Teoria plusvaloarii.

Karl Marx a elaborat o noua paradigma pentru investigarea relatiilor economice, denumita dialectica
materialista sau materialismul istoric. In esenta, paradigma marxista consta in ideea ca, in productia de marfuri,
oamenii intra, independent de vointa lor, in relatii determinate unii cu altii, dar a caror natura depinde de nivelul de
dezvoltare al fortelor de productie. Pentru Karl Marx nu mai exista ”ordine naturala”, ci legile economice sunt in
mod critic desacralizate, ele exprimand in viziunea sa, esenta si logica sistemului capitalist, caracterizand
contradictiile interne inerente ale acestuia si preconizandu-i sfarsitul.

În societatile precapitaliste, considera Marx, circulatia marfurilor poate fi descrisa sub forma M (marfa) - B
(bani) - M (marfa), adica vanzarea unei marfi pentru cumpararea altei marfi care sa satisfaca o anumita nevoie.
Formula generala a capitalului este, dimpotriva B-M-B, adica cumparare pentru vanzare (cu profit). Acest
excedent de valoare peste valoarea initiala a fost denumit de Marx plusvaloare.

Marx analizeaza elementele componente ale formulei – banii si marfa. Banii, prin ei insusi, nu pot fi izvorul
plusvalorii, deoarece sunt un simplu mijlocitor al schimburilor. Prin urmare, conchide Marx, cresterea valorii
decurge din celalalt element – din marfa. Însa marfa are doua caracteristici: valoarea de intrebuintare si valoarea.
Valoarea marfii nu poate fi izvorul plusvalorii, deoarece ea nu este altceva decât munca abstracta materializata.
Ramane, deci, ca izvorul plusvalorii sa fie cautat in valoarea de intrebuintare a marfii. Însa valoarea de
intrebuintare a marfurilor obisnuite nu are calitatea de a naste valoare. Prin urmare, izvorul plusvalorii trebuie de
cautat in valoarea de intrebuintare a unei marfi speciale, care in procesul folosirii are calitatea de a produce o
valoare mai mare decat propria ei valoare. Asemenea marfa speciala, sustine Marx, este forta de munca a
omului.

Plusvaloarea este, deci, valoarea creata de muncitorii salariatii in procesul productiei peste valoarea fortei
de munca si insusita gratuit de capitalist in virtutea proprietatii private asupra mijloacelor de productie (acestei
notiuni i s-a atribuit simbolul „m”).

K.Marx nu numai ca a descoperit esenta exploatarii capitaliste, dar a aratat si modul in care poate fi
determinata marimea ei, aceasta fiind exprimata in rata plusvalorii (m’).Rata plusvalorii exprima raportul reciproc
dintre doua parti ale zilei de munca, indicând cat din ziua de munca,muncitorul lucreaza pentru sine si cat pentru
capitalist. Acea parte a zilei de munca in cursul careia muncitorul reproduce valoarea fortei sale de munca Marx a
numit-o timp de munca necesar, iar munca efectuata in decursul ei, munca necesara. Cealalta parte a zilei de
munca, in cursul careia muncitorul creeaza plusvaloarea pentru

capitalist, a fost numita timp de supramunca, iar munca cheltuita in decursul

ei, supramunca. Deci, rata plusvalorii a fost exprimata prin raportarea supramuncii la munca necesara.

M’=(supramunca/munca necesara) * 100

1
 Momente esentiale ale teoriei plusvalorii

Esenta Excedent de valoare peste valoarea initiala.

Izvorul Diferenta intre valoarea muncii si valoarea fortei de munca.

Marimea m’=(timp de supramunca/timp de munca necesar) * 100%=m/v*100%.

Caile de Majorarea timpului de supramunca pe baza prelungirii zilei de munca(plusvaloarea

majorare absoluta).

Majorarea timpului de supramunca pe baza reducerii timpului de munca

necesar(plusvaloarea relativa).

Formele de
atribuire
Profitul industrial, profitul comercial, dobanda, renta funciara.

