
încă se mai văd ziduri și clădiri în paragină, semn că totuși, cândva, au fost și acestea locuite.

Insula Burano, de fapt este formată din patru insule separate de trei canale și legate între ele cu
frumoase poduri arcuite.

I se mai spune și ”Insula curcubeu” pentru că toate clădirile sunt vopsite în culori aprinse, de la
roșu la violet, în diferite nuanțe ale acestora. Lumina și combinația de culori provoacă o stare de
bine, o adevărată terapie.

Legenda spune că obiceiul de a zugrăvi casele în culori vii, vine din timpurile când pescarii se
întorceau la casele lor iarna și insulele erau acoperite de ceaţă, iar culorile aprinse ale caselor le
erau ajutor în găsirea drumului. Legendă sau nu, cert e, că atunci fiecare își alegea culoarea casei
după bunul plac. Înclin să cred că este realitate, nu legendă.

Astăzi, pentru că locul a devenit vestit tocmai datorită caselor divers colorate, când cineva
doreşte să-şi vopsească locuința pe afară, el este nevoit să ia autorizaţie de la Primăria din
Burano. Esteticienii vin la faţa locului, studiază culorile caselor vecine şi îşi dau, sau nu,
consimțământul legat de noua culoare. Ea trebuie să se armonizează cu nuanţele caselor din jur.
Dacă nu primește acordul, proprietarul trebuie să-şi aleagă o altă culoare, să depună o nouă
cerere … şi tot aşa! Ce mai, asta e Dictatura Culorii!!
Am coborât la Stația Burano și pentru că aveam o rezervă de timp, am luat-o la picior, pur și
simplu la întâmplare, pe străduțe mici și întortochiate, când la stânga, când la dreapta, când pe un
pod, când pe o margine de canal. Aici nu te poți rătăci. Ce mai, o adevărată încântare! Așa cum
am spus, o terapie prin culoare!

Dantela produsă aici de priceputele femei a fost una de o calitate excepțională. Era vestită în
întreaga Europă ca fiind cea mai fină și mai elegantă. Era dantela punto in aria în
traducere punct în aer, lucrată numai cu acul și ața, la început fără un suport ajutător, dar apoi s-
au realizat niște tambure- suport, așa cum se vede în una din fotografii. Căci da, am găsit un
magazin hand made

unde, se lucra ”la vedere”. dar tot nu ai certitudinea autenticității produselor expuse! Oricum,
prețurile erau foarte mari.

La tot pasul se află magazine și magazinașe ce gem de mărfuri lucrate din dantală, sau cu
dantelă... era să zic, de Burano. Da de unde, dantelărie chinezească! Rochii, umbrele, fețe de
masă, perdele, milieuri... La urma urmii, economiștii chinezi, chiar ar trebui admirați de felul
cum au reușit să inunde lumea cu mărfuri contrafăcute și de calitate, hai să zicem medie.

Museo del Merletto sau Muzeul Dantelei.

Produse adevărat autentice, am văzut la Museo del Merletto, deschis din 1981 în clădirea unei
foste școli pentru tinerele femei dornice a învăța meșteșugul deja uitat. Și asta era prin 1872,
când contesa Adriana de Marcello a deschis această școală.

Muzeul se află în Piazza Galuppi, acolo unde se află și Biserica San Martino, dar și majoritatea
clădirilor administrative. Școala a funcționat cu întreruperi până când a fost închisă, din lipsă de
”eleve”. Din varii motive economice și sociale, tradiția a dispărut, astăzi mai sunt foarte puține
dantelărese în insulă. Câte? Nu știu. Unde? Nu știu. În ce tehnică lucrează? Nu știu. De vânzare?
Nu știu. Preț? Nici atât.

Și pentru că au existat documente, modele, obiecte legate de arta brodatului și tot felul de
dantelării lucrate aici, s-a hotărât transformarea şcolii în muzeu. Nu mai rețin prețul unui bilet.
Era totuși mic. În jur de 5-6 euro.

M-am plimbat printre dantele, AmFostAcolo printre dantele, am admirat și fotografiat (fără
restricții) dantele. Autentice.

După un filmuleț explicativ despre istoria dantelei și tehnicile de realizare ale acesteia, vizitatorul
poate vedea ustensile vechi de lucru, modele, fotografii, picturi, chiar și o pereche de ochelari. În
vitrine speciale, ca niște mese acoperite cu geam sunt etalate eșantioane de dantelă veche
deosebit de fine și variate ca model: dantelă lucrată cu acul, cu croșeta, cu ciocănele sau dantelă
spartă. Un regal de frumusețe și de autenticitate!
Pentru un iubitor de frumos, de eleganță și stil (deși nu mă încadrez decât în primul criteriu),
Muzeul Dantelei din Burano merită cu prisosință o părticică din timpul d-vs de turist.

Veneția nu e Venația, fără un drum în insulele sale. Mulțumesc!

Vaporetto în care ne-am îmbarcat din Burano, spintecă voinicește valurile Adriaticii, înaintând în
direcția Torcello, punct finish al excursiei noastre de o zi în insulele Veneției. Torcello, nu este
decât una din cele 118 insule ce alcătuiesc orașul. Situată în partea de nord a lagunei venețiene,
călătoria nu durează foarte mult, aproape că nu ne-am așezat bine și iată, o campanilla apare la
orizont, semn că ne apropiem.

Urmează ”nodul de acostare”, acel nod de siguranță și de fixare a ambarcațiunii pe care

personalul însoțitor îl execută cu mare rapidiate manevrând funiile, precum dantelăresele din
Burano, firul lor de lucru.

Torcello este una din cele mai interesante și mai liniștite insule ale Veneției. Interesantă, pentru
că își are istoria sa interesantă. A fost locuită și nu mai e. A fost plină de viață și prosperitate, iar
acum doar turiștii îi calcă ”pragul”. Pe cheiul de acostare stă scris mare: TORCELLO.

În jur de 10-15 persoane am coborât din vaporetto. Am tras aer în piept și pentru că eram pentru
prima oara aici, ne-am ținut după grupul de turiști, despre care am zis, ”ăștia nu pot merge decât
spre Assunta”. Încolonați am pornit pe malul stâng al unui canal, către centrul insulei
pe Fondamenta dell Borgognoni.

În jurul nostru se desfășoară o zonă plină de vegetație, fără clădiri, numai spații verzi, locuri
părăsite, aproape pustiu. Din loc în loc, pe malul opus al canalului, din apă ies treptele și scările
fostelor case, dar pe care natura le-a răpus, acestea dispărând complet, așa cum frumos a spus
romantica George Sand, când a vizitat insula, în 1830: ”Torcello este o sălbăticie recuperată”.

Întreg grupul înaintează în liniște și chiar nu știu de ce în liniște, doar turiștii sunt ființe
gălăgioase! Drumul e destul de lung, am rămas deja la coadă... probabil oboseala!

Se pare că Insula Torcello este mai veche chiar decât Veneția. Aici, descoperirile arheologice
spun că ar fi fost printre primele locuri unde oamenii s-au adăpostit din calea năvălitorilor. Și
asta era cam prin sec al V-lea. Așezarea s-a dezvoltat, prin evul mediu avea în jur de 20.000
locuitori care trăiau din pescuit și comerț. A fost chiar port comercial unde veneau nave din
Orient, încărcate cu mătăsuri și mirodenii, de unde plecau încărcate cu pește.

Natura nu a fost darnică cu ei, canalele s-au colmatat, iar malaria a decimat. Prin sec al XII-lea
natura a măcinat. Aproape tot!

A rămas canalul și un pod arcuit, fără balustradă, lângă care, o plăcuță ne informează că este al
Diavolului. Wow... și dacă trecem peste el și la capătul opus e numai hățiș, mlaștină și păpuriș,
asta înseamnă că acolo locuiește dumnealui?
Există și o legendă, (fără legende nu se poate!). Și cum această legendă este lungă și destul de
macabră îmi permit să nu o mai amintesc, dar ”înfricoșați” fugim repede spre turiștii care erau
mult înaintea noastră. Insula parcă se trezește la viață: apar dughene cu mărfuri în stradă, ceva
case de locuit în curtea cărora zac descoperiri arheologice, o fostă prăvălie, un actual local cu
ceva d-ale gurii, curți cu multă verdeață, unele locuite, altele nu. Foarte puținii locuitori de azi
trăiesc numai din turism.

Basilica Santa Maria Assunta.

Este ținta călătoriei noastre. Bătrâna catedrală, aflată în Piazza Torcello și fondată la 639, pare
bucuroasă de musafiri.

A fost ridicata pe vremea când Torcello avea legături comerciale cu Imperiul Bizantin. De aceia
se pot observa elemente de arhitectura bizantina în exteriorul ei. Este dedicata Sfintei Maria și
este cea mai veche din lagună. A fost reședința episcopului de Altinum. Fațada din cărămidă are
un portic ce datează din anul 864.

Totuși ceva neprimitor și rece, poate liniștea și lipsa de aglomerație, te face să pășești cu
smerenie în interiorul său.

După formalitățile de plată (5 euro/persoană) ne minunăm de amploarea, eleganța și sobrietatea

sa. Pentru asta am venit la Torcello: pentru tavanul din lemn din sac al XI-lea în original, pentru
pavimentul din marmoră neatins de la începuturile sale și apoi pentru mozaicurile sale!
Superbele mozaicuri bizantine din perioada de început a creștinătății, dar și altele, adăugate mai
târziu. Cele mai frumoase din Italia, după cele de la Ravenna.

Altarul și capelele alăturate sunt acoperite cu mozaicuri aurite. Pe bolta altarului stâng, mozaicul
datează din al XI-lea și îl reprezentă pe Iisus cu doi îngeri și cei patru Evangheliști. Bolta
altarului din mijloc, cu un mozaic din sec al VI-lea, o înfățișează pe Fecioara Maria cu Pruncul,
în toată splendoarea, pe un fond simplu, aurit. În registrul de jos, apar cei 12 Apostoli.

Pe peretele opus altarului, pe toată suprafața sa, sclipește o ”Judecata de Apoi”. Este o lucrare
înfricoșătoare dacă o privești cu atenție. Mozaicul realizat în sec. al XII-lea arată patimile ce-i
așteaptă pe ”păcătoși”. Am studiat figurile, atât cât s-a putut la înălțimea la care se află și la
distanța permisă vizitatorilor. După atâta vreme, nu poți spune decât da, artistul a avut dreptate...
lumea a pătimit. Și surprinzător, foto este permis, dar fără flash!! Și tot surprinzător, nu toate
fotografiile ies. Nu știu ce se întâmplă!

Ieșim la lumină și admirăm fostul Baptisteriu din care, practic nu a rămas decât urmele unei foste
băi. Se văd straturi suprapuse de marmoră, straturi de istorie! O piatră sculptată despre care se
zice că ar fi fost Tronul lui Atilla. Alături, o altă biserică, da dată mai recentă, dar nimic nu
egalează mozaicurile vechi, bizantine, foarte bine conservate și puse în valoare din interiorul
Santa Maria Assunta. Există și un muzeu, se poate urca în campanilla, poți sta și o zi întreagă
aici, ai ce vedea, dar indubitabil... am zis, gata, ”nu mai încape! ”
Calea întoarsă spre vaporetto o facem pe același traseu și pe același canal, până la îmbarcare și
drum întins spre Veneția.

