Capitolul I – Notiuni introductive

1.1. Contabilitatea – importanta, obiect si metoda

Contabilitatea a apărut şi a evoluat pe măsura dezvoltării activităţii de producţie şi de

comercializare a bunurilor. Produs al unei activităţi practice şi teoretice îndelungate,
contabilitatea s-a afirmat ca un sistem de cunoaştere şi gestiune a resurselor societăţii
separate patrimonial. De-a lungul istoriei, contabilitatea a cunoscut o evoluţie a scopului său,
de la tehnică de înregistrare a tranzacţiilor comerciale, către un mijloc de control, având un
caracter probatoriu, apoi apare ca un instrument de gestiune.

În momentul de faţă constatăm tot mai mult o miză socială pentru diverşii protagonişti ai
informaţiei contabile. În gândirea unor specialişti, contabilitatea apare ca tehnica sau arta
înregistrării, clasificării, prelucrării şi a stocării informaţiilor exprimate valoric referitoare la
tranzacţiile şi evenimentele cu caracter financiar care au loc în cadrul entităţii juridice.

Deşi practica a anticipat drumul parcurs de contabilitate influenţând cercetarea aplicată în

domeniul contabilităţii, pe baza acestor aspecte practice au fost conturate funcţii, concepte,
principii, procedee şi instrumente ştiinţifice acestei discipline, care-i conferă caracter
ştiinţific.

2.2.1. Categorii de documente contabile. Registrele contabile

obligatorii

(1) Categorii de documente contabile

Normele legale din tara noastra prevad ca principalele registre de contabilitate ca fiind
urmatoarele:

Registrul – jurnal;
Registrul – inventor;
Registrul – cartea mare.
Registrele de contabilitate reprezinta, alaturi de Bilant si Contul de Profit si pierdere,
principalele documente pe care le genereaza contabilitatea.

Registrele de contabilitate sunt documente contabile obligatorii prin care unitatile

patrimoniale inregistreaza periodic, cronologic si sistematic operatiunile economic-
financiare, consemnate in documente justificative, care produc modificari in patrimonial
acestora.

Unitatea descrie competenta necesara contabilului pentru pregatirea registrele contabile si

completarea acestora in conformitate cu precizarile legale in vigoare.

Elemente de competenta:

 Pregateste registrele contabile;

 Completeaza registrele contabile.

Pregateste registrele contabile:

o Registrele contabile se pregatesc in functie de tipul si regimul acestora;

o Registrele contabile sunt pregatite cu respectarea regulilor stabilite prin acte
normative in vigoare;
o Pregatirea registrelor contabile se realizeaza cu verificarea concordantei formei si
continutului acestora cu modelele incluse cu actele normative in vigoare;

Completeaza registrele contabile:

o Registrele se completeaza cronologic, in scopul identificarii si controlului permanent

al operatiunilor effectuate;
o Registrele se completeaza periodic cu respectarea termenelor prevazute de lege, in
functie de tipul acestora;
o Datele inscrise in registre sunt corecte si exacte asigurandu-se respectarea stricata a
realitatii economice a unitatii;
o Eventualele erori de completare sunt remediate conform regulilor specifice
prevazute in actele normative in vigoare;
o Completarea registrelor contabile se efectueaza cu mentionarea tuturor elementelor
relevante pentru continutul acestora.

Se are in vedere o gma de variabile, respectiv:

 Tipuri de registre contabile:

 Jurnal;
 Inventor;
 De casa;
 Vanzari;
 Cumparari;
 Carte Mare etc.

 Regimul registrelor contabile:

 Registre cu regim special;
 Registre normale.
  Reguli de intocmire a registrelor contabile:
 Reguli privind numerotarea;
 Reguli privind parafarea;
 Termene de intocmit etc.

 Acte normative:
 Legea Contabilitatii;
 Nomenclatorul Registrelor si Formularelor Tipizate;
 Nomenclatorul Formularelor Netipizate etc.

 Forma de prezentare a registrelor contabile:

 Registre;
 Foi volante;
 Fise;
 Documente informatice etc.

 Periodicitatea completarii registrelor:

 Zilnic;
 Lunar;
 Anual;
 La nevoie.

(2) Registrele contabile obligatorii

Potrivit art. 20 din Legea contabilităţii 82/`91, principalele registre ce se folosesc în

contabilitate sunt: Registrul-jurnal, Registrul inventar şi Cartea mare.

Registrul jurnal se completează pe baza documentelor centralizatoare în care pot fi

recapitulate operaţiile de aceeaşi natură. El este un document contabil obligatoriu în care se
înregistrează, în mod cronologic (prin respectarea succesiunii documentelor după data de
întocmire sau intrare în unitate) sub forma articolelor contabile, operaţiile economico-
financiare. Registrul-jurnal se poate prezenta sub formă de registru, foi volante sau listări
informatice.

Poate fi prezentat sub forma unor registre jurnal auxiliare pentru operaţii de aceeaşi
natură, registru-jurnal de încasări şi plăţi, registru-jurnal privind cumpărările, vânzările, etc.
sau sub forma unui registru-jurnal general. În primul caz, periodic, de regulă lunar, totalul
jurnalelor auxiliare se centralizează în registrul-jurnal general.

Orice registru-jurnal cuprinde elemente privind felul, numărul şi data documentului

justificativ, sumele parţiale şi totale, explicaţiile şi conturile corespondente (debitoare şi
creditoare) corespunzătoare operaţiilor efectuate.
Registrul jurnal general se regăseşte în forma de înregistrare denumită „Maestru-şah”, sub
forma notelor contabile.
În entităţile cu volum mare de operaţii se pot utiliza pentru detaliere registre jurnal auxiliare
pentru: operaţiile de casă şi bancă, aprovizionări, decontări cu furnizorii, vânzări, etc.

Registrele pentru evidenţă sistematică sunt necesare înregistrării şi grupării operaţiilor

patrimoniale, după natura lor, respectând ordinea succesiunii în timp, în cadrul fiecărei
grupări.Ele se prezintă sub forma Cărţii-mari, sau a fişelor de cont, cu sau fără dezvoltare pe
conturi corespondente.

Registrul „Cartea-mare”, al cărui model se prezintă în tabelul nr. 6 este un document

contabil obligatoriu în care se înregistrează lunar şi sistematic, prin regruparea conturilor,
mişcarea şi existenţa tuturor elementelor patrimoniale, la un moment dat. Este un
document contabil de sinteză şi sistematizare şi conţine simbolul contului debitor şi a
conturilor creditoare corespondente, rulajul debitor şi creditor, precum şi soldul contului
pentru fiecare lună a anului curent. Registrul „Cartea-mare conţine câte o filă pentru fiecare
cont sintetic utilizat de entitatea economică.

Trăsătura esenţială a acestei forme este cea a dezvoltării creditului fiecărui cont în
corespondenţă cu conturile debitoare, cu ajutorul jurnalelor. Debitul fiecărui cont dezvoltat
pe conturi corespondente creditoare se obţine într-o formă centralizată la sfârşitul lunii prin
gruparea datelor din jurnale în Cartea Mare.

Cu ajutorul acesteia se stabilesc lunar rulajele debitoare dezvoltate pe conturi

corespondente creditoare, rulajul creditor ca total valoric, preluat din jurnalul contului
respectiv şi soldul fiecărui cont. Pentru unele conturi (casa, conturi curente la bănci) se
întocmesc şi situaţii privind debitul în corespondenţă cu conturile creditoare.
Înregistrările în jurnale, situaţii şi fişe analitice se fac în mod cronologic şi sistematic, direct,
pe baza documentelor justificative.
La sfârşitul lunii, jurnalele şi situaţiile servesc pentru înregistrări în evidenţa sintetică
realizată prin Cartea-mare. Aceasta serveşte la:

Completarea Cărţii-mari se realizează lunar astfel:

 rulajul creditor se transcrie din jurnalul contului respectiv, într-o singură sumă, fără
desfăşurarea pe conturi corespondente;
 sumele cu care a fost debitat contul respectiv în diferite jurnale se completează din
acestea, obţinându-se defalcarea rulajului debitor pe conturi corespondente;
 soldul fiecărui cont se stabileşte în funcţie de rulajele debitoare si/sau creditoare ale
contului respectiv, luând în consideraţie soldul de la începutul anului

2.2.2. Tipizarea şi verificarea documentelor de evidenţă

(1) Tipizarea documentelor

Consta in elaborarea unor formulare de documente unitare (ca marime, continut si
destinatie) de un format strict determinat care simplifica intocmirea documentelor

Scopurile urmarite:
 reducerea cheltuielilor de imprimare
 eliminarea paralelismelor in intocmirea si circulatia documentelor
 cuprinderea in continutul lor a indicatorilor strict necesari procesului informational
 proiectarea unor tipuri de documente care sa corespunda necesitatilor de prelucrare
cu echipamente tehnice
 satisfacerea cerintelor de informare a tuturor formelor evidentei economice.

(2) Verificarea documentelor economice

Inainte de a se inregistra in contabilitate documentele economice trebuiesc supuse unei

verificari minutioase cu scopul descoperirii eventualelor erori, asigurandu-se exactitatea
datelor contabile.

Verificarea formei consta in controlul intocmirii documentelor pe formulare

corespunzatoare naturii operatiilor economice, completarea tuturor rubricilor, existenta
tuturor semnaturilor persoanelor imputernicite sa vizeze, verificarea unor stersaturi sau
corecturi fara a fi certificate.

Verificarea aritmetica consta in controlul preluarii corecte in documente a datelor, stabilirea

sau efectuarea corecta a calculelor aritmetice.

Verificarea de fond consta in controlul realitatii, necesitatii, oportunitatii si legalitatii

operatiilor economice consemnate in documentul respectiv:

a) verificarea realitatii operatiei economice are ca scop sa descopere daca operatia

economica s-a efectuat la data, locul si-n conditiile prevazute in document
b) necesitatea operatiei consta in aprecierea daca operatia inscrisa in document este
utila activitatii unitatii si are o justificare economica
c) verificarea oportunitatii urmareste daca momentul ales si locul stabilit pentru
executarea unei operatii economice sunt eficiente pentru unitate
d) legalitatea operatiei se aprecieaza prin raportarea ei la actele normative care
reglementeaza genul respectiv de operatii economice (operatiile economice nu
trebuie sa contravina legislatiei in vigoare).

2.2.3. Circulaţia şi păstrarea documentelor de evidenţă,

arhivarea documentelor contabile

(1) Circulatia documentelor

Prin circulatia documentelor se intelege miscarea succesiva a acestora prin diferitele verigi
ale unitatilor patrimoniale, din momentul intocmirii lor sau intrarii in unitate si pana la
predarea lor la arhiva.

Circulatia documentelor trebuie sa se faca intr-o ordine dinainte stabilita, nefiind permisa
retinerea documentelor in mod nejustificat de catre un compartiment sau altul.

Necesitatea circulatiei documentelor deriva din faptul ca datele din acelasi document sunt
necesare mai multor compartimente si personale din unitate si nu se poate asigura cate un
exemplar pentru fiecare utilizator.

Organizarea circulatiei se face pe baza graficelor de circulatie. Graficul trebuie sa cuprinda:

 documentele care se intocmesc

 lucrarile de prelucrare in fiecare etapa a circulatiei
 termenele de executare
 persoanele care raspund
 compartimentele la care se transmit

Cerintele graficului de circulatie:

 sa cuprinda toate lucrarile de evidenta, incepand cu intocmirea documentelor

primare, inregistrarea lor in contabilitatea analitica si sintetica
 sa stabileasca toti lucratorii care participa la intocmirea si prelucrarea documentelor
 sa respecte normele cu privire la intocmirea documentelor.

Intocmirea graficelor de circulatie a documentelor se face prin:

 descrierea si analiza drumului parcurs de acestea

 folosirea textului sau folosirea diferitelor tehnici de reprezentare grafica

Graficele de circulatie pot fi:

 grafice individuale ce cuprind operatiile si lucrarile contabile pe care le executa
fiecare salariat,termenele de executare a acestora si compartimentele sau
persoanele carora li se transmit.
 graficul pe compartimente sau de structura cuprinde toate lucrarile de evidenta ale
unui anumit sector sau compartiment de activitate ,documentele care se
intocmesc,termenele si executanti, compartimentele carora li se transmit.
 graficele generale sau sintetice cuprind toate operatiile necesare unei anumite
lucrari cu ungrad mai ridicat de complexitate

Formulare tipizate commune privind activitatea financiar-contabilă

Prin Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii a fost stabilit Nomenclatorul formularelor

tipizate comune privind activitatea financiară şi contabilă, astfel:
 a) Mijloace fixe: registrul numerelor de inventar, registrul pentru evidenţa mijloacelor
fixe, fişa mijlocului fix, bon de mişcare a mijloacelor fixe, proces-verbal de scoatere
din funcţiune a mijloacelor fixe, de declasare a unor bunuri materiale.
b) Materiale: notă de recepţie şi constatarea de diferenţe, bon de primire
(consignaţie), bon de mişcare-transfer, restituire, bon de consum colectiv, dispoziţie
de livrare, aviz de insoţire a mărfii, borderou de predare a documentelor, fişă de
magazie, fişă de magazie cu regim special, fişă de evidenţă a obiectelor de inventar
in folosinţă, fişă de cont analitic pentru valori materiale, registrul stocurilor, listă de
inventariere.
c) Mijloace băneşti şi decontări: chitanţă, procesul-verbal de plăţi, dispoziţie de plată
– incasare către casierie, imputernicire, borderoul documentelor achitate cu ceruri
de decontare, registru de casă, dispoziţie bugetară, factură, factură fiscală.
d) Salarii şi alte drepturi de personal: stat de salarii, stat de salarii fără elemente
componente ale salariului total, listă de avans chenzinal, listă de indemnizaţii pentru
concediu de odihnă, desfăşurătorul indemnizaţiilor plătite in contul asigurărilor
sociale de stat, drepturi băneşti chenzinale, fişă de evidenţă a salariilor, fişă de
evidenţă a salariilor cu elementele componente ale salariului total, stat de pensii,
ordin de deplasare (delegaţie), decont de cheltuieli pentru deplasări externe, decont
de cheltuieli valutare – transporturi internaţionale.
e) Contabilitatea generală: notă de debitare-creditare, notă de contabilitate, extras de
cont, borderou de primire a obiectelor in consignaţie, borderou de ieşire a obiectelor
din consignaţie, borderou de vanzare (incasare), registrul pentru evidenţa
veniturilor, registrul pentru evidenţa cheltuielilor şi a altor operaţii, fişa de cont
pentru costuri efective, fişa de cont analitic pentru cheltuieli indirecte, fişa de cont
pentru operaţii diverse, document cumulativ, scadenţarul cheltuielilor anticipate,
balanţa de verificare etc.
f) Alte activităţi: declaraţia de inventar, decizie de imputare, angajament de plată,
contract de garanţie in numerar, contract de garanţie suplimentară.

In afara formularelor prevăzute in nomenclator, unităţile patrimoniale pot folosi in

activitatea financiar-contabilă şi formulare specifice elaborate de ministere, departamente,
unităţi de grup, asociaţii profesionale sau de unitatea patrimonială, in funcţie de necesitate.

(2) Clasarea si pastrarea documentelor

Faza finala a circulatiei documentelor constituie clasarea lor la dosar dupa rezolvarea
completa si definitorie a acestora.

Prin clasare se intelege aranjarea documentelor intr-o anumita ordine strict determinata in
scopul asigurarii, pastrarii lor in bune conditii si pentru a fi usor gasite in vederea obtinerii
informatiilor necesare.

O clasare rationala si eficienta trebuie sa asigure posibilitatea gasirii cu usurinta a oricarui

document, sa fie simpla, precisa, elastica (sa se poata utiliza la un numar mai mare de
documente) sa fie potrivita specificului documentelor.

Criterii de clasare
 1. Criteriul cronologic – consta in gruparea documentelor in ordinea intocmirii lor
(calendaristic)
2. Criteriul alfabetic – impune clasarea in acelasi dosar a documentelor tinand seama de
denumirea unitatii la care se refera documentelor
3. Criteriul geografic – asigura gruparea documentelor dupa judetul, municipiul sau
orasul unde isi au sediul unitatile corespondente
4. Criteriul dupa obiect sau pe grupe de operatii economice – consta in aranjarea
documentelor pe categorii de probleme (mijloace fixe, active circulante banesti,
livrarea marfii)

Cel mai frecvent se foloseste o combinatie intre criteriul cronologic si criteriul pe grupe de
operatii economice.

Pastrarea documentelor trebuie sa asigure integritatea acestora si se poate face in doua

moduri:
 pentru anul curent, organizata in arhiva curenta a fiecarui sector sau compartiment
 pentru anii precedenti, organizata in arhiva generala a unitatii

Consultarea, folosirea si eliberarea de copii si extrase de pe documentele din arhiva se pot

face numai in conditiile stabilirii prin acte normative in vigoare. In locul documentului
eliberat se introduce copia certificata de pe documentul original, procesul verbal incheiat,
aprobarea de eliberare a documentului si semnatura persoanei care a ridicat originalul.

Termenele de pastrare a documentelor sunt stabilite prin acte normative:

 10 ani de la data incheierii exercitiului: registrele de contabilitate si documentele
justificative care stau la baza inregistrarii
 50 ani de la data incheierii exercitiului: state de salarii si bilantul contabil

Dupa expirarea termenului de pastrare documentele se scot din arhiva generala si se predau
la arhivele statului daca mai prezinta importanta sau interes sau se dau la topit daca nu mai
prezinta utilitate practica.

Reconstituirea documentelor pierdute, sustrase sau distruse se face in termen de 30 zile de

la constatare. In afara clasarii si arhivarii documentelor si registrelor contabile se organizeaza
si clasarea si pastrarea altor purtatori de informatii: microfilme, benzi magnetice, dischete,
discuri.

(3) Arhivarea documentelor

Fiecare entitate economica are obligatia sa asigure arhivarea si pastrarea documentelor

justificative si contabile, cu respectarea conditiilor stabilite prin reglementarile in domeniu.
Aceasta operatiune se realizeaza dupa expirarea fiecarui exercitiu financiar prin predarea
documentelor utilizate catre arhiva unitatii, unde se aranjeaza intr-o ordine bine stabilita,
astfel aincat sa poata fi consultate cu usurinta atunci cand este necesar.

Registrele de contabilitate, precum si documentele justificative pe baza carora s-au facut

inregistrari in contabilitate se pastreaza in arhiva unitatii, timp de 10 ani, cu incepere de la
data incheierii exercitiului in cursul caruia au fost întocmite, cu exceptia statelor de salarii si
a bilantului contabil care se pastreaza timp de 50 ani.
Registrele de contabilitate, precum si documentele justificative se pastreaza în arhiva, de
regula in forma lor originala, grupate in functie de natura operatiilor si in ordine cronologica
in cadrul exercitiului financiar la care se refera, in dosare numerotate, snuruite si parafate.
Aceste dosare se pastreaza in spatii special amenajate, asigurate impotriva degradarii,
distrugerii sau sustragerii, dotate cu mijloace de prevenire a incendiilor.

Documentele care privesc operatiuni de fuziune sau de lichidare a societatii comerciale se

arhiveaza separat. Atunci cand este necesar, pe baza aprobarii persoanei competente,
documentele se pot elibera din arhiva, in mod provizoriu, spre consultare, intocmindu-se un
proces verbal în care se mentionează solicitantul, persoana care a dat aprobarea, scopul ş.a.
In locul documentului astfel eliberat se depune o copie certificata de persoana imputernicita
in acest scop si dovada semnata de solicitantul care a ridicat originalul.

Pentru evidenta documentelor arhivate se utilizează Registrul de evidenta, in care se inscriu

dosarele si documentele contabile intrate in arhiva, precum si miscarea acestora in decursul
timpului.

Documentele al caror termen legal de pastrare a expirat, se elimina din arhiva, intocmindu-
se in acest scop un proces-verbal de catre o comisie, sub conducerea conducatorului unitatii,
si operandu-se aceasta operatiune in Registrul de evidenta.

2.3. Palierele contabilitatii

Palierele contabilitatii sunt delimitate de catre elementele patrimoniale si anume:

- Capitalurile
- Activele imobilizate
- Activele circulante
- Datoriile
- Casa si conturile la banci
- Cheltuielile
- Veniturile

2.3.1. Capitalurile

Capitalurile societatii sunt formate in principal din:

- capitalul social
- rezervele
Capitalul social este definit ca suma tuturor aporturilor efectuate de asociaţi în vederea
constituirii şi funcţionarii unei societăţi comerciale. Acesta are o dublă semnificaţie atât
juridică cât şi contabilă.

