CECCAR Business Magazine  ❖  Nr.

30-31, 13-26 august 2019  ❖  Expertiza și a- a+

auditul afacerilor

Analiza contului de profit și pierdere

CECCAR

REZUMAT
Contul de profit şi pierdere reflectă veniturile şi cheltuielile societăţii pe o anumită
perioadă, de obicei pe parcursul unui exerciţiu financiar. Analiza acestora, pe care o
vom prezenta în cadrul articolului de faţă, este importantă pentru managerul financiar,
el arătând modul în care este format profitul companiei şi eventualele dificultăţi
financiare la nivelul entităţii, precum şi motivele care au stat la baza apariţiei lor.

Termeni-cheie: venit, cheltuială, sold intermediar de gestiune, marjă de acumulare,

capacitate de autofinanţare, prag de rentabilitate

Clasificare JEL: M41

Există mai multe clasificări ale veniturilor şi cheltuielilor, care sunt utile în analiza
financiară pe care managerul financiar o realizează la nivelul companiei.

1. În raport cu tipul operaţiunii care le-a generat, distingem:

operaţiuni de exploatare (venituri din exploatare/cheltuieli de exploatare, de
exemplu, venituri din lucrări executate şi servicii prestate, cheltuieli cu materiile
prime, cu salariile etc.);
operaţiuni financiare (venituri/cheltuieli financiare, de exemplu, venituri din
investiţii financiare pe termen scurt, cheltuieli privind dobânzile).
2. În raport cu influenţa asupra trezoreriei întreprinderii, se disting două categorii de
venituri şi cheltuieli:
venituri/cheltuieli monetare (încasabile/plătibile), care se vor concretiza într-o
încasare/plată la termen ferm (venituri din vânzarea mărfurilor, cheltuieli cu
salariile personalului);
venituri/cheltuieli nemonetare (calculate), care se înregistrează ca o rezervă
financiară fără a fi încasabile/plătibile la un termen ferm (cheltuieli cu
amortizarea, venituri din/cheltuieli cu provizioane/ajustări, venituri din/cheltuieli
cu cedarea activelor).

3. O altă clasificare vizează doar cheltuielile realizate de societate. Acestea pot fi

împărţite în două categorii în funcţie de variaţia nivelului lor la modificarea nivelului
producţiei, mărfurilor vândute sau serviciilor prestate:
cheltuieli variabile, care vor avea o valoare în creştere cât timp societatea vinde
mai multe bunuri/mărfuri sau prestează mai multe servicii şi una în scădere dacă
activitatea companiei se restrânge (cheltuieli cu materiile prime, cu mărfurile, cu
salariaţii direct productivi etc.);
cheltuieli fixe, care nu variază în funcţie de valoarea vânzărilor de
bunuri/mărfuri sau de prestările de servicii (cheltuieli cu chiria spaţiului, cu
salariile personalului administrativ etc.).

În cele ce urmează vom prezenta analiza contului de profit şi pierdere din

perspectiva soldurilor intermediare de gestiune şi a marjelor de acumulare.

1. Tabloul soldurilor intermediare de gestiune

Tabloul soldurilor intermediare de gestiune reprezintă un element de analiză
financiară util managerului financiar, acesta putând să verifice în orice moment
soldurile veniturilor şi cheltuielilor.

1. Marja comercială (MC) este diferenţa dintre vânzările de mărfuri şi costul de

cumpărare al acestora, fiind surplusul de valoare adus de activitatea comercială ca
valoare adăugată.

2. Producţia exerciţiului (PE) se compune din bunurile şi serviciile produse de

întreprindere, indiferent de destinaţie (vânzare, stocare sau imobilizare), fiind
apreciată ca producţia globală a exerciţiului financiar.
Exprimând nivelul real de activitate al întreprinderii, acest sold intermediar de
gestiune se determină prin însumarea producţiei vândute (Pv) cu producţia stocată
(Ps) şi cu cea imobilizată (Pi), respectiv producţia realizată de entitate pentru scopuri
proprii şi capitalizată:

PE = Pv + Ps + Pi

✔ Producţia vândută include produsele vândute şi serviciile prestate.