Asta a fost Insula Torcello. Fă tot ce poți, pentru a vizita Torcello și a spune apoi, AmFostAcolo,
am fost la Torcello! Veneția nu poate fi Veneția, fără Torcello.

De pe Murano, ne-am imbarcat pe vaporasul numarul 12 si am continuat drumul pana am ajuns

pe Burano, care se invecineaza cu Torcello (se pare ca aceasta insula a fost prima locuita dar
malaria si timpul au facut ca astazi doar cateva familii sa mai locuiesca aici). Calatoria intre cele
doua insule, Murano si Burano, va dura putin peste 40 de minute (depinde cum mergevaporasul).

Se mai poate ajunge pe insula Burano si prin luarea vaporasul ACTV Linia ‘LN” (Laguna
Nord), cu plecare de la statia Fondamente Nove, varianta mai scurta, sau de la capatul celalalt,
San Marco – Pieta (in apropiere de Piata San Marco), varianta mai lunga, cu opriri pe Lido si pe
Punta Sabbioni.

De cum veti pune piciorul pe insula veti ramane cuceriti de priveliste pe care o sa veo ofere
casele de pe insula care sunt zugravite in diferite nuante viu colorate, care o sa va acapareze
privirile. Pentru a putea sa zugraveasca casa un locuitor de pe insula trebuie sa faca o cere la
primarie de unde va primi in functie de culoare caselor vecinilor o anumita nuanta cu care se
poate vopsi casa.

Principala ocupatie a locuitorilor acestei insule este pescuitul, turismul (mai ales vanzarea
suvenirurilor) si micile afaceri cu terase si restaurante. Din aceasta cauza majoritatea tinerilor
prefera sa paraseasca insula si sa mearga pe continent in cautarea unui loc de munca.

Centrul insulei, al orasului este in Piazza Baldassare Galuppinume dat dupa compozitorul care
a trait pe insula si care a condos chiar corul din Basilica San Marco. In aceasta piata exista doua
lucruri care iti vor atrage privirea; o statuie din bronz cu bustul pianistului – compozitor care i-a
dat numele si o fantana. Pe langa piata centrala mai puteti vizita Biserica San Martino si cu
Muzeul Dantelei (insula care a fost renumita pentru broderiile pe care le ofereau locuitori acestei
insule).

Muzeul Dantelei este situat la Piazza Galuppi prezentand istoria dantelei si omagiul adus
mestesugaritelor, broderii care le realizau cu rabdare si migala.

Biserica San Marino este renumita pe insula datorita vechimi ei de peste o mie de ani da si
turnului clopotnita foarte inclinat.

In concediu pe care l-am petrecut asta vara si care a devenit un mic circuit prin partea sudica si
partea Balcanica a Europei cu vizitarea mai multor puncte turistice am apucat sa alocam si
Venetiei trei zile. Astefel dupa ce am parasit Croatia si o mica trecere prin Slovenia am intrat in
Italia unde am ajuns seara si ne-am cazat in Maestre la Hotel Kappa (vezi impresii).
Scurta descriere

Venetia a fost si este unul dintre cele mai frumoase orase de pe globul pamantesc, avand un vast
criteriu cultural si religios. A fost cea mai mare putere maritima a continentului pentru mai bine
de 800 de ani, datorita iscusintei de manevrare a corabiilor de catre locuitori sai, astfel datorita
pozitionari a devenit un oras stat putatand spune ca sunt independenti. Orasul mai este cunoscut
si sub denumirea de republica Sfantului Marcu si republica Leului.

Venetia este impartita in trei parti:

-Orasul lagunar Venetia

-Maestre

-Marghera

Intregul oras devine Patrimoniu Unesco in anul 1979. Orasul lagunar este impartit in 6 parti
denumite sestiere: Dorsoduro, Santa Croce, San Polo, San Marco, Cannaregio si Castello
cuprinzand o multime de insulite, poduri si podete. Centrul Venetiei se considera Piata San
Marco cu impunatoarele sale edifici Bazilica San Marco, Palatul Ducal si campanila San Marco.

Alte edifici de vizitat sunt Bazilica Santa Maria della Sulute, Basilica Santa Maria Gloriosa dei
Frari, Palazzo Grassi, Galeria dell'Academia, Biserica Sfanta Maria del Miracoli, podul Rialto.

Piazzale Roma iar de aici se poate ajunge foarte usor cu vaporasul in Piazza San Marco, insa noi
am luat-o la picior sa putem vizita atat magazinele de unde sa cumparam suveniruri dar si
anumite obiective turistice.

Traseul din Piazzale Roma pana in Piazza San Marco a fost urmatorul:am trecut Podul
Costituzione, Stazione FFSS, Biserica Scalzi, Podul Scalzi, Basilica Santa Maria Gloriosa dei
Frari, Ponte di Rialto, Biserica Sfanta Maria del Miracoli si Piazza San Marco. La intoarcere
seara am schimbat traseu : Palatul Grassi, Biserica Vidal, Galeria dell'Accademia, Biserica della
Salute si Piazzale Roma.

Scurt istoric Piazza San Marco

Piata San Marco este piata centrala a Venetiei aici aflanduse cele mai faimoase cladiri ale
orasului: Bazilica San Marco si Palatul Dogilor. Piata este delimitata in partea de sud de doua
coloane aduse aici in anul 1170 infatisand in varful lor Leul Sfantului Marcu si pe Sfantul
Teodor, Iar in partea de nord se afla Torre Dell'Orologio (un turn cu ceas) construit in 1499 pe
care este inscriptionat un text care spune “Eu numar doar orele fericite”.
Coloana care se afla pa partea dinspre Palatul Ducal con? ine leul inaripat, simbol al Sf. Marcu,
care este începând din anul 862 sfânt patron? i simbol al ora? ului? i al statului venetian. Este o
sculptura de bronz foarte veche, probabil ini? ial o himera, careia i s-au adaugat mai târziu aripi.

Pe partea dinspre biblioteca se afla statuia Sf. Teodor, sfânt bizantin? i razboinic, primul
protector al ora? ului, reprezentat în marmura în timp ce ucidea un balaur. Sculptura este o copie
a originalului expus la intrarea în Palatul Ducal. La baza ambelor coloane se afla reprezentari ale
meseriilor.

Bazilica Sfantul Marcu este cea mai mare dintre bisericile Venetiei fiind totodata un exemplu
elocvent de Arhitectura bizantina. Bazilica este inchinata personajlui biblic Marcu fiind
cunoscuta ca si “Domul din Venetia”. Pe terasa bazilici se gasesc patru copii ai cailor originali,
care erau auriti si fusesera adusi de pe hipodromul din Constantinopol de catre cruciati venetieni
catolici in anul 1204. Cai originali se gasesc intr-o sala din Muzeo di San Marco.

Daca ajungeti in Venetia pe perioada veri si doriti sa vizitati aceasta superba biserica va
recomand sa va faceti rezervare online cum am facut noi si veti evita astfel statul la o coada care
in cele mai bune zile depaseste undeva la 50-60 de metri. Pretul pe care il veti achita este de 2
Euro pe persoana si il veti scoate la imprimanta din tara.

Palatul Ducal denumit inainte si Palatul Dogilor pentru ca aici era sediul dogilor care conduceau
orasul este o cladire simbol si capodopera a goticului venetian. Vechiul sediu al dogilor si al
magistraturi venetiene a fost fondat in anul 812 si a fost in decursul anilor avariat de o sumedenie
de incendii dar care a fost reconstruit de fiecare data mai frumos si mai impunator

Dupa anexarea orasului stat venetian de catre Italia cladirea dogilor devine muzeu, functie pe
care o pastreaza si astazi ,,gazduind sediul Muzeului civic al Palatului Ducal. Biletul de acces
costa 17 Euro.

Turnul cu ceas (Torre Dell'Orologio) este o cladire situata in piata San Marco din Venetia fiind
compusa dintr-un turn central construit de Mauro Codussi. Cadranul orologiului este de aur si
arata ora, ziua, fazele lunii si zodiacul. Pe turn intr-o terasa se gasesc Mori di Venetia (mauri din
Venetia) denumiti de venetieni datorita culori brune a pieli acestora. Sunt doua statui de bronz
reprezentand doi pastori care bat orele cu un ciocan pe un clopot mare.

Campanila San Marco este turnul clopotnita al Bazilicii San Marco situat in Piata San Marco
fiind unul din simbolurile cele mai cunoscute ale orasului. Turnul are o inaltime de aproximativ
100 de metri si se gaseste in fata bazilicii, avand un acoperis piramidal in varful caruia se gaseste
o girueta de aur care il reprezinta pe arhanghelul Gavril.

De stiut este ca campanila a fost reconstruita in anul 1912 dupa ce cu 10 ani mai devreme se
prabusise. Ca sa il vizitati trebuie sa platiti 8 euro da merita pentru privelistea deosebita pe care o
veti avea asupra orasului.
Puntea Suspinelor (Ponte dei Sospiri) a fost construita in 1600 pentru a uni judecatoria de
inchisoare care erau despartite de canalul Rio de la Canonica. Se spune ca numele ii vine de la
condamnati la moarte care mergeau pe ultimul drum de la Palatul Dogilor la inchisoare ca sa fie
executati, ei putand sa vada pentru ultima data lumina soarelui, privelistea lagunei si insula San
Giorgio Maggiore.

Am ajuns pe insula Burano venind de pe Murano, care din punct de vedere al aspectului general
ma dezamagise cu fabricile ei inchise, abandonate si paraginite si cu aspectul de insula mai mult
parasita decat locuita.

In schimb, inca de cand ne-am apropiat de insula Burano, mi-am dat seama ca aici situatia era
mult mai roz; sau mai corect spus era multicolora. Insula este mult mai draguta, viu colorata
datorita caselor multicolore, care au o legenda (despre care am povestit) si datorita oamenilor
mult mai calmi si mai zambitori decat in alte parti ale lagunei.

Pe langa o plimbare fara tinta pe stradutele curate si simpatice si o masa la o terasa, doua lucruri
importante pot fi facute pe aceasta insula; o vizita la Biserica San Martino si una la Muzeul
Dantelei. Fata de locul unde am ancorat noi cu motoscafi al nostru cu care am ajuns pe insula, la
doar cativa pasi dupa ce am mers pe o straduta, am ajuns in Piazza Baldassare Galuppi unde este
si Museo del Merletto di Burano - Muzeul Dantelei si Biserica San Martino.

Numele pietei vine de la numele pianistului - compozitor care s-a nascut la Burano si care a avut
parte de recunoastere internationala, din Venetia pana la Londra si chiar la Saint Petersburg. Asta
se intampla la jumatatea sec. XVIII. Datorita colaborarii reusite cu Carlo Goldoni, Baldassare
Galuppi a avut un succes enorm cu opera comica, un stil promovat de el. Pe langa porecla de
"Regele Operetei Comice " lui Galuppi i se mai spunea si " Buranello". In centrul pietei, este o
statuie cu bustul compozitorului, statuie de cele mai multe ori nebagata in seama de trecatori (cel
putin cat am fost eu pe acolo, am fost singura care am facut o fotografie cu statuia). Piata este un
spatiu mare, liber, in jurul careiea sunt toate cladirile importante ale insulei si unde se aduna
localnicii la sarbatorile importante de peste an.