Din punct de vedere juridic, capitalul social reprezintă gajul general al creditorilor, iar din
punct de vedere contabil acesta se distinge de activul patrimonial al societăţii.
În momentul constituirii societăţii, capitalul social este egal cu activul patrimonial, însă pe
măsură ce societatea obţine profit, activul patrimonial depăşeşte capitalul social.

Capitalul social şi asociaţii

Capitalul social este format din aporturile tuturor asociaţilor. Măsura în care asociaţii
contribuie la formarea capitalului social este şi măsura în care aceştia participă la împărţirea
profitului sub formă de dividende. Exemplu: dacă A deţine în urma aporturilor sale 40% din
totalul capitalului social, atunci acesta este îndreptăţit la 40% din beneficiile realizate de
societate.

Capitalul social este divizat în:

• acţiuni în cazul societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni. O acţiune nu poate
avea o valoarea mai mică de 1 RON.
• părţi sociale în cazul societăţii cu răspundere limitată
• părţi de interes în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandita simplă

Plafonul minim de capital social

Legea 31/1990, cu modificările în vigoare institue următoarele plafoane minime de capital
social pentru societăţile comerciale.
• 200 RON - pentru societatea cu răspundere limitată (S.R.L.)
• 90.000 RON - societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni
Prin legi speciale se pot institui alte plafoane minime necesare constituirii şi funcţionării altor
tipuri de societăţi. Astfel, în conformitate cu legislaţia bancară vigoare o societate bancară,
deşi se constituie sub forma unei societăţi pe acţiuni, trebuie să dispună de un capital social
de minim 37.000.000 RON.

Modalităţi de formare a capitalului social

Capitalul social se poate forma prin subscripţie instantanee - situaţie în care membri
fondatori aportează integral la capital sumele subscrise, sau prin subscripţie continuată caz
în care completarea capitalului social se face în baza unui prospect de emisiune.

Legea mai face diferenţa dintre capitalul social subscris şi cel vărsat. Capitalul social subscris
este cel la care s-au obligat asociaţii să-l pună în comun în folosul societăţii. Cuantumul
acestuia se stabileşte în actul constitutiv al societăţii şi nu poate fi mai mic decât plafonul
minim legal. De exemplu, A şi B asociaţi hotărăsc înfiinţarea societăţii X pe acţiuni. În actul
constitutiv convin ca să subscrie un capital social de 100.000 RON, din care varsă efectiv în
contul societăţii 40.000 RON.

Suma intrată efectiv în capitalul societăţii reprezintă un capital social vărsat, iar suma totală
la care s-au obligat asociaţii să o aducă în contul societăţii reprezintă capital social subscris.
Capitalul social vărsat nu poate fi mai mic de 30% din capitalul social subscris.
Rezervele
Pe intelesul tuturor, rezervele unei societati sunt constituite din sumele pe care societatea le
constituie din diferite surse pentru diferite scopuri.

Principalele surse de constituire a rezervelor:

- din rezultatul financiar. Din profitul inregistrat, fiecare societate are dreptul de a
constitui reserve la finalul fiecarui an.
- din reevaluarea activelor societatii
- din emiterea de actiuni

Principalele scopuri de utilizare a rezervelor:

- plata dividendelor societatii
- acoperirea pierderilor inregistrate de societate
- plata unor sume pentru participarea salariatilor la profit

2.3.2. Activele imobilizate

Activele imobilizate reprezinta totalitatea bunurilor care au o durata de utilizare mai mare de
un an, participa la mai multe faze de exploatare.

Activele imbilizate se clasifica in:

-imobilizari necorporale;
-imobilizari corporale;
-imobilizari financiare;

Imobilizările necorporale sunt active fără formă materială, reprezentate în principal de

concesiuni, brevete, licenţe, programe informatice, chetuieli de cercetare – dezvoltare etc.
Toate acestea reprezintă un potenţial economic important, prin care activitatea
întreprinderii se dezvoltă şi se diversifică.Imobilizările necorporale sunt supuse amortizării,
duratele variind de la un element de imobilizare necorporală la altul.

Imobilizările corporale sunt active cu formă materială concretă, care se regăsesc în

întreprinderi sub formă de terenuri şi amenajări la terenuri şi, respectiv, mijloace fixe. Pentru
ca un bun să fie încadrat în categoria mijloace fixe, trebuie să îndeplinească cumulativ
condiţia de valoare (mai mare de 2500 lei) şi de durată de utilizare, mai mare de 1 an.

Imobilizările financiare sunt valorile financiare pe termen lung investite de

întreprinderi cu scopul creşterii şi consolidării poziţiei economice şi financiare.
Standardul Internaţional de Contabilitate IAS 25 Investiţii financiare defineşte
imobilizările financiare ca fiind o investiţie financiară pe termen lung. Ele au un
conţinut aparte şi din acest motiv fac obiectul unei abordări separate.

Imobilizarile necorporale = activele imobilizate care nu au o forma concreta, tangibila.

Cheltuieli de constituire = acele cheltuieli efectuate de unitate cu ocazia infiintarii,
dezvoltarii sau fuziunii.
Cheltuieli de dezvoltare = acele cheltuieli efectuate de unitate pt crearea unor produse si
tehnologii noi care sa aduca beneficii economice mai mari.
Concesiunile = drepturi de utilizare a anumitor bunuri aflate in proprietatea statului pe o
perioada determinata de timp si contra cost.
Brevetele = drepturi de utilizare a unor inventii.
Licenta = dreptul de utilizare si comercializare a produselor si tehnologiilor ce apartin altor
persoane fizice sau juridice.
Marca = simboluri sau semne distincte prin care se diferentiaza societatile comerciale intre
ele.
Fonduri comerciale = fondurile pe care le utilizeaza societatea pt mentinerea si dezvoltarea
potentialului economic.
Alte imobilizari necorporale = programele informatice si imobilizarile in curs.
Imobilizarile corporale = activele imobilizate care au o forma concreta, tangibila.
Terenurile = cuprind atat terenurile propriu-zise, dar si amenajarile de terenuri si racordarile
la retelele de apa si gaze.
Mijloacele fixe = acele bunuri care indeplinesc cumulativ urmatoarele conditii : au o durata
de utilizare mai mare de un an, au o valoarea mai mare decat limita admisa de lege.
Amortizarea = recuperarea valorii bunului prin trecerea pe cheltuieli.
Imobilizarile financiare = investitii financiare pe termen lung sunt titluri de valori detinute de
intreprinderi

2.3.3. Activele circulante

Activele circulante (curente) sunt bunuri si valori care participa la un singur circuit economic,
fiind detinute pe termen scurt (mai mic de un an) de catre societate. Aceasta categorie de
active este importanta pentru finantarea curenta a activitatii unei companii. Din punct de
vedere al structurii, activele circulante se impart in:

1. Stocuri
Stocurile reprezinta bunurile materiale aflate in proprietatea societatii detinute cu scopul de
a fi vandute (marfuri) sau pentru a fi folosite in procesul de productie (materii prime,
materiale consumabile).

In structura acestora sunt incluse:

- materiile prime si materialele consumabile (destinate procesului de productie care se
regasesc in produsul final integral sau partial-materii prime- sau nu se regasesc de obiecei in
produsul final-materialele consumabile)
- productia in curs de executie
- produsele finite si marfurile (cumparate de societate in vederea revanzarii)
- avansuri pentru cumparari de stocuri

2. Creante
 Creantele se mai numesc si valori in curs de decontare si reprezinta valori economice
avansate temporar de societate catre alte persoane fizice sau juridice pentru care societatea
urmeaza sa primeasca un echivalent valoric reprezentat de o suma de bani sau un serviciu.

Acest post bilantier reflecta datoriile asupra carora societatea are drepturi. Creantele pot fi
impartite in:
- creante comerciale (fata de clienti)
- creante in cadrul grupului (intre societatea-mama si filiale)
- creante din interese de participare (generate de relatiile dintre societate si alte societati la
care aceasta detine titluri de particpare)
- creante privind capitalul subscris si nevarsat (subscrieri de capital social efectuate si
nedepuse)
- alte creante

3. Investitii pe termen scurt

Investitiile financiare pe termen scurt reprezinta sumele investite de societate cu scopul de a
obtine un castig pe termen scurt (ex: actiuni, obligatiuni, actiuni proprii rascumparate
temporar).

4. Casa si conturi la banci

Casa si conturi la banci reprezinta valori sub forma de bani (casa, conturi curente la banci,
avansuri de trezorerie).

2.3.4. Datoriile
Datoriile reprezintă angajamente de plată ale întreprinderii faţă de furnizori pentru bunurile
procurate şi serviciile prestate, faţă de personalul angajat privind retribuirea muncii, faţă de
stat privind plata impozitelor şi taxelor, faţă de alte persoane juridice şi fizice.
În funcţie de conţinutul economic datoriile se clasifică în datorii financiare, comerciale şi
calculate. În funcţie de termenul de achitare în datorii pe termen lung şi datorii pe termen
scurt cu termenul de achitare nu mai mare de un an.
Societatea poate inregistra datorii pentru:
- furnizorii sai. Acestea provin din relatii contractuale si au legatura in principal cu
obiectul sau de activitate si din desfasurarea activitatii sale
- datorii catre salariati. Acestea decurg din relatiile de munca pe care le are cu angajatii
sai. Pot proveni din remuneratii datorate cat si din drepturi precum: concedii, indemnizatii,
despagubiri, premii, participarea la profit, compensatii etc
- datorii financiare. Acestea provin din activitatea financiara a societatii. Deseori,
pentru buna desfasurare a activitatii, se impune apelarea la imprumuturi bancare sau de alta
natura. Acestea trebuie rambursate si in acelasi timp sunt purtatoare de dobanzi, ceea ce
creaza datorii.
- Datorii fiscale. Pentru activitatea sa orice societate datoreaza impozite si taxe precum
TVA, impozit pe profit/venit, accize, impozite si taxe ce provin din salarii si drepturi salariale.
 2.3.5. Casa si conturile la banci

Disponibilitatile banesti ale societatii se regasesc in:

- numerar in casieria unitatii
- numerar in conturile bancare
- cecuri de incasat
- avansuri si disponibilitati de incasat
- alte valori de trezorerie

Disponibilitatile in valuta au un regim special in Romania si trebuie sa fie evidentiate separat

si distinct.

2.3.6. Cheltuielile
Realizarea obiectului de activitate al fiecărui agent economic impune utilizarea tuturor
elementelor ce compun procesul muncii (obiectele muncii, mijloacele de muncă şi forţa de
muncă). O parte din aceste elemente se consumă în procesul de producţie sau
comercializare al unităţii patrimoniale, o altă parte se depreciază, iar altele trebuie să fie
remunerate. Indiferent de modul de utilizare, mijloacele materiale şi băneşti şi forţa de
muncă folosită în procesul economic al întreprinderii generează cheltuieli de exploatare.

Cheltuielile reprezintă expresia bănească a consumului de muncă vie şi materializată

determinat de obţinerea şi desfacerea bunurilor materiale, executarea de lucrări şi prestarea
de servicii.

Recuperarea cheltuielilor ocazionate de obţinerea unui bun, prestarea unui serviciu sau
executarea unei lucrări se realizează prin includerea lor în costul producţiei obţinute,
vânzarea şi încasarea contravalorii de la clienţi.

Dacă termenul generic de “cheltuială” are în vedere totalitatea cheltuielilor ocazionate de

desfăşurarea procesului economic la nivelul unei întreprinderi, costul se referă la acele
cheltuieli ocazionate de obţinerea unui anumit obiect al producţiei materiale din gama de
activitate a agentului respectiv. De aceea, determinarea costului producţiei obţinute, ca
obiectiv al contabilităţii de gestiune din fiecare unitate patrimonială, impune o delimitare a
cheltuielilor în timp şi spaţiu, precum şi o localizare a lor pe obiecte ale producţiei materiale,
adică pe obiecte de calculaţie.

Având în vedere gama foarte variată de cheltuieli care concură la realizarea producţiei unui
agent economic, precum şi ponderea diferită a fiecărei cheltuieli la realizarea obiectului de
activitate al unităţii este necesară o cunoaştere în detaliu a structurii costului fiecărui
produs, lucrare sau serviciu obţinut. De aceea, este utilă gruparea cheltuielilor de exploatare
în funcţie de diferite criterii, iar analiza fiecărei componente din structura costului şi găsirea
modalităţilor specifice de reducere a acestuia reprezintă o cale de creştere a eficienţei
activităţii desfăşurate şi deci, obţinerea unor rezultate financiare superioare concurenţilor.
Determinarea ponderii fiecărui tip de cheltuială în structura costului prezintă importanţă,
întrucât eforturile de diminuare a costurilor de exploatare trebuie să vizeze reducerea acelor
cheltuieli care deţin ponderea cea mai mare.

Astfel cheltuielile de producţie pot fi grupate după mai multe criterii, şi anume:
I. După felul activităţii, cheltuielile de producţie se grupează în:
– cheltuieli ale producţiei de bază;
– cheltuieli ale producţiei auxiliare;
– cheltuieli ale producţiei anexe.

II. După natura mijloacelor consumate, cheltuielile de producţie se împart în:

– cheltuieli cu munca vie;
– cheltuieli cu munca materializată.

III. În funcţie de posibilitatea individualizării lor pe obiecte de calculaţie (produse,

grupe de produse şi activităţi direct productive) cheltuielile de producţie se împart în:
– cheltuieli directe – adică acele cheltuieli legate indisolubil de executarea unui
anumit produs, comandă sau lucrare, cheltuieli ce pot fi individualizate pe produs în
momentul efectuării lor, ca aparţinând unor rezultate precise ale activităţii desfăşurate cum
ar fi: consumul de materii prime şi materiale directe, salarii de bază ale muncitorilor direct
productivi etc.
– cheltuieli indirecte – acele cheltuieli generate de executarea simultană a mai
multor produse sau locuri de fabricaţie comune diferitelor produse sau lucrări (reparaţii,
amortizări, salariile personalului indirect productiv, contribuţia la asigurările sociale aferentă
acestora şi ajutorul de şomaj, care se împart la rândul lor în:
a) cheltuieli comune – aparţinând unei anumite secţii de producţie;
b) cheltuieli de interes general – acestea aparţinând activităţii de ansamblu.

IV. În funcţie de compatibilitatea momentului efectiv al efectuării cheltuielilor de

producţie cu perioada de gestiune pe care acestea le afectează:
– cheltuieli curente ale perioadei curente – acestea sunt efectuate şi se includ în
totalitatea lor în costul efectiv al producţiei din perioada respectivă;
– cheltuieli anticipate – acestea sunt efectuate în perioada curentă, dar privesc
producţia perioadelor viitoare de gestiune în ale căror costuri se includ treptat pe măsura
ajungerii lor la scadenţă;
– cheltuieli preliminate – (denumite şi rezerve) sunt acele cheltuieli care urmează a fi
efectuate în perioadele viitoare de gestiune, dar care trebuie incluse în costul perioadei
curente, evitându-se prin aceasta încărcarea costului produselor cu sumele respective,
numai în lunile în care s-au efectuat de fapt cheltuielile ca atare.

2.3.7. Veniturile

Scopul principal al activităţii desfăşurate de agenţii economici productivi este obţinerea de

bunuri materiale, executarea de lucrări şi prestarea de servicii care să aibă asigurată
desfacerea lor pe piaţă în vederea satisfacerii necesităţilor de consum productiv, individual
sau social.
Corelarea producţiei obţinute cu cerinţele pieţei reprezintă, în condiţiile economiei
concurenţiale, o condiţie de care depinde însăşi existenţa unităţii patrimoniale. Astfel, prin
vânzarea şi încasarea contravalorii producţiei obţinute, agenţii economici realizează venituri
din care, în primul rând, se acoperă cheltuielile efectuate şi se obţine un profit care trebuie
să asigure o eficienţă satisfăcătoare pentru întreprindere.

Potrivit Regulamentului de aplicare Legii contabilităţii, contabilitatea veniturilor evidenţiază

o serie de elemente, printre care menţionez:

1. Contravaloarea produselor, lucrărilor şi serviciilor facturate se constituie ca venit al

perioadei de gestiune încă din momentul facturării, indiferent dacă acestea se încasează în
cursul aceluiaşi exerciţiu sau în exerciţiile viitoare;

2. Valoarea producţiei finite sau în curs de execuţie destinată activităţii investiţionale a

întreprinderii se constituie, de asemenea, ca venit al perioadei;

3. Valoarea producţiei finite, semifabricatelor, mărfurilor şi a producţiei nefinalizate se

consideră venit al perioadei de gestiune în care acestea au fost obţinute luând în considerare
creşterea sau descreşterea stocului la sfârşitul perioadei faţă de începutul perioadei.

Asemănător cheltuielilor şi pentru venituri se cunosc mai multe criterii de clasificare a lor,
printre care menţionăm:
I. După felul activităţii, veniturile se grupează în:
– venituri din activitatea de bază;
– venituri din activităţi diverse.
II. După stadiul circuitului economic la care se referă, veniturile se grupează în:
– venituri intermediare;
– venituri finale.
III. După perioada de gestiune la care se raportează, veniturile se grupează în:
– venituri ale perioadei curente;
– venituri ale perioadei viitoare.
Regulamentul privind aplicarea Legii contabilităţii precizează faptul că, contabilitatea
veniturilor se ţine pe categorii de venituri, după natura lor, grupându-se astfel:
– venituri din exploatare;
– venituri financiare;
– venituri excepţionale;

Capitolul III – Documente contabile de sinteza si raportare

3.1. Balanţa de verificare

Principalele criterii de clasificare a balanţelor de verificare sunt conţinutul, forma şi

egalităţile pe care le cuprind.
După conţinut sunt: balanţe de verificare sintetice şi balanţe de verificare analitice .

Balanţele de verificare sintetice (generale) cuprind datele preluate din toate conturile
sintetice existente la data intocmirii in contabilitatea curentă. Ele se mai numesc generale
pentru că prezintă situaţia generală a patrimoniului.

Balanţele de verificare analitice se intocmesc pentru fiecare cont sintetic care a fost
desfăşurat pe conturi analitice. Intocmirea lor precede balanţele de verificare sintetice.

După forma prezentată: balanţă sub formă tabelară şi balanţă şah.

Balanţa sub formă tabelară se prezintă sub forma unui tabel care cuprinde denumirea şi
simbolul conturilor, soldurile iniţiale debitoare şi creditoare; rulajul – debitor şi creditor,
soldurile finale debitoare şi creditoare.

Balanţa şah se prezintă sub forma unei table de şah, unde conturile se inscriu in aceeaşi
ordine atat in coloane pe verticală cat şi pe randurile de pe orizontală. In pătrăţelele care se
formează din intretăierea liniilor se inscriu sumele. Egalităţile rezultate din această balanţă
sunt aceleaşi cu deosebirea că ele se inscriu o singură dată la intretăierea randurilor
coloanelor respective.

3.1.1. Noţiunea, conţinutul şi funcţiile balanţei de verificare

(1) Notiuni si continut

Balanţa de verificare este un procedeu specific metodei contabilităţii care asigură

respectarea in contabilitate a echilibrului permanent impus de dubla inregistrare a
operaţiunilor economice, oferind prin aceasta garanţia exactităţii inregistrărilor effectuate in
conturi, precum şi a intocmirii unor bilanţuri reale şi complete.

Operaţiile economice din activitatea curentă a unităţii produc modificări in structura şi

conţinutul mijloacelor, surselor şi proceselor economice care sunt reflectate in contabilitatea
curentă cu ajutorul conturilor. Situaţia din conturi este preluată şi generalizată periodic, prin
bilanţul contabil care prezintă situaţia in ansamblu la un moment dat. Centralizarea şi
verificarea datelor din conturi se realizează cu ajutorul balanţei de verificare. Contul
prezintă situaţia unui element patrimonial cu toate mişcările ce au loc intr-o anumită
perioadă; existentul iniţial, majorările, diminuările şi existentul final, iar bilanţul prezintă
situaţia elementelor patrimoniale la un moment dat. Balanţa de verificare realizează
legătura dintre conturile din contabilitatea curentă şi bilanţ, asigurand prin structura şi
conţinutul său, centralizarea datelor privind existentul iniţial, majorările, diminuările şi
existentul final din toate conturile pentru ca după verificarea exactităţii inregistrărilor,
soldurile finale să fie preluate in bilanţul de la sarşitul perioadei.
Balanţa de verificare se prezintă sub forma unui tablou care cuprinde coloane pentru
denumirea şi simbolul conturilor, soldurile iniţiale (debitoare şi creditoare), rulajele
(debitoare şi creditoare) şi soldurile finale (debitoare şi creditoare). Prin conţinutul şi
structura sa asigură verificarea egalităţilor generate de dubla inregistrare a operaţiilor
economice in contabilitate, de unde şi denumirea de balanţă de verificare. Elaborarea
periodică a balanţei este reglementată prin Legea contabilităţii nr. 82/1991 art.22 care
stipulează “pentru verificarea inregistrării corecte in contabilitate a operaţiunilor se
intocmeşte lunar balanţa de verificare”.