✔ Producţia stocată cuprinde variaţia stocurilor finale (Sf) de produse finite,

semifabricate, producţie în curs de execuţie, mărfuri, materii prime şi materiale
consumabile, obiecte de inventar la finele perioadei faţă de stocurile iniţiale (Si) de la
începutul perioadei:

Ps = Sf – Si

✔ Producţia imobilizată exprimă veniturile din producţia de imobilizări corporale şi

necorporale şi constituie producţia realizată de entitate pentru scopuri proprii şi
capitalizată, fără a fi destinată pieţei.

Consumurile intermediare (CI) sunt bunuri şi servicii cumpărate din exterior şi

cuprind următoarele elemente de calcul: materii prime şi materiale consumabile
(Mp), alte cheltuieli materiale (Acm), utilităţi (U) şi alte prestaţii externe (Ape):

CI = Mp + Acm + U + Ape

3. Valoarea adăugată (VA) reprezintă surplusul financiar format la nivelul societăţii,

din care vor fi remuneraţi stakeholderii (salariaţi, stat, acţionari etc.).

Este necesar ca acest indicator să aibă o valoare pozitivă şi cât mai mare, suficientă
pentru remunerarea tuturor persoanelor interesate. El se calculează ca diferenţă între
marja comercială plus producţia exerciţiului şi consumurile intermediare de bunuri şi
servicii provenite de la terţi:

VA = MC + PE – CI

4. Excedentul brut din exploatare (EBE) este rezultatul realizat din activitatea
curentă a întreprinderii, care permite să se măsoare capacitatea de a genera şi de a
conserva fonduri în condiţii de funcţionare. Acesta este independent de politica de
finanţare şi de investiţii a societăţii şi se calculează cu ajutorul relaţiei:
EBE = VA + Subvenţii de exploatare –
Alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate –
Cheltuieli cu personalul

Este important de menţionat că indicatorul reprezintă performanţa exploatării

curente, acest excedent brut reflectând surplusul financiar disponibil pentru
menţinerea şi dezvoltarea afacerii, pe de o parte, şi remunerarea investitorilor
(acţionari şi creditori), pe de altă parte.

5. Rezultatul din exploatare (Rexp) măsoară performanţa activităţii de exploatare a

întreprinderii, luând în considerare activitatea de investiţii (ţine cont de amortizări şi
provizioane), dar nu are în vedere activitatea financiară. Acest indicator se determină
astfel:

Rexp = EBE + Alte venituri din exploatare –

Amortizări şi provizioane
 (ajustări de valoare privind
imobilizările corporale şi necorporale +
ajustări de valoare privind activele circulante +
ajustări privind provizioanele) –
Alte cheltuieli de exploatare
(cheltuieli cu despăgubiri,
donaţii şi activele cedate)

6. Rezultatul brut al exerciţiului (RB) ţine cont de politica de finanţare a

întreprinderii şi cumulează rezultatul din exploatare cu cel financiar (Rfin):
RB = Rexp + Rfin

Rezultatul financiar este cel care provine din activitatea financiară şi cuprinde
elemente de fluxuri financiare şi elemente care corespund riscurilor ataşate. Acesta se
calculează cu următoarea relaţie:

Rfin = Venituri financiare – Cheltuieli financiare

7. Rezultatul net al exerciţiului (RN) sau profitul net constituie soldul final al
oricărui exerciţiu financiar după scăderea din rezultatul brut a impozitului pe profit
datorat statului, fiind calculat astfel:
RN = RB – Impozitul pe profit

Exemplu

Compania Alpha SA prezintă următorul cont de profit şi pierdere:

Ne propunem să întocmim tabloul soldurilor intermediare de gestiune al companiei
Alpha SA şi să analizăm rezultatele obţinute din perspectiva managerului financiar.
Se poate observa că toţi indicatorii soldurilor intermediare de gestiune au o valoare
pozitivă. Valoarea adăugată este considerabilă şi indică faptul că societatea dispune de
suficiente resurse financiare pentru toţi stakeholderii implicaţi în companie. Totodată,
rezultatul net este pozitiv, fiind la dispoziţia acţionarilor/asociaţilor pentru
distribuirea sub formă de dividende sau reinvestirea în afacere.

2. Marjele de acumulare

Asemănător cu analiza soldurilor intermediare de gestiune, cu ajutorul marjelor de

acumulare se construiesc în trepte o serie de indicatori, pornind de la cel mai
cuprinzător (cifra de afaceri (CA)) şi încheind cu cel mai sintetic (profitul net
(PN)).Această variantă de analiză este de origine anglo-saxonă, fiind astăzi cel mai des
întâlnită în practică. Este o analiză simplă care îi prezintă managerului financiar
principalele marje constituite la nivelul contului de profit şi pierdere.