Museo del Merletto - Muzeul Dantelei

A implinit 31 de ani si este adapostit in Palatul Guido Podesta. Muzeul a fost deschis in 1981, in
aceeasi locatie unde cu o suta de ani in urma in 1872 Contesa Adriana de Marcello a renascut
arta dantelei prin crearea unei scoli si deschiderea de noi ateliere. Daca Murano se mandreste cu
sticlarii ei, Burano se mandreste cu dantelaresele sale, care timp de trei sute de ani au fost cele
care au adus bunastarea pe insula, cu dibacia si rabdarea lor.

Muzeul m-a impresionat prin modernismul cu care este dotat (a fost recent renovat) Totul i se
datoreaza actualei directoare, profesoara de istoria a modei si autoare a multor carti pe aceasta
tema.
La parter am fost intampinata de o receptie de unde se pot cumpara pliante, brosuri si carti avand
desigur ca tema dantela. Tot acolo se achita biletul de intrare. In stanga pe un perete este un
display pe care timp de cateva minute, am urmarit un film despre istoria dantelei. (pentru
comoditatea turistilor in fata lui este o bancuta).

Anul acesta in luna Aprilie, la festivalul de film international "World Fest Houston" la cea de a
45-a editie, filmul "Arta dantelei venetiene ", un documentar de 40 de min., a luat premiul cel
mare (locul intai). O parte din filmul premiat ruleaza si la muzeu.

Iata cam despre ce era vorba in acel documentar.

Originea si vechimea dantelei se pierd undeva in vremurile medievale. O legenda spune ca sotia
unui marinar, in lungile zile de asteptare a sotului a privit coralul lasat de acesta ca amintire si a
incercat sa imite dantelaria naturala a acestuia, facand ceva asemanator din multe fire de ata,
pentru ca doar acest material il avea la indemana.

O alta legenda – poate mai frumoasa – spune ca un tanar indragostit pana peste urechi de
logodnica sa, a impodobit-o pe aceasta in ziua nuntii cu o diadema facuta din spuma marii, ca o
dovada a imensei sale admiratii. Atunci, uimite si fascinate de spuma care statea pe capul
miresei, alte tinere au decis sa faca o podoaba asemanataore si asa au creat dantelele, fine si
delicate ca spuma marii.

Prima perioada de glorie a dantelei a fost in sec. XIV -XVI. In sec. XVI, doar in atelierele
Ducesei Morosina lucrau peste 130 de dantelarese. Aceasta si-a extins activitatea, coptand in
acesta banoasa si frumoasa afacere si femeile din manastire si fetele din orfelinat.

Dantela autentica se realizeaza prin impletirea mai multor fire, fara a avea o alta tesatura ca
suport un alt material (cele cu suport textil sunt broderii). Dantela a fost realizata de-a lungul
timpului din fire de in, matase, aur si argint si in cele din urma si din bumbac. Nu vorbesc aici de
firele sintetice si de dantela realizata cu masini speciale.

La jumatatea sec. XVI, la Venezia s-au publicat doua carti cu modele de dantelă, care
demonstrează nivelul desavarsit la care ajunsese acest mestesug. In perioada sa de glorie dantela
era folosita pentru a decora orice; gulere si mansete; volane la rochii si la pantofi; batiste si
palarii; evantaie si umbrelute de soare; lenjerii de pat si fete de masa; mobila si perdele; camasi
si cravate, trasuri si tronuri.

Din Burano, Caternia de Medicis a luat dantela si a dus-o in Franta unde a fost atat de bine
primita incat lucratoarele din Burano nu mai faceau fata comenzilor. Cum nu existau legi care sa
le impiedice sa paraseasca insula, multe lucratoare au fost luate la curtea Frantei unde au pus
bazele mai multor ateliere. Si asa a aparut concurenta.

Totul a mers de minune, pana cand in 1807 britanicul John Heathcote a inventat masina de
fabricat dantela. Ca o recunoastere a inventiei sale, Regina Victoria a purtat la nunta sa o rochie
accesorizata cu dantela realizata la masina britanicului Hearthcote. Industrializarea a distrus
mestesugul si in ziua de azi, foarte putine lucruri mai sunt realizate manual.
Ideea revigorarii acestui mestesug si ridicarea lui la rang de arta, a apartinut Contesei Adriana de
Marcello, in a doua jumatate a sec. XIX, cand a infiintat o scoala a dantalariei. Dorinta ei era si
sa readuca in atentia aristocratiei, dantela autentica cat si sa dea o mana de ajutor femeilor de pe
insula; sa invete o meserie si sa isi castige painea, intr-o vreme in care saracia batea la usa
fiecarei case. Contesa a adunat o multime de texte vechi, carti si alte manuscrise, legate de
tehnicile de lucru ale delicatei dantele si cu ajutorul "secretelor " aflate din acele carti a relansat o
activitate pe cat de grea pe atat de frumoasa si banoasa. Toate aceste documente fac parte acum
din colectia muzeului. La scoala si atelierele contesei, lucrau aproximativ o suta de fete si femei.
Admiterea la scola se facea incepand cu varsta de 12 ani, pentru ca procesul de invatare a
tehnicilor, era unul de lunga durata.

O dantela autentica, lucrata manual, cere in primul rand cunoasterea mestesugului, apoi multa,
foarte multa indemanare, tot atata rabdare si nu in ultimul rand pasiune pentru aceasta activitate.
Este suficient ca o bucla sa fie stransa diferit fata de toate celelalte (mai mult sau mai putin) si
totul sa se strice, sa se piarda modelul, sa devina in loc de o opera de arta... o simpla plasa ca de
pescar nefolositoare. Ei bine... toate aceste calitati ale lucratoarei care se regasesc in obiectul
final, dau valoare dantelei; ... si valoarea este mare. Putina lume isi permite asa ceva.

Apropo de acest lucru, ma uitam cu cata naivitate o doamna si-a cumparat de la un magazin, o
fata de masa si cateva mileuri pe care a platit mai putin de o suta de Euro si era convinsa ca a
cumparat produse de manufactura.

Dupa ce am urmarit filmul, am urcat la etaj. Acolo sunt mai multe sali unde piese vechi si
accesorii sunt foarte frumos prezentate in vitrine luminate. Fiecare sala este dedicata unei teme si
respecta o ordine cronologica.

In prima sala sunt accesorii folosite la realizarea dantelei si piese, vechi din maxim sec. XVI. ;
Ca un amuzament, un domn a spus aratand spre o piesa; din juponul acesta si-ar face lenjerie tot
cartierul acum.

Am trecut in a doua sala numita ” anii 600”. Atunci a inceput perioada de glorie a dantelei si
finele lucraturi faceau parte din must-have –ul aristocratiei. Productia a cunoscut in acea
perioada cea mai mare cerere, la care cu greu se putea face fata. Se spune ca atunci cand a fost
incoronat, Ludovic al XIV-lea a purtat un guler de dantela de Burano, la care se muncise doi ani
de zile.

In primele doua sali, fasii de dantela sunt expuse in vitrine speciale, cu cate 3-4 sertare mari (pe
care si le trage fiecare cand vrea sa le admire). Sunt incredibil de vechi si de fine. Ma gandeam
ca au costat o avere, si au impus proprietarilor multa admiratie si respect, daca cineva le-a pastrat
atat de mult pana au ajuns la un muzeu.

In una din sali, o doamna f. batrana si firava ca o dantela veche, demonstra oricui avea
curiozitatea sa o urmareasca, cum se lucreza o fasie de dantela in tehnica " cu ciocanele ". Din
pacate nu am putut sa o fotografiez; este interzis. Am sa va spun pe scurt ce facea doamna acolo.
In primul rand statea pe un scaun cu un sul mare in poala, ceva cam de marimea unui cilindru cu
un diametru de 20cm. si lung de 40cm. Pe acest sul din lemn infasurat cu burete si o panza la
suprafata, pe care il tinea culcat pe picioare, tesea o fasie de dantela. Pe aceasta perna cilindrica,
erau o multime de mosorele din lemn, pe care era infasurata ata alba din bumbac. Cu o
indemnare de neconceput pentru mainile mele, infasura, inoda si rasucea acele mosorele, dupa un
model, dupa niste reguli si intr-o anumita ordine, care pentru toti cei care asistam la
demonstaratie, era mult prea departe de puterea noastra de intelegere si de reproducere.

In timp ce doamna mai incetinea din cand in cand ritmul lucrului, spre amuzamentul nostru, al
privitorilor, care nici pe modul acesta de lucru nu ii puteam urmarii mainile, pe unul din pereti,
pe un display, rula un film cu o alta tehnica de lucru a dantelei; cea a dantlelei cu acul. Aparent
mult mai usoara, acesta tehnica, in care se foloseste doar un ac cu ata, este mult... mult mai
inceata si cere de o suta de ori mai multa rabdare. Dantela in acest mod, se realizeaza deasupra
unei foi de hartie pe care este desenat modelul. Practic se fac mii, sute de mii de noduri, care
ingroasa ata fina si reproduc modelul de pe hartie. Multi experti considera aceasta tehnica, care
se numeste in termeni de specialitate "punto in aria", sau "punct- cusatura in aer ", apogeul
tehnicii dantelei.

In a treia sala, cea care acopera sec. XIX si XX, se vede clar declinul dantelei. Schimbarile
economoce si sociale sunt reflectate si in simplificarea modei si in renuntarea la accesorii
pretentioase. Ultima sala este dedicata perioadei ce a urmat infiintarii de catre contesa Adriana de
Marcello a Scolii de Dantela.

In toate salile, pe langa exponate, pot fi vizionate filme documentare si exista brosuri cu multe
explicatii. Cel mai mult m-au impresionat dantelele lucrate cu acul si cele facute cu ciocanele. Pe
langa acestea, la fel de cautate si apreciate au fost de-a lungul perioadei de glorie si dantela
lucrata cu croseta si dantela cu noduri (macrame) sau dantela taiata.

Privind multe exponate, cu greu puteam crede ca au fost lucrate manual, atat erau de fine si in
acelasi timp bogate; totul parea o spuma diafana. Doar faptul ca eram in acel muzeu ma
convingea ca este opera unor maini si nu realizari ale unor masini.

Am plecat de la muzeu uitandu-ma amuzata la tinutele noastre lejere, fara nici o dantela,
zambind la gluma unei doamne care spunea; ” sa ne bucuram ca nu trebuie sa asteptam doi ani
pana facem rost de un guler nou”.

