INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

Unitatea de învățare 5.
NORMAL ŞI PATOLOGIC ÎN PSIHOLOGIE.
DISPUTA NATURĂ VS CULTURĂ ÎN DETERMINISMUL PSIHIC

1. NORMAL ŞI PATOLOGIC

Exist în literatură mai multe concepţii ale normalităţii şi pentru a clarifica lucrurile, normalitatea
va fi abordată după mai multe ipoteze: de concept statistic, apoi , ca normă socială, ca ideal şi totodată
ca lipsă a bolii.

a. Normal – concept statistic

Matematicianul belgian Adolphe Quételet (1796-1874), strămoşul antropometriei, a fost primul
care a aplicat curba lui Gauss la distribuţia diferitelor variabile, obţinute ca urmare a măsurilor de natură
biologică sau socială. În opera sa intitulată Fizica socială sau Studiu asupra dezvoltării de facultăţi ale
omului (1835), Quételet a dezvoltat teoria omului mediu. Conform acestei teorii, omul normal este omul
mediu. Astfel el consideră că media sau tendinţa centrală de distribuţie poate fi obţinută prin măsurarea
unei singure trăsături într-o populaţie.

IMPORTANT
Luarea în considerare a mediei sau a altei măsuri a tendinţei centrale (mediana sau modul) pentru
definirea normalităţii are multiple avantaje. Este vorba, în acest caz, de un criteriu obiectiv de definire a
normalităţii, independent de toate sistemele de valori. Acest criteriu poate fi stabilit în manieră empirică.

Deviaţiile, într-o direcţie sau altă faţă de tendinţa centrală sunt considerate anormale. O deviaţie
mai mare este gravă şi semnifică o anormalitate mai accentuată. Cu toate acestea există o tranziţie
graduală de la medie spre extreme. Dacă o populaţie este normal distribuită, 68,26% din subiecţi se
situează între o abatere standard de o parte şi de alta a mediei. Mai mult, într-o distribuţie normală,
95,4% din populaţie se găseşte între două abateri standard de o parte şi de alta a mediei. Deoarece
normalitatea este distribuită între două abateri standard de o parte şi de alta a mediei vom putea
considera că 95% din populaţie este normală şi cam 5% de populaţie este anormală.
Stabilirea acestor puncte cu ajutorul abaterii standard, se face pentru fiecare situaţie
particulară, în funcţie de o zonă de variaţie compatibilă, pentru o caracteristică a subiectului, cu o
funcţionare potrivită. De exemplu, o persoană care, are un QI scăzut, poate funcţiona potrivit într-un
mediu rural simplu, dar funcţionează în manieră nepotrivită într-un mediu urban mai complex, care
necesită competenţe de tip şcolar ca cititul, scrisul sau socotitul. Este vorba de o împrejurime
desemnată ca relativistă. Totuşi, definiţia punctelor care delimitează o zonă de variaţie (în exemplul
dat, inteligenţa), compatibilă cu o funcţionare adecvată (deci, normală) a unei persoane, nu atrage
ambiguităţi. Potrivit şi nepotrivit nu constituie categorii care se exclud concomitent. Comportamentul
unei persoane poate fi mai mult sau mai puţin adecvat şi decizia referitoare la amplasarea punctului de
demarcaţie devine destul de arbitrară şi impune un consens. Caracterul arbitrar al punctelor de
demarcaţie între normal şi anormal nu este unicul punct slab al evaluării statistice a normalităţii. Apar şi
alte dificultăţi atunci când se procedează în acest fel. Pentru mai multe caracteristici sau trăsături de
caracter umane, media poate fi considerată ca normală şi, în consecinţă, de dorit, cum este cazul
agresivităţii. Deviaţiile în cele două direcţii (prea agresiv sau foarte puţin agresiv) pot fi considerate ca
anormale şi, deci, de nedorit. Constatăm existenţa unor trăsături, precum inteligenţa, pentru care este
absurd să considerăm cele două extreme ca anormale.

39
CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU

Conceptul statistic de normalitate generează dificultăţi. Printre acestea, amintim că pentru

descrierea omului, sunt necesare mai multe caracteristici. Numărul acestor caracteristici este mare, iar
procentul persoanelor pentru care trăsurile caracteristice alese se situează în zona medie este
insuficient. În aceste condiţii este necesar realizăm profile cu trăsăturile caracteristice şi să decidem
câte caracteristici, care se abat cu două abateri standard de la medie, sunt compatibile cu profilul
normal.

ÎNTREBARE
Care sunt avantajele şi limitele folosirii conceptului statistic de normalitate?

Într-o lucrarea, – Normal şi patologic – medicul şi filosoful francez Georges Canguilhem (1966)
dă o formă mai modernă raţionamentului lui Quételet. El menţine echivalenţa între medie şi normă.
Norma nu mai este conformarea la o lege, ci cea mai bună adaptare a organismului la mediul exterior.
Într-un mediu fizic şi social dat, un comportamentul este mai frecvent decât altele, deoarece el
reprezintă funcţionarea optimă a indivizilor plasaţi în acest mediu. La Canguilhem, media este expresia
de normativitate biologică. Trecerea de la noţiunea de normal la cea de normativ constituie un real
progres. Ea permite o mai bună înţelegere a bolii, precum şi incapacitatea de a se adapta la situaţii noi,
imprevizibile, fixarea la un ansamblu limitat de reacţii, sau reducerea capacităţii de adaptare.