Impartirea zilei de munca in timp de munca necesar si timp de supramunca nu presupune o delimitare
precisa a orelor in care muncitorul lucreaza pentru sine de orele in care lucreaza pentru capitalist. O asemenea
delimitare, mentiona Marx, este posibila numai in teorie. În practica, muncitorul lucreaza simultan si pentru sine si
pentru capitalist, astfel incat fiecare ora, minut, fiecare secunda a zilei de munca contine si munca necesara, si
supramunca. Tocmai

aceasta particularitate a productiei capitaliste de marfuri ascunde, mascheaza

exploatarea in societatea burgheza. Plusvaloarea obtinuta in procesul de

productie se imparte, ulterior, intre diferite grupe de capitalisti (industriasi,

comerciali, financiari, agricoli), luând forma profitului industrial, profitului comercial, dobanzii si a rentei funciare.

Rata plusvalorii este expresia gradului de exploatare a fortei de munca de catre capital. Determinand prin
calcule tendinta evolutiva a acestui indicator, Marx ajunge la concluzia ca capitalistii sunt niste „vampiri ce sug
seva din clasa muncitoare”, aceasta facand-o pe doua cai:

- productia plusvalorii absolute

- productia plusvalorii relative.

2
 Analizand producerea de plusvaloare relativa, Marx cerceteaza cele trei faze istorice principale ale sporirii
productivitaţii muncii de catre capitalism:

- cooperaţia simpla;

- diviziunea muncii si manufacura;

- masinismul si marea industrie.

Cum poate fi redus timpul de munca necesar ? Marx explica ca reducerea timpului de munca necesar
poate sa aiba loc numai prin micsorarea marimii valorii fortei de munca. La randul ei, marimea valorii fortei de
munca este determinata de timpul de munca socialmente necesar pentru producerea mijloacelor de subzistenta
necesare muncitorului si familiei sale. Ca atare, prin cresterea productivitatii muncii in ramurile care produc bunuri
de consum, precum si in cele care fabrica elementele materiale pentru producerea mijloacelor de subzistenta, se
poate reduce timpul de munca necesar. Acest proces, care se desfasoara spontan, duce la scaderea valorii sociale
a marfurilor ce intra in consumul muncitorilor, implicit la scaderea valorii fortei de munca si la cresterea plusvalorii.

Legea economica fundamentala a modului de productie capitalist, conchide Marx, este legea plusvalorii.
„Asigurati-i capitalistului 10% câstig si el va fi de acord la orice amplasare a banilor sai, la 50% el este gata sa-si
puna capul la

bataie, la 100% - incalca brutal orice legi umane, la 300% - nu exista crima la care n-ar recurge capitalistul pentru
a obtine acest cistig, chiar cu amenintarea spinzuratorii”.³

Teoria capitalului.

Noua şi extrem de importanta este analiza acumularii capitalului, adica analiza transformarii unei parti din
plusvaloare în capital şi a întrebuintarii ei nu pentru a satisface trebuintele personale sau capriciile capitalistului, ci
pentru o noua productie. Marx a dezvaluit greşeala întregii economii politice clasice dinaintea lui (începînd cu
Adam Smith), care considera ca întreaga plusvaloare transformată în capital se adauga la capitalul variabil. In
realitate insa, ea se împarte în mijloace de productie plus capital variabil. Deosebit de important în procesul de
dezvoltare a capitalismului şi în procesul de transformare a acestuia în socialism este faptul ca partea care revine
capitalului constant (din suma totala a capitalului) creste mai repede decit partea care revine capitalului variabil.

Acumularea capitalului, accelerand inlaturarea muncitorilor de catre masina si creand bogaţie la un pol şi mizerie
la celalalt, da nastere si asa-numitei „armate industriale de rezerva”, „excedentului relativ” de muncitori sau
„suprapopulatiei capitaliste”, care ia forme extrem de variate si da capitalului posibilitatea sa largeasca productia
intr-un ritm deosebit de rapid. Acumularea capitalului pe baza capitalismului trebuie deosebita de asa-zisa
acumulare primitiva, caracterizata prin despartirea violenta a muncitorului de mijloacele de productie, prin
alungarea tăranilor de pe pamanturile lor, prin jefuirea pamanturilor comunale, prin sistemul colonial, al datoriilor
publice şi al tarifelor vamale protectioniste etc. „Acumularea primitiva” creeaza la un pol pe proletarul „liber”, iar la
celălalt pol pe posesorul de bani, pe capitalist.