Ca o prelungire in cotidian a muzeului, pe multe strazi, la parterul multor case, sunt magazine ce
comercializeaza diverse obiecte din dantela. Cu siguranta, nimic din ce se vinde acolo, nu este
dantela lucrata manual. In primul rand se vede acest lucru in pret, (accesibil) apoi in materilalele
de cele mai multe ori sintetice folosite, apoi in repetarea multor modele la cam toate magazinele.
Si daca aceste argumente nu sunt suficiente, multe produse au atichete cu "made in China ". Cu
toate aceste, mi s-a parut ca vanzarile merg bine, multe doamne dorindu-si ca amintire, un obiect
de decor sau de vestimentatie, cumparat de pe Insula Dantelei. Mi-a placut ce am vazut in acest
muzeu. Din cate stiu eu este singurul din Europa si ma bucur ca l-am vizitat

De pe Murano, ne-am imbarcat iar pe mottoscafi al nostru (adica inchiriat de noi pentru intrega
zi) si am continuat drumul pana am ajuns pe Burano, care se invecineaza printe altele cu Torcello
si care a avut o mare influenta pentru ea in trecut.
Si acolo, primii care au populat insulitele arhipelagului au fost tot romanii. Viata pe insula a fost
la fel de grea la inceput, ca peste tot in zona. Lipsa vegetatiei diversificate, facea apropape
imposibila cresterea animalelor si suprafata mica facea imposibila cultivarea pamantului cu
cereale. Nici macar materiale de constructii nu erau suficiente pentru a acoperii nevoile
oamenilor, incat acestia si-au facut primele case pe piloni de lemn infipti in fundul apei, cu pereti
din stuf intariti cu argila si pamant. Abia dupa vreo doua sute de ani, cand viata a devenit mai
usoara un pic, cand comertul aducea suficiente venituri, au aparut primele case din caramida.

Cam din sec. VI pana in sec. XVI, Burano a fost sub administratia celor din Torcello, pana cand
populatia de acolo a fost decimata de o epidemie de malarie. Apoi timp de trei sute de ani, s-au
administrat singuri, pana cand Napoleon a cucerit Venetia si tot ce era in jurul ei.

In 1923, Burano a fost numita capitala insulelor aflate in partea de nord a lagunei si a fost
integrata, ca teritoriu administrativ, in Venetia.

Din punct de vedere administrativ, asa cum s-a pastrat traditia, insula Burano este impartita in
cinci sestieri. Ele corespund celor cinci insule originale. Sestieri inseamna defapt sase si se refera
la cartiere, dar in cazul insulei Burano, au fost doar cinci in loc de sase cartiere.

Legenda spune ca numele insulei vine de la numele primei familii care s-a asezat acolo – fam.
Buriana.

De cum am pus piciorul pe pamantul insulei, am fost cucerita de casutele colorate ca intr-o carte
de povesti. Fiecare cladire are alta culoare si parca toata paleta unui pictor a fost mutata pe
peretii caselor. La inceputul secolului trecut, mai multi pictori si elevi de la ”Scoala de la Burano
” au colorat casele si au creat o traditie. Legenda spune ca totul a inceput cand un student, din
lipsa de bani cu care sa isi plateasca chiria, a facut o intelegere cu proprietarul sa ii zugraveasca
casa. Si cum bani nu avea pentru materiale obisnuite, a folosit resturile de acuarele si tempera si
a facut o casa viu colorata. Se spune ca proprietarul a fost incantat si dupa exemplul acelui
student si altii au facut intelegeri cu proprietarii lor. Asa se pare ca a luat nastere aceasta traditie.

Acum in privinta vopsirii caselor, exista un sistem bine pus la punct, prin care primaria stabileste
ce culoare poate avea o casa. Locuitorii trebuie sa faca o cerere cand vor sa isi zugraveasca casa
si li se aloca o anume culoare.

Desi la prima vedere, totul este un frumos curcubeu, viata locuitorilor nu este la fel de roz; se
traieste din pescuit si din turism sau mai bine spus din comertul cu suveniruri, la care se mai
adauga cateva terase si restaurante. Si asta e tot ce se poate face pe insula. Am aflat ca multi
tineri parasesc insula si pleaca in lumea larga, in cautarea unui loc de munca si a unei vieti mai
bune.

Centrul insulei, al orasului, este in Piazza Baldassare Galuppi. Acolo, in acea piata pavata cu
piatra, fara nici o floare, fara nici un copac sau o banca, fara nici un loc umbrit, intr-o piata atat
de mare, se desfasoara evenimentele importante ale orasului. Doar doua lucruri exista in zona
centrala a acestei piete; o statuie din bronz cu bustul pianistului – compozitor care i-a dat numele
si o fantana (de aceea din care se scoate apa cu galeata, cam ca pe la noi) nefunctionala, secata.
Fantana era de fapt zona de acceas la rezervorul de apa al orasului aflat sub piata. Piata a fost
facuta de locuitorii insulei, prin umplerea unor mici canale navigabile cu pamant. In mijlocul
pietei, este statuia lui Baldassare Galuppi, care pe langa faptul ca a fost un vestit compozitor in
sec. XVIII, a condus o vreme corul din Basilica San Marco din Venetia.

Datorita colaborarii reusite cu Carlo Goldoni, Baldassare Galuppi a avut un succes enorm cu
opera comica, un stil promovat de el. Pe langa porecla de "Regele Operetei Comice " lui Galuppi
i se mai spunea si " Buranello".

Insula nu are la fel de multe lucruri de aratat turistilor, fata de alte insule venetiene. Cele doua
atractii ale insulei, pe care le-am vazut si eu sunt biserica San Martino si Muzeul Dantelei.

Museo del Merletto di Burano - Muzeul Dantelei - este situat la Piazza Galuppi. A implinit 31 de
ani si este adapostit in Palatul Guido Podesta. In el este expusa istoria acestui mestesug care a
adus faima si bani locuitorilor acestei insule. Am vizitat acest muzeu unic in Europa si am ramas
placut surprinsa si de modul in care sunt prezentate exponatele si pentru felul modern in care este
dotat muzeul cu echipamente de prezentare audio - video si CCTV. O vizita la acest muzeu este o
intoarcere in timp, este o fila din istoria modei, este o evocare a anilor in care doar cei foarte
bogati aveau placerea sa isi impodobeasca hainele, casele si trasurile cu valuri de dantela, fina si
vaporoasa. Muzeul este si un omagiu adus femeilor, care cu migala, rabdare si indemanare,
realizau aceste frumuseti, cu care obtineau venituri frumusele, cu care isi intretineau familiile,
intr-un loc si intr-o vreme in care in afara de pescuit, alta activitatea nu se facea pe insula.

Biserica San Martino

Dupa ce am vizitat muzeul, am mers la Biserica San Martino, cu al sau turn-clopotnita inclinat,
ce poate fi vazut de departe, pe mare. Turnul din Pisa se poate spune ca este drept pe langa acesta
si cu toate aceste nu este la fel de promovat printre turisti. Biserica dateaza din sec. XVI iar
turnul se inclina de la an la an, din cauza solului instabil pe care este ridicat.

Am vizitat biserica, care are o vechime de peste o mie de ani. Cum timpul lucreaza de multe ori
impotriva constructiilor, pentru a putea fi mentinuta in stare de functionare, a avut parte de multe
renovari de-a lungul acestei perioade.

Daca acum este singura biserica mare si importanta de pe insula, cu cateva sute de ani in urma,
pe langa ea mai erau inca patru biserici demne de interes si de respect; Biserica San Mauro
(ridicata in sec IX), Biserica San. Cipriani si Cornelio, Biserca San. Vito, Manastirea Santa Maria
dela Grazie si Biserica Capuccinilor. Pe mine un numar atat de mare de biserici, pe un spatiu atat
de mic, ma face sa vad o mare putere economica si financiara a insulei. Doar o mana de oameni
sa finanteteze atatea constructii mari, in care sa fie o multime de opere de arta... e mare lucru.

Dar sa revin la San Martino. Intrarea se face printr-o usa laterala, ceva mai mica; si se ajunge
direct la Capela Sf. Barbara. Interiorul este opulent; pe jos pavimentul este din piatara caramizie
si alba si tot edificiul este sustinut de coloane inalte din marmura ce se termina sus, cu capiteluri
corintice. In mare parte, aspectul de acum al bisericii dateaza din sec. XVII.
Altarul principal este sustinut de zece coloane, si are in centru o statuie mare a lui Isus.

In interior mai sunt multe picturi mari, frumoase si impresionante; Una il infatiseaza pe Isus
rastignit, alta descrie o legenda foarte populara pe insula; legenda miracolului infaptuit de Sf.
Albain. Legenda spune, ca intr-o zi pescarii de pe insula au gasit un sarcofag mare adus de valuri
pe plaja insulei. Desi s-au straduit sa il deschida, sa vada ce contine, nici unul nu a reusit. Atunci,
cativa copii, suflete curate si fara de pacat, au deschis ei sarcofagul, in care au gasit moastele
Sfintilor Albain si Dominic pe care le-au plimbat in procesiune pe toata insula.

O alta opera de arta ce merita atentie in primul rand pentru vechimea sa, apoi pentru materialul
fragil din care este realizata, este o statuie din lemn a Sf. Iosif. O alta lucrare veche, din sec.
XVIII, realizata de artistii scolii venetiene, este Adormirea Maicii Domnului. Tot din acea
perioada este si lucrarea ce are ca tema rastignierea lui Isus.

Ca o dovada ca in toata perioada, biserica s-a bucurat si de iubirea credinciosilor si de aportul

acestora la infrumusetarea ei, sunt lucrarile de arta, relativ recente, care imbogatesc interiorul.

In sec. XVIII a fost costruit turnul clopotnita al bisericii, care pe o baza mica, de doar 6,2x6,2 m
se inalta la peste 50 de metri. La inceput, cand a fost ridicat turnul, sus, se termina cu statuia unui
inger; dar in timpul unei furtuni puternice, statuia a cazut si nu a mai fost inlocuita cu alta la fel,
ci cu cu o cruce din fier, care exista si acum.

In afara de aceste doua obiective, vizita mea pe Insula Burano, a mai cuprins o plimbare pe
cateva stradute, traversarea catorva canale si o masa la o terasa. Atmosfera generala era mult mai
calma, mai relaxata, fata de aglomerata si agitata Venetie. Nimeni nu se grabea; nici turistii nici
ospatarii pe la terase nici vanzatorii de suveniruri. Atitudinea aceasta imi aducea mereu in minte
expresia "dolce far niente " de care parca erau atinsi nu doar turistii ci si locuitorii.

Spuneam despre arhitectura casutelor ca sunt mici desi au cate un etaj, chiar doua, dar simpatice
prin paleta vasta de culori cu care sunt zugravite exterioarele. Am mai constat un lucru; ca toate
casutele sunt f. joase, construite la nivelul trotuarului si ca desi aveau usii noi, in fata lor statea
atarnata cate o bucata de panza (cum se obisnuia pe la sate la noi, ca protectie impotriva
mustelor). Apoi, am vazut un lucru total interzis la Venetia; o trotineta... Posibil ca pe insula
Burano sa nu existe o interdictie in acest sens. In general, insula este mai draguta si mult mai
bine ingrijita decat altele din laguna. Casele sunt fara exceptie zugravite recent; nu am vazut
pereti afectati de igrasie, canalele sunt curate, mici dar simpatice, iar barcile si salupele, arata ca
noi. Stazile sunt foarte curate si in general domneste un aer boem la tot pasul.

