MINISTERUL TRANSPORTURILOR

CONSTRUCğIILOR ùI TURISMULUI

COD DE PROIECTARE
A CONSTRUCğIILOR CU
PEREğI STRUCTURALI
DE BETON ARMAT
INDICATIV CR2-1-1.1

Responsabil lucrare: Prof. dr. ing. Tudor POSTELNICU

PARTEA I Prevederi de proiectare

Elaboratori: Tudor POSTELNICU

Constantin PAVEL

PARTEA II Comentarii

Elaboratori: Tudor POSTELNICU

 CUPRINS

1. PROBLEME GENERALE
1.1. Modul de aplicare
1.2. Relatia cu alte prescripĠii

2. ALCĂTUIREA DE ANSAMBLU
2.1. DefiniĠii. Clasificări
2.2. Alcătuirea generală a clădirilor úi dispoziĠia elementelor structurale verticale
2.3. Alcătuirea elementelor structurale
2.4. Planúee
2.5. Rosturi
2.6. Infrastructura
2.7. Alcătuirea elementelor nestructurale

3. EXIGENğE GENERALE DE PROIECTARE

3.1. Probleme generale
3.2. ExigenĠe privind mecanismul structural de disipare a energiei (mecanismul de
plastificare)
3.3. Exigente de rezistenĠă úi de stabilitate
3.4. ExigenĠe de rigiditate
3.5. ExigenĠe privind ductilitatea locală úi eliminarea ruperilor cu caracter neductil
3.6. ExigenĠe specifice structurilor prefabricate

4. PROIECTAREA PRELIMINARĂ A ELEMENTELOR STRUCTURALE

4.1. Stabilirea încărcărilor verticale
4.2. Dimensionarea preliminară a sectiunilor pereĠilor
4.3. Dimensionarea preliminară a secĠiunilor grinzilor de cuplare

5. CALCULUL STRUCTURILOR CU PEREğI STRUCTURALI LA ACğIUNEA

ÎNCĂRCĂRILOR VERTICALE ùI ORIZONTALE
5.1. IndicaĠii generale
5.2. Schematizarea pentru calcul a structurilor cu pereĠi structurali
5.3. Determinarea eforturilor axiale de compresiune în pereĠii structurali din
acĠiunea încărcărilor verticale
5.4. Metoda simplificată pentru determinarea eforturilor secĠionale, în domeniul
elastic
5.5. Metode de calcul în domeniul postelastic

6. CALCULUL SECğIUNILOR PEREğILOR STRUCTURALI

6.1. GeneralităĠi
6.2. Valorile eforturilor secĠionale de dimnsionare
6.3. Efectul încărcărilor verticale excentrice
6.4. Dimensionarea secĠiunii de beton a pereĠilor structurali
6.5. Calculul armăturilor longitudinale úi transversale din pereĠii structurali
6.6. Calculul armăturilor din grinzile de cuplare
6.7. Calculul planúeelor ca diafragme orizontale
7. PREVEDERI CONSTRUCTIVE
7.1. Materiale utilizate
7.2. Alcătuirea sectiunii de beton a pereĠilor structurali. Dimensiuni minime
7.3. Armarea pereĠilor. Prevederi generale
7.4. Armarea în camp a pereĠilor structurali
7.5. Armări locale ale elementelor verticale
7.6. Armarea grinzilor de cuplare

8. PROBLEME SPECIFICE DE ALCĂTUIRE A STRUCTURILOR PREFABRICATE

8.1. Probleme generale
8.2. Alcătuirea panourilor
8.3. Îmbinările structurilor cu pereĠi din elemente prefabricate de beton armat

9. INFRASTRUCTURI
9.1. Prebleme generale
9.2. Tipuri de infrastructuri
9.3. IndicaĠii privind modul de calcul al elementelor infrastructurii
9.4. Probleme specifice de alcătuire a elementelor infrastructurilor

ANEXA A
PROCEDEU SIMPLIFICAT DE CALCUL STRUCTURAL

INDICAğII PRIVIND APLICAREA PREVEDERILOR CR2-1-1.1. COMENTARII

PROBLEME GENERALE
ALCĂTUIREA DE ANSAMBLU
EXIGENğE GENERALE
PROIECTAREA PRELIMINARĂ A ELEMENTELOR STRUCTURALE
CALCULUL STRUCTURILOR CU PEREğI STRUCTURALI LA ACğIUNEA
ÎNCĂRCĂRILOR VERTICALE ùI ORIZONTALE
CALCULUL SECğIUNILOR PEREğILOR STRUCTURALI
PREVEDERI CONSTRUCTIVE
PROBLEME SPECIFICE DE ALCĂTUIRE A STRUCTURILOR PREFABRICATE
INFRASTRUCTURI

BIBLIOGRAFIE
1. PROBLEME GENERALE

1.1. Modul de aplicare

1.1.1 Prezentul cod cuprinde prevederi referitoare la proiectarea construcţiilor cu

pereţi structurali de beton armat monolit şi/sau din elemente prefabricate.
Prevederile privind alcătuirea de ansamblu şi calculul structurilor cu pereţi
cât şi detaliile de alcătuire constructivă şi de armare a pereţilor se referă la
tipurile uzuale de structuri care apar în mod curent la clădirile etajate civile sau
industriale.
Pentru alte categorii de construcţii, cu forme, alcătuiri şi/sau solicitări
speciale, prevederile prezentului Cod vor fi luate în considerare cu caracter
orientativ.
1.1.2 În cazul construcţiilor situate pe terenuri sensibile la umezire şi, în general,
pe terenuri la care pot apărea tasări diferenţiate importante, este necesar ca, pe
lângă respectarea prevederilor prezentului Cod, să se prevadă şi măsuri
suplimentare de alcătuire, dimensionare şi armare corespunzătoare condiţiilor de
fundare respective. Aceste măsuri nu fac obiectul prezentei prescripţii.
1.1.3 Alcătuirea constructivă a structurilor cu pereţi de beton armat va fi pusă de
acord cu procedeele de execuţie folosite (sistemul de cofraj utilizat pentru pereţii
verticali, din beton armat monolit, sub formă de panouri mari prefabricate, modul
de execuţie al planşeelor, etc.).
Se va urmări ca tehnologia de execuţie să nu afecteze comportarea
structurală avută în vedere a proiectare.
1.1.4 Prevederile prezentului Cod trebuie interpretate ca având un caracter
minimal. De la caz la caz proiectanţii de structuri pot aplica şi alte metode de
calcul şi pot lua şi alte măsuri constructive pentru obţinerea nivelului dorit de
siguranţă.

1.2. Relaţia cu alte prescripţii

1.2.1 Sub aspectul măsurilor de protecţie seismică, prezentul Cod este bazat pe
prevederile normativului P100/92, faţă de care cuprinde detalieri şi precizări
suplimentare.
Proiectarea structurilor cu pereţi de beton armat va fi orientată pe
satisfacerea exigenţelor structurale (vezi cap.3):
- conformarea generală favorabilă a construcţiei;
- asigurarea unei rigidităţi suficiente la deplasări laterale;
- impunerea unui mecanism structural favorabil de disipare a energiei sub
acţiuni seismice de intensitate ridicată.

1.1
1.2.2 Metodele de proiectare seismică ale structurilor cu pereţi structurali de
beton armat, diferenţiate în funcţie de modul în care este modelată acţiunea
seismică, de fidelitatea modelului de calcul în raport cu caracterul, în general,
spaţial, dinamic şi neliniar al comportării structurale, precum şi de modul concret
în care sunt efectuate verificările ce privesc condiţiile de conformare antiseismică
şi performanţele răspunsului seismic, sunt cele prescrise la pct.2.3 şi tabelul 6.2
din Normativul P100/92, unde sunt precizate şi domeniile recomandabile de
utilizare a acestor metode.
1.2.3 Prevederile prezentului Cod vor fi completate după necesităţi cu
prevederile altor prescripţii sub a căror incidenţă se află construcţiile proiectate,
cum sunt:
- standardele din seria STAS 10101, referitoare la acţiunile în construcţii;
- standardele din seria STAS 10107, referitoare la proiectarea elementelor de
beton armat din construcţii civile şi industriale;
- standardele din seria STAS 3300, referitoare la calculul terenului de fundare;
- “Instrucţiunile tehnice pentru proiectarea şi executarea armării elementelor de
beton cu plase sudate” – P59/80;
- normativul NE012/99 pentru executarea lucrărilor de beton şi beton armat,
etc.

1.2
2. ALCĂTUIREA DE ANSAMBLU

2.1. Definiţii. Clasificări.

2.1.1 Construcţiile cu pereţi structurali sunt cele la care elementele structurale verticale
sunt constituite în totalitate sau parţial din pereţi de beton armat turnaţi monolit sau din
elemente prefabricate.
La aceste structuri este necesară realizarea planşeelor ca diafragme orizontale,
care asigură deformarea solidară în preluarea forţelor orizontale (din acţiunea vântului
sau a cutremurului) a elementelor verticale structurale – pereţi sau stâlpi.
2.1.2 După modul de participare a pereţilor la preluarea încărcărilor verticale şi
orizontale, sistemele structurale se clasifică în următoarele categorii:
A. Sisteme cu pereţi structurali, la care rezistenţa la forţe laterale este asigurată,
practic, în totalitate de către pereţi structurali de beton armat. Structura mai poate
cuprinde şi alte elemente structurale cu rol numai în preluarea încărcărilor verticale, a
căror contribuţie în preluarea forţelor laterale poate fi neglijată.
B. Sisteme mixte (duale) la care pereţii structurali conlucrează cu cadre de beton
armat în preluarea forţelor laterale.
2.1.3 Pereţii structurali se clasifică în:
- pereţi în consolă individuali (necuplaţi), legaţi numai prin placa planşeului;
- pereţi cuplaţi, constituiţi din doi sau mai mulţi montanţi (pereţi în consolă) conectaţi
într-un mod regulat prin grinzi (grinzi de cuplare), proiectate după caz, pentru o
comportare ductilă sau elastică.
- o categorie specială o constituie pereţii asamblaţi sub forma unor tuburi perforate
sau nu.

2.2. Alcătuirea generală a clădirilor şi dispoziţia elementelor structurale verticale

2.2.1 La stabilirea formei şi a alcătuirii de ansamblu a construcţiilor se vor alege, de

preferinţă, contururi regulate în plan, compacte şi simetrice pe verticala, evitându-se
disimetrii pronunţate în distribuţia volumelor, a maselor, a rigidităţilor şi a capacităţilor
de rezistenţă ale pereţilor şi a celorlalte subsisteme structurale, în cadrul aceluiaşi
tronson de clădire, în vederea limitării efectelor de torsiune generală sub acţiunea
seismică şi a altor efecte de interacţiune defavorabile.
La stabilirea configuraţiei structurii şi a pereţilor structurilor se vor respecta
prevederile paragrafelor 4.1 şi 4.3 din normativul P100/92 şi prevederile suplimentare
prezentate în continuare.
2.2.2 Astfel, în cadrul aceluiaşi tronson, suprafaţa planşeului la fiecare nivel va fi pe cât
posibil aceeaşi, iar distribuţia în plan a pereţilor va fi, de regulă, aceeaşi la toate
nivelurile, astfel ca acestea să se suprapună pe verticală. Se admit retrageri la ultimele
niveluri, inclusiv cu suprimări parţiale sau totale ale unor pereţi, urmărind să se evite
apariţia unor disimetrii de mase şi de rigidităţi.
2.2.3 În cazul când la parter sau la alte niveluri intervine necesitatea de a se crea spaţii
libere mai mari decât la etaje, se poate accepta suprimarea unor pereţi. Se vor lua
măsuri pentru a menţine şi la aceste niveluri capacităţi suficiente de rigiditate, de

2.1
rezistenţă şi de ductilitate pe ambele direcţii prin continuarea până la fundaţii a celorlalţi
pereţi şi prin alcătuirea adecvată a stâlpilor de la baza pereţilor întrerupţi.
2.2.4 La dispunerea pereţilor în plan se va urmări să se evite efectele negative
rezultate din apariţia unor excentricităţi suplimentare ca urmare a plastificării
nesimultane a unor pereţi la acţiunea cutremurului după anumite direcţii. De asemenea,
la poziţionarea pereţilor în plan se va urmări ca cerinţele de ductilitate să fie cât mai
uniform distribuite în pereţii structurii.
2.2.5 Amplasarea în plan a pereţilor structurali va urmări cu prioritate posibilitatea
obţinerii unui sistem avantajos de fundaţii (incluzând, dacă este necesar, pereţii de la
subsol şi/sau de la alte niveluri de la partea inferioară), în măsură să realizeze un
transfer cât mai simplu şi mai avantajos al eforturilor de la baza pereţilor la terenul de
fundare.
2.2.6 Pereţilor structurali cărora le revin cele mai mari valori ale forţelor orizontale
trebuie să li se asigure o încărcare gravitaţională suficientă (să fie suficient “lestaţi”)
astfel încât să se poată obţine condiţii avantajoase de preluare a solicitărilor din
încărcări orizontale şi de transmitere a acestora la terenul de fundare.
2.2.7 La construcţiile cu forma în plan dreptunghiulară, pereţii structurali se vor
dispune, de regulă, după două direcţii perpendiculare între ele. Se recomandă ca
rigidităţile de ansamblu ale structurii după cele două direcţii să fie de valori apropiate
între ele.
La clădirile de alte forme, aceleaşi cerinţe se pot realiza şi prin dispunerea pereţilor
după direcţiile determinate de forma clădirii.
2.2.8 Se va urmări ca rezultantele încărcărilor verticale (gravitaţionale) care acţionează
pereţii unei structuri să nu ducă la excentricităţi mari cu acelaşi sens faţă de centrele de
greutate ale pereţilor respectivi, neechilibrate pe ansamblul structurii la fiecare nivel.
2.2.9 Dintre pereţii interiori, se recomandă să fie folosiţi ca pereţi structurali cu
precădere aceia care separă funcţiuni diferite sau care trebuie să asigure o izolare
fonică sporită, necesitând ca atare grosimi mai mari şi care, în acelaşi timp, nu prezintă
goluri de uşi sau la care acestea sunt în număr redus. Din această categorie fac parte:
- la clădirile de locuit, pereţii dintre apartamente şi pereţii casei scării;
- la clădirile administrative, pereţii de la nucleul de circulaţie verticală şi de la grupurile
sanitare, etc.
2.2.10 Pereţii exteriori pot fi realizaţi din beton armat şi utilizaţi ca pereţi structurali, cu
condiţia asigurării izolării lor termice prin placare, la exterior, cu un material
termoizolator. Aceşti pereţi pot fi din beton armat monolit sau din elemente prefabricate.
2.2.11 La proiectarea structurilor cu pereţi structurali se va avea în vedere în afara
situaţiei construcţiei în faza de exploatare şi situaţiile care apar pe parcursul execuţiei,
în care lipsa unor elemente încă neexecutate (de exemplu, a planşeelor) pot impune
măsuri suplimentare în vederea asigurării stabilităţii şi capacităţii de rezistenţă necesare
ale pereţilor.

2.3. Alcătuirea elementelor structurale

2.3.1 Pentru elementele structurale verticale, pereţi individuali sau pereţi cuplaţi, se vor
alege, de preferinţă, forme de secţiuni cât mai simple (fig.2.1).

2.2
Astfel, se va urmări realizarea pereţilor cu
secţiuni lamelare sau întărite la extremităţi, în
funcţie de necesităţi, prin bulbi şi tălpi cu
dezvoltări limitate şi se vor evita, pe cât posibil,
secţiunile cu tălpi ample, rezultate din
intersecţia pereţilor de pe cele două direcţii
principale ale clădirii.

Fig.2.1
În cazul structurilor cu pereţi structurali deşi, dezideratul menţionat mai sus se
poate realiza printr-o dispunere judicioasă a golurilor şi prin eventuala fragmentare a
pereţilor.
2.3.2 Se vor adopta, când funcţiunea clădirii o impune, şiruri de goluri suprapuse, cu
dispoziţie ordonată, conducând la pereţi formaţi din plinuri verticale (montanţi), legate
între ele prin grinzi (rigle) de cuplare având configuraţia generală a unor cadre etajate.

Grinda de cuplare
2.3.3 Grinzile de cuplare vor avea
grosimea egală cu aceea a inimii
pereţilor verticali sau, dacă este
necesar, dimensiuni mai mari decât
aceasta (fig.2.2). În acest ultim caz Grinzi de cuplare
marginile dinspre gol ale pereţilor vor
avea cel puţin grosimea grinzilor (vezi
şi 7.2.4).
Fig.2.2

2.3.3 În situaţiile în care se urmăreşte

obţinerea unor elemente structurale cu
capacităţi sporite de rigiditate şi de rezistenţă
(de exemplu, pentru realizarea unei
comportări de element cu secţiune tubulară
închisă la unele nuclee de pereţi) se
recomandă decalarea golurilor pe înălţimea
clădirii, în mod ordonat, ca în fig.2.3.

2.4. Planşee
Fig.2.3

2.4.1 Planşeele vor fi astfel alcătuite încât să asigure satisfacerea exigenţelor

funcţionale (de exemplu, cele de izolare fonică), precum şi cele de rezistenţă şi de
rigiditate, pentru încărcări verticale şi orizontale.
Modul de alcătuire al planşeelor se va corela cu distanţele dintre pereţii
structurali astfel încât planşeele să rezulte, practic, indeformabile pentru încărcări în
planul lor.

2.3
2.4.2 Planşeele pot fi realizate şi din elemente prefabricate, cu condiţia ca soluţiile de
îmbinare să asigure planşeului exigenţele menţionate la 2.4.1.
2.4.3 Se va urmări ca prin forma în plan aleasă pentru planşeu şi prin dispunerea
adecvată a golurilor cu diferite destinaţii (pentru scări, lifturi, instalaţii, echipamente) să
nu se slăbească exagerat planşeul după anumite secţiuni, în care să apară riscul de
rupere la acţiunea unor cutremur de intensitate mare.

2.5. Rosturi

2.5.1 Se vor prevedea, după necesităţi, rosturi de dilatare-contracţie, rosturi seismice

şi/sau rosturi de tasare.
Se va urmări ca rosturile să cumuleze două sau toate cele trei roluri menţionate.
2.5.2 În vederea reducerii sub limite semnificative, din punct de vedere structural, a
eforturilor din acţiunea contracţiei betonului şi a variaţiilor de temperatură, lungimea “L”
a tronsoanelor de clădire, ca şi lungimea “l” între capetele extreme ale pereţilor (fig.2.4)
nu vor depăşi, de regulă, valorile date în tabelul 1.

Fig.2.4
Tabelul 1
Tipuri de planşeu L (m) l (m)
Planşeu din beton armat monolit sau planşeu cu alcătuire
45 40
mixtă (din predale prefabricate cu o placă de beton armat)
Planşeu prefabricat cu o suprabetonare de 6-7 cm 55 45

2.5.3 Dispunerea rosturilor seismice şi lăţimea acestora vor respecta prevederile din
paragraful 4.4 al normativului P100/92.
În cazul unor tronsoane de clădire vecine, cu înălţime şi alcătuire similare,
lăţimea rostului poate fi redusă până la dimensiunea minimă realizabilă constructiv.
Se recomandă ca la construcţiile înalte, cu mase mari (orientativ, la clădiri cu mai
mult de 9 niveluri supraterane) amplasate în zonele seismice de calcul A, B şi C,
dimensiunea L şi a tronsoanelor să nu depăşească 40 m.
2.5.4 În cazul în care construcţia este alcătuită din corpuri cu mase pronunţat diferite
(de exemplu, au înălţimi foarte diferite), sau când acestea sunt fundate pe terenuri cu
2.4
proprietăţi substanţial diferite, rosturile vor traversa şi fundaţiile, constituind şi rosturi de
tasare.

2.6. Infrastructura

2.6.1 Pereţii structurali, individuali (în consolă) sau cuplaţi vor fi prevăzuţi la partea lor
inferioară cu elemente structurale care să permită transmiterea adecvată a solicitărilor
pereţilor la terenul de fundare.
Ansamblul acestor elemente structurale, care pe lângă fundatii, poate include,
atunci când există, pereţii subsolului sau a mai multor niveluri de la baza structurii,
alcătuieşte infrastructura construcţiei.
În raport cu mărimea solicitărilor care apar la baza pereţilor structurali şi
configuraţia pereţilor subsolului se pot prevedea diferite soluţii, dintre care cele mai
importante sunt:
a) Fundaţii izolate de tipul celor adoptate în cazul stâlpilor structurilor în cadre, dar cu
proporţii şi dimensiuni corelate cu mărimea eforturilor din pereţii structurali.
Un tip special de fundaţii din această categorie îl constituie fundaţiile realizate sub
pereţi care se pot roti liber la bază (vezi fig.9.8), de exemplu fundaţii cu cuzinet şi
bloc de beton simplu.
b) Grinzi de fundaţii pe una sau două direcţii, constituind fundaţiile comune pentru mai
mulţi pereţi.
c) Infrastructuri realizate sub forma unor cutii închise cu mare rigiditate şi cu mare
capacitate de rezistenţă la încovoiere, forţă tăietoare şi torsiune, alcătuite din
planşeul peste subsol, pereţii subsolului, fundaţiile şi radierul (eventual placa
pardoseală de beton armat).

2.7. Alcătuirea elementelor nestructurale

2.7.1 Se recomandă utilizarea elementelor de compartimentare uşoare, care să poată

fi modificate sau înlocuite pe durate de exploatare a construcţiilor şi care să fie cât mai
puţin sensibile la deplasări în planul lor.
2.7.2 În cazul pereţilor executaţi din materiale rezistente (de exemplu, din zidărie de
cărămidă) se va urmări, ca prin alcătuirea lor (dimensiuni, poziţia şi dimensiunea
golurilor) şi modul lor de prindere de elementele structurale, să se evite realizarea unor
interacţiuni nefavorabile şi să se asigure limitarea degradărilor în pereţi în conformitate
cu prevederile normativului de proiectare antiseismică.

2.5
3. EXIGENŢE GENERALE DE PROIECTARE

3.1. Probleme generale

Proiectarea construcţiilor cu pereţi structurali trebuie să urmărească satisfacerea

tuturor exigenţelor specifice de diferite naturi (funcţionale, structurale, estetice, de
încadrare în mediul construit, de execuţie, de întreţinere şi de reparare/consolidare,
etc), în funcţie de condiţiile concrete pe amplasament (geotehnice, climatice, seismice,
vecinătatea cu alte construcţii, etc.) şi de importanţa construcţiei. Astfel se poate
asigura o comportare favorabilă în exploatare, cu un nivel controlat de siguranţă.
Satisfacerea exigenţelor structurale referitoare la preluarea acţiunilor de diferite
categorii, în particular a celor seismice, se realizează prin:
- concepţia generală de proiectare a structurii privind mecanismul structural de
deformare elasto-plastica (si implicit de disipare de energie);
- o modelare fidelă în raport cu comportarea reală şi utilizarea unor metode de calcul
adecvate pentru determinarea eforturilor şi dimensionarea elementelor structurale;
- respectarea prevederilor prezentului Cod şi ale celorlalte prescripţii sub incidenţa
cărora se află construcţia, referitoare la calculul, alcătuirea şi execuţia tuturor
elementelor structurale şi nestructurale.

3.2. Exigenţe privind mecanismul structural de disipare a energiei

(mecanismul de plastificare)

Obţinerea unui mecanism structural de disipare a energiei favorabil sub acţiuni

seismice de intensitate ridicată în cazul construcţiilor cu pereţi structurali de beton armat
implică:
- dirijarea deformaţiilor plastice în grinzile de cuplare şi la baza pereţilor;
- cerinţe de ductilitate moderate şi cât mai uniform distribuite în ansamblul structurii;
- capacităţi de deformare postelastică substanţiale şi comportare histeretică stabilă în
zonele plastice;
- eliminarea ruperilor premature, cu caracter fragil, datorate pierderii ancorajelor,
acţiunii forţelor tăietoare, etc.;
- eliminarea apariţiei unor fenomene de instabilitate care să nu permită atingerea
capacităţilor de rezistenţă proiectate.
De regulă, prin proiectarea structurală trebuie să se asigure o comportare în
domeniul elastic pentru planşee şi sistemul infrastructurii cu fundaţiile aferente.
Modalităţile practice de impunere a mecanismelor de plastificare adecvate sunt
prezentate la 6.2.

3.3. Exigenţe de rezistenţă şi de stabilitate

Exigenţele de rezistenţă impun ca acţiunile seismice de intensitate mare să nu

reducă semnificativ capacitatea de rezistenţă a secţiunilor celor mai solicitate ale
structurii.
Practic, se consideră că cerinţele de rezistenţă sunt satisfăcute, dacă în toate
secţiunile capacitatea de rezistenţă, evaluată pe baza prevederilor din STAS 10107/0-
90, cu precizările din prezentul Cod şi în condiţiile respectării regulilor de alcătuire

3.1
prevăzute de acestea, este superioară, la limită egală, cu valorile de calcul maxime ale
eforturilor secţionale.
Exigenţele de stabilitate impun evitarea pierderii stabilităţii formei (voalării)
pereţilor în zonele puternic comprimate şi eliminarea fenomenelor de răsturnare
datorate unei suprafeţe de rezemare pe teren insuficiente.
Tot în categoria fenomenelor de instabilitate, care trebuie evitate, se încadrează
şi situaţiile în care distribuţia în plan a pereţilor duce la excentricităţi exagerate ale
centrului maselor în raport cu centrul de rigiditate al pereţilor structurali, în absenţa unor
pereţi care să preia în mod eficient momentele de torsiune generală (vezi 2.2.1; 2.2.4).

3.4. Exigenţe de rigiditate

Construcţiile cu pereţi structurali vor fi prevăzute prin proiectare cu o rigiditate la

deplasări laterale în acord cu prevederile normativului de proiectare seismică.
De asemenea, rigiditatea pereţilor structurali trebuie să fie suficient de mare
pentru a asigura şi condiţia de necoliziune la rosturi a tronsoanelor de clădire vecine, cu
caracteristici de vibraţie pronunţat diferite.

3.5. Exigenţe privind ductilitatea locală şi eliminarea ruperilor cu caracter

neductil

Condiţia de ductilitate în zonele plastice ale structurilor cu pereţi de beton armat

are în vedere asigurarea unei capacităţi suficiente de rotire postelastică în articulaţiile
plastice, fără reduceri semnificative ale rigidităţii şi/sau capacităţii de rezistenţă în urma
unor cicluri ample de solicitare seismică.
În mod practic condiţia de ductilitate locală se exprimă printr-un criteriu de
limitare a înălţimii relative a zonei comprimate a secţiunilor sau, în cazul elementelor
verticale, pentru evaluări preliminare, printr-un criteriu echivalent, mai aproximativ, de
limitare a efortului unitar mediu de compresiune.
În vederea mobilizării capacităţii de ductilitate la solicitarea de încovoiere cu sau
fără efort axial, se va asigura, prin dimensionare, un grad superior de siguranţă faţă de
ruperile cu caracter fragil sau mai puţin ductil, cum sunt:
- ruperea la forţă tăietoare în secţiunile înclinate;
- ruperea la forţele de lunecare, în lungul rosturilor de lucru sau în lungul altor
secţiuni, prefisurate;
- pierderea aderenţei betonului la suprafaţa armăturilor în zonele de ancorare şi de
înnădire;
- ruperea zonelor întinse armate sub nivelul corespunzător eforturilor de fisurare.
În acelaşi scop sunt necesare măsuri pentru evitarea fenomenului de pierdere a
stabilităţii zonelor comprimate de beton şi a armăturilor comprimate (vezi pct.4.2.3 şi
6.4.1).

3.6. Exigenţe specifice structurilor prefabricate

3.2
 Proiectarea structurilor rezultate din asamblarea unor elemente prefabricate de
perete, de suprafaţă sau liniare, trebuie să urmărească obţinerea unei comportări
practic identice cu cea structurilor similare realizate din beton armat monolit.
În acest scop, îmbinările verticale, orizontale sau după alte direcţii între
elementele prefabricate va trebui să fie solicitate în domeniul elastic, sub încărcările
care corespund stadiului ultim pentru structura în ansamblu.
Valorile forţelor de lunecare şi ale celorlalte forţe care intervin la dimensionarea
elementelor de îmbinare vor fi cel puţin egale cu valorile asociate mecanismului de
plastificare structural.

