HUTANU(COJOCARU)IRINA

AMG AN IV
GRUPA 9,SERIA B

Analiza comparativa a sistemelor sanitare prezentate in filmul SICKO

Si sistemul sanitar din Romania

Organizația mondială a sănătății, în „Raportul asupra sănătății în lume –2000”,

definește sistemul de sănătate prin „totalitatea organizațiilor, instituțiilor și resurselor
consacrate ameliorării sănătății”.
Sistemul de sănătate reprezintă ansamblul elementelor independente care
influențează starea de sănătate atât la nivel individual, cât și la nivel populațional
(comunitar) și care include determinanții stării de sănătate și sistemul îngrijirilor de săntate
(SIS).
Sistemul îngrijirilor de sănătate (SIS) este inclus în sistemul de sănătate,fiind o parte
componenta a acestuia. Sistemul îngrijirilor de sănătate (SIS) este ansamblul resurselor
umane, financiare, materiale, informaționale utilizate pentru a produce îngrijiri și servicii cu
scopul de îmbunătățire sau de menținere a stării de sănătate a unei populații.
Condițiile pe care ar trebui să le îndeplinească un SIS:
1) Acoperirea generală a populației – în sensul ca fiecare persoană să poată beneficia de un
pachet minim de servicii de sanatate.
2) Accesibilitatea promptă a populației – la îngrijiri de sănătate din punct de vedere
geografic, temporal, economic.
3) Pertinența față de nevoi – adică populația dintr-un anumit teritoriu să beneficieze de
servicii de sănătate care sunt în concordanță cu profilul de mortalitate și de morbiditate din
acel teritoriu. (De exemplu, într-o zonă minieră nu vom construi mai multe cabinete de
ginecologie).
4) Echitate sau accesul universal și egal al tuturor indivizilor la un pachet minim de servicii
de sănătate, indiferent de caracteristicile care țin de persoan (vârst, sex, etnie, apartenen-
religioas, profesie, stare de sănătate, etc.). Plata se face după venit, dar accesul să nu fie
limitat; în fața săntății, toată lumea este egală, scopul final fiind acela de ameliorare a stării
de sănătate a populației.
5) Posibilități de alegere – pacientul are posibilitatea să-și aleagă furnizorul de îngrijiri de să-
nătate pe care îl dorește.
6) Eficacitate crescută – se referă la obținerea obiectivului de sănătate dorit; eficacitatea
unui sistem de sănătate se măsoară prin ameliorarea stării de sănătate a populației.
7) Eficiență crescută – cu resurse cât mai mici să se obțină rezultate cât mai bune, care s se
regăsească în planul sănătății și al satisfacției pacienților.
8) Acceptabilitatea socială largă în ceea ce privește gama de servicii furnizate populației.
9) Responsabilitatea statului față de sănătatea publică, în sensul ca sănătatea publică să
reprezinte o prioritate națională, statul implicându-se în ceea ce privește piața serviciilor de
sănătate.
10) Performanța medicală care se regăsește în calitatea actului medical, satisfacția
furnizorilor și a utilizatorilor de îngrijiri de sănătate
Determinanții sau factorii cu rol în formarea și evoluția ulterioara a unui sistem de
sănătate sunt:
• evoluția istorică a țării;
• ideologia politică din acea țara
• nivelul de dezvoltare economic;
• factorii culturali;
• factorii de mediu.
Datorită determinanților sistemelor de săntate, nu există în lume două modele
perfect identice de sisteme de sănătate, ci fiecare are caracteristicile,avantajele și
dezavantajele sale.
Sicko, un documentar de Michael Moore (2007),investighează sistemul sanitar din