Am mancat la una din terase o portie de paste cu fructe de mare, dupa care am plecat la locul de
intalnire cu grupul, pentru a ne imbarca pe motoscafi-ul nostru, cu care sa ne intoarcem in
Venetia. Dar inainte de plecare am mai facut o mica oprire la un magazin cu bunatati.

Cum la capitolul culinar, locuitorii se lauda cu traditionalii biscuiti pescaresti bussola buranelli,
imbunatatiti in ultimii ani cu ou, am cumparat si eu doua pungi. (una ar fi fost deajuns, pot spune
acum, dupa ce i-am gustat).
Murano, Burano, Torcello - o altă față a lagunei

O vizită la Veneția nu este completă fără o excursie în insule. Bineînțeles Şefa voia să ajungă la
Murano şi să cumpere ceva din sticlă, eu doream să văd Burano cu căsuțele ei colorate, dar
surpriza plăcută ne-a fost făcută de cea de-a trei insulă, Torcello, despre care nu ştiam prea multe.

Am rezervat două locuri şi dimineața ne-am prezentat cuminți la ponton pentru îmbarcare. Am
fost puțin dezamăgit, căci nava se preta mai mult pentru transport de navetişti, în nici un caz de
turişti. Ca să explic, era un vas care avea scaunele undeva jos sub nivelul punții, iar hublourile
sus, astfel că dacă vroiai să vezi ceva trebuia să te ridici în picioare, iar de fotografiat nu se punea
problema, geamurile nefiind chiar atât de clare. M-am împăcat cu situația şi m-am pregătit
sufleteşte pentru făcut genuflexiuni.

Excursia a pornit cu mult entuziasm din partea noastră a turiştilor, unii chiar având în exces. Mai
precis în spatele nostru era o familie numeroasă, ceva vorbitori de limbă engleză, care abuzau de
limba lui Shakespeare şi la nivel de volum şi de număr de cuvinte. Într-un sfârşit, văzând că fac o
concurență neloială ghidei, vorbind şi tata şi mama în acelaşi timp, mi-am luat inima în dinți şi i-
am întrebat dacă pot vorbi cumva mai tare. Câteva secunde au rămas blocați, după care m-au
întrebat "mai tare? ". În cele din urmă cred că au înțeles ce voiam să spun şi au continuat să
converseze în şoaptă. Ghida şi-a început cuvântarea în italiană, a continuat în engleză, germană
şi olandeză, acompaniată de bâzâitul motoarelor. Ne-a povestit câteva cuvinte despre fiecare
insulă şi programul excursiei, adică timpul alocat fiecăreia.

După doar o serie de genuflexiuni am ajuns şi la Murano. În arhivele venețiene s-a găsit dovada
că la Murano se face sticlă încă din anul 982, dar dezvoltarea industrială a venit după anul 1291.
În acel an meşterii sticlari au trebuit să părăsească Veneția şi să se mute la Murano pe
considerente de siguranță, răspândirea focului fiind o sperietoare la fel de mare ca şi ciuma.
Serenissima republică a avut însă grijă ca meşteşugul să rămână pe cât posibil în stăpânirea ei şi
a interzis emigrarea lucrătorilor în sticlă, sub amenințarea confiscării averii. Din fericire țara
noastră nu a impus astfel de legi după 1990. Sticla făcută manual se vinde foarte bine şi astăzi,
iar artizanii din Murano nu duc lipsă de clienți. Cum văzusem procesul de producție la Karlovy-
Vary cu un an înainte, am petrecut mai puțin timp în preajma cuptorului şi a domnilor care suflau
de zor ca să faca baloane din sticlă şi am trecut la magazinul atelierului. Prețurile erau pentru
toate buzunarele, şi pentru milionari şi pentru miliardari. Desigur şi calitatea era ridicată,
designul fiind la înălțime. Domnul care se ocupa de clienți a fost bucuros că suntem din
România, ne-a mărturisit că are soția din Timişoara şi ştie puțin româneşte. Probabil având
experiență în domeniu a citit cam câți bani avem prin buzunare şi ne-a arătat şi produse mai
simple şi mai accesibile din punct de vedere financiar unor salariați obişnuiți. Şefa a fost tare
entuziasmată de o farfurie pătrățoasă, cu o multitudine de culori, ceva gen "adunarea generală",
dar în care auriul şi negrul făceau legea. Cum şi mie mi-a plăcut, amabilul domn a tăiat zece euro
din prețul afişat şi cardul s-a simțit mult mai uşurat. Am vrut să mergem şi la Ponte Longo,
singurul pod de pe insulă, un pod din fier din 1866, dar am fost sfătuiți să renunțăm, să nu
pierdem excursia pentru un pod doar de palmares.

Am continuat drumul cu vaporetto-ul nostru pe o "şosea" delimitată pe apă de piloni groşi din
lemn, şi după alte genuflexiuni am acostat la Torcello, la un cheu modern şi bine întreținut. Cea
care odată a fost regina şi capitala lagunei, cu o populație de câteva mii de locuitori, ne-a
întâmpinat simplu, cu multă verdeață şi linişte. Am luat-o de-a lungul unui canal lung înspre
centrul insulei. Am trecut şi pe la "Podul dracului", despre care se spune că ar fi fost construit
într-o noapte. Nu mi s-a părut ceva deosebit, căci şi în "Povestea porcului" apare un pod peste
noapte şi nu s-a făcut aşa de mult caz. Am văzut şi câteva case care păreau gata să cadă pe ele,
dar cred că erau în starea aia de pe vremea lui Casanova, şi tot rezistau. Dar erau şi nişte vile cu
restaurant şi bar şi spații verzi îngrijite, unde aş fi rămas vreo săptămână.

În zona centrală a insulei se află catedrala Santa Maria Assunta, prima catedrală venețiană,
fondată în sec. al VII-lea. Aspectul este de clădire vetustă, în ruină, dar cu degradarea oprită.
Partea cea mai interesantă sunt mozaicurile bizantine, destul de bine conservate, totuşi după ce
vizitasem bisericile Veneției nu mă mai puteau extazia. Am intrat şi la Muzeul insulei, dar nu
poate fi considerată o vizită memorabilă. Prin curțile oamenilor sunt tot felul de statui vechi, mai
mult sau mai puțin întregi, care în alte țări sau muzee ar sta la loc de cinste, dar aici sunt
considerate poate banalități. În orice caz peisajul cu viță de vie şi ruine, urne, capiteluri, totul
asortat cu multe floricele viu colorate este incredibil. Verdele vegetației şi albul pietrelor, şlefuite
de mâna sau tălpile omului, crează aspectul unui tărâm uitat de timp. După două zile înghițit de
atmosfera venețiană am simțit că am ieşit în mijlocul naturii, la iarbă verde. Ne-am îmbarcat din
nou şi am pornit spre unul dintre cele mai pastelate locuri, Burano.

Burano pare un oraş absolut normal, cu bărcile parcate regulamentar în fața casei, cu rufe la
întins pe frânghii suspendate între două clădiri, cu biserica ridicându-se semeață parcă vrând să
arate că-i deasupra muritorilor de rând. Cu greu găseşti cum să circuli pe străzi la adapost de
soare sau ploaie, vegetația fiind doar în glastrele agățate la ferestre. Ineditul acestei localitați este
celebra policromie a caselor care se perpetuează de zeci de ani. La un studiu mai amanunțit
observ că în foarte multe locuri vopseaua pare destul de proaspată, ceea ce nu prea este obişnuit
în Italia . Dar imobilele păstrează aceeaşi nuanță de vopsea de foarte multă vreme şi este
absolut interzis s-o schimbe. Acest conservatorism a facilitat ca Burano să devină o destinație
turistică foarte cunoscută.

Celalalt simbol al oraşului, celebra dantelă este pe cale să dispară, căci tinerele fete nu mai au
răbdarea şi dorința de a sta şi coase, modelul vecinei de peste mare, Penelopa, nefiind de luat în
calcul. Şi astfel în Burano este greu să mai găseşti dantela originală "handmade", mărfurile mult
mai ieftine "Made in China" inlocuindu-o fără nici o problemă.

O excursie relaxantă în insulele alăturate Veneției este ceva ce nu trebuie să lipsescă din
programul unui sejur in lagună. Este şi binevenită după atâta gotic şi baroc şi strălucire. Eu mi-
am luat Şefa şi ne-am întors pe Riva degli Schiavoni. Urma să găsim o gondolă, că ce-i Veneția
fără o plimbare cu gondola? Şi să nu uit să-i cumpăr Şefei mască, că mai sunt doar nouă luni
până la carnaval şi ea n-are mască.

Să aveți un drum frumos în față.

Dupa ce am vazut cat am putut de mult din Venetia (click aici) am decis sa dedicam o zi (sau mai
putin) insulelor din nordul lagunei. Avand deja un abonament pentru vaporetto in buzunar nu va
pot spune preturile pentru transport dar banuiesc ca sunt ca pentru orice calatorie (6,5 euro pentru
un drum). Se pot face si excursii cu ghid in aceste insule dar eu prefer sa stau cat am eu chef, sa
vad ce am eu chef si sa nu depend de mofturile nimanui.

In toate ghidurile turistice se scrie ca plecarea catre insule se face din Fondamenta Nouve. Pentru
ca ne aflam in Piazzale Roma am plecat de aici catre Insula San Michele.

In anul 1862 Napoleon a dat un decret prin care insula San Michele a fost transformata in
cimitirul Venetiei. Biserica cimitirului a fost construita de catre Mauro Coducii in anul 1469, cel
care a construit si biserica San Zaccaria si Palazzo Vendramin.

Frumosul cimitir este loc de odihna pentru personalitati precum Ezra Pound, Diaghilev sau
Stravinsky. Pentru a face loc, osemintele celor morti sunt scoase dupa ce au trecut cel putin zece
ani si sunt depuse in urne. Va asigur ca o plimbare prin acest cimitir nu este un lucru morbid. O
serie de statui infrumuseteaza parcul, iar verdeata, pe care rar o gasiti in Venetia, va va bucura
privirea.

Turul acestei insule, sau mai bines pus al cimitirului, nu poate dura mai mult de 1 h, poate 1 ½ h.
Va veti intoarce in aceiasi statie (Cimetero) si veti astepta vaporetto catre Murano.

In 1291 s-a decis mutarea tuturor atelierele de sticlarie din Venetia in Murano deoarece focul era
o amenintare pentru casele construite din lemn. Incepand cu anii 1500 Murano a inceput sa
dezvolte tehnici complexe de suflare si topire a sticlei, devenind usor usor faimoasa pentru sticla
de Murano. Monopolul afacerii cu sticla in Venetia a durat pina in sec. al XVII-lea. Insula este
strabatuta de un canal principal si altele secundare, iar, ca si in Venetia, turistii pot face slalom pe
poduletele simpatico pentru a nu rata nici un magazine al artistilor plastici sau al celor ce vand
kitsch-uri chinezesti. Interesant este si Muzeul Sticlei dar si atelierele in care puteti admira
adevarate spectacole de prelucrare a sticlei.

Chiar daca o sa plecati hotariti sa nu cumparati nimic este imposibil sa va intoarceti cu mana
goala de acolo. Iar cei total neinteresati de cumparaturi si suveniruri se pot relaxa la o terasa si se
pot bucura de linistea insulei pe care cu greu o gasesti in Venetia.