ÎNTREBARE
Care este diferenţa dintre normal şi normativ?

b. Normalitatea ca normă socială

Faptul de a înţelege normalitatea ca o normă socială se aplică la sănătatea mentală şi într-o
manieră foarte limitată la sănătatea fizică. Acest punct de vedere are asemănări cu teoria statistică a
normalităţii, dar cele două concepţii nu pot fi confundate. În timp ce teoria statistică constituie o viziune
externă a sistemului, pentru un observator, teoria normei sociale reprezintă punctul de vedere a actorilor
care fac parte din sistemul social.

IMPORTANT
Teoria normei sociale se referă la faptul că persoanele au rolul lor şi anumite aşteptări referitoare la
maniera în care ceilalţi îşi exercită rolul. Teoria normei sociale ţine cont de convingerile membrilor
societăţii, convingeri care pot fi în acord sau nu cu comportamentul obiectiv al acestor persoane
(Parsons, 1967).

În acest context trebuie să distingem norma ideală de norma medie. În societăţile care acordă o
mare valoare conformismului, norma medie, foarte valoroasă, este considerată ca un ideal. Orice
deviaţie, indiferent de direcţie este evitată. Conform teoriei normei sociale comportamentul care se
îndepărtează de tot ceea ce este cunoscut ca un comportament modal este considerat ca anormal,
contra naturii, criticabil din punct de vedere moral şi o expresia a unei maladii.
În cadrul discuţiei despre normalitate ca normă socială este important să invocăm principiul
normalizării, formulat de Bank-Mikkelsen, în Danemarca, şi de Nirje, în Suedia. Conform acestui
principiu, trebuie făcut un efort constant pentru a reda normalul şi, pe cât posibil, condiţiile de viaţă
necesare persoanelor care prezintă un handicap mental (Kebbon, 1987). Normalizarea nu înseamnă

40
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

deci normalitate. Asta nu înseamnă că am putea constrânge pe cineva să se comporte conform

normelor particulare, ca de exemplu, aşa cum o fac 51% din subiecţi sau ceea ce “specialiştii” consideră
că ar fi cel mai bine. Normalizarea nu înseamnă că persoanele cu handicap mental devin normale sau
că ele acţionează ca alte persoane.
Elaborarea conceptului de normalizare în ţările scandinave şi, în Suedia, în special, a ajuns la o
viziune a normalizării ca un proces de adaptare reciprocă a individului handicapat la societate şi a
societăţii la individul handicapat.

ÎNTREBARE
Care este diferență dintre normalizare și normalitate?

c. Normalitatea ca ideal
Înţelegerea normalităţii ca ideal presupune, în manieră analogă concepţiei de normalitate ca
medie, un continuu între normalitate şi anormalitate. În acest caz, în timp ce acest continuu nu se
întinde în două direcţii opuse în raport cu media centrală dar merge de la anormalitatea extremă la
normalitatea ideală sau de la patologia extremă la sănătatea perfectă. Atunci când este vorba de
sănătatea mentală, aproape de polul patologiei extreme sunt situate cazurile psihotice cele mai severe,
urmate de cazurile de psihonevroze şi de cazurile lejere de inadaptare care includ majoritatea
populaţiei. Persoanele bine adaptate, în manieră stabilă, sunt plasate în acest continuum aproape de
polul normalităţii ideale. Persoanele situate cel mai aproape de acest pol sunt cele ce realizează
potenţialul lor şi care sunt creative. Deoarece constituie un ideal, polul normalităţii ideale nu va fi
niciodată ocupat. Marie Jahoda (1959) articula punctele de vedere umane şi psihanalistice şi dezvolta
conceptul de sănătate mentală pozitivă care înglobează diferite aspecte: o atitudine pozitivă şi
acceptabilă faţă de sine; realizarea potenţialului propriu; integrarea funcţiilor psihologice; autonomia
personală; o percepţie fără distorsiune a realităţii; o stăpânire a mediului.
O problemă ridicată de idealul de sănătate mentală pozitivă este cea cultural relativistă. Adepţii
acestei tendinţe afirmă că ceea ce este normal într-o cultură poate fi anormal în alta. Un punct de
vedere extrem (Ruth Benedict, 1934) conduce la afirmarea că un locuitor din insula Dobu, era
considerat normal de compatrioţii săi, dar era diagnosticat ca schizofren paranoid într-o cultură
occidentală. Actual, această poziţie este, în general, respinsă, pe baza dovezilor care atestă că indivizii
cu afecţiuni psihotice sunt recunoscuţi în toate culturile, dacă expresia de simptome poate fi modelată
de cultură. Cu toate acestea, este mai dificil de ajuns la un ideal de sănătate mentală pozitivă
acceptată la nivel transcultural.