Statele Unite ale Americii, punând accentul pe comportamentul marilor companii de
asigurare și pe contrastul dintre sistemul american și sistemele țărilor cu asistență medicală
universală. Este o comparatie subiectiva intre sistemul medical din Statele Unite, bazat pe
sistemul privat si profitabil al asigurarilor de sanatate si sistemele de sanatate mai socialiste,
promovate de tari precum Canada, Marea Birtanie, Cuba si, mai ales, Franta.
Sunt prezentate cazuri ale unor americani carora le-au fost refuzate de catre
asigurari, interventii si tratamente vitale din cauza unor motive puerile si birocratice.
Aproape 50 de milioane de americani, ne zice filmul, nu aveau asigurare medicală (în 2007).
Ei sant cei mai vulnerabili. Dacă li se întămplă un accident, familiile lor pot falimenta,
întrucat tratamentul fără asigurare costă o avere, pe care o persoană cu un venit mediu nu
şi-l poate permite. Dar filmul vorbeşte mai ales despre toţi ceilalţi cetăţeni americani care
beneficiază de o asigurare medicală. Sub diverse motive aduse de companiile de asigurare
(în general, aşa numitele „condiţii preexistente” – o listă de maladii de care asiguratul ar fi
suferit în trecut), unui număr mare de persoane asigurate le este refuzată rambursarea
cheltuielilor medicale. Un accident sau o boală mai grea ar putea lipsi astfel un cetăţean
(chiar şi asigurat) de toate bunurile agonisite timp de o viaţă. Cît despre cei săraci, cu atît
mai mult. Aceştia nu-şi pot permite nici măcar cel mai simplu tratament. O îmbolnăvire
subită ar fi pentru ei o fatalitate. Filmul este o investigaţie bine făcută şi tulburătoare, care
ne prezintă un şir de cazuri – victime ale sistemului medical american. Apoi, filmul ne duce
în Canada, Marea Britanie, Franţa şi Cuba, ţări care au un sistem medical (şi farmaceutic)
socializat. Oamenii intervievaţi în aceste ţări (şi cetăţenii americani imigraţi) nu îşi
imaginează cum ar putea trăi într-un sistem de sănătate cum este cel american, în care îşi
pot permite un tratament decent doar cei cu un venit ridicat.
Pentru a analiza modul de organizare și funcționare a sistemelor de sănătate, a
determina care sunt avantajele și dezavantajele acestora, M. Rœmer, considerat pionierul
analizei comparative a sistemelor de sănătate, a fost cel care a identificat cinci componente
de bază comune oricărui sistem de sănătate. Aceste componente sunt reprezentate de:
1. Producerea și dezvoltarea de resurse
2. Organizarea de programe
3. Suportul economic – finanțarea sistemelor de sănătate
4. Managementul
5. Acordarea de servicii.
Din cele cinci componente, modul de finanțare a unui sistem de sănătate stabilește
natura sistemului de sănătate.
Finanțarea unui sistem de sănătate se referă la modul în care sunt colectate
fondurile necesare desfășurării activității în sectorul sanitar, precum și la modalitatea în
care aceste fonduri sunt alocate și apoi utilizate.
Modalitatea de finanțare aleasă, alături de tipul de organizare a sistemului
sanitar,determină cine are acces la îngrijirile de sănătate, cât costă aceste îngrijiri, eficiența
productivă și calitatea serviciilor care sunt oferite populației.
Astfel, în funcție finanțarea sistemului de sănătate, deosebim:
• Sistemul național de sănătate, bazat pe taxe și impozite;
• Sistemul de asigurări publice obligatorii;
• Sistemul de asigurări private (sistemul liberal)

