Cuprins

Cuprins ……………………………………………………………… 3
Introducere …………………………………………………………. 7
1. Consideraţii introductive şi metodologice ……………………... 7
2. Comparaţie între insignele militare româneşti şi cele sovietice .. 14
3. Sisteme de prindere şi marcaje ale atelierelor producătoare …… 22
Partea I: Arma ……………………………………………………… 24
Capitolul 1. Insigne de clasă …………………………………............ 25
1.1. Insignele de clasă ale aviaţiei ………………………………… 25
1.1.1. Pilot militar ………………………………………........... 25
1.1.2. Navigator de bord/observator .....…………………........... 36
1.1.3. Navigator din punct de comandă ……………………….. 41
1.1.4. Inginer de bord ………………………………………….. 42
1.1.5. Tehnic de aviaţie …………………………………........... 45
1.1.6. Radiotelegrafist de bord ………………………………… 50
1.1.7. Radiolocaţie ……………………………………….......... 52
1.1.8. Paraşutist militar …………………………………........... 57
1.1.9. Cosmonaut ……………………………………………… 67
1.2. Insignele de clasă ale forţelor terestre şi ale marinei militare . 70
1.2.1. Alpinist militar ………………………………………….. 70
1.1.2. Artilerie şi rachete terestre ……………………………… 73
1.1.3. Mecanic-conductor (tancuri) …………………………… 76
1.1.4. Mecanic-conductor pe maşini grele de geniu …………... 84
1.1.5. Scafandru ………………………………………….......... 85
1.1.6. Transmisiuni …………………………………………… 90
1.1.7 . Insigna de clasă pentru şofer şi mecanic-conductor pe
tractoare de artilerie ……………………………………… 96
Capitolul 2. Insigne de academii şi şcoli militare ……………........... 98
2.1. Academii militare ……………………………………………. 98
2.2. Centrul de instrucţie al trupelor radiotehnice ………………... 105
2.3. Centrul de instrucţie AA ……………………………………. 107
2.4. Şcoala Militară de Maiştri de Aviaţie „Traian Vuia” ……….. 108
2.5. Şcoala Militară de Ofiţeri de Aviaţie „Aurel Vlaicu” ……….. 109
Capitolul 3. Insigne pentru merite ……………………………........... 111
3.1. Semne onorifice pe specializări militare (fruntaşi) …………... 111
3.2. Militar de frunte ……………………………………………… 123
3.3. Militar constructor de frunte …………………………………. 130
3.4. Militar de frunte din trupele AAT …………………………… 131
3.5. Trăgător de elită ……………………………………………… 132
3.6. Trăgător de frunte ……………………………………………. 134
Capitolul 4. Embleme de coifură …………………………………….. 137
 4.1. Embleme de coifură pentru generali …………………………. 137
4.2. Embleme de coifură pentru ofiţeri ……………….……........... 142
4.3. Embleme de coifură pentru maiştri militari şi subofiţeri ……. 147
4.4. Embleme de coifură pentru militari în termen …………….…. 151
4.5. Embleme de coifură pentru personalul navigant …………….. 153
4.6. Emblema de coifură a Diviziei „Tudor Vladimirescu” ……... 155
4.7. Emblema de coifură a Diviziei „Horea, Cloşca şi Crişan” …... 157
Capitolul 5. Alte insigne ……………………………………………... 159
5.1 Magistrat militar …………….……………………………….. 159
5.2. Cercetaş ………………........................................................... 160
5.3. Semnul onorific al cadrelor care au aparţinut Diviziei de
voluntari „Tudor Vladimirescu” ………………………………… 161
5.4. Insigna Diviziei „Horea, Cloşca şi Crişan” ………………….. 165
5.5. Insigna pentru membri unităţilor de gardă ………………….. 166
5.6. Insigne de pafta ………………………………………………. 169
5.7. Marina militară ………………………………………………. 171
5.8. Insigna „MFA” ………………………………………………. 171
5.9. Primul cosmonaut român …………………………………….. 172
5.10. De strajă României socialiste ……………………………….. 173
5.11. Insigne cu caracter cultural-artistic …………………………. 174
5.12. Insigne cu caracter sportiv ………………………………….. 176
Capitolul 6. Semne de armă şi însemne de specialitate ……………... 179
6.1. Semne de armă ……………………………………………….. 179
6.1.1. Administraţie ……………………………………………. 179
6.1.2. Apărare civilă …………………………………………… 180
6.1.3. Armament ………………………………………………. 180
6.1.4. Artilerie şi artilerie antiaeriană …………………………. 180
6.1.5. Auto ……………………………………………………... 182
6.1.6. Aviaţie ……………………………………………........... 182
6.1.7. Cavalerie …………………………………………........... 183
6.1.8. Căi ferate …………………………………………........... 184
6.1.9. Chimişti …………………………………………………. 184
6.1.10. Geniu şi guarzi de geniu ……………………………….. 184
6.1.11. Guarzi de artilerie ……………………………………… 186
6.1.12. Infanterie ………………………………………………. 187
6.1.13. Ingineri şi subingineri …………………………………. 187
6.1.14. Intendenţă ……………………………………………… 188
6.1.15. Justiţie …………………………………………………. 189
6.1.16. Licee militare ………………………………………….. 190
6.1.17. Marină şi infanterie marină ……………………………. 193
6.1.18. Medicină (umană, veterinară, farmacie) ………………. 193
6.1.19. Muzică …………………………………………………. 195
6.1.20. Paraşutişti ……………………………………………… 195
 6.1.21. Radiolocaţie …………………………………………… 196
6.1.22. Sport …………………………………………………… 197
6.1.23. Tancuri ………………………………………………… 198
6.1.24. Tehnici ………………………………………………… 198
6.1.25. Topografi ………………………………………………. 199
6.1.26. Transmisiuni …………………………………………… 199
6.1.27. Vânători de munte ………………………………........... 199
6.1.28. Culoarea semnelor de armă ……………………………. 201
6.1.29. Consideraţii generale asupra semnelor de armă ……….. 202
6.2. Semne de specialitate ale marinei militare …………………... 204
6.2.1. Semne folosite în intervalul 1948-1952 ………………… 204
6.2.2. Semne folosite în intervalul 1952-1959 ………………… 206
Partea a II-a: Ministerul de Interne ……………...……………….. 208
Capitolul 7. Insignele miliţiei şi penitenciarelor …………………….. 209
7.1. Agent de circulaţie …………………………………………… 209
7.2. Pentru merite miliţieneşti …………………………………….. 211
7.3. Ofiţer şi subofiţer de miliţie ………………………………….. 214
7.4. Membru grupă sprijin miliţie .……………………………….. 215
7.5. Embleme de coifură ale miliţiei şi penitenciarelor …...……… 217
Capitolul 8. Insignele grănicerilor …………………………………... 226
8.1. Pentru merite grănicereşti ……………………………………. 226
8.2. Pentru merite în paza frontierei ……………………………… 228
Capitolul 9. Insignele pompierilor …………………………………... 230
9.1. Fruntaş în PCI …………………………………………........... 230
9.2. Emblemă pentru casca de intervenţie a pompierilor militari ... 236
Capitolul 10. Alte insigne ……………………………………………. 238
10.1. Semne onorifice pe specializări (fruntaşi) ………………….. 238
10.2. Insigne cu caracter cultural-artistic …………………………. 241
10.3. Insigne cu caracter sportiv ………………………………….. 245
10.4. Prieten al trupelor de securitate …………………………….. 246
10.5. Lista insignelor purtate de personalul Ministerului de
Interne, comune cu cele acordate membrilor forţelor armate …... 247
Capitolul 11. Semne de armă …………………………………........... 248
11.1 Grăniceri …………………………………………………….. 248
11.2. Jandarmerie …………………………………………………. 249
11.3. Miliţie ………………………………………………………. 250
11.4. Pompieri ……………………………………………………. 251
11.5. Securitate şi trupe de securitate …………………………….. 252
11.6. Alte semne de armă folosite în Ministerul de Interne ……… 255
11.7. Consideraţii generale asupra semnelor de armă folosite în
cadrul Ministerului de Interne …………………………………. 257
Partea a III-a. Gărzile patriotice …………………………………... 259
Capitolul 12. Insignele gărzilor patriotice …………………………... 260
 12.1. Scurt istoric al gărzilor patriotice ……………………........... 260
12.2. Insigne de funcţie ……………………………………............ 263
12.3. Evidenţiat în pregătirea pentru apărarea patriei …………….. 269
12.4. Emblema de coifură …………………………………........... 270
Partea a IV-a. Serviciul Muncii/ Direcţia Generală a Serviciului
Muncii (DGSM) …………………………………………………….. 272
Capitolul 13. Insignele DGSM ………………………………………. 273
13.1. Scurt istoric al DGSM ……………………………………… 273
13.2. Insignele DGSM ……………………………………………. 274
Partea a V-a. Brigada de Lucru Căi Ferate (BLCF) ……………... 276
Capitolul 14. Insignele BLCF ……………………………………….. 277
14.1. Scurt istoric al BLCF ……………………………………….. 277
14.2. Insignele BLCF ……………………………………………... 278
Partea a VI-a. Paza contractuală şi paza militarizată ……………. 280
Capitolul 15. Insignele pazei contractuale şi pazei militarizate …….. 281
15.1 Scurt istoric ………………………………………………….. 281
15.2 Emblema de coifură ….……………………………………… 284
15.3. „Fruntaş în paza avutului obştesc” şi „Pentru merite în
serviciul de pază” ……………………………………………….. 285
Partea a VII-a. Falsuri ………………………………………........... 287
Capitolul 16. Insigne militare româneşti false ………………………. 288
16.1. Consideraţii introductive …………………………………… 288
16.2. Insigne de paraşutist militar ………………………………… 289
16.3. Insigna „Navigator de bord”, model 1968 ………………….. 293
16.4. Insigna „Cosmonaut” ……………………………………….. 293
16.5. Insigna „Militar de frunte” ………………………………….. 296
16.6. Insigne de scafandru militar …………………………............ 297
16.7. Insigna „Primul cosmonaut român” …………………............ 298
16.8. Insigna de coifură pentru personalul navigant ……………… 299
16.9. Imitaţie a insignei de pilot militar model 1977 ……………... 300
16.10. Insigna cadrelor care au aparţinut Diviziei „Tudor
Vladimirescu” ……………………………..……………….. 301
Concluzii ……………………………………………………………... 302
Lista de abrevieri …………………………………………………….. 306
Index alfabetic al insignelor …………………………………………. 307
Bibliografie ……………………………………………………….. 311
 Introducere