TEMĂ DE REFLECŢIE
Exprimați opinia dv. referitoare la poziția cultural relativiste referitoare la idealul de sănătate
mentală pozitivă.

d. Normalitatea ca absenţă a bolii

Acest aspect presupune înţelegerea normalităţii ca absenţă a bolii la care aderă în special
psihiatrii care adoptă modelul medical al maladiei. În practică, aceasta semnifică că ponderea
normalităţii într-o populaţie dată poate fi stabilită calculând toate incidentele şi pondera maladiilor.

41
CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU

IMPORTANT
Noţiunea de incident face referire la proporţia de noutate a cazului apărut într-o perioadă de timp (un an,
de exemplu, adesea calculată pentru 100.000 de persoane). Calculând toate incidentele şi ponderile
pentru toate maladiile, putem, în principiu, determina proporţia populaţiei care este bolnavă şi estima
proporţia populaţiei care riscă să devină bolnavă la un moment dat al vieţii.

Două metode permit calculul învingerii bolilor. Prima metodă constă în efectuarea unui
recensământ al populaţiei din spitalele psihiatrice. Cifrele variază mult în funcţie de diferiţi factori
comuni, de exemplu, disponibilitatea serviciilor, politica admisă etc., şi se constată o relativitate a
informaţiilor oferite de statisticile din spitale care este dovedită de rezultatele diferitelor cercetări.
A doua metodă permite calcularea ponderii persoanelor care manifestă tulburări mentale prin
ancheta epidemiologică realizată pe un eşantion reprezentativ din populaţia generală. În cazul în care
această metodă este utilizată, cifrele obţinute indică o mai mare pondere a bolii sau tulburărilor mentale,
deci o mai mare extensie a patologiei. Aceste cifre depind de criteriile adoptate în depistare şi
diagnostic.

e. Criteriile utilizate pentru definirea patologicului

În publicaţiile de specialitate, mai mulţi termeni sunt utilizaţi ca sinonimi cu termenul patologie
sau adjectivul derivat, patologic. Martin (1973), de exemplu, utilizează anormalitate, psihopatologie şi
tulburare comportamentală. Un alt autor, McMahon (1976) utilizează “într-o manieră mai mult sau mai
puţin interschimbabilă”, termeni precum normalitate, tulburare, devianţă şi suferinţă mentală.
Diversitatea terminologică determină întrebarea: “Ce reprezintă comportamentul anormal (sau
psihopatologie, suferinţă mentală sau alt termen similar) ?”
La întrebarea ce este patologicul? – vom găsi o multitudine de răspunsuri. Într-un efort de
sistematizare, McMahon (1976) descria cinci tipuri de definiţii.

DEFINIȚII
1. În primul rând, definiţiile statistice care, cum deja am văzut descriu normalitatea ca un concept
statistic, şi se referă la frecvenţa unor comportamente în populaţia generală. O persoană care
manifestă foarte rar un comportament poate fi etichetată ca anormală.
2. În conformitate cu definiţia profesională, o persoană este patologică (anormală) dacă psihologul sau
psihiatrul spune că este. Această formulare readuce în mod evident definiţia inteligenţei la ceea ce
măsoară testele de inteligenţă.
3. Definiţiile sociale subliniază faptul că anormalitatea este relativă la cultură. Toate criteriile de stabilire
a anormalităţii sunt determinate de a cultura la care aparţine o persoană şi trebuie a fi considerate în
contextul culturii acestei persoane. Greşeala, culpabilitatea şi moralitatea sunt în relaţie cu definiţiile
sociale. Schimbările valorilor culturale a societăţii determină schimbări în manieră de categorizare a
unor manifestări.
4. Definiţiile existenţialiste pun accentul pe individ şi dezvoltarea sa, pe problemele individuale şi nu pe
categorizarea indivizilor. Considerând societatea ca responsabilă de majoritatea suferinţelor la care
ajunge individul, definiţiile existenţialiste subliniază importanţa unui mediu adecvat pe care trebuie
să-l oferim persoanei prin care să se modifice, să se corijeze însăşi persoana.
5. Pentru evitarea capcanelor semantice şi pentru a utiliza conceptele exploatabile cu care o bună parte
de specialişti pot fi de acord, Buss (1966) propune o definiţie practică bazată pe prezenţa a trei
indicatori de patologie: disconfortul, bizareria şi ineficacitatea.

42
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

Problema pe care o ridică Bus este esenţială pentru înţelegerea conceptului de patologic.
Acesta concept nu poate fi definit în absenţa criteriilor precise, iar publicaţiile disponibile nu ne oferă o
viziune concordantă în legătură cu aceste criterii.