Sistemul de sănătate bazat pe asigurări de sănătate private,întâlnit în Statele

Unite ale Americii
Singura țară din lume care are un sistem de sănătate bazat majoritar pe asigurările
de sănătate private este reprezentat de SUA. Asigurarea privat de sănătate este oferit de
companii de asigurări pentru profit sau non-profit. Referitor la asigurarea privat individual,
prima de asigurare se calculează în funcție de riscul propriu de boală, mărimea contribuției
calculându-se în funcție de pachetul de servicii de sănătate care va fi oferit populației.
Asigurarea privată poate fi oferit și unor grupuri de persoane, de obicei salariați ai aceluiași
angajator sau membri ai unor sindicate. Sistemul liberal american are un grad redus de
centralizare în ceea ce privește organizarea serviciilor de sănătate, acestea fiind majoritar
private.
Responsabilitatea implementării politicilor de sănătate este împărțită între
autoritățile federale statale și locale.
Conform aprecierii Organizației Mondiale a Sănătății privind sănătatea la nivel
mondial, SUA ocupă primul loc în ceea ce privește cheltuielile alocate sănătății, acestea
reprezentând 13% din PIB și sunt în creștere, revenind aproximativ 5.000 $ SUA pe cap de
locuitor (cheltuieli pentru sănătate). De asemenea, o pondere ridicată a cheltuielilor pentru
sănătate din PIB întâlnim și în țări puternic dezvoltate din punct de vedere economic:
Elveția (10,7% din PIB), Germania (10,6%), Canada (9,1%).
Finanțarea se face:
• prin plată directă, „din buzunar” ……………… 25%
• prin asigurări private de sănătate ……………… 32%
• de organisme filantropice ……………………… 2%
• de guvernele de la toate nivelurile prin programele mixte federale Medicaid și
Medicare.
Astfel, chiar și aici, guvernul asigură asisteța medicală pentru grupurile defavorizate
prin intermediul programelor Medicaid și Medicare.
În felul acesta, în modelul american, deși este un sistem de sănătate majoritar privat,
există și un sistem public, din banii publici asigurându-se asistența medicală a grupurilor
defavorizate.
Programul Medicaid este un program mixt, federal și statal, ce se adresează celor
foarte săraci (7 milioane), nevăzători, persoane cu handicap.
Programul Medicare – destinat vârstnicilor (38 milioane).
O pondere de 15% din populația americană nu este asigurată. De asemenea, există
și alte programe guvernamentale care se adresează grupurilor populaționale cu risc:
educația pentru sanatate și promovarea sănătății, sănătatea mediului, sănătatea mamei și
copilului, etc.
În sistemul de sănătate american, medicii sunt plătiți prin plata pe servicii,prețul fiind
stabilit de furnizor.
Avantajele modelului american, bazat pe asigurări private de sănătate:
- oferă stimulente pentru creșterea eficienței serviciilor de sănătate;
- oferă o gamă largă de servicii de înaltă performanța
- pacientul beneficiaz de o alegere liberă în ceea ce privește furnizorul de servicii de
sănătate;
Dezavantajele sistemului de sănătate american
 - este foarte scump, necesitând costuri foarte mari;
- accesibilitatea populației este limitată, sub aspect economic, la serviciile de sănă-
tate;
- continuitatea scăzută a îngrijirilor de sănătate;
Dezavantajele sistemului de sănătate american se reflectă în indicatorii stării de să-
nătate a populației și anume în mortalitatea infantilă, care este de 7,1‰,valoare ridicată
pentru o țară cu standard socio-economic ridicat, comparativ cu Elveția, de exemplu, unde
este de 4,6‰; speranța de viață la naștere 73 ani.