3.3
4. PROIECTAREA PRELIMINARĂ A ELEMENTELOR
STRUCTURALE

4.1. Stabilirea încărcărilor verticale

Valorile încărcărilor verticale se stabilesc pe baza prevederilor standardelor de

acţiuni, corespunzător grupării fundamentale sau speciale de încărcări, după caz.
Valorile eforturilor axiale din pereţi şi din celelalte elemente verticale ale
structurii, provenite din încărcările verticale, se determină pe baza suprafeţelor aferente
secţiunilor acestora, în funcţie de alcătuirea (modul de descărcare) planşeelor (vezi
pct.5.3).

4.2. Dimensionarea preliminară a secţiunilor pereţilor

4.2.1 Aria totală a inimilor pereţilor pe o direcţie (în m2) va fi, de regulă, cel puţin cea
dată de relaţia:
α k s n A pl
∑ A bi ≥ (4.1)
100
în care:
∑ A bi = aria inimilor, în secţiune orizontală, ale tuturor pereţilor structurali, cu contribuţie
semnificativă în preluarea forţelor orizontale, orientaţi paralel cu acţiunea
forţelor orizontale;
α = coeficient de importanţă a construcţiei, conform P100/92;
ks = coeficientul zonei seismice de calcul, conform P100/92;
Apl = aria suprafeţei planşeului în m2;
n = numărul de niveluri de clădire (numărul de planşee) situate deasupra
secţiunii considerate.

4.2.2 Grosimea pereţilor va fi cel puţin 15 cm. La clădiri cu până la 10÷12 niveluri se
recomandă să se păstreze dimensiuni constante ale secţiunilor pereţilor pe toată
înălţimea.
4.2.3 Aria bulbilor sau tălpilor At prevăzute la capetele secţiunii pereţilor cu aria inimii
Ai va respecta relaţiile:
At
no ≤ 1,5 + 0.35 (4.2)
Ai
pentru zonele seismice de calcul A ÷ D şi
At
no ≤ 1,5 + 0.50 (4.3)
Ai
pentru zonele seismice de calcul E şi F.
S-a notat:

4.1
 N
no = (4.4)
b h Rc
unde N este efortul axial de compresiune în pereţi, b şi h dimensiunile inimii peretelui,
iar Rc rezistenţa de calcul a betonului la compresiune.
Relaţiile (4.2) şi (4.3) servesc şi la evidenţierea situaţiilor în care apare
necesitatea prevederii de bulbi sau tălpi la extremităţile pereţilor.

4.3. Dimensionarea preliminară a secţiunilor grinzilor de cuplare

4.3.1 Înălţimea grinzilor de cuplare la clădirile obişnuite se va lua egală cu

dimensiunea plinului de deasupra golurilor de uşi şi ferestre.
4.3.2 Lăţimea grinzilor se va lua egală, de regulă, cu grosimea pereţilor.

4.2
5. CALCULUL STRUCTURILOR CU PEREŢI STRUCTURALI
LA ACŢIUNEA ÎNCĂRCĂRILOR VERTICALE ŞI ORIZONTALE

5.1. Indicaţii generale

5.1.1 Calculul elementelor structurale ale construcţiilor cu pereţi de beton armat se

face pentru grupările fundamentală şi specială de încărcări.
Pentru clădirile curente sub aspectul regimului de înălţime, al valorilor încărcărilor
gravitaţionale, gruparea specială, incluzând acţiunea seismică, este cea care
dimensionează, de regulă, în condiţiile aplicării prescripţiilor din ţara noastră,
elementele structurale verticale.
În cadrul prezentului Cod se are în vedere, cu prioritate, calculul în gruparea
specială de încărcări pentru aceste elemente.
5.1.2 Proiectarea seismică a structurilor cu pereţi structurali, pe baza prezentei
prescripţii, are în vedere un răspuns seismic neliniar al ansamblului suprastructură-
infrastructură-teren de fundare, implicând absorbţia şi disiparea de energie prin
deformaţii postelastice. Astfel:
a) Se urmăreşte, de regulă, localizarea deformaţiilor postelastice în elementele
suprastructurii. Prevederile din prezentul Cod au în vedere asigurarea unei
comportări ductile pentru aceste elemente;
b) În cazuri speciale se admite să se realizeze ansamblul structural astfel încât
deformaţiile postelastice să se dezvolte cu prioritate în elementele infrastructurii.
În situaţiile în care se optează pentru această soluţie se vor lua măsurile de
ductilizare necesare ale elementelor structurale respective, cu reducerea
corespunzătoare a cerinţelor de ductilitate pentru elementele suprastructurii.
c) În situaţiile în care soluţiile de la punctele a) şi b) nu se pot realiza, de exemplu în
cazul unor construcţii ce urmează să se execute în spaţiile limitate dintre alte
construcţii existente (care nu permit dezvoltarea suprafeţei de rezemare a structurii),
se pot admite deformaţii inelastice limitate şi în terenul de fundare, controlate prin
procedee de calcul adecvate. Şi în aceste cazuri se pot diminua măsurile de
ductilizare ale elementelor structurale, deoarece cerinţele de ductilitate ale acestora
sunt mai mici decât cele corespunzătoare construcţiilor obişnuite.
În situaţiile în care se optează pentru abordări de tip b) şi/sau c) trebuie să existe
condiţii de acces şi de intervenţie la elementele proiectate pentru a lucra ca elemente
disipative.
Dirijarea deformaţiilor neliniare în unul sau mai multe din cele trei părţi ale
ansamblului suprastructură-infrastructură-teren de fundare se va face prin metode de
calcul omologate. Corelarea capacităţilor de rezistenţă ale celor trei componente se va
face pe baza valorilor medii ale rezistenţei betonului, armăturii de oţel şi, respectiv, a
terenului de fundare.
5.1.3 În condiţiile în care abordarea unui calcul structural, care să reflecte întreaga
complexitate a comportării structurale, nu este încă practic posibilă decât pentru cazuri
particulare, pentru construcţiile curente se permite utilizarea metodelor de calcul din
categoria A, conform P100/92, care admit următoarele simplificări principale:

5.1
a) Calculul la acţiunea seismică se face la încărcările de calcul stabilite conform
capitolului 5 din normativul P100/92, aplicate static pe structura considerată ca
având o comportare elastică;
b) Dirijarea formării unui mecanism structural de disipare a energiei favorabil, cu
deformaţii plastice dezvoltate în grinzile de cuplare şi la baza pereţilor structurali, se
face prin dimensionarea elementelor structurale la valorile de eforturi prescrise în
paragraful 6.2 în prezentul Cod;
c) Cerinţele de ductilitate se consideră implicit satisfăcute prin respectarea condiţiilor
de calcul şi de alcătuire constructivă, date în prezentul Cod;
d) În cazul clădirilor cu forme regulate, cu elementele structurale (pereţi, eventual
cadre) orientate pe două direcţii principale de rigiditate ale structurii, calculul se
efectuează separat pe cele două direcţii. În cazul în care elementele structurale
verticale sunt orientate pe direcţii care diferă de direcţiile principale ale construcţiei,
calculul se efectuează pe mai multe direcţii stabilite ca potenţial nefavorabile din
punct de vedere al comportării structurale la acţiuni orizontale;
e) Deformaţiile planşeelor se consideră neglijabile în raport cu deformaţiile pereţilor.
Prevederile din prezentul Cod se referă la cazurile în care aceste simplificări pot
fi acceptate.
În aceste condiţii pentru calculul unei structuri cu pereţi structurali la acţiunea
încărcărilor verticale şi orizontale sunt necesare următoare operaţii principale:
(i) Alcătuirea iniţială a structurii (dispunerea pereţilor structurali, alegerea formei
secţiunilor, a dimensiunilor elementelor structurale, etc.), inclusiv ale
infrastructurii;
(ii) Modelarea structurii pentru calcul (stabilirea secţiunilor active ale pereţilor
structurali, pentru fiecare direcţie de acţiune a încărcărilor orizontale şi ale
grinzilor de cuplare, conform prevederilor paragrafului 5.2);
(iii) Stabilirea nivelului la care se consideră încastrarea pereţilor (conform cap.9);
(iv) Determinarea încărcărilor verticale aferente fiecărui perete structural şi a
eforturilor secţionale de compresiune produse de aceste încărcări (conform
paragrafului 5.3);
(v) Verificarea preliminară a secţiunilor pereţilor structurali pe baza criteriilor din
cap.4 din prezentul Cod şi eventual modificarea acestora (prin mărirea grosimii
inimii, prevederea de bulbi la capetele libere, mărirea clasei betonului de la
nivelurile inferioare ale clădirilor cu înălţimi mari, etc.);
(vi) Determinarea caracteristicilor de rigiditate ale pereţilor structurali pentru fiecare
direcţie de acţiune a încărcărilor orizontale (conform paragrafelor 5.2 şi 5.4).
(vii) Stabilirea încărcărilor orizontale de calcul conform cap.5 din P100/92 ;
(viii) Determinarea eforturilor secţionale din acţiunea încărcărilor orizontale. Se
recomandă calculul cu programe de calcul automat care să ia în considerare
comportarea spaţială a structurii. În cazurile precizate la paragraful 5.4.3
referitoare la structurile ordonate, cu alcătuire monotonă pe verticală şi cu
înălţimi mici şi medii (≤ 9 niveluri), se pot aplica metodele simplificate prezentate
în anexă, efectuând calculul manual sau automat printr-un program bazat pe
ipotezele simplificate respective;
(ix) Determinarea eforturilor secţionale de dimensionare din încărcările orizontale pe
baza prevederilor paragrafului 6.2;

5.2
(x) În cazurile speciale când încărcările verticale se aplică cu excentricităţi
pronunţate (de exemplu, construcţii cu balcoane în consolă pe o singură parte a
clădirii, construcţii cu nucleu de pereţi încărcat excentric, etc.), determinarea pe
aceeaşi schemă de calcul şi eforturile secţionale din aceste încărcări, care se
însumează cu eforturile produse de încărcările orizontale;
(xi) Calculul şi armarea grinzilor de cuplare, la încovoiere şi la forţă tăietoare
(conform prevederilor de la 6.6);
(xii) Calculul şi armarea elementelor verticale la compresiune (întindere) excentrică,
la forţă tăietoare în secţiuni înclinate şi în rosturile de turnare (pe baza
prevederilor din STAS 10107/0-90 şi a celor de la paragraful 6.5 din prezentul
Cod);
(xiii) Calculul, în cazul structurilor prefabricate, al îmbinărilor verticale şi orizontale ale
pereţilor şi al îmbinărilor dintre planşeu şi pereţii structurali (conform 6.5.2 şi
6.5.3);
(xiv) Determinarea eforturilor în diafragmele orizontale formate de planşee şi calculul
armăturilor necesare (conform 6.7);
(xv) Alcătuirea pereţilor structurali şi a grinzilor de cuplare (conform cap.7).
(xvi) Evaluarea iniţială a dimensiunilor elementelor infrastructurii şi a fundaţiilor;
(xvii) Modelarea infrastructurii pentru calcul: stabilirea încărcărilor (a forţelor de
legătură cu suprastructura şi cu terenul), modelarea legăturilor structurale ale
elementelor infrastructurii, etc.;
(xviii) Calculul eforturilor secţionale în elementele infrastructurilor prin metode de calcul
(de regula cu programe de calcul automat) compatibile modelului de calcul
stabilit la xvii);
(xix) Calculul de dimensionare a elementelor infrastructurii şi al fundaţiilor.

5.2. Schematizarea pentru calcul a structurilor cu pereţi structurali

5.2.1 Secţiunile de calcul (active) ale pereţilor structurali.

În calculul simplificat admis pentru structurile cu pereţi structurali, constând în
calcule independente pe două sau mai multe direcţii, problema secţiunilor active ale
pereţilor (a conlucrării tălpilor cu inima pereţilor) intervine la:
(i) Evaluarea rigidităţilor la deplasare laterală şi implicit la stabilirea eforturilor
secţionale din acţiunea forţelor orizontale care revin pereţilor structurali;
(ii) Determinarea încărcărilor verticale aferente pereţilor structurali;
(iii) Evaluarea ductilităţilor secţionale;
(iv) Stabilirea forţei tăietoare de calcul, asociate capacităţii de rezistenţă la
încovoiere cu efort axial.
În cazul în care talpa este constituită dintr-un bulb (fig.5.1a), lăţimea activă se ia
egală cu lăţimea reală a bulbului bp = Bp.

5.3
 Fig.5.
1
În cazul pereţilor structurali a căror secţiune prezintă tălpi la una sau ambele
extremităţi (rezultate, de exemplu, din intersecţia pereţilor de pe cele două direcţii,
fig.5.1b), lăţimea activă bp de conlucrare a tălpilor este dată de relaţia (5.1):
bp = b + ∆b st + ∆b dr (5.1)

unde ∆b se stabileşte pe baza relaţiilor (fig.5.2):

hi
∆b = lo ≤ 1,5 hi (5.2)
h i + hi + 1
şi ∆b ≤ distanţa până la primul gol (până la marginea peretelui).

Fig.5.2
S-a notat:
b = grosimea inimii;
hi ,hi+1= înălţimile secţiunilor unor pereţi paraleli consecutivi;
lo = distanţa liberă între doi pereţi consecutivi.
La structurile cu etaje înalte şi Grinzi de cuplare
goluri relativ mici (fig.5.3) se rigide si
rezistente
recomandă considerarea în calcul a
peretelui ca element unic, cu
secţiunea indeformabilă, cu condiţia
asigurării, prin modul de alcătuire al
grinzilor de cuplare rigide, a unei
comportări în domeniul elastic a
acestor grinzi.
În situaţiile în care pereţii se
intersectează formând un nucleu,
întreg nucleul poate fi considerat un

5.4
element unic. Fig.5.3
Pentru calculul deformaţiilor
produse de forţele tăietoare
secţiunea activă se ia egală cu
secţiunea inimii (fig.5.4).

Fig.5.4

5.2.2 Secţiunile de calcul (active) ale grinzilor de cuplare

a) Pentru calculul
deformaţiilor produse de
momentele încovoietoare, la
determinarea eforturilor
secţionale secţiunea activă a
grinzii de cuplare se ia
conform fig.5.5:
Fig.5.5
- dacă planşeele sunt prefabricate sau turnate ulterior pereţilor şi nu se realizează
şi conlucrarea plăcii cu grinda, secţiunea se consideră dreptunghiulară ca în fig.5.5a cu
înălţimea hr până sub placa planşeului;
- dacă planşeele se toarnă odată cu pereţii sau se prevăd măsuri de realizare a
conlucrării plăcii cu grinda, se ţine seama de conlucrarea plăcii ca în fig.5.5b luând:
∆b st , ∆b dr = 0,25 lo ≤ 2 hp (5.5)

unde lo = lumina liberă a golului;

hp = grosimea plăcii.
Pentru calculul deformaţiilor produse de forţele tăietoare, secţiunea se ia egală
cu secţiunea inimii.
b) Pentru evaluarea capacităţii de rezistenţă se aplică prevederile STAS 10107/0-
90.

5.3. Determinarea eforturilor axiale de compresiune în pereţii structurali din

acţiunea încărcărilor verticale

Încărcările verticale transmise de planşeu pereţilor structurali se determină pe

baza suprafeţelor aferente secţiunilor acestora, ţinând seama de alcătuirea planşeelor
care influenţează distribuţia reacţiunilor pe contur (plăci armate pe o singură direcţie

5.5
sau pe două direcţii, plăci cu grinzi). Se admite că eforturile unitare de compresiune din
încărcările verticale sunt uniform distribuite pe suprafaţa secţiunii transversale a
pereţilor.
Valoarea forţei axiale de compresiune din încărcările gravitaţionale se obţine prin
înmulţirea valorii medii a eforturilor unitare de compresiune cu suprafaţa secţiunii active
a peretelui.
Pentru încărcările locale, concentrate sau distribuite, se admite că repartizarea
în corpul pereţilor se face cu o pantă de 2/3 ca în fig.5.6a. În cazul golurilor în pereţii
structurali, linia de descărcare se deviază conform fig.5.6b.
În cazurile
obişnuite se admite că
rezultanta încărcărilor
verticale este aplicată în
centrul de greutate al
secţiunii active a
peretelui. Dacă distanţa
dintre centrul de
greutate al încărcărilor
verticale şi centrul de Fig.5.6
greutate al secţiunii
peretelui este relativ
mare şi dacă efectul excentricităţilor nu se echilibrează pe ansamblul structurii (fig.6.5),
se efectuează un calcul separat, pentru stabilirea eforturilor din încărcările verticale,
utilizând metode de calcul prezentată la paragraful 5.4.

5.4. Metoda simplificată pentru determinarea eforturilor secţionale, în domeniul

elastic

În prezenta secţiune se fac precizări privind modul de utilizare al metodelor

simplificate de calcul al structurilor cu pereţi structurali în domeniul elastic, bazate pe
modelarea pereţilor structurali prin cadre etajate (structuri alcătuite din elemente de tip
bară).
5.4.1 Ipoteze şi scheme de bază

5.6
a) În calculul cu structura formată
din bare, se ţine seama de toate
tipurile de deformaţii produse de
acţiunea diferitelor eforturi secţionale:
momente încovoietoare, forţă
tăietoare şi eforturi axiale. În cazurile
curente se admite să se neglijeze
deformaţiile datorate eforturilor axiale
în grinzile de cuplare, precum şi
eforturile axiale din pereţii structurali
datorate încărcărilor verticale.
b) Deschiderile teoretice ale cadrului
etajat, care schematizează pereţii
cuplaţi cu goluri suprapuse, se iau
între axele elementelor verticale.
Pentru grinzile de cuplare (fig.5.7) se
consideră deformabilă (la încovoiere
şi la forţă tăietoare) numai porţiunea Fig.5.7
centrală lo, având lungimea luminii
(deschiderii libere) golului, iar
porţiunile laterale (L - lo) se admit a fi
indeformabile (aria secţiunii se
consideră în calcul infinită).
c) În cazul pereţilor cu grinzi de
cuplare înalte în raport cu înălţimea
nivelului, se va ţine seama de variaţia
secţiunii montanţilor, considerând ca
deformabile zonele cuprinse între
grinzile de cuplare (lumina), iar în
rest indeformabile (fig.5.8b).

b)
a)
Fig.5.8
5.4.2 Valorile de calcul ale rigidităţilor elementelor structurale
În prezentul paragraf se dau valori pentru determinarea caracteristicilor de
rigiditate, utilizate la calculul eforturilor secţionale.
În cazurile curente aceste valori ale caracteristicilor de rigiditate se pot utiliza şi la
determinarea caracteristicilor vibraţiilor proprii, inclusiv a perioadelor de oscilaţie în
diferite moduri proprii, precum şi la calculul deplasărilor orizontale la verificarea
condiţiilor de deplasare relativă de nivel sau la dimensionarea rosturilor seismice între
diferitele tronsoane ale unei clădiri sau între clădiri vecine.
În situaţiile în care sunt necesare evaluări mai precise ale deformaţiilor
structurale, se aplică procedeele de calcul specifice pentru barele de beton armat,
respectiv prin integrarea în lungul elementelor a deformaţiilor specifice (axiale şi de
rotire) stabilite prin considerarea simultană a condiţiilor statice, geometrice şi a legilor σ
- ε ale betonului şi oţelului.

5.7
 Valorile de calcul (echivalente) ale caracteristicilor geometrice secţionale utilizate
în determinarea caracteristicilor de rigiditate a elementelor structurale se iau după cum
urmează:
a) Pentru pereţi structurali:
N
• dacă = 0,4 → Ie = 0,8 Ib (5.6)
A bR c
A e = 0,9 A b (5.7)
A ei = 0,8 A bi (5.8)
N
• dacă = 0,0 → Ie = 0,4 Ib (5.9)
A bR c
A e = 0,6 A b (5.10)
A ei = 0,5 A bi (5.11)
N
• dacă = −0,2 → Ie = 0,1 Ib (5.12)
A bR c
A e = 0,4 A b (5.13)
A ei = 0,2 A bi (5.14)
Pentru valori intermediare ale raportului N/AbRc, valorile de calcul ale Ie , Ae , Aei
se stabilesc prin interpolare liniară, unde Ie , Ae , Aei sunt valorile de calcul
(echivalente)ale momentului de inerţie, ariei secţiunii transversale şi ariei secţiunii de
forfecare, iar Ib , Ab , Abi sunt valorile corespunzătoare ale secţiunii de beton
(nefisurate).
Cu N şi Rc s-au notat valoarea de calcul a forţei axiale (pozitivă pentru
compresiune) în secţiune şi respectiv, valoarea rezistenţei betonului la compresiune.
În vederea reducerii numărului de ipoteze de încărcare cu forţe orizontale la
evaluarea eforturilor secţionale de calcul, în cazul structurilor de tip obişnuit se admite
să se utilizeze valorile caracteristicilor de rigiditate ale secţiunilor nefisurate (Ib , Ab , Abi )
ale montanţilor. Valorile momentelor de încovoiere şi forţelor tăietoare de dimensionare
(de calcul) se determină, în acest caz, prin redistribuţia adecvată a eforturilor între
elementele verticale, care să ţină seama de gradul diferit de fisurare al acestora. Acest
procedeu de calcul simplificat nu furnizează şi valorile de calcul ale deplasărilor
orizontale.
b) Pentru grinzile de cuplare:
• în cazul armării cu bare ortogonale (bare longitudinale şi etrieri):
Ie = 0,4 Ib (5.15)
A e = 0,4 A b (5.16)
• în cazul armării cu carcase diagonale:
Ie = 0,6 Ib (5.17)
A e = 0,6 A b (5.18)
În calculul deformaţiilor se va utiliza o valoare unică a modulului de elasticitate al
betonului Eb corespunzător clasei prescrisă prin proiect.

5.4.3 Metode de calcul structural

5.8
 Pentru stabilirea eforturilor secţionale în elementele structurilor cu pereţi de
beton armat se pot utiliza metodele de calcul pentru structurile spaţiale alcătuite din
bare.
În cazurile curente în care planşeele de beton armat satisfac condiţia de
diafragme, practic infinit rigide şi rezistente pentru forţe aplicate în planul lor, se vor
aplica metode de calcul în care deformaţiile solidare ale pereţilor pot fi definite de numai
trei componente ale deplasării la fiecare nivel (două translaţii şi o rotire).
În cazul unor structuri nu prea înalte (orientativ, cu până la 10 niveluri), cu
alcătuire regulată şi la care pereţii structurali prezintă monotonie geometrică pe verticală
se admite utilizarea procedeului de calcul structural simplificat descris în anexă. Metoda
poate fi aplicată şi la structuri mai înalte sau cu o alcătuire mai puţin regulată în
evaluările iniţiale din faza predimensionării.
Pentru structuri cu alcătuire complexă, cu forme complicate de secţiuni de pereţi
rezultate din intersecţia pereţilor structurali, cu goluri de dimensiuni diferite de la nivel la
nivel sau/şi care nu sunt dispuse ordonat sau în cazurile în care este necesar să se
determine starea de eforturi pentru direcţii ale forţelor orizontale care nu se suprapun cu
direcţiile principale ale structurii, se recomandă utilizarea modelării pereţilor din
elemente finite de tip panou, grindă şi stâlpi. În acest scop se pot folosi programele de
calcul care permit o asemenea abordare.

5.5. Metode de calcul în domeniul postelastic

Clasificarea, caracterizarea şi domeniile de utilizare ale metodelor de calcul al

structurilor în domeniul postelastic sunt date în cap.5.8 şi tabelul 6.2 din Normativul
P100/92.
În cele ce urmează se fac precizări referitoare la particularităţile utilizării acestor
metode în cazul structurilor cu pereţi structurali.

5.5.1 Clasificarea metodelor de calcul

Metodele de calcul în domeniul postelastic se aplică unor structuri cu capacităţile
de rezistenţă cunoscute, respectiv la structuri la care armăturile longitudinale sunt
cunoscute.
În raport cu ipotezele simplificatoare admise în calcul, metodele de calcul în
domeniul postelastic se clasifică în următoarele trei categorii principale:
a) Procedee de primă aproximaţie, care constau în exprimarea echilibrului limită pe un
mecanism cinematic de plastificare cu articulaţii plastice formate la capetele tuturor
grinzilor de cuplare şi la baza pereţilor structurali, fără să se poată pune condiţii
privind încadrarea rotirilor din aceste articulaţii plastice, în capacităţile de rotire
respective.
b) Procedee de calcul static neliniar, care constau într-un calcul static pas cu pas al
structurii (“calcul biografic”), mărind treptat încărcările laterale, determinând la
fiecare treaptă de încărcare eforturile secţionale şi deformaţiile structurii şi verificând
compatibilitatea rotirilor în articulaţiile plastice formate la capetele grinzilor de
cuplare şi la baza pereţilor. Stadiul ultim de solicitare a structurii se consideră stadiul
în care se atinge deformaţia limită într-una din articulaţiile plastice formate la baza
pereţilor structurali.

5.9
c) Metode de calcul dinamic neliniar, obţinute prin adaptarea metodelor de calcul
dinamic a structurilor în bare sau a structurilor bidirecţionale. Pornind de la
accelerogramele unor cutremure reale înregistrate sau de la accelerogramele etalon
caracteristice amplasamentului se determină elementele răspunsului structural în
evoluţia lor pe durata acţiunii seismice, diagramele de eforturi secţionale, tabloul
articulaţiilor plastice în fiecare moment, cerinţele de ductilitate, energia absorbită şi
energia disipată în articulaţiile plastice, etc.
Calculul în domeniul postelastic prin procedeele din categoriile (b) şi (c) permit
verificarea următoarelor condiţii de bună conformare a structurii în raport cu acţiunile
seismice:
- dezvoltarea unui mecanism structural de disipare a energiei favorabil, care, în
cazurile curente, presupune formarea articulaţiilor plastice la extremităţile grinzilor
de cuplare şi la baza pereţilor structurali, în această ordine, la cutremure de
intensitate ridicată (cu perioade de revenire mari);
- structura posedă capacitatea necesară de ductilitate (de absorbţie şi de disipare de
energie) pentru a putea rezista la un cutremur de intensitatea maximă considerată
prin prescripţiile de proiectare;
- capacităţile de deformare postelastică a elementelor verticale să fie echilibrate (la
cerinţe de ductilitate apropiate) în sensul evitării apariţiei de ruperi premature ale
unora dintre acestea, în timp ce celelalte prezintă încă rezerve mari de ductilitate;
- structura să nu înregistreze, pe durata acţiunii seismice, deplasări mai mari decât
cele admise.

5.5.2 Metode de primă aproximaţie

Ca metodă de verificare (de determinare a forţei orizontale capabile a structurii),
aceea bazată pe echilibrul la limită al structurii poate fi utilizată la stabilirea valorii
gradului de asigurare la acţiuni seismice definite prin valoarea forţei laterale asociate
mecanismului structural de plastificare. Aplicarea echilibrului limită al structurii
presupune că nu apar ruperi premature, cu caracter neductil, prin acţiunea forţelor
tăietoare sau a ruperii ancorajului armăturilor, iar capacitatea de deformare în
articulaţiile plastice este suficientă.
Metoda poate fi utilizată şi la proiectarea construcţiilor noi pentru dimensionarea
mai raţională a grinzilor de cuplare şi a pereţilor structurali, în situaţiile când, pe baza
unui calcul în domeniul elastic, rezultă solicitări şi armări mult diferite în elementele
structurale similare şi este indicată operarea unor redistribuţii de eforturi (vezi 6.2.1 şi
6.2.4).