CRITERII
Un prim aspect care trebuie să reţină atenţia este acela al manierei în care alţii percep o
persoană care este etichetată ca patologică sau anormală. Ne referim la noţiunea de devianţă socială,
definită ca un comportament extrem şi persistent care deranjează alte persoane. Noţiunea de devianţă
exprimată ca o abatere în raport cu standardele sociale şi este foarte dependentă de normele şi valorile
sociale. Ea trebuie examinată în perspectiva unui relativism cultural. Cât timp criteriul, devianţa socială
este central pentru definiţiile statistice şi sociale ale patologiei, atunci patologia poate fi apropiată
criteriului bizarerie (deviaţie în raport cu standardelor de comportament acceptate), criteriul propus de
Buss (1966). Cei din anturaj evocă, adesea, atunci când descriu o persoană patologică, un contact rău
al acesteia cu realitatea. Costin şi Dagnus (1989) menţin criteriul “contact rău cu realitatea”, referindu-se
la tulburările de percepţie şi raţionament, dezorientarea, activitatea fizică inadecvată.
Un alt criteriu, adesea menţionat atunci când este definit patologicul, face referire la
consecinţele tulburărilor menţionate asupra pacientul şi/sau a persoanelor care-l înconjură. Aceste
consecinţe constituie handicapul psihologic. Anumiţi autori vorbesc de ineficacitate sau ineficacitate
intelectuală şi socială. Noţiunea de handicap presupune că noi ştim ce trebuie să facă o persoană, şi că
noi avem o idee despre standarde de performanţă. Handicapul psihologic este consecinţa incapacităţii
unei persoane de a face anumite lucruri, deşi a priori, prin cunoştinţele şi abilităţile sale este posibilă
această realizare.

În legătură cu problema criteriilor care permit definirea patologiei, Altrocchi (1980), care,
vorbeşte de comportamentul anormal, propune alte două criterii Comportamentul anormal se poate
defini ca un comportament neadaptat (maladaptive) sau distrugător pentru o persoană sau pentru
mediul său social. Potrivit lui Altrocchi, comportamentul anormal este totdeauna neadaptat şi uneori
distrugător. Comportamentul este neadaptat atunci când acesta nu devine un mijloc pentru a aborda şi
rezolva problema cu care persoana se confruntă, ci un mod de a evita problema.
Comportamentul este neadaptat şi atunci când se observă o limitare a răspunsurilor posibile în
faţă unei probleme de rezolvat. El este însoţit de o scădere a stimei de sine şi creează persoanei trăiri
frustrante suferinţe, stres. Dacă neadaptarea afectează în primul rând persoana patologică, ea
afectează de asemenea şi persoana care trăieşte în anturajul acesteia.
Criteriile care permit definirea patologiei nu sunt fixe şi sursele acestei variaţii sunt diverse:
diferenţele cadrelor teoretice, mediului social şi cultural în care trăiesc pacienţii, evoluţia tulburărilor în
timp În acest context, voi evoca noţiunea de patoplasticitate. Observarea pacienţilor în diferite
circumstanţe şi situaţii arată că manifestările care decurg din aceeaşi problematică variază mult. Acelaşi
pacient întâlnit într-un grup de ergoterapie, în familia sa sau la un examen psihologic se va modula în
conformitate cu contextul respectiv, iar manifestările sale psihopatologice şi vor oferi tablouri clinice
relativ diferite. Asemenea diferenţe apar clar atunci când se compară funcţionarea aceluiaşi pacient în
mediu de azil şi, după dezinstituţionalizare, într-un loc de viaţă integrată social. Diferenţele apar şi
atunci când se compară tablourile clinice ale aceluiaşi pacient în diferite momente ale evoluţiei bolii
sale.
Diversificarea locurilor în care trăieşte un individ stârneşte întrebarea în legătură cu diferenţele
toleranţei relative la simptoame, într-un mediu sau altul, asupra menţinerii, schimbării, dispariţiei acestor
simptoame. Această reactivitate diferenţială este la originea modificărilor simptomatologice.
În toate situaţiile evocate până acum se pune întrebarea plasticităţii şi evoluţiei tulburărilor
mentale. Este deci logic să examinăm variabilitatea indicilor patologici prin care patologia este

43
CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU

transformată în mod constant. Problema variaţiei criteriilor diagnostice se pune, deci, din ce în ce mai
des.

EXEMPLU
În ianuarie 1988, Asociaţia de Psihiatrie Franceză a organizat două zile de studiu consacrate
temei “Isteria, după o sută de ani”. Întrebările cărora participanţii încercau să le răspundă erau: “Este
isteria pe punctul de a dispare?”, “Ce a devenit isteria cotidiană?”. De ce apar aceste întrebări?
Deoarece isteria a descrisă, încă din 1870 de Charcot, nu există practic astăzi.
În acea epocă, Charcot distingea patru faze la crize mari pseudo-convulsive sau epileptoide: a) aura
(constă în dureri ovariene sau epigastrice, nod în gât şi tulburări vizuale); b) atacul propriu-zis (cu ţipăt,
paloare, pierderea cunoştinţei, cădere urmată de rigiditate musculară); c) faza numită “clonică sau de
clown” (constă în mişcări ample, contorsiuni dezordonate, cu adoptarea atitudinilor bizare sau
pasionale, cu gesticulări teatrale mimând pasiunea, spaima, frica, ura etc.); d) faza rezolutivă marcată
de hohot de plâns, plâns şi râs. Această tip de criză, caracterul ei spectacular, este foarte rar observată
în zilele noastre.