Menţionăm că în concepţia marjelor de acumulare redate mai sus venitul este

reprezentat de cifra de afaceri, iar orice alt venit întâlnit la nivelul întreprinderii are
un nivel neglijabil comparativ cu aceasta.

Marjele nu au o corespondenţă directă în contul de profit şi pierdere conform

legislaţiei din România. Astfel, pentru a realiza o adaptare, am inclus în profitul
înainte de dobânzi, impozit, depreciere şi amortizare veniturile care nu reprezintă
cifră de afaceri.

1. Marja asupra cheltuielilor variabile (MCV) prezintă surplusul din activitatea de

exploatare luând în calcul doar cheltuielile variabile. Determinarea acesteia
presupune realizarea distincţiei dintre cheltuielile variabile (direct proporţionale cu
volumul vânzărilor) şi cele fixe (necorelate cu volumul vânzărilor), care poate fi dificil
de realizat şi chiar arbitrară uneori. MCV se calculează cu ajutorul relaţiei:

MCV = Cifra de afaceri

sau
MCV = Venituri din exploatare – Cheltuieli variabile

2. Profitul înainte de dobânzi, impozit, depreciere şi amortizare (EBITDA –

earnings before interest, taxes, depreciation and amortization) exprimă potenţialul de
autofinanţare a investiţiilor, de achitare a obligaţiilor faţă de bugetul statului şi de
remunerare a investitorilor de capital. Acesta este una dintre cele mai importante
marje şi are avantajul de a nu fi influenţat de politicile de investiţie (amortizare), de
finanţare (îndatorare a societăţii) sau de politica fiscală (impozitarea profitului).
EBITDA este aproximativ egal cu EBE din tabloul soldurilor intermediare de gestiune
şi se determină cu formula:

EBITDA = MCV + Orice alte venituri din exploatare +

Venituri financiare + Venituri din reluarea provizioanelor –
Cheltuieli fixe
(fără amortizări, provizioane nete şi dobânzi)

3. Profitul înainte de dobânzi şi impozit (EBIT – earnings before interest and taxes)
este adesea asimilat profitului din exploatare, fiind o marjă care prezintă surplusul
financiar fără a lua în considerare politica de finanţare (cheltuielile cu dobânzile), şi
se calculează astfel:

EBIT = EBITDA – Amortizări şi provizioane nete (ajustări)

4. Profitul înainte de impozit (EBT – earnings before taxes) constituie rezultatul

activităţii curente a întreprinderii şi se determină cu ajutorul formulei:

EBT = EBIT – Cheltuieli privind dobânzile

5. Profitul net sau rezultatul net (RN) reprezintă rezultatul ce le revine acţionarilor
pentru capitalurile investite. În situaţia obţinerii de profit, aceştia pot decide
distribuirea lui sub formă de dividende sau reinvestirea în întreprindere ca sursă de
autofinanţare a creşterii economice. RN se exprimă astfel:

RN = EBT – Impozitul pe profit

Performanţa exploatării activului economic al întreprinderii (capitalurile proprii şi

datoriile pe termen lung) este măsurată prin intermediul potenţialului de remunerare
a investitorilor (acţionarii – cu profit, creditorii – cu dobânzi) cu ajutorul următoarei
marje:

EBIT – Impozitul pe profit = RN + Dobânzi

Marja exprimă rezultatul exploatării activului economic, dar şi efectele benefice ale
îndatorării (economiile fiscale generate de deductibilitatea dobânzilor din profitul
impozabil). În consecinţă, aceasta nu permite compararea întreprinderilor doar din
perspectiva performanţei lor tehnico-economice, ci şi din cea a câştigurilor totale
obţinute de investitorii pe termen lung în afacere.

Exemplu

Avem în vedere contul de profit şi pierdere aferent companiei Alpha SA din exemplul
anterior.

Ne propunem să determinăm şi să analizăm marjele de acumulare din perspectiva

managerului financiar.