5.5.3 Metode de calcul static neliniar

a) Date generale
Pe baza unui calcul prealabil în domeniul elastic, efectuat conform paragrafului
5.4 din prezentul Cod, se stabilesc secţiunile şi armarea pereţilor structurali. Secţiunile
astfel dimensionate urmează a fi apoi corectate după necesităţi de rezultatele calculului
în domeniul postelastic.
Pentru evitarea calculului în domeniul postelastic este necesar să se determine
valorile momentelor de plastificare ale secţiunilor caracteristice ale elementelor
structurale (secţiunile de la extremităţile grinzilor de cuplare şi a secţiunilor de la baza
pereţilor), precum şi caracteristicile de deformare ale zonelor care înregistrează

5.10
deformaţii plastice. La stabilirea acestora se utilizează valorile medii ale rezistenţelor
betonului şi oţelului, conform STAS 10107/0-90.
Ra = 1.35 R a
Rc = 1.75 R c
b) Scurtă descriere a procedeului
Se efectuează un calcul static, la încărcări orizontale seismice având distribuţia
forţelor seismice convenţionale, care se măresc progresiv. La fiecare treaptă de
încărcare se determină starea de eforturi şi de deformaţie a structurii, se identifică
secţiunile în care apar deformaţii plastice şi se stabilesc mărimile rotirilor în articulaţiile
plastice convenţionale formate la capetele grinzilor de cuplare şi la baza montanţilor. Se
verifică dacă rotirile în articulaţiile plastice se încadrează în valorile rotirilor capabile ale
elementelor structurale în care apar aceste articulaţii.
Pentru analizarea unor stări de solicitare avansate se pot admite depăşiri ale
capacităţii de rotire a articulaţiilor plastice din grinzile de cuplare (ruperi). Aceasta
implică modificarea schemei statice pentru etapele de calcul ulterioare, în sensul
înlocuirii barelor ieşite din lucru prin penduli articulaţi la capete, capabili să preia numai
eforturi axiale. Ca stadiu limită de solicitare a structurii se consideră stadiul în care se
atinge deformaţia limită la baza unuia din montanţi.
Rezultanta încărcărilor orizontale, corespunzătoare acestui stadiu, reprezintă
forţa orizontală capabilă a structurii, iar deplasările înregistrate, reprezintă deplasările
maxime pe care le poate suporta aceasta.
c) Caracteristici de deformare plastică a pereţilor structurali
Aplicarea procedeului de calcul descris la punctul anterior implică verificarea
compatibilităţii deformaţiilor (rotirilor) plastice în articulaţiile plastice teoretice formate în
secţiunile de la capetele riglelor şi la baza montanţilor. Pentru aceasta, valorile θ ale
rotirilor înregistrate în articulaţiile plastice la diferite niveluri ale încărcării orizontale se
compară cu valorile limită θp ale rotirilor ce se pot dezvolta în articulaţiile plastice,
denumite, în mod curent, rotiri capabile (θcap).
Condiţia ca un element să nu se rupă în zona unei “articulaţii plastice” se
exprimă prin relaţia:
θ ≤ θ cap = θ p

Valorile θcap se determină prin însumarea rotirilor specifice (curburilor) pe

lungimea zonelor plastice, în situaţiile în care în secţiunea cea mai solicitată s-au atins
deformaţiile specifice ultime a betonului, εbu (corespunzător gradului de confinare a
betonului prin armături transversale) sau a armăturii de oţel întinse, εau.

5.5.4 Metode de calcul dinamic neliniar

Metodologia calculului dinamic neliniar şi datele privind parametrii seismici ai
excitaţiei şi ai răspunsului seismic al structurii (legile constitutive ale comportării
elementelor structurale, ţinând seama şi de degradările structurale, proprietăţile de
amortizare, etc.) sunt precizate în anexa G a normativului P100/92 şi în manualele de
utilizare a metodelor de calcul dinamic neliniar.

5.11
6. CALCULUL SECŢIUNILOR PEREŢILOR STRUCTURALI
6.1. Generalităţi
La proiectarea construcţiilor cu pereţi structurali se va avea în vedere
satisfacerea unor condiţii care să confere acestor elemente o ductilitate suficientă, iar
pentru structura în ansamblu să permită dezvoltarea unui mecanism structural de
disipare a energiei favorabil (cap.3).
Principalele măsuri legate de dimensionarea şi armarea pereţilor structurali prin
care se urmăreşte realizarea acestei cerinţe sunt următoarele:
• adoptarea unor valori ale eforturilor de dimensionare care să asigure, cu un grad
mare de credibilitate, formarea unui mecanism structural de plastificare cât mai
favorabil (pct. 6.2);
• moderarea eforturilor axiale de compresiune în elementele verticale şi, mai general,
limitarea dezvoltării zonelor comprimate ale secţiunilor (pct. 6.4.1);
• eliminarea fenomenelor de instabilitate (pct. 6.4.2);
• moderarea eforturilor tangenţiale medii în beton în vederea eliminării riscului ruperii
betonului la eforturi unitare principale de compresiune (pct. 6.4.3);
• asigurarea lungimii de ancorare şi a lungimii de suprapunere, la înnădire, suficiente
pentru armăturile longitudinale şi cele transversale ale elementelor structurale;
• folosirea unor oţeluri cu suficientă capacitate de deformare plastică (OB 37, PC 52,
PC 60) la armarea elementelor în zonele cu solicitări importante la acţiuni seismice
(în zonele plastice potenţiale);
• prevederea unor procente de armare suficiente în zonele întinse pentru asigurarea
unei comportări specifice elementelor de beton armat.
Condiţiile de dimensionare şi cele de alcătuire constructivă se diferenţiază, în
conformitate cu prevederile P100-92 şi STAS 10107/0-90, în funcţie de zona seismică
de calcul, precum şi de categoria (participante sau neparticipante la acţiuni seismice) şi
de clasa (a, b sau c) din care face parte elementul.
De asemenea, condiţiile menţionate se diferenţiază între zonele în care se
aşteaptă să se producă deformaţiile plastice ("zonele plastice potenţiale") şi restul
zonelor aparţinând unui anumit element structural.
Zonele plastice, în cazul pereţilor
structurali, sunt considerate următoarele:
• la grinzile de cuplare, întreaga deschidere
liberă (lumina);
• la pereţii structurali, izolaţi sau cuplaţi, zona de
la baza acestora (situată deasupra nivelului
superior al infrastructurii), având lungimea:
lp = 0.4h + 0.05H (6.1)
În cazul clădirilor etajate, această dimensiune se
rotunjeşte în plus la un număr întreg de niveluri,
dacă limita zonei plastice astfel calculată
depăşeşte înălţimea unui nivel cu mai mult de
0,2Hnivel şi în minus, în cazul contrar. Zona de la
baza peretelui structural delimitată în acest fel,

având cerinţe de alcătuire specifice, este denumită în prezentulFig.6.1 Cod, zona A; restul
peretelui cu solicitări mai mici şi cerinţe de alcătuire mai reduse faţă de cele ale zonei A
este denumită zona B (fig. 6.1).

6.1
6.2. Valorile eforturilor secţionale de dimensionare.
6.2.1 În cazul în care calculul eforturilor a fost efectuat pe baza caracteristicilor de
rigiditate, conform relaţiilor (5.6 ÷ 5.14), valorile acestora se pot redistribui între pereţii
structurali de pe aceeaşi direcţie, atunci când prin aceasta se obţin avantaje sub
aspectul preluării eforturilor. În această situaţie valorile redistribuite nu vor depăşi 30 %
din valorea maximă obţinută prin calcul (fig. 6.2.a).
Redistribuţia postelastică a eforturilor nu modifică valorile forţei tăietoare totale şi
a momentului total de răsturnare.

Fig.6.2
6.2.2 Valorile de dimensionare, M, ale momentelor încovoietoare în secţiunile
orizontale ale pereţilor structurali se determină cu relaţiile (fig. 6.3.b):
a) în suprastructură, pentru zona A:
M = Mso (6.2)
b) în suprastructură, pe înălţimea zonei B:
M = kM ω Ms ≤ ω Mso (6.2’)
Pentru calculul eforturilor de dimensionare în secţiunile orizontale şi verticale ale
elementelor infrastructurii, valoarea momentelor la baza pereţilor (la baza zonei A) se
ia:
M = kM ω Mso (6.3)
S-a notat:
Ms= momentul încovoietor din încărcările seismice de calcul; la baza peretelui, acesta
are valoarea Ms,o.
ω = raportul dintre valoarea momentului capabil de răsturnare, Mo,cap , calculat la baza
suprastructurii (la baza zonei A), asociat mecanismului de plastificare a peretelui
structural, individual sau cuplat, şi valoarea momentului de răsturnare, Mo ,
corespunzător încărcărilor seismice de calcul (fig.6.4).
Mo,cap ∑ Mi,cap + ∑ NiL i
`ω = = ≤4 (6.4)
Mo Mo
Mi,cap = momentul capabil la baza montantului i;
Ni = efortul axial din montantul i, produs de forţele orizontale corespunzătoare
formării mecanismului de plastificare al peretelui;
Li = distanţele de la axa montantului i până la un punct, convenabil ales, în raport cu
care se calculează momentele forţelor axiale Ni;
kM = coeficient de corecţie a eforturilor de încovoiere din pereţi (fig. 6.3.d).
kM = 1.25 pe înălţimea zonei B;
kM = 1,00 pe înălţimea zonei A;
kM = 1,25 la baza zonei A, pentru elementele infrastructurii

6.2
 Fig.6.3
Obs. 1: Momentul de răsturnare Mo este definit aici ca momentul forţelor
orizontale seismice de calcul aplicate peretelui considerat (sau, după caz, structurii în
ansamblu) în raport cu secţiunea de la baza. Aceasta se poate calcula indirect prin
momentul reacţiunilor (momente încovoietoare şi forţe axiale) în aceeaşi secţiune, care
echilibrează momentul forţelor orizontale (fig.6.4).
Obs. 2: În fig.6.3.b s-a figurat şi diagrama momentelor capabile corespunzătoare
armării minime constructive Mcap,min.
6.2.3 În cazul structurilor la care forţele seismice sunt preluate practic în totalitate de
pereţii structurali, valorile de dimensionare Q ale forţelor tăietoare în pereţii verticali se
determină cu relaţia (fig. 6.3.c):
1,5Q s ≤ Q = k Q ωQ s ≤ 4Q s (6.5)
S-a notat:
Qs = forţa tăietoare din încărcările seismice de calcul;
kQ = coeficient de corecţie a forţelor tăietoare (fig.6.3.e)
1,2 ≤ k Q = 1 + 0,03n ≤ 1,5 (6.6)
în care n - numărul de niveluri al clădirii.
6.2.4 Valorile eforturilor secţionale din calculul la încărcările seismice se pot redistribui
între grinzile de cuplare situate pe aceeaşi verticală. Corecţiile efectuate nu vor depăşi
20 % din valorile rezultate din calcul, iar suma valorilor eforturilor din grinzile de pe
aceeaşi verticală, rezultate în urma redistribuirii, nu va fi inferioară valorii
corespunzătoare rezultată din calcul.
6.2.5 Valoarea forţei tăietoare de calcul pentru grinzile de cuplare se determină cu
relaţia:
sup
Mcap + Minf
cap
Q = 1,25 (6.7)
lr
unde:
sup
Mcap , Minf
cap - valorile absolute ale momentelor capabile în secţiunile de la extremităţile
grinzii de cuplare, corespunzătoare celor două sensuri de acţiune a
momentelor, stabilite pe baza rezistenţei de calcul a armăturii Ra; la
cap se va ţine seama şi de contribuţia armăturilor din zona
stabilirea lui M sup
activă a plăcii;
lr=l0 - deschiderea grinzii de cuplare (vezi 5.4.1).

6.3
 În cazul grinzilor de cuplare de mare rigiditate şi cu o capacitate mare de
rezistenţă, care nu sunt proiectate ca elemente de disipare a energiei seismice (de
exemplu grinzile cu deschidere mică la construcţii cu înălţime de nivel mare cu răspuns
probabil în domeniul elastic), calculul eforturilor din aceste grinzi de cuplare se
efectuează pe baza echilibrului mecanismului de plastificare format în acest caz.

Fig.6.4
6.2.6 Forţele axiale de dimensionare din pereţii cuplaţi se stabilesc pe baza echilibrului
peretelui în starea de mecanism de plastificare. În cazul (frecvent) în care mecanismul
implică plastificarea grinzilor de cuplare, forţa tăietoare asociată din grinzi se ia fără
sporul de 25 % al capacităţii de rezistenţă la încovoiere considerat în relaţia (6.7).

6.3. Efectul încărcărilor verticale excentrice.

În cazul structurilor la care rezultanta încărcărilor verticale aferente pereţilor se
aplică excentric în raport cu centrul de greutate al secţiunii lor şi dacă aceste încărcări
excentrice nu se echilibrează pe ansamblul structurii (fig.6.5) şi produc deplasări
orizontale semnificative ale structurii, se vor evalua separat eforturile corespunzătoare
şi se vor însuma cu cele din acţiunea încărcărilor orizontale din gruparea specială de
încărcări.

Pentru determinarea eforturilorFig.6.5

din încărcările verticale se utilizează acelaşi
model structural ca pentru încărcările orizontale.

6.4. Dimensionarea secţiunii de beton a pereţilor structurali.

6.4.1 Grosimea necesară a peretelui structural şi oportunitatea prevederii de bulbi sau
tălpi la capetele libere se stabilesc punând condiţia:
x
ξ = ≤ ξ lim (6.8)
h
în care x este înălţimea zonei comprimate stabilită pe baza rezistenţelor de calcul ale
betonului şi armăturii la starea limită de rezistenţă în gruparea specială.

6.4
 Valorile ξlim se iau:
0,10(ω + 2) în cazul zonelor seismice de calcul A, B, C şi D;
0,15(ω + 2) în cazul zonei seismice E şi F.

În cazul în care condiţia (6.8) nu este îndeplinită sunt necesare măsuri speciale
de confinare a zonei comprimate de beton conform paragrafului 7.5.2.
6.4.2 În zona plastică potenţială a pereţilor, în situaţia când înălţimea x a zonei
comprimate depăşeşte cea mai mică dintre valorile 5b (b - grosimea peretelui) şi 0.4h
(fig.6.6a) este necesară verificarea pentru evitarea pierderii stabilităţii.
Asemenea verificări sunt necesare şi la
extremităţile tălpilor, dacă înălţimea zonei
comprimate x > 2hp , în porţiunile care
depăşesc dimensiunile 4hp de fiecare
parte a inimii (fig.6.6.b).
În cazurile curente se admite că
se împiedică pierderea stabilităţii
peretelui dacă în zonele menţionate este
îndeplinită condiţia:
H H
b ≥ e sau hp ≥ e
15 15
în care He este înălţimea liberă a
nivelului.
În caz contrar extremităţile respective ale
pereţilor trebuie întărite cu bulbi (vezi
7.2.3).
Dacă la capătul lamelar, peretele
structural este legat printr-o grindă de
cuplare de un alt perete, în locul valorii
He, în relaţiile de mai sus se va considera
dimensiunea golului Hg (fig.6.6.c).

Fig.6.6

6.4.3 La stabilirea dimensiunilor pereţilor structurali se va respecta şi condiţia:

Q ≤ 2bhR t (6.9)

6.5. Calculul armăturilor longitudinale şi transversale din pereţii structurali

6.5.1 Calculul armăturilor longitudinale.
Calculul la compresiune (întindere) excentrică al pereţilor structurali se face în
conformitate cu ipotezele şi metodele prescrise în STAS 10107/0-90.
În calcul se va lua în considerare aportul tălpilor intermediare şi al armăturilor
verticale dispuse în inima peretelui şi în intersecţiile intermediare cu pereţii
perpendiculari pe peretele structural care se dimensionează .
Se recomandă aplicarea metodei generale de calcul prin utilizarea unui program
de calcul automat adecvat.
6.5.2 Calculul pereţilor structurali la forţă tăietoare.

6.5
 Calculul la forţă tăietoare se face în secţiuni înclinate şi în secţiunile orizontale de
la nivelul rosturilor de turnare.
a) Calculul în secţiuni înclinate.
În cazul pereţilor structurali cu raportul între înălţimea în elevaţie a peretelui şi
H
înălţimea secţiunii ≥ 1 , dimensionarea armăturii orizontale Aao la forţă tăietoare în
h
secţiunile înclinate se face pe baza relaţiei:
Q ≤ Q b + 0,8 A ao R a (6.10)
unde:
Aao =suma secţiunilor armăturilor orizontale intersectate de o fisura înclinată la 45o,
incluzând armăturile din centuri şi armătura continuă din zona aferentă de
placă (înglobând trei grosimi de placă de fiecare parte a peretelui) a planşeului,
dacă fisura traversează planşeul;
Qb = forţa tăietoare preluată de beton, care se ia cu valorile:
Qb = 0.3 b h σ0 ≤ 0.6 b h Rt (6.11)
în zona A a peretelui şi
Qb = b h (0.7 Rt + 0.2 σ0) ≥ 0 (6.12)
în zona B.
unde σ0 este efortul unitar mediu în secţiune.
Valoarea corespunzătoare încărcărilor verticale se obţine prin raportarea întregii
încărcări verticale la nivelul considerat la aria totală a secţiunilor orizontale efective ale
tuturor pereţilor verticali (vezi 5.3).
Valorile σ0 din efectele indirecte ale forţelor orizontale se obţin prin raportarea
forţelor axiale respective la secţiunea activă de calcul, conform 5.2.1.
În relaţiile (6.11) şi (6.12), σ0 ia semnul plus pentru compresiune.
În cazul întinderii, σ0 se ia cu semnul minus în relaţia (6.12) şi zero în relaţia
(6.11).
H
În cazul pereţilor cu raportul < 1 secţiunile armăturilor orizontale şi verticale din
h
inima pereţilor vor respecta relaţia:
⎡ h−H ⎤
Q ≤ Q b + 0,8 R a ⎢ A ao + A av ⎥ (6.13)
⎣ h ⎦
unde:
Aav - suma secţiunilor armăturilor verticale.
Cantitatea de armătura Aao nu va fi mai
mică decât cea corespunzătoare
"suspendării" încărcării seismice orizontale
aplicate la nivelul planşeelor pe o schemă de
comportare de grindă cu zăbrele cu diagonala
comprimată la 450, conform fig.6.7.
0,8 A aoR a ≥ ∑ qiHi (6.14)
În fig. 6.7 şi în relaţia (6.14), qi
reprezintă forţele orizontale, considerate
uniform distribuite, transmise de planşeu la
perete la nivelul i, iar H i , distanţa de la bază Fig.6.7
la nivelul i.
6.6
 b) Calculul în secţiunile orizontale de la nivelurile rosturilor de turnare.
Dimensionarea armăturilor verticale de conectare în rosturile orizontale de
turnare din pereţii structurali de beton armat monolit şi în îmbinările orizontale ale
structurii din panouri mari se determină conform prevederilor din STAS 10107/0-90.
Ca armături active de conectare se consideră armăturile din inima pereţilor şi
armăturile situate în talpa (bulbul) întinsă.
În cazul pereţilor cuplaţi armăturile de conectare rezultă din condiţia eliminării
lunecării ansamblului pereţilor pe întreg rostul, având lungimea egală cu suma
lungimilor pereţilor cuplaţi.
6.5.3 Calculul armăturilor orizontale în îmbinările verticale ale structurilor prefabricate.
Valoarea eforturilor de lunecare în lungul îmbinărilor verticale în structurile cu
pereţi din elemente prefabricate de beton armat cu diferite alcătuiri se determină pe
baza condiţiei de echilibru al forţelor în mecanismul de plastificare al structurii (de
regulă, cu secţiunile de la extremităţile riglelor de cuplare şi de la baza pereţilor
structurali solicitate la capacitatea lor de rezistenţă (fig. 6.8)).

Fig.6.8
Armătura orizontală Aao în îmbinările verticale ale panourilor cu profilatura sub
formă de dinţi incluzând armătura orizontală din centuri, se determină pe baza relaţiei:
L ≤ ∑ L d + ∑ A aoR a (6.15)
unde:
∑ L d = suma eforturilor de lunecare capabile ale dinţilor panoului sau ale dinţilor
monolitizării, care este mai mică.
Efortul de lunecare capabil a unui dinte se va lua egal cu cea mai mică dintre
valorile (fig. 6.9):

6.7
• rezistenţei la strivire pe capătul
dintelui:
L d1 = b c R c
(6.16)
(b, c sunt dimensiunile în proiecţie
orizontală a dintelui)
• rezistenţei la forfecare a dintelui
L d2 = h d b R f = 1,5 h d b R t (6.17)
(hd = înălţimea dintelui;
Rf = 1,5 Rt = rezistenţa la forfecare).
Fig.6.9

6.6. Calculul armăturilor din grinzile de cuplare.

6.6.1 Calculul armăturilor longitudinale ale grinzilor de cuplare se face în conformitate
cu prevederile STAS 10107/0-90 privind calculul la încovoiere, la valorile momentelor
rezultate din calcul la acţiuni seismice, eventual redistribuite pe înălţimea clădirii
conform indicaţiilor de la paragraful 6.2.4. În cazurile curente ale deschiderilor de uşi ≤
1,0m se pot neglija momentele din acţiunea încărcărilor verticale.
Se recomandă ca secţiunea armăturilor efective să nu depăşească secţiunea
rezultată din calcul.
6.6.2 Secţiunea de beton a grinzilor de cuplare armate cu bare ortogonale va respecta
relaţia:
Q ≤ 2 b ho Rt (6.18)
În cazul grinzilor armate cu carcase înclinate după diagonală, condiţia (6.18) se
înlocuieşte cu:
Q < 3,5 b ho Rt (6.19)
Armarea cu carcase diagonale se recomandă când proporţiile grinzilor şi
grosimea lor satisfac condiţiile precizate la pct.7.2.5.
⎛h ⎞
6.6.3 În cazul grinzilor de cuplare cu proporţii obişnuite ⎜⎜ r < 1⎟⎟ armate cu bare
⎝ lo ⎠
orizontale şi etrieri, armăturile transversale se determină din condiţia ca acestea să
preia în întregime forţa tăietoare de calcul, conform relaţiei:
Qa e
A ae ≥ (6.20)
n e (0,8 R a ) h r
unde:
Aae = aria necesară a secţiunii unui etrier;
ae = distanţa între etrieri;
ne = numărul de ramuri ale etrierului.
6.6.4 În cazul în care se adoptă un sistem de armare cu carcase înclinate aria
armăturii înclinate Aai după fiecare diagonală se determină cu relaţia:
Q
A ai = (6.21)
2R a sin α
α = unghiul de înclinare al carcaselor de armătură (fig.7.12).

6.8
6.6.5 În cazul în care grinzile de cuplare au o alcătuire mixtă (prefabricat +
suprabetonare) şi se urmăreşte realizarea conlucrării celor două zone de beton de
vârste diferite, armăturile transversale se vor dimensiona şi pentru rolul de conectori,
conform pct. 3.4.2.6 din STAS 10107/0-90.

6.7. Calculul planşeelor ca diafragme orizontale.

6.7.1 La structurile cu pereţi structurali, în vederea asigurării unei comportări spaţiale
solidare a ansamblului structural, este necesar ca planşeele să prezinte o alcătuire care
să le confere o rigiditate ridicată în planul lor, astfel ca deformaţiile să fie neglijabile în
raport cu deformaţiile elementelor verticale (pereţi structurali, cadre). În cazurile curente
se poate considera că diafragmele sunt infinit rigide în planul lor.
6.7.2 La structurile cu pereţi deşi la care rigidităţile pereţilor de pe aceeaşi direcţie sunt
comparabile ca mărime, planşeele lucrează ca grinzi cu deschideri reduse, astfel că de
regulă nu este necesară o verificare a lor la eforturile ce le revin din această solicitare.
6.7.3 La structurile cu pereţi rari (orientativ, cu distanţe mai mari de 12 m între pereţii
structurali), precum şi la cele cu nucleu central de pereţi şi cadre perimetrale şi alte
structuri similare, planşeele trebuie verificate la solicitările ce le revin ca diafragme
orizontale.
La pct. 6.7.4 ÷ 6.7.7 se prezintă etapele unui procedeu de calcul simplificat pentru
stabilirea eforturilor în diafragma orizontală.
6.7.4 Valorile forţelor F1, F2, . . ., Fn reprezentând reacţiunile diafragmei asupra
peretelui, la nivelul unui planşeu se pot deduce din calculul de ansamblu. Astfel pentru
peretele i (fig. 6.10 si 6.11), diafragma situată peste nivelul j exercită reacţiunea:

Fi j = Qij − Qij +1

unde Q ij , Q ij+1 sunt forţele tăietoare de calcul în peretele i la nivelurile j şi j + 1 (6.2.4).

Fig.6.10 Fig.6.11
Mărimea şi repartiţia încărcărilor orizontale distribuite liniar se stabilesc din
condiţia ca rezultanta lor să coincidă ca valoare şi poziţie cu rezultanta forţelor F (fig.
6.11).
Momentele încovoietoare şi forţele tăietoare în planul diafragmei se determină ca
pentru o grindă continuă cu reacţiunile pe reazeme (F1, F2, . . . . , Fn) şi încărcările
orizontale distribuite, qi.

6.9
 Dimensionarea planşeului se va face utilizând valori reduse cu 20% ale
rezistenţelor betonului şi oţelului.
6.7.5 La clădirile la care intervin suprimări ale unor pereţi structurali, planşeul dintre
zonele cu număr diferit de pereţi va fi verificat ca diafragmă pentru a asigura
redistribuţia la nivelul respectiv a forţelor orizontale între pereţii structurali.
6.7.6 Armăturile orizontale din centurile de la nivelul fiecărui planşeu se
dimensionează ca armături de „suspendare” a forţelor de interacţiune, Fi , care se
dezvoltă între diafragmă şi pereţi. Calculul armăturilor respective, se face cu relaţia:
Fi
A a,(centura ) = (6.22)
2R a
Armătura de suspendare dată de relaţia (6.22) cuprinde şi armăturile orizontale
continue situate în planşee, în zonele de lăţime 10b situate de o parte şi de alta a
peretelui.
6.7.7 La construcţiile cu lungimi mari, cu pereţi structurali concentraţi la extremităţi
sau/şi în situaţiile în care planşeele sunt perforate prin goluri de dimensiuni relativ mari
în zona lor mediană se va avea în vedere posibilitatea de oscilaţie asincronă a
diferitelor părţi ale planşeului. Pentru a evita dezvoltarea unor fisuri rezultate din rolul de
element întins al planşeului în asemenea situaţii, aria tuturor armăturilor continue din
planşeu în fiecare direcţie, Acont, incluzând armăturile centurilor, va fi la orice nivel:
0,5 Fj
A cont = (6.23)
Ra
în care Fj este forţa seismică de calcul aplicată la nivelul considerat.

6.10
7. PREVEDERI CONSTRUCTIVE

7.1. Materiale utilizate

7.1.1 Clasa minimă a betonului utilizat în pereţii structurali va fi Bc 15.
La clădirile cu înălţimi mari (orientativ, cu mai mult de 10 niveluri) se recomandă
utilizarea unor betoane de clasă superioară Bc 30 . . . Bc 40, în special la nivelurile
inferioare.
7.1.2 Pentru armarea pereţilor structurali se utilizează :
-bare din oţel beton (PC 60, PC 52, OB 37);
-sârma trasă mată (STNB) sau sârmă profilată sub formă de plase sudate
produse în industrie.
Plasele sudate din STNB pot fi folosite, de regulă, numai la armăturile constructive
(paragraful 7.3.1).
Plasele sudate pot fi folosite ca armătură de rezistenţă pentru preluarea forţelor
tăietoare numai în situaţiile în care prin asigurarea superioară faţă de această solicitare
se realizează o comportare a sârmelor în domeniul liniar elastic, sub eforturile de calcul
(de exemplu la armarea inimii pereţilor, în zona B a acestora).

7.2. Alcătuirea secţiunii de beton a pereţilor structurali. Dimensiuni minime

7.2.1 Grosimea minimă a inimilor şi tălpilor pereţilor structurali va îndeplini condiţiile: b
He
≥ 150 mm şi b ≥ .
20
7.2.2 Pentru stabilirea necesităţii prevederii de bulbi (evazări) şi tălpi la capete se vor
lua ca bază condiţiile de la paragraful 6.4.1 şi 6.4.2.
Se recomandă ca la clădirile situate în zonele seismice de calcul A-D cu pereţi
structurali rari sau/şi cu mai mult de 6 niveluri, pereţii să fie prevăzuţi la extremităţi cu
bulbi sau tălpi.
7.2.3 La dimensionarea secţiunii bulbilor se vor respecta şi condiţiile:
hp ≥ 250 mm si bp ≥ 2b
Se consideră tălpi, lamelele transversale cu grosimea minimă de 150 mm şi
He
lungimea în secţiunea transversală de cel puţin (fig. 7.1).
4
7.2.4 Grinzile de cuplare la pereţii cu goluri de uşi vor avea, de regulă, aceeaşi
grosime cu restul peretelui. În cazurile în care, din calcul, această grosime rezultă
insuficientă, grinzile se vor îngroşa cu condiţia îngroşării şi a peretelui pe o lungime
suficientă pentru a asigura ancorarea armăturilor longitudinale din grindă (fig. 2.2).
7.2.5 În cazul în care se adoptă armarea grinzilor de cuplare cu carcase înclinate de
armătură se vor respecta condiţiile:
lo
< 1,2 si b ≥ 250mm
hr

7.1
7.2.6 Se va evita amplasarea golurilor pentru uşi
sau ferestre în apropierea capetelor libere ale
pereţilor structurali. Se recomandă ca distanţa de
la extremitatea peretelui structural până la
marginea primului gol să fie mai mare de
1200 mm (fig. 7.1).
În cazurile când această condiţie nu poate
fi respectată, montantul de capăt va fi prevăzut cu
bulb sau talpă formată dintr-un perete
perpendicular pe acesta.
7.2.7 La pereţii având goluri decalate pe Fig.7.1
verticală (fig. 7.2), se recomandă ca plinul dintre
golurile la două niveluri succesive să fie de
minimum 600 mm lungime.
7.2.8 Se admite înglobarea în pereţii structurali a
tuburilor de instalaţii electrice, respectând condiţia
ca în aceeaşi secţiune transversală a peretelui să
nu se afle mai mult de un tub, iar distanţa minimă
între două tuburi să fie 200 mm. Tuburile vor avea
diametrul de maximum 1/8 din grosimea peretelui
şi se vor poza între cele două plase de armare
curentă.