„Tendinta istorica a acumularii capitaliste” este caracterizata de Marx prin

3
 ³K. Marx, Capitalul

urmatoarele cuvinte celebre „exproprierea producatorilor nemijlociti se face cu

cel mai necrutator vandalism si sub impulsul patimilor celor mai infame, mai murdare, mai meschine si mai
odioase”. Cel ce urmeaza să fie expropriat acum nu mai este muncitorul care lucreaza independent, ci capitalistul
care exploateaza un numar mare de muncitori. Aceasta expropriere se înfaptuieste prin jocul legilor imanente ale
producţiei capitaliste însasi, prin centralizarea capitalurilor. Un capitalist rapune un numar mare de alţi capitalişti.
Mana in mana cu aceasta centralizare, adica cu exproprierea unui numar mare de capitalisti de catre un numar
mic, se dezvolta pe o scara mereu crescanda cooperarea în procesul muncii, aplicarea tehnica constienta a
stiintei, exploatarea sistematică a pamantului, transformarea mijloacelor de munca in mijloace de munca ce nu
pot fi intrebuintate decit in comun, economisirea tuturor mijloacelor de productie prin intrebuintarea lor ca mijloace
de productie ale muncii sociale combinate, atragerea tuturor popoarelor în orbita pietei mondiale, si prin aceasta
caracterul international al regimului capitalist. Monopolul capitalului devine o catusa pentru modul de productie
care a înflorit o dată cu el şi prin el. Centralizarea mijloacelor de productie si socializarea muncii ajung la un punct
in care ele devin incompatibile cu invelisul lor capitalist. Acesta este sfaramat.

Extrem de importantă este si analiza reproductiei capitalului social luat in intregime, facuta de Marx în
volumul al II-lea al „Capitalului”. Si aici Marx ia nu un fenomen individual, ci fenomenul de masa, nu o particica
din economia societătii, ci aceasta economie în ansamblu. Corectind gresala clasicilor mentionata mai sus, Marx
imparte intreaga productie sociala în doua mari sectoare:

1. productia mijloacelor de productie ;

2. productia obiectelor de consum .
Cercetand amanuntit, cu ajutorul unor exemple cifrice, circulatia intregului capital social, atat in cazul reproductiei
in proportiile anterioare, cat si in cazul acumularii.

El rezolva, pe baza legii valorii, problema formarii ratei mijlocii a profitului. Un mare progres realizat pe
tarîmul stiintei economice de catre Marx este faptul ca aceasta analiza ia ca punct de plecare fenomenele
economice de masa, ansamblul economiei sociale, si nu cazuri izolate sau aparenta exterioara a concurentei, la
care se limiteaza adesea economia politica. Marx analizeaza mai intai originea plusvalorii, apoi trece la împartirea
ei în profit, dobanda si renta funciara.

Profitul este raportul dintre plusvaloare si intregul capital investit intr-o intreprindere.

Capitalul cu „o compozitie organica ridicata” da o rata a profitului inferioara mediei. Capitalul cu „o

compozitie organica joasa” da o rata a profitului superioara mediei. Concurenta dintre capitaluri, trecerea lor
libera dintr-o ramura in alta, reduc în ambele cazuri rata profitului la nivelul ratei mijlocii. Suma valorilor tuturor
marfurilor intr-o societate data coincide cu suma preturilor marfurilor, dar, in fiecare intreprindere si în fiecare
ramura de productie luata în parte, marfurile sant vandute, sub influenaa concurentei, nu la valoarea lor, ci la
preturile de productie, care sant egale cu capitalul cheltuit plus profitul mijlociu.

Astfel, faptul abaterii preturilor de la valori si al egalizării profiturilor, fapt necontestat si indeobste cunoscut,
a fost complet elucidat de Marx pe baza legii valorii.

4
Bibliografie:

Lector.univ.dr.Valentin Stegaroiu,curs„Sistemul economic marxist”,Tg-Jiu, 2006

www.ase.ro,Biblioteca digitala a Academiei de Stiinte Economice

K. Marx. „Capitalul”, vol. III, partea a II-a, Bucuresti, E.S.P.L.P. 1955

K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966

K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura politică, 1960

K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 8, Bucureşti, Editura politică, 1960

K. Marx, Capitalul, vol I, Arhiva Internet versiunea on-line 1995

K.Marx, Capitalul, vol II, Arhiva Internet versiunea on-line 1995