(2) Funcţiile balanţei de verificare

a. Funcţia de verificare a exactităţii înregistrării operaţiilor economice în conturi.

Inregistrarea fiecărei operaţii economice concomitent şi cu aceeaşi sumă in debitul unui cont
şi creditul altui cont determină o egalitate permanentă intre totalul sumelor debitoare şi
totalul sumelor creditoare. Apariţia unor inegalităţi intre egalităţile cuprinse in balanţă este
un indiciu al inregistrării greşite a unor operaţii economice, calcule greşite in formulele
contabile compuse, stabilirea eronată a rulajelor şi a soldurilor conturilor.

Greşeli pot să apară in etapa de trecere a sumelor din Registru Jurnal in Registru Cartea Mare
sau de aici in balanţă. Lipsa unei egalităţi valorice sau a unor corelaţii constituie dovada
existenţei unor erori, care trebuie să fie identificate şi corectate. Deşi utilizarea
calculatoarelor electronice creşte exactitatea calculelor şi permite cuprinderea in programul
de lucru elaborat pentru calculator, a unor chei de control pentru corelaţiile stabilite, funcţia
de control a balanţei de verificare se menţine.

b. Funcţia de legătură dintre conturile sintetice şi bilanţ

La inceputul anului, in baza principiului intangibilităţii bilanţului de deschidere, sunt preluate

soldurile iniţiale ale contului din bilanţul precedent. Pe parcursul anului se inregistrează in
conturi toate modificările produse de operaţiile economice, iar la sfarşitul anului soldurile
finale-debitoare sau creditoare sunt preluate in balanţa de verificare şi de aici in bilanţul
contabil ceea ce asigură o legătură directă intre bilanţ şi conturile sintetice.

c. Funcţia de legătură dintre conturile sintetice şi cele analitice.

Detalierea informaţiilor contabile impune desfăşurarea unor conturi sintetice in mai multe
conturi analitice, inregistrarea operaţiilor contabile realizandu-se concomitent, pe baza
aceloraşi documente atat in contabilitatea sintetică cat şi in cea analitică. Verificarea
concordanţei dintre datele inscrise in contul sintetic şi conturile analitice ale acestuia se
realizează cu ajutorul balanţei de verificare.

d. Funcţia de centralizare a existenţei mişcărilor şi transformărilor elementelor

patrimoniale.

Centralizarea şi gruparea datelor din conturi cu ajutorul balanţei de verificare oferă

organelor manageriale din unitate posibilitatea de a cunoaşte mărimea şi structura
modificărilor intervenite in structura mijloacelor materiale şi băneşti, situaţia debitorilor şi
creditorilor unităţii, rezultatelor financiare şi elaborarea, pe această bază a deciziilor privind
perioada viitoare.

e. Funcţia de analiză a activităţii economice

Balanţa conţine, pentru fiecare element patrimonial situaţia iniţială, majorările, diminuările
şi existentul final pentru o anumită perioadă ceea ce permite organelor managerial ale
unităţii să cunoască evoluţia principalelor elemente in perioada analizată.

1.1.2. Întocmirea balanţei de verificare

Activitatea care se desfasoara intr-o unitate economica este vasta si complexa si ea trebuie
reflectata de catre contabilitate in mod corect si fidel. In acest scop, se folosesc procedee
specifice ca bilantul contabil si contul contabil. Pentru conducerea, controlul si analiza
activitatii unitatilor economice este necesara centralizarea, gruparea informatiilor contabile
mentionate de conturile contabile si in acelasi timp si asigurarea ca aceste informatii sunt
corecte si reflecta realitatea.

Balanta de verificare se prezinta sub forma unui tabel in care se inscriu in primul rand toate
conturile cu denumirea si simbolul lor, utilizate in perioada pentru care se intocmeste. Apoi
se extrag din conturi datele necesare completarii primelor doua serii de egalitati, adica
soldurile initiale debitoare care se inscriu pe coloana de debit, soldurile initiale creditoare in
coloana de credit, rulajele debitoare si creditoare in coloanele respective. Se verifica
exactitatea datelor prin insumarea coloanelor si existenta urmatoarelor egalitati:

1.1. Total solduri initiale debitoare = Total solduri initiale creditoare

ΣSid = ΣSic
pentru ca reprezinta activul si pasivul bilantului initial.

2.2. Total rulaje debitoare = Total rulaje creditoare

ΣRd = ΣRc
ca urmare a „dublei inregistrări in conturi“.

Daca nu apar aceste egalitati, se cauta eroarea si se corecteaza. Dupa care se trece la
stabilirea pentru fiecare cont a soldului final, cu ajutorul formulelor:
Sfd = Sid + Rd – Rc
Sfc = Sic + Rc – Rd
si inscrierea acestuia in coloana de debit sau credit, dupa cum este un sold final debitor sau
creditor.

Se verifica si corectitudinea acestor calcule prin insumarea lor si existent egalitatii.

3.3. Solduri finale debitoare = Solduri finale creditoare

 ΣSfd = ΣSfc

pentru ca reprezinta activul si pasivul bilantului final, in caz contrar se refac calculele, pana
se obtine exactitatea lor.

Elemente de competenta:
 Colecteaza documentele necesare;
 Intocmeste balanta de verificare;
 Verifica soldurile finale debitoare si creditoare.

Colecteaza documentele necesare:

o Documentele necesare sunt colectate in functie de tipul balantei de verificare
intocmite;
o Documentele colectate contin date reale si exacte asigurandu-se astfel inregistrarea
corecta in contabilitate a operatiilor patrimoniale;
o Colectarea documentelor se realizeaza cu organizarea acestora conform continutului
pentru operativitatea inregistrarii datelor;
o Documentele sunt colectate in totalitate si corespund perioadei de intocmire a
balantei.

Intocmeste balanta de verificare:

o Balanta de verificare este intocmita corect cu includerea tuturor costurilor unitatii
patrimoniale;
o Balanta de verificare se intocmeste cu respectarea termenelor legale prevazute;
o Balanta de verificare se intocmeste cu responsabilitate, asigurand reflectarea
realitatii economice a unitatii patrimoniale.

Verifica soldurile finale debitoare si creditoare:

o Verificarea se realizeza prin colectarea soldurilor conturilor sintetice cu cele analitice;
o Verificarea se realizeaza prin urmarirea concordantei dintre soldurile balantei si
functiile conturilor;
o Verificarea se efectueaza cu responsabilitate si atentie.
 Gama de variabile scoasa in evidenta de aceasta unitate, fac referire la:
 Tipuri de balante:
 Sintetice;
 Analitice.

 Documentele necesare intocmirii balantei:

 Note contabile.

 Continutul documentelor necesare:

 Salarii;
 Vanzari;
 Casa;
 Banca;
 Mijloace fixe;
 Obiecte de inventor.

 Elementele conturilor:
 Simbol;
 Denumire;
 Solduri initiale debitoare si creditoare;
 Rulaje debitoare si creditoare;
 Total sume debitoare si creditoare;
 Solduri finale debitoare si creditoare.

 Documente de verificare:
 Registrul jurnal;
 Registrul Cartea Mare.

 Documente ce se intocmesc pe baza balantei:

 Bilant contabil;
 Scrisoare de bonitate;
 Atestat fiscal.

Balanta de verificare
Total Sid = Total Sic
Total Rd = Total Rc
Total Sfd = Total Sfc

3.2. Evaluarea patrimoniului în contabilitate

Evaluarea reprezinta un procedeu al metodei contabile care consta in cuantificarea si
exprimarea valorica in etalon banesc a existentei miscarii si transformarii patrimoniului
economic pentru a-l reflecta in contabilitate. Sunt evaluate astfel: bunurile materiale,
creantele, obligatiile, cheltuielile si veniturile, rezultatele financiare, folosindu-se in acest
scop preturile si tarifele. Fara eveluare nu se poate realiza contabilitatea unitatilor
patrimoniale.

Continutul evaluarii consta in inmultirea elementelor patrimoniale supuse evaluarii

exprimate cantitativ cu elementele banesti concretizate in preturi, tarife pentru costuri.

3.2.1. Conţinutul şi principiile evaluării patrimoniului

Inregistrarea operatiilor economice care au loc in unitatile patrimoniale se face folosind

exprimarea baneasca (valorica), deci evaluarea.

Ca procedeu al metodei contabilitatii evaluarea este strans legata de celelalte procedee

pentru a caror aplicare este necesara exprimarea valorica a operatiunilor economice. Fara
evaluare nu se poate realize contabilitatea unitatii patrimoniale. Contabilitatea foloseste
evaluarea atat pentru inregistrarea curenta a operatiunilor economice, cat si pentru
centralizarea si generalizarea datelor sale informationale.

Evaluarea este operatiunea de cuantificare, de masurarea in expresie valorica a resurselor

materiale, a bunurilor create, a cheltuielilor de munca inmagazinate in produse sau in
servicii.

Necesitatea evaluarii in forma baneasca deriva din folosirea categoriilor economice generate
de actiunea legii valorii. Contabilitatea nu poate lucra decat cu valori, adica dupa ce
diversitatea structurilor patrimoniale este adusa la acelasi numitor, pe care il reprezinta
exprimarea in bani.

Evaluarea ca procedeu al metodei contabilitatii este de neconceput in contabilitatea

financiara si ccea manageriala. De aceea este necesara fixarea unor notiuni cum ar fi obiectul
evaluarii si unitatea de masura.

Obiectul evaluarii poate fi extrem de divers. El trebuie interpretat si utilizat in functie de

locul din care privim patrimoniul. Din interior, obiectul evaluarii se refera la toate structurile
patrimoniale, din exterior evaluarea poate avea caobiect anumite componente sau anumite
modalitati de coantiifcare, cum ar fi evaluarea fiscala.

Unitatea de masura reprezinta unitatea de calcul care este folosita in masurarea si

comapararea elementelor patrimoniale. In contabilitate aceasta unitate de masura o
reprezinta banul. La noi in tara unitatea de masura este leul care sta la baza sistemului
monetar national.
In scopul realizarii unei imagini fidele a patrimoniului, a situatiei financiare si a rezultatelor,
la efectuarea evaluarii se vor respecta urmatoarele principii:

Principiul stabilirii obiectului evaluarii – prin obiect al evaluarii se intelege

totalitatea elementelor supuse evaluarii.
Principiul valorii reale – conform caruia elementele patrimoniele se evalueaza
la valoarea lor reala in vederea asigurarii unui bilant real.
Principiul alegerii formei de evaluare – in functie de scopul urmarit.
Principiul prudentei – cere ca la evaluarea elementelor patrimoniale sa se tina
seama de deprecierile, riscurile si pierderile posibile inregistrate ca urmare a
activitatii desfasurate, si nu se admite nici supraevaluarea sau subevaluarea
acestora.
Principiul permanentei metodelor – presupune continuarea aplicarii normelor
si regulilor utilizate pe parcursul exercitiilor financiare.

Continutul evaluarii consta in inmultirea elementelor patrimoniale supuse evaluarii,

exprimate cantitativ cu elemente banesti concretizate in preturi, tarife, costuri.

Costurile sunt formate din totalitatea cheltuielilor efectuate in vederea obtinerii produselor,
lucrarilor sau serviciilor. Ele se folosesc atat pentru evaluarea bunurilor achizitionate din
afara unitatii –– cost de achizitie - cat si pentru cele fabricate in unitate – cost de productie si
costul complet.

Elemente de competenta:

 Pregateste procestul de evaluare;

 Evaluarea patrimoniului;
 Stabileste rezultatele evaluarii.

Pregateste procestul de evaluare:

o Procesul de evaluare este pregatit cu determinarea corecta a obiectului evaluarii in

functie de scopul urmarit;
o Principiile evaluarii se stabilesc in functie de obiectul supus evaluarii, pentru o
reflectare cat mai fidela in procesul evaluarii;
o Metoda de evaluare este stabilita in functie de necesitati, scopul urmarit si conform
cerintelor legislatiei in vigoare;
o Regulile de evaluare sunt stabilite in functie de forma si metoda de evaluare, pentru
obtinerea unei imagini fidele asupra structurilor patrimoniale;

Evaluarea patrimoniului:

o Patrimonial este evaluat cu respectarea regulilor de evaluare a structurilor

patrimoniale stabilite in procesul de pregatire;
o Evaluarea patrimoniului se efectueaza cu obiectivitate si realism;
o Datele utilizate in procesul evaluarii sunt corecte, in concordanta cu caracteristicile
structurilor patrimoniale evaluate.
Stabileste rezultatele evaluarii:

o Rezultatele evaluarii sunt stabilite in concordant cu scopul urmarit;

o Rezultatele evaluarii sunt stabilite corect si cu realism;
o Diferentele constatate in plus sau in minus se inregistreaza in conformitate cu
prevederile legale.

Variabilele aferente acestei unitati fac referire la:

 Obiectul evaluarii:
 Intreg patrimoniu al unitatii sau anumite structure ale patrimoniului;

 Scopul evaluarii:
 Stabilirea creantelor, datoriilor, solvabilitatii, rentabilitatii unitatii,
sarcinii fiscal, capacitatii de finantare, fuziune etc.

 Principiile evaluarii:
 Principiul prudentei;
 Principiul permanentei metodelor;
 Principiul valorii reale;
 Principiul costului istoric.

 Metode de evaluare:
 FIFO;
 LIFO;
 CMP.

 Forma de evaluare:
 Curenta;
 Periodica.

 Date utilizate:
 Pretul evaluarii.

 Caracteristicile structural:
 Urura;
 Amortizare;
 Pretul pietei;
 Raport cerere/oferta etc.

3.2.1. Formele şi momentele evaluării patrimoniului

In functie de modul de efectuare in timp a evaluarii si de scopul urmarit se disting doua
forme de evaluare curenta si evaluare periodica.

Evaluarea curenta este practicata la inregistrarea operatiunilor economice in contabilitate

pe tot parcursul desfasurarii activitatii de expluatare, finantare sau exceptionale, inclusiva
celei de dezvoltare. Evaluarea curenta se bazeaza pe datele inscrise in documentele
justificative primite de la persoanele fizice sau juridice cu care entitatea patrimoniala se afla
in raporturi permanente sau ocazionale. Evaluarea curenta produce diferentierea in functie
de sursa de provenienta a bunurilor si de natura acestora.

Capitalul social subscris si varsat se evalueaza si inregistreaza distinct in contabilitate, pe

baza actelor de constitire a societatii si a documentelor justificative privind varsamintele de
capitatal.

Mijloacele fixe se evalueaza la intrarea in patrimoniu la valoarea de intrarea care poate fi:
 costul de achizitie – la intrarea cu titlu oneros;
 costul de productie – in cazul constituirii sau producerii in unitatea proprie;
 valoarea actuala – la intrarea cu titlu gratuit, la inventariere Titlurile de participare si
alte titluri se evalueaza la costul de achizitie, adica la pretul de cumparare.

Materiile prime, materialele consumabile, obiectele de inventar, marfurile, ambalajele si

alte bunuri procurate cu titlu oneros se evalueaza la costul de achizitie.

Productia in curs de executie, semifabricatele si produsele finite, obiectele de inventar,

ambalajele si alte bunuri produse de unitatea patrimoniala se evalueaza la costul de
productie.

Animalele si pasarile se evalueaza si inregistreaza la costul de achizitie daca sunt procurate

cu titlu oneros sau la costul de productie daca sunt rezultatul propriei activitati.

Evaluarea periodica se efectueaza in doua momente:

1. la inventarierea elementelor patrimoniale – evaluare de inventar;
2. cu prilejul alcatuirii bilntului contabil – evaluare bilantiera

Cu ocazia inventarierii, evaluarea se face la valoarea actuala numita si valoare de inventar.

Valoarea de inventar ca expresie a valorii actuale este estimata in functie de pretul pietei
adica pretul zilei sau la valoarea de utilitate care reprezinta pretul presupus ca il accepta un
client. Pentru creante si datorii valoarea de utilitate se stabileste in functie de valoarea
probabile de incasat, respectiv de platit.

La incheierea exercitiului, elementele patrimoniale se vealueaza si se reflecta in bilantla

valoarea de intrare in patrimoniu (valoare contabila) pusa de acord cu rezultatele
inventarierii si cu valoarea de utilitate aplicand principiul prudentei. La numite perioade, pe
baza unor dispozitii legale este posibila reevaluarea elementelor patrimoniale. In cadrul
acestei actiuni valorile contabile sunt inlocuite cu valorile actuale determinate in functie de
preturile pietei sau cu noile valori de utilitate.
Principalele momente ale evaluarii elementelor patrimoniului economic sunt:

 evaluarea la data intrarii bunurilor in patrimoniu;

 evaluarea la data iesirii bunurilor din patrimoniu sau la darea in consum;
 evaluarea la data inventarierii patrimoniului;
 evaluarea la data incheierii exercitiului economico-financiar sau a perioadei de
gestiune.

3.2.3. Reevaluarea patrimoniului

Reevaluarea elementelor de activ si pasiv se face pe baza unei dispozitii legale in acest sens,
de regula o hotarare a guvernului. Cu acest prilej valoarea de intrare a bunurilor se modifica
astfel: valoarea de intrare se inlocuieste cu valoarea actuala.Diferentele dintre aceste valori
se inregistreaza in contabilitate sub forma diferentei din reevaluare. Aceste diferente
influenteaza diferite surse economice in masura si proportiile prevazute de actul normativ.

3.3. Inventarierea patrimoniului

Inventarierea reprezinta procedeul de constatare faptica la o anumita data a existentei

elementelor patrimoniale, din punct de vedere cantitativ, calitativ si valoric.

Importanta inventarierii: contribuie la stabilirea corecta a indicatorilor de calcul si evidenta,

contribuie la infaptuirea controlului asupra integritatii si corectei gestionari a patrimoniului
unitatii, contribuie la mobilizarea rezervelor interne, accelerarea vitezei de rotatie a
mijloacelor circulante si respectarea disciplinei financiare etc.

1.3.1. Importanţa şi funcţiile inventarierii

Inventarierea patrimoniului reprezintă ansamblul operaţiunilor prin care se constată

existenţa tuturor elementelor de activ şi de pasiv, cantitativ-valoric sau numai valoric, după
caz, în patrimoniul unităţii la data la care aceasta se efectuează.

Inventarierea are ca scop principal stabilirea situaţiei reale a patrimoniului fiecărei unităţi şi
cuprinde toate elementele patrimoniale, precum şi bunurile şi valorile deţinute cu orice titlu,
aparţinând altor persoane juridice sau fizice, în vederea întocmirii bilanţului contabil care
trebuie să asigure o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi
a rezultatelor obţinute.

Unităţile patrimoniale au obligaţia să efectueze inventarierea generală a patrimoniului la

începutul activităţii, cel puţin o dată pe an, de regulă la sfârşitul anului, pe parcursul
funcţionării sale, în cazul fuzionării, divizării sau încetării activităţii, precum şi în următoarele
situaţii:

a) în cazul modificării preţurilor;

b) la cererea organelor de control, cu prilejul efectuării controlului, sau a altor organe
prevăzute de lege;
c) ori de câte ori sunt indicii că există lipsuri sau plusuri în gestiune care nu pot fi
stabilite cert decât prin inventariere;
d) ori de câte ori intervine o predare-primire de gestiune;
e) cu prilejul reorganizării gestiunilor;
f) ca urmare a calamităţilor naturale sau a unor cazuri de forţă majoră sau în alte cazuri
prevăzute de lege.

Inventarierea patrimoniului se efectuează de către comisii de inventariere, formate din cel

puţin două persoane, numite prin decizie scrisă, emisă de persoanele autorizate prevăzute la
pct. 8 din prezentele norme. În decizia de numire se menţionează, în mod obligatoriu,
componenţa comisiei, numele responsabilului comisiei, modul de efectuare a inventarierii,
gestiunile supuse inventarierii, data de începere şi terminare a operaţiunilor. La unităţile
mici, inventarierea poate fi efectuată de către o singură persoană.