Fig.7.2

7.3. Armarea pereţilor. Prevederi generale

7.3.1 Armăturile pereţilor structurali se clasifică în:
a) armături de rezistenţă, a căror necesitate şi dimensionare rezultă din calculul
la eforturile din acţiunea încărcărilor verticale şi orizontale, pe baza prevederilor din
cap.6. În această categorie intră:
• armături longitudinale (verticale) cu aport în capacitatea de rezistenţă la încovoiere;
• armături transversale (orizontale) cu rol în preluarea forţei tăietoare; la pereţii scurţi
(pct. 6.5.2) şi armăturile longitudinale verticale contribuie la capacitatea de
rezistenţă la forţă tăietoare;
• armături longitudinale de conectare în lungul rosturilor de turnare;
• armături de confinare a betonului din zona comprimată;
• armături transversale pentru evitarea flambajului armăturilor longitudinale
comprimate.
b) armături constructive, a căror necesitate nu se stabileşte de regulă prin
calcul, prevederea lor fiind determinată de acoperirea unor solicitări neevidenţiate în
calcule curente (cum sunt cele produse de contracţia betonului, variaţiile de
temperatură, cele datorate redistribuţiilor în timp ale solicitărilor datorită deformaţiilor de
curgere lentă a betonului, etc.) şi confirmată de comportarea în exploatare a clădirilor.
În această categorie se încadrează şi armăturile cu rol de montaj.
7.3.2 În cazul utilizării plaselor sudate, se vor respecta prevederile "Instrucţiunilor
tehnice pentru proiectarea şi executarea armării elementelor de beton cu plase sudate"
P59-80.

7.2
 În cazul armării cu plase formate din bare independente, fără sudură, barele
orizontale se vor dispune spre faţa exterioară a peretelui (fig. 7.3).

Fig.7.3
7.3.3 Acoperirea cu beton a armăturilor va respecta condiţiile prevăzute în paragraful
6.1 din STAS 10107/0-90.
7.3.4 Înnădirea armăturilor.

a) De regulă nu se admit înnădiri ale armăturilor verticale în zona A, în special a

celor de diametre mai mari concentrate la extremităţile secţiunii, utilizând bare cu
lungime suficientă.
b) Dacă nu se poate evita înnădirea armăturilor în zona A, se recomandă ca
înnădirea armăturilor principale concentrate de la extremităţile secţiunilor pereţilor să se
facă prin sudare. În cazul adoptării înnădirii prin suprapunere, lungimile minime de
înnădire sunt date în tabelul 2.
Tabelul 2
Armături Lungimile minime de înnădire pentru bare din:
OB 37 PC 52, PC 60
Barele orizontale inclusiv cele din centură şi barele verticale din armarea de câmp.
Fără cârlige: 70d
Cu cârlige: 50d 50d
Barele verticale de rezistenţă cu secţiunea Aa situate în zona de capăt, (vezi 6.5.1)
Barele cu d ≤ 20
În aceeaşi secţiune se -
înnădeşte 50% sau mai puţin
din aria totală de armătură. - 50d
Minimum 600 mm
Barele cu d > 20 mm se înnădesc cu sudură
Barele cu d <16 mm
În aceeaşi secţiune se -
înnădeşte mai mult de 50%
din aria totală de armătură. - 60d
Barele cu d ≥ 16 mm se înnădesc cu sudură
Înnădirile cu sudura vor respecta "Instrucţiunile tehnice pentru sudarea
armaturilor din otel beton C28-83".
Pentru zona B lungimile minime de înnădire sunt cu 10d mai mici decât cele din
tabelul 2. De asemenea, în zona B nu este necesară înnădirea prin sudură a armăturilor
cu d ≥ 16 (20) mm.

7.3
 c) Se recomandă ca barele verticale de armătură să fie realizate fără cârlige.
d) În cazul utilizării plaselor sudate, în condiţiile precizate la 7.1.2, lungimile
minime de înnădire se iau:
• două ochiuri, dar cel puţin 50d în zona A a pereţilor;
• un ochi + 50 mm şi cel puţin 40d în zona B a pereţilor.
7.3.5 Ancorarea armăturilor.
Problema ancorării
se pune de regulă pentru:
a) Barele
orizontale din centuri şi
barele orizontale
independente din
armarea de câmp la
intersecţiile în formă de T
sau L (fig. 7.4.a);
b) barele
orizontale din grinzile de
cuplare (fig. 7.11, 7.12); Fig.7.4
c) Barele verticale
din pereţi ancorate în
infrastructură (fig.7.4.b);
d) Barele verticale
de bordare a golurilor
care se ancorează într-un
perete plin de la nivelul
inferior sau superior
(fig.7.5).
Pentru barele de la
pct. a) se va prevedea o
lungime de ancorare de
40d pentru bare din PC
52, PC 60 şi OB 37 cu
cârlige. În cazul barelor
din OB 37 fără cârlige se
va prevedea o lungime de
ancoraj de 60d.
Fig.7.5
Pentru barele din buiandrugi şi cele ancorate în fundaţii (pct.b, c) se vor
prevedea lungimile de ancoraj prevăzute în STAS 10107/0-90.
Pentru barele de bordare a golurilor (pct. d), lungimea de ancorare se stabileşte
astfel încât să se antreneze cel puţin numărul de bare întrerupte în fiecare direcţie.
Armăturile orizontale de bordaj pot include şi armătura centurii planşeului.
Armătura orizontală prevăzută la partea superioară a golului trebuie să preia şi eforturile
de încovoiere a grinzii create prin introducerea golului.
7.3.6 Plasele care formează armarea continuă a pereţilor se vor lega cu agrafe care să
le asigure poziţia în timpul turnării.
De regulă se vor dispune cel puţin (fig.7.3):
- 4 agrafe φ6/m2 în cazul barelor cu d ≤ 10 mm;
- 6 agrafe φ8/m2 în cazul barelor cu d > 10 mm.
7.4
7.4. Armarea În câmp a pereţilor structurali
7.4.1 Prin armare în câmp se înţelege armătura cuprinsă în zona dintre două intersecţii
succesive de pereţi, între o intersecţie şi o zonă de capăt sau între două zone de capăt
(definite la 7.5.1) fără intersecţii intermediare cu alţi pereţi.
În funcţie de încadrarea în prevederile paragrafului 7.3.1, armarea în câmp poate
fi o armare de rezistenţă (paragraful 7.4.2) sau o armare constructivă (paragraful 7.4.3).
7.4.2 Armarea de rezistenţă, se prevede în următoarele cazuri:
- în zona A (definită conform paragafului 6.1);
- în zona B (definită conform paragrafului 6.1) atunci când Q > Qb;
⎛H ⎞
- la pereţii scurţi ⎜ < 1⎟ în conformitate cu prevederile paragrafului 6.5.2.
⎝h ⎠
În zona A indiferent de tipul pereţilor (lung sau scurt), procentele minime de
armare sunt cele din tabelul 3. În procentul de armare se consideră armăturile de la
ambele feţe ale peretelui.
În afara zonei A se vor adopta ca procente minime de armare valorile indicate în
tabelul 3 pentru zona seismică F.
Tabelul 3
Zona Procentul minim de armare pentru
seismică Barele orizontale Barele verticale
de calcul OB 37 PC 52, PC 60 OB 37 PC 52, PC 60
A, B, C, D, E 0,30% 0,25% 0,35% 0,35%
F 0,25% 0,20% 0,25% 0,20%

Armăturile din categoria STNB pot fi utilizate pentru armarea de rezistenţă numai
în situaţiile specificate la 7.1.2. Procentele minime în aceste cazuri sunt 0,25% pentru
armături orizontale şi 0,20% pentru cele verticale.
Armătura de rezistenţă se realizează din două plase dispuse câte una la fiecare
faţă a peretelui (fig. 7.3).
Barele se înnădesc conform indicaţiilor din tabelul 2.
Diametrul minim al barelor se va lua 8 mm pentru armăturile orizontale şi 10 mm
pentru cele verticale, în cazul armării cu bare independente. Distanţele maxime între
bare se vor lua 350 mm pe orizontală şi 250 mm pe verticală.
7.4.3 Armarea constructivă se realizează din două plase φ 5 mm la 200 mm, din
STNB, dispuse câte una la fiecare faţă a peretelui, sau cu armături cu secţiuni
echivalente din alte oţeluri.
La pereţii de la calcane şi de la rosturi şi la cei care mărginesc casa scării, pe
toată înălţimea acesteia, precum şi la ultimul nivel în toate cazurile, se vor prevedea
armături orizontale care corespund cel puţin unor procente de armare de 0,30% în cazul
oţelului OB 37 şi 0,25% pentru oţel PC 52 sau PC 60.

7.5
7.5. Armări locale ale elementelor verticale
7.5.1 Armarea zonelor de la extremităţile pereţilor structurali.
În zonele de la extremităţile secţiunilor pereţilor structurali, pe suprafeţele
indicate în fig.7.6a, pentru secţiuni lamelare, în fig.7.6b, pentru secţiuni prevăzute cu
bulbi şi tălpi şi în fig.7.6c pentru secţiunile pereţilor cuplaţi, armarea se realizează cu
carcase de tipul celor utilizate la armarea stâlpilor.
Procentele de armare verticală a acestor zone nu vor fi mai mici decât valorile
indicate în tabelul 4.
Tabelul 4
Zona seismică Procente de armare minime pentru
armături din:
de calcul OB 37 PC 52
zona A zona B zona A zona B
A, B, C, D, E 0,7% 0.5% 0,6% 0.5%
F 0.4% 0,4%

Diametrul minim al armăturilor este 12 mm.

Armarea locală va respecta, de regulă, din punct de vedere a distribuţiei şi
numărului minim de bare, detaliile din fig. 7.7 ; 7.8 şi 7.9. Se recomandă ca barele
orizontale ale plaselor sudate să fie în acelaşi plan vertical cu ramurile etrierilor din
inimă.
Armătura concentrată împreună cu armătura verticală prevăzută în inima şi tălpile
pereţilor, inclusiv cea din intersecţiile intermediare (paragraful 7.5.2), trebuie să confere
secţiunii peretelui structural o capacitate de rezistenţă la încovoiere superioară valorii
momentului de fisurare Mf al secţiunii determinat cu:
Mf = Nrs + 0,5c pl Wf R t (7.1)
în care:
rs = distanţa de la centrul de greutate al secţiunii până la limita sâmburelui central
situată pe aceeaşi parte cu forţa excentrică N;
Wf = modulul de rezistenţă la fisurare al secţiunii, calculat considerând zona întinsă
integral plastificată;
cpl = coeficient care ţine seama de plastificarea parţială a zonei întinse a secţiunii
(tabelul 15, STAS 10107/0-90).

7.6
 Fig.7.7
Fig.7.6

Fig.7.8

Fig.7.9
Secţiunile se vor alcătui astfel încât armăturile longitudinale să se găsească la
punctul de îndoire al etrierilor perimetrali, al celor intermediari sau al agrafelor.

7.7
 Diametrul minim al etrierilor: φ 6 mm şi d/4 (d = diametrul minim al barelor
verticale al armăturii). Distanţele maxime admise între etrieri şi agrafe vor fi
următoarele:
• în zona A: - 150 mm în zona seismică de calcul F;
- 120 mm, dar nu mai mult de 10d, pentru zonele seismice de
calcul A-E
• în zona B: - 200 mm, dar nu mai mult de 15d.
Etrierii carcasei se vor realiza astfel încât aria lor să prezinte cel puţin aceeaşi
capacitate de rezistenţă cu armătura orizontală din câmpurile adiacente, în situaţia când
această armatură se întrerupe în dreptul carcasei, fiind înnădită corespunzător cu
etrierii carcasei (fig. 7.7, 7.8 şi 7.9).
7.5.2 Armătura de confinare a zonelor comprimate.
În condiţiile în care înălţimea zonei comprimate a secţiunilor corespunzătoare
capacităţii de rezistenţă depăşeşte valoarea limită stabilită cu relaţia (6.8): x > xlim se va
prevedea o armătură specială de confinare a zonei comprimate, pe o lungime cel puţin
egală cu x/2.
Cantitatea de armătură de confinare Aao , în fiecare direcţie se calculează cu
relaţia:
Rc ⎛ x⎞
A ao = 0,10a e c ⎜ 0,5 + ⎟ (7.2)
Ra ⎝ h⎠
în care:
ae = distanţa interax, pe verticală, între seturile de etrieri de confinare;
c = dimensiunea miezului de beton cuprins de etrierii de confinare măsurată
perpendicular pe direcţia braţelor etrierilor.
În armătura Aao se poate considera şi armătura orizontală a inimii dacă aceasta
este îndoită după barele verticale şi ancorată corespunzător.
În zonele în care procentul de armare longitudinală depăşeşte valoarea 2/Ra
(N/mm2) se vor lua măsuri suplimentare de a evita flambajul barelor în zona plastică
potenţială. Armătura de confinare Aao poate juca şi acest rol. În aceste zone, barele
verticale de diametru d > 14 mm se vor lega transversal prin etrieri şi agrafe la distanţe
de cel mult 6d.
7.5.3 Armarea intersecţiilor de pereţi structurali.
Intersecţiile situate la capetele pereţilor se alcătuiesc conform paragrafului 7.5.1.
Intersecţiile interioare cu dimensiunile precizate în fig. 7.10 se armează cu carcase cu 2
etrieri în cruce, care fac legătura cu armarea orizontală a pereţilor.
Etrierii carcaselor din intersecţii vor respecta condiţiile de la 7.5.1 privind
secţiunea minimă şi înnădirea cu armătură orizontală din inima pereţilor.
Distanţa maximă între etrieri: 200 mm.
Armarea verticală minimă a zonelor în intersecţie: 12φ12 în zona A şi 4φ12 +
8φ10 în zona B.

7.8
 Fig.7.10
7.5.4 Armarea în jurul golurilor.
a) În cazul şirurilor de goluri suprapuse pe verticală, limitate de montanţi şi grinzi
de cuplare, armarea de contur se face conform paragrafului 7.5.1 şi fig. 7.6.
b) În cazul golurilor izolate de dimensiuni mari şi al golurilor care nu se suprapun
pe verticală, armările în jurul acestora se vor prevedea în corelare cu starea de eforturi
stabilită ţinând seama în calcul de aceste goluri.
c) În jurul golurilor de dimensiuni mici în raport cu cele ale peretelui şi care nu
influenţează în mod semnificativ comportarea ansamblului acesteia, se va prevedea o
armare constructivă având pe fiecare latură cel puţin două bare φ 10 mm şi cel puţin
secţiunea echivalentă armăturilor întrerupte pe porţiunea de gol aferentă.
Armarea din jurul golurilor va respecta regulile indicate în fig. 7.5.
7.5.5 Armarea intersecţiilor pereţilor cu planşeele.
Pe grosimea planşeului în perete se prevede o armare de centură, formată din
cel puţin 4 bare.
Secţiunea barelor continue din centuri va fi stabilită ţinând seama de cerinţele de
rezistenţă rezultate din solicitările de diafragmă orizontală (vezi 6.7).
Se va utiliza oţel PC 52, PC 60 sau OB 37. Diametrul minim al armăturilor 10
mm.
La înnădirea şi ancorarea armăturilor se vor respecta condiţiile indicate în fig.7.4.

7.6. Armarea grinzilor de cuplare

7.6.1 În sistemul de armare cu bare longitudinale şi etrieri verticali, armarea unei grinzi
de cuplare este formată din (fig.7.11):
a) Bare longitudinale rezultate din dimensionarea la moment încovoietor, dispuse
la partea superioară şi inferioară a secţiunii.
Diametrul minim al barelor: φ 12 mm. Mărcile de oţel recomandate: PC 52, PC
60.
7.9
 La detalierea armăturii longitudinale se va ţine seama de cerinţele de execuţie
privind o bună betonare şi compactare a betonului.
b) Bare longitudinale intermediare dispuse pe feţele laterale cu diametrul minim
φ 12 mm. Barele intermediare vor realiza un procent de armare minim de 0,15 %,
pentru zonele seismice E ÷ F şi 0,25 % pentru zonele seismice A ÷ D.
c) Etrieri, care vor avea diametrul minim: φ 6 mm. Procentul minim de armare
transversală: 0,20 %. Distanţa maximă admisă între etrieri ae va fi:
a e ≤ 8d
a e ≤ 150 mm
d = diametrul armăturilor longitudinale de la partea superioară şi de la partea inferioară.
La grinzile turnate în două etape la care se contează pe întreaga înălţime, etrierii
se prevăd pe întreaga înălţime a acestora, şi care se dimensionează pentru a îndeplini
şi rolul de conectori.

Fig.7.11
d) Armarea grinzilor se prezintă ca în fig. 7.11. În cazul utilizării unor armături
longitudinale cu d ≥ 22mm se recomandă ca extremităţile barelor să fie curbate şi
înnădite prin sudură (fig.7.11).
7.6.2 Grinzile de cuplare cu armături principale înclinate încrucişate, se utilizează şi se
dimensionează conform prevederilor paragrafelor 6.6.2 şi 6.6.4. În fig. 7.12 se prezintă
un exemplu de alcătuire a acestui tip de grinzi.
Diagonalele pot fi realizate şi din profile metalice.
Armăturile înclinate se asamblează sub formă de carcase cu câte cel puţin 4
bare. Lungimea de ancorare a barelor înclinate va fi minimum 60d. Se recomandă
închiderea la capete a barelor înclinate prin bucle sudate. Ori de câte ori dimensiunile
grinzii permit, acest sistem de armare este cel mai indicat.
Armarea transversală se poate realiza cu etrieri sau cu freta continuă.
Distanţa dintre etrieri sau pasul fretei nu va fi mai mare de 6d (diametrul
armăturilor înclinate).
Diametrul minim al etrierilor sau al fretei d/4.
Armăturile orizontale şi etrierii se dispun constructiv.
Procentul tuturor armăturilor orizontale va reprezenta cel puţin 0,25 %, iar
procentul de armare transversală cu etrieri va fi cel puţin 0.20% .
7.10
Fig.7.12

7.11
8. PROBLEME SPECIFICE DE ALCĂTUIRE
A STRUCTURILOR PREFABRICATE

8.1. Probleme generale

În prezentul capitol se dau prevederi specifice proiectării pereţilor realizaţi din
elemente prefabricate care au în vedere aspectele de ordin structural. Problemele
referitoare la proiectarea de arhitectură, a izolaţiilor termice şi fonice precum şi la
proiectarea tehnologiei de execuţie nu fac obiectul prezentului Cod de proiectare.
Prin măsurile de alcătuire a elementelor prefabricate şi a îmbinărilor dintre
acestea se urmăreşte obţinerea unei comportări structurale, inclusiv în raport cu
acţiunile seismice, similare cu cea a structurilor cu pereţi din beton monolit.
Regulile generale de alcătuire a structurilor cu pereţi din elemente prefabricate,
privind configuraţia structurii, forma pereţilor şi modul de dispunere în plan sunt cele
indicate la capitolul 2.
De asemenea, planşeul realizat din panouri prefabricate, va fi astfel conceput
încât să se asigure comportarea lui ca diafragmă practic infinit rigidă şi rezistentă în
planul ei.

8.2. Alcătuirea panourilor

8.2.1 Elementele prefabricate care alcătuiesc structura clădirii vor fi realizate, de
regulă, sub formă de elemente plane - panouri mari. În funcţie de forma concretă a
pereţilor, de tehnologia de execuţie şi de mijloacele de ridicare şi transport de care se
dispune se pot adopta şi forme spaţiale sau de bară a unora din elementele
prefabricate.
Forma elementelor prefabricate rezultă prin secţionarea pereţilor prin tăieturi
orizontale (fig. 8.1a) sau prin tăieturi orizontale şi verticale (fig. 8.1b,c).

Fig.8.1
8.2.2 Elementele prefabricate se realizează din beton de clasă minimă Bc20.
8.2.3 Panourile de pereţi interiori vor avea o grosime de cel puţin 140 mm pentru
clădirile cu maxim 5 niveluri şi de minim 160 mm pentru clădirile mai înalte.
8.2.4 Panourile de pereţi exteriori vor fi, de regulă, alcătuite din 3 straturi şi anume:

8.1
• un strat interior de rezistenţă din beton armat; grosimea minimă a acestuia poate fi
cu 20 mm mai mică decât cea indicată pentru pereţii interiori şi va fi corelată cu
numărul, poziţia şi natura elementelor de legatură (nervuri de beton armat sau/şi
agrafe) cu stratul exterior;
• un strat termoizolator intermediar, realizat de regulă dintr-un material rigid
(polistiren celular, vată minerală) dimensionat pe baza calculului termotehnic;
• un strat exterior de protecţie, din beton armat, în grosime de minimum 60 mm.
Nervurile de legătură dintre straturile interior şi exterior se vor executa cu
grosime între 40 şi 60 mm. Poziţia şi numărul nervurilor se vor stabili în funcţie de
dimensiunile şi forma panoului şi a golurilor, de valoarea solicitărilor, modul de execuţie
şi de necesitatea de a reduce la minim punţile termice.
8.2.5 Panourile de planşeu vor avea grosimea stabilită pe criterii de rezistenţă,
rigiditate şi izolare fonică necoborând sub 120 mm.
În funcţie de forma şi dimensiunile camerelor, vecinătatea cu logii şi balcoane, şi
de dispunerea pereţilor, panourile se pot rezema pe 4, 3 sau chiar 2 laturi.
Panourile de balcon se vor realiza, de regulă, prin scoaterea în consolă a
panourilor de planşeu.
8.2.6 Armarea panourilor se va face cu bare de oţel beton PC52, PC60, OB37 şi
STNB, de preferinţă sub formă de plase şi carcase sudate.
Armarea de câmp a pereţilor se va realiza din două plase, care vor respecta
condiţiile de armare minimă pentru armăturile orizontale şi verticale date la cap. 7.
Pe conturul panourilor se va prevedea o armătura de bordare, alcătuită din bare
izolate sau carcase sudate în vederea preluării solicitărilor care apar în timpul fazelor de
manipulare, transport şi montaj. La panourile cu goluri de uşi pentru a micşora eforturile
care apar în grinzile de cuplare în aceste faze, la partea inferioară a golurilor se vor
prevedea dispozitive speciale recuperabile de rigidizare provizorie.
Golurile de uşi şi de ferestre vor fi bordate cu bare izolate sau carcase, având
dimensiunile în funcţie de solicitările panoului. Se recomandă armarea suplimentară a
colţurilor cu bare înclinate, cu rol în reducerea fisurării, la colţurile intrânde, în special la
manipularea panourilor.
Grinzile de cuplare se vor arma conform prevederilor de la 7.6. Dacă se
urmăreşte conlucrarea cu centura, etrierii grinzilor se vor dimensiona şi pentru rolul de
conectori.
Barele verticale rezultate ca fiind necesare din calculul de încovoiere cu efort
axial, de compresiune sau de întindere, şi care nu se pot dispune în monolitizările
verticale se dispun cât mai aproape de marginile panourilor. În cazul panourilor cu goluri
de uşi, barele verticale ale armăturii continue se vor plasa în imediata apropiere a
golului. Acoperirea minimă a acestor armături 50 mm.
Armăturile scoase din panou sub formă de mustăţi drepte sau sub formă de
bucle se vor dispune la interiorul celor două plase de armare a inimii pereţilor. În cazul
armăturilor realizate sub formă de bucle de diametru relativ mare se vor lua măsuri de
asigurare a unui ancoraj corespunzător prin prevederea a 2-3 bare transversale sudate
(fig.8.2).

8.2
 Fig.8.2
Atât mustăţile care pătrund în îmbinările verticale, cât şi mustăţile prin care se
asigură continuitatea armăturilor verticale intermediare trebuie plasate centric pentru o
transmitere directă, fară excentricitate, a eforturilor de întindere. Pentru aceasta este
necesar să se prevadă dispozitive şi armături suplimentare pentru a asigura poziţia
mustăţilor pe durata betonării şi a transportului.

8.3. Îmbinările structurilor cu pereţi din elemente prefabricate de beton armat

8.3.1 Prin modul de realizare, îmbinările dintre elementele prefabricate care alcătuiesc
pereţii structurali, trebuie să le asigure acestora o comportare similară cu cea a pereţilor
monoliţi, sub aspectul rigidităţii, capacităţii de rezistenţă şi de ductilitate (vezi 8.1).
În toate cazurile îmbinările vor fi de tip umed cu beton armat.
8.3.2 După poziţia lor în structură şi după rolul lor structural îmbinările pereţilor se
clasifică în două categorii:
• îmbinări verticale, care asigură legăturile orizontale de continuitate, după caz,
între panourile adiacente, între panouri şi bulbi, etc.
• îmbinări orizontale, sub formă de centuri turnate în spaţiile orizontale între
panouri, care asigură legătura verticală între panouri şi în acelaşi timp legătura
între pereţii prefabricaţi şi planşeul prefabricat.
8.3.3 La alcătuirea îmbinărilor se vor avea în vedere următoarele principii:
a) Prin dimensionarea elementelor de îmbinare se va realiza o comportare a
îmbinărilor în domeniul elastic de comportare pentru solicitarea de lunecare. Pentru
aceasta îmbinările vor avea un grad superior de asigurare (cedarea lor corespunde la
forţe orizontale mai mari faţă de alte secţiuni şi alte solicitări).
b) Forţele de compresiune se transmit de la panou la panou prin contact
nemijlocit prin intermediul betonului din îmbinări.
c) Forţele de întindere se transmit exclusiv prin armăturile înnădite prin diferite
procedee: sudură, petrecere prin bucle petrecute;
d) Forţele de lunecare între panouri se transmit prin alveole, praguri (dinţi),
armături care traversează îmbinarea şi care sunt corespunzător ancorate. Prin
întinderea acestor armături se crează, în beton, un efect de diagonală comprimată sau
un efect echivalent de frecare pe suprafaţa de separaţie între betoane de vârste diferite;
e) Transmiterea eforturilor normale şi tangenţiale se va face cât mai uniform
distribuit pentru a evita concentrarea de eforturi în anumite zone;
f) Alegerea gabaritelor elementelor de îmbinare (secţiunile stâlpilor şi centurilor)
va avea în vedere crearea spaţiilor necesare pentru montarea şi înnădirea armăturilor, o
betonare şi o compactare a betonului în condiţii corespunzătoare.
8.3.4 Îmbinările dintre panouri, atât cele verticale cât şi cele orizontale, vor fi
obligatoriu de tip deschis pentru a permite controlul vizual al calităţii betonului turnat.
8.3
8.3.5 Îmbinările verticale ale panourilor.
Feţele laterale ale panourilor vor
fi profilate sub forma de dinţi având de
regulă configuraţia din fig. 8.3.
Se recomandă ca raportul h/d
între dimensiunile dinţilor să fie mai mic
de 8, iar unghiul α să nu depăşească Bucla
300. orizontală

Lungimea totală a secţiunilor de

forfecare a dinţilor ( ∑ hd ) va fi circa
jumătate din înălţimea panoului.
Mustăţile orizontale se pot
realiza cu bare drepte, în care caz
poziţia lor este la jumătatea grosimii Fig.8.3
peretelui, iar înnădirea lor se face prin
sudură, sau sub formă de bucle
petrecute ca în fig. 8.4a şi b, soluţie
recomandabilă.
Numărul legăturilor de armatură
pe înălţimea unui etaj va fi minim 5.
Armăturile sub formă de mustăţi se vor
lăsa din intrândurile dintre dinţi
(alveole).
În cazul mustăţilor sub formă de
bucle de tip semicircular se vor
respecta condiţiile privind raza minimă
de curbură prescrisă în STAS 10107/0-
90, condiţii care stabilesc şi diametrul
maxim al buclei.
Zonele de îmbinare verticală vor Fig.8.4
fi alcătuite după regulile de alcătuire a
intersecţiilor de pereţi, prevăzându-se
etrieri suplimentari între bucle.
Diametrul minim al etrierilor, care pot fi rectangulari sau cu forme ce urmăresc
forma buclelor, 6 mm. Distanţa maximă între legăturile transversale ale barelor verticale
10d.
8.3.6 Îmbinările orizontale ale panourilor
La feţele superioare şi inferioare ale panourilor de pereţi se pot adopta alveole
(amprente) pe adâncimi de 20-25 mm sau chiar suprafeţe plane cu rugozitate sporită.
Îmbinările se alcătuiesc sub forma unor centuri continue având, de regulă, o
înălţime egală cu grosimea panourilor de planşeu.