Pentru a realiza acest lucru, cheltuielile societăţii trebuie să se împartă în variabile şi

fixe. Amintim că pentru determinarea nivelului cheltuielilor variabile se vor identifica
acele cheltuieli direct proporţionale cu volumul vânzărilor, iar pentru calculul
nivelului cheltuielilor fixe – cheltuielile necorelate cu volumul vânzărilor.

De multe ori împărţirea este dificilă şi variază de la o afacere la alta. Împărţirea pe

care am realizat-o pentru acest exemplu a luat în considerare o societate din domeniul
industriei, unde cheltuielile externe cu apa şi curentul depind de producţie, iar
personalul este integral direct productiv.
Se poate observa că toate marjele de acumulare sunt pozitive. EBITDA are o valoare
considerabilă şi indică faptul că societatea dispune de suficiente resurse financiare
pentru a finanţa activitatea de investiţii şi de finanţare. Totodată, rezultatul net este
pozitiv, fiind la dispoziţia acţionarilor/asociaţilor pentru distribuirea sub formă de
dividende sau reinvestirea în afacere.

3. Capacitatea de autofinanţare
Capacitatea de autofinanţare (CAF) este un sold care constituie diferenţa dintre
fluxurile de intrare şi cele de ieşire generate de operaţiunile curente şi prezintă
resursele proprii ce rămân disponibile pentru finanţarea diverselor necesităţi:
rezultatul exerciţiului după impozitare şi cheltuielile care nu au presupus plăţi
(cheltuieli nemonetare). Indicatorul reflectă aşadar resursele pentru finanţarea
activităţii curente, investiţionale şi pentru remunerarea capitalurilor proprii (prin
dividende distribuite acţionarilor).

Există două metode de determinare a capacităţii de autofinanţare: metoda deductivă

şi cea aditivă.

1. Metoda deductivă porneşte de la excedentul brut din exploatare:

CAF = EBE + Alte venituri din exploatare –

Alte cheltuieli de exploatare
(cheltuieli cu despăgubiri, donaţii
şi activele cedate) + Venituri financiare –
Cheltuieli financiare – Impozitul pe profit

2. Metoda aditivă are în vedere capacitatea de autofinanţare văzută ca diferenţă între

veniturile monetare (încasabile) şi cheltuielile monetare (plătibile). Astfel, CAF
reprezintă expresia monetară a profitului contabil. Pentru calculul efectiv al acesteia
se poate apela la metoda aditivă, care corectează rezultatul net prin eliminarea
elementelor nemonetare:

CAF = RN + Cheltuieli nemonetare –

Venituri nemonetare = RN + Ajustări de valoare privind
imobilizările corporale şi necorporale +
Ajustări de valoare privind activele circulante +
Ajustări privind provizioanele

Exemplu

Avem în vedere contul de profit şi pierdere aferent companiei Alpha SA din primul
exemplu.

Ne propunem să determinăm capacitatea de autofinanţare prin metoda:

a) deductivă;
b) aditivă.

a) Capacitatea de autofinanţare prin metoda deductivă:

b) Capacitatea de autofinanţare prin metoda aditivă:

4. Analiza pragului de rentabilitate

Pragul de rentabilitate constituie acel punct critic la care volumul vânzărilor
acoperă cheltuielile fixe şi variabile ale firmei, astfel încât aceasta nu obţine nici
profit, nici pierdere. Cu alte cuvinte, este punctul de la care întreprinderea începe să
realizeze profit. Pragul de rentabilitate reprezintă una dintre cele mai importante
analize, pe care un manager financiar trebuie să o facă atât la momentul începerii
unei afaceri noi, cât şi ulterior, în mod constant.

Analiza pragului de rentabilitate trebuie efectuată nu doar atunci când anumite

elemente externe afacerii se modifică, ci şi atunci când se planifică schimbări interne,
pentru a se determina efectele pe care acestea le pot aduce rezultatelor financiare.

Cea mai simplă relaţie de calcul al pragului de rentabilitate este exprimată mai jos:

Cifra de afaceri = Cheltuieli totale

În acest punct, rezultatul afacerii este zero. Împărţind costurile totale în variabile şi
fixe se obţine următoarea relaţie:

Cifra de afaceri – (Cheltuieli fixe +

Cheltuieli variabile) = 0
sau
Cifra de afaceri = Preţ de vânzare x
Cantitate de produse

Într-o afacere, costurile fixe sunt acele cheltuieli care rămân nemodificate indiferent
de volumul vânzărilor sau al activităţii economice înregistrate. Cu alte cuvinte,
indiferent dacă firma produce sau nu, aceste costuri rămân neschimbate. Costurile
variabile sunt acelea care evoluează în strânsă legătură cu volumul activităţii
economice – cu cât vânzările sunt mai ridicate, cu atât costurile variabile sunt mai
mari.