Functiile inventarierii:

1. Control a concordantei dintre informatiile contabile si realitate  – pot sa apara

diferente intre soldurile scriptice ale elementelor inventariate si realitate din
urmatoarele cauze:
a) Factori obiectivi: bunurile materiale pot suferi pe timpul transportului,
depozitarii, manipularii modificari cantitative sau calitative
b) Factori subiectivi: sustrageri, furturi, proasta gestiune
c) Erori umane: confuzii intre sortimente sau alte erori in evidenta operativa ca
urmare a nepriceperii sau neglijentei personalului; omiterea inregistrarii unor
documente primare, inregistrarea eronata sau de mai multe ori
d) Calamitati, cazuri de forta majora

Rolul acestei functii:

 Stabilirea plusurilor si minusurilor de inventar in vederea punerii de acord a

contabilitatii cu realitatea si delimitarii raspunderilor
 Identificarea bunurilor neutilizate, comenzilor sistate, creantelor neincasate si a
cauzelor lor -  cresterea eficientei activitatii
 Estimarea riscurilor specifice entitatii

2. Stabilire a situatiei nete si a rezultatului exercitiului – inventarierea premerge

inchiderea conturilor si intocmirea situatiilor financiare:
 a) Se confirma realitatea activelor patrimoniale si a datoriilor – premisa pentru
determinarea situatiei nete din bilant, a rezultatului din contul de profit si
pierdere

3. Calcul si evidenta a stocurilor, consumurilor si vanzarilor – cazul inventarului

intermitent in evidenta stocurilor, conform caruia:

a) Aprovizionarile se inregistreaza direct la cheltuieli, fara a se folosi conturi de

stocuri
b) La sfarsitul perioadei (lunii) se determina prin inventariere stocul faptic,
acesta se inregistreaza in conturi de stocuri ca existent final al lunii si
corecteaza astfel cheltuielile inregistrate anterior care poate s-au dovedit prea
mari in raport cu consumurile reale
c) Iesiri de stocuri (consum, vanzare) = Stocuri initiale (determinate prin
inventariere la sfarsitul lunii precedente) + Intrari de stocuri in cursul
perioadei (aprovizionari sau productie) – Stocuri finale (determinate prin
inventariere la sfarsitul lunii curente)

3.3.2. Clasificarea inventarierilor

Clasificarea inventarierii

A. Dupa sfera de cuprindere

 inventariere generala care cuprinde intreg patrimoniul intreprinderii precum si
bunurile apartinind altor unitati luate spre prelucrare de unitatea inventariata
 inventarierea partiala cuprinde o parte a patrimoniului intreprinderii

B. Dupa intervalul de timp la care se efectueaza

 inventariere anuala in vederea stabilirii reale a elementelor patrimoniale pentru
a fi trecute in bilant
 inventariere periodica care are loc in cursul anului sau la intervale mai mari de 1
an se efectueaza pentru verificarea existentei anumitor elemente patrimoniale
 inventariere ocazionala se efectueaza in cursul anului fiind determinata de
imprejurari speciale cum ar fi predare-primire de gestiune
 inventariere inopinanta se efectueaza in cursul anului de catre conducerea
unitatii

Pregatirea inventarierii consta in stabilirea obiectului inventarierii si stabilirea sferei de

cuprindere a inventarului. Din comisia de inventariere nu pot face parte gestionarii, contabilii
care tin evidenta gestiunii inventariate.Comisia de inventariere are obligatia sa sigileze
locurile si caile de acces cu exceptia locului unde a inceput inventarierea, sa solicite o
declaratie scrisa in care sa se mentioneze urmatoarele:
  daca in gestiune exista plusuri sau bunuri apartinind tertilor -daca au fost efectuate
operatiuni fara respectarea normelor legale
 daca au documente neinregistrate in evidenta etc

Inventarierea propriu zisa – reprezinta etapa care marcheaza inceperea efectiva a

inventarierii, continutul ei il reprezinta constatarea faptica, descrierea si evaluarea
elementelor supuse inventarierii. Constatarea reprezinta stabilirea pe cale directa si
concreta a existentei elementelor patrimoniale, a marimii si starii in care se gasesc ele la
data cand are loc inventarierea. Existenta elementelor de activ se constata practic prin
numerare, masurare, cantarire.
De la aceasta regula fac exceptie bunurile aflate in ambalaje industriale cum ar fi lichidele a
caror constatare se face prin sondaj. Inventarierea mijloacelor banesti aflate in conturi la
banci se efectueaza prin urmarirea extraselor de cont ale bancilor, prin compararea acestora
cu soldurile conturilor din evidenta proprie. Pe baza constatarilor facute elementele
inventariate se trec in listele de inventariere in care alaturi de cantitate si valoare se trec si
caracteristicile proprii elemenetelor inventariate.

Urmeaza confruntarea documentelor faptice cu constatarile di evidenta contabila proprie

pentru a se afla rezulatatele inventarierii. Listele de inventar se semneaza de catre toti
membrii comisiei de inventariere precum si de gestionarii carora li s-a efectuat
inventarierea. Pe ultima fila a listelor de inventariere gestionarul trebuie sa mentioneze daca
bunurile inventariate se afla in pastrarea sa. Daca exista bunuri care nu se pot inventaria
valoric vor fi puse pe liste de inventariat cantitativ.

Stabilirea si regularizarea rezultatelor inventarierii este ultima etapa care se inregistreaza in

urma stabilirii diferentelor dintre constatarile faptice si inregistrarile din evidenta contabila.
In cazul in care diferenta apare mai mare in urma constatarilor faptice fata de inscrisuri
acestea se numesc plusuri in inventar care de obicei se inregistreaza, daca diferenta este
nefavorabila atunci cand constatarile faptice sunt mai mici decat inregistrarile avem de-a
face cu un minus in inventar, acesta lipsa fiind imputabila.

In urma inventarierii se pot efectua regularizari prin compensari numai din punct de vedere
cantitativ a plusurilor cu minusurile cu conditia ca diferentele sa apara la acelasi gestionar.
Plusurile se inregistreza ca intrari in gestiune prin debitarea conturilor care indica plusul
respectiv si creditarea conturilor de cheltuieli pe locuri de constatare a plusurilor respective.

Pentru inregistrarea minusurilor in contabilitate exista urmatoarele situatii:

 daca vina apartine gestionarului se imputa acestuia la pretul cu amanuntul, diferenta
dintre pretul de inregistrare a bunurilor constatate lipsa si pretul cu amanuntul se
vireaza la bugetul statului
 in cazul in care la inventariere pentru lipsa constatata nu s-au stabilit cauzele,
lipsurile respective se inregistreaza in creditul conturilor de bunuri prin debitul
contului decontari in curs de lamurire

Acest din urma cont se inchide in momentul in care s-a stabilit cauza, cand nu este o
persoana vinovata lipsa se trece pe cheltuieli, pe locuri de constatare a acesteia, cand este o
persoana vinovata aceasta devine debitor si i se imputa in consecinta.
In caz de calamitati naturale lipsurile se trec in debitul contului profit si pierderi .

3.4. Bilanţul contabil procedeu al dublei reprezentări a patrimoniului

1.4.1. Dubla reprezentare a patrimoniului cu ajutorul bilanţului

contabil

Prin "dublă reprezentare" se înţelege reflectarea în contabilitate cu ajutorul datelor

informate, în expresie valorică, a patrimoniului unei unităţi sub cele două aspecte
interdependente şi simultane ale lui - mijloacele economice (activele) şi sursele acestora
(pasivele) - existente într-o unitate economică la un moment dat.

Dubla reprezentare constituie o cerinţă esenţială a obiectului contabilităţii, determinată de

fenomenul dedublării patrimoniului în mijloace economice şi surse economice şi care
impune metodei contabilităţii, ca prin procedeele ei proprii să asigure reflectarea
concomitentă şi distinctă a acestor două componente diferite ale patrimoniului oricărei
unităţi economice.

Dubla reprezentare realizează una din principalele legături cauzale dintre obiectul şi metoda
contabilităţii, fapt ce îI conferă calitatea de principiu fundamental al contabilităţii. Pentru
înfăptuirea acestui principiu metoda contabilităţii foloseşte ca procedeu specific bilanţul
contabil a cărei concepţie metodologică corespunde şi asigură realizarea practică a cerinţelor
dublei reprezentări.

Astfel, bilanţul contabil este conceput ca un tabel cu două secţiuni distincte numite activ şi
pasiv.
Activul bilanţului este secţiunea din stânga bilanţului în care se înscriu mijloacele economice
(activele) iar pasivul bilanţului este secţiunea din dreapta în care se reflectă sursele
mijloacelor economice (pasivele) existente într-o unitate economică la un moment dat. Sub
denumirea de "active" şi "pasive" de bilanţ se regăsesc aşadar toate bunurile materiale şi
nemateriale precum şi drepturile şi obligaţiile care alcătuiesc un patrimoniu.

Activele de bilanţ (mijloacele economice) se împart în funcţie de caracteristicile proprii,

valoare, durată de utilizare şi mod de folosire în trei categorii : activeimobilizate, active
circulante şi active de regularizare.

Activele imobilizate sunt bunuri şi valori economice a căror perioadă de utilizare este mai
mare de un an de zile şi participă la mai multe circuite economice.
Recuperarea şi transformarea în bani a valorii lor se face într-un interval lung de timp. Aceste
elemente nu se consumă la prima utilizare.
După natura şi conţinutul lor activele imobilizate se împart în trei grupe:imobilizări
necorporale, imobilizări corporale şi imobilizări financiare.

Imobilizările necorporale sunt acele imobilizări care nu îmbracă forma de bunuri materiale
concrete. Din această categorie fac parte :
- cheltuieli de constituire (de fondare) cuprind cheltuieli cu înfiinţarea, dezvoltarea şi
fuzionarea unităţilor patrimoniale, care se amortizează (recuperează) într-o perioadă de cel
mult 5 ani ;
- cheltuieli de cercetare şi dezvoltare reflectă cheltuielile ocazionate de elaborarea unor noi
tehnologii, realizarea de noi produse şi alte obiective de cercetare utile în activitatea unei
unităţi. Ele se recuperează în maximum 5 ani ;
- cheltuielile comerciale reprezintă cheltuielile efectuate pentru păstrarea sau dezvoltarea
nivelului de activitate al unităţii (clientelă, vadul comercial, firma, reclama, etc.). Aceste
cheltuieli nu se amortizează ;
- concesiuni, brevete, licenţe ş.a drepturi şi valori similare cuprind cheltuieli efectuate pentru
achiziţia dreptului de exploatare a unui bun, activitate sau serviciu, a unui brevet, licenţă,
etc., care se amortizează pe parcursul perioadei de utilizare ;
- alte imobilizări necorporale unde se includ programele informatice realizate în unitate sau
procurate din afara unităţii şi care se amortizează în trei ani.

Imobilizările corporale cuprind bunurile materiale pe care unitatea le utilizează o prioadă

mai mare de un an . Ele se găsesc sub formă de terenuri (intră aici diferite categorii
determinate diferenţiat după modul de utilizare, amplasare, grad de fertilitate, etc.) şi
mijloace fixe (clădiri şi construcţii speciale; maşini, utilaje şi instalaţii de lucru; aparate şi
instalaţii de măsurare, control şi reglare; mijloace de transport, animale de muncă din
diferite specii; plantaţii viti-pomicole; unelte, dispozitive, accesorii şi inventar gospodăresc).
În cazul în care bunurile materiale procurate sau create în unitate nu sunt terminate, ele se
include în categoria imobilizărilor în curs de execuţie.

Imobilizările corporale, cu excepţia terenului, îşi pierd în timp din valoare, ca urmare a uzurii
determinate de utilizarea lor, de acţiunea unor factori naturali şi progresului tehnic.
Recuperarea valorii lor se realizează prin amortizare.

Noţiunea de mijloace fixe defineşte majoritatea mijloacelor de muncă cum ar fi maşini cu

ajutorul cărora oamenii acţionează asupra obiectelor muncii în vederea transformării lor
potrivit scopului urmărit; clădirile şi construcţiile în cadrul cărora sunt amplasate maşinile şi
unde se desfăşoară procesul de muncă; mijloace de transport pentru persoane şi bunuri, etc.
Între noţiunea de mijloace fixe şi mijloace de muncă există unele deosebiri determinate de
considerente practice sau de criterii stabilite prin norme juridice (durata de funcţionare sau
de folosinţă şi valoarea pe obiect a acestor mijloace economice).

Sunt considerate mijloace fixe acele mijloace de muncă ce îndeplinesc cumulativ

următoarele două condiţii :
- au o durată de funcţionare sau de folosinţă mai mare de un an de zile ;
- au o valoare pe obiect peste o anumită limită stabilită prin lege.
Mijloacele de muncă ce nu îndeplinesc cumulativ aceste două condiţii, de durată şi valoare,
sunt considerate active circulante, mai exact obiecte de inventar.

Calitatea de mijloc fix a unui obiect este determinată şi de funcţia economică pe care o
îndeplineşte în activitatea economico-socială.
Astfel, o combină, o maşină de stropit sunt mijloace fixe numai pentru unităţile patrimoniale
care le folosesc ca mijloace de muncă. La unităţile care le-au produs, aceste bunuri sunt
produse finite încadrate în categoria active circulante materiale.

Pot exista situaţii când un obiect îşi schimbă funcţia sa economică, chiar în cadrul aceleiaşi
unităţi. De exemplu, în momentul obţinerii lui, un tractor este un produs finit încadrat în
categoria active circulante iar dacă unitatea nu îl vinde ci îl foloseşte pentru nevoile proprii,
tractorul respectiv devine mijloc fix.

Mijloacele fixe se caracterizează prin următoarele trăsături :

- participă în întregime şi de repetate ori în procesul de producţie, o perioadă îndelungată,
fără a se încorpora în conţinutul material al produsului la a căror obţinere au participat ;
- mijloacele fixe se consumă treptat sub forma uzurii (învechirii) sau a pierderii treptate a
caracteristicilor iniţiale ceea ce face ca ele să nu fie înlocuite după fiecare ciclu de producţie ;
- mijloacele fixe îşi păstrează, în mod relativ, volumul, forma fizică şi caracteristicile tehnice
de funcţionare iniţiale pe toată durata de folosinţă ;
- consumarea treptată a mijloacelor fixe sub forma uzurii implică transmiterea treptată a
unei părţi din valoarea lor în valoarea producţiei la obţinerea căreia participă, sub forma
amortizărilor şi apoi recuperarea ei prin vânzarea producţiei ;
- amortizarea treptată a valorii determină caracterul specific al rotaţiei mijloacelor fixe, în
sensul că mijloacele fixe circulă numai ca valoare, prin intermediul amortizărilor ca valoare
de întrebuinţare aceste mijloace economice rămân neschimbate sau fixe, pe toată durata de
folosinţă, de unde provine şi denumirea de mijloace fixe.
Principalele operaţii privitoare la mijloacele fixe sunt : intrarea mijloacelor fixe în unitate,
amortizarea mijloacelor fixe, întreţinerea şi repararea mijloacelor fixe şi ieşirea mijloacelor
fixe din unitate.

Mijloacele fixe pot intra în unitatea patrimonială atât la înfiinţare cât şi pe parcursul
desfăşurării activităţii unităţilor respective. Sub aspect patrimonial mijloacele fixe pot intra în
folosinţă permanentă sau temporară a acestor unităţi.

Mijloacele fixe pot intra în folosinţa permanentă a unităţilor prin investiţii, prin aport în
natură la formarea capitalului ş.a. căi.
Prin investiţii se înţelege un proces de realizare a unor mijloace fixe noi, de perfecţionare sau
modernizare a celor existente precum şi cumpărare de mijloace fixe. Intrarea mijloacelor fixe
în folosinţă temporară are loc prin încheierea pe o perioadă de timp determinată, pe baza
unui contract de închiriere, în schimbul unei chirii egală, în principiu, cu amortizarea
calculată de către unitatea care închiriază mijlocul fix.

Mijloacele fixe care se folosesc în procesul de producere sau circulaţie pierde treptat din
caracteristicile iniţiale şi, în mod corespunzător pierde din valoarea lor.
Această pierdere reprezintă uzura mijloacelor fixe şi ea se recuperează prin amortizare,
adică prin operaţia de includere în costul producţiei sau în cheltuielile producţiei a unor
sume care reprezintă echivalentul valoric al uzurii stabilite după anumite criterii, ea se
recuperează (încasează) prin vânzarea produselor sau mărfurilor, a lucrărilor sau serviciilor.

Mijloacele fixe folosite în activitatea de producţie înregistrează treptat o uzură materială,

datorită cvăreia scade capacitatea de producţie. În general, mijloacele fixe se uzează în
ansamblul lor. Totuşi anumite părţi ale acestora se uzează mai repede sau mai încet, pentru
că participă în mod diferit la procesul de producţie.

Acest proces de uzură neuniformă a diferitelor componente ale mijloacelor fixe face
necesară efectuarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii. Reparaţiile au ca scop să micşoreze
efectul uzurii materiale a mijloacelor fixe şi să le menţină starea de funcţionare pe toată
durata de folosinţă.

Mijloacele fixe pot ieşi din unitate definitiv sau temporar. Ieşirea definitivă are loc prin mai
multe căi: vânzare, scoaterea din funcţiune ş.a. căi. Vânzarea se face către alte unităţi sau
persoane fizice. Scoaterea din funcţiune a mijloacelor fixe constă în scoaterea definitivă din
unitatea mijloacelor fixe ca urmare a expirării duratei lor de funcţionare şi constă dintr-o
serie de operaţii în funcţie de felul mijlocului fix: casare (maşini, utilaje) demolare (pentru
construcţiile de toate tipurile), reformă pentru animale.

Ieşirea temporară a mijloacelor fixe din unitatea patrimonială se face prin închirierea altor
unităţi sau persoane fizice.

Imobilizările financiare - reprezentate de sumele de bani excedentare investite (plasate) pe

termen lung la alte unităţI economice. Unitatea care le deţine încasează dobândă, dividende,
etc.

Din această categorie fac parte: titlurile de participare (acţiuni, obligaţiuni), împrumut
acordat pe termen lung, ş.a.

Activele circulante participă în procesul de producţie şi circulă alături de activele imobilizate

şi se găsesc într-o continuă mişcare şi transformare. Ele îşi schimbă forma materială trecând
succesiv, în rotaţia lor, prin cele trei etape de circuit economic : aprovizionare, producţie şi
desfacere.

Astfel, în faza de aprovizionare disponibilităţile băneşti se transformă în stocuri de materiale,

materii prime, în faza de producţie acestea se consumă integral rezultând stocuri de
produse, produşi care prin valorificare, vânzarea acestora clienţilor , în faza de desfacere,
devin temporar creanţe (clienţi) sau redevin disponibilităţi băneşti.

Caracteristica de bază a activelor circulante este aceea că perioada de rotaţie a lor este mai
mică de un an de zile.

Activele circulante sunt numeroase şi diverse putând fi grupate în trei categorii :

- active circulante materiale sau stocurile şi producţia în curs de execuţie ;
- active circulante băneşti (valori de trezorerie) ;
- active circulante în decontare (creanţe).

Stocurile şi producţia în curs de execuţie cuprind acele bunuri care au un conţinut material şi
care sunt fie folosite fie obţinute. Ele se prezintă sub formă de materii prime, materiale
consumabile, produse, ambalaje şi obiecte de inventar. În unităţile agricole acestei categorii
aparţin şi anuimalele şi păsările de producţie şi reproducţie, animale tinere şi la îngrăşat
precum şi coloniile de albine.

Materiile prime constituie substanţa principală care intră în componenţa materială a

produsului finit. De exemplu : lemnul se regăseşte în mobilă.
Materialele consumabile : seminţele şi materialul de plantat, furajele şi aşternutul,
îngrăşămintele chimice şi naturale, combustibili şi lubrefianţI, substanţe de combatere a
bolilor şi dăunătorilor, materiale diverse participă sau ajută la procesul de producţie fără a se
regăsi, de regulă, în produsul finit. Aceste active circulante materiale se consumă la prima lor
întrebuinţare, modificânduşi forma iniţială. Ele îşi transmit integral valoarea lor în costul
noilor produse pentru obţinerea cărora s-au consumat.