8.4
 Panourile de planşeu vor
avea dimensiunile egale cu
lumina deschiderilor între pereţi,
mai puţin 150 mm (fig. 8.5). Ele
se vor monta provizoriu pe popi
sau cricuri de perete, juguri, etc.
Se admite rezemarea
panourilor de planşeu pe
peretele inferior prin intermediul
unor bucle întărite.
a) Perete exterior b) Perete interior
Se recomandă ca feţele
laterale ale panourilor de Fig.8.5
planşeu să fie realizate cu o
uşoară înclinare faţă de verticală
de cca. 100 (fig. 8.6).
Rezemarea panourilor de
pereţi pe îmbinarea orizontală
se poate realiza în două moduri:
• pe un strat de mortar
vârtos matat sub panou într-un
spaţiu de 15-20 mm deasupra Fig.8.6
centurii realizat prin montarea
corespunză-toare a panoului pe
calaje;
• direct pe betonul din centură, turnat după montarea pereţilor de deasupra
(subbetonare).
Al doilea procedeu este preferabil. Se recomandă ca în acest caz marginea
inferioară a panoului de perete să fie înecată 20-30 mm în grosimea centurii.
Armăturile verticale din panouri cu rol de conectori şi armătura de rezistenţă
intermediară de încovoiere se realizează de regulă din bare mai puţine şi cu diametru
mai mare ( ≥ 14 mm) care se înnădesc prin sudură în nişe special prevăzute la partea
inferioară a panourilor de perete, cu dimensiuni corelate cu lungimile necesare înnădirii.
Se va urmări, prin modul de realizare a detaliilor de înnădire, în special prin modul de
dispunere al ecliselor, transmiterea centrică fără devieri a eforturilor de întindere din
armături.
Se admit şi alte soluţii de realizare a armăturilor verticale care traversează
îmbinarea orizontală cum este de exemplu soluţia cu bucle petrecute, dacă acestea
satisfac condiţiile structurale privind transmiterea eforturilor ce le revin şi dacă permit o
execuţie simplă şi sigură.
Armătura longitudinală a centurii, din cel puţin două bare, va îndeplini condiţiile
specificate la 7.3.5 referitoare la modul lor de ancorare.
Armătura transversală a centurilor este realizată de mustăţile din panourile de
planşeu, alcătuite, de regulă, sub formă de bucle şi, după caz, de etrieri suplimentari cu
diametrul minim de 6 mm.

8.5
9. INFRASTRUCTURI

9.1. Probleme generale

9.1.1 Condiţiile de alcătuire şi modelarea lor pentru calcul fac obiectul prescripţiilor
specifice acestei componente structurale (Instrucţiunile P10).
Prevederile de proiectare a infrastructurilor date în cap. 9 al prezentului Cod au
valabilitate temporară până la intrarea în vigoare a ediţiei revizuite a Instrucţiunilor P10.
Aceste prevederi au un caracter limitat, nefiind în măsura să acopere întreaga
problematică specifică şi/sau toate situaţiile posibile. Prevederile au ca principal obiect
evidenţierea concepţiei de bază a alcătuirii infrastructurilor clădirilor cu pereţi structurali
de beton armat.
În ce priveşte modelele şi procedeele de calcul, precum şi soluţionarea unor
probleme de detaliu, prevederile din prezentul capitol al Codului, care se referă la un
număr limitat de situaţii, au de regulă un caracter orientativ.
În absenţă unor date certe privind distribuţia şi mărimea reacţiunilor pe teren, în
special în regim seismic de solicitare se vor adopta ipoteze cu caracter acoperitor
pentru dimensionarea capacităţii de rezistenţă a elementelor infrastructurii.

9.1.2 Clasificări ale infrastructurilor şi a sistemelor de fundaţie sub aspectul comportării

la acţiuni seismice:
a) După modul în care sunt distribuite presiunile pe tălpile fundaţiilor se identifică
următoarele cazuri:
- fundaţii în contact permanent cu terenul (în orice stadiu de solicitare posibilă se
dezvoltă presiuni pe toată suprafaţa de rezemare) care prezintă numai deformaţii
elastice;
- fundaţii care în stadiile de solicitare maximă se desprind parţial de teren;
presiunile pe teren pot depăşi sau nu limita comportării elastice;
- fundaţii care pot dezvolta eforturi de întindere la contactul cu terenul prin
intermediul piloţilor şi/sau pereţilor mulaţi.
b) După nivelul solicitării în elementele infrastructurilor:
- infrastructuri cu comportare elastică;
- infrastructuri cu incursiuni în domeniul postelastic de deformare.

9.1.3 Proiectarea antiseismică a ansamblului suprastructură-infrastructură-teren, în

situaţiile construcţiilor obişnuite în care intervin solicitări în domeniul postelastic va
urmări dirijarea deformaţiilor postelastice cu prioritate în elementele suprastructurii.
Se vor lua măsuri, prin dimensionarea suprafeţelor de rezemare pe teren, pentru
încadrarea în limite admisibile a deformaţiilor remanente.
De asemenea, cu excepţia unor cazuri speciale, se va urmări, prin proiectare,
limitarea, eventual eliminarea deformării postelastice a elementelor infrastructurii, a
căror degradări sunt dificil de depistat şi în multe situaţii dificil de reconstituit sau de
consolidat.
Prin concepţia proiectării şi prin detaliile adoptate trebuie eliminate soluţiile în
care pot apărea deformaţii plastice şi implicit degradări semnificative în elemente ale
infrastructurilor inaccesibile pentru examinare după un eveniment seismic.

9.1
9.2. Tipuri de infrastructuri.
În prezentul paragraf se prezintă, cu caracter exemplificativ şi în mod schematic,
câteva tipuri caracteristice de soluţii de infrastructură ale clădirilor cu structura din pereţi
structurali, cu mecanisme diferite de plastificare.
a) Fundaţii izolate pentru pereţi individuali sau grupuri de pereţi (fig.9.1).
În situaţiile unor clădiri în care sunt prevăzuţi pereţi individuali sau nuclee de
pereţi cu o comportare specifică de consolă verticală se poate adopta un sistem de
fundare similar celui utilizat pentru fundarea stâlpilor în cadre. Fundaţiile se vor
prevedea cu dimensiunile necesare pentru transmiterea la teren a solicitărilor de la
baza suprastructurii. Fundaţia va putea îngloba, când aceştia există, pereţii de subsol.

Fig.9.1

b) Infrastructuri cu elemente de fundare la adâncime.

În situaţiile în care suprafaţa de fundare sau capacitatea de rezistenţă a terenului
sunt insuficiente se poate recurge la fundarea la adâncime prin piloţi sau/şi pereţi mulaţi
de beton armat. În vederea sporirii capacităţii de preluare a momentelor de răsturnare
pe suprafaţa de rezemare în teren şi pentru a asigura condiţiile necesare pentru
dezvoltarea unor mecanisme structurale de plastificare în zona de la baza pereţilor, se
poate adopta soluţia din fig. 9.2a, cu piloţi evazaţi la bază, capabili să se încarce la
întindere. Se vor evita soluţiile în care eforturile de întindere din piloţi se transmit numai
prin intermediul frecărilor pe suprafaţa lor laterală (fig.9.2b). În cazul în care piloţii
traversează structuri moi până la stratul de bază se vor lua măsuri speciale pentru
preluarea forţelor tăietoare. Se vor putea alege soluţii cu:
-piloţi înclinaţi, capabili să preia, prin compresiune axială, forţele orizontale
aferente (fig.9.3);

9.2
 Fig.9.2 Fig.9.3
-pereţi mulaţi (sau barete);
-piloţi verticali dimensionaţi adecvat la forţele tăietoare aferente.
c) Fundaţii comune pentru mai mulţi pereţi structurali.
În fig.9.4a se prezintă cazul unor pereţi structurali legaţi printr-o fundaţie comună,
iar în fig.9.4b cazul unor pereţi cuplaţi cu o bază unică.
Porţiunile de perete situate sub cota teoretică de încastrare sunt solicitate la
eforturi de natura celor ce apar în nodurile structurilor în cadre si vor fi dimensionate în
consecinţă.

a b
Fig.9.4
După scopul propus, se vor lua masuri pentru evitarea apariţiei deformaţiilor
plastice în grinda de legătură a bazelor pereţilor sau, dimpotrivă, aceste elemente vor fi
proiectate ca disipatori de energie, cu măsurile de ductilizare asociate (fig.9.5).
d) Infrastructuri care realizează un efect de încastrare (efect de
"menghină") al pereţilor prin intermediul planşeului peste subsol (fig.9.6).
Acest tip de infrastructură poate fi aplicat în situaţiile în care funcţiunea
subsolului nu permite dispunerea unor pereţi interiori, dar sunt prevăzuţi pereţi
perimetrali.

9.3
 e) Infrastructura alcătuită sub
formă de reţele de grinzi.
În condiţiile în care clădirea are
subsol cu pereţi exteriori şi interiori,
infrastructura se poate realiza ca o
reţea de grinzi de fundare constituite
de pereţii subsolului şi evazările lor la
partea inferioara sub formă de tălpi
(9.7). După caz, reţeaua de grinzi se
poate dezvolta şi sub cota pardoselii
subsolului.
f) Infrastructura alcătuită ca o
cutie închisă.
În cazul unor structuri cu
solicitări importante (clădiri înalte cu
pereţi structurali rari) infrastructura se
poate realiza ca o cutie practic infinit
rigidă şi înzestrată cu capacitatea
necesară de rezistenţă, prin închiderea
reţelei de grinzi de fundare la partea
superioară prin planşeul de peste Fig.9.5
subsol, iar la partea inferioară printr-un
radier sau o placă, armate.

Fig.9.6

g) Fundaţii pentru pereţi care se pot roti liber la bază (fig. 9.8).
Această soluţie este indicată în situaţiile în care nu sunt necesare armături
verticale la baza pereţilor pentru preluarea momentelor de răsturnare.
În acest caz, la fel ca la pereţii de zidărie simplă, momentul de răsturnare este
echilibrat de momentul dat de rezultanta presiunilor pe teren (respectiv, al presiunilor pe
blocul de fundaţie) în raport cu planul în care se aplică încărcarea verticală.

9.4
 Fig.9.7
Fig.9.8

9.3. Indicaţii privind modul de calcul al elementelor infrastructurii.

9.3.1 Modul de calcul al eforturilor secţionale.
Un model de calcul riguros, la acţiunea seismică, implică considerarea
ansamblului spaţial suprastructură-infrastructură-teren de fundare, cu proprietăţi definite
prin legi constitutive fidele comportării reale a elementelor care alcătuiesc fiecare din
cele trei componente. După caz, acţiunile sunt modelate fie prin intermediul forţelor
orizontale de calcul, fie prin intermediul accelerogramelor.
Dacă nu există condiţii pentru abordarea calculului în întreaga sa complexitate se
admite să se determine eforturile secţionale în elementele infrastructurii prin studiul
echilibrului infrastructurii izolate, solicitate la forţele de legătură cu suprastructura şi la
presiunile reciproce dintre tălpile fundaţiilor şi terenul de fundare.
În fig.9.9 se prezintă, cu caracter exemplificativ, schema de principiu a
echilibrului unei zone de infrastructură, care include un perete şi zonele aferente ale
radierului şi planşeului peste subsol.
Se recomandă utilizarea unor programe de calcul care să permită luarea în
considerare a cât mai multor componente ale mecanismului de rezistenţă al
infrastructurii şi a efectelor de comportare structurală spaţială, cum sunt capacitatea de
rezistenţă la torsiune a ansamblului infrastructurii în cazul realizării acesteia ca o cutie
închisă, redistribuţia forţelor orizontale între pereţii subsolului sub cota teoretică de
încastrare a suprastructurii, etc.
În cazurile curente se admite adoptarea unor scheme simplificate de calcul
acoperitor constând din reţele plane de grinzi încărcate normal pe planul reţelei.

9.5
 În situaţiile obişnuite, când se
urmăreşte ca mecanismul de
plastificare al ansamblului să aibă
zonele plastice localizate în
suprastructură, forţele de legătură
dintre supra şi infrastructură vor fi
asociate mecanismului de
plastificare al suprastructurii.
Proprietăţile terenului se vor
exprima prin legi de deformare
elastică sau prin legi constitutive
mai riguroase. Se va ţine seama de
posibilitatea ridicării parţiale a
fundaţiei de pe teren.
Fig.9.9

Se vor determina, pe baza unor scheme de calcul în concordanţă cu rolul conferit

prin proiectare planşeului peste subsol, eforturile secţionale din acest element
structural, de regulă, substanţial mai mari decât în cazul planşeelor curente ale
construcţiei.
9.3.2 Probleme de dimensionare specifice.
Elementele infrastructurilor (pereţi structurali, grinzi de fundare) prezintă de multe
ori, ca urmare a proporţiilor şi a modului de solicitare, comportare de elemente scurte
de beton armat şi vor fi dimensionate potrivit procedeelor specifice acestora:
Armătura longitudinală (orizontală) rezultă din calculul de dimensionare la
încovoiere, potrivit prevederilor STAS 10107-0-90. În funcţie de proporţiile pereţilor şi de
distanţele dintre punctele de contact cu elementele suprastructurii, în calculul la forţe
tăietoare, armăturile verticale sau cele orizontale sunt, după caz, cele mai eficiente. În
cazul unor proporţii de grinzi scurte se vor aplica metodele de calcul specifice grinzilor
pereţi sau metode bazate pe mecanismul de grindă cu zăbrele.
Armăturile verticale care traversează rosturile de lucru dintre talpa (cuzinetul)
fundaţiei şi perete, precum şi rostul de lucru de sub planşeu vor fi dimensionate pentru
rolul de conectare a zonelor de betoane cu vârste diferite.
La dimensionarea armăturii planşeului peste subsol, precum şi a radierului se va
ţine seama de faptul că solicitările de încovoiere rezultate din acţiunea încărcărilor
normale pe planul lor sunt însoţite de eforturi de întindere sau compresiune din
încovoiere generală a infrastructurii rezultată din transmiterea încărcărilor orizontale şi
verticale la terenul de fundare.

9.4. Probleme specifice de alcătuire a elementelor infrastructurilor.

9.4.1 Prezentele prevederi se referă la situaţiile curente în care prin proiectare se
dirijează apariţia deformaţiilor postelastice la acţiuni seismice de mare intensitate în
suprastructură, infrastructura rămânând solicitată în domeniul elastic.
Infrastructura poate fi constituită din pereţii unui nivel sau pereţii mai multor
niveluri de la partea inferioară a clădirii cu fundaţiile lor (nivelul subsolului plus,
eventual, primul sau primele niveluri supraterane).
9.4.2 Pereţii infrastructurii vor avea, de regulă, o grosime superioară grosimii adoptate
în suprastructură.
9.6
 Pereţii de contur ai subsolului vor avea o grosime de cel puţin 250 mm, iar cei
interiori cel puţin 200 mm.
9.4.3 Se va adopta o înălţime a infrastructurii (incluzând, în funcţie de situaţie,
înălţimea pereţilor de subsol sau a mai multor niveluri de la baza structurii) în măsură să
asigure optim funcţiile structurale pe care le are acest subansamblu.
De regulă, înălţimea pereţilor de subsol nu va fi mai mică decât înălţimea
nivelului curent.
9.4.4 Golurile pentru instalaţii vor avea dimensiuni minime şi vor fi dispuse în afara
zonelor celor mai solicitate. Astfel, în cazul pereţilor de subsol, cu proporţii de pereţi
scurţi, golurile se vor plasa de preferinţă în afara traseelor diagonalelor comprimate
corespunzătoare mecanismului de grindă cu zăbrele (fig.9.10).
Se va evita dispunerea golurilor în poziţii care să creeze riscul unor ruperi la forţă
tăietoare în secţiuni înclinate (fig.9.11).

Fig.9.10 Fig.9.11

În cazul golurilor de dimensiuni mari se vor prefera golurile rotunde sau cu colţuri
teşite, în locul golurilor dreptunghiulare.
În jurul golurilor se va prevedea o armătura de bordaj reprezentând cel puţin
secţiunea barelor întrerupte prin prezenţa golurilor.
9.4.5 La alegerea deschiderilor şi traveelor se va urmări ca distanţele dintre punctele
de încărcare verticală a reţelei de grinzi a infrastructurii să nu depăşească, de regulă, 6
m.
9.4.6 Procentele de armare orizontală şi verticală în inima pereţilor considerând
ambele plase vor fi cel puţin 0,30% .
9.4.7 Planşeul peste subsol, la structurile cu pereţi rari, va avea cel puţin o grosime de
150 mm. Armarea minimă în ambele direcţii va reprezenta, pe fiecare faţă, un procent
de minim 0,25 % şi cel puţin 6 bare φ 8 mm/m. În acest planşeu apar şi armăturile de
suspendare a forţelor tăietoare de la baza elementelor verticale ale suprastructurii
(conectorii) precum şi armăturile din încovoierea de ansamblu, cu forţă tăietoare, şi,
eventual, torsiune, a infrastructurii considerată ca un subansamblu.

9.7
ANEXA A
PROCEDEU SIMPLIFICAT DE CALCUL STRUCTURAL
În cazul clădirilor cu până la 10 niveluri cu structuri ordonate şi fără nesimetrii
importante, la care pereţii structurali prezintă monotonie geometrică se admite utilizarea
procedeului de calcul structural simplificat descris în prezenta anexa.
Condiţiile de monotonie structurală pe înălţimea clădirii presupun următoarele:
-caracteristicile geometrice şi de material ale pereţilor sunt constante pe
înălţimea clădirii;
-înălţimile nivelurilor sunt egale;
-golurile sunt suprapuse şi au aceleaşi dimensiuni la toate nivelurile;
-încărcările orizontale variază pe înălţimea clădirii după o lege simplă (în general
se admite distribuţia uniformă pentru încărcările date de vânt şi distribuţia triunghiulară
pentru încărcările seismice conform fig.A.1.a).

Fig.A.1
Procedeul este bazat pe aproximaţia repartizării încărcărilor orizontale între
pereţii structurii pe baza condiţiei de egalitate a deplasărilor orizontale la un singur nivel,
ceea ce corespunde la a admite ipoteza că deformaţiile tuturor pereţilor sunt afine. Se
recomandă ca distribuţia forţelor orizontale să se facă pe baza valorilor rigidităţilor la
deplasarea laterală la nivelul caracteristic, considerat a fi situat la nivelul planşeului cel
mai apropiat de 0,8H (H = înălţimea clădirii, fig.A.1.b).
În condiţiile admiterii ipotezelor simplificatoare de mai sus, încărcările orizontale
repartizate fiecărui perete structural păstrează legea de variaţie pe verticală admisă
pentru încărcarea ansamblului structurii şi ca atare fiecare perete poate fi calculat ca o
structură monotonă, pentru care pot fi stabiliţi coeficienţi pentru calculul direct al
valorilor eforturilor secţionale şi a deformaţiilor.
Pentru încărcări orizontale aplicate centric pe structură (punctul de aplicaţie al
rezultantei coincide cu centrul de rigiditate al structurii), distribuţia între pereţii structurali
se face proporţional cu rigidităţile lor la deplasare laterală. În corelare cu schema de
calcul adoptată, rigiditatea unui perete structural la deplasare laterală (ρ), pentru o
încărcare orizontală distribuită pe verticală după o lege dată, se defineşte ca încărcarea
orizontală necesară pentru a produce peretelui o săgeată orizontală de 1 m la nivelul
caracteristic.

A.1
 Pentru încărcări orizontale aplicate excentric, distribuţia momentului de torsiune
generală rezultat din excentricitatea rezultantei în raport cu centrul de rigiditate al
structurii se face considerând, ca şi în cazul aplicării centrice, deplasarea solidară a
pereţilor pe baza ipotezei planşeului infinit rigid în planul sau.
Din acţiunea unui moment de torsiune generală Mt asupra ansamblului structurii
(fig.A.2), un perete structural (j) se încarcă cu o forţă orizontală ale cărei componente
după direcţiile axelor Ox şi Oy sunt Fjx şi Fjy.

Fig.A.2
Secţiunile de calcul pe cele două direcţii se stabilesc în conformitate cu indicaţiile
de la 5.2. Centrele de greutate corespunzătoare jx şi jy se pot considera, de regulă, cu
suficientă aproximaţie că se află în axul inimii de pe direcţia respectivă dacă talpa este
evazată nesimetric.
În schema de calcul, secţiunea unui perete structural apare deci cu centrele de
greutate jx şi jy diferite după cele două direcţii, situate la distanţele yj şi xj în raport cu
centrul de rigiditate "o" al ansamblului. Forţele Fjx şi Fjy se consideră aplicate în jx şi jy.
Alte notaţii:
xo, yo - coordonatele centrului de rigiditate 0 în raport cu originea sistemului de axe;
x j = x j + x o ;y j = y j + y o - coordonatele centrelor de greutate ale secţiunilor de calcul
ale peretelui ( j ) după direcţiile x şi y în raport cu originea sistemului de axe;
ρ jx ,ρ jy - rigidităţile peretelui ( j ) la deplasări laterale după direcţiile x şi y;

∑ρ ,∑ρjx jy - sumele rigidităţilor pe ansamblul structurii:

xo =
∑ρ x ;jy j
yo =
∑ρ y
jx j
(A.1)
∑ρ jy ∑ρ jx

I - momentul de inerţie la torsiune al ansamblului secţiunilor pereţilor structurali,

definit prin relaţia:

I = ∑ ρ jx y 2j + ∑ ρ jy x 2j (A.2)

Fx, Fy - rezultantele forţelor orizontale care acţionează după direcţiile x şi y;

ex, ey - excentricităţile în raport cu centrul de rigiditate (incluzând şi excentricităţile
adiţionale prevăzute de normativul P100/92).
A.2
 Rigidităţile proprii ale pereţilor structurali la torsiune se neglijează în calcul.
Rezultă că o forţă orizontală excentrică Fx , încarcă peretele ( j ):
- după direcţia ( x ), cu forţa:
ρ jx ρ jx y j
Fjx = Fx ± Fx e y (A.3)
∑ ρ jx I

- după direcţia ( y ), cu forţa:

ρ jy x j
F jy = ± F x e y (A.4)
I
Similar, o forţă orizontală Fy încarcă peretele (j) :
- după direcţia ( x ), cu forţa:
ρ jx y j
F jx = ±Fy e x (A.5)
I
- după direcţia ( y ), cu forţa:
ρ jy ρ jy x j
Fjy = Fy ± Fy e x (A.6)
∑ ρ jy I

Monotonia structurală şi adoptarea unor legi simple pentru încărcările orizontale

permit o simplificare maximă a calculului.
În literatură există numeroase lucrări, cu valori de calcul intabulate sau
reprezentate grafic sub forma unor abace, care furnizează direct valorile caracteristicilor
de rigiditate şi ale eforturilor secţionale în pereţi şi grinzile de cuplare.

A.3
PROBLEME GENERALE
C.1.1. Caracterul obişnuit al structurilor cu pereţi de beton armat menţionat la domeniul
de aplicare al Codului se referă în special la monotonia sau quasimonotonia acestora.
Nu fac, de exemplu, obiectul Codului structurile cu niveluri inferioare slabe (la care prin
absenţa pereţilor la acţiuni seismice de mare intensitate se pot manifesta mecanisme
cinematice de plastificare de tip nivel slab), structurile cu pereţi cu goluri distribuite intr-
un mod neordonat, etc.
Puţinele referiri ale prevederilor Codului la aceste tipuri de structuri se limitează
doar la unele aspecte de ordin conceptual.

ALCĂTUIREA DE ANSAMBLU
C.2.1.2 şi C.2.2.4 Prevederile prezentului Cod sunt destinate categoriei A de structuri.
Cu caracter provizoriu, până la redactarea şi intrarea în vigoare a unor instrucţiuni
specifice pentru structuri duale, prevederile prezentului Cod se pot aplica şi la calculul şi
alcătuirea pereţilor structurali din categoria B de structuri, completate cu măsuri
specifice acestor structuri.
C.2.2.1 Lipsa de compactitate şi de simetrie a structurii poate conduce şi la alte efecte
negative în afara celor de torsiune generală.
În fig.C.2.1 se dă un asemenea
exemplu, reprezentând o clădire având în
plan forma de U cu aripi lungi, care pot
oscila defazat în timpul unui cutremur.
Este de menţionat faptul că şi la
construcţii aparent simetrice este posibil
ca, pentru anumite direcţii, să apară
excentricităţi importante ale maselor în
raport cu centrul de rigiditate, al cărui
poziţie depinde de direcţia de acţiune a Fig.C.2.1
forţei seismice.
În cazul structurii cu 3 axe de simetrie din fig.C.2.2, pentru direcţia de acţiune a
forţei orizontale indicate, aplicate în centrul maselor care coincide cu centrul de
rigiditate, este foarte probabil ca plastificarea celor 3 pereţi şi nu fie simultană.
Alcătuirea efectivă a celor 3 pereţi, diferenţele inevitabile, practic, în ceea ce priveşte
rezistenţa efectivă a betonului şi oţelului şi poziţia armăturilor din cei trei pereţi proiectaţi
identic, conduc la această situaţie.
Admiţând că peretele C se plastifică înaintea celorlalţi doi, centrul de rigiditate se
mută în apropierea axelor pereţilor A şi B. Ca efect, deformaţiile, şi implicit cerinţele de
ductilitate ale peretelui C, cresc substanţial (fig.C.2.2b).
Dacă rigiditatea în domeniul postelastic a peretelui este neglijabilă şi dacă
contribuţia cadrelor la preluarea forţelor orizontale ar fi, de asemenea, neglijabilă, ar
apărea chiar un fenomen de instabilitate la torsiune generală, centrul de rigiditate
mutându-se la intersecţia planurilor pereţilor A şi B.

C.1
 Fig.C.2.2
O situaţie asemănătoare apare şi în fig.C.2.3a. Plastificarea în prima fază a
peretelui A, pentru direcţia şi sensul indicate ale forţei orizontale, expune structura unui
efect de tip pierdere a stabilităţii prin deplasarea centrului de rigiditate spre planul
pereţilor B şi C.

Fig.C.2.3

Pentru a evita asemenea efecte nefavorabile este necesar ca prin forma

construcţiei şi prin modul de dispunere a pereţilor să se asigure pentru orice direcţie de
acţiune a cutremurului posibilitatea preluării momentelor de torsiune de ansamblu, prin
pereţi orientaţi perpendicular pe direcţia forţelor orizontale, lucrând în domeniul elastic
(fig. C.2.3b).
Sistemele de tipul celor din fig.C.2.2 şi C.2.3a sunt denumite sisteme cu răsucire
neîmpiedicată (sau cu răsucire liberă), iar cele ca în fig.C.2.3b, sisteme cu răsucire
împiedicată.
După plastificarea pereţilor structurali analiza echilibrului şi a mecanismelor
cinematice are în vedere, ca element esenţial de referinţă, poziţia centrului de rezistenţă
al structurii, definit ca punctul de aplicaţie al rezultantei forţelor capabile din pereţi.
Centrul de rezistenţă are un rol similar cu cel al centrului de rigiditate din cazul
comportării elastice.
Consideraţiile precedente s-au referit la cazul unei acţiuni statice a torsiunii de
ansamblu. În realitate răspunsul seismic de torsiune al structurilor, cu caracter neliniar
şi dinamic, poate diferi substanţial de răspunsul static.
Efectele dinamice depind de numeroşi parametri: pe lângă distribuţia rigidităţilor
şi maselor, de distribuţia capacităţilor de rezistenţă, de natura acţiunii seismice, de
legile histeretice de comportare ale elementelor structurale, etc.

C.2
 Ignorată până nu de mult, problema efectelor de torsiune de ansamblu în
domeniul inelastic de deformare constituie în prezent o preocupare de prim ordin pe
plan mondial a specialiştilor în domeniul structurilor în zone seismice.
C.2.2.3 Structurile cu nivel (niveluri) inferior slab sunt contraindicate în zonele seismice.
Dezvoltarea mecanismelor de plastificare de tip etaj slab implică cerinţe de ductilitate
excesive, asociate unor forţe axiale foarte mari în stâlpii comprimaţi prin efectul
"indirect" al forţelor orizontale.