Din Murano se ajunge in Insula Mazzorbo, o insula mai putin interesanta dar foarte linistita.
Totusi recomand celor care prefer mesele pescaresti sa incerce la o trattoria o astfel de masa.
Manastirea acestei insule a fost construita in sec. al XII-lea.
Vizita continua catre Burano. Din Mazzarbo se poate ajunge in Burano fie pe podul ce le leaga,
fie cu vaporetto. Burano, “oraselul de turta dulce”, este renumit pentru produsele sale din
dantela. Legenda spune ca dup ace a rezistat chemarii sirenelor si s-a casatorit cu o localnica, un
marinar o primit pentru mireasa sa un voal minunat, lucrat din spuma marii. Chiar daca inca mai
vezi bunicute ce lucreaza dantele, ca si in Murano, magazinele sunt invadate de marfa de mai
buna sau mai proasta calitate. De aici recunosc ca nu am cumparat nimic (cheltuisem banii in
Murano) insa excursia mea in Venetia nu ar fi fost complete daca nu vedeam Burano. Asa cum i-
am spus eu, “orasul de turta dulce”, Burano ofera o priveliste de poveste. Fiecare casa este
vopsita in alta culoare, care mai de care mai tipatoare si mai haioasa. Dar private in lung,
canalele sunt adevarate picturi. Cu siguranta pasionatii de fotografie vor petrece mult timp pe
aceasta insula.

O alta atractie a insulei este si clopotnita inclinata a Bisericii San Martino. Da, da…aia pe care o
tot vedeati in drumul vostru catre insule.

Am aflat la intoarcere ca datorita traiului din ce in ce mai greu si a lipsei locurilor de munca din
insula, Burano risca sa ramana fara locuitori. Tinerii deja au fugit catre orase mai mari. Sper ca
un miracol sa se intample si aceasta insula, ca si celelalte…. sa reuseasca sa treaca acest test al
vremurilor actuale.

Din Burano se ajunge in insula Torcello, cu a sa basilica minunata, fondata in anul 639. Se pare
ca aceasta insula a fost prima locuita dar malaria si timpul au facut ca astazi sa mai existe cateva
familii raspindite ce locuiesc permanent aici. O atractie cautata de catre turisti este si un jilt de
marmura ce se crede ca a fost Tronul lui Attila, regale hunilor.

Drumul catre Venetia se va face in ordinea inversa a insulelor deoarece nu exista o cursa directa
decat din Murano. Dar cu siguranta nu va veti ratacii si o sa ajungeti in Venetia inainte de lasarea
serii pentru a va mai bucura de un apus de soare ce se reflect ape zidurile Bazilicii San Marco.

Venetia este un oras ce trebuie vazut de fiecare. Oricat ai citi, oricate poze sau documentare ai
vedea, Venetia trebuie simtita. La pas, cu gondola sau cu vaporetto…Venetia trebuie respirata
stand pe poduri, la terase sau pur si simplu pe jos, in Piata San Marco. Venetia este ca o scena de
teatru, iar locuitorii sai sunt artisti de prima mana: siguri pe ei, pe text, stiind cum sa priveasca
publicul si sa il seduca.

Celor care isi planifica acum o calatorie in Venetia vreau sa le dau cateva sfaturi. Chiar daca
pretul la cazare in Venetia urca cu ceva euro fata de cazarea in Mestre, merita fiecare banut.
Chiar daca mai multa lume va recomanda cazarea in Mestre, ascultati-ma si cautati un hotel in
Venetia. Nimic nu se compara cu o plimbare, seara, pe Grand Canale, o plimbare pe jos in
centrul orasului, o cina luata intr-una din piatete sau un limoncello sau un spritz baut in liniste,
privind canalele. Am tot citit ca Venetia se culca devreme, ca magazinele se inchid, etc... Poate in
Mestre pentru ca in Venetia se sta la restaurante si terase pana tarziu. Vaporetto circula 24 de
ore...

Un alt sfat este sa cititi si sa va informati dinainte despre locurile pe care vreti sa le vedeti.
Venetia este un oras maricel in care este pacat sa mergi cu ghidul in mana, sa citesti la tot pasul
in loc sa te bucuri de orice palat sau piateta. Nu ai cum sa te pierzi. Plecati aiurea, in orice parte
vreti si o sa descoperiti atractiile rand pe rand. Cartierele, piatetele, palatele si muzeele o sa apara
dupa cate un colt de cladire, surprizind privirea oricui. Nu trebuie sa cauti nimic anume. Daca ai
3 zile la dispozitie, ai sa gasesti toate atractiile intamplator. Si cu siguranta asta este farmecul
orasului.

Hai sa o iau cu inceputul: Cum ajungem in Venetia? Cu siguranta o sa alegeti o cursa Wizz Air
sau Blue Air pentru preturile practicate pe destinatia Venetia. Avioanele acestor companii
aterizeaza pe Aeroportul Treviso… undeva la 26 km de Venetia. Legatura intre orase se face cu
doua linii de transport public: ACTV si ATVO. Biletele se gasesc in aeroport sau se pot lua direct
de la soferul autobuzului. Pe mine m-a costat un bilet dus intors (valabil 7 zile) 13 euro.

Autobuzul are o oprire in Mestre, iar apoi ajunge in Piazzale Roma (Venetia). Ajunsi in Piazzale
Roma, in functie de hotelul ales, puteti merge pe jos sau va puteti cumpara un bilet la vaporetto
(6.5 euro o calatorie).

Transport vaporetto. Tinand cont ca in oras o sa circulate numai cu vaporetto, va sfatuiesc sa va

faceti un abonament inca de la inceput (16 euro/12 ore; 18 euro/24 ore; 23 euro/36 ore; 28
euro/48 ore; 33 euro/ 72 ore; 50 euro/7 zile).

Pentru cei care nu detin o harta a statiilor de vaporetto am sa va dau mai jos traseul de la Piazza
San Marco pana la Piazzale Roma: San Marco Giardinetti, San Marco Vallaresso, Salute, Giglio,
Accademia, San Samuele, Ca’ Rezzonico, San Toma, Sant’ Angelo, San Silvestro, Rialto,
RialtoMercato, Ca’ d’Oro, S. Marcuola, Riva di Biasio, Ferrovia si Piazzale Roma.

Ce vizitam intr-o zi in Venetia? Dupa ce am aruncat bagajele in camera cu siguranta toti ne

indreptam catre Piata San Marco. Fiind primul obiectiv atins de toti turistii si tinand cont ca o
parte dintre cei ce vin aici, in croaziera sau in circuit, nu au decat o zi la dispozitie, am sa trec
repede peste obiectivele de aici (cei care au mai mult timp la dispozitie pot intercala vizitele
pentru a putea asimila informatiile…caci ce e prea mult –intr-o zi- strica).

Campanile (intrerea 7 euro). Primul turn a servit drept far, turn de control si camera de tortura.
In anul 1902 acesta s-a prabusit si a fost reconstruit in 1912 incercand sa se pastreze forma
initiala. Galileo Galilei si-a testat pentru prima data telescolpul in acest turn inalt de 98,5 m.
Fiecare din cele 5 clopote din primul turn marcau diverse evenimente: Maleficio – executiile,
Nona – miezul zilei, Trottiera chema nobilimea la Palatul Dogilor, Mezza Terra – anunta
sesiunea senatului, iar Merangona – inceputul si sfarsitul zilei de munca. Dupa prabusirea
turnului a mai fost salvat numai clopotul Merangona. Vizita in turn se face cu un lift ce va va
duce la ultimul etaj amenajat de unde se deschid privelisti impresionante catre Piata San Marco,
laguna si insulele inconjuratoare. Chiar daca in zilele senine se pot vedea pana si muntii, sa nu va
asteptati totusi la o priveliste asupra canalelor Venetiei care se ascund printre multimea de case si
palate.

Basilica San Marco (intrere gratuita). Tezaurul 5 euro. Muzeul 5 euro. Impresionanta Basilica a
servit drept capela a dogilor, aici avand loc ioncoronarile, funerariile sau procesiunile importante.
Constructia primei bazilici a inceput in anul 829, aceasta fiind distrusa de un incendiu in 976. In
anul 1071 s-a inceput construirea bazilicii ce o putem admira astazi, construita in forma de cruce
greceasca, cu cinci cupole. Fatada principal cuprinde numeroase clopotnite, statui, picture si
mozaicuri ce se pot admira din Piata San Marco. Interiorul bazilicii este impresionant si, pentru
pasionati, recomand un ghid. Impresionante sunt si cele patru coloane de marmura si alabastru ce
sustin bolta altarului sub care se odihneste trupul patronului spiritual al Venetiei, Sf. Marcu.

Tezaurul cuprinde nenumarate comori si relicve, inclusive fragmente din Crucea Sfanta. Muzeul
pastreaza mozaicuri uluitoare dar si cei 4 cai care s-au tot plimbat de la Hipodromul din
Constantinopol in Venetia, au fost luati de catre Napoleon si adusi inapoi in anul 1815. In 1990
caii au fost introdusi in Muzeu, pentru protective, iar locul lor a fost luat de niste copii fidele ce
se pot admira pe Loggia dei Cavalli – balconul Bazilicii.

Palazzo Ducale (Palatul Dogilor). Intrarea 16 euro sau abonament Museums Venice 20 euro
(include intrari la Palazzo Ducale, Museo Correr, Museo Arheologico, Sale Monumentali
Biblioteca Marciana, Ca’Rezzonico, Pallazo Mocenigo, Casa Goldoni, Ca’Pesaro, Museo
Orientale, Museo del Vetro, Museo del Merlatto si Museo di Storia Naturale). Vizita incepe cu
curtea centrala, locul in care se poate admira Scara Titanilor, numita asa datorita celor 2 statui ale
lui Marte si Neptun, sculptate in anul 1567 de catre Sansovino. Demnitarii invitati de dogi intrau
din Piata San Marco pe sub Arcul Foscari, comandat in 1438 de catre dogele Foscari, si urcau
spre palat pe Scara Titanilor.

De la parter se urca spre etaj pe o Scara de Aur decorate cu stucaturi poleite cu aur de 24 de
carate ce incadreaza frescele. Vizita continua cu Apartamentul Dogelui, o serie de incaperi
impresionante ce comunica intre ele, impodobite cu tapiterii bogate, seminee, opera de arta si
tavane poleite cu aur. Sala Scutului contine globuri pamantesti si harti vechi, iar Sala Armelor
cuprinde o colectie de armuri, arme de foc, lanci, scuturi si un steag turcesc adus din Batalia de
la Lepanto. Sala Marelui Consiliu cuprinde una dintre cele mai mari picture din lume – Paradisul
(dimensiuni 7m/22m) si gazduia 1700 de nobili venetieni ce faceau parte din consiliu. Sala
Senatului detine 2 ceasuri ce masurau timpul in ore si in semen zodiacale.

Scarile coboara de la impresionantele sali si camera catre labirintul inchisorilor ce au devenit

celebre atunci cand Casanova a reusit sa evadeze din ele. Dupa ce erau condamnati, prizonierii
erau trecuti catre celule pe Puntea Suspinelor, locul de unde mai puteau zari pentru ultima oara
cerul si marea. Inca se mai pot vedea gravurile in piatra ale celor condamnati si intemnitati aici,
iar celulele nu pot decat sa dea fiori oricarui vizitator.

