Absolutismul monarhic este un concept complex, prin care, mai mulţi autori caracterizează regimurile

politice și natura puterii politice din Franţa, Anglia şi Spania în secolele XVI-XVII (cunoscută sub
denumirea de Vechiul Regim). În practica exercitării puterii, absolutismul vizează monarhia - formă de
guvernare teocratică, în care monarhul (împărat, ţar, rege, sultan) deţine toate puterile în stat
(legislativă, executivă, judecătorească) şi care, teoretic, guvernează fără nici un fel de control din partea
societăţii. Ideile de bază sunt unitatea şi legea, expresie a ordinii şi armoniei sociale. Natura puterii
regale rezultă doar din responsabilitatea sa în faţa lui Dumnezeu, care constituie sursa unică a autorităţii
monarhice. Prin extensie, acest regim este unul autocrat. În pofida extinderii sferei de acţiune a puterii
regale, în practica politică a secolelor XVI-XVII autoritatea monarhică a fost limitată, în anumite situaţii,
de o serie de factori, cum ar fi: funcţionarea adunărilor de stări privilegiate (Statele Generale,
Parlamentul, Cortesurile), aplicarea legilor cutumiare, deţinerea unor privilegii de către nobilime, cler,
oraşe şi aparatul birocratic, dificultatea transmiterii şi receptării dispoziţiilor centrului, existenț a unor
forţe de rezistenţă locale etc. Ideologia absolutistă a fost promovată de către intelectuali (clerici, jurişti)
aflaţi în serviciul monarhiei, care pornind de la interpretările dreptului canonic şi cel roman, au insistat
asupra originii divine a puterii monarhice şi au recunoscut regilor europeni dreptul de a dispune de
puterea absolută a împăraţilor romani

Franța -Consitituită în condiţiile îndelungatului proces al centralizării statale, monarhia absolută franceză
a reprezentat tipul clasic al regimului social-politic al evoluţiei statale din perioada de trecere de la Evul
Mediu la epoca modernă, la care se adaugă şi o serie de trăsături particulare. În secolul al XVI-lea noul
regim a parcurs câteva etape.

Regimul a fost instaurat în perioada lui Carol VIII (1483-1498) şi Ludovic XII (1498-1515). Domniile lui
Francisc I (1515-1547) şi Henric II (1547-1559) reprezintă apogeul absolutismului francez în secolul al
XVI-lea. Urmează criza acestui regim politic în perioada „războaielor religioase”(1562-1598), conflict
depăşit în domnia lui Henric IV (1598-1610), când regalitatea va prelua puterea supremă în stat.
Construcţia statului în Occident nu se poate disocia de evoluţia puterii monarhice. Concentrarea puterii
în cadrul instituţiei regale se afirmă progresiv între secolele al XIII-lea şi al XVII-lea, timp în care regele
reuşeşte să-şi consolideze puterea atât pe plan extern, prin respingerea pretenţiilor universale ale papei
şi împăratului, cât şi pe plan intern, atribuindu-şi o putere de comandă asupra tuturor autorităţilor
concurente. Acest proces istoric va duce la edificarea unor instituţii politice centrale, care vor constitui
fundamentele statului modern.

Absolutismul a fost reinstaurat în Franţa de către regele Ludovic XIII (1610-1643), graţie contribuţiei
cardinalului de Richelieu, Şeful Consiliului Regal. Acordând prioritate „raţiunii de stat”, Richelieu şi-a
realizat proiectul politic de consolidare a absolutismului prin înlăturarea ultimelor obstacole în acest
proces (lichidarea „Republicii hughenote”, înlăturarea opoziţiei marii nobilimi, reformarea administraț
iei, justiţiei, finanţelor şi armatei). După o absenţă de aproape un secol, Richelieu a reuşit să readucă
Franţa la poziţia de prim rang în relaţiile internaţionale din Europa, prin participarea victorioasă în
Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648).
2. Anglia -monarhia absolută s-a constituit la răscrucea secolelor XV şi XVI, în condiţiile unor profunde
transformări socio-economice şi politice, fapt ce i-a imprimat acesteia trăsături particulare. Absolutismul
englez a fost instaurat de către dinastia Tudorilor, în timpul regelui Henric VII (1485-1509) şi consolidat
în domnia lui Henric VIII (1509-1547). Un factor decisiv în consolidarea regimului politic a fost ruptura cu
Roma pontificală (1529) şi impunerea oficială a Reformei, prin care regele a fost recunoscut de
Parlament (1534) ca „şeful suprem al Bisericii Angliei”. După o perioadă de incertitudini în evoluţia
monarhiei, absolutismul englez a fost consolidat în perioada domniei Elisabetei I (1558-1603). Odată cu
instaurarea dinastiei Stuart, în special, în perioada lui Carol I (1625-1649), absolutismul englez triumfă.

3. Instaurarea monarhiei absolute în Spania la sfârşitul Evului Mediu a decurs în condiţii complexe.
Existenţa unei nobilimi numeroase şi puternice, a unui cler influent şi a unei burghezii insuficient
dezvoltate a dat regimului un caracter nobiliar şi clerical. Totodată, unificarea teritorială şi centralizarea
instituţională târzie şi relativ completă au impus păstrarea în cadrul monarhiei spaniole a unor
particularisme locale (cortesuri distincte pentru Castilia, Aragon, Catalonia, Valencia, guverne locale,
instituţii urbane etc.). Absolutismul a fost introdus de către regele Carol I (1516-1556), în paralel şi
împărat, sub numele de Carol Quintul (1519-1556). În timpul îndelungatei domnii a lui Carol Quintul,
Spania a constituit, prin resursele sale umane şi materiale, cheia de boltă în proiectul de reconstituire a
monarhiei „universale” de tip medieval în cadrul Europei creştine. În pofida falimentului proiectului
imperial universal a lui Carol Quintul, succesorul său, Filip II (1556-1598) a reuşit, cu ajutorul unui aparat
birocrațic complex, armatei şi Bisericii să consolideze absolutismul şi să exercite o conducere personală
directă.