1. Consideraţii introductive şi metodologice

Subiectul lucrării îl reprezintă insignele militare româneşti emise în

perioada regimului comunist (1948-1989) de instituţiile din sistemul naţional
de apărare al României:
- Armata1, care în perioada comunistă a funcţionat în subordinea
Ministerul Apărării Naţionale (1948-1950 şi 1972-1989), redenumit
Ministerului Forţelor Armate (1950-1972);
- Ministerul Afacerilor Interne (redenumit din 1972 Ministerul de
Interne) cu structurile sale componente: miliţia, penitenciarele, trupele de
securitate, grănicerii, pompierii şi Direcţia Securităţii Statului (instituţia a
fost redenumită de mai multe ori în perioada regimului comunist, dar uzual a
fost cunoscută ca „Securitatea”, denumire pe care o vom utiliza şi noi în
lucrare, indiferent de titulatura oficială pe care o avea instituţia în momentul
în care facem referire la o anumită insignă);
- Gărzile patriotice;
- Paza militarizată şi paza contractuală;
- Serviciul Muncii (redenumit în 1956 Direcţia Generală a Serviciului
Muncii);
- Brigada de Lucru Căi Ferate.
În cazul armelor care au fost transferate de la un minister la altul (în
general între cel al Apărării şi cel de Interne), ele au fost tratate în cadrul
ministerelor în care au fost înfiinţate (din această categorie fac parte
grănicerii, apărarea locală antiaeriană, trupele de securitate şi Securitatea).
De asemenea, pentru structurile mai puţin cunoscute am inclus un scurt
istoric şi le-am prezentat atribuţiile
Lucrarea tratează exclusiv insignele cu rol de distincţie (acordate
pentru recompensarea unor merite) sau de identificare (insigne prin
intermediul cărora era semnalată apartenenţa la o anumită structură sau
deţinerea unei specializări). Nu au fost luate în considerare insignele
aniversare (ex. cele emise pentru a marca un număr de ani de la înfiinţarea
unei unităţi militare) sau cele realizate cu ocazia reuniunilor promoţiilor
unor şcoli militare. În paginile lucrării se vor regăsi foarte puţine excepţii
de la aceste criterii, acceptate doar pentru a ajuta persoanele interesate să
îşi formeze o imagine completă sau să evite confuziile.
………………………………………………………………………