Dacă se păstrează continuitatea

unui număr suficient de pereţi pe toată
înălţimea clădirii, se poate păstra
comportarea de ansamblu a unei
structuri cu pereţi. În acest caz forţele
tăietoare colectate de pereţii întrerupţi la
un anumit nivel la partea inferioară se
transferă la acest nivel, prin intermediul
planşeelor adiacente discontinuităţii
pereţilor întrerupti, alcătuite
corespunzător, la ceilalţi pereţi ai
structurii (fig.C.2.4b). Fig.C.2.4

Chiar în situaţia întreruperii tuturor pereţilor la nivelul inferior şi înlocuirea lor cu

stâlpi, prin adoptarea unor secţiuni de beton şi a unei armări longitudinale şi
transversale substanţiale se poate evita plastificarea stâlpilor la nivelul fără pereţi şi
dirija dezvoltarea deformaţiilor plastice deasupra acestui nivel. În acest caz stâlpii cu
răspuns elastic ai paterului se pot considera că fac parte din infrastructura clădirii.
Este de observat că întreruperea unor pereţi se poate face la orice nivel dacă se
iau măsurile necesare.
C.2.2.5 Spre deosebire de cazul structurilor în cadre care, de regulă, prezintă o
anumită omogenitate a alcătuirii, în cazul construcţiilor cu pereţi structurali, cea mai
mare parte a momentului de răsturnare şi a forţei tăietoare de bază sunt concentrate în
pereţi. Ca urmare, eforturile ce trebuie transmise de la baza pereţilor la infrastructură şi
la terenul de fundare pot avea valori foarte importante. Preluarea acestor eforturi într-un
mod favorabil de către elementele infrastructurii şi de către fundaţii trebuie să fie, din
acest motiv, una din preocupările principale la conformarea structurii. Astfel, poziţia
pereţilor structurali se va alege în zona în care şi la nivelul infrastructurii se pot obţine
soluţii avantajoase.
În fig.C.2.5a, b, c şi d se prezintă câteva exemple de amplasare a unui perete
structural în raport cu peretele de la nivelul subsolului, care constituie inima fundaţiei
peretelui structural.
Situaţiile reprezentate în fig.C.2.5a şi b pot fi considerate nefavorabile. Astfel, în
cazul din fig.C.2.5a, golurile de dimensiuni mari din peretele de subsol reduc substanţial
capacitatea de rezistenţă a acestuia la forţe tăietoare, plafonând forţa orizontală
preluată de peretele structural.
Plasarea excentrică, la marginea clădirii, a peretelui structural conduce la
solicitarea nefavorabilă a peretelui de subsol (fig. C.2.5b). Şi în acest caz este posibil să
nu se poată atinge capacitatea de rezistenţă a peretelui structural, mai cu seama dacă
pe direcţie perpendiculară pe acesta nu există un perete la nivelul subsolului.

C.3
 Absenţa altor încărcări verticale (de exemplu, aduse de stâlpi) pe grinda de
fundaţie, care să echilibreze în cât mai mare măsura presiunile pe talpa fundaţiei
(fig.C.2.5c) este de natură să ducă la dezvoltarea unor eforturi mari în peretele de
subsol.

Fig.C.2.5

Situaţia din fig.C.2.5d în care nu apar asemenea deficienţe de conformare

reprezintă soluţia cea mai avantajoasă. Cel mai adesea, condiţiile cele mai favorabile le
oferă pereţii de subsol de pe contur, neperforaţi de goluri.
C.2.2.6 O încărcare gravitaţionala mai mare are ca efect reducerea armăturii
longitudinale de întindere din perete şi reducerea gradientului presiunilor pe teren.
Plasarea pereţilor structurali pe conturul construcţiei este favorabilă proiectanţilor
pe considerentul unui braţ de pârghie avantajos pentru efectele de torsiune generală şi
pentru posibilitatea de a "încastra" peretele într-un perete de subsol fără goluri (vezi
C.2.5.d).
Pereţii dispuşi pe conturul clădirii sunt însă, de regulă, mai puţin încărcaţi
gravitaţional decât pereţii cu aceleaşi dimensiuni, situaţi la interior şi în consecinţă la
solicitări de încovoiere egale, necesită o armare verticală sensibil mai mare decât
aceştia.
Din acest motiv, la conformarea structurii, dispunerea pereţilor pe conturul clădirii
trebuie facută cu discernamant, analizând atât avantajele cât şi inconvenientele unei
asemenea poziţii. Oricum, dispunerea pereţilor la colţul clădirii este de evitat pentru că
în acest caz apare inconvenientul suplimentar al unei solicitări defavorabile a pereţilor
infrastructurii.
C.2.2.7 În afară de argumentele prezentate la C.2.2.1, recomandarea ca structura să
fie înzestrată cu rigidităţi apropiate ca valoare pe cele doua direcţii se justifică prin faptul
că în aceste condiţii structura este expusă la efecte maxime pe orice direcţie, numai
pentru acţiunile seismice caracterizate de un anumit conţinut de frecvenţe. Cu alte
cuvinte, valorile spectrale au acelaşi ordin de mărime, pe ambele direcţii.

M(a) M(b)

Fig.C.2.6

C.4
C.2.2.8 În fig.C.2.6 se prezintă două situaţii în care încărcările aplicate excentric pe
pereţi sunt în primul caz (fig.C.2.6a) neechilibrate pe ansamblul structurii, respectiv
echilibrate (fig.C.2.6b).
Din comparaţia diagramelor de momente în pereţi se constată solicitarea mult
mai defavorabilă din primul caz când intervine o încovoiere generală a structurii. Când
asemenea situaţii nu se pot evita, efectul încărcărilor gravitaţionale aplicate excentric,
de regulă neglijate în proiectarea curentă, trebuie considerate la dimensionarea
pereţilor structurali.
C.2.3.1 Prevederile de la acest paragraf urmăresc ca prin forma secţiunii pereţilor
structurali să se poată controla în cât mai mare măsura, prin calcul, comportarea
acestor elemente la acţiuni seismice. Gradul de conlucrare a inimilor cu tălpi de
dimensiuni mari nu se poate preciza cu certitudine, această caracteristică depinzând de
mărimea deplasărilor impuse pereţilor în domeniul postelastic (vezi si 5.2.1).
Limitarea tălpilor este necesară şi pentru protejarea inimilor de efectul forţelor
tăietoare, a căror valoare este dependentă direct de capacitatea de rezistenţă la
încovoiere a pereţilor.

Atunci când pereţii de pe cele

două direcţii sunt legaţi în mod adecvat,
creând profile ca în fig.C.2.7 sau sub
formă de tub, se pot obţine ansambluri cu
comportare favorabilă (capacitate de
rezistenţă substanţială, ductilitate
adecvată).
Fig.C.2.7

C.2.3.4 Comportarea deosebit de bună a structurilor cu pereţi cu goluri decalate de

tipul celor indicaţi în fig.C.2.8 la cutremurul din 1985 din Chile a provocat un amplu
program de cercetări teoretice şi experimentale, desfăşurat în 4 universităţi americane
având ca obiect tocmai particularităţile de comportare sub încărcări de tip seismic ale
acestui tip de pereţi [12].
Cercetările menţionate au evidenţiat faptul că în condiţiile unei alcătuiri corecte
aceşti pereţi posedă proprietăţi de rezistenţă şi de deformabilitate apropiate de cele ale
pereţilor fără goluri. Aceleaşi cercetări au semnalat faptul că zonele critice ale pereţilor
cu goluri decalate sunt constituite nu de zonele dintre goluri, ci de cele de la
extremitatea comprimată a secţiunilor, dacă golurile sunt prea aproape de marginea
secţiunii, limitând aria zonei extreme comprimate.

Fig.C.2.8 orizontale, similar celui al pereţilor fără

Mecanismul de comportare la încărcări
goluri, este sugerat în fig. C.2.8a şi b. În fig.C.2.8a este evidenţiat un mecanism de tip
C.5
grindă cu zabrele, cu diagonale înscrise în grosimea peretelui, între goluri, iar în
fig.C.2.8b un mecanism constituit din trei console conectate cu elemente de cuplare
foarte rigide.
C.2.4.1 Prevederea de la ultimul aliniat urmăreşte să asigure conlucrarea tuturor
elementelor verticale în preluarea solidară a încărcărilor orizontale. Din punct de vedere
practic, aceasta înseamnă că deplasările elementelor verticale ale structurii sunt
distribuite liniar la fiecare nivel. În felul acesta se poate stabili, prin calcul, cu un grad
mare de credibilitate, forţele dezvoltate în pereţii structurali.
Condiţia de rigiditate menţionată impune ca planşeele să rămână solicitate în
domeniul elastic de comportare, pentru forţe din planul lor, cu alte cuvinte, planşeele
trebuie să fie suficient de rigide şi de rezistente.
C.2.5.2 În cazurile în care, din considerente funcţionale sau din alte motive, prevederea
rosturilor apare inacceptabilă sau este foarte dificilă, se pot adopta lungimi de tronsoane
mai mari decât cele indicate în tabelul 1, dacă se iau măsuri adecvate pentru limitarea
efectelor contracţiei betonului sau al variaţiilor de temperatură. De exemplu, utilizarea
unor cimenturi cu contracţie redusă, prevederea unor rosturi tehnologice provizorii,
asigurarea unei protecţii termice eficiente, prevederea unor armături suplimentare care
să permită limitarea convenabilă a deschiderii fisurilor, etc.
C.2.7.2 În cazul construcţiilor cu pereţi structurali de beton armat, rigiditatea specifică la
deplasări laterale face ca protecţia elementelor nestructurale să poate fi realizată cu mai
multă usurinţă faţă de cazul structurilor în cadre.

EXIGENŢE GENERALE
C.3.1. ÷ 3.6. Exigenţele de diferite naturi, în particular cele structurale, care se impun
construcţiilor cu pereţi structurali sunt puternic influenţate de acţiunea seismică ce
afectează practic întreg teritoriul ţării. Diferitele aspecte conceptuale privind
problematica exigenţelor structurale sunt tratate în normativul de proiectare seimică, pe
de o parte, iar aspectele concrete privind asigurarea lor sunt discutate pe larg în
celelalte capitole ale prezentei prescripţii, pe de altă parte. Din aceste motive, dintre
problemele cerinţelor structurale se reţin, pentru a fi comentate aici, numai acelea care
nu au fost precizate suficient în restul lucrării.
C.3.4. O rigiditate substanţială la deplasări laterale asigură protecţia elementelor
nestructurale în cazul unor cutremure cu intensitate moderată şi limitează degradările
acestor elemente la cutremure cu intensitate mai mare. De asemenea, o rigiditate
substanţială a structurii este de natură să limiteze efectele de ordinul doi şi să evite
apariţia unor fenomene de instabilitate.
În cazul structurilor aflate în zonele caracterizate de valori înalte ale perioadelor
caracteristice ale oscilaţiilor seismice (practic, în zonele definite de o perioada de colţ Tc
= 1,5 sec.), prevederea structurii cu o rigiditate mare, la care corespunde o perioada
scurtă a oscilaţiilor structurale în modul fundamental, îndepărtează construcţia de
condiţiile răspunsului seismic maxim. Trebuie să se ţină seama şi de faptul că fiecare
solicitare seismică are ca efect o reducere a rigidităţii structurale.

PROIECTAREA PRELIMINARĂ A ELEMENTELOR STRUCTURALE

C.4.2.1 Relaţia (4.1) exprimă, simplificat, condiţia ca efortul tangenţial mediu în
secţiunile orizontale ale pereţilor să nu depăşească, la starea limită de rezistenţă,
valoarea 1,0 N/mm2. Acest efort unitar este inferior limitei 2Rt impusă în Cod pentru
orice clasă de beton.

C.6
 Plecând de la expresia forţei tăietoare de bază în calculul seismic:
S = α ks β ψ ε G
şi considerând valorile acoperitoare:
β = 2,5 (pentru construcţiile cu pereţi structurali obişnuiţi T < Tc);
ε = 1,0;
valoarea ψ = 0,25, specifică structurilor cu pereţi de beton armat, şi o valoare
acoperitoare a încărcării masice distribuite echivalente de 16 kN pe m2 de planşeu
rezultă:
S = α ks 2,5⋅0,25⋅16 n Apl = 10 α ks n Apl
kN
Dacă se exprimă efortul unitar admis în , condiţia menţionată capătă forma:
m2
1000⋅ΣAi > 10⋅α⋅ks⋅n⋅Apl
Relaţia (4.1) poate capăta forme îmbunătăţite pentru aplicarea la un anume caz
de structură, considerând valori mai potrivite pentru cazul respectiv ale încărcării pe
planşeu sau rezistenţei betonului.
C.4.2.2 Recomandarea se justifică atât prin argumente ce ţin de simplitatea execuţiei,
cât şi prin aceea că valorile forţelor tăietoare scad relativ lent spre vârful construcţiei. De
asemenea, studii efectuate cu instrumentul calculului dinamic neliniar, pentru structuri
cu pereţi cu reduceri de secţiune pe înălţimea clădirii, pun în evidenţă faptul că
plastificarea în zonele situate deasupra secţiunilor în care se fac aceste reduceri este
relativ frecventă. Aceasta contravine concepţiei moderne de proiectare care urmăreşte
dirijarea fenomenelor de deformaţie postelastică în zona de la baza pereţilor.
C.4.2.3 Relaţiile (4.2) şi (4.3) exprimă condiţii de ductilitate de curbură similare cu cele
utilizate în proiectarea finală a secţiunilor (vezi relaţia 6.8). Modul în care au fost
stabilite este prezentat în [1].
În cazul pereţilor cuplaţi, valoarea forţei axiale N include şi componenta dată de
efectul indirect al forţelor orizontale. În calculele de proiectare preliminară, se poate
admite să se considere această componentă numai pentru pereţii cuplaţi marginali.
Valorile forţelor axiale produse de forţele orizontale se pot determina aproximativ pe
baza forţelor tăietoare din grinzile de cuplare asociate momentelor capabile din aceste
grinzi, corespunzătoare unor procente de armare apreciate (obişnuite).

CALCULUL STRUCTURILOR CU PEREŢI STRUCTURALI LA

ACŢIUNEA ÎNCĂRCĂRILOR VERTICALE ŞI ORIZONTALE
C.5.1.2 Concentrarea deformaţiilor plastice (neliniare) cu prioritate în elementele
suprastructurii reprezintă o componentă esenţială a filozofiei proiectării seismice actuale
pe plan mondial în special pentru posibilitatea controlului comportării ("la vedere") la
acţiuni seismice.
Dirijarea deformaţiilor plastice cu prioritate în elementele infrastructurii (în special
în pereţii de subsol) sau în teren poate apărea atrăgătoare pentru posibilitatea
funcţionării neîntrerupte şi neafectate practic a clădirii. Riscul apariţiei unor rotiri
importante remanente ale bazei structurii (inclusiv din deformarea remanentă a
terenului), greu de corectat, face ca o asemenea soluţie să fie acceptată în cazuri rare,
de exemplu, la consolidarea unor construcţii la care asigurarea unei comportări în
C.7
întregime în domeniul elastic a infrastructurii să fie extrem de dificilă tehnic şi economic.
Pot apărea, de asemenea, situaţii în care să devină avantajoase soluţii în care
structura sau părţi din structură să fie prevăzută cu o capacitate de deformare
postelastică (ductilitate) inferioară celei asociate aplicării prescripţiilor de proiectare
seismice. Acceptarea unei "ductilităţi limitate" este condiţionată de considerarea unor
valori ale forţelor seismice de calcul sporite corespunzător. Asemenea soluţii pot fi
adoptate atunci când:
(i) Elementele structurale prezintă o capacitate de rezistenţă în exces faţă de
cerinţele impuse de prescripţii; de exemplu, la elemente de mai mici dimensiuni cu un
aport structural modest sau, dimpotrivă, la elemente de mari dimensiuni (cum este un
perete plin de fronton, la structuri cu puţine niveluri), la care prin simpla prevedere a
cantităţilor minime de armare se asigură capacităţi de rezistenţă la încovoiere, mult
superioare cerinţelor.
(ii) Asigurarea ductilităţii implică măsuri dificile şi costisitoare, în timp ce sporirea
capacităţii de rezistenţă este mai simplă şi mai puţin scumpă (vezi, de exemplu,
C.2.2.3).
(iii) Comportarea unor elemente cu alcătuire neregulată (de exemplu, a pereţilor
cu goluri dispuse într-un mod neordonat) este dificil de precizat şi modelarea lor pentru
calcul este foarte dificilă sau insuficient de fidelă în raport cu realitatea. În asemenea
situaţii apare mai avantajoasă, din punct de vedere al siguranţei structurale, sporirea
capacităţii de rezistenţă în raport cu cerinţele impuse de prescripţii, în detrimentul unor
măsuri de ductilizare aplicate unui mecanism de rezistenţă insuficient clarificat.
Este de remarcat, că în prezentul Cod s-a avut în vedere reducerea măsurilor de
ductilizare curente la elementele cu capacitate de rezistenţă superioară cerinţelor
impuse prin prescripţii (vezi, de exemplu, 6.4.1).
C.5.1.3 b) Caracterul favorabil al mecanismului structural de disipare a energiei
seismice precizat la pct.b), este definit în Normativul P100/92.
Concentrarea deformaţiilor plastice în câteva zone adecvat alese (cu potenţial de
deformare ductilă) prezintă avantaje economice întrucât măsurile de armare
suplimentară, în special transversală, necesare pentru preluarea forţelor tăietoare şi
asigurarea unor deformaţii plastice substanţiale, sunt limitate numai la aceste zone.
e) Deformabilitatea planşeelor depinde de grosimea lor, de raportul dintre
înălţimea secţiunii planşeului (“b” în fig.C.5.1) şi distanţa între pereţii structurali (li si lc,
pentru deschiderile interioare şi respectiv deschiderile în consolă în fig.C.5.1), de
schema de comportare a planşeului, de natura legăturilor între planşeu şi perete, de
mărimea şi distribuţia golurilor din planşeu, etc.

Fig.C.5.1
Ipoteza deformabilităţii admisă la pct.e în cadrul pct.5.1.3 este apropiată de
realitate la grosimile curente de placă şi în absenţa unor goluri mari, dacă raportul li/B <
4 sau raportul lc/B < 0.5.

C.8
C.5.2.1 Lăţimea tălpii active nu se poate determina cu precizie prin calcul, mai cu
seamă că această mărime poate varia cu starea de solicitare. În aceste condiţii în
proiectarea actuală lăţimea de conlucrare a tălpii cu inima pereţilor se face pe baza
unor reguli simple deduse din calcule executate prin teoria elasticităţii sau deduse din
studii experimentale pe grinzi ţinând cont numai de o parte din parametrii care pot
influenţa mărimea tălpii active.
Este cunoscut că, prin schematizările curente, secţiunile active ale pereţilor
rezultă diferite pentru cele două direcţii principale ale clădirii, în special la structurile cu
pereţi deşi, aceasta implicând printre alte inconveniente şi pe acela al imposibilităţii
aplicării programelor de calcul riguros spaţial şi al considerării direcţiei oblice de acţiune
a forţei orizontale în raport cu axele principale la proiectarea structurilor cu pereţi.
De asemenea, în calculul pentru fiecare dintre cele doua direcţii principale ale
clădirii, de regulă numai o parte din secţiunea efectivă a pereţilor este cuprinsă în
secţiunile active pentru preluarea forţelor orizontale, restul considerându-se, potrivit
schematizărilor curent adoptate în proiectare, ca preluând centric încărcarea verticală
aferentă. Prin asemenea modelări se poate ajunge la situaţii improbabile ca cea din
fig.C.5.2 în care zona dintre tălpile active a doi pereţi structurali vecini solicitaţi la
întindere în domeniul plastic să fie supusă la eforturi de compresiune importante.

Fig.C.5.2
Un alt exemplu, care evidenţiază dificultatea precizării zonelor active ale
pereţilor, este acela al unor pereţi paraleli, cu capacităţi de rigidităţi şi rezistenţe net
diferite, legaţi printr-o talpă continuă perforată de un gol. Dacă rigiditatea grinzilor de
cuplare este foarte mare (ca în cazul unor grinzi – parapet din faţadele clădirilor) este
posibil ca inima mai puternică să antreneze zone de talpă situate dincolo de gol.
Cercetările experimentale recente, din care numeroase sunt efectuate în ţara
noastră la INCERC-UTCB, au evidenţiat în general valori mai mari ale lăţimii active a
tălpilor decât cele adoptate în proiectarea actuală.
Din aceste motive apare indicat ca în operaţiile de dimensionare să se considere
două valori ale lăţimii active de conlucrare, corespunzând limitelor apreciate ale
domeniului de variaţie a acestor valori. Se are în vedere faptul că situarea în domeniul
acoperitor este asociată în unele verificări cu valoarea maximă a dimensiunii bp, iar în
altele cu dimensiunea minimă. Aceasta însă amplifică considerabil volumul de calcule.
Pentru a evita aceasta la 5.2.1, în cazul structurilor cu alcătuire obişnuită, se dau
valori fixe bp pentru stabilirea rigidităţilor utilizate în calculul structural. Capacităţile de
ductilitate ale pereţilor structurali, corect proiectaţi, sunt suficiente pentru a compensa
efectele unei dimensionări la valori de momente uşor diferite de valorile
corespunzătoare rigidităţilor efective în domeniul elastic.
Pentru evaluarea capacităţii
de rezistenţă a secţiunilor de
C.9
perete, ar trebui prevăzute valori
diferite ale zonelor active ale
tălpilor pentru situaţiile când
acestea sunt comprimate,
respectiv întinse. În [22] se
propune ipoteza că distribuţia
eforturilor verticale induse în tălpi
de forţele orizontale se face cu o
pantă de 1/2 în zonele întinse şi Fig.C.5.3
cu o pantă de 1/10 în zonele
comprimate (fig.C.5.3).

Antrenarea unei lăţimi mai mici din talpa profilului în situaţia în care aceasta este
supusă la eforturi de compresiune se explică prin aceea că, după o deformare plastică
substanţială prin întindere în ciclul de solicitare anterior, în ciclul următor contactul se
reface numai parţial pe o anumită zonă, de o parte şi de alta a inimii ca urmare a
lungirilor remanente ale armăturilor.
Este de subliniat că lăţimea activă mai mare sau mai mică a tălpii din zona
comprimată are efecte relativ mici asupra capacităţii de rezistenţă. Din acest motiv,
precum şi din considerente de simplificare a calculului, în Cod s-au prevăzut aceleaşi
valori ale zonelor active de talpă, atât pentru evaluarea rigidităţilor, cât şi a capacităţilor
de rezistenţă.
Se subliniază, încă o dată, necesitatea de a evita alcătuiri de structuri care nu se
pretează la modelări clare şi la care dirijarea mecanismelor de plastificare este dificil de
realizat.
C.5.2.2 Valorile ∆b = 0,25lo trebuie considerate ca valori minime şi trebuie avute în
vedere numai pentru stabilirea valorilor rigidităţilor în calculul structural.
La evaluarea capacităţilor de
rezistenţă la încovoiere în vederea stabilirii
unei valori acoperitoare pentru forţa tăietoare
efectivă (asociată momentului capabil)
trebuie luată o valoare br mai mare.
Considerând că angajarea tălpilor
corespunde schemei de comportare din
fig.C.5.4, br poate atinge o valoare de ordinul
de mărime al deschiderii lo. Problema are
importanţă în special pentru capacitatea de
rezistenta la momente negative, dependentă
de numărul de bare de armătură active din
Fig.C.5.4
placă.
C.5.4.1 S-a renunţat la regulile din vechea ediţie a Codului care considerau o zona
deformabilă mai mare decât lumina golului.
Adoptarea deschiderii de calcul lr = lo duce şi la valori mai acoperitoare ale forţei
tăietoare de calcul decât prevederea din P85/82.
C.5.4.2 Valorile date la pct.5.4.2 iau în considerare efectul fisurării betonului întins
asupra rigidităţii elementelor structurale de beton armat. Reducerea de rigiditate
depinde de natura solicitării şi, din acest motiv, de exemplu, afectarea caracteristicilor
de rigiditate este diferită pentru pereţii individuali şi pentru pereţii cuplaţi şi comprimaţi
sau întinşi prin efectul indirect al forţelor laterale.
C.10
 Parametrul esenţial pentru caracterizarea rigidităţii montanţilor este natura şi
mărimea efortului axial. Valorile date la 5.4.2 au fost preluate din [22]. Este de subliniat
faptul că evaluarea eforturilor secţionale, pe baza rigidităţilor la încovoiere a secţiunilor
nefisurate poate duce în multe cazuri la dimensionări neadecvate. Astfel, de exemplu,
pentru cazul a doi pereţi identici cuplaţi prin rigle puternice, forţele axiale din cei doi
montanţi rezultă foarte diferite. Neglijând diferenţa de rigiditate foarte importantă a celor
doi montanţi, calculul duce la valori identice ale momentelor încovoietoare şi forţelor
tăietoare în aceste elemente, dar în realitate acestea sunt mult mai mari în montantul
comprimat prin efectul indirect al forţelor orizontale şi mult redus în celălalt.
Ca urmare, armătura verticală este dimensionată de combinaţia nerealistă dată
de forţa axială minimă şi momente încovoietoare mult mai mari decât cele care pot
apărea în montantul întins prin efectul forţelor orizontale. Supradimensionarea armăturii
verticale conduce, pe de altă parte, la supradimensionarea armăturilor orizontale,
obţinându-se în acest fel o soluţie neeconomică.
Valorile indicate pentru evaluarea rigidităţilor grinzilor de cuplare reprezintă
mărimi simplificate pentru calcul. Ele pot fi mărite sau reduse, după cum proiectantul
urmăreşte o cuplare mai puternică sau mai slabă a montanţilor.
Adoptarea unor valori ale caracteristicilor de rigiditate diferenţiate în funcţie de
sensul acţiunii forţelor orizontale obligă la efectuarea a două calcule structurale pentru
fiecare direcţie principală a construcţiei. În cazul construcţiilor de tip curent se pot obţine
valori apropiate ale momentelor de dimensionare efectuând un calcul structural unic şi
corectând momentele în montanţii marginali aşa cum se indică la 5.4.2.
C.5.5.2 Calculul postelastic simplificat, de “echilibru la limită”, poate furniza soluţii
avantajoase de armare, în situaţiile în care calculul elastic utilizat în mod obişnuit duce
la armări neeconomice sau dezavantajoase din punct de vedere structural. De exemplu,
la pereţi cu grinzi de cuplare scurte şi relativ înalte, la care forţele tăietoare obţinute din
calculul elastic depăşesc nivelul admis (vezi relaţiile C.18 şi C.19), având efecte
exagerate şi asupra forţelor axiale din elementele verticale. În alte situaţii, dimpotrivă,
gradul de cuplare al pereţilor rezultă mai mic decât cel dorit.
Pentru obţinerea unor soluţii adecvate, din punct de vedere al gradului de
cuplare oferit de grinzile de cuplare, se poate proceda în două feluri:
a) Efectuând un calcul elastic al structurii, adoptând valori potrivite ale
caracteristicilor de rigiditate de calcul ale grinzilor de cuplare (Ie şi Ae), mai mici sau mai
mari după caz, decât valorile convenţionale indicate la pct.5.4.2.
b) Admiţând momente de
plastificare (capabile) la
extremităţile grinzilor de cuplare,
pe baza unor armături prestabilite
convenabile. Aceste momente se
introduc ca mărimi date în
calculul structurilor în vederea
stabilirii eforturilor secţionale din
montanţi (fig.C.5.5a).
În calculele de
predimensionare, momentele
plastice Mp în grinzi pot fi luate
egale la toate nivelurile, pentru
un anume şir de goluri suprapuse
(fig.C.5.5b). Fig.C.5.5
C.11
 În calculul definitiv se recomandă considerarea unor momente Mp variabile ca în
fig.C.5.5c, proporţionale cu momentele Mr furnizate de calculul în domeniul elastic,
situaţie care implică redistribuţii mai mici şi mai uniforme ale eforturilor în stadiul
postelastic şi cerinţe de ductilitate în grinzi, mai mici şi mai uniforme:
Mp = k Mr (C.1)
C.5.5.3 (b) Daca structura se echivalează cu un sistem cu un grad de libertate (de
exemplu, exprimând relaţia între rezultanta forţelor orizontale şi deplasarea
corespunzătoare punctului său de aplicaţie), calculul în domeniul elasto-pastic capătă o
formă simplă, avantajoasă (fig.C.5.6), permiţând construirea unor diagrame forţă
orizontală-deplasare generalizată a pereţilor structurali şi, prin însumarea acestora,
pentru întreaga structură (diagrama S-∆).

