Eseu - Harap Alb
Eseu - Harap Alb
Eseu - Harap Alb
de Ion Creangă
INTRODUCERE
I.C. este prozator din Epoca Marilor Clasici, membru al Societății Junimea și prieten
bun cu M. Eminescu, la îndemnul căruia începe să își scrie opera și să citească la ședințele
Junimii. Opera acestuia conține volumul "Amintiri din copilărie" povești și povestiri, dar
adevărata măsură a talentului său constă în savoarea limbajului marcat de oralitate.
Basmul este cea mai veche specie a literaturii folclorice, caracterizându-se prin autorul
anonim si oralitate. “Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult publicat în anul 1877 în
revista "Convorbiri literare", care urmează tiparul narativ al basmului popular, având si
numeroase elemente de originalitate: fantasticul umanizat, accentuarea elementului
psihologic, perspectiva narativă, complexitatea personajelor, oralitate si umor. Despre basm,
George Călinescu afirma că “este oglindirea vieții in moduri fabuloase” și că “e un gen vast,
depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință, observație morală etc”. Tema
basmului este triumful binelui asupra răului, dublată de tema inițierii, opera având
caracterul de bildungsroman.
I. TRĂSĂTURI TEMĂ
O primă trăsătură ce face posibilă încadrarea operei în această orientare tematică este
prezența motivelor literare specifice basmului: podul, labirintul, superioritatea
mezinului, cifra magică ‘3’. “Podul” reprezintă trecerea dinspre spațiul familial, ocrotitor,
spre lumea necunoscută. Acest motiv apare de două ori în basm: podul sub care se ascunde
craiul, deghizat in urs, si podul pe care se ține nunta furnicilor. Eroul alege să meargă prin
apă ca să nu curme viețile multor insecte și este răsplătit pentru aceasta, lucru ce dovedește
atât milostenia de care dă dovadă personajul, cât și faptul că este promovat binele.
“Labirintul” semnifică rătăcirea pe drumurile întortocheate ale vieții; eroul își pierde
încrederea în sine, simte nevoia de companie, de aceea nesocotește sfatul tatălui și îl acceptă
pe spân ca slugă (“Se vede ca aista-i țara spânilor”).
O altă trăsătură reprezentativă pentru tema inițierii este aceea că personajele își
asumă rolul de pedagogi în relația cu tânărul prinț. Sf. Duminică este pedagogul cel bun care
îi dă problema gata rezolvată, Craiul este întâiul pedagog care îl învață simțul dreptății și al
onoarei, calul este pedagogul rezervat ce intervine doar atunci când i se cere ajutorul, iar
Spânul este pedagogul cel rău care îl pune în situații periculoase, cu intenția de a-l pierde, dar
care va face din el un erou.
Scena care marchează trecerea către maturitate este scena morții simbolice a
personajului pozitiv. Spânul este demascat de fata împăratului Roș și crede că Harap-Alb l-a
trădat, de aceea îl decapitează pe erou și este ucis de calul năzdrăvan, fiind aruncat din înaltul
cerului. Harap-Alb este înviat de către fată cu ajutorul obiectelor magice: apă vie, apă moartă
și trei rămurele de măr verde, după care urmează nunta celor doi, deci eroul este răsplătit
pentru curajul și faptele sale. Simbolistica scenei este aceea că se împlinește blestemul
Spânului, moare vechea ipostază de slugă, iar eroul renaște ca împărat, stăpân al propriului
destin.
În concluzie, subiectul operei este mai aproape de realitate, iar farmecul poveștii stă în
savoarea limbajului folosit cu măiestrie de către naratorul ce se adresează direct cititorului:
''eu sunt dator să vă spun povestea, iar dumneavoastră să mă ascultați". Acesta dovedește
erudiție paremiologică, introducând în text proverbe și zicători prin sintagma ,,vorba ceea,, și
devine chiar personaj în final când la nuntă este invitat ”un amărât de povestar fără bani în
buzunar”.