Pentru anumiţi autori, precum Ch. Risset (1964), mutarea care a condus la dispariţia marilor
crize pseudo-convulsive s-ar datora tendinţei de ascundere progresivă a simptoamelor în interiorul
corpului. Isteria se refugiază în tulburări neurovegetative comune la câteva patologii psihosomatice
(dureri diverse, lipotimii, crize de tetanie, simptoame ginecologice comportând o disfuncţie hormonală
etc.) (Guelfi ş.a.m.d., 1994). Pentru alţii, precum Trillat (1986), “isteria este moartă şi a luat cu ea
enigmele în căderea sa”. Dispariţia sa ar fi cauzată de schimbările sociale, de absenţa factorilor
socioculturali responsabili de producerea bolii. Dacă se admite, de exemplu, că isteria astfel cunoscută
în secolul XIX era produsă de o represiune exercitată asupra liberei manifestări a emoţiilor, pulsiunilor,
instinctelor, atunci liberalizarea acestor manifestări determină refugiul în forme de expresii substitutive
sau simbolice. În acest cadru, pentru mulţi, transformarea progresivă care s-a produs a fost cea a
statutului femeii.

f. Continuitatea sau discontinuitatea normalului şi patologicului

Un aspect important, atunci când vorbim de normalitate, este continuitatea între boală mentală
şi sănătate mentală. Potrivit punctului de vedere continuist, boala şi sănătatea constituie un continuum
care, plecând de la normalitate, se termină cu forme grave de patologie mentală. În opoziţie, punctul de
vedere discontinuist corespunde unei opoziţii nete între normal şi patologic.
Numeroşi psihologi clinicieni şi psihiatri acceptă astăzi ideea de continuitate a schimbărilor
imperceptibile mergând de la funcţionarea eficace la o dezorganizare severă a personalităţii. În cadrul
acestui continuum, un comportament este înţeles ca patologic atunci când el reprezintă o devianţă
socială, atunci când apar dovezi ale suferinţei sau desperării persoanei şi, în fine, atunci când creează
un handicap psihologic. După Goldstein ş.a.m.d. (1986), prezenţa uneia din cele trei caracteristici este
suficientă pentru calificarea unui comportament patologic. În plus, Goldstein ş.a.m.d. indică că cadrul
acestui continuum menţionat, severitatea comportamentului patologic poate fi evaluată în funcţie de trei
criterii: bizareria comportamentului, persistenţa sa şi efectul său asupra funcţionării sociale.
Descriind maniera în care tulburările psihopatologice pot fi definite, Adams şi Haber (1985)
descriu modelul multivariat sau cantitativ, model prin care se consideră că toate comportamentele pot fi
plasate în acest continuum. De exemplu, depresia şi anxietatea. sunt considerate tulburări
psihopatologice atunci când intensitatea depresiei şi a anxietăţii creşte şi atinge pe continuum
intensitatea care nu se întâlneşte decât la un număr mic de persoane.
Acest model poate fi folosit în diagnosticul medical de hipertensiune. Diagnosticul este atribuit
unei persoane la care presiunea sanguină atinge o anumită intensitate, durată şi frecvenţă. Pentru a
utiliza aceste criterii, este necesar să posedăm datele referitoare la variaţia, în populaţia generală,