Muzeul Correr se afla si el in Piata San Marco si are printre exponate nenumarate picture, harti
venetiene, o biblioteca, o sala de bal construita pentru Napoleon, sculpturi, diverse vase extrem
de vechi sau o sala a mestesugurilor si breslelor.

Dupa un tur al acestor atractii principale va puteti odihni la una din cele 2 terase (cu preturi
piperate). Cafeneaua Florian a fost prima din Europa, iar in interior se mai pastreaza lambriurile
din 1720 si oglinzile aurite. Terasa cafenelei este locul preferat al lumii mondene din
oras. Terasa Quadri a fost preferata austriecilor atunci cand au ocupat Venetia, in sec. al XIX-
lea.

De pe terase se poate admira Turnul Orologiului, inchis vizitatorilor, proiectat de Coducci in

anul 1496. Doi mauri de bronz bat ora exacta, iar de Boboteza si de Inaltare magii ies pentru a
celebra aceste sarbatori.

In locul in care aveau loc executiile publice se afla cele 2 coloane, ridicate in anul 1172 de catre
Nicolo Barrattieri, ce ii simbolizeaza pe Sf. Marcu si pe Sf. Teodor.

Pasionatii de cumparaturi au de jur imprejur magazinele celor mai renumite case de moda,
magazine de souveniruri si chiar un magazin Disney.

Venetia este impartita in 6 cartiere: San Marco, cel mai mic dar cel mai celebru dintre ele, San
Polo, Santa Croce, Dorsoduro, Cannaregio si Castello, toate pline de atractii importante. Canal
Grande leaga toate cartierele intre ele, dar plimbandu-va pe jos nici nu va veti da seama cand ati
intrat dintr-unul intr-altul. Fiecare cartier cu podurile sale, cu piatetele si cu bisericile sale. Am sa
revin in curand cu impresii asupra cartierelor.

Cel mai mare dintre canalele venetiene, Canal Grande are circa 4 km lungime si se poate
strabate cu vapoarele liniei 1, care opresc in toate statiile, sau cu nr. 2 care opreste in Piazzale
Roma, Podul Rialto si Piata San Marco.

Daca ati achizitionat cardul Museum Venice este pacat sa nu vizitati macar o parte dintre
muzeele de pe Marele Canal. Chiar si cei care nu sunt pasionati de picture sau arta, in general,
vor ramane impresionati de arhitectura palatelor, de camerele si salile de bal sau de mobilierul
venetian al vremurilor apuse.

Podul Rialto este o alta atractii turistica importanta. Arhitecti renumiti, printre care si
Michelangelo, Sansovino si Palladio, au participat cu proiecte la competitia ce l-a ales castigator
pentru construirea podului pe Antonio da Ponte. In acest loc a mai existat un pod care, in 1444, s-
a prabusit sub greutatea oamenilor.

In partea de nord a lagunei se pot face excursii catre insulele San Michele, Murano, Burano,
Torcello, Mazzarbo, San Francesco del Deserto, Sant’ Erasmo, Lazzaretto Nuovo sau Certosa.
Desigur ca cele mai vizitate sunt vestitele Murano si Burano, dar si prima dintre ele, insula –
cimitir San Michele. Ceia care au deja un abonament la vaporetto il pot folosi si pentru liniile
care fac legaturile intre insule. Impresiile despre vizitarea zonei nordice a lagunei le puteti
gasi aici.

Recomand oricui sa ajunga sa vada Venetia. Am auzit atat de multe despre acest oras, am citit
carti despre trecutul lui, am vazut documentare despre viitorul nesigur…. Unele persoane au fost
dezamagite, altele s-au reintors de multe ori. Nu va multumiti doar cu povestirile lor! Mergeti sa
vedeti Venetia fara masca…. acum cat mai exista!!!
Spre Murano am luat vaporetti DM (direct) si am facut cam 24 min (4 statii). La coborare am
intrat direct intr-o mica fabrica de sticla, prezentarea a durat cam 10 min si tot 10 min am stat in
magazinul cu vanzare.

Este o insula mai "agitata" in comparatie cu Burano, cu multe magazine de-a lungul canalelor, cu
strazi mai linistite inspre interiorul insulei. Am intrat in majoritatea magazinelor, desi toate
vindeau, normal, figurine/inele/bratari/coliere din sticla de Murano. Am plecat in jurul orei
17:00, programul de vizitare era pana la 18:10.

A doua zi, pentru Burano, am luat vaporetti din aceeasi statie (Pl. de Rome), insa cu oprire la
Fondamente Nuovo, unde opream pentru a lua LN-ul spre Burano (acelasi care mergea si spre
Torcelli si Lido). Drumul a fost deci mai lung. Burano este un loc mai linistit, peste tot dantele,
lucrate manual, deci scumpe, case in culori vii, stradute inguste si pline de copaci si flori. Mie
mi-a placut mai mult decat Murano

Murano este de obicei descrisa ca si o insula in Laguna Venetiana, desi ca si Venetia, este un
arhipelag de mici insule unite prin poduri.

Murano a fost dintotdeauna cunoscuta pentru arta in sticla. Asa ca am avut curiozitatea si norocul
sa vizitam o fabrica de sticla si sa asistam la fabricarea obiectelor. Si am putut cumpara si obiecte
de la magazinul de prezentare de acolo.

In trecut, când un om de rând izbutea sa devina mester sticlar, era înnobilat si înscris în Cartea de
aur a insulei. Se spune ca sticlarii din Murano s-au bucurat de protectia Republicii, au beneficiat
de imunitate contra persecutiei, si-au casatorit fiicele cu cele mai influente familii din Venetia si
puteau sa poarte sabii, privilegiu acordat doar unor persoane.

Insa, toate aceste priveligii aveau reversul lor: maestrii sticlari nu puteau sa paraseasca
Republica, ei erau urmariti în permanenta de politia venetiana si supusi unei legi severe, care
interzicea parasirea insulei si a domeniilor venetiene.

Astfel Murano detine secretul si un monopol al acestei arte de multe secole. Printre tehnicile
folosite erau sticla cristalina, smaltul, sticla cu insertii de aur, sticla laptoasa, imitatii de pietre si
bine cunoscuta sticla multicolora.

Murano e intr-adevar plin de o multime de ateliere si magazine de artizanat unde puteti gasi de la
bombonele de 1 eur pana la vaze de 2000. Murano e doar un spatiu industrial, nu un loc de
admirat privelisti frumoase.

Astazi sticla de Murano este cunoscuta in toata lumea iar maestrii sticlari sunt adevarati artisti.
Din sticla de Murano, care este un material fin, pretios, sunt realizate astazi bijuterii si accesorii
care fac parte din renumite colectii.

Apoi a trebuit sa pornim catre Burano, tot cu vaporetto! Insula Murano a fost o mare surpriza
pentru noi!
Burano este cunoscuta pentru superbele dantele care se lucrau aici. De la obiecte de
imbracaminte, pana la obiectele cele mai mici, cum ar fi; pernute de ace, semne de carte,
umbrelute in miniatura, batiste, etc. Doamne, cita munca! Si cite ginduri sunt impletite printre
atele acestor dantele! Si daca femeile se ocupa cu dantelaritul, ei, barbatii sunt ocupati cu
pescuitul!

O caracteristica a acestei insule o reprezinta culorile caselor. O armonie tipic "italiana"! Foarte
pitoresc! Aici, locuitorii nu se sfiesc sa-si afiseze cu mandrie rufele spalate in vazul tututror,
parca ar face concurenta!

Aceasta abundenta de culori îsi are semnificatia din vremurile stravechi, când se considera ca
delimiteaza proprietatea si, conform legendei, îi ajuta pe pescari sa-si recunoasca proprietatile
când se întorceau de la pescuit.

Când vizitam Burano trebuie sa ne bucuram de linistea stradutelor si de culorile si florile ce

împodobesc casele. Putem vizita in centru si muzeul dantelei! Burano e o Venetie in miniatura...
canale mici, cu barcute parcate peste tot si podulete sub forme interesante.

În piata bisericii se sarbatoreste în fiecare miercuri piata saptamânala si de stiut ca e piata de

peste, unde se vinde o mare varietate de peste tipic lagunei. Biserica lor are turnul inclinat cateva
grade.

Va recomand cu drag daca ajungeti in zona Venetia sa nu ratati aceste doua insule, de fapt mai
este si insula Torcello in apropiere!

Cum ajungi in insula Burano

In primul rand va sfatuiesc sa nu va grabiti cand ajungeti in insula! Din Venetia se poate
ajunge cu vaporetto, de la compania ACTV, luand linia LN (Laguna de Nord), cel mai simplu
si direct de la statia Fondamente Nuova, cu nr. 12 sau 14. De asemenea, il puteti lua si din alte
locuri din Venetia. Dar ori trebuie sa schimbati in statia Faro din Murano, ori circula pe un
traseu mai lung. Daca il luati din apropirea statiei San Marco, va trece si prin insula Lido si
Punta Sabbioni. Un bilet valabil o ora costa cand am fost eu 6,5 e, deci mai rentabil este un
abonament de 12 ore, valabil pe toate linii de vaporetto si pe autobuzele din zonele invecinate
Venetiei, care se composteaza la fiecare urcare. Calatoria dureaza 45-60 minute si este placuta,
trecand pe langa alte insule din laguna venetiana, despre care v-am povestit in alte articole

In Burano exista o singura statie de vaporetto, sau daca doriti puteti cobora la statia din
insula invecinata Mazzorbo, cum am facut si noi ultima data , iar de acolo , dupa ce o
vizitati, puteti veni in Burano pe un pod din lemn care leaga cele doua insule din
laguna venetiana. Intrarea in Burano este, parca , mai spectaculoasa venind din
 partea aceea. Burano are 6 sestiere(districte), adica 5 si al 6 lea este Mazzorbo.
Despre trecutul insulei Burano

Insula nu emare, dar are o istorie veche, existand dovezi inca de pe vremea
romanilor. Denumirea insulei se presupune ca vine de la primii locuitori din insula, familia
Buriana. Barbatii se ocupau cu pescuitul, iar femeile erau pricepute in lucrarea manuala a
dantelelor, pe care le vindeau, asigurand traiul zilnic in insula pentru familie. Pana cand a
izbucnit epidemia de ciuma in secolul al XVI lea, Burano a fost sub administrarea insulei
Torcello. Dupa aceea insula a prosperat, devenind chiar un centru important al dantelei. Prin
secolul al XVII lea dantelele produse in Burano erau si mai renumite, fiind purtate chiar la marile
curti europene. In Franta, regele Ludovic al XIV lea a purtat la incoronare un superb guler alb si
foarte valoros, lucrat manual in Burano!