Produsele constituie active circulante materiale obţinute ca rezultat al muncii şi sunt

reprezentate de : produse finite, semifabricate din producţia proprie, produse în curs de
execuţie (producţia neterminată), produsele reziduale, mărfurile.

Produsele finite sunt acele bunuri materiale care au parcurs în unitatea economică toate
fazele tehnologice, la sfârşitul cărora pot fi valorificate ca atare. În agricultură, se consideră
produse finite produsele principale (producţia principală) şi produsele secundare (producţia
secundară).

Producţia principală e reprezentată de următoarele categorii: Producţia vegetală şi animală,

produşi şi spor de creştere în greutate. Producţia principală, prin valorificare, reprezintă
principala sursă de venituri/profit a unei unităţI agricole. În acelaşi timp producţia principală
reprezintă principala sursă de hrană pentru oameni, animale şi materie primă pentru
industria prelucrătoare.

Producţia secundară rezultă în urma procesului de producţie indiferent de voinţa omului. În

agricultură, alături de producţia principală, aceste produse (paie, gunoi) sunt valorificate
într-o mai mare măsură decât în alte ramuri economice, aducându-şi şi ele aportul la
obţinerea veniturilor în unităţile agricole.

Semifabricatele (întâlnite de obicei în ramurile industriale, sunt reprezentate de produse,

bunuri care pentru a putea fi valorificate necesită cheltuieli de producţie suplimentare care
duc la creşterea costurilor de producţie.

Producţia neterminată e reprezentată de activitatea care se desfăşoară în unele unităţI

economice care au cicluri de producţie diferite de ciclurile economice. În agricultură
activitatea economică e delimitată în timp de intervalul 1.01 - 31.12, în timp ce activitatea de
producţie se poate desfăşura pe mai multe cicluri economice, situaţie pe care contabilitatea
trebuie să o reflecte distinct.
În producţia vegetală se consideră producţie neterminată valoarea lucrărilor efectuate în
câmp, vii sau livezi după obţinerea producţiei. De exemplu : arătura, însămânţările de
toamnă, tăierile … Valoarea acestor activităţi înregistrate în anul curent se transferă în anul
următor când se utilizează în calculul costurilor de producţie a produselor obţinute.

În zootehnie se înregistrează ca producţie neterminată valoarea cheltuielilor făcute pentru

animalele şi păsările puse la îngrăşat şi nevalorificate până la sfârşitul anului, întrucât nu au
atins greutatea optimă de valorificare.

Producţia reziduală cuprinde rebuturile, materiale recuperabile sau deşeurile rezultate din
procesul producţiei sau din valorificarea mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar scoase
din funcţiune.

Mărfurile reprezintă bunuri cumpărate de unităţile comerciale în scopul revânzării lor către
populaţie sau alte unităţi, fără nici o prelucrare suplimentară.

Ambalajele sunt bunuri utilizate pentru a proteja produsele/mărfurile de pierderi sau

degradări în timpul transportului/depozitării şi pentru comercializare. Sunt :
- ambalaje de producţie (cutii de conserve) ;
- ambalaje de circulaţie (saci de hârtie, cutii de carton, pungi plastic), ambalaje de natura
obiectelor de inventar (saci de cânepă, borcane, sticle) ;
- ambalaje de natura mijloacelor fixe (butoaie mari de lemn sau tablă, cisterne).

Obiectele de inventar, sunt acele mijloace de muncă ce nu îndeplinesc cumulativ condiţiile

de durată şi valoare pentru a putea fi încadrate la mijloace fixe (în categoria mijloacelor fixe).
Fie au o valoare pe obiect mai mică, decât limita stabilită de lege pentru a se încadra în
categoria mijloacelor fixe, indiferent de durata de folosinţă, indiferent de valoarea lor sau
ambele condiţii sub limita impusă. Intră în această categorie : scule, uneltele mărunte,
mobilier de birou, echipament de protecţie (halate, cizme, ochelari, mănuşi), echipament de
lucru (asemănător cu echipamentul de protecţie, doar că, o parte din valoarea lor se suportă
de angajaţii unităţii care îl folosesc), construcţii şi amenajări provizorii (barăci, podeţe).

Creanţele sau activele circulante in decontare reprezintă sumele băneşti de încasat/de

primit de către o unitate economică de la altă unitate sau persoană fizică pentru produsul
sau marfa vândută (caz în care aceste unităţi se numesc clienţi) sau pentru lucrări executate
sau servicii prestate (caz în care aceste unităţi se numesc debitori). Creanţele se numesc şi
drepturi. Creanţele apar ca urmare a transmiterii unor bunuri sau sume către alte unităţi sau
persoane fizice. Creanţele iau naştere datorită sistemului de încasări şi plăţi fără numerar,
efectuate prin intermediul băncilor. Acest sistem constă în faptul că, pentru
vînzările/cumpărările de bunuri, executarea de lucrări sau prestări de servicii cu decontare
prin bancă, plata/încasarea valorii acestora nu se realizează imediat şi direct ca în cazul
plăţilor/încasărilor în numerar, ci după un anumit interval de timp şi prin intermediul
băncilor. În acest interval de timp produsele sau mărfurile nu se mai află în unitate sub
formă de active circulante materiale dar nici nu s-au transformat în active circulante băneşti.
Astfel de active se află în curs de încasare sau de decontare.
Activele circulante băneşti, numite şi valori de trezorerie sau valori financiare, cuprind toate
valorile economice sub formă de bani sau care îndeplinesc funcţia de bani. Din această
categorie fac parte disponibilităţile băneşti şi plasamentele.

Disponibilităţile băneşti cuprind numerarul aflat în casieria unităţii, disponibilităţile aflate la

bănci în conturi curente şi în conturi de depozite, carnetele de cecuri cu limită de sumă,
acreditivele ş.a. valori. Disponibilităţile băneşti aflate în conturi provin din următoarele
surse : de la asociaţii sau acţionarii unităţii, reprezentînd aportul în bani la formarea
capitalului social, din împrumuturi de la bănci sau alte unităţi. Din aceste sume se achită
datoriile faţă de furnizori, impozitele şi taxele datorate statului, contribuţiile la asigurările
sociale, se rambursează creditele bancare şi alte împrumuturi. Disponibilităţile băneşti din
categoria ”alte valori” se referă la : timbrele fiscale şi poştale, biletele de odihnă şi
tratament, biletele de călătorie, etc. Cu ajutorul disponibilităţilor băneşti se efectuează
operaţiunile de încasări şi plăţi care pot fi de două feluri : încasări şi plăţi în numerar şi
încasări şi plăţi fără numerar.

Încasările şi plăţile în numerar se efectuează prin casieria unităţii pentru nevoi curente care
nu pot depăşi o anumită limită numită plafon (sold) de casă. Plafonul de casă se stabileşte
anual în raport cu necesităţile unităţii. Peste plafonul de casă se pot păstra bani în casieria
unităţii, dar numai pentru un timp limitat, sumele băneşti necesare pentru plata salariilor
angajaţilor unităţii, a ajutoarelor materiale de boală, deplasărilor, etc. Încasările şi plăţile fără
numerar se realizează prin intermediul băncilor, din disponibilităţile băneşti ale unităţii.
Achitarea datoriilor şi încasarea creanţelor se realizează pe calea decontărilor. Decontarea
sau încasarea şi plata fără numerar reprezintă un ansamblu de operaţiuni bancare prin care
sumele datorate se transferă din conturile de disponibilităţi băneşti ale unităţii plătitoare în
conturile de disponibilităţi băneşti ale unităţii încasatoare. Acest sistem de decontare s-a
generalizat datorită avantajelor pe care le prezintă : simplifică operaţiunile de încasare a
creanţelor şi de plată a datoriilor, se reduce considerabil necesarul de monedă în circulaţie,
scad cheltuielile cu confecţionarea, transportul şi vehicularea banilor, asigură o deplină
securitate a banilor şi altele.

Plasamentele cuprind : titlurile de plasament şi instrumentele de trezorerie. Titlurile de

plasament cuprind acţiuni şi obligaţiuni dobîndite pe termen scurt în vederea realizării unui
cîştig în momentul vînzării lor. Spre deosebire de titlurile de participare, titlurile de
plasament sunt înstrăinate într-un interval mai mic de un an. Instrumentele de trezorerie
reprezintă titluri de valoare achiziţionate cu scopul de a proteja disponibilităţile băneşti sau
de a realiza operaţiuni speculative. Din aceste categorii fac parte : bonurile de tezaur, emise
de Ministerul Finanţelor pe termen scurt, certificatele de devize, ş.a.

Activele de regularizare sunt valori care nu au încă un statut defini,t ele urmînd să capete
forma finală pe parcursul perioadei de gestiune viitoare. De exemplu : cheltuielile
înregistrate în avans, active în curs de clarificare, chirii, taxe, dobînzi plătite anticipat,
diferenţe nefavorabile din conversia datoriilor şi creanţelor în devize (valută), etc.

Pasivele de bilanţ (sursele mijloacelor economice) arată provenienţa sau modul de

procurare şi destinaţia activelor. Avînd în vedere modalităţile diferite de procurare a
activelor, pasivele se împart în :
- pasive proprii şi asimilate celor proprii ;
- pasive străine (atrase şi împrumutate) ;
- pasive de regularizare.

Pasivele proprii şi asimilate celor proprii exprimă relaţii băneşti de procurare a activelor
unităţii din aportul asociaţilor sau acţionarilor, a statului sau persoanelor fizice interesate,
relaţii ce poartă denumiri diferite şi anume : capital, în cazul unităţilor economice, fonduri, în
cazul unităţilor bugetare. Capitalul arată sursele de provenienţă a activelor, surse care pot fi
proprii, reprezentate de capitalul social, capitalul individual, rezervele de capital şi surse
asimilate capitalului propriu, reprezentate de fondul de dezvoltare, fondul de participare la
profit, subvenţii pentru investiţii, provizioane (surse asimilate create prin includerea unor
sume în cheltuielile de producţie în scopul acoperirii din profit a unor pierderi viitoare
posibile. Constituirea de provizioane reprezintă o amînare la plată a impozitului pe profit,
constituind un avantaj fiscal pentru unitate).

Pasivele străine sunt formate din sume atrase şi împrumutate. Acestea vor trebui restituite,
motiv pentru care pasivele străine se mai numesc şi datorii :
- datorii financiare - reprezentate de creditele bancare şi împrumuturile de la terţi (de la alte
unităţi sau persoane fizice). Creditele bancare pot fi : pe termen scurt (pînă la un an), pe
termen mediu (1-5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani). Acestea sunt purtătoare de dobînzi şi
garantate cu activele unităţii ;
- datorii comerciale - apărute în urma relaţiilor economice pe care o unitate le are cu diverşi
furnizori de bunuri materiale sau prestări servicii ;
- datorii fiscale, salariale şi sociale - arată obligaţiile sub formă de impozite şi taxe faţă de
bugetul statului, salariile cuvenite angajaţilor unităţii (şi alte drepturi), contribuţia la
asigurările sociale şi la fondul de şomaj şi alte datorii.

În categoria surselor împrumutate intră creditele bancare şi împrumuturile de la terţi, iar în

categoria surselor atrase intră obligaţiile băneşti ale unităţii faţă de alte unităţi sau persoane
fizice pentru materialelel, lucrările sau serviciile primite de la aceste şi care nu au fost plătite,
obligaţiile băneşti faţă de personalul propriu pentru salariile datorate pînă la data plăţii lor şi
obligaţiile băneşti faţă de stat pentru diferite impozite şi taxe. Asemenea obligaţii băneşti se
numesc atrase deoarece, pe perioada cît durează decontarea lor, activele provenite din
astfel de surse nu stau nefolosite, ci sunt atrase în circuitul economic al unităţii. Sursele
atrase sunt individualizate sub diferite denumiri care arată felul unităţii sau persoanei faţă
de care unitatea are anumite obligaţii băneşti, ca de exemplu : furnizori, impozit pe salarii
(datorat la bugetul statului), datorii faţă de personal (personal remuneraţii datorate), datorii
la asigurările sociale, etc.

Pasivele de regularizare sunt surse economice care nu au un statut definitiv. Din această
categorie fac parte : veniturile înregistrate în avans (chirii, taxe, dobînzi încasate anticipat) şi
diferenţe favorabile din conversia creanţelor (drepturilor) şi datoriilor în devize (valută). Ele
repezintă nişte profituri latente.

3.4.2. Conţinutul şi structura bilanţului

Termenul de bilanţ, după unele opinii, vine de la cuvîntul italienesc “bilancia”, care, la rîndul
său, provine din cuvîntul latinesc “bilanx”, care are înţelesul ”cu două talere”.

Bilanţul contabil este un procedeu al contabilităţii de reprezentare a patrimoniului, conceput

sub forma unui tabel cu două situaţii opuse şi alăturate numite activ şi pasiv.

Denumirea de activ provine de la activele care se reflectă în partea stîngă a bilanţului şi se

bazează pe caracteristica mijloacelor economice de a fi active, de a se afla într-o continuă
mişcare şi transformare, de a se identifica cu însăşi activele unităţii.

Denumirea de pasiv provine de la pasivele care se reflectă în partea dreaptă a bilanţului şi

care se bazează pe caracterul static al surselor economice a căror volum şi structură nu se
modifică decît ca efect al utilizării mijloacelor economice.

Activul bilanţului este secţiunea din stînga în care se înscriu elementele de patrimoniu sub
aspectul lor concret, material, după componenţa pe care o au.

Pasivul bilanţului este secţiunea din dreapta în care se înscriu aceleaşi elemente
patrimoniale, dar sub aspectul provenienţei sau apartenenţei.

Pe lîngă mijloacele şi sursele economice, în bilanţul contabil se reflectă şi rezultatele

economico-financiare ale activităţii unităţii (numai în bilanţul de închidere). Elementele
componente ale patrimoniului se înscriu în bilanţ numai în expresie valorică şi în mod grupat
sub denumirea de posturi de bilanţ. Aceste posturi pot fi : posturi de activ (cup ind active de
bilanţ înscrise în stînga bilanţului - în activ) şi posturi de pasiv (cuprind pasive de bilanţ
înscrise în dreapta bilanţului - în pasiv).

Înscrierea posturilor în bilanţ nu se face întîmplător ci într-o anumită ordine, impusă şi de

importanţa fiecărui element. Înscrierea ordonată a posturilor în bilanţ se face în aşa
numitele grupe şi subgrupe de bilanţ.

Între totalul valoric al activului şi totalul valoric al pasivului există o egalitate permanentă
care se numeşte egalitate bilanţieră. Această egalitate contabilă reflectă egalitatea valorică
dintre totalul mijloacelor economice şi totalul surselor economice, totaluri ce au rezultat din
dedublarea patrimoniului economic privit în unitatea sa.
Această egalitate bilanţieră se exprimă grafic astfel : A = P
Egalitatea bilanţieră constituie modul concret şi specific de manifestare a principiului dublei
reprezentări şi exprimă echilibrul permanent dintre cele două aspecte ale patrimoniului
economic - aspectul real (mijloacele economice) şi aspectul abstract (sursele economice) -
existente într-o unitate economică la un moment dat.

Bilanţul este un document contabil obligatoriu care se întocmeşte la anumite intervale de

timp, trimestrial, semestrial şi anual (la sfîrşitul anului).

Datele unui bilanţ servesc, pe de o parte, la sintetizarea şi generalizarea elementelor

patrimoniale existente la sfîrşitul unei perioade şi la caracterizarea activităţii desfăşurate în
unitate în acea perioadă, iar pe de altă parte, ca bază pentru reînceperea procesului de
reflectare a acestora în perioada următoare.

De aici şi termenul de ”bilanţ de închidere”, în care se oglindesc şi rezultatele economico-

financiare obţinute în perioada respectivă şi ”bilanţ de deschidere” (bilanţ iniţial), pe baza
căruia se reia ciclul contabil.

Bilanţul contabil ca procedeu al contabilităţii este un instrument de conducere care prezintă

situaţia reală a patrimoniului unei unităţi la un moment dat, precum şi rezultatul economico-
financiar reprezentat de profit sau pierdere. Din punct de vedere contabil, pierderile
reprezintă mărimea bunurilor consumate şi care nu au putut fi acoperite din veniturile
proprii, deci sunt elemente de activ, în timp ce profitul reprezintă mărimea excedentului
veniturilor faţă de cheltuieli, o importantă sursă de finanţare, deci este un element de pasiv.

3.4.3. Influenţa operaţiunilor economice

Activitatea de producţie care are loc în unităţile economice, concretizată în diferite operaţii
economice, produce anumite modificări în volumul şi structura patrimoniului economic
existent într-o unitate la un moment dat, reflectat în bilanţ.

Aceste modificări se concretizează în creşteri şi micşorări ale diferitelor categorii de

elemente patrimoniale, a căror reflectare în bilanţul contabil trebuie să ţină seama de
următoarele reguli generale, indiferent de conţinutul operaţiei economice, de momentul
efectuării ei şi de locul desfăşurării acesteia :
- fiecare operaţie economică modifică concomitent cel puţin două posturi de bilanţ ;
- operaţia economică modifică cele două posturi de bilanţ cu aceeaşi valoare (sumă) ;
- modificările celor două posturi sunt întotdeauna opuse, fie ca semn (+/-), fie ca poziţie în
bilanţ (activ/pasiv) ;
- indiferent dacă valoarea totală a bilanţului se modifică sau nu, după înregistrarea unei
operaţii economice se păstrează permanent egalitatea dintre activ şi pasiv (conform
egalităţii bilanţiere ca formă de manifestare a principiului dublei reprezentări a
patrimoniului).
Folosind simbolurile A - pentru activul bilanţului, P - reprezentînd pasivul bilanţului şi X -
mărimea modificării provocate de operaţia economică, aceste reguli se pot scrie sub forma
unor formule de modificare a bilanţului.

Întîlnim patru categorii de modificări a bilanţului în funcţie de natura modificărilor produse

de operaţiile economice :
I. Operaţii economice care generează modificăria numai în structura activelor, constînd din
micşorarea unei anumite categorii de mijloace economice şi creşterea, concomitentă şi cu
aceeaşi sumă, a altei categorii de mijloace economice, situaţia patrimoniului rămînînd
neschimbată. Aceste modificări se reflectă numai în activul bilanţului, prin micşorarea
(scăderea) valorică a unui post şi creşterea altui post, concomitent şi cu aceeaşi sumă,
pasivul bilanţului rămînînd neschimbat. Întrucît o categorie de mijloace economice s-a
micşorat şi alta s-a majorat cu aceeaşi sumă, totalul mijloacelor economice nu se schimbă,
rămînînd egal cu totalul surselor, adică totalul activului rămîne neschimbat şi egal cu totalul
pasivului bilanţului datorită faptului că cele două modificări sunt de aceeaşi mărime dar de
sens contrar (una cu plus şi alta cu minus).

Aceste modificări şi menţinerea egalităţii bilanţiere pot fi exprimate cu formula :

A +X - X = P

II. Operaţii economice care provoacă modificări numai în structura pasivelor, constînd din
creşterea unei anumite categorii de surse şi micşorarea concomitentă şi cu aceeaşi sumă a
altei categorii de surse economice. Aceste modificări se reflectă numai în pasivul bilanţului
prin creşterea unui post şi micşorarea altui post, concomitent şi cu aceeaşi sumă, activul
bilanţului rămînînd neschimbat. Fiind vorba de o creştere a unei surse şi o micşorare
concomitentă şi cu aceeaşi sumă a altei surse, totalul surselor nu se schimbă şi astfel rămîne
egal cu totalul mijloacelor economice, adică totalul pasivului rămîne egal cu totalul activului
bilanţului datorită faptului că şi de data aceasta cele două modificări sunt de aceeaşi mărime
dar de sens contrar (una cu plus şi alta cu minus).

Aceste modificări şi menţinerea egalităţii bilanţiere pot fi exprimate cu formula: A = P +X – X

Aceste două modificări poartă denumirea de mişcări/formule permutative şi se
caracterizează prin aceea că nu modifică valoarea totală a bilanţului ci numai structura
acestuia.