1
Menţionăm că pe parcursul lucrării termenul de „Ministerul de Interne” sau „Ministerul
Apărării” sunt folosite în accepţiunea lor generică de instituţie, nereflectând neapărat
denumirea oficială pe care o aveau cele două instituţii în perioada de existenţă a unei
anumite insigne sau într-un anumit interval temporal în care facem referirea la ele.
 2. Comparaţie între insignele militare româneşti şi cele sovietice

Având în vedere riscul de confuzie, pentru cei mai puţin avizaţi, între
unele insigne militare sovietice şi româneşti din perioada comunistă, am
considerat utilă introducerea unei secţiuni care să trateze acest aspect. Riscul
confuziei este sporit suplimentar de faptul că în primii ani ai regimului
comunist, militarii care efectuau studii în URSS sau participau la
antrenamente sau aplicaţii militare la care luau parte şi militari sovietici
obişnuiau uneori să poarte insigne de clasă sovietice pe care le obţineau
(direct, ca urmare a absolvirii unor cursuri sau la schimb cu insigne
româneşti) în aceste ocazii. Portul lor era facilitat şi tolerat din cauza faptului
că erau suficient de asemănătoare cu variantele româneşti pentru a nu ieşi în
evidenţă şi, probabil, pentru că statul român avea probleme în a pune la
dispoziţia militarilor insigne metalice.
Începem prin a prezenta un set de reguli generale pentru a facilita
diferenţierea între insignele militare sovietice şi cele româneşti. Din acest
punct de vedere este recomandat să se acorde atenţie următoarelor aspecte:
- ca regulă generală trebuie avut în vedere că tipul I al insignelor de
clasă ale aviaţiei româneşti pentru piloţi, tehnicieni şi navigatori (modelul
1952-1957) au fost confecţionate din material textil (până în prezent nu a
fost identificat încă nici un exemplar al unei astfel de insigne din metal, deşi
nu putem exclude în termeni absoluţi existenţa lor). Pornind de la această
premisă devine evident că în cazul insignelor din metal asemănătoare ca
aspecte cu cele româneşti, probabilitatea este mult mai mare ca ele să fie
sovietice;
- în cazul insignelor de aviaţie, cele româneşti (cu excepţia tipului III al
insignei de pilot militar) au aripile realizate din câte patru segmente, în timp
ce la variantele sovietice sunt realizate doar din trei segmente;
- insignele româneşti au reversul neted, variantelor ruseşti fiindu-le
specific cel „scobit”, care redă în negativ modelul de pe avers;
- din punct de vedere al materialului, insignele româneşti au fost
realizate exclusiv din tombac, în timp ce în URSS au fost realizate pe scară
largă şi insigne militare din aluminiu (material care nu a fost folosit niciodată
în perioada comunistă în România pentru confecţionarea insignelor militare).

b) Insigna piloţilor militari tipul I (model 1952)

Fig. 3
 Fig. 4.a Fig. 4.b
Acest model al insignelor sovietice pentru piloţi militari a fost utilizat
doar în intervalul 1949-1950 (fig. 3), deci la momentul adoptării sale de către
armata română nu mai era în uz.
Şi în acest caz pentru comparaţie a fost utilizată o imagine din
Regulamentul privind uniformele militare din anul 1952 (fig. 4.a), şi un
detaliu dintr-o insignă textilă (fig. 4.b) din care rezultă că modelul prevăzut
în regulament a fost respectat şi în practică.
Principalele diferenţe constau în:
- la insignele sovietice gărzile săbiilor sunt orientate spre exterior, la
cele româneşti spre interior (săgeata roşie şi detaliul din fig. 4.b);
- fiecare aripă a insignelor sovietice este realizată din trei segmente, în
timp ce insignele româneşti au patru segmente (săgeata portocalie).
După cum se poate observa, în acest caz, insigna sovietică are sistem
de prindere cu şurub şi piuliţă, însă eventuala prezenţă a unui marcaj cu
caractere chirilice pe şurub, sau reversul în negativ constituie indicii clare ale
faptului că nu este o insignă militară românească.

………………………………………………………………..

Capitolul 1. Insigne de clasă

1.1. Insignele de clasă ale aviaţiei

1.1.1. Pilot

◄Fig. 1.a
 Fig. 1.b ►

◄Fig. 1.c

Fig. 1.d
►

Tipul I (model 1952)

Interval de acordare: 1952-1957;
Dimensiuni: L=10 cm, l= 3 cm;
Material: textil.

…………………………………………………….
Tipul IV (fig. 4.a-e). Două aripi curbate şi striate, la intersecţia cărora
este aplicată stema Republicii Socialiste România, sub care se află un scut
francez vechi cu colţurile tăiate oblic, pe care este notată cu cifre arabe roşii
clasa (1, 2, 3 sau fără marcaj pe cele fără clasă). Scutul este înconjurat de un
chenar cu 12 puncte. În spatele stemei şi scutului sunt încrucişate două săbii
cu vârful în jos. Cele două aripi sunt compuse fiecare din patru segmente.
Reversul nu prezintă înscrisuri. Sistemul de prindere este cu şurub şi piuliţă 2.