44
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

variabilei analizate. Este, de asemenea, necesar cunoaştem nivelele cantitative care dacă sunt atinse
de o variabilă ne permite s-o încadrăm în sfera patologicului. Fixarea acestor nivele, într-o anumită
măsură arbitrară, poate fi facilitată de cunoaşterea consecinţelor pe care le pot avea asemenea
comportamente extreme. Diagnosticul de patologie implică, în acelaşi timp, cunoaşterea condiţiilor
mediului în care un comportament dat atinge o intensitate particulară.
Poziţia discontinuă opune normalul şi patologicul şi corespunde punctului de vedere medical,
tradiţional, unde maladiile, precum schizofrenia, sunt considerate ca diferite stări calitative de
normalitate sau de sănătate mentală. Este vorba de modelul pe care Adams şi Haber (1985) îl
desemnează ca model al claselor sau diferenţelor calitative.
Dezbaterea asupra continuităţii normalului şi patologicului rămâne incompletă fără o prezentare a
implicaţiilor sale în domeniul psihopatologic la copil şi adolescent.
Mai multe opere apărute în anii 60 relevă semnificaţia particulară a noţiunii de normal şi patologic în
cazul copiilor şi adolescenţilor. Printre aceste opere, două se disting în particular: un articol, scris în
1967, de Diatkine şi volumul elaborat de Anna Freud (Le normal şi pathologique chel l'enfant, 1968).
Mai recent, în compendiul Psihopatologia copilului, Ajuriaguerra şi Marcelli (1982) subliniau că
normalul şi patologicul nu trebuie să fie considerate ca două stări distincte una de cealaltă, ca o
frontieră sau o mare prăpastie separate cu rigurozitate. Domeniile normalului şi patologicului se
întrepătrund: “un copil poate fi patologic normal” (ca în cazul hipermaturităţii copiilor din familiile cu
părinţi psihotici sau divorţaţi, sau în cazul copiilor conformişti), tot “cum el poate fi normal patologic”
(fobii la copii mici, conduite de ceartă la adolescenţi etc.). Ajuriaguerra şi Marcelli conchid că a raţiona
conform dihotomiei normal-patologic nu oferă un mare interes în pedopsihiatrie. Acest lucru este foarte
evident atunci când se ţine cont de faptul că copilul este o fiinţă în evoluţie.
În manualul de Psihopatologia adolescentului, Marcelli şi Braconnier (1984) arată că problema
normalului şi patologicului se pune cu acuitate la adolescenţi. Într-adevăr, criteriile asupra cărora se
fondează noţiunea normalului sau patologicului sunt toate, în acest caz , supuse eşecului: norma
statistică sau sociologică şi normalitatea opusă bolii. În acest context, clinicianul este, totdeauna,
chemat să răspundă la întrebarea: adolescentul consultat va fi un adult normal sau se afundă în
patologie? Widlöcher (1978) refuză împărţirea între conduite care ar fi dovezile patologiei şi conduitele
care ar fi expresia unei patologii normale El recomandă reintegrarea întregii conduite în ansamblul
conduitelor subiectului, evaluând armonia, fluiditatea acestor grupuri de conduite sau, din contră,
dezacordul lor, rigiditatea lor.

2. NATURĂ ŞI CULTURĂ

Acest cuplu antinomic, natura şi cultura este legat de o problematică psihologică cu o bogată
tradiţie filosofică.
Începând din Antichitate, sistemele filosofice sunt interesante să folosească conceptul de
“natură”, cu o largă diversitate semantică.
Începând încă din antichitate (Aristotel) şi până la filosofii clasici (Bacon, Descartes), natura
unui corp, a unui individ, este ceea ce îl constituie dându-i permanenţă, ceea ce este prezent în el în
manieră esenţială. Naturii sale se opune ceea ce acţionează din exterior. Achiziţiile experienţei, apar ca
accidente adăugate care sunt individuale sau sociale (după Montaigne: legile conştiinţei care spunem
că sunt de la natură dau naştere la obiceiuri). Devenită ansamblul a ceea ce există, natura a fost în
secolul XVIII un fel de substitut. Ea a fost divinizată, Dumnezeu creştin funcţionând cu o bunătate
providenţială pentru a realiza binele omenirii. Această viziune panteistă coexistă cu cea “materialistă” a
lui Helvétius, sau d`Holbach care apărau ideea că finalismul aparent a manifestărilor naturii ascunde
exerciţiul pur al cauzalităţii mecanice. Faţă de ceea ce natura a finalizat s-a schimbat prin legi oarbe,
omul se detaşează atunci când îşi dezvoltă spiritul său, personalitatea sa când îşi exercită libertatea sa
iar, după J.J. Rousseau, când este aliniat unui contract social.

45
CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU

DEFINIȚIE
Termenul “cultură” evocă ceea ce a fost acumulat de generaţii succesive – experienţă, cunoştinţe
tehnice, ritualuri, mituri, limbaj, tradiţii şi transmis generaţiilor actuale prin diferite moduri: familie, mediu
social, instituţii şcolare etc.

Importanţa unui asemenea ansamblu recunoscut în toate societăţile umane cunoscute a

determinat apariţia sintagmei “omul ca animal cultural”. La o primă analiză tema determinărilor culturale
pare să se situeze pe acelaşi plan cu acela al studiului efectelor “naturale”. Ea era ca o prelungire,
rezultatul explorării mediului natural şi folosea metodele analoge ştiinţelor naturale. În acelaşi timp o
interpretare naturalistă a faptelor culturale poate suscita rezerve şi critici. După Cassirer, 1988, cultura
nu poate fi simplu înregistrată. Ea e o reconstrucţie permanentă, implicând participarea activă şi
creativă a omului.
Plecând de la această puncte de vedere s-au profilat mai multe direcţii.

a. Conduitele umane şi culturale

Atât determinările organice ale comportamentului, cât şi cele care au abordat doar punctul de
vedere al adaptării mediului fizic, s-au dovedit insuficiente, mai ales atunci când atunci când s-a pus
problema explicării modalităţilor de comportament şi cunoaştere umană. Activităţile “naturale” precum
cele de a merge, a se hrăni, a dormi sau conduitele sexuale, sau creşterea copiilor, devin autonome şi
sunt modelate de anturajului social, de tehnică, obiceiuri, rituri şi tradiţii. Wundt considera că fondarea
unei ştiinţe psihologice nu se poate face ignorând varietatea obiceiurilor, limbajelor, riturilor şi tehnicilor,
şi grupa în 10 volume Völker-Psychologie (Psihologia popoarelor) ample observaţii adunate de etnografi
şi antropologi. Obiectele fabricate, instrumente, locuinţe, arme, bijuterii etc., sunt produsul procedeelor
de fabricare, suportul comunicaţiilor între indivizi, baza utilizărilor practice şi activităţilor simbolice.
Obiectele lumii minerale, astrale, vegetale, animale sunt în mod egal investite de o încărcătură
simbolică. Oamenii construiesc astfel universuri culturale care, în mod diferit faţă de universul biologic,
sunt transmise generaţiilor următoare în mod indirect pe baza procesului social de achiziţionare a
acestor informaţii.