III. Operaţii economice care determină modificări atît în volumul activelor cît şi în volumul
pasivelor, constînd din creşterea unei anumite categorii de mijloace economice şi creşterea
concomitentă şi cu aceeaşi sumă a unei anumite categorii de surse economice. Aceste
modificări se reflectă în ambele părţi ale bilanţului prin creşterea unui post de activ şi
creşterea totodată şi cu aceeaşi sumă a unui post din pasivul bilanţului. Această situaţie se
explică prin faptul că cele două modificări sunt de aceeaşi mărime, însă ambele au acelaşi
sens (plus, cresc). Aceste modificări şi menţinerea egalităţii bilanţiere pot di redate prin
formula :
A +X = P + X

IV. Operaţii economice care generează modificări atît în volumul activelor cît şi în volumul
pasivelor, constînd din micşorarea unei anumite categorii de mijloace economice şi
micşorarea concomitentă şi cu aceeaşi sumă a unei anumite categorii de surse economice.
Aceste modificări se reflectă în ambele părţi ale bilanţului, prin micşorarea unui post de activ
şi micşorarea concomitentă şi cu aceeaşi sumă a unui post din pasiv, ceea ce provoacă o
scădere a totalului activului şi a totalului pasivului, în acelaşi timp şi cu aceeaşi, astfel că se
păstrează egalitatea valorică dintre aceste două totaluri. Ca urmare, egalitatea bilanţieră se
menţine în continuare datorită faptului că cele două modificări sunt de aceeaşi mărime şi de
acelaşi sens (minus, scad). Aceste modificări şi menţinerea egalităţii bilanţiere se exprimă
prin formula :
A-X=P-X
Ultimele două categorii de modificări poartă denumirea de mişcări/formule opuse şi se
caracterizează prin aceea că modifică valoarea totală a bilanţului (volumul acestuia), în
sensul şi cu suma operaţiunii economice înregistrate.

Cele patru operaţiuni economice tipice sunt operaţiuni economice simple. Din această cauză
fiecare dintre ele determină, de fiecare dată, modificarea numai a două categorii de mijloace
sau surse economice (posturi de bilanţ) sau numai o categorie de mijloace economice şi o
categorie de surse corespunzătoare. În bilanţ, fiecare din aceste modificări a mijloacelor
sau/şi surselor economice s-au reflectat prin modificarea, de fiecare dată, fie numai a două
posturi din activ sau din pasiv, fie a unui post din activ şi a unui post din pasivul bilanţului. În
afară de acestea există şi operaţii economice complexe care determină modificarea a mai
multor categorii de active sau/şi pasive şi care influenţează asupra mai multor posturi din
activul şi/sau pasivul bilanţului. Avînd în vedere faptul că orice operaţie economică complexă
este formată din mai multe operaţii economice simple, modificările generate de asemenea
operaţii se pot încadra în una din cele patru formule de modificare a bilanţului. Oricît de
variate ar fi operaţiunile economice după conţinutul lor, ele provoacă modificări asupra
mijloacelor şi surselor economice care se reflectă prin modificări asupra posturilor din bilanţ,
corespunzător formulelor de modificare.

În concluzie, rezultă că bilanţul se poate utiliza numai pentru reflectarea situaţiei economico-
financiare a unei unităţi economice, existentă la un moment dat, după o serie de operaţiuni
economice care au fost înregistrate în contabilitate. Bilanţul contabil nu prezintă şi
modificările ce au loc în volumul şi structura mijloacelor şi surselor economice. Acest lucru se
realizează cu ajutorul unui alt procedeu contabil pe care îl vom studia în continuare şi
anume, cu ajutorul contului contabil sau sistemul conturilor contabile.

3.4.4. Intocmirea bilantului contabil

Acest subcapitol descrie competenta necesara unui contabil pentru colectarea datelor
necesare, intocmirea bilantului contabil, verificarea corelatiilor bilantiere si intocmirea
anexelor la bilant cu reflectarea situatiei economice reale a unitatii patrimoniale.

La intocmirea bilantului contabil se au in vedere urmatoarele reguli:

 posturile de bilant sa corespunda cu datele inregistrate in contabilitate, puse de
acord cu situatia reala a elementelor patrimoniale stabilite pe baza
inventarului;

nu sunt admise compensari intre conturile ce se inscriu in bilant si respectiv

intre conturile de venituri si cheltuieli din contul de “Profit si pierdere”.

In practica se cunosc doua scheme de bilant, una sub forma de tablou cu doua parti: partea
stanga, activul, si partea dreapta, pasivul, numita şi schema orizontala de bilant, si modelul
sub forma listei verticale sau schema bilantului vertical.

Bilantul sub forma de tablou cu doua parti pune in evidenta egalitatea intre resurse si
utilizari, iar modelul de bilant sub forma listei verticale ordoneaza structurile patrimoniale in
active, datorii, capitaluri, rezerve si alte componente ale situatiei nete, finalitatea fiind
prezentarea situatiei nete a patrimoniului.

Elemente de competenta:

 Colecteaza datele necesare;

 Introduce datele in formatul bilantier;
 Verifica corelatiile bilantiere;
 Intocmeste anexele la bilant.

Colecteaza datele necesare:

o Datele necesare intocmirii bilantului sunt preluate corect din documentele contabile,
pentru prezentarea reala a patrimoniului unitatii;
o Datele sunt colectate in timp util, in scopul intocmirii bilantului contabil in termenul
legal prevazut;
o Datele sunt colectate in corelatie cu continutul documentelor bilantiere, cuprinzand
toate elementele necesare pentru completarea acestora.

Introduce date in formatul bilantier:

o Datele sunt introduse cu respectarea formatului bilantier stabilit prin lege;

o Datele sunt introduse in totalitate, pentru asigurarea reflectarii corecte si complete a
activitatii economice a unitatii patrimoniale;
o Datele sunt introduse cu atentie, in succesiunea logica impusa prin document.

Verifica corelatiile bilantiere:

o Verificarea bilantului se efectueaza in concordant cu normele in vigoare;

o Eventualele neconcordari sunt identificate si analizate operativ, in scopul asigurarii
corectitudinii datelor inscrise in bilant;
o Corelatiile bilantiere sunt verificate cu atentie si responsabilitate.

Intocmeste anexele la bilant:

 o Anexele se intocmesc in concordanta cu normele metodologice in vigoare, in functie
de tipul unitatilor patrimoniale;
o Anexele se intocmesc cu atentie, asigurandu-se explicitarea imaginii fidele a datelor
inscrise in bilant;
o Completarea anexelor se face cu incadrarea in termenele prestabilite;

Gama de variabile luate in considerare sunt urmatoarele:

 Date necesare intocmirii bilantului:

 Balanta de verificare;
 Calculi analitice ale cheltuielilor deductibile;
 Ale impozitului pe profit etc.

 Formularele bilantiere:
 Situatia patrimoniala;
 Cont de profit si pierdere;
 Anexe.

Bilantul unitatilor patrimoniale care desfasoara activitati economice cuprinde toate

elementele de activ si pasiv grupate dupa destinatie si respectiv provenienta lor.

Activul bilantului cuprinde urmatoarele grupe principale de elemente:

Activele imobilizate (imobilizari necorporale; imobilizari corporale; imobilizari

financiare);
Activele circulante (stocuri, creante, titluri de plasament, disponibilitati si alte
valori);
Conturile de regularizare şi asimilare-activ (cheltuielile inregistrate in avans,
diferente de conversie active si alte elemente tranzitorii si de regularizat, de activ);
Primele de rambursare a obligatiunilor.
Capitalul social subscris nevarsat se inscrie distinct în grupa activelor circulante ale
bilantului.

Pasivul bilantului cuprinde urmatoarele grupe principale de elemente:

Capitalurile proprii (capitalul social sau individual, primele legate de capital,

diferentele din reevaluare, rezervele, rezultatul reportat nerepartizat, rezultatul
exercitiului, fondurile proprii, subventiile pentru investitii si provizioanele
reglementate);
Provizioanele pentru riscuri si cheltuieli;
Datoriile (imprumuturi si datorii asimilate, furnizori si conturi asimilate, datorii in
legatura cu personalul, datorii fata de bugetul statului, datorii privind asigurarile
sociale, creditori si alte datorii );
Conturile de regularizare si asimilare-pasiv (veniturile inregistrate in avans,
diferentele de conversie pasiv, alte elemente tranzitorii si de regularizat de pasiv).
Structura bilantului o stabileste Ministerul Finantelor la sfarsitul fiecarui an financiar.

Capitolul IV – Aspecte conexe

4.1. Activitatea curentă și activitatea extraordinară

Rezultatele financiare sintetizează eficienţa cu care s-a desfăşurat întreaga activitate

economică a întreprinderii. Rezultatele financiare se calculează de regulă la sfârşitul
exerciţiului financiar pe bazadiferenţei între venituri şi cheltuieli. Rezultatul poate fi o
mărime valorică pozitivă denumită profit, însituaţia când veniturile sunt mai mari decât
cheltuielile sau o mărime valoricănegativă denumită pierdere, în situaţia inversă. Procesul de
formare a rezultatului este descris şi analizatprin contul de rezultate (contul de profit şi
pierdere). Acesta cuprinde cheltuielile şi veniturileîntreprinderii.

Cadrul pentru elaborarea şi prezentarea situaţiilor financiare elaborat de IASC defineşte

cheltuielile şi veniturile astfel:
 Cheltuielile constituie diminuări ale beneficiilor economice, înregistrate pe parcursul
exerciţiului contabil sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor sau creşteri ale
datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate
din distribuirea acestora către acţionari.
 Veniturile constituie creşteri ale beneficilor economice, înregistrate pe parcursul
exerciţiului contabil sub formă de intrări sau creşteri ale activelor sau descreşteri ale
datoriilor, care se concretizează în creşteri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate
din contribuţii ale acţionarilor.

În acelaşi Cadru conceptual sunt prezentate criteriile de recunoaştere a veniturilor şi

cheltuielilor:
 Veniturile sunt recunoscute în contul de rezultate (contul de profit şi pierdere) atunci când
a avut loc o creştere a beneficiilor economice viitoare aferente creşterii unui activ sau
diminuării unei datorii, modificare ce poate fi evaluată în mod credibil.
 Cheltuielile sunt recunoscute în contul de rezultate (contul de profit şi pierdere) atunci
când a avut loc o scădere a beneficiilor economice viitoare, aferente diminuării unui activ
sau creşterii unei datorii, modificare ce poate fi evaluată în mod credibil. Structurarea
informaţiilor în contul de rezultate pleacă de la activitatea întreprinderii, care se identifică de
fapt cu operaţiile economicofinanciare desfăşurate de o întreprindere într-o perioadă de
gestiune. Toate operaţiile legate de activitatea principală sau de exploatare, care se
identifică cu obiectul de activitate al unei întreprinderi, sunt considerate drept operaţiuni
curente obişnuite.

Operaţiunile curente (obişnuite) prezintă în cadrul fiecărei întreprinderi un caracter specific,

legat de activitatea acesteia. Aceste operaţiuni au un caracter ordinar, obişnuit şi repetitiv.
Pe baza acestor operaţii se determină rezultatul curent. Activitatea curentă este activitatea
desfăşurată de o întreprindere potrivit obiectului său de activitate, inclusiv activităţile
derivate din realizarea acestuia. Ea cuprinde pe lângă activitatea de exploatare şi alte
activităţi accesorii care se caracterizează printr-un anumit grad de permanenţă.
Repetitivitatea unei anumite operaţiuni este esenţială pentru a o clasifica în categoria
operaţiilor curente sau extraordinare.

Activitatea extraordinară se referă la evenimente sau tranzacţii diferite de activitatea

curentă a întreprinderii. Operaţiunile extraordinare au un caracter nerepetitiv, accidental.
Ele nu apar în cadrul activităţii întreprinderii frecvent sau cu regularitate. În procesul de
separare a veniturilor şi cheltuielilor în funcţie de caracterul lor curent (obişnuit) sau
extraordinar, este necesară analizarea atentă a naturii şi activităţii întreprinderii. Operaţiuni
economico-financiare, care pentru unele întreprinderi fac parte din activitatea curentă
(obişnuită), pot reprezenta în cazul altor întreprinderi activităţi extraordinare. O
întreprindere poate să desfăşoare operaţiuni financiare care includ atât operaţiuni obişnuite,
cât şi operaţiuni cu caracter extraordinar. Datorită faptului că natura financiară a unei
operaţiuni primează asupra caracterului ei extraordinar, operaţiunile extraordinare care au
caracter financiar sunt considerate operaţiuni financiare. Prin rezultatul financiar,
operaţiunile financiare participă alături de operaţiunile de exploatare la constituirea
operaţiunilor curente (obişnuite) în baza cărora se constituie rezultatul curent.

Standardul internaţional de contabilitate IAS 8 Profitul net sau pierderea netă a perioadei,
erori fundamentale şi modificări ale politicilor contabile oferă clasificarea, modul de
prezentare şi abordarea contabilă a anumitor evenimente în contul de rezultate (contul de
profit şi pierdere), astfel încât să se creeze o bază uniformă pentru toate întreprinderile ce
prezintă acest cont. Standardul prevede şi modul în care trebuie să fie reflectate unele
elemente din cadrul contului de rezultate (contului de profit şi pierdere) corespunzător
activităţilor obţinute, şi clasificarea şi prezentarea elementelor extraordinare. Activităţile
ordinare sunt oricare dintre activităţile desfăşurate de întreprindere ca parte a obiectului de
activitate şi activităţile adiţionale în care se implică întreprinderea pentru continuarea
activităţilor de bază sau derivând din acestea. Elementele extraordinare sunt veniturile sau
cheltuielile rezultate din evenimente sau tranzacţii ce sunt clar diferite de activităţile
obişnuite ale întreprinderii şi care nu au un caracter frecvent sau regulat.

Cheltuielile şi veniturile se înregistrează în cadrul conturilor asociate plecând de la criteriul

corespondenţei. Cheltuielile se recunosc în corespondenţă cu diminuările de activ sau
creşterile de pasiv (datorii) (de exemplu, consumul de materii prime sau amortizarea
mijloacelor fixe, respectiv, datorii faţă de salariaţi pentru munca prestată). Veniturile se
recunosc în corespondenţă cu diminuările de pasiv (datorii) sau cu creşterile de activ
(creanţe). Cheltuielile sunt înregistrate în conturile asociate în baza conectării cu veniturile,
adică recunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor care rezultă direct şi concomitent dintr-o
tranzacţie (operaţiune) se realizează simultan sau combinat.

Funcţionarea conturilor de venituri şi de cheltuieli

Cheltuielile evidenţiază locul sau modul de creare a rezultatului, ca efect al utilizării

resurselor în activitatea de exploatare, financiară şi extraordinară. Efectuarea lor duce la
micşorarea situaţiei nete (capitalului propriu). Conturile de cheltuieli, prin funcţia lor
contabilă, sunt asimilate conturilor de activ.
Aceste conturi se debitează cu valoarea cheltuielilor efectuate şi se creditează la repartizarea
acestora încontul de profit şi pierdere. La sfârşitul perioadei de gestiune ele nu prezintă sold.
Veniturile, prin constituirea şi realizarea lor, determină creşterea situaţiei nete (capitalului
propriu) a întreprinderii. De aceea, ca funcţie contabilă, conturile de venituri sunt asimilate
conturilor de pasiv. Conturile de venituri se creditează cu valoarea veniturilor obţinute şi se
debitează cu ocazia repartizării acestora în contul de profit şi pierdere. Asemenea conturilor
de cheltuieli, conturile de venituri nu prezintă sold la sfârşitul perioadei de gestiune (sfârşitul
lunii). Organizarea veniturilor şi cheltuielilor, delimitarea şi înregistrarea lor se realizează
urmărind principiile prezentate în capitolul 2, paragraful 2.4., „Principii aplicabile contului de
profit şi pierdere”.

4.2. Modalități de plată și operațiuni bancare

Tranzacțiile financiare ale societăților comerciale se desfășoară prin conturile deschise de

acestea la bănci comerciale. Pentru desfășurarea acestor tranzacții, societățile comerciale
pot deschide diferite tipuri de conturi. Conturile sunt un mijloc de evidenţă de o formă
specială, în care se reflectă în expresie valorică existențele de mijloace, procese şi surse
economice şi modificările succesive ale acestora în decursul unei perioade de timp.

Contul curent
În vederea obţinerii de produse şi servicii bancare, precum şi pentru efectuarea de
operaţiuni, societăţile comerciale trebuie să deschidă/deţină un cont curent pe numele său
la bancă, în valuta corespunzătoare produselor şi serviciilor pe care le achiziţionează de la
bancă şi a operaţiunilor pe care doreşte să le efectueze. Banca va aloca fiecărui cont curent
un cod unic de identificare - cod IBAN, pe care clientul îl va comunica partenerilor/terţilor în
vederea executării corecte a operaţiunilor.

Prin contul curent se pot efectua operaţiuni precum cele menţionate mai jos, fără a fi
limitative:
 operaţiuni de încasări în numerar şi prin virament,
 operaţiuni de plăti în numerar.
 operaţiuni de plăti prin virament, pe suport hârtie, sau prin mijloace electronice.
 operaţiuni efectuate de Bancă, în următoarele cazuri: plăti la scadenţă datorate Băncii
şi/sau alte angajamente asumate anterior faţă de bancă de către client; stornarea
operaţiunilor efectuate eronat de către bancă, inclusiv dobânzile şi comisioanele aferente
sumelor stornate; plăti efectuate de bancă în baza titlurilor executorii, în cadrul procedurii
de executare silită, prin poprire pe cont; blocarea sumelor în depozite colaterale conform
contractelor încheiate; în cazul în care sumele din conturile clientului sunt exprimate în alte
valute decât valuta sumelor scadente şi datorate băncii, banca va putea, fără ca aceasta să
constituie o obligaţie, să efectueze schimburile valutare necesare obţinerii fondurilor.

Tranzacţiile din cont vor fi efectuate şi înregistrate în moneda contului.

Conturile se deschid pe baza unor contracte de cont. Prin contractul de cont curent, părţile
se înţeleg ca în loc să achite separat şi imediat creanţele lor reciproce izvorâte din prestaţiile
făcute de una către cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit termen, prin achitarea
soldului de către partea care va fi debitoare.
La deschiderea de cont, persoanele juridice – societăți comerciale - vor prezenta dosarul
juridic, conținând documentele solicitate de către bancă:
 Actul normativ privind înfiinţarea companiei
 Regulamentul de organizare şi funcţionare;
 Certificatului de înregistrare cu cod unic de înregistrare emis de Oficiul Registrului
Comerţului;
 Certificat constatator/Extras emis de Oficiul Registrului Comerţului conţinând toate
modificările actului constitutiv al societăţii, la zi.
 Hotărârea organului colectiv de conducere (Consiliului de Administraţie) privind
deschiderea contului, numirea persoanelor împuternicite să dispună efectuarea de
operaţiuni pe conturile deschise la bancă sau procura autentică, după caz, cu menţionarea
expresă a limitelor mandatului;
 Actele de identitate ale reprezentanţilor legali şi ale persoanelor autorizate să dispună de
cont (carte de identitate/buletin de identitate/carte de identitate provizorie).

Odată cu semnarea contractului de deschidere cont, societatea va lua la cunoştinţă şi va

primi şi condiţiile generale de afaceri şi tariful de comisioane în vigoare.

Alte tipuri de conturi

Cont (conturi) pentru evidenţa garanţiilor gestionarilor, garanţii constituite în numele

salariaţilor săi.

Cont de bună execuţie, ce se deschide în baza unui contract încheiat între client și partenerul
sau (beneficiar). Acest cont va fi utilizat numai în acest scop şi după înregistrarea sumei ce
reprezintă c/val garanţiei, va fi blocat pe debit. Contul va putea fi debitat numai în baza unei
cereri scrise din partea beneficiarului, prin care acesta solicită eliberarea sumei în favoara
clientului său.

Cont escrow – este un cont având ca destinaţie păstrarea/blocarea unor sume de bani până
la îndeplinirea unor clauze contractuale, livrarea unor mărfuri şi/sau până la încheierea unui
contract scris între două părţi, fiind o garanţie a utilizării sumelor strict pentru destinaţia
stabilită şi/sau ca măsură asiguratorie a realizării obiectivelor stipulate în respectivul
angajament scris.

Cont de capital social

Documentele necesare deschiderii contului de capital social sunt:
a. Actul constitutiv sau contractul de societate şi statutul societăţii /asociaţiei/fundaţiei care
urmează să se constituie ,semnat de către asociaţi /acţionari /fondatori (acte sub semnătură
privată fără a mai fi necesară îndeplinirea altei formalităţi /autentificate /certificate de
avocat pentru asociaţii şi fundaţii ).
b. Împuternicirea persoanei care depune capitalul social,în cazul în care nu este asociat
/acţionar/fondator
c. Actele de identitate ale persoanei care depune capitalul social
Pentru eventualele majorări de capital clientul trebuie să prezinte actul adiţional la actul
constitutiv, hotărârea AGA, dacă este cazul. În situaţia în care contul de capital social a fost
închis, aceste majorări se pot evidenţia în contul curent.