2
Fotografia lui Nicu Ceauşescu a fost preluată din albumul fotografic „Câteva momente din
drumul spre însuşirea artei pilotajului, drum parcurs între 23 septembrie 1975-18 martie
1976, în mijlocul personalului Şcolii Militare de Ofiţeri de Aviaţie „Aurel Vlaicu”, în care
sunt prezentate fotografii ce documentează activitatea sa în această instituţie de la depunerea
jurământului militar, până la ceremonia de absolvire. Din această sursă a fost preluată şi
 Nicu Ceauşescu (fiul lui Nicolae Ceauşecu)
pe durata ceremoniei de absolvire a cursurilor
de pilotaj la Şcoala Militară de Ofiţeri de
Aviaţie „Aurel Vlaicu” în anul 1976. Pe
partea dreaptă a pieptului, deasupra
buzunarului superior, poartă tipul IV (model
1968) al insignei de clasă pentru piloţi
militari. De remarcat şi emblema de coifură
pentru personal navigat. Nicu Ceauşescu a
urmat cursurile de pilotaj în această instituţie
între 23 septembrie 1975-18 martie 1976, în
timpul serviciului militar.
Acest tip de insignă marchează trecerea de
la Republica Populară Română la Republica
Socialistă România. Astfel, deşi insigna
păstrează linia anterioară a insignelor de
inspiraţie sovietică, ea se remarcă prin includerea identităţii naţionale (stema
ţării) în compoziţia sa.

1.1.8. Paraşutist militar

Fig. 1.a Fig. 1.b

imaginea de la p. 210 reprezentând elevi care poartă insigna Şcolii Militare de Ofiţeri de
Aviaţie „Aurel Vlaicu” (imaginea respectivă este un detaliu din fotografia în care Nicu
Ceauşescu şi un grup de elevi depun jurământul militar).
Fig. 1.c Fig. 1.d

Tipul I (model 1952)

Interval de acordare: 1952-1957;
Dimensiuni: varianta metalică – L= 6,7 cm, l=3,3 cm (fig. 1.a-d);
varianta textilă – L=10 cm, l=3 cm (dimensiuni
aproximate prin analogie cu alte insigne textile
identificate);
Material: alamă cu email cald sau material textil.
………………………………..
Tipul I (fig. 1.a-c). Două aripi întinse cu o stea roşie în cinci colţuri la
intersecţia lor şi o paraşută rotundă cu voalură albă şi spaţiul dintre suspante
albastru. Sistemul de prindere este cu ac închis (agrafă).
Deşi iniţial am privit cu reticenţă posibilitatea ca această insignă să fie
românească, în special din cauza reversului atipic, specific insignelor
sovietice (fig. 1.d) care sunt ambutisate, deci au reversul „scobit”, în timp ce
reversul insignelor româneşti este „plin”. Un alt semn de întrebare este
ridicat de sistemul de prindere, care constă într-o agrafă, deşi în perioada
respectivă la insignele militare româneşti era preferat sistemul de prindere cu
şurub. Suplimentar, agrafa este ataşată de revers cu o pastilă de cositor, nu
printr-o plăcuţă (deşi acest aspect poate fi o consecinţă a faptului că reversul
nu este plan, plăcuţa fiind mai greu de ataşat). Cu toate acestea, cercetarea
minuţioasă pe care am efectuat-o ne-a condus spre concluzia că acesta a fost
primul tip de insignă de clasă a paraşutiştilor militari români.
Principalele argumente în acest sens sunt:
- paraşutiştii din armata sovietică sau ai altor state socialiste nu au avut
nicio insignă asemănătoare acesteia, toate fiind complet diferite;
- aripile sunt alcătuite fiecare din patru segmente şi sunt asemănătoare
ca formă cu cele folosite la semnul de armă al aviaţiei militare din perioada
respectivă (vezi p. 182, fig. 2);
- insigna corespunde modelului
descris în Regulamentul privind
uniformele militare din anul 1952, care
la art. 102 precizează inclusiv că
„paraşuta este albă şi spaţiul dintre
suspante albastru”, desenul în care este prezentată fiind relativ asemănător3
(imaginea de pe pagina anterioară). De asemenea, dimensiunea insignei
corespunde celei specificate în regulament, 7 cm.
Mai menţionăm că regulamentul din 1952 prevede că insigna ar fi
trebuit realizată din „metal galben emailat”, fără
a menţiona că pot fi produse şi din material
textil. În practică, însă, ele au fost realizate şi în
variantă textilă, probabil odată cu comenzile
pentru celelalte insigne textile pentru piloţi,
navigatori şi tehnicieni.
Gheorghe Iancu, multiplu campion şi deţinător de
recorduri mondiale în paraşutism, purtând
varianta textilă a insignei de paraşutist militar
(tipul I), pe partea dreaptă a pieptului, deasupra
buzunarului. De remarcat şi semnele de armă de
aviaţie de pe epoleţi.

1.2.2. Artilerie şi rachete terestre

Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3

3
Regulament pentru stabilirea, descrierea şi portul uniformelor militarilor din forţele
armate ale Republicii Populare Române, editat de Ministerul Forţelor Armate, 1953, art.
102 şi fig. 177.
 Fig. 4 Fig. 5 Fig. 6
Interval de acordare: (?)-1989;
Dimensiuni: Varianta mică L = 4 cm, l = 3,4 cm (fig. 1-4 şi 6);
Varianta mare L = 5 cm, l = 4,2 cm (fig. 5);
Material: alamă cu email rece.