Sistemul național de sănătate tip Beveridga

Sistemul național de sănătate (SNS) este numi t și Beveridge după numele
economistului englez William Beveridge (1879-1963) care l-a introdus în Anglia în 1948, dup
al II-lea război mondial.
Acest sistem este tipic pentru Marea Britanie, dar îl întâlnim și în alte țări: Canada,
Australia, Noua Zeelandă, țările scandinave, Spania, Irlanda, Grecia,Italia, Portugalia, Suedia.
Sistemul național de sănătate are drept sursă principală de finanțare taxele
generale; finanțarea de la bugetul de stat realizat sub formă de taxe și impozite este
specific pentru țările care au un sistem național de sănătate, reprezentând principala sursă
de fonduri. Acoperirea populației este generală, persoanele contribuind în funcție de venit
și nu în funcție de riscul individual. Atunci când bugetul de stat reprezint principala sursă de
finanțare, vorbim de un sistem național de sănătate. De asemenea, într-un sistem național
de sănătate:
- sistemul este controlat de guvern;
- accesul la îngrijirile de sănătate este liber pentru toți cetățenii;
- în sistem există și un sector privat, limitat, ce dispune de unităț i medicale în sistem
privat și case de asigurări private;
- conducerea sistemului se face prin autorităile de stat;
- medicii sunt fie salariați, fie păltiți în funcție de numărul de pacienți înscriși pe lista
lor (plata prin capitație).
În acest sistem se practică într-o oarecare măsură coplățile de către cei ce solicită
îngrijiri medicale, constând în plata unei părți din costul unei prestații medicale.
- gradul de echitate depinde de forma de impozitare aleasă: atunci când impozitele
cresc progresiv cu creșterea veniturilor, se asigur o redistribuire a finanțării serviciilor de să-
nătate, adică grupurile cele mai bogate finanțând grupurile care au venituri mai mici.
Sumele care sunt destinate asistenței medicale în astfel de sisteme sunt stabilite și
controlate de Parlament, acest lucru oferind o legitimitate democratică asupra cheltuielilor
de sănătate. În felul acesta, distribuția cheltuielilor se face în funcție de valorile sociale și
resursele financiare ce există în societate la un moment dat. Aceste cheltuieli reprezint 7%
din PIB, iar din totalul cheltuielilor de sănătate, cele în sistem privat dețin o pondere de 19%.
Nivelul cheltuielilor destinate sănătății depinde de decizia politică și acceptabilitatea
social larg care este corelat cu valoarea pe care societatea o acordă sănătății și, implicit,
asistenței medicale.
Astfel, în ceea ce privește cheltuielile pentru sănătate, Anglia ocupă penultimul loc,
înaintea Irlandei, cheltuielile pentru sănătate în Anglia în anul 2000 fiind de 1747 $ SUA per
capita. Există însă țări, tot cu sistem național de sănătate, în care cheltuielile destinate sănă-
tății au valori net superioare, un exemplu fiind cel al Elveției, cu 3573 $ SUA per capita.
. Organizarea sistemului național de sănătate britanic
În sistemul britanic de sănătate, Secretariatul de Stat pentru Sănătate reprezintă
autoritatea centrală care îndeplinește următoarele roluri:
• de alocare a resurselor destinate sănătății de la nivel central către cele 8 autorităti
sanitare regionale, prin birourile regionale;
• elaborarea politicii de sănătate;
• de a coordona și monitoriza performanțele autorităților aflate în subordine