IMPORTANT
Orice grup uman cunoscut posedă o cultură care este o caracteristică universală a grupului.

Cu toate acestea analiza obiceiurilor dezvăluie nenumărate variaţii, care dovedesc

componente, strict, convenţionale şi care par străine constrângerilor pur biologice. Astfel, regulile
căsătoriei, definirea familiei şi relaţiile între sexe prezintă o mare varietate de forme la grupuri diferite.
Diferiţi antropologi au studiat această diversitate a obiceiurilor. Antropologul Margaret Mead (1966,
1969) arată, plecând de la observaţiile efectuate în Oceania, variabilitatea formulelor adoptate în
definirea caracteristicilor de masculinitate şi feminitate – repartizarea rolurilor agresive şi pacifiste,
represivitatea sau permisivitatea deprinderilor sexuale.

IMPORTANT
Ansamblul elementelor unei culturi, departe de a corespunde unei simple juxtapuneri, se organizează
într-un sistem.

46
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

Cu toate meritele sale incontestabile, legate mai ales de analiza determinanţilor culturali asupra
comportamentelor individuale, optica culturalistă are câteva limite legitime. Principala constă în
dificultatea interpretării raporturilor între personalitatea individuală şi cultură pe baza unui model cauzal
simplu. Astfel, un factor izolat – precocitatea de înţărcare, de exemplu – poate avea consecinţe diferite.
Este deci necesară cunoaşterea complexităţii factorilor care intervin pentru a înţelege raportul între
individ şi cultură. Pe de altă parte, nu putem înţelege acest raport în manieră unilaterală. Indivizii sunt
cei care intervin activ asupra propriei culturi.
Psihologia socială, explorând consecinţele psihologice ale naturii sociale a omului, se plasează în afara
separării dintre planul “fapte sociale” şi planul conduitelor individuale.

b. Cultura: instrument de satisfacere a nevoilor sau formă de recunoaştere între oameni

Înţelegerea culturii ca o mediere realizată de societate între indivizi şi realitatea fizică, biologică
sau social, se pretează la diverse interpretări, uneori divergente. Confruntarea dintre doi autori,
Bronislaw Maninowski şi Edward Sapir, este interesantă din acest punct de vedere.

DEFINIȚIE
Cultura înglobează uneltele şi bunurile de consum, reguli referitoare la idei, artă, credinţe, tradiţii,
instituţii și constituie un vast aparat “care permite omului înfruntarea problemelor concrete şi precise
care i se pun, prin faptul că corpul uman este sclavul a diverse nevoi organice şi că el trăieşte într-un
mediu care este cel mai bun aliat al său deoarece furnizează materia primă pentru munca manuală şi
cel mai rău duşman deoarece el abundă de forţe ostile” (Malinowski, B., 1944, A Scientific Theory of
Culture and Others Essays)

Proprietatea unei culturi este de a crea un mediu nou şi artificial care permite satisfacerea
nevoilor primare, şi nevoilor derivate plecând de la noile condiţii de viaţă. Aceasta deoarece,
fundamental, “teoria culturii trebuie să se sprijine pe biologie”, deci ea nu este o extensie. Conţinuturile
simbolice reprezentative, ritualurile şi tradiţiile observate de etnologi sunt deci de un interes redus în
ceea ce priveşte efectele obiective care se obţin. Astfel diferenţele dintre culturi pot fi neglijate în profitul
generalităţii funcţionale pe care această estompare îi permite să apară. Acesta este scopul lui Sapir.

DEFINIȚIE
Accentul este plasat nu pe funcţia culturii în materie de satisfacere a nevoii, ci pe faptul că “toată cultura
este greoi încărcată de simbolism, că tot comportamentul, chiar şi cel mai simplu, este mai puţin
funcţional decât ne apare nouă; (…) comportamentul este simbol” (Sapir, Edward, 2005, In
Encyclopedia of Cognitive Science).

c. Diversitate şi interacţiuni dintre culturi

Din cele prezentate anterior se poate trage concluzia că într-un studiu psihologic nu trebuie
neglijate mediile culturale în care subiecţii s-au născut trăiesc şi creează.
Din contră, diversitatea culturilor nu înseamnă necomunicarea lor. Structura culturală cu care
fiecare se identifică furnizează propria sa soluţie la o problematică comună. Dialogurile culturale sunt
posibile dar sunt dificile.
Trebuie să relevăm, de asemenea că fiecare cultură nu este închisă în ea însăşi. Contactele
între culturi pot antrena catastrofe ecologice şi umane (să amintim consecinţele descoperirii Americii
asupra civilizaţiilor indiene şi, de asemenea, efectele distructive ale colonizării asupra culturii popoarelor
colonizate). În acelaşi timp, culturile trăiesc şi se îmbogăţesc prin întâlnirile şi aporturile lor mutuale.