Descriere. Insigna are forma unui septagon alungit cu axa lungă

orientată vertical. Fondul insignei este în mod normal alb-crem, dar există
numeroase cazuri în care acesta este gălbui (fig. 4). În câmpul insignei sunt
desenate două ţevi de tun încrucişate şi două ramuri de laur cu frunze verzi.
Sub ţevile de tun, pe un romb auriu (culoarea metalului din care este
realizată insigna) este scrisă cu cifre arabe de culoare roşie clasa insignei (1,
2, 3 sau fără marcaj pentru insignele fără clasă). În partea de sus, între
ramurile de laur, este desenată stema Republicii Socialiste România în
culorile sale naturale.
Insigna apare în două variante de dimensiune (până în prezent am
identificat doar clasa 1 în varianta mare – fig. 5).
Reversul nu prezintă inscripţii. Sistemul de prindere constă într-un ac
asigurat cu castanietă.
Deşi la nivelul colecţionarilor există numeroase discuţii referitoare la
faptul că această insignă apare în două variante, una cu fond alb şi una cu
fond galben, precizăm că aceste afirmaţii sunt eronate, insigna fiind emisă
într-o singură variantă cu fond alb. Faptul că majoritatea insignelor au o
tentă gălbuie a fondului, care la unele este chiar foarte pronunţată, este o
consecinţă a unor detalii de producţie identificate pe baza discuţiilor cu foşti
angajaţi ai Monetăriei Statului (întreprinderea producătoare a insignelor), din
perioada comunistă. Astfel, culoarea albă era dificil de obţinut din cauza
modului în care erau produse insignele. Procesul tehnologic presupunea
iniţial aplicarea vopselei pe insignă (operaţiune făcută manual cu o pipetă),
după care suprafaţa sa era acoperită cu o răşină. Ulterior era introdusă în
cuptor pentru a se usca. Din cauza temperaturii ridicate, atât răşina cât şi
vopseaua albă căpătau o tentă gălbuie (aspect uşor de observat dacă avem în
vedere că şi caloriferele vopsite în alb tind să se îngălbenească). În funcţie de
calitatea materialelor folosite şi a timpului cât erau ţinute în cuptor, tenta
galbenă putea să devină mai pronunţată. Suplimentar, insignele continuau să
se îngălbenească şi în timp4.
……………………………………………………………………

4
Interviu cu gravorul Constantin Dumitrescu, fost angajat al Monetăriei Naţionale, 14 mai
2016. Arhiva personală a autorilor.
 1.2.3. Mecanic-conductor (tancuri)

Fig. 1.a ▲

Fig. 1.b ▲

Fig. 1.c ▲

Fig. 1.d ▲

Fig. 1.e ▲

Fig. 1.f ▲
Detaliu cu diferenţa de aspect şi
dimensiune între capătul aripii
insignelor tip I variantă mare - fig. 1.c
Fig. 1.g ▲ (stânga) şi varianta mică fig. 1.a, b, d, e
(dreapta) – scara 1:1.
 Capitolul 3. Insigne pentru merite

3.1. Semne onorifice pe specializări militare (fruntaşi)

Fig. 1.a Fig. 1.b Fig. 2 Fig. 3

Fig. 4 Fig. 5 Fig. 6 Fig. 7

Fig. 8.a Fig. 8.b Fig. 9.a Fig. 9.b

Fig. 10.a Fig. 10.b Fig. 11 Fig. 12.a

……………………………………………………………………
 ATENŢIE! Deşi are formă identică şi este
asemănătoare ca desen şi text, insigna din imaginea
alăturată „Constructor C. F. de frunte” nu face obiectul
acestei secţiuni, fiind destinată trupelor din cadrul Brigăzii
de Lucru Căi Ferate (B.L.C.F), structură subordonată
Ministerului Căilor Ferate, nu Ministerului Apărării (pentru
detalii vezi p. 277).
Pentru fiecare dintre variantele prezentate mai sus
există numeroase variaţii din punct de vedere al desenului şi modului în care
este scris textul. Cu titlu de exemplu redăm mai jos (fig. 25.a-c) trei insigne
„Transmisionist de frunte” pe care sunt vizibile diferenţe la nivelul literelor
care alcătuiesc textul, al modului în care sunt realizate frunzele de laur de pe
margine sau inscripţia „RPR” de pe stea (la o variantă este aproape absentă).
De asemenea (deşi nu este vizibil în imaginile de mai jos), diferă şi distanţa
dintre cercul alb şi semnul de armă desenat sub el. Nu în ultimul rând, apar şi
diferenţe foarte mici de mărime între aceste insigne.

Fig. 25.a Fig. 25.b Fig. 25.c

Diferenţele prezentate mai sus nu sunt relevante din punct de vedere al

tipologiei (nu reprezintă variante distincte), ele fiind descrise doar pentru a
atrage atenţia asupra lor şi pentru a ajuta persoanele interesate să îşi formeze
o imagine completă asupra acestei categorii de insigne.

4.7. Emblema de coifură a Diviziei 2 voluntari

„Horea, Cloşca şi Crişan”

Interval de acordare: 1943 - 1948;

Dimensiuni: L = 4 cm, l = 3,1 cm;
Material: tablă ambutisată.

Fig. 1
………………………………………………………….
 Capitolul 6 Semne de armă şi însemne de specialitate

6.1. Semne de armă

6.1.1. Administraţie

Fig. 1.a Fig. 1.b Fig. 2.a Fig. 2.b

Interval de folosire: fig. 1: 1948-1952;

fig. 2: 19575-(?) sfârşit ’60, început ’70;
Dimensiuni: fig. 1: L = 2,8 cm, l = 2,3 cm;
fig. 2: L = 2 cm, l = 1,5 cm.

Descriere. Fig. 1 – două spice de grâu încrucişate. Acest simbol a fost

utilizat ca semn distinctiv (pe nasturi şi paftale) de administraţie şi
intendenţă şi în perioada regalistă.
Între 1952-1957 administraţia nu a purtat semn de armă.
Fig. 2 – Litera „A”.
Data la care „administraţia” dispare ca specializare distinctă, fiind
inclusă în arma „intendenţă”, nu a fost încă identificată, dar schimbarea s-a
produs în intervalul 1968-19726.
Culoarea armei: mov (1948-1952 şi 1980-prezent); roşu (1952-
probabil 1980).