Fig.C.5.6

Aria cuprinsă între diagrama S-∆ şi axa ∆ măsoară energia ce poate fi absorbită
de structură prin deformaţii elastice şi plastice. Dacă pentru diferite cutremure luate în
considerare se dispune de date pentru a nu se modifica deplasările impuse sau ale
energiei totale induse, într-o structură cu caracteristicile de rezistenţă şi de vibraţie
respective se poate verifica siguranţa structurii prin compararea lor cu valorile capabile.
O problemă importantă, legată de stabilirea diagramelor forţă-deplasare prin
metoda de calcul static neliniar, o constituie alegerea distribuţiei forţelor orizontale.
Metoda de calcul biografic consideră această distribuţie constantă pentru orice nivel de
solicitare. În consecinţă, acest parametru influenţează configuraţia diagramei S-∆.
Distribuţia reală a forţelor se poate îndepărta sensibil de distribuţia adoptată în
calculul seismic convenţional. Calculul dinamic neliniar evidenţiază distribuţia cea mai
probabilă a forţelor orizontale, care se modifică pe toată durata acţiunii seismice.
Din acest motiv apare indicat ca la construirea diagramelor S-∆ să se considere
mai multe distribuţii ale forţelor orizontale, pentru a obţine rezultate acoperitoare.
Investigaţiile efectuate cu instrumentul calcului dinamic neliniar au arătat că distribuţia
forţelor efective se depărtează cu atât mai mult de distribuţia adoptată în calculul
convenţional (stabilită prin calcul modal), cu cât structura este mai defectuos
C.12
conformată din punct de vedere al distribuţiei rigidităţilor şi capacităţilor de rezistenţă.
(c) Valorile rotirilor capabile θp se determină integrând valorile curburilor
plastice ale elementului considerat, pe zona în care se dezvoltă deformaţii plastice.
În fig.C.5.7 se reprezintă exemplificativ zona plastică potenţială de la baza unui
perete structural.
lp
( ) (
θp = ∫ φ z − φ c dz ≅ φu − φc lp) (C.2)
o
S-au utilizat notaţiile:
φc =curbura (rotirea specifică) la iniţierea
deformaţiilor de curgere în armătura întinsă;
φu =curbura (rotirea specifică) ultimă în
secţiunea de la baza elementului;
φc si φu sunt caracteristici ale secţiunilor
elementelor depinzând de alcătuirea concretă a
acestora (dimensiunile secţiunii de beton,
cantitatea şi distribuţia armăturilor longitudinale
şi transversale) şi de intensitatea efortului axial
în secţiune;
Fig.C.5.7

φz =curbura în dreptul unei secţiuni curente situate la distanţa z de secţiunea de la

capătul elementului;
lp =lungimea pe care se dezvoltă deformaţiile plastice (lungimea articulaţiei plastice).
Determinarea rotirilor specifice φ (curburilor fibrei medii) implică considerarea
ecuaţiilor de echilibru static, a condiţiei de compatibilitate a deformaţiilor (se acceptă că
deformaţiile specifice pe secţiune sunt conform ipotezei secţiunilor plane) şi a legilor
fizice ale materialelor (curbele caracteristice ale betonului şi oţelului (vezi STAS
10107/0-90)).
Distribuţia deformaţiilor specifice pe secţiune, la iniţierea curgerii şi în stadiul
ultim sunt cele din fig.C.5.8, unde cu εbu, εc şi εau sunt notate deformaţia specifică
ultimă a betonului comprimat, respectiv deformaţiile specifice ale oţelului la iniţierea
curgerii şi în stadiul ultim.

Fig.C.5.8
C.13
 Calculul valorilor φc şi φu implică următoarele operaţii:
• se alege o valoare a înălţimii zonei comprimate x(sau altfel spus, valoarea curburii);
• se stabilesc prin intermediul curbelor caracteristice eforturile pe secţiune în beton şi
armăturile de oţel;
• din ecuaţia de proiecţie se verifică dacă valorile φ au fost bine alese;
• în caz contrar se corectează după necesităţi valorile φ, reluându-se ciclul de operaţii
de mai sus, până la verificarea ecuaţiei de proiecţie.
Din ecuaţiile de moment se determină valorile Mc şi respectiv Mu, la iniţierea
curgerii şi în stadiul ultim. În calculele curente se admite ca valorile Mc şi Mu sunt
apropiate şi pot fi aproximate prin valoarea Mp a momentului capabil al secţiunii
determinat conform STAS 10107-0-90 considerând rezistenţele Ra si Rc .

Pentru calculul valorilor φu, φc, Mu şi Mc se dispune în prezent de numeroase

programe de calcul automat.
Pentru stabilirea valorilor lp se pot utiliza următoarele relaţii:
- pentru montanţi, relaţia:
lp = 0,4h + 0,05H ≤ h (C.3)

- pentru grinzile de cuplare:

⎛ hr ⎞ l
lp = ⎜ 0,4 + 0,075 ⎟ lo ≤ o (C.4)
⎜ lo ⎟ 2
⎝ ⎠
Notaţiile sunt cele din fig.C.5.7.
Expresiile (C.4) şi (C.5) sunt preluate din lucrări cu valoare recunoscută pe plan
internaţional, de exemplu din [10] şi [17]. Calibrarea acestor expresii s-a făcut pe baza
rezultatelor unor studii experimentale.
Observaţii:
1. Aşa cum s-a arătat şi la pct.5.5.2, referitor la condiţiile de utilizare a metodelor
de calcul postelastic de primă aproximaţie, pentru a putea conta pe capacitatea de
deformare la încovoiere în domeniul postelastic a unui perete structural sau a unei
grinzi de cuplare este necesar ca prin modul de armare, longitudinală şi transversală, să
se asigure că nu intervin ruperi premature fragile din acţiunea forţelor tăietoare sau
datorită pierderii conlucrării între beton şi armătură.

C.14
 2. În descrierea metodei deFig.C.5.9
calcul static neliniar s-a considerat că baza
suprastructurii este fixă. Relaţia S-∆ se poate modifica, dacă este necesar, prin
însumarea relaţiilor respective construite pentru suprastructură şi terenul de fundare
(fig.C.5.9). În evaluarea capacităţii de rezistenţă a terenului de fundare se recomandă
să se considere că rezistenţa în stadiul ultim este de 3 ori presiunea convenţională de
calcul, în gruparea specială. Modificarea de ansamblu a diagramei S-∆ prin
considerarea deformabilităţii terenului din fig.C.5.9, presupune că infrastructura este
alcătuită ca un corp practic infinit rigid şi rezistent. În caz contrar, la construirea
diagramelor S-∆ pentru pereţii structurali ai sistemului trebuie să ţină seama atât de
deformaţiile locale ale terenului cât şi de deformabilitatea infrastructurii.
Încărcarea orizontală pe care o poate suporta ansamblul structural este cea mai
mică dintre forţele orizontale care corespunde capacităţilor de rezistenţă ale
suprastructurii, infrastructurii, fundaţiilor şi terenului de fundare.
C.5.5.4 Pentru calculul cu aceste metode sunt disponibile programele de tip ANELISE
şi DRAIN, bazate pe ipoteza comportării de bară a elementelor structurale şi
programele de tip ADINA, ABAQUS, ANSIS, atunci când se modelează structura cu
comportare plană sau spaţială prin elemente finite.
Verificarea capacităţii structurii de a prelua, fără prăbuşire, solicitarea produsă de
un anumit cutremur impune ca cerinţele de ductilitate furnizate de calculul dinamic
neliniar să fie mai mici decât capacităţile de ductilitate ale elementelor structurale
stabilite conform indicaţiilor de la C.5.5.2c.

CALCULUL SECŢIUNILOR PEREŢILOR STRUCTURALI

C.6.2.1 Aşa cum se stipulează la pct.1.2.1 proiectarea seismică a structurilor cu pereţi
de beton armat se bazează pe prevederile Normativului P100/92, ceea ce presupune
impunerea unui răspuns seismic cu incursiuni în domeniul postelastic de deformare.
Aceasta implică să se asigure structurilor suficientă ductilitate prin respectarea
condiţiilor de alcătuire constructivă din prescripţiile de proiectare. În particular
conformarea zonelor plastice de la baza pereţilor structurali prin respectarea
prevederilor din P100/92 şi P85/2004 conferă acestora capacităţi de rotire suficiente.
În aceste condiţii se pot adopta anumite modificări ale valorilor momentelor de
dimensionare, rezultate din calculul structural în domeniul elastic, prin redistribuţii între
diferiţii pereţi structurali.
Aceste redistribuţii, care nu trebuie să conducă, evident, la reducerea capacităţii
de ansamblu a structurii de a prelua forţe orizontale, urmăresc optimizarea armării, în
sensul economiei de oţel şi al realizării constructive mai simple. De exemplu, o anumită
C.15
fracţiune din momentele pereţilor din frontoane, cei mai încărcaţi relativ din efectul de
torsiune generală, dar cu eforturi axiale de compresiune sensibil mai mici decât în cazul
pereţilor interiori se poate transfera la aceştia din urmă.
Limitarea redistribuţiei de momente precizată la 6.2.1 are în vedere limitarea
cerinţelor de ductilitate în pereţii structurali la care s-a făcut transferul suplimentar de
eforturi.
C.6.2.2 Prin valorile momentelor de dimensionare în pereţii structurali stabilite prin
expresia (6.2) se urmăreşte impunerea mecanismului de plastificare cu deformaţiile
plastice dezvoltate în grinzile de cuplare şi numai la baza pereţilor. Avantajele
dezvoltării unui asemenea mecanism structural de disipare a energiei sunt limitarea
măsurilor mai severe de armare asociate zonelor plastice potenţiale numai într-o zonă
restrânsă a peretelui şi controlul sigur al stării de solicitare a peretelui la incidenţa unor
cutremure puternice. În cazul structurilor cu pereţi de beton armat, impunerea acestui
mecanism, ca urmare a proporţiilor specifice ale elementelor structurale, cu grinzi de
cuplare relativ flexibile în raport cu montanţii foarte rigizi, se poate realiza cu un grad
mult mai mare de credibilitate decât în cazul structurilor în cadre. Practic aceasta se
poate obţine dimensionând la fiecare nivel superior bazei, capacităţi de rezistenţă
superioare eforturilor secţionale asociate mecanismului de plastificare al peretelui, cu
articulaţii plastice la baza, pentru o anumită distribuţie pe verticală, suficient de
acoperitoare, a forţelor orizontale. Relaţia (6.4) furnizează o valoare globală ω pentru
ansamblul pereţilor cuplaţi. Valoarea care corespunde unui anumit perete se poate
obţine pe baza echilibrului la limită a montantului considerat izolat (fig.C.6.1):

Fig.C.6.1

+ ⎜ Qj L + Qj L ⎟
⎛ ⎞
M
i,cap ⎜⎝ ∑ r,i − 1 i−1 ∑ r,i i ⎟⎠ (C.5)
' '

ω= ≤4
M
oi
S-a notat:
Qjr,I=forţa tăietoare într-o grindă de cuplare din şirul i, la nivelul j, la plastificarea
acesteia la ambele capete;
L’I =distanţa din axul grinzilor (mai exact de la secţiunea de moment nul) din şirul i la
axul montanţilor;
Moi =momentul de răsturnare din încărcările seismice de calcul aferent peretelui i;
Mi,cap=momentul capabil al secţiunii de la baza peretelui i.

C.16
 Produsele din paranteza de la numărătorul expresiei (C.5) reprezintă valorile
momentelor din grinzile de cuplare, determinate în axul montanţilor.
Limitarea superioară a valorii ω (relaţiile 6.4 şi C.5) corespunde răspunsului
seismic elastic. Pentru structuri cu pereţi de beton armat, coeficientul de reducere ψ
= 0,25.
În principiu, această limitare trebuie aplicată ansamblului structurii. Pentru
simplificare, această limitare poate fi aplicată pereţilor individuali cu pondere mare în
rezistenţa structurii la forţe laterale. În cazul pereţilor de dimensiuni relative mai mici nu
se impune limitarea superioară a valorilor eforturilor de dimensionare.
Coeficientul de corecţie din relaţia (6.2’) ia în considerare diferenţele între
distribuţia reală şi cea de calcul a momentelor.
Aceste diferenţe pot proveni din abaterea distribuţiei pe verticală a forţelor
orizontale faţă de cea admisă în calcul (mai ales datorită efectelor modurilor superioare
de vibraţie în structura plastificată) şi din redistribuţiile de forţe între pereţi.
Este de observat, de exemplu, că după plastificarea grinzilor, care intervine, de
regulă, înainte de plastificarea la bază a peretelui, sporul de forţe orizontale, în fazele
ulterioare de solicitare seismică, este preluat numai de perete. Astfel, în montanţi pot
apărea configuraţii de momente încovoietoare mai defavorabile decât cele rezultate din
calculul structural elastic.
Deşi mai mare decât valoarea adoptată în
P85/82, factorul 1.25 este sensibil inferior celui
adoptat în prescripţii străine cum sunt Codul Model
elaborat de Comitetul Euro-International de beton
şi normele neo-zeelandeze (fig.C.6.2).
Translatarea diagramei momentelor de
dimensionare cu lungimea h, are în vedere efectul
fisurării înclinate de propagare a eforturilor de
curgere dincolo de secţiunea normală în care se
iniţiază curgerea.
În vederea calibrării sale cât mai corecte
sunt necesare studii parametrice executate cu
instrumentul calculului dinamic neliniar, utilizând
accelerogramele cutremurelor specifice ţării
noastre.
Studiile cu acest obiectiv efectuate până în
prezent la Universitatea Tehnică de Construcţii din
Bucureşti confirmă valoarea 1.25 prescrisă de
prezentul Cod. Fig.C.6.2

C.17
 Fig.C.6.3
Distribuţia momentelor şi forţelor tăietoare în peretele structural, pe înălţimea
subsolului, de subsol din fig.6.3 corespund unui caz particular, respectiv situaţiei unei
infrastructuri rigide şi rezistente dezvoltate pe două niveluri, când peretele structural
considerat nu este rezemat pe un perete din infrastructură ci direct pe fundaţie.
În cazul structurilor de tip dual se pot accepta, în mod acoperitor, aceleaşi
procedee şi valori de coeficienţi pentru stabilirea momentelor încovoietoare de
dimensionare în pereţii structurali. În schimb valorile coeficienţilor de amplificare a
momentelor din stâlpi pot avea valori mai mici în raport cu situaţia structurilor în cadre
pure. În fig.C.6.3 se reprezintă propunerile de valori ale coeficienţilor de amplificare a
momentelor din stâlpi în structuri duale, conform [21]. Se consideră două situaţii şi
anume: pereţii sunt continui pe toată înălţimea, respectiv se întrerup la un anumit nivel.
C.6.2.3 Prin aplicarea coeficientului supraunitar kQ valorii forţei tăietoare asociate
momentului capabil al peretelui se urmăreşte să se ţină seama de efectul diferenţelor
între distribuţia reală a forţelor tăietoare şi distribuţia rezultată prin adoptarea ipotezelor
curente de calcul.
În Codul Model CEB se dau următoarele expresii pentru acest coeficient, numit
factor de amplificare dinamică:
- pentru clădiri cu pănâ la 5 niveluri:
k Q = 0,1n + 0,9 (C.6)
- pentru clădiri cu mai mult de 5 niveluri:
0,4(n − 5 )
k Q = 1,4 + ≤ 1,8 (C.7)
10
unde n este numărul de niveluri al clădirii.
În comentariile la aceste valori ale Codului Model se dă următorul text [32]: "Se
poate arăta că pe durata răspunsului seismic inelastic al peretelui, cu o capacitate dată
la moment încovoietor, forţele tăietoare maxime care pot fi generate sunt considerabil
mai mari decât cele rezultate din calculul static elastic. Valorile recomandate pentru kQ
se bazează pe experienţa unui număr limitat de cazuri şi pot fi modificate dacă se
dispune de date suplimentare din studii ulterioare".
Instrucţiunile P85/82 nu prevedeau asemenea factori de amplificare. În absenţa
unor date care să poată fundamenta calibrarea valorilor coeficientului kQ, în anexa D a
Normativului P100/92 s-a adoptat o valoare intermediară între cele prevăzute în Codul
Model CEB şi factorul 1 pe care îl implică prevederile din P85/82.
C.18
 Valoarea de calcul a forţei tăietoare este limitată în (6.5) atât superior, cât şi
inferior. Limitarea superioară a coeficientului kQ are în vedere faptul, evidenţiat de
calculul dinamic neliniar pe un număr restrâns de cazuri, că sporul cu înălţimea clădirii a
amplificării forţelor tăietoare prezintă o limită superioară.
În cazul structurilor duale forţa tăietoare de bază se poate calcula cu relaţia (6.5).
Pentru stabilirea distribuţiei forţelor tăietoare de dimensionare pe înălţimea clădirii sunt
necesare metode mai avansate de calcul, coeficienţii kQ depinzând în mare măsură de
raportul caracteristicilor de rigiditate şi rezistenţă ale pereţilor şi cadrelor.
Este interesant de analizat diagrama forţelor tăietoare de dimensionare în pereţii
structurilor de tip dual recomandată în [21], diagramă reprezentată în fig.C.6.4.
Valoarea de baza a forţei tăietoare de calcul se determină cu relaţia:
Mcap,o
Q = kQ Qs (C.8)
Mo
unde
k Q = 1 + (k Q − 1)γ (C.9)
în care kQ este factorul de amplificare dinamică a forţei
tăietoare, pentru structuri de tip A, iar γ este "factorul de
participare" al pereţilor structurali definit de raportul:

γ=
∑Q s
între suma forţelor tăietoare preluate de toţi
S
pereţii de la baza structurii şi valoarea forţei tăietoare
totale la baza structurii.
Goodsir [13] a stabilit că pentru o anumită excitaţie
seismică forţa tăietoare indusă dinamic la baza pereţilor
în structuri duale creşte pe măsura creşterii factorului de
participare γ, efect luat în considerare prin intermediul lui Fig.C.6.4
kQ .

Deşi calculul structural în domeniul elastic indică o angajare mai redusă a

pereţilor la partea superioară a clădirii, calculul dinamic neliniar la acţiunea unor
cutremure puternice evidenţiază faptul ca la nivelurile superioare se dezvoltă valori de
forţe tăietoare, sensibil mai mari decât cele furnizate de calculul elastic curent.
Diagrama de forţe tăietoare din fig.C.6.4 ţine seama de această constatare.
C.6.2.4 Justificarea prevederilor acestui articol este similară cu cea dată pentru
posibilitatea redistribuţiei eforturilor secţionale între pereţi.
Prin redistribuţia momentelor obţinute din calculul structural între grinzile de
cuplare se pot obţine şi anumite facilităţi de armare constând în adoptarea unei armături
identice pentru mai multe grinzi de cuplare.
C.6.2.5 Coeficientul de amplificare 1,25 din relaţia 6.7 se bazează pe faptul că
incursiunile în domeniul postelastic ale armăturilor longitudinale din grinzile de cuplare
pot fi, în cazul cutremurelor de mare intensitate, foarte ample, solicitând oţelul în
domeniul de consolidare.
În cazul unor grinzi cu armătura longitudinală redusă este posibil ca momentul
de fisurare al secţiunii, pentru sensul care întinde fibrele de la partea superioară, să fie
mai mare decât momentul capabil al secţiunii de beton armat, ca urmare a conlucrării
inimii cu o zona amplă de placă (fig. C.6.5a).
C.19
 Fig.C.6.5
Aceasta înseamnă că pe durata încărcării către rupere grinda este acţionată la
un moment dat de o forţă tăietoare superioară valorii ultime. Ca urmare pentru evitarea
ruperii inimii este necesar ca armătura transversală să fie calculată în această ipoteză.
Deci în acest caz

1.25 Minf
cap + M fis
Q= (C.10)
lr
Pentru notaţiile din fig. C.6.5, vezi şi 7.5.2.
C.6.2.6 Probabilitatea de plastificare practic a tuturor grinzilor de cuplare a pereţilor la
acţiuni seismice de mare intensitate este foarte mare. Ca urmare a raportului de
dimensiuni între grinzi şi montanţi, grinzile sunt supuse la distorsiuni foarte ample care
implică incursiuni substanţiale în domeniul postelastic ale acestor elemente.
Schema de calcul a efectelor acţiunii indirecte ale forţelor orizontale indicate la
6.2.6 apare din acest motiv perfect justificată. De altfel, aceste scheme trebuie avute în
vedere cu unele corecţii şi la structurile în cadre.
C.6.4.1 Inegalitatea (6.8) reprezintă o condiţie de ductilitate de curbură minimă. Spre
deosebire de P85/82, această condiţie este exprimată într-o formă mai generală şi mai
riguroasă, prin intermediul limitării înălţimii zonei comprimate a secţiunilor de beton. Pe
această cale se poate lua în considerare influenţa tuturor factorilor de care depinde
mărimea acesteia (cantitatea de armătură pe inimă, tălpile intermediare, etc.).
Valorile ξlim s-au stabilit considerând cazul pereţilor lungi (cu raportul între
lungimea şi lăţimea secţiunii H/h > 4) şi valori ale ductilităţii de structură în domeniul 4-
6. Convertind condiţia de ductilitate de deplasare a structurii în condiţii de ductilitate de
curbură şi ţinând seama de raportul dintre rezistenţele de calcul şi cele medii
considerate de regulă în calculul deformaţiilor efective, se obţine o valoare ξlim ≅ 0,30.
Pentru a ţine seama de faptul că cerinţele de ductilitate scad pe măsura sporirii
capacităţii de rezistenţă, valoarea ξlim a fost corectată prin includerea raportului ω definit
la pct.6.2.2.
C.6.4.2 Condiţiile privind necesitatea unor verificări a stabilităţii de formă ca şi regulile
constructive prin care se consideră că se evită pericolul pierderii stabilităţii sunt preluate
din [22] şi [32], fără ca în aceste surse să se găsească şi fundamentarea lor.
Condiţiile respective ţin seama de efectul principalilor factori care influenţează
fenomenul: mărimea zonei comprimate, vecinătatea cu elementele de rigidizare
transversale şi cu zonele întinse.

C.20
C.6.4.3 Condiţia (6.9), urmăreşte reducerea riscului de rupere la forţe tăietoare (inclusiv
de rupere a betonului prin eforturi principale de compresiune) prin limitarea superioară a
eforturilor tangenţiale medii. Condiţia este modificată faţă de cea din P85/82
considerată prea severă în raport cu condiţiile similare din celelalte prescripţii de
proiectare naţionale sau cu valabilitate internaţională.
Este de menţionat că modificarea relaţiei (6.9) permite obţinerea unei cuplări mai
eficiente a montanţilor decât în cazul Instrucţiunilor P85/82, a căror aplicare conducea
la o cuplare prea slabă.
C.6.5.1 În Instrucţiunile P85/82 se aplicau în mod nejustificativ coeficienţi subunitari ai
condiţiilor de lucru a betonului, suplimentar faţă de coeficienţii obişnuiţi consideraţi în
STAS 10107/0-90 pentru toate categoriile de elemente de beton armat. Prin renunţarea
la aceste reduceri se obţine şi o tratare unitară a problemei evaluării rezistenţelor de
calcul a betonului pentru toate tipurile de elemente structurale.
La data apariţiei Instructiunilor P85/82, programele de calcul automat pentru
dimensionarea la încovoiere cu efort axial a secţiunilor de formă şi armare oarecare
(cum sunt în multe cazuri secţiunile pereţilor structurali) bazate pe metoda generală de
calcul aveau o răspândire foarte limitată. Din acest motiv P85/82 admitea aplicarea unor
procedee aproximative de dimensionare-verificare, inclusiv prin utilizarea abacelor din
Anexa acestei prescriptii. Calculul astfel efectuat poate fi în multe situaţii descoperitor
ca urmare a subaprecierii valorii momentelor capabile şi implicit a forţelor tăietoare, fapt
care poate expune pereţii la ruperi premature neductile.
În prezent, programele de calcul riguros la starea limită de rezistenţă a secţiunilor
de formă si armare oarecare sunt practic la îndemâna oricărui proiectant de structuri,
astfel că renunţarea la procedeele de calcul aproximative se impune de la sine.
C.6.5.2 (a) Expresia (6.10) preluată din P85/82 are în vedere echilibrul forţelor normale
la axa peretelui într-o secţiune înclinată.
Ipoteza înclinării fisurii la 45o prezintă avantajul simplităţii de calcul. Expresia
poate apărea uneori neacoperitoare, la înclinări sub acest unghi aportul armăturilor
orizontale fiind supraapreciat. Pe ansamblu însă, expresia oferă rezultate acoperitoare
(prin subaprecierea contribuţiei betonului comprimat), fapt atestat de numeroasele studii
experimentale efectuate la INCERC Cluj, Timişoara sau Bucureşti.
Faţă de prevederile din P85/82 relaţia de calcul (6.10) introduce două corecţii şi
anume:
(i) Valoarea Qb a forţei tăietoare preluată de beton se limitează şi în funcţie de
intensitatea încărcării axiale de compresiune în secţiunea peretelui. Dependenţa
capacităţii de rezistenţă a betonului de mărimea efortului unitar de compresiune σo a
fost evidenţiată în majoritatea studiilor experimentale pe modele de pereţi structurali şi
este luată în considerare în majoritatea normelor de proiectare din alte ţări [29], [32].
Este de precizat faptul că determinarea lui σo trebuie făcută prin raportarea forţei
axiale la întreaga secţiune de calcul a peretelui şi nu numai la aria inimii.
De asemenea, la pereţii cuplaţi trebuie să se ţină seama de gradul de fisurare al
montanţilor marginali atât la evaluarea forţelor tăietoare de calcul, cât şi la determinarea
capacităţilor de rezistenţă la forţă tăietoare a acestora (vezi si 6.2.1). Astfel, de
exemplu, pentru cazul limită din fig. C.6.6, al unui perete plin cu un gol la parter,
secţiunea de la bază (prin gol) se comportă ca o unică secţiune, respectând legea
secţiunilor plane. În consecinţă montantul întins este solicitat la un moment neînsemnat,
în timp ce montantul comprimat preia practic în întregime momentul şi forţa tăietoare de
etaj (fig. C.6.6.a,b şi c) şi va fi dimensionat în consecinţă. Este de observat că în acest
C.21
caz nerespectarea condiţiei (6.8) în montantul din dreapta nu trebuie interpretată ca o
insuficienţă de ductilitate. Secţiunile celor doi montanţi lucrând ca o singură secţiune,
condiţia respectivă trebuie exprimată în raport cu întreaga secţiune a peretelui. De
asemenea, relaţia (6.10) se va aplica ansamblului secţiunii celor doi montanţi, inclusiv
cu considerarea armăturii orizontale efective care interceptează fisura înclinată la 450,
întreruptă de gol.

Fig.C.6.6

(ii) Armătura continuă din centură şi de pe o anumită zona a planşeului din

apropierea peretelui este o armătura activă în preluarea forţei tăietoare în pereţi, astfel
că neglijarea aportului acesteia, cum impunea P85/82, nu este justificată. În prezentul
Cod s-a făcut corecţia necesară.
Deşi studiile experimentale consacrate comportării pereţilor scurţi pe plan
mondial sunt relativ numeroase [5], [17], [25], ele nu au reuşit să furnizeze un model de
calcul satisfăcător pentru aceste elemente structurale. Modurile de cedare şi diferitele
mecanisme de rezistenţă corespunzătoare depind de numeroşi parametri cum sunt
forma secţiunii, cantitatea şi modul de distribuţie a armăturii verticale, valoarea efortului
unitar mediu de compresiune în secţiune, modul de aplicare a încărcării orizontale, etc.
Diferitele relaţii de calcul propuse nu pot acoperi diferitele tipuri de comportare
sub încărcări, şi din acest motiv, în P85/2004 s-a propus relaţia (6.13) care prezintă
avantajul simplităţii şi pe acela al caracterului acoperitor. Desigur, relaţia insuficient
testată, va trebui îmbunătăţită pe măsura obţinerii de noi informaţii printr-o condiţie mai
fundamentată.
Expresia (6.13) rezultă din aplicarea unui model de grindă cu zăbrele (“strut and
tie”), la calculul peretelui scurt. Metoda, simplă şi sugestivă, se dovedeşte foarte
eficientă la evaluarea eforturilor în elemente şi zone de elemente structurale, la care
proporţiile şi modul de încărcare nu permit adoptarea ipotezei secţiunilor plane.
Modelul este exemplificat în fig.C.6.7 pentru cazul simplu al unui perete cu un
nivel.