Acestea fiind spuse, în analiza pragului de rentabilitate trebuie identificată cifra de

afaceri minimă care acoperă costurile totale ale societăţii sau modificarea preţului şi a
cantităţii pentru a ajunge la această cifră de afaceri minimă. Analiza preţului de
vânzare este unul dintre elementele importante ale analizei pragului de rentabilitate.
O modificare a sa determină modificarea punctului de echilibru în firmă. Astfel, o
creştere a preţului de vânzare conduce la încasări mai mari, iar pragul de
rentabilitate (punctul la care încasările vor fi egale cu costurile) va fi mai scăzut. Pe de
altă parte, preţul de vânzare nu poate fi modificat cu uşurinţă, fiind dependent de
cererea şi oferta de pe piaţă pentru produse ori servicii identice sau de substituţie.

Determinarea pragului de rentabilitate se poate realiza astfel:

unde:
v – ponderea cheltuielilor variabile în cifra de afaceri.

unde:
CAprag  – cifra de afaceri minimă care acoperă costurile totale (pragul de
rentabilitate).

Exemplu

Compania Gamma SRL prezintă următoarele informaţii financiare pentru o lună:

cifra de afaceri – 200.000 lei (1.000 buc. x 200 lei/buc.);
cheltuieli de producţie – 100.000 lei (1.000 buc. x 100 lei/buc.);
cheltuieli cu personalul – 10.000 lei;
cheltuieli cu amortizarea – 1.000 lei;
cheltuieli cu utilităţile – 2.000 lei;
cheltuieli cu chiria – 1.000 lei;
cheltuieli cu dobânzile – 500 lei.

Toate cheltuielile sunt deductibile fiscal.

Ne propunem să determinăm:
a) profitul net al companiei;
b) pragul de rentabilitate.

a) Calculul profitului brut (PB):

PB = Profit impozabil = CA – CV – CF
CA = 200.000 lei
CV = 100.000 lei (cheltuieli de producţie)
CF = 10.000 lei (cheltuieli cu personalul) + 1.000 lei (cheltuieli cu amortizarea) + 2.000
lei (cheltuieli cu utilităţile) + 1.000 lei (cheltuieli cu chiria) + 500 lei (cheltuieli cu
dobânzile) = 14.500 lei
PB = 200.000 lei – 100.000 lei – 14.500 lei = 85.500 lei
Impozit = PB x 16% = 85.500 lei x 16% = 13.680 lei

Calculul profitului net:

PN = PB – Impozit = 85.500 lei – 13.680 lei = 71.820 lei

b) Pentru determinarea pragului de rentabilitate calculăm mai întâi ponderea

cheltuielilor variabile în cifra de afaceri:

Dacă profitul brut este 0, atunci şi profitul net este 0, având în vedere că am plecat de
la ideea că toate cheltuielile sunt deductibile fiscal. Conform celor prezentate anterior:

Cu alte cuvinte, nivelul minim al veniturilor pe care trebuie să îl atingă societatea

Gamma într-o lună pentru a fi profitabilă este de 29.000 lei.

Dacă dorim să realizăm o analiză suplimentară, putem să aflăm preţul minim la care
compania trebuie să vândă produsele pentru a atinge pragul de rentabilitate,
presupunând că rămâne neschimbată cantitatea:
Preţ minim = 29.000 lei/1.000 buc. = 29 lei/buc.

BIBLIOGRAFIE
Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.802/2014 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile
financiare anuale consolidate, publicat în Monitorul Oficial nr. 963/30.12.2014, cu
modificările şi completările ulterioare.

 Acest articol este preluat din lucrarea Finanţe şi management financiar, autori Elena
Valentina Ţilică şi Radu Ciobanu, apărută la Editura CECCAR în anul 2019.

(Copyright foto: 123RF Stock Photo)

Cuvinte-cheie: expertiza şi auditul afacerilor, venit, cheltuială, sold intermediar de

gestiune, marjă de acumulare, capacitate de autofinanţare, prag de rentabilitate