5
HCM nr. 821 din 25 mai 1957 privind modificările şi adăugirile aduse uniformei
militarilor Forţelor Armate ale Republicii Populare Române, Anexa 3 (Arhiva Generală a
Guvernului României).
6
Semnul de armă de administraţie este încă prevăzut în Regulamentul privind uniformele
militare din 1968, dar din discuţii cu persoane care au studiat în şcoala militară de
intendenţă din Sibiu (locul în care ar fi trebuit şcolarizate şi cadrele de administraţie) sau au
lucrat acolo în 1972/1973 a rezultat că la momentul respectiv specializarea nu mai exista.
 6.1.16. Licee militare

Fig. 1 Fig. 2.a Fig. 2.b

Fig. 2.c Fig. 2.d Fig. 2.e

Interval de folosire: (?) - 1968 (fig. 1); 1968-1996(?) (fig. 2) – tipul în

sine; pentru fiecare semn de armă în parte a se vedea în
text;
Dimensiuni: fig. 1 litera „L” = 1,5 x 2,1 cm; litera „M” = 1,9 x 2,1cm;
fig. 2 L = 3,1 cm, l = 2,5 cm;
Material: alamă (fig.1); alamă cu email cald (fig. 2).

Descriere.
1. Semnul din fig. 1, literele „LM” aurii
realizate ca două piese distincte. Acestea se
prindeau de epolet printr-un sistem cu şurub şi
piuliţă (imaginea alăturată).
…………………………………
2. Semnele din fig. 2.a-2.e – Un scut oval (scut pentru domnişoare) în
interiorul căruia sunt notate iniţialele L.M. (liceul
militar) sau L.M.M. (liceul de militar de marină), iar
sub acestea, în formă de semicerc, este scris numele
liceului militar. În partea inferioară scutul este aşezat
pe două ramuri de laur unite la mijloc printr-o eşarfă.
Culoarea fondului este albastru închis, fiind realizat
din email cald (este singurul semn de armă la
Elev al Liceului Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza
purtând literele LM ca semn de armă. Fotografie datată
1966. De remarcat şi insigna de coifură.
 7.4. Membru grupă sprijin miliţie

Interval de acordare: anterior 1970 (?);

Dimensiuni: L = 3,7 cm, l = 3,4 cm;
Material: alamă cu email cald.

Fig. 1.a
Fig. 1.b

Descriere. Insigna (fig. 1.a) are forma unui scut francez vechi cu
latura superioara rotunjită spre exterior şi fond albastru închis. În partea
inferioară, între două ramuri de laur, este redată stema României din
perioada comunistă, însă, din cauza faptului că detaliile sale nu sunt redate
clar, se poate deduce cu greu că este varianta RSR (fig. 1.b). În spaţiul de
deasupra stemei este scris cu majuscule pe trei rânduri „MEMBRU GRUPĂ
/ SPRIJIN / MILIŢIE”.
Sistemul de prindere constă într-o agrafă ataşată pe revers.
Criterii de acordare. Insigna era purtată de membrii grupelor de
sprijin a miliţiei, însă portul său nu a fost generalizat, aceasta neconstituind
un semn distinctiv al membrilor grupelor de sprijin reglementat prin acte
normative. Este posibil ca insigna să reprezinte o iniţiativă locală.
Modalitate de purtare. Pe piept, dar locul şi modul exact nu au fost
strict reglementate, având în vedere că membrii acestor grupe nu purtau
uniformă, iar vestimentaţia cu care se prezentau la intrarea în serviciu varia
considerabil.
Considerăm că insigna a apărut în intervalul 1965-1970, având la bază
următoarele supoziţii:
- probabilitatea foarte ridicată ca stema să fie model RSR (deci intrată
în uz anul 1965);
- în prima parte a existenţei lor (vezi mai jos pentru detalii) grupele s-
au numit de „ajutor miliţie”, cel de „sprijin miliţie” fiind ulterior;
- după 1970 grupele îşi pierd semnificativ din importanţă, dispărând
aproape total.
 9.1. Fruntaş în paza contra incendiilor

Fig. 1 Fig. 2.a Fig. 2.b

Interval de acordare:
tipul I: (?) – a se vedea textul pentru detalii
(fig. 1);
tipul II: 1966-1989 (fig. 2);
Dimensiuni:
varianta RPR: 3,85 x 3,7 cm (fig. 1);
varianta RSR mare: 5 x 4,7 cm (fig. 2.a-b);
varianta RSR mică: 4 x 3,2 cm (fig. 2.c);
Fig. 2.c Material:
alamă cu email cald (fig. 1 şi 2.a);
alamă cu email rece (fig. 2.b-c).

Descriere
1. Tipul I are formă rotundă cu o bandă albă de-a lungul conturului la
exterior, pe care scrie cu majuscule „FRUNTAS IN PAZA CONTRA
INCENDIILOR”. În centrul insignei este redată o maşină de pompieri roşie
(probabil model SR 101 – acronim de la „Steagul Roşu” din Braşov,
întreprinderea producătoare) care se deplasează spre partea stângă, în spatele
căreia sunt reprezentate de la stânga la dreapta: o pădure, o sondă şi un peisaj
urban în care pot fi văzute macarale şi coşuri de furnal, deasupra cărora este
sugerat, cu fond albastru închis, cerul. În partea superioară a insignei, în
afara conturului, sunt redate capetele a două topoare încrucişate, între care se
află o stea roşie în cinci colţuri în interiorul căreia, pe fond albastru într-un
cerc galben apar iniţialele RPR (Republica Populară Română) – acest model
de stea reprezintă emblema de coifură a militarilor şi însemnul forţelor
armate din perioada respectivă. În partea inferioară a insignei, sub maşina de
pompieri, sunt încrucişate două capete de refulare ale unor furtunuri de
pompieri.
 ATENŢIE!
Insignele prezentate mai jos, deşi sunt uneori confundate, nu sunt
militare, ci fac parte din categoria celor acordate exclusiv pompierilor civili,
nu şi celor militari7.