(autoritățile sanitare regionale);
La rândul lor, autoritățile sanitare regionale, prin birourile regionale, au rolul:
• de a stabili bugetul pentru autoritatea sanitar local și cea de medicină de familie;
• de a evalua performanțele autorităților sanitare locale și a celor de medicină de
familie;
• de a planifica necesarul de forță de muncă
În teritoriu, SNS este reprezentat de autoritățile sanitare locale (familiale).
Rolul lor este:
• de a organiza serviciile furnizate de medicii de familie, farmaciști,stomatologi, prin
încheierea de contracte cu aceștia;
• de a evalua nevoile de îngrijiri de sănătate oferite populației;
• de a răspunde de sănătatea publică.
De asemenea, există autoritatea publică a medicilor de familie, care cumpără de la
medicii de familie serviciile care sunt incluse în pachetul minim de îngrijiri de sănătate
oferite populației.
La ora actuală, în Anglia, unitățile medicale din sistemul privat pot oferi servicii și
sectorului public; în felul acesta, ei pot avea contract atât cu o casă de asigurări în sistem
public, cât și cu autoritățile sectorului privat.
 Anglia este perceput la ora actual ca o națiune care se sprijin în totalitate pe bugetul
de stat. În realitate, însă numai 76% din fondurile destinate sănătăii provin de la bugetul de
stat, 11% din fonduri provin de la asigurările sociale de sănătate, 10% din asigurări private și
2% din plăți directe.
Sistemul național de sănătate britanic este un sistem bun, acest lucru reflectându-se
în indicatorii de mortalitate infantil (6‰) și în speranța de viață la naștere (pentru bărbați de
75,1 ani, iar pentru femei 79,9 ani) – adică în indicatorii sintetici ce reflect standardul de
viață al unei societăți, chiar dacă fondurile alocate sănătății reprezintă doar 7% din PIB.
Eficiența crescută a modelului britanic este datorat medicilor de familie (GP - general
practitioner). Aceștia sunt plătiți în funcție de numărul de pacienți înscriși pe lista lor, la care
se adaug prime suplimentare în funcție de numărul de imunizări, examinări tip screening.
Medicii specialiști care lucrează în spitalele de stat sunt în majoritate salariați, iar la
salariul de bază se poate adauga un spor de merit.
Avantajele sistemului național britanic sunt reprezentate de:
- Acoperirea general a populației, echitatea în finanțare, controlul posibil asupra
cheltuielilor totale.
Principalul dezavantaj al SNS îl reprezint listele de așteptare. Pacienții își pot alege
medicul de familie dorit, însă, pentru anumite activități medicale, există un grad de
birocrație (inconvenient).
Astăzi, modelul englez sprijină sistemul privat de acordare a îngrijirilor de sănătate –
10% din fonduri sunt reprezentate de asigurări private.
Sectorul privat și dezvoltarea mecanismelor concurențiale în care autoritatea local
are rolul și de cumpărător și de furnizor de servicii de sănătate, reprezintă prioritati actuale
ale sistemului național de sănătate din Anglia.
Un caz particular este cel al sistemului de sănătate canadian, numit Sistemul Național
de Asigurări și care a luat amploare la începutul anilor 1960. În realitate, sistemul canadian
este tot un sistem național de sănătate, în care finanțarea se face de la bugetul federal,
precum și din contribuțiile bugetare ale fiecărei provincii.
Un astfel de sistem, asemănător celui canadian, întâlnim și în Australia.