47
CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU

Printre multiplele exemple care pot fi invocate este bazinul mediteranean, locul modificărilor şi
transmisiilor culturale (de limbă de ştiinţă şi de tehnică, de religie şi ideologie) de-a lungul istoriei.
O anume ambivalenţă marchează consecinţele interferenţelor interculturale asupra organizării
şi funcţionării psihologice a indivizilor. Prin modul de realizare ele pot duce la efecte de pierdere a
referinţelor, a sărăciei intelectuale şi afective (situaţia în care se regăsesc numeroşi copii imigraţi din
zonele sărace) sau, din contră, constituie, pentru puţine medii pedagogice şi extraşcolare, o ocazie de
îmbogăţire şi de deschidere.

d. Diversitatea interpretărilor
Rezultatele obţinute în studiile asupra efectelor psihologice ale factorilor culturali sunt tributare
propunerilor şi opţiunilor ideologice ale cercetătorilor. Un exemplu este confruntarea dintre Basil
Bernstein (1975) şi William Labove (1978) care studiază aceiaşi problemă la două populaţii diferite.
Ambele studii au ca centru de interes problema explicării gravităţii şi extensiei eşecului şcolar la copii
din “clasele populare”, copiii muncitorilor englezi, pentru primul, şi copiii din ghetou-rile negre din Statele
Unite, pentru al doilea. Ambii autori se îndepărtează de la teza unui deficit care are legătură cu factorii
ereditari. Ei situează cauza eşecului şcolar în limbajul aplicat şi vorbit de copii în mediului lor cultural –
acela din familie şi de pe stradă. Dar ei se opun radical când analizează şi interpretează acest aspect.
Pentru Bernstein, diferenţele de comportament şi de reuşită pentru copii diferitelor clase sociale
se explică prin folosirea formelor de limbaj diferit. Forma de limbaj caracteristic membrilor claselor de
mijloc şi superioare, posedă un “cod elaborat” în care sintaxa şi vocabularul sunt apropiate expresiei de
operator logici la fel ca în formulările suple şi subtile, în derularea activităţilor cognitive, în particular la
raţionamentul abstract. Copii din clasa de inferioară nu dispun decât de o formă de limbaj “comun”, în
care codul restrâns nu permite decât “o legătură afectivă întâmplătoare a acţiunii”.
Contestând aceste teze, Labove susţine că limbajul negrilor americani departe de a fi o engleză
sărăcită, constituie o limbă proprie în care sintaxa şi lexicul corespund unei organizări sociale şi unei
situaţii politice specifice. Ignorarea acestei limbi, care permite “oficial” exprimarea şi comunicarea
gândurilor pentru cei care predau, este cauza eşecului şcolar care nu face decât să traducă conflictul
social şi politic dintre o instituţie impusă de exterior şi un univers cultural nerecunoscut, cel al comunităţii
negre. Potrivit lui Labove şi echipei sale accesul la cultura dominantă, departe de a fi împiedicată, se
realizează uşor dacă caracteristicile sale sunt acceptate în mediul şcolar. William Labove (1978).
Opoziţia dintre “natură” şi “cultură”, care a organizat expunerea noastră de până acum, a fost
mai mult analizată de psihologia contemporană, în special atunci când se fac referiri la dezvoltarea
psihologică în cursul copilăriei. Astfel de referiri găsim: Lev Vygotsky, (1869-1934) şi Henry Wallon,
(1890-1962).
Omul este ca un “animal cultural” pentru că pe durata copilăriei sale el este incapabil de a
supravieţui fără o legătură parentală sau, mai larg, socială. El primeşte mijloacele de a subzistenţă,
precum şi pregătirea, modelarea competenţelor. Acestea sunt transmise pe cale educativă în felul
acesta el intră în posesia achiziţiilor anterior acumulate. Pentru a putea beneficia de aceste transmisii
omul dispune de capacităţi proprii speciei sale care intervin în conduitele sale inteligente.
Studiul dezvoltării psihologice trebuie să ţină seama de multitudinea factorilor în joc şi de
interacţiunile lor reciproce. O asemenea perspectivă trebuie să conducă la a nu accepta diferenţierea
radicală între factorii “naturali” şi cei “culturali” şi, de asemenea, a nu se limita cercetarea la unul sau
altul dintre aceştia.

APLICAȚII
1. Explicaţi divergenţele cu privire la cultură ca instrument de satisfacere a nevoilor.
2. Argumentaţi diversitatea interpretărilor referitoare la rolul factorilor culturali asupra psihicului

48