Operaţiuni de încasări şi plăti

În desfăşurarea activităţilor economice, societăţile pot efectua trei tipuri de tranzacţii
comerciale:
a. tranzacţii cu plată imediată;
b. tranzacţii cu plată la termen;
c. tranzacţii cu plată prin compensare.

Tranzacţiile cu plată imediată – au loc prin efectuarea contraprestaţiei în bani imediat după
sau în acelaşi timp cu achiziţionarea bunurilor sau serviciilor. Instrumentele de plată utilizate
sunt reprezentate de ordinele de plată prin care se efectuează viramentele (plăţi fără
numerar).

Tranzacţiile cu plată la termen – implică plata contravalorii bunurilor sau serviciilor la

anumite termene ulterioare achiziţiei. Instrumentele cele mai uzuale folosite sunt:
 Cecul;
 Biletul al ordin;
 Cambia (trata);
 Acreditivul;
 Incasso.

Tranzacţiile cu plată prin compensare - Operaţiunile de compensare se pot desfăşura atât în

tranzacţii interne, cât şi în tranzacţii internaţionale. Compensarea în tranzacţiile interne
presupune stingerea obligaţiilor de plată reciproce între două sau mai multe societăţi, până
la concurenţa celei mai mici sume, prin ordine de compensare. Compensarea în tranzacţii
internaţionale este modalitatea prin care contravaloarea bunurilor importate se plăteşte
prin bunuri echivalente acceptate de furnizor.

Instrumente de plată. Recepţia, acceptarea şi executarea instrucţiunilor de plată primite de

la clienţi

Recepţia reprezintă procedura prin care banca recunoaşte că a primit un ordin de plată în
vederea verificării autenticităţii acestuia printr-o procedură de securitate, a acceptării şi
executării ordinului de plată.

Bancă execută ordinele de plată (lei sau valută), conform instrucţiunilor , numai dacă:
ordinul este complet şi semnat adecvat;
soldul contului permite plata OP şi a comisioanelor aferente; plata nu este interzisă de
existenţa unei instrucţiuni de indisponibilizare a contului adresată băncii de o persoană/
autoritate îndreptăţită conform prevederilor legale; plata este conformă cu prevederile
legale şi cu prevederile regulamentelor interne ale băncii, în vigoare la data solicitării
acesteia.
Acceptarea reprezintă procedura prin care banca recunoaşte ca valabil un ordin de plată
recepţionat, în vederea executării, obligându-se să execute serviciul de a transfera fondurile
corespunzătoare sumei prevăzute în ordinul de plată, la termenele şi în condiţiile dispuse de
emitent prin ordinul de plată respectiv. Banca va accepta un ordin de plată în lei sau valută
(anterior recepţionat) dacă acesta îndeplineşte condiţiile necesare punerii sale în aplicare.
Un ordin de plată acceptat va fi executat până cel târziu în ziua bancară următoare datei
acceptării. Executarea plăţii reprezintă punerea în aplicare, respectiv transmiterea printr-un
sistem de plăți a unui ordin de plată acceptat anterior.

1.Ordinul de plată

Ordinul de plată reprezintă o instrucţiune necondiţionată, dată băncii de către client, în

scopul punerii la dispoziţia unui beneficiar a sumei de plată, prin creditarea unui cont al
acestuia deschis la instituţia destinatară, în condiţiile în care banca dispune de fondurile
necesare (fie prin debitarea contului clientului, fie prin încasarea în numerar) şi instrucţiunea
nu prevede că plata trebuie să fie efectuată la cererea beneficiarului.
E
lemente obligatorii ale OP în LEI
Ordinul de plată conţine următoarele elemente obligatorii:
a) identificarea ca ordin de plată;
b) identificarea plătitorului ,prin nume/denumire şi cont (codul IBAN al contului acestuia ,
codul IBAN atribuit centralei sau unităţii teritoriale a instituţiei iniţiatoare);
c) identificarea beneficiarului ,prin nume/denumire şi cont (codul IBAN al contului acestuia
deschis la instituţia destinatară, codul IBAN atribuit centralei sau unităţii teritoriale);
d) identificarea instituţiei iniţiatoare, prin denumirea centralei sau ,după caz,a unităţii
teritoriale şi/sau codul BIC,în cazul în care plătitorul diferă de instituţia iniţiatoare;
e) identificarea instituţiei receptoare, prin denumirea centralei ,sau ,după caz,a unităţii
teritoriale şi/sau codul BIC,în cazul în care beneficiarul diferă de instituţia receptoare;
f) suma ,exprimată în cifre şi litere şi denominarea sumei ;
g) data emiterii ordinului de plată, care trebuie să fie unică, posibilă şi certă;
h) semnatura emitentului sau semnăturile persoanelor autorizate de client
În cazul plăţilor efectuate în relaţia cu Trezoreria Statului, ordinul de plată va conţine în plus
următoarele elemente obligatorii:
a) codul de identificare fiscală al plătitorului;
b) codul de identificare fiscală al beneficiarului;
c) numărul ordinului de plată dat de către client ;
d) referinţe privind conţinutul economic al operaţiunii;
e) data debitării contului plătitorului de către bancă.

Ordinul de plată în valută trebuie să conţină următoarele date:

- numele /denumirea ordonatorului, CNP/codul unic de înregistrare/IBAN-ul contului care se
debitează;
- suma ordonată şi valută;
- banca beneficiarului (Denumire/ Adresa/BIC);
- denumirea beneficiarului (denumire, adresa);
- IBAN beneficiar - în cazul în care beneficiarul este dintr-o ţară care a aderat la IBAN;
- cont beneficiar - se va completa numai în cazul în care beneficiarul este dintr-o ţară care nu
a aderat la IBAN
- codul de tranzacţie, completat conform Ghidului de tranzacţii;
- numărul din Registrul datoriei externe (dacă este cazul);
- documentele prezentate: contracte, facturi (dacă este cazul);
- opţiunea de plată a comisioanelor şi spezelor: SHA/OUR (unde este cazul);
- descrierea tranzacţiei pentru care se dispune / efectuează plata;
- data livrării (se va completa numai unde este cazul);
- data emiterii care trebuie să fie unică, posibilă şi certă;
- semnatura plătitorului.

Formularul DPE este un formular fără regim special şi trebuie completat lizibil, manual,
utilizând majuscule, sau prin tipărire ori prin sistem computerizat, în 2 exemplare, din care
unul pentru ordonatorul plăţii şi celălalt pentru bancă.

Operaţiuni valutare
Operaţiunile de încasări şi plăti în valută se execută cu respectarea prevederilor legale în
vigoare. Pentru clarificarea unor situaţii referitoare la efectuarea operaţiunilor valutare,
banca poate solicita orice informaţii, bazate pe documente justificative, din care să rezulte
legalitatea operaţiunii. În ceea ce priveşte noţiunea de “rezident” şi “nerezident”, vor fi
avute în vedere, în scopul efectuării operaţiunilor valutare, prevederile regulamentului
valutar, iar pentru scopuri fiscale, cele ale legislaţiei aplicabile. La stabilirea calităţii de
rezident/nerezident criteriul de baza este domiciliul.

Plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni care decurg din vânzări de
bunuri şi prestări de servicii între rezidenţi, indiferent de raportul juridic care le
reglementează, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor
prevăzute de lege care se pot efectua şi în valută.

Operaţiunile valutare sunt interpretate într-un sens larg, astfel încât să acopere, după caz, şi
fără a fi limitative:
a) încheierea şi derularea tranzacţiilor, precum şi transferurile decurgând din acestea;
b) toate tehnicile financiare disponibile pe piaţă pentru realizarea unei anumite operaţiuni -
tranzacţii la vedere (spot), tranzacţii cu instrumente financiare derivate (forward, options,
swap, futures), deschiderea conturilor şi plasarea fondurilor în conturi;
c) lichidarea sau cesionarea activelor dobândite în urma investiţiilor efectuate ori a altor
operaţiuni, repatrierea profiturilor rezultate sau utilizarea acestora;
d) rambursarea creditelor şi a împrumuturilor.

Operaţiunile valutare curente sunt operaţiunile valutare efectuate între rezidenţi şi

nerezidenţi, care decurg, fără a se limita la acestea, din:
a) tranzacţii de comerţinternaţional cu bunuri şi servicii şi alte asemenea tranzacţii care
presupun o contraprestaţie imediată, inclusiv operaţiunile efectuate în scopul acoperirii
riscurilor (cum sunt: de preţ, valutar) rezultate din tranzacţiile de comerţinternaţional;
b) alte operaţiuni care nu sunt de natura operaţiunilor valutare de capital, precum:
plăţi/încasări legate de impozite şi taxe, cu excepţia taxelor succesorale, comisioane,
onorarii, amenzi, plăţi legate de cheltuieli de judecată, asistenţă tehnică, plăţi de sume
decurgând din drepturile de asigurări sociale, inclusiv pensii, într-un sistem public sau privat,
câştiguri din jocuri de noroc, leasing operaţional, cheltuieli cu întreţinerea proprietăţilor
deţinute în străinătate, cheltuieli de reprezentare, cheltuieli guvernamentale, abonamente la
publicaţii, participare la organizaţii, cluburi;
c) repatrierea veniturilor nete sub formă de dividende, dobânzi, chirii şi altele asemenea
provenind din operaţiuni valutare curente şi de capital;

Operaţiunile valutare de capital sunt operaţiunile valutare efectuate între rezidenţi şi

nerezidenţi, care decurg din:

1. Investiţii directe:
a) în România ale nerezidenţilor;
b) în străinătate ale rezidenţilor.

2. Investiţii imobiliare, altele decât cele prevăzute la pct. 3.1, respectiv investiţii în bunuri
imobile destinate unei investiţii directe:
a) în România ale nerezidenţilor;
b) în străinătate ale rezidenţilor.

3. Credite legate de comerţul internaţional la care participă un rezident:

a) acordate de nerezidenţi rezidenţilor;
b) acordate de rezidenţi nerezidenţilor.

4. Operaţiuni în conturi curente deschise de rezidenţi în străinătate la instituţii de credit şi la

alte instituţii asimilate acestora, în monedă naţională și în valută.

5. Operaţiuni în conturi de depozit deschise de rezidenţi în străinătate la instituţii de credit şi

la alte instituţii asimilate acestora, în monedă naţională și în valută.

Operaţiunile valutare pot fi:

1. operaţiuni valutare între rezidenţi şi nerezidenţi:
2. operaţiuni valutare între rezidenţi.

Rezidenţii sunt:
a) persoanele juridice şi orice alte entităţi, cu sediul în România, care sunt autorizate şi/sau
înregistrate să desfăşoare activităţi economice pe teritoriul României, în mod independent,
în condiţiile prevăzute de reglementările legale în vigoare;
b) sucursalele, agenţiile, reprezentanţele, birourile persoanelor juridice străine, precum şi ale
oricăror alte entităţi străine, înregistrate şi/sau autorizate să funcţioneze în România;
c) ambasadele, consulatele şi alte reprezentanţe şi misiuni permanente ale României în
străinătate.

Nerezidenţii sunt:
a) persoanele juridice şi orice alte entităţi, cu sediul în străinătate, precum şi persoanele
fizice, cetăţeni străini, cetăţeni români şi apatrizi, cu domiciliul în străinătate, care sunt
autorizate şi/sau înregistrate să desfăşoare activităţi economice în străinătate, în mod
independent, în condiţiile prevăzute de reglementările legale în vigoare;
b) sucursalele, agenţiile, reprezentanţele, birourile persoanelor juridice române, precum şi
ale oricăror alte entităţi române, înregistrate şi/sau autorizate să funcţioneze în străinătate;
c) ambasadele, consulatele şi alte reprezentanţe şi misiuni permanente ale altor state în
România, precum şi organizaţiile internaţionale sau reprezentanţele unor astfel de
organizaţii care funcţionează în România.

Valuta reprezintă moneda naţională a altui stat, moneda unei uniuni monetare a unor state,
precum şi monedele compuse, cum ar fi drepturile speciale de tragere.

Creditele legate de comerţul internaţional reprezintă credite acordate pe bază de contract în

cadrul operaţiunilor de comerţ internaţional cu bunuri şi servicii, sub formă de avansuri, plăţi
în rate pe faze intermediare de execuţie sau la solicitarea furnizorului de mărfuri/servicii,
plăţi la un anumit termen de la livrarea mărfurilor/prestarea serviciilor, credit furnizor,
indiferent dacă s-au emis sau nu efecte de comerţ, rescadenţarea unor astfel de plăţi şi
finanţarea unor astfel de credite de către un terţ; în această categorie se includ şi
operaţiunile de factoring.

Credite şi împrumuturi financiare sunt finanţări de orice natură acordate/primite pe baze

contractuale, inclusiv finanţarea tranzacţiilor comerciale la care nu participă un rezident şi
orice modalitate prin care creditorul stinge sau preia o obligaţie a debitorului faţă de un terţ;
în această categorie se includ şi împrumuturile ipotecare, creditele de consum, precum şi
operaţiunile de leasing financiar.

Investiţie directă reprezintă investiţia de orice natură, efectuată în scopul stabilirii sau
menţinerii de legături economice durabile, care se realizează prin următoarele modalităţi,
luate în sensul lor cel mai larg:
a) constituirea sau extinderea unei sucursale ori a unei noi entităţi aparţinând integral
persoanei care furnizează capitalul de dotare/capitalul social ori achiziţionarea integrală a
unei entităţi deja existente;
b) participarea într-o entitate nouă sau într-una existentă, în scopul stabilirii ori menţinerii
de legături economice durabile;
c) acordarea de credite şi împrumuturi pe termen mai mare de 5 ani, în scopul stabilirii ori
menţinerii de legături economice durabile;
d) reinvestirea profitului în scopul menţinerii unei legături economice durabile.

Prin legături economice durabile se înțeleg relaţii stabilite ca urmare a deţinerii unei
participaţii de minimum 10% la capitalul social al unei entităţi sau care să permită
participarea efectivă la administrarea ori la controlul entităţii respective; în această categorie
se includ şi relaţiile decurgând dintr-o convenţie încheiată în scopul participării la profitul
realizat din desfăşurarea unei activităţi economice.
Investiţiile imobiliare sunt achiziţionarea de clădiri şi terenuri, construirea de clădiri, precum
şi investiţiile prin care se dobândesc un drept de uz sau de uzufruct asupra unui imobil ori
teren, precum şi un drept de servitute, în scop de câştig sau folosinţă personală.

Activele financiare includ următoarele categorii de active:

a) numerar;
b) un instrument sau un înscris care conferă dreptul contractual de a încasa numerar sau de
a primi alte instrumente financiare de la altă entitate;
c) un instrument sau un înscris care conferă dreptul contractual de a schimba instrumente
financiare cu altă entitate, în condiţii ce sunt potenţial favorabile;
d) un instrument de capital al unei alte entităţi.

Piaţa valutară este piaţa pe care se efectuează operaţiuni de schimb valutar şi care cuprinde
următoarele segmente:
a) piaţa valutară interbancară;
b) piaţa valutară a caselor de schimb valutar;
c) piaţa valutară a entităţilor care beneficiază de prevederi legale exprese.

Categoriile de rezidenţi şi situaţiile în care aceştia pot efectua operaţiuni în valută cu alţi
rezidenţi sunt prezentate mai jos:
a) persoanele juridice care efectuează plăţi şi încasări nemijlocite decurgând din contracte de
comerţexterior şi prestări de servicii externe (export-import de bunuri şi servicii), pe baza
contractelor de comision încheiate între comisionar şi comitent sau între comisionarul unui
nerezident şi beneficiarul rezident, precum şi a contractelor de comerţexterior respective;
b) persoanele juridice care efectuează nemijlocit plăţi şi încasări pe baza contractelor de
subantrepriză decurgând din contracte de colaborare (cooperare) economică internaţională,
contracte de export al unor obiective complexe şi al unor produse cu ciclu lung de fabricaţie;
c) persoanele juridice şi alte entităţi, pentru operaţiuni care decurg din acte de comerţ
derulate în porturi, în zonele din aeroporturi şi punctele de trecere a frontierei de stat,
asimilate zonelor libere, ori din acte de comerţ derulate pe parcurs extern în trenuri
internaţionale, la bordul aeronavelor şi navelor;
d) persoanele juridice şi alte entităţi, pentru operaţiuni stipulate de prevederi legale exprese;
e) persoanele juridice şi alte entităţi, pentru operaţiuni nemijlocite ce decurg din organizarea
şi/sau prestarea de servicii externe, cum ar fi transportul internaţional de mărfuri şi de
persoane şi turismul internaţional;
f) persoanele juridice şi alte entităţi, pentru operaţiuni nemijlocite decurgând din contracte
externe de prelucrare în regim "lohn", pe baza contractelor de colaborare, în măsura în care
colaboratorii rezidenţi sunt nominalizaţi în autorizaţia de perfecţionare activă;
g) persoanele juridice şi alte entităţi, pentru operaţiuni efectuate în străinătate;
h) persoane juridice şi alte entităţi, pentru plăţi efectuate către furnizorii şi subfurnizorii de
bunuri şi servicii pentru produsele şi serviciile exportate.

Instrumente de debit - Cecuri, bilete la ordin şi cambii

Cecurile, biletele la ordin şi cambiile sunt instrumente de debit. Instrumentele de plată de
debit în format vechi sunt acele instrumente ale căror formă şi conţinut respectă cerinţele
din Norma Tehnică nr 9/1994 privind cecul şi Norma Tehnică nr 10/1994 privind cambia şi
biletul la ordin.

Instrumentele de plată de debit în format nou sunt acele instrumente ale căror formă şi
conţinut respectă cerinţele din Norma Tehnică nr. 4/2008 privind cecul şi Norma Tehnică nr.
5/2008 privind cambia şi biletul la ordin.
i) Cecul este un instrument de plată care pune în legătură, în procesul creării sale, trei
persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul. Instrumentul este creat de trăgător care, în baza
unui disponibil constituit în prealabil la o bancă, dă un ordin necondiţionat acesteia, care se
află în poziţia de tras, să plătească la prezentare o sumă determinată unei terţe persoane sau
însuşi trăgătorului emitent, aflat în poziţie de beneficiar.

Cecul cuprinde următoarele elemente obligatorii :

1.denumirea de cec trecută în textul titlului (lipsa denumirii de cec atrage nulitatea
instrumentului)
2.ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani
3.numele celui care trebuie să plătească (lipsa numelui trasului,duce la nulitatea cecului)
4.arătarea locului unde plata trebuie făcută (în cazul lipsei acestei menţiuni,locul arătat lângă
numele trasului este considerat loc de plată; dacă şi acesta lipseşte, cecul este plătibil la
adresa sediului principal al societăţii bancare trase)
5.arătarea datei şi a locului emiterii (data emiterii trebuie să fie unică, posibilă şi certă; dacă
menţiunea referitoare la locul emierii lipseşte, acesta se consideră ca a fost semnat la locul
arătat lângă numele trăgătorului)
6.semnatura celui care emite cecul (trăgătorul).

În cazul în care există diferenţe între suma scrisă în cifre şi cea scrisă în litere, suma de plată
va fi considerată cea scrisă în litere. În cazul în care suma de plată este înscrisă de mai multe
ori pe faţă cecului, fie în cifre, fie în litere, suma care se plăteşte este suma cea mai mică.
Cecul este plătibil la vedere (la prezentare). Termenul de prezentare la plată al unui cec emis
şi plătibil în România este 15 zile. Termenul de prezentare este exprimat în zile calendaristice
şi se calculează începând cu ziua datei emiterii cecului.

În funcţie de clauză sau menţiunea pe care o conţine, cecul poate fi transmis prin:

- Girare – pentru cecurile care au înscrisă sau nu clauza “ la ordin”. Girul este un act
prin care posesorul cecului numit girant , transferă altei persoane, numită giratar,
toate drepturile rezultate din cec
- Cesiunea ordinară – pentru cecurile care au înscrisă clauza “nu la ordin”
- Simpla remitere – pentru cecurile care, în momentul emiterii, nu conţin numele sau
denumirea beneficiarului, sau care poartă menţiunea “la purtător”.

ii) Biletul la ordin este un titlu de credit, sub semnătură privată, care pune în legătură în
procesul creării sale două persoane: subscriitorul sau emitentul şi beneficiarul.Titlul este
creat de subscriitor sau emitent în calitate de debitor care se obligă să plătească o sumă de
bani fixă, la un anumit termen sau la prezentare unei alte persoane, denumită beneficiar
care are calitatea de creditor.