Fig. 3.a Fig. 3.b Fig. 3.c Fig. 3.d

Fig. 4.a Fig. 4.b Fig. 5.a Fig. 5.b

Fig. 6.a Fig. 6.b Fig. 6.c

Astfel,
a) insignele din fig. 3.a-d erau acordate pentru vechime în formaţiunile
civile de pompieri (10, 15, respectiv 20 ani)8. Insignele de acest tip apar în

7
Regulamentul privind organizarea, încadrarea şi funcţionarea formaţiilor civile de
pompieri din 23 decembrie 1974, publicat în B. Of. nr. 11 din 17 ianuarie 1975, Anexa 2,
secţiunea IV, punctele 8-10.
8
Regulamentul privind organizarea, încadrarea şi funcţionarea formaţiilor civile de
pompieri din 23.12.1974, Anexa 1, punctul 9, publicat în B. Of. nr. 11 din 17 ianuarie 1975.
două variante de mărime: 3x2,1 cm (fig. 3. a şi c), respectiv 4x3,1 cm (fig.
3. b) – insignele mari au sistemul de prindere ca în fig. 6.f;

11.1. Grăniceri

Fig. 1 Fig. 2.a Fig. 2.b

Interval de folosire:
fig. 1 1948-1951/1952(?)9;
fig. 2 195810-1992;
Dimensiuni: fig.1 L = 2 cm, l = 1,4 cm;
fig. 2 L = 2,4 cm, l = 1,9 cm.

Descriere. Fig. 1 – O grenadă care

explodează cu literele „Gr” (de la „grăniceri”) în
mijlocul său11. Acest semn de armă este similar
cu cel folosit de grăniceri în perioada regalistă
(pe nasturi şi catarame). Caporal de grăniceri, Sofron Zahar cu
Fig. 2 – Harta României semnul de armă din fig. 1 pe epoleţi.
care are desenată (în partea de Fotografia este databilă între 1950-1952
jos, central) o bornă de graniţă (în 1950 a fost introdusă insigna de
peste care se suprapune o ancoră coifură purtată în imagine, iar în 1952
(simbol al faptului grănicerii modelul petliţelor a fost schimbat cu
apărau atât graniţa terestră, cât şi unul asemănător celui folosit de armată,
pe cea maritimă a ţării). Deasupra adică mai lungi, acestea fiind relativ
ancorei, într-un cerc, sunt scrise pătrate). Petliţele au fond verde deschis
cu vipuşcă pe margine verde închis. Pe
literele „Gr” (de la „grăniceri”).
buzunarul superior stâng poartă o
În spatele bornei sunt încrucişate insignă neidentificată de mici
o sabie şi o armă automată, model dimensiuni.
PPSh-41, uşor de recunoscut
după găurile de pe ţeavă.

9
Datarea pentru toate semnele de armă la care se regăsesc aceşti ani (1951/1952) s-a realizat
pornind de la studierea fotografiilor din revista „Pentru Patrie” a Ministerului de Interne.
10
HCM nr. 250 din 27 februarie 1958 privind modificările aduse uniformei militarilor
Forţelor Armate ale RPR, Anexă, partea VI, (Arhiva Generală a Guvernului României).
11
ANIC, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 39/1948, fila 21.
 ………………………………………………………..
11.2. Jandarmerie

Interval de folosire: martie-aprilie 1948 (?);

Dimensiuni: L = 2,3 cm, l = 2,2 cm.

Fig. 1

Descriere. Un scut pentru doamne (oval aşezat vertical) în interiorul

căruia este desenat un romb. Prin spatele scutului sunt
încrucişate două săbii cu vârfurile în sus şi garda spre
interior. Însemnul este identic cu cel purtat de jandarmi în
perioada regalităţii pe nasturi (imaginea alăturată) şi
cataramele centurii de ceremonie (cu menţiunea că în
perioada respectivă în interiorul rombului era scris „LEX”).

11.4. Pompieri

Interval de folosire: fig. 1 1948-1950/51(?);

fig. 2 195812-1992;
Dimensiuni: fig.1 L = 2,6 cm; l = 2,3 cm;
Fig. 1 Fig. 2 fig. 2 L = 2,5 cm; l = 1,5 cm.

Descriere. Fig. 1 – Două topoare

încrucişate13.
Fig. 2 – O roată dinţată în interiorul căreia
sunt scrise iniţialele „PCI” (pază contra
incendiilor). Deasupra roţii dinţate sunt desenate
flăcări şi capetele a două topoare încrucişate.
Culoarea armei: bordo. Culoarea
epoletului: galben cu dungi centrale bordo şi o
dungă neagră pe margine (lateral), împrejurul
epoletului.

12
HCM nr. 250/1958, Anexă, partea VI, (Arhiva Generală a Guvernului României).
13
ANIC, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 39/1948, fila 21.
 Capitolul 13. Insignele Direcţiei Generale a Serviciului
Muncii (DGSM)