C.22
 Fig.C.6.7
Din analiza modelului rezultă că:
− forţele orizontale aplicate zonei (1) se transmit direct la fundaţie prin
diagonalele comprimate formate între fisurile înclinate consecutive, al căror efect este
echilibrat de eforturile din armăturile verticale asociate acestor zone.
Forţa tăietoare capabilă aferentă acestor zone este (1-H/h)AavRa.
− forţele orizontale aplicate zonei (2) se transmit indirect la fundaţie prin
transferul la zona (3), prin intermediul armăturilor orizontale.
Forţa tăietoare capabilă asociată este AaoRa.
Suma celor două forţe furnizează valoarea forţei tăietoare capabile
corepunzătoare modelului adoptat. Relaţia (6.13) dată în Cod introduce două corecţii
faţă de această valoare. Prima se referă la reducerea, în mod acoperitor, cu 20% a
efortului capabil din armăturile întinse, pentru a acoperi incertitudinile legate de
fidelitatea modelului în raport cu realitatea. A doua se referă la introducerea unui termen
care să ţină cont şi de aportul betonului comprimat (Qb în fig6.13) la preluarea forţei
tăietoare, aşa cum se procedează şi în calculul la forţă tăietoare a elementelor de beton
armat cu proporţii de bară.
În comentariile din Codul ACI 318 consacrată calculului pereţilor scurţi (articolul
11.10.9) se afirmă, pe baza rezultatelor unor studii experimentale, că în cazul acestui tip
de pereţi sunt necesare atât armătura orizontală cât şi cea verticală: "Pe măsură ce
raportul H/h scade, armătura orizontală devine mai puţin eficientă, în timp ce eficienţa
armăturii verticale creşte". Relaţia (6.13) evidenţiază această dependenţă.
În normele americane citate, relaţia pentru stabilirea procentului armăturii
verticale pv este:
⎛ H⎞
p v = 0,25 + 0,5 ⎜ 2,5 − ⎟ (po − 0,25 ) ≤ po (C.11)
⎝ h⎠
în care po este procentul armaturii orizontale stabilit pe baza unei relaţii de tipul relaţiei
(6.13) din P85/96, în care însă rezistenţa de calcul a armăturii nu este redusă prin
coeficienţi ai condiţiilor de lucru subunitari.
Este de observat că în relaţia D.11 propusă în anexa D a Normativului P100/92
care este înlocuită de relaţia (6.13) din P85, aportul betonului s-a neglijat ca urmare în

C.23
special a faptului că la pereţii scurţi efortul unitar mediu σo este mic. În ceea ce priveşte
aportul armăturii verticale, manifestat prin efectul de conectare a zonelor de perete
separate prin fisura de rupere, acesta este conform (6.13) cu atât mai mare cu cât
raportul H/h este mai mic.
Cantitatea de armatură Aao nu va fi mai mică decât cea corespunzătoare
"suspendării" încărcării orizontale aplicate la nivelul planşeelor pe o schemă de grindă
cu contrafişă, cu diagonalele comprimate la 45o (fig.6.7).

Fig.C.6.8

La forţele indicate în schema din fig.6.7, care corespunde unui perete plin, se
adaugă, pentru a fi preluate prin armătura de suspendare, şi forţele orizontale aferente
zonelor pe care peretele nu este legat de planşeu, ca urmare a unor goluri practicate în
perete sau în planşeu, în vecinătatea pereţilor (fig.C.6.8 a şi b).
Studii teoretice şi experimentale recente (cum sunt cele citate în [25]) au
evidenţiat eficienţa, în cazul pereţilor scurţi, a armării cu bare diagonale care poate
asigura un mecanism de rezistenţă stabil, ca şi în cazul grinzilor scurte sau al stâlpilor
scurţi.
C.6.5.2 (b) Calculul la forţă tăietoare în lungul unor secţiuni prefisurate, cum sunt şi
cele ale rosturilor de turnare, este tratat pentru prima oară în normele de proiectare din
România în STAS 10107/0-90, pe baza mecanismului rezistenţei la forfecare prin
frecare ("shear friction strength") unanim acceptat pe plan internaţional. Date
suplimentare pentru această problemă se pot găsi în [2].
Prevederea de la ultimul aliniat al punctului 6.5.2 face precizarea modului în care
trebuie considerate armăturile active în conectare la pereţii cuplaţi. Aceasta ţine seama
de mecanismul real de transmitere al forţelor de forfecare al ansamblului peretelui cu
goluri, inclusiv de transferul de forţă tăietoare între montantul întins, prin efectul indirect
al forţelor orizontale, şi cel comprimat de acestea, ca urmare a fisurării lor diferite.
Aceasta este valabil, numai dacă gradul de cuplare al montanţilor este suficient.
În [22] se arată că verificarea rostului pentru ansamblul peretelui cu goluri se poate face
numai dacă NL/Mo > 0,3. S-a notat N forţa axială din efectul indirect al forţelor
orizontale, iar L deschiderea interax.
C.6.5.3 Proiectarea structurilor cu pereţi prefabricaţi a fost reglementată în perioada
dinaintea intrării în vigoare a Codului P85/96, prin Instrucţiunile tehnice P101/81 care
menţineau încă, pentru această categorie de structuri, modele de calcul din perioada de
început a utilizării betonului armat, bazate pe ipotezele rezistenţei materialelor elastice.
Este dovedit astăzi, în mod incontestabil, că în condiţiile asigurării conlucrării
între panouri, pereţii structurali prefabricaţi se comportă în esenţă ca pereţi monoliţi, cu
o capacitate asemănătoare de deformabilitate în domeniul postelastic.
C.24
 În prezenta ediţie, P85 îşi extinde obiectul şi asupra structurilor în panouri mari
prefabricate, aplicând şi pentru aceste structuri conceptele moderne ale răspunsului
seismic inelastic.
Prevederile de la 6.5.3 se referă la problema determinării forţei de lunecare în
rosturile verticale ale elementelor în panouri mari, pentru care P101/81 prevede un
procedeu cu totul nesatisfacător. În proiectarea bazată pe P101/81 forţa de lunecare
verticală se stabileşte pe baza relaţiilor din rezistenţa materialelor pentru calculul
eforturilor tangenţiale τ (cu formula lui Juravsky). Astfel, forţa de lunecare Le pe
lungimea unui etaj He se ia:
Q eSb (C.12)
L e = τ bH e = He
Ib

S-a notat:
Qe =forţa tăietoare maximă pe înălţimea nivelului considerat; în condiţiile adoptării
unui panou unic pe toată înălţimea clădirii, dimensionantă este valoarea Qeo a forţei
tăietoare la baza montantului;
b =grosimea peretelui;
Sb =momentul static al zonei care lunecă (al zonei delimitate de rostul vertical) în
raport cu centrul de greutate al secţiunii transversale a peretelui;
Ib =momentul de inerţie al secţiunii montantului.
Pe lângă inconvenientul legat de baza conceptuală nesatisfacătoare, expresia
(C.13), mai prezintă inconvenientul major de a furniza valori neacoperitoare ale forţei de
lunecare în raport cu comportarea reală.
Având în vedere răspunsul inelastic al structurilor cu pereţi de beton armat la
cutremure puternice schema de calcul a forţei de lunecare în rostul vertical trebuie să
aibă la bază echilibrul mecanismului de plastificare. Relaţia de calcul trebuie să exprime
condiţia de echilibru între eforturile de lunecare însumate pe toată lungimea rostului
vertical pe de o parte, încărcările pe planşee şi forţele de legătură cu infrastructura pe
zona delimitată de rost, pe de altă parte.
Relaţia de calcul (C.12) presupune comportarea perfect elastică a materialului şi
continuitatea de material în secţiunile orizontale ale pereţilor, astfel încât valorile forţelor
de lunecare depind numai de variaţia momentelor încovoietoare. Spre deosebire de
aceasta, în cazul structurilor de beton armat, prin desprinderea care intervine în zona
întinsă şi reducerea sensibilă a dimensiunilor zonei comprimate în stadiul de cedare, o
fracţiune foarte importantă din încărcările verticale pe planşee, iar în unele cazuri,
practic, totalitatea acestora sunt echilibrate, tot de forţele de lunecare. De aici decurge
caracterul neacoperitor al relaţiei (C.12).
O altă problemă legată de verificarea rosturilor verticale la structurile în panouri
mari se referă la modul în care sunt distribuite eforturile unitare de lunecare în lungul
acestui rost.
În condiţiile ipotezelor generale ale Rezistenţei materialelor continue, omogene şi
elastice şi a acceptării unei distribuţii triunghiulare a forţelor orizontale pe înălţimea H a
clădirii rezultă o distribuţie parabolică a eforturilor unitare tangenţiale τy:
⎡ ⎛ y ⎞2 ⎤
τ y = τ o ⎢1 − ⎜ ⎟ ⎥ (C.13)
⎢⎣ ⎝ H ⎠ ⎥⎦

în care:
C.25
τo =valoarea efortului tangenţial maxim la baza peretelui;
y =înălţimea nivelului curent în raport cu secţiunea de încastrare.
Însumând valorile eforturilor unitare tangenţiale în lungul rostului vertical, rezultă,
pentru forţa totală de lunecare L, valoarea:
H H ⎛ y 2 ⎞⎟ 2 (C.14)
L = ∫ τo b dy = ∫ τo ⎜⎜ 1 − ⎟
b dy = b H τo
2
H ⎠ 3
o o ⎝

Valoarea maximă a forţei de lunecare pe un nivel, cel de bază este:

H
n ⎛ y2 ⎞⎟ ⎛1 1 ⎞ L (C.15)
Lemax = ∫ τo ⎜1 − bdy = ⎜⎜ − ⎟⎟1,5L ≅ 1,5
⎜ 2 ⎟ ⎝ n 3 ⎠ n
0 ⎝ H ⎠ 3n

unde n este numărul de niveluri al clădirii.

Forţa de lunecare verticală (fig.6.8) este, în principiu, constituită din două părţi,
una care echilibrează sporul forţei de întindere din armătura pe înălţime şi alta care
echilibrează încărcările verticale pe planşee.
Distribuţia eforturilor tangenţiale verticale dată de relaţia (C.13) poate fi
considerată acceptabilă pentru ambele componente, evidenţiind o concentrare a
acestor eforturi spre baza clădirii.
Valoarea eforturilor în armătura întinsă este proporţională cu valoarea
momentelor încovoietoare distribuite aproximativ după o parabolă de gradul trei, iar
variaţia acestor eforturi are legea unei parabole de gradul doi.
În cazul componenţei forţei de lunecare care echilibrează încărcările verticale pe
planşeele aferente, este de presupus, de asemenea, o variaţie crescătoare spre bază,
ca urmare a gradului diferit de fisurare pe înălţimea clădirii. Pentru acest termen al forţei
L, distribuţia dată de relaţia (C.15) implică o aproximaţie mai grosieră.

C.26
 Fig.C.6.9 Fig.C.6.10

Problema distribuţiei eforturilor unitare τy prezintă o importanţă deosebită, de

aceasta depinzând nivelul armării orizontale a rosturilor. Pentru elucidarea ei se poate
acţiona atât prin efectuarea unor cercetări experimentale, cât şi prin studii teoretice cu
ajutorul unor programe de calcul automat specifice elementelor bidirecţionale de beton
armat.
Propuneri referitoare la această distribuţie se dau în lucrări cu caracter de
cercetare [26], [29].
Privitor la relaţia de calcul 6.15, aceasta a rezultat în urma interpretării unui
număr mare de cercetări experimentale şi are caracter acoperitor dacă aria armăturilor
de conectare satisface anumite criterii.
În legătură cu această relaţie se impun unele precizări:
a) Cei doi termeni ai expresiei reprezintă două forţe rezistente care au direcţiile
perpendiculare una pe cealaltă şi astfel nu are nici o semnificaţie adunarea lor scalară
(fig.C.6.9).
b) Dacă ar lipsi armătura perpendiculară pe rost (orizontală), Aao , rezistenţa
dinţilor nu se poate dezvolta.
c) La un unghi de 450 a forţelor diagonale din îmbinare (fig.C.6.10), din
rezistenţa la lunecare a dinţilor nu se poate mobiliza decât o fracţiune de cel mult AaoRa.
Capacitatea dinţilor de a prelua forţe de lunecare este dictată, în funcţie de
dimensiuni, de rezistenţa la forfecare (respectiv de întindere) sau de rezistenţa la
strivire a betonului.
C.6.6. Prevederile pentru calculul armăturilor longitudinale şi transversale din grinzile de
cuplare sunt preluate practic din vechea ediţie a Instrucţiunilor P85.
Ele nu se abat de la prescripţiile generale de calcul din STAS 10107/0-90,
inclusiv în ceea ce priveşte neglijarea aportului betonului la preluarea forţei tăietoare, ca
urmare a solicitării alternante la forţă tăietoare cu valori relativ mari. În această situaţie
se admite, în mod aproximativ, că fisura de rupere are o înclinare la 45o.
În ceea ce priveşte relaţia (6.21) trebuie remarcat că aceasta implică preluarea
forţelor pe o schemă de grindă cu zabrele, metalica, cu o diagonală întinsă şi una
comprimată.
Mecanismul de rezistenţă al grinzii, constituit din elemente metalice poate
asigura o comportare histeretică foarte stabila, cu condiţia împiedicării flambajului
barelor comprimate. Măsurile de armare transversală a carcaselor diagonale date la
7.6.2 au în vedere tocmai acest scop.
C.6.7.1 Rigiditatea practic infinită a diafragmelor conduce la deplasări ale pereţilor
distribuite liniar în plan, asigurându-se o interacţiune eficientă a componentelor
sistemului structural. În acest sens trebuie înţeleasă acţiunea solidară la care se face
referire în 6.7.1 (vezi şi 2.1.1)
C.6.7.3 Caracterul aproximativ al metodei decurge din adoptarea unor ipoteze
simplificatoare ca:
(i) Forţele masice aplicate la nivelul fiecărui planşeu sunt aproximate prin forţele
elastice care echilibrează forţele tăietoare din pereţi (vezi 6.7.4). În realitate forţele de
inerţie dezvoltate la nivelul planşeelor înglobează şi forţele de amortizare care intervin
în echilibrul dinamic. Considerarea acestor forţe conduce la o distribuţie mult mai
C.27
uniformă a forţelor orizontale din planşee, faţă de cea adoptată în mod obişnuit, cu
valori mari spre partea superioară a construcţiei.
(ii) Distribuţia forţelor masice aplicate la nivelul fiecărui planseu este liniară.
Este de remarcat că aceste ipoteze nu sunt acoperitoare şi efectele lor trebuie
compensate prin măsuri de armare suplimentare. De exemplu, prin adoptarea la toate
nivelurile a armăturii planşeului celui mai solicitat de pe înălţimea clădirii.
C.6.7.4 În legătură cu procedeul de la 6.7.4 sunt utile unele precizări:
(i) Exemplificativ pentru situaţia din fig.6.11 (în care nu s-au figurat pentru
simplitate pereţii longitudinali), valorile extreme qmqx şi qmin ale încărcării distribuite în
planul planşeului se determină cu relaţiile:
F 6Fe
qmax = +
L L2
(C.16)
F 6 Fe
q min = −
L L2
S-a notat F = ΣFi; e, distanţa dintre centrul suprafeţei planşeului şi punctul de
aplicaţie al forţelor Fi; L, dimensiunea în plan a planşeului.
Forţele F, fiind calculate pe baza forţelor tăietoare de calcul, conform pct. 6.7.4,
corespund mecanismului de plastificare al pereţilor.
Dimensionarea armăturilor pentru eforturile din planul planşeului trebuie să
asigure comportarea lor în domeniul elastic.
Este de observat că în cazul structurilor monotone, condiţiile de solicitare
maxime, dimensionante pentru planşeele clădirii sunt cele de la ultimul nivel, unde
forţele de inerţie orizontale sunt cele mai mari.
(ii) Trebuie avut în vedere că plastificarea succesivă a pereţilor structurali
conduce la scheme de solicitare mai defavorabile decât cea corespunzătoare
comportării elastice a pereţilor.
În fig.C.6.9 se prezintă o asemenea situaţie, indicându-se efectele plastificării
diferiţilor pereţi ai structurii. Pentru cazul respectiv planşeul îşi dublează practic
deschiderea, dacă peretele median este primul plastificat (fig.C.6.9b), sau îşi măreşte
de patru ori deschiderea consolei dacă se plastifică la început un perete marginal
(fig.C.6.9c).
În cazul planşeelor cu pereţi situaţi la distanţe mari şi cu încărcări mari, se
recomandă efectuarea unui calcul static neliniar (calcul "biografic") pentru a evidenţia
efectele plastificării pereţilor asupra stării de eforturi din planşeu.
(iii) În cazul planşeelor cu goluri mari starea de eforturi, acestea se pot modela
ca grinzi cu zăbrele, cu diagonale înscrise între goluri. Procedeul reprezintă o adaptare
a cunoscutei metode "strut and tie" (în traducere aproximativă "diagonale şi tiranţi"),
care oferă rezolvări simple şi suficient de riguroase pentru practica proiectării pentru
numeroase probleme în care metodele rezistenţei materialelor destinate elementelor de
tip bară nu pot fi aplicate. În fig.C.6.11 se exemplifică modelarea unui planşeu cu goluri
de dimensiuni mari, pentru ambele sensuri de acţiune în direcţie transversală a forţelor
orizontale.

C.28
 Fig.C.6.11
(iv) Prin utilizarea unor valori reduse ale rezistenţelor se urmăreşte ca planşeele
să lucreze in domeniul elastic.
C.6.7.5 Pentru clarificarea prevederilor de la acest punct se discută un caz limită, acela
din fig.C.6.12 în care se presupune că pereţii 1 şi 2 se întrerup la nivelul parterului,
continuându-se la acest nivel prin stâlpi aliniaţi cu ceilalţi stâlpi ai structurii. În acest caz
valorile F1, F2 din schema forţelor din figura C.6.12.b reprezintă valorile forţelor tăietoare
din pereţi, imediat deasupra planşeului, care împreuna cu încărcările masice aferente
planşeului peste parter îşi fac echilibru cu forţele tăietoare din stâlpii parterului. Rezultă
că în această situaţie particulară, eforturile în planşeu sunt proporţionale cu încărcările
masice însumate pe întreaga structura, spre deosebire de situaţia planşeelor curente în
care se dezvoltă eforturi proporţionale cu forţele de inerţie aferente nivelului respectiv.

C.6.7.6 Dacă se acceptă ipoteza că forţele

aplicate de planşeu pereţilor sunt practic
uniform distribuite se poate aprecia că circa
jumatate din acestea trebuie suspendate prin
armături în zona comprimată.
C.6.7.7 Oscilaţiile asincrone din planul
planşeului pot conduce la solicitarea acestuia
la compresiune sau întindere, ultima situaţie
fiind cea mai defavorabilă. Relaţia (6.23) are
la bază ipoteza că aceste forţe au valoarea
jumătate din cea corespunzătoare situaţiei
oscilaţiei în opoziţie de fază a celor două
jumătăţi ale planşeului. Armăturile prevăzute
pentru preluarea eforturilor din încovoierea
generală a planşeului pot fi considerate
active şi în preluarea forţelor de întindere,
întrucât cele două eforturi corespund unor
situaţii de încărcare distincte.

Fig.C.6.12

C.29
PREVEDERI CONSTRUCTIVE
C.7.1.1 Sporirea clasei de beton reprezintă principala cale de a reduce greutatea
proprie a structurii, care la construcţiile înalte intervine cu o pondere însemnată în masa
construcţiei.
În acelaşi timp ridicarea calităţii betonului poate asigura preluarea în condiţii
corespunzătoare a eforturilor de compresiune şi de forfecare la pereţii la care condiţii
funcţionale sau estetice nu permit dezvoltarea secţiunilor peste anumite dimensiuni.
C.7.1.2 STNB este un oţel ecruisat, cu capacitate redusă de deformare postelastică
(ductilitate).
Cu toate acestea, dacă sub formă de plase şi carcase aduce avantaje, din punct
de vedere al execuţiei, folosirea lui poate fi admisă pentru solicitări care nu implică
deformaţii în domeniul postelastic.
De exemplu, la clădirile în panouri mari, în vederea reducerii numărului de tipuri,
de regulă, pentru o anumită poziţie în plan, se are în vedere utilizarea aceluiaşi tip de
panou pe toată înălţimea construcţiei, atât în zona plastică, cât şi în afara ei. Se pot
folosi plase pentru armarea inimii, dacă prin secţiunile de armături alese se asigură
comportarea lor în domeniul elastic la solicitarea de forţă tăietoare asociată momentului
capabil în tot peretele, inclusiv în zona plastică potenţială de la bază. În aceste condiţii
se poate atinge capacitatea de rezistenţă la încovoiere a peretelui prefabricat
mobilizând proprietăţile de ductilitate a armăturilor longitudinale ductile din îmbinări.
C.7.2.1 Dimensiunile minime indicate au în vedere reducerea sensibilităţii la acţiunea
forţelor tăietoare şi la pierderea stabilităţii, precum şi asigurarea unor condiţii
corespunzătoare de betonare.
C.7.2.3 Pentru comparaţie în fig.C.7.1 se reproduc recomandările din [22] pentru
dimensiunile minime ale bulbilor şi tălpilor.

bcr h
b1 ≥
bp ≥ b 10bp
b p ≥ b cr bcr2
b1 ≥
He bp
bp ≥
16 He
b1 ≥
16
Fig.C.7.1

Condiţiile respective decurg din condiţia mai generală:

⎧b 2
⎪ cr
A bulbi( talpi) ≥ ⎨ b h (C.17)
cr
⎪
⎩ 10
în care bcr are semnificaţia unei grosimi critice faţă de fenomenul de pierdere a
stabilităţii. Valoarea bcr depinde de lungimea peretelui şi de cerinţa de ductilitate de
curbură la baza diafragmei:
b cr ≅ 0,02h µ φ (C.18)

C.30
 Aceste prevederi nu sunt susţinute de o justificare satisfacătoare în lucrarea
citată şi sunt relativ complicate. Din acest motiv în actuala redactare s-au preluat
prevederile din precedenta ediţie, care nu au fost infirmate de aplicarea lor timp de mulţi
ani.
C.7.2.4 Îngroşarea pereţilor sub formă de bulbi în aceste cazuri este necesară şi pentru
realizarea unor condiţii structurale care să asigure funcţionarea nodului grindă-stâlp
(zona de la extremitatea dinspre gol a peretelui).
C.7.2.5 Prima dintre condiţii trebuie interpretată ca o recomandare care are în vedere
eficienţa armării înclinate, raţională dacă unghiul de înclinare al barelor este suficient de
mare. Cea de a doua condiţie urmăreşte asigurarea grosimii necesare pentru
înglobarea carcaselor de armătură.
C.7.2.7 În zona dintre cele două goluri decalate pe verticală şi pe orizontală apar
concentrări de eforturi. Pentru preluarea eforturilor principale dezvoltate după direcţii
înclinate, se pot prevedea armături înclinate sau îngroşarea sub formă de bulbi a zonei
respective pe cele două niveluri implicate.
C.7.3.2 Utilizarea plaselor şi a carcaselor sudate este recomandabilă pentru armarea
pereţilor ca urmare a avantajelor ce decurg în ceea ce priveşte reducerea manoperei pe
şantier la montarea armăturilor şi posibilitatea menţinerii lor în poziţie corectă în timpul
turnării betonului.
În cazul utilizării plaselor din STNB se vor avea în vedere condiţiile discutate la
C.7.1.2.
C.7.3.4 Înnădirea armăturilor longitudinale în zonele plastice potenţiale trebuie evitată
ori de câte ori este posibil, pentru că afectează negativ funcţia disipativă a acestor zone.
Înnădirea prin suprapunere este cea mai neindicată pentru că perturbă în modul
cel mai nefavorabil această funcţie. Astfel, dacă lungimile de suprapunere nu sunt prea
mari, aderenţa betonului la armături poate fi distrusă progresiv în urma ciclurilor
alternante de solicitare dincolo de pragul de curgere al armăturilor. Dacă lungimea de
suprapunere este excesivă, armăturile nu mai ajung să curgă pe o zonă importantă a
înnădirii, şi ca urmare deformaţiile plastice se vor dezvolta necontrolat şi pe zone mai
puţin extinse.
Înnădirea prin sudură, deşi superioară, în principiu, înnădirii prin petrecere,
prezintă, de asemenea, inconveniente importante, cum sunt: manopera excesivă,
fragilizarea locală a armăturilor, concentrările de eforturi produse în beton şi neintrarea
în stare de curgere a armăturii pe lungimea îmbinării sudate.
Atunci când condiţiile de execuţie nu permit mutarea înnădirilor în zona B a
pereţilor, pot fi avute în vedere înnădiri cu bucle ale armăturilor verticale, de tipul celor
folosite la îmbinarea panourilor obţinute prin folosirea altor sisteme, dar implică sporuri
de materiale şi manoperă.
Prevederea de la pct. a) are în vedere înlesnirea turnării şi compactării betonului
în spaţiile relativ înguste ale cofrajelor pentru pereţii structurilor curente.
Prevederile privind lungimile de înnădire şi de ancorare a armăturilor sunt
rezultate din aplicarea condiţiilor din STAS 10107/0-90 pentru cazul pereţilor structurali
de tip curent. Ele sunt diferenţiate în funcţie de condiţiile de solicitare şi de condiţiile de
aderenţă conform 6.2.1.2 din STAS 10107/0-90.
C.7.5.1 Zonele de la extremităţile pereţilor indicate în fig.7.7, 7.8, 7.9 se alcătuiesc ca
stâlpi cu armături longitudinale şi transversale mai substanţiale în raport cu cele din
restul pereţilor. În felul acesta în zonele respective se crează condiţii pentru o
C.31
comportare mai stabilă la eforturile alternante întindere-compresiune care au valorile
maxime la extremităţile secţiunii peretelui.
Din acest motiv procentele minime de armare pentru armătura de la extremităţile
pereţilor din tabelul 4 se referă la suprafaţa acestor zone spre deosebire de ediţia
anterioară a Instrucţiunilor P85 unde această armătura era raportată la aria inimii
peretelui.
Studii experimentale pe modele de pereţi structurali de beton armat au evidenţiat
faptul că dacă elementele de margine au armăturile verticale bine legate prin armături
transversale suficiente ele pot prelua forţe tăietoare semnificative după eventuala
rupere a panoului inimii, printr-un mecanism de tip stâlp scurt sau de dorn de beton
armat.
O asemenea situaţie este de evitat prin dimensionarea corespunzătoare a
armăturii inimii, dar este de reţinut posibilitatea obţinerii unei a doua linii de rezistenţă
constituite de zonele de margine ale pereţilor.
Într-o lucrare recentă [23] se exprimă opinia că soluţiile de armare cu armături
verticale distribuite uniform sunt superioare celor în care o parte a acestor armături este
concentrată la capete. Avantajele ar consta în:
(i) o fisurare mai fină (fisuri mai numeroase şi mai puţin deschise) a zonelor
întinse;
(ii) o zona comprimată mai extinsă, care permite o preluare mai sigură a forţei
tăietoare în rostul de lucru;
(iii) în absenţa armăturilor verticale mai groase la extremităţile secţiunii se pot
diminua sau chiar elimină armăturile transversale suplimentare din aceste zone;
Cel puţin ultimul argument ar putea apărea discutabil. De altfel, chiar autorul
lucrării recomandă în finalul acesteia aplicarea acestui sistem de armare în zone cu
seismicitate mai puţin intensă, unde sunt de aşteptat cerinţe mai mici de ductilitate.
La punctul 7.5.1, cu relaţia 7.1, se introduce o nouă condiţie de armare minimă
care urmăreşte să asigure pereţilor structurali o capacitate de rezistenţă superioară
eforturilor care produc fisurarea zonelor întinse. Procentele foarte mici de armare
practicate la armarea pereţilor structurali, în special în perioada dinainte de intrarea în
vigoare a Instrucţiunilor P85/82, conduceau, în cazul pereţilor cu tălpi dezvoltate în
zonele întinse, la comportare de elemente subarmate.
Pentru a ţine seama de existenţa rosturilor de turnare şi de posibilitatea redusă
ca la nivelul acestora să se poată dezvolta în întregime rezistenţa la întindere (de fapt,
de aderenţă) a betonului, în expresia (7.1) care furnizează valoarea momentului de
fisurare s-a considerat pentru aceasta o valoare egală cu