Biletul la ordin cuprinde: denumirea de bilet la ordin trecută în însuşi textul titlului şi
exprimată în limba întrebuinţată pentru redactarea titlului; promisiunea necondiţionată de a
plăti o sumă determinată; arătarea scadenței; numele aceluia căruia sau la ordinul căruia
plata trebuie făcută; arătarea datei şi a locului emiterii; semnatura emitentului.

Titlul căruia îi lipseşte vreuna din condiţiile de mai sus nu va fi socotit bilet la ordin.
Excepţii : în situaţia în care indicarea scadenţei nu se face în mod expres pe titlu,se va
considera biletul la ordin ca fiind plătibil la vedere; în situaţia în care indicarea locului de
plată nu se face în mod expres pe titlu ,se va considera ca loc de plată al biletului la ordin
,locul emiterii titlului,care este în acelaşi timp şi loc al domiciliului emitentului; în situaţia în
care în biletul la ordin nu se arată locul unde a fost emis,se consideră ca loc al emiterii locul
indicat lângă numele emitentului.
iii) Cambia este un titlu de credit , sub semnătură privată, care pune în legătură în procesul
creării sale 3 persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul. Titlul este creat de trăgător în
calitate de creditor care dă ordin debitorului sau numit tras să plătească o sumă fixată la o
dată determinată în timp, fie unui beneficiar, fie la ordinul acestuia din urmă. Pentru a fi
valabilă, cambia trebuie să conţină menţiunile obligatorii cuprinse în Legea nr 58/1934
asupra cambiei şi biletului la ordin aşa cum a fost completată şi modificată .

Acceptarea este angajamentul luat de către tras, faţă de orice posesor legitim de a plăti
cambia la scadenţă. Trasul nu este obligat prin lege să accepte dar, dacă acceptă, el devine
debitorul (obligatul) principal. Acceptarea este înscrisă într-o rubrică specială pe cambie. Ea
se exprimă prin cuvântul „acceptat” sau orice altă expresie echivalentă şi este semnată de
tras. Simpla semnătura a trasului pusă pe faţă cambiei este socotită acceptare.

Cambia poate fi transmisă

A) prin gir
B) prin cesiune de creanţă ordinară.
iv) Incidente de plăti și interdicția bancară
Incidentul de plată reprezintă neîndeplinirea întocmai şi la timp a obligaţiilor
emitentului,înainte sau în timpul procesului de decontare a instrumentelor ,obligaţii
rezultate prin efectul legii a căror neîndeplinire este adusă la cunoştinţa CIP.

Incidentele de plată pot fi:

- Cec refuzat la plată pentru ca a fost emis fără autorizarea trasului
- ID refuzat la plată din lipsă totală de disponibil, în cazul prezentării la plată înainte de
expirarea termenului de prezentare (prezentare la plată în termen pentru CB şi BO cu
scadenţa la vedere)
- ID refuzat la plată din lipsă parţială de disponibil, în cazul prezentării la plată înainte
de expirarea termenului de prezentare (prezentare la plată în termen pentru CB şi BO
cu scadenţa la vedere)
- Cambie sau bilet la ordin cu scadenţa la un anumit timp de la vedere, la un anumit
timp de la data emiterii sau la o dată fixă, refuzată la plată din lipsă totală de
disponibil, în cazul prezentării la plată la termen
- Cambie sau bilet la ordin cu scadenţa la un anumit timp de la vedere, la un anumit
timp de la data emiterii sau la o dată fixă, refuzată la plată din lipsa parţială de
disponibil, prezentată la plată la termen
- ID refuzat la plată pentru ca a fost emis cu o dată falsă
- Cec refuzat la plată pentru ca a fost emis de un trăgător aflat în interdicţie bancară
Falimentul trăgătorului (în cazul cecului), a plătitorului (în cazul CB şi BO)
- La data emiterii ID semnătura nu corespunde cu specimenul
- Interzicerea plăţii de către trăgător, în cazul prezentării la plată după expirarea
termenului de prezentare
 - ID refuzat la plată din lipsă totală sau parţială de disponibil, în cazul prezentării la
plată după expirarea termenului de prezentare
- Insolvenţa trăgătorului (în cazul cecului), a plătitorului (în cazul CB şi BO)
- Poprire sau alte măsuri de indisponibilizare instituite pe cont de către o autoritate a
statului
- Cecul aparţine unui tiraj de instrumente neautorizat de BNR
- Motive de refuz la plată – neraportate la CIP
- Contul nu corespunde cu titularul

Interdicţia bancară este regimul impus de către banca sa unui titular de cont de interzicere a
emiterii de cecuri pe o perioadă de 1 an începând cu data înregistrării la CIP a unui incident
de plată major şi asigură prevenirea producerii unor noi incidente de plăti şi sancţionarea
titularilor de cont care le generează.

Cecurile/biletele la ordin sunt formulare cu regim special, înseriate. Seria este compusă din 7
caractere alfanumerice, respectiv:
- primele 4 caractere alfabetice din codul BIC al băncii;
- un caracter numeric care codifică tipul instrumentului- respectiv 1 pentru cecuri şi 3 pentru
bilete la ordin
- 2 caractere alfabetice – scrise cu majuscule – reprezentând unul din cele 10 prefixe diferite
(BA, BB, BC, BD, BE, BF, BG, BH, BK, BM, etc)
- numărul este compus din 7 caractere numerice, (ex. între 0000001 – 0003750).

Biletele la ordin şi cecurile trebuie să fie completate în întregime cu cerneală sau pix de
culoare albastră sau neagră ori prin dactilografiere. Menţiunile manuscrise vor fi completate
cu majuscule, numai pentru suma în litere fiind posibilă completarea cu litere mici. În cazul în
care trăgătorul este o persoană juridică, semnătura reprezentantului legal al acesteia
executată pe cec/BO în format nou, în condiţiile prevăzute în Norma BNR, nu va fi însoţită de
ştampila trăgătorului.

După intrarea în funcţiune a componenţei PAID a sistemului electronic de plăti pentru

compensarea electronică a instrumentelor de debit în format nou, instrumentele de debit în
format vechi precum şi cele în format nou care nu îndeplinesc condiţiile tehnice pentru
procesarea prin trunchiere vor fi în continuare decontate în cadrul Convenţiei privind
decontarea interbancară a instrumentelor de debit. Conform prevederilor Circularei Băncii
Naţionale a României nr. 39/28.11.2008 privind interzicerea utilizării instrumentelor de plată
de debit de tipul cecului, cambiei şi biletului la ordin în format vechi, începând cu data de
08.12.2008 se interzice emiterea de instrumente de plată de debit de tipul cecului, cambiei şi
biletului la ordin, al căror format este reglementat de Norma tehnică nr. 9/1994 privind cecul
şi de Norma tehnică nr. 10/1994 privind cambia şi biletul la ordin (formulare vechi).

În vederea remiterii spre încasare a cecurilor /biletelor la ordin emise pe formulare noi, se
acceptă doar cecurile/bo care respectă Normele BNR şi care au înscrise menţiunile
obligatorii, fără adăugiri, modificări, ştersături sau alte elemente care pot împiedica
trunchierea şi procesarea electronică. Nu se vor accepta pentru prezentarea la plată prin
trunchiere cecuri/bo care prezintă alterări, îndoituri, pete sau alte asemenea elemente care
pot afecta vizibilitatea menţiunilor aflate pe respectivul instrument. ID noi care nu respectă
condiţiile de mai sus nu pot fi procesate prin trunchiere, adică nu se pot transmite prin
sistemul electronic. Ele se pot compensa numai pe baza convenţiei de decontare între bănci.

Cecul în valută
Cecul este un instrument de plată utilizat şi în decontarea operaţiunilor internaţionale. Cecul
trebuie să cuprindă următoarele elemente obligatorii:
- Denumirea de cec cuprinsă în textul titlului şi exprimată în aceeaşi limbă ca şi cea
întrebuinţată pentru redactarea cecului-lipsa denumirii de cec atrage nulitatea
instrumentului. De precizat este faptul ca potrivit legilor din SUA, menţiunea cec în
cuprinsul textului nu este obligatorie fiind suficient ordinul necondiţionat dat unei
bănci de a plăti o sumă;

- Ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă;

- Valoarea scrisă în cifre şi litere şi denumirea corectă şi completă a monedei în care
este emis
- Numele trasului-banca sau instituţia de credit care trebuie să efectueze plata;
- Locul platii-adresa băncii unde trebuie să se facă plata, ţara, localitatea. În lipsa unor
asemenea indicaţii se consideră ca atare locul indicat lângă numele trasului. Dacă nici
acest loc nu este indicat, cecul este plătibil la locul unde banca (trasul) îşi are sediul
principal;
- Data şi locul emiterii.Pentru data emiterii se indica ziua, luna şi anul. Pentru locul
emiterii, dacă acesta nu se menţionează, atunci se consideră cel de lângă numele
emitentului.Cecul poate să fie postadat.Ofiţerul de clientelă nu va prelua un cec
postdatat şi va informa clientul ca acesta va putea fi prezentat în vederea remiterii la
încasare doar la data respectivă;
- Semnatura tragatorului-emitentul cecului;

Beneficiarul cecului.
Pentru decontare, se verifică următoarele elemente: cecul să fie original, cecul să nu
prezinte ştersături, modificări, adăugiri, să nu fie rupt sau deteriorat, data emiterii (când nu
este făcută nici o menţiune privind valabilitatea cecurilor, acestea au o valabilitate de 6 luni
de la data emiterii). De asemenea, se verifică andosamentul. În cazul persoanelor juridice,
cecurile vor fi andosate şi ştampilate de persoanele împuternicite să angajeze firma.

Există situaţii în care cecurile remise la încasare se returnează neîncasate din anumite
motive: fonduri insuficiente, andosament necorespunzător /contrafăcut, lipsă andosament,
cec falsificat, semnătura emitentului necorespunzătoare, cec oprit la plată, cont închis, cec
expirat, cec antedatat, lipsă beneficiar, cec anunţat pierdut/furat, nu se poate localiza
contul, nu se poate localiza banca trasă.

Acreditivul şi incasso
Acreditivul şi incasso sunt instrumente folosite în operaţiunile de import-export. Acreditivul
reprezintă un instrument prin care un importator dă dispoziţie băncii sale de a bloca o sumă
de bani din disponibilităţile sale şi pe care să o plătească în numele său la locul şi în condiţiile
specificate în acreditiv, unui furnizor extern contravaloarea bunurilor atestate prin
documente. Este una din cele mai sigure modalităţi de plată externe, dar este şi cea mai
scumpă modalitate, pentru că implică costuri ridicate, respectiv comision pentru deschiderea
acreditivului, comision de confirmare de către bancă, comision pentru plăţi, speze şi
comisioane bancare, cheltuieli de comunicaţii, s.a. Documentele care stau la baza plăţii prin
acreditiv sunt:
- factura comercială;
- factura consulară;
- factura proformă;
- documente de transport (scrisoare de trăsură, conosament);
- documente de asigurare (poliţa de asigurare);
- alte documente (certificat de origine, certificat de calitate, autorizaţia de export, certificat
fitosanitar,s.a.).

Incasso este un instrument prin care exportatorul dă un ordin de încasare a contravalorii

unor bunuri băncii importatorului.

În categoria operațiunilor bancare se evidențiază și operaţiunile de scontare, factoring,

forfetare şi alte operaţiuni, efectuate cu instituţii de credit.

Scontul comercial - reprezintă operaţiunea prin care în schimbul unui efect de

comerţ(cambie, bilet la ordin), instituţia de credit pune la dispoziţia posesorului creanţei,
valoarea efectului, mai puţin agio (taxa de scont şi comisioanele aferente), fără a aştepta
scadenţa efectului respectiv, iar instituţia are drept de recurs asupra beneficiarului
fondurilor.

Factoringul - este operaţiunea prin care clientul, denumit aderent, transferă proprietatea
creanţelor (facturilor) sale comerciale instituţiei de credit, denumită factor, aceasta având
obligaţia, conform contractului încheiat, de a asigura încasarea creanţelor aderentului.
Instituţia de credit, pe baza documentelor primite, plăteşte valoarea nominală a creanţelor,
mai puţin agio, fie imediat, fie la scadenţa acestora sau la scadenţa contractuală stabilită cu
aderenţii.

Forfetarea - reprezintă cumpărarea, fără recurs asupra oricărui deţinător anterior, a unor
creanţe scadente la termen, ca rezultat al livrării de bunuri sau prestărilor de servicii.

Garantarea depozitelor
Depozitele microîntreprinderilor, întreprinderilor mici şi mijlocii se încadrează, conform legii,
în categoria depozitelor garantate. Conform legislaţiei române întreprinderile mici şi mijlocii
sunt definite ca fiind acele întreprinderi care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
a) au un număr mediu anual de salariaţi mai mic de 250;
b) realizează o cifră de afaceri anuală netă de până la 50 milioane euro, echivalent în lei, sau
deţin active totale care nu depăşesc echivalentul în lei a 43 milioane euro, conform ultimei
situaţii financiare aprobate. Prin active totale se înţelege active imobilizate plus active
circulante plus cheltuieli în avans.

Depozitele negarantate sunt:

- Depozite, altele decât cele care se încadrează în prevederile art. 6 alin. (3), ale unei
instituţii de credit făcute în nume şi cont propriu
 - Instrumente care se încadrează în definiţia fondurilor proprii, conform
reglementărilor Băncii Naţionale a României privind fondurile proprii ale instituţiilor
de credit
- Depozite ale instituţiilor financiare, aşa cum sunt acestea definite în Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi
completările ulterioare, cu excepţia instituţiilor financiare nebancare din categoria
caselor de ajutor reciproc
- Depozite ale asigurătorilor şi reasigurătorilor şi ale intermediarilor în asigurări, aşa
cum sunt aceştia definiţi în legislaţia privind activitatea de asigurare şi supravegherea
asigurărilor
- Depozite ale autorităţilor publice centrale, locale şi regionale
- Depozite ale organismelor de plasament colectiv, aşa cum sunt acestea definite de
legislaţia pieţei de capital
- Depozite ale fondurilor de pensii
- Depozite la instituţia de credit aparţinând, după caz, administratorilor acesteia,
directorilor, membrilor consiliului de supraveghere, auditorilor, acţionarilor
semnificativi
- Depozitele deponenţilor cu statut similar celor de la pct. 8 în cadrul altor societăţi din
grupul instituţiei de credit
- Depozite ale entităţilor economice care, prin dimensiunile lor, nu intră în categoria
microîntreprinderilor, întreprinderilor mici şi mijlocii.

BIBLIOGRAFIE
1. Alexa, V. - Controllingul in mediul afacerilor internationale, Editura Mirton,
Timisoara, 2012
2. Brezeanu, P., Brasoveanu, I. - Audit si control financiar, curs format digital,
Biblioteca ASE, Bucuresti, 2010
3. Colasse, B. - Contabilitate generala, Editura Moldova, Iasi, 1995
4. Caloian, F. - Bazele contabilitatii, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2008
5. Caraiani C., Dumitrana M., & colectiv – Bazele contabilitatii, Editura Universitara,
Bucuresti, 2010
6. Cretoiu G., Bucur I. - Contabilitate – Fundamentele si noul cadru juridic, Editura
C.H.Beck, Bucuresti, 2007
7. Diaconu, P. - Contabilitate manageriala – planuri de afaceri, Editura Economica,
Bucuresti, 2006
8. Dragota V. & colectiv – Management financiar, Volumul I, Editura Economica,
Bucuresti, 2003
9. Dragan, C.M. - ABACO - Contabilitatea pe intelesul tuturor, Editura romano-
germana Alpha MDN, București, 2009
10. Dumitru, G. - Bazele contabilitatii intr-o abordare nationala si internationala, Editura
Muntenia, Constanta, 2003
11. Feleaga N.(coordonator), Malciu L., Bunea S. – Bazele contabilitatii – o abordare
europeana si internationala, Editura Economica Bucuresti, 2002;
12. Feleaga, N., Ionascu, I. – Contabilitate financiara, volumele 1-4, Editura Economica,
Bucuresti, 1993
13. Feleaga N., Malciu L. – Provocarile contabilitatii internationale la cumpana dintre
milenii – Modele de evaluare si investitii imateriale, Editura Economica, Bucuresti,
2004
14. Gotcu, C., Evaluarea si prevenirea riscului in activitatea de creditare, Editura
Tehnopress, Iasi, 2010
15. Helfert, E. – Tehnici de analiza financiara, BMT Publishing House, Bucuresti, 2006
16. Horvath & Partners - Controlling. Sisteme eficiente de crestere a performantei firmei,
Editia a 2-a, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2009
17. Iamandi, L., Petcu P.M. - Bazele contabilitatii, Editura National, Bucuresti, 2009
18. Lynch, R. – Strategia corporativa, Editura Arc, Bucuresti, 2002
19. Moeller, R. - Foundations of Modern Internal Auditing, 7th Edition, Hamilton, 2009
20. Nicolescu, O. - Fundamentele managementului, Editura Universitara, Bucuresti, 2008
 21. Oprea C., Man M., Nedelcu M.V. – Contabilitate manageriala, Editura Didactica si
Pedagogica, Bucuresti, 2008.
22. Pelau, C. - Marketing-controlling - Masurarea performantei in marketing, Editura
Economica, Bucuresti, 2009
23. Popescu, V., Popescu, Gh. – Contabilitate manageriala conforma cu practica
internationala, Editura Gestiunea, Bucuresti, 2010
24. Ristea, M., Ioanas, C., Dumitru, C., Irimescu, A., Contabilitatea societatilor
comerciale, vol. 1 si 2, Editura Universitara, Bucuresti, 2009
25. Ristea M. & colectiv – Contabilitatea societatilor comerciale, vol.I și II, Editura
Universitara, Bucuresti, 2009
26. Ristea M., Dumitru C.G. – Contabilitate aprofundata, Editura Universitara,
Bucuresti, 2005;
27. Ristea, M. - Metode si politici contabile de intreprindere, Editura Tribuna
Economica, Bucuresti, 2000
28. Sandu, G. - Audit intern, Ed. Pro Universitaria, Bucuresti, 2010
29. Stancu, I. - Finante, Editia a 4-a Editura Economica, Bucuresti, 2005
30. Van Greuning, H. – Standarde internationale de raportare financiara, ghid practic,
editia a V-a, Editura IRECSON, Bucuresti, 2009
31. Venables, J. - Internal Audit, Third edition, London, 1991

Legislatie

32. Legea contabilitatii nr. 82/1991, republicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 48 din
14.01.2005, cu modificarile si completarile ulterioare
33. Ordinul Ministrului Finantelor Publice pentru aprobarea Reglementarilor contabile
conforme cu directivele europene nr 3.055/ 2009, publicat in Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I, nr. 766 din 10 noiembrie 2009
34. Ordinul Ministrului Finantelor Publice nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor
contabile conforme cu directivele europene, Mon. Of. nr. 1080/2005;
35. Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanta corporativa a
intreprinderilor publice, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, nr. 883 din 14
decembrie 2010
36. Ordinul Nr.881 din 25.06.2012 privind aplicarea de catre societatile comerciale ale
caror valori mobiliare sunt admise la tranzactionare pe o piata reglementata a
Standardelor Internationale de Raportare Financiara.
37. I.A.S. - International Accounting Standard, publicat in volum, succesiv din 2000 pana
in 2007, Editura Economica,cod ISBN nr.973.590.264.8;
38. Standardele Internationale de Raportare Financiara, emise de Consiliul pentru
Standarde Internationale de Contabilitate (IASB), editura CECCAR, 2011;
39. REGULAMENT nr. 2 al B.N.R. din 23 februarie 2005 privind ordinul de plata utilizat
in operatiuni de transfer-credit.
40. Norma tehnica privind cecul, Nr 4 din 5 iunie 2008/ MO 500 din 3 iulie 2008
41. Norma tehnica privind cambia şi BO, Nr 5 din 5 iunie 2008/MO 500 din 3 iulie 2008
42. Norma pentru modificarea si completarea Normelor-cadruale Bancii Nationale a
Romaniei nr 7-1994 privind comertul facut de societatile bancare si celelalte societati
de credit cu cecuri, pe baza Legii nr.59/1934 asiupra cecului, modificata prin
Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.11/1993, aprobata si modificata prin Legea
83/1994, Nr 6 din 5 iunie 2008/MO 509 din 7 iulie 2008