13.1. Scurt istoric al DGSM

Serviciul Muncii a fost înfiinţat în anul 1950 ca entitate în cadrul

Ministerului Construcţiilor 14, în componenţa căruia a rămas până la 14
ianuarie 1956, când a fost trecut în subordinea directă a Consiliului de
Miniştri până în ianuarie 1961, când a fost desfiinţat. După 1956 denumirea
sa a fost schimbată în DGSM de pe lângă Consiliul de Miniştri15. Totuşi,
denumirea de DGSM pentru întreaga perioadă, chiar şi pentru cea în care
oficial se numea „Serviciul Muncii” nu este întru totul greşită, având în
vedere că această structură a constituit o direcţie generală distinctă în
Ministerul Muncii, denumirea de DGSM fiind întâlnită şi în perioada
respectivă inclusiv în acte normative.
La nivelul mentalului colectiv DGSM era cunoscută ca DIRIBAU,
denumire care derivă din denaturarea numelui companiei de construcţii
româno-germane Deutschland Rumanien Bauern (cunoscută uzual după
acronimul Derubau) activă în România din perioada interbelică până în
1949, când a fost naţionalizată16.
Scopul DGSM era de a utiliza forţa de muncă a tinerilor excedent de
contingent pe şantierele naţionale. În categoria „surplus de contingent” intrau
toţi cei care depeşau numărul de locuri alocate pentru încorporare într-un an
de armată şi Ministerul de Interne. Pentru încorporare în DGSM erau aleşi
preponderent tineri de „origine nesănătoasă” (în mentalul colectiv au fost
identificate situaţii în care se afirma că lucrările de pe anumite şantiere, pe
care au lucrat cadrele DGSM, au fost realizate de „fii de chiaburi”),
delicvenţi sau cei care nu îndeplineau standardele de recrutare în alte
instituţii militarizate. Stagiul în DGSM era egal ca durată cu cel al tinerilor
încorporaţi în armată sau structurile Ministerului de Interne. După încheierea
stagiului primeau livrete militare prin care munca depusă în DGSM era
echivalată cu satisfacerea stagiului militar. Pregătirea lor militară era, însă,
minimă, limitându-se la 3 ore pe săptămână, care de multe ori nu erau
respectate în practică. Din acest motiv, la trecerea în rezervă erau încadraţi în
categoria a II-a, adică soldaţi neinstruiţi.

14
În perioada 1951-1954 a fost denumit Ministerul Construcţiilor şi al Industriei
Materialelor de Construcţii.
15
Decretul nr. 16 din 14 ianuarie 1956 pentru reorganizarea Serviciului Muncii din
Ministerul Construcţiilor în Direcţie Generală a Serviciului Muncii de pe lângă Consiliul de
Miniştri. ANIC, Fond Consiliul de Stat-Decrete, Dosar nr. 1/1956, f. 165.
16
Mihai Burcea, serviciul Muncii/ Direcţia Generală a Serviciului Muncii (1950-1961),
articol publicat pe site-ul www.miliţiaspirituală.ro.
 Capitolul 16. Insigne militare româneşti false

16.1. Consideraţii introductive

În general, domeniul insignelor militare româneşti nu se confruntă cu

probleme majore din punct de vedere al falsurilor, urmare a faptului că au
fost produse în cantităţi mari (cu unele excepţii), deci falsificarea lor este
relativ inutilă.
Suplimentar, falsificarea a fost descurajată de sistemul represiv şi lipsa
de interes a colecţionarilor din perioada comunistă pentru astfel de obiecte
(lipsa pieţei), nucleul colecţionarilor de insigne fiind în curs de cristalizare
(majoritatea se concentrau pe medalii şi decoraţii sau alte obiecte). Din
aceste motive, tentaţia de a le falsifica a fost mică, chiar şi în cazul celor care
aveau acces la tehnologia şi mijloacele de producţie necesare, considerându-
se că nu merită riscul.
În prezent o parte a insignelor (mai ales cele cu email cald) sunt dificil
de reprodus la preţuri care să justifice cheltuielile de falsificare şi să permită
recuperarea lor.
Mai jos prezentăm câteva reguli de bază pentru a identifica eventualele
insigne false, cum ar fi:
- insigne pe care se află stema RPR, deşi ele au fost emise în perioada
RSR, sau invers, insigne cu stema RSR deşi ele au ieşit din uz înainte de
proclamarea Republicii Socialiste;
- insigne în realizarea cărora au fost utilizate culori anormale (care nu
au legătură cu activitatea sau arma pentru care au fost realizate) sau foarte
diferite de modelele de bază. În cazul lor recomandăm prudenţă, având în
vedere că multe dintre ele sunt prezentate de vânzători drept „probe”.
…………………………………………………………………………

16.2. Insigne de paraşutist militar

Fig. 1.a Fig. 1.b

 Fig. 2.a Fig. 2.b

Fig. 2.c Fig. 2.d

Fig. 3.a Fig. 3.b Fig. 3.c Fig. 3.d

1. Modelul 1977 al insignei de clasă pentru paraşutişti militari

Insignele (fig. 1a şi 1.b) sunt asemănătoare cu cele originale, diferenţa
constând în faptul că segmentele din care este realizată voalura paraşutei
sunt colorate de la stânga la dreapta roşu-galben-albastru-galben, în timp ce
pe exemplarele originale ea este complet albă. De asemenea, spaţiul dintre
aripile vulturului este verzui, nu albastru deschis. Totuşi, acest din urmă
aspect nu este foarte relevant, pe insignele din perioada comunistă fiind
destul de comun ca albastrul deschis să fie reprezentat ca o nuanţă verzuie.
În cazul de faţă, paraşuta colorată este cea care ridică suspiciuni din
următoarele motive:
- culorile de pe paraşută încearcă reconstituirea steagului României.
Greşeala este evidentă, având în vedere că steagul românesc este împărţit
doar în trei segmente, nu în patru. Considerăm un lucru de bun-simţ şi
absolut logic că, în situaţia în care autorităţile militare ar fi dorit ca voalura
paraşutei să fie colorată conform steagului românesc, aceasta ar fi fost
reproiectată astfel încât să fie împărţită în trei segmente, nu în patru;
………………………………
 16.9. Imitaţie a insignei de pilot militar model 1977

Fig. 1.a Fig. 1.b

Piesa copiază forma insignei de clasă pentru piloţi militari model 1977,
diferenţa constând în faptul că pe pieptul vulturului, în locul stemei, se află
litera „W”, iar culoarea este o nuanţă de bronz, nu argintie. Pe revers, agrafa
de prindere a fost înlocuită cu lamele.
Menţionăm că această insignă este la origine doar o imitaţie a
distincţiilor militare, nefiind produsă cu scopul de a fi prezentate ca insignă
militară. Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere că nu există nici un
cuvânt românesc care să conţină litere „W” şi care să aibă sens pe o insignă
militară românească.
…………………………………………………………………….