Sistemul bazat pe asigurări sociale de sănătate (obligatorii) de tip Bismarck

Modelul Bismarck reprezint un sistem de protecție social introdus în Germania la
sfârșitul secolului al XIX-lea de Otto von Bismarck (1815-1898);este un sistem ce are ca
principal sursă de finanțare contribuțiile obligatorii(prime) care sunt aduse de firme sau/și
de angajați. Primele de asigurare obligatorii depind de venitul realizat de persoana
respectivă și nu de starea de sănătate a celor care se asigură. În sistemul de asigurări
sociale de sănătate tip Bismarck,statul, prin instituțiile sale specifice, promovează o viață
mai bună pentru toată populația (sistem de protecție socială) prioritare fiind grupurile
defavorizate.
În cadrul acestui tip de sistem, rolul guvernului este acela de a declara asigurarea
obligatorie pentru toți i cetățenii, care au libertatea de a alege între mai multe fonduri de
asigurări, publice sau private. Există țări în care aceste fonduri de asigurări se numesc
fonduri de boală și care sunt organizate de către marile consorții industriale sau de către
sindicate.
Exemple de asigurări sociale de sănătate de tip bismarckian întâlnim nu numai în
Germania, ci și în Franța, Olanda, Belgia, Austria, Japonia și, de curând, în România.
Modelul Bismarck prezintă următoarele principii:
- orice cetățean trebuie să fie protejat, în mod obligatoriu, de către o casă de
asigurări de sănătate în cazul în care se îmbolnvește;
- primele de asigurare, care sunt obligatorii, depind de venitul realizat de cetățeni,
aceștia participând cu o cotă procentual care este aceea și pentru întreaga popula-ie, dar a
cărei valoare poate varia de la o țară la alta; de exemplu, în România, cota procentual este
de 13,5% (în care 7% este plătit de angajator și 6,5% de angajat);
- primele de sănătate care sunt obligatorii nu depind de starea de sănătate a
persoanelor care se asigură; ținând cont de statutul de asigurat, orice persoană beneficiază
de îngrijiri de sănătate în funcție de nevoi, indiferent de vârst, sex, profesie, statut socio-
economic,apartenență religioasă (acoperirea universal a populației);
- finanțarea serviciilor de sănătate este mixt, astfel, pe lâng fondurile de asigurări
care sunt fonduri de boală constituite din primele de asigurare plătite de către cetățeni, mai
exist ă și alte surse: coplata, asigurările private de sănătate, plata direct, impozitele.
- în modelul german, piața singură nu poate asigura o protecție sanitară corespunză-
toare; din aceast cauză ea trebuie să fie organizată și reglementată. Acest lucru se realizează
cu ajutorul caselor de asigurări de sănătate, care reprezintă terțul plătitor și, în felul acesta,
se realizează tranzacțiile (piața) între furnizorul de servicii de sănătate(medicii) și terțul plă-
titor (casa de asigurări) pe de o parte, iar pe de altă parte între beneficiarul de servicii de să-
nătate (populația) și casa de asigurări sociale de sănătate care este terțul plătitor;
- cetățenii trebuie să contribuie la plata asistenței lor medicale în funcție de
capacitatea lor financiară, dar trebuie să aibă acces la îngrijirile de sănătate în funcție de
nevoile lor medicale;
- orice persoană care se asigură își poate alege în mod liber medicul de familie;
- remunerarea medicilor care lucrează în sistemul privat se face prin plata pe
serviciu; plata pe serviciu contribuie la creșterea calității actului medical pe de o parte, dar
pe de altă parte poate exista riscul ca, prin acest mod de plată, medicul fiind plătit în funcție
de serviciile acordate populației, să le poată suplimenta, existând, de data aceasta, riscul
scăderii calității actului medical.
 Ca dezavantaj, plata pe serviciu îi poate încuraja pe medici s prefere serviciile imediat
profitabile (de exemplu asistența curativă).
Avantajele acestui tip de sistem se refer la: performanțele relativ înalte,gradul înalt
de acoperire a populației, finanțarea care se face în funcție de nivelul venitului persoanei
respective.
Buna funcționare a sistemului se reflect în indicatorii stării de sănătate:mortalitatea
infantilă și speranța de viață la naștere.
Dezavantajele modelului german:
- cheltuielile pe care le implic sunt cele mai mari din Europa;
- costurile din administrarea acestui tip de sistem sunt mari, generează un consum
crescut, cu posibilitatea de apariție a riscului moral (la un serviciu al cărui preț este zero,
cererea depășește întotdeauna oferta) sau a selecției adverse (în sensul că se refuză
asigurarea grupurilor costisitoare prin volumul înalt al consumului sau costul ridicat al
presta-iilor, fondurile de asigurări încercând să atragă persoanele sănătoase în detrimentul
celor bolnave, pe tineri în detrimentul vârstnicilor).
Filmul Sicko ne ajută să conştientizăm avantajele unui sistem medical public, care, în
România, trebuie perfecţionat şi modernizat în continuare, pentru a asigura accesul tuturor
la servicii de sănătate de calitate. Privatizarea generalizată a sistemului de sănătate (clinici,
spitale, sanatorii etc.), dar şi lipsa unui control riguros din partea statului a industriei
farmaceutice, ar aduce o lovitură grea – şi greu reversibilă – asupra calităţii vieţii majorităţii
cetăţenilor noştri.

Bibliografie:
https://www.academia.edu/38111280/Sanatate_publica_si_management_sanitar

https://ro.wikipedia.org/wiki/Sicko

https://acaile.blogspot.com/2007/09/sicko-si-michael-moore-la-snderborg-da.html

http://petrunegura.blogspot.com/2014/11/sicko-despre-un-sistem-de-sanatate.html