Instituțiile monarhiei absolute

MONARHIA/REGALITATEA – are un caracter preponderent ereditar, dar și eligibil. Succesiunea la tron ș i

eternitatea puterii regale este definită în baza principiului: ”Regele a murit! Trăiască regele!”

CONSILIUL REGAL – constituit din colaboratorii apropiaț i ai monarhului, este o instituție cu rol
consultativ. Acesta îl sprijină pe rege în adoptarea celor mai importante decizii. Deciziile finale aparț
ineau monarhului.

CANCELARIA REGALĂ – se ocupă de elaborarea actelor oficiale, de corespondenț a monarhului ș i de

organizarea activităț ii sale politice.

ADUNAREA STĂRILOR (STATELE GENERALE (Franț a), PARLAMENTUL (Anglia), CORTESURILE (Spania) –
au deț inut, de la caz la caz, atribuț ii juridice, fiscale și de inițiativă legislativă, fiind alcătuită din
reprezentanții stărilor privilegiate. ALTE INSTITUȚ II: aparatul administrativ, armata etc.

ATRIBUȚ IILE MONARHULUI

Este șeful Bisericii, este conducătorul armatei , inițiază legi, numeș te și destituie miniș trii, controlează
administrația, convoacă și dizolvă Parlamentul .

Domnia lui Ludovic XIV-lea (1643-1715) –apogeul absolutismului.

Domnia lui Ludovic începe practic în momentul morţii cardinalului Mazarin, în 1661. Regele nu
va mai apela la ministeriatul unui nou cardinal, punând astfel capăt perioadei în care statul a fost
practic condus de aceşti cardinali-miniştri (Richelieu şi Mazarin). Guvernarea lui Ludovic a stat
sub semnul teoriei dreptului divin al regilor şi, implicit, a lipsei restricţiilor domniei monarhice.
Regele a fost propriul său prim-ministru şi a guvernat cu ajutorul a doar câţiva miniştri aleşi, fără
să se bazeze prea mult pe Adunarea Stărilor Generale (Parlamentul francez). În pofida tradiţiei, i-
a exclus din consiliu pe toţi membrii familei regale şi pe membrii vechii nobilimi militare.

Moştenirea lui Ludovic al XIV-lea

Perioada lui Ludovic al XIV-lea e considerată a fi una dintre cele mai bogate epoci artistice din
istoria Franţei. Sub patronajul Regelui-Soare se înființează Academia pentru Pictură şi Sculptură
(1663), Academia de arhitectură (1671), Academia de Muzică (1672) şi Academia Franceză,
creată în 1635 de cardinalul Richeliu, trece sub control regal în 1671. În perioada domniei sale,
literatura franceză înfloreşte prin operele clasice ale lui Moliere, Racine şi La Fontaine, toţi
aflându-se sub protecţia regală

Politica externă dusă de Ludovic al XIV-lea este si astăzi subiectul unor discuţii aprinse între
istorici. Unii îl critică din cauza ambiţiilor nemăsurate şi a uşurinţei cu care se implica în
conflicte, în timp ce alţii susţin că la baza politicii sale a stat înotdeauna interesul Franţei. În
orice caz, bilanțul domniei sale se rezumă astfel: Franţa a devenit prima putere pe continent.

Mentalitățile, valorile şi modul de viaţa francez au devenit un model pentru curţile regale
europene, iar limba franceza se impune ca limbă a elitei.

Absolutismul Regelui Soare şi prosperitatea epocii sale îşi găsesc cea mai fidelă expresie la
Versailles. Marele palat, cu grădinile sale splendide, arhitectura sofisticată şi designul interior, a
fost modalitatea artistică prin care Ludovic al XIV-lea a înţeles să demonstreze puterea Franței.
Sala Oglinzilor, cea mai prestigioasă sală a complexului devenit reşedinţă regală în 1682, a fost
decorată sub atenta îndrumare a regelui, în aşa fel încât să înfăţişeze grandoarea şi marile succese
ale monarhului.

Analiza unui document : „Nu vǎ lǎsaţi guvernaţi; fiţi stǎpânul; sǎ nu aveţi niciodatǎ favoriţi, nici
prim ministru; ascultaţi, consultaţi Cosiliul, dar decideţi: Dumnezeu, care v-a fǎcut rege, vǎ va
lumina. Orice putere, orice autoritate rezidǎ în mâna regelui şi nu pot exista altele în regat... Tot
ceea ce se gǎseşte pe întinderea statelor noastre, de orice naturǎ, ne aparţine... Cel care a dat
regi oamenilor a vrut sǎ fie respectaţi ca locotenenţii sǎi, rezervându-şi numai lui dreptul de a
analiza conduita lor. Voinţa sa este ca acela care s-a nǎscut supus sǎ asculte fǎrǎ discernamânt
şi aceastǎ lege, aşa de directǎ şi de universalǎ: ,,Oricât de rǎu va fi un prinţ, infinit mai criminalǎ
este revolta supuşilor sǎi”.

Ludovic al XIV-lea, Memorii, 1661

ÎNTREBĂRI: 1. Care este legea, consideratǎ de cǎtre Ludovic universalǎ, pentru a guverna
statul?

2. Cum justifica monarhul francez originea ș i natura puterii regale?

3. Ce argumente folosește Ludovic în favoarea exercitării puterii regale absolute?