A urmat cucerirea Venetiei de catre Napoleon Bonaparte si implicit decaderea, lucru care s-a
intamplat si cu insulele invecinate. Si ca si cand asta n-ar fi fost de ajuns, un britanic a inventat la
inceputul secolul al XIX lea masina de fabricat dantela si acest lucru a cam distrus acest vechi
mestesug din Burano. Apoi in a doua jumatate a secolului al XIX lea,o contesa italiana a
infiintato scoala de crosetat si a relansat aceasta veche indeletnicire, unde lucrau peste 100 de
femei si fete, incepand de la varsta de 12 ani. De-a lungul timpului scoala a functionat, dar cu
anumite perioade de pauza, cand a fost inchisa, in functie si de problemele politice, pana in anul
1972 cand scoala s-a inchis, iar femeile au preferat sa lucrede acasa individual.

Burano, o adevarata provocare pentru impatimitii fotografiatului

Daca stau si ma gandesc bine, Burano este cea mai fotogenica insula pe care am pasit! Spun
acest lucru, deoarece casele din insula, chiar daca nu sunt mari, unele avand un etaj sau cel mult
doua, sunt zugravite in culori foarte vii, niciodata doua alaturate la fel! Mi-e mai usor sa va arat
pozele! Imi venea sa le fotografiez la rand, pe toate!

Am flat ca locuitorii insulei care vor sa-si vopseasca casa, n-o pot face de capul lor, ci mai intai
sunt obligati sa depuna o cerere la primarie si abia dupa ce i se aproba o anumita culoare, o
poate schimba. Acest lucru este bine gandit, pentru ca alaturarea anumitor culori potrivite
creeaza asupra ochiului trecatorilor o anumita stare placuta, creeand o atmosfara de calm si
liniste. Casele sunt cam ingramadite, cu obloane de lemn colorate, pline de flori. Cred ca multe
nici nu au nu curti interioare, sau au curti comune, pentru ca rufele sunt intinse in plina strada,
chiar sub ochii trecatorilor, ca un sport national. La fel ca in Venetia, in cartierul Castello, de
fapt. Toate casele sunt bine intretinute si proaspat vopsite, nu am vazut case cu igrasie si mai
toate iti dau impresia ca ar fi noi. Un fel de Venetie in minitura,cu barci cu motor ‘’parcate’’ in
fata fiecarei case, pe canal, cum sunt la noi masinile si poduri cu forme cat mai
interesante. Atat strazile, cat si canalele sunt foarte curate O alta legenda veche spune ca in
trecut un student la ‘’Scoala din Burano’’ , nu a avut bani sa-si plateasca chiria si s-a oferit sa
vopseasca casa, in schimbul chiriei. Cum nici bani suficienti pentru vopsele nu avea, a reusit sa
faca acest lucru folosind un amestec din acuarele si tempera, iar proprietarul a fost foarte
incantat de cum a iesit si exemplul lui a fost urmat si de alti studenti si asa a devenit o traditie
in Burano. Adevar sau legenda…. important este ca in Burano casutele colorate arata ca intr-o
carte cu povesti din copilarie. Un frumos curcubeu si o atmosfera diferita fata de celelalte insule
venetiene, creata de culorile vesele ale caselor. O adevarata placere sa te plimbi ratacind pe
stradutele pricipale, pana la cele mai inguste mai indepartate. Sau sa faci un mic popas la o
terasa, pentru masa de pranz sau pur si simplu pentru un expresso.

Obiective turistice din Burano

Spre deosebire de celelalte insule din laguna venetiana, in Burano nu sunt foarte multe obiective
turistice de vizitat.

Piazza Galluppi

Este locul cel mai indragit de localnici, unde se desfasoara cele mai importante evenimente din
insula. Exista si o multime de tarabe cu suveniruri nu doar din dantela, ci si din sticla de
Murano si diferite tipuri de masti, utile la Carnavalul de la Venetia sau doar simple amintiri.Nu
ratati celebrii biscuiti pescaresti traditionali, numiti” Bussola Buranelli’’. Aici miercurea este
si piata agro-alimentara. De retinut, pe Fondamente Pescheria se vand fel de fel de vietati
marine, indeosebi o mare varietate de scoici si crabi pescuiti din laguna. In piata nu este nici un
pom sau vreo floare sau vreun petec de umbra. Pe jos este pavaj vechi din piatra cubica

Numele pietii vine de la Baldassare Galuppi, a carui statuie se afla in mijlocul piatei, un
mare pianist si compozitor de renume international si dirijor al corului din Basilica
San Marco,care s-a nascut Biserica San Martino Vescovo (Chiesa di Burano)

Cu toate ca Burano este doar un mic sat situat pe o insula, candva aici erau 5 biserici! Astazi
doar una singura mai functioneaza si anume Biserica San Martino, pe care din fericire am gasit-
o deschisa si am putut-o vizita. De la ora 12 la 15 biserica este inchisa. Campanilla (clopotnita)
bisericii este inalta de 53 de metri si este destul de inclinata, fiind vizibila chiar de pe mare.
Turnul se inclina an de an cate un pic, din cauza solului instabil pe care a fost ridicat.
Este construita din secolul al XVI lea, interiorul fiind dupa modelul latin, in forma de cruce
si cu tavanul boltit. La intrare era statuia Papei. Se pot admira diferite picturi
realizate superb de artisti renumiti . Una dintre ele il reprezinta pe Issus rastignit,
fiind opera lui G. B.Tiepolo, care dateaza din 1725, dar si Sfintii Albain si Dominic si
statuia din lemn a lui Sfantul Iosif. Muzeul dantelei (Museo del Merletto di Burano)

Precum va povesteam mai sus, aceasta traditie veche de secole de a lucra manual dantele era una
din principalele ocupatii ale femeilor din insula, cu care isi intretineau familiile. Si astazi mai
poti vedea femei la strada in grupuri mici stand la povesti si crosetand cu rabdare si fantezie
aceste dantele, care le-au adus acest renume international. Pentru ca locuitorii insulei traiesc din
turism, pescuit si din vanzarea suvenirurilor lucrate manual din dantela. De aceea, Burano mai
este denumita si Insula Dantelelor!

Dantela’’ se nastea’’ prin impletirea mai multor fire, cu ajutorul crosetei sau a altor obiecte
ajutatoare si putea fi din matase, in, aur, argint sau bumbac. Adevarata opera de arta, ca o
spuma diafana asemanatoare celei de la malul marii! Arta dantelaritului cere multa pricepere,
indemanare si multa rabdare mai ales. Cate ganduri erau impletite si ele prin atele dantelii?! Cate
sperante si doruri?! Mi se pare firesc sa existe aici un Muzeu al Dantelei, in care sa prezinte
istoria acestei indeletniciri vechi de secole, alaturi de o colectie impresionanta de obiecte
scumpe si rare,din secolul al XVI lea, sau realizate de-a lungul timpului . Muzeul functioneaza
din 1981,in palatul Guido Podesta, intr-una din vechile scoli de crosetat.Se afla in Piazza
Galuppi si intrarea costa 5 e. Programul este de la 10-16. Este un adevarat omagiu adus muncii
femeilor! Daca timpul va permite si aveti norocul sa-l gasiti deschis, o vizita ar fi o experienta de
neuitat, pentru ca sunt putine locuri de acest gen in Europa. Din cate stiu eu dantela flamanda
este foarte renumita, existand un muzeu asemanator in Bruges si inca unul in
Bruxelles, denumit ‘’Muzeul costumelor si dantelei’’. De asemenea si in Cipru , in
Lefkara stiu ca inca se mai practica aceasta indeletnicire cu succes. Dintre toate insulele
din laguna venetiana pe care le-am vizitat si despre care am scris aici, pe
blog, Murano, Torcello, Mazzorbo si Lido, aici in Burano m-am simtit cel mai bine! Bucuria pe
care am avut-o privind cromatica caselor nu poate egala cu nici o alta priveliste venetiana. Poate
doar cu cea din timpul Carnavalului de la Venetia!
Ce sa vizitezi in Venetia: Murano, Burano si Torcello
In prima postare despre Venetia va spuneam ca biletul pentru vaporetto este foarte scump. Ca sa
ajungem pe insulele Murano, Burano si Torcello am cumparat o cartela valabila 24 de ore, care a
costat 20 de euro. Pentru ca am luat-o in jurul orei 12, am profitat si a doua zi si am mai folosit-o
la o calatorie.
Imi doream sa vad neaparat Murano si Burano, iar Torcello a fost adaugata la aceasta lista dupa
ce am citit intr-un ghid lansat de National Geographic cum ca ar fi o insula extraordinara.

Burano a fost prima insula pe care am ajuns, iar calatoria cu vaporetto din Venetia si pana acolo a
fost destul de lunga – in jur de o ora. Despre Murano tot auzisem datorita celebrei sticle produse
acolo si eram convinsa ca aceea este cea mai frumoasa insula. M-am inselat! Burano este cea cu
o multime de casute colorate printre care este o placere sa te pierzi. In plus, este cea mai
dezvoltata din punct de vedere turistic, asa ca poti petrece si o zi acolo. Daca vreti sa faceti
aceasta calatorie, sfatul meu ar fi sa luati masa de pranz in Burano. Noi nu am stiut ce ne
asteapta, asa ca nu am facut asta si am regretat.

Venetia si validare card Vaporetto

Piazzale Roma, iar de acolo se ia vaporetto. Pretul calatoriei ne-a luat prin surprindere – 7 euro.
Aici am avut si primul contact neplacut cu italienii. Cartelele pentru vaporetto se valideaza pe
pontonul unde astepti acest mijloc de transport, dar noi nu aveam de unde sa stim. Evident ca a
urmat o scurta cearta cu unul dintre angajatii primului vaporetto sosit, care nu a avut rabdare sa
ne astepte 1 minut pana ne-am validat biletele. Si-a dat ochii peste cap si mi-a spus ca el nu poate
sa mai stea, iar cand i-am spus ca nu aveam de unde sa stim care este procedura, caci suntem
turisiti, mi-a spus raspicat ca este problema mea, nu a lui. In scurt timp aveam sa descopar cat de
repede vin aceste vaporetto (daca stiam, nu imi mai raceam gura de pomana) si cat de importanta
este punctualitatea pentru italieni. Pe acele pontoane este afisat si programul, iar italienii il
respecta cu o precizie de ceas elvetian (daca scrie ca vine la si 48, exact la acea ora o sa fie in
statie). Calatoriile cu vaporetto sunt destul de lungi. Ca sa va faceti o idee, 5 statii se fac in vreo
15 minute, iar dintr-un capat in altul al insulei dureaza peste o ora.

Restaurantele din Venetia

In prima zi am intrebat la receptie care sunt cele mai importante obiective turistice din zona si
ne-a incercuit jumatate din harta. Am crezut ca este o gluma proasta, dar ne-a asigurat ca in 3 ore
vom vedea tot. Asa a si fost. Adevarul este ca nu m-am putut opri din pozat. Orice coltisor din
Venetia este absolut superb!

Cea de-a doua surpriza neplacuta a fost la masa, unde ti se impune un anumit bacsis (mai mult de
10% din totalul comenzii) dar si acest “coperto” (un cost suplimentar, asa cum ne-a spus un
chelner), dar care nu am inteles ce fel de servicii reprezinta. Acesta variaza intre 5-6 euro/ 2
persoane (cel putin asa a fost la restaurantele unde am mancat eu).

Vremea in Venetia
vremea din Venetia, este extrem de schimbatoare, asa ca umbrela devine un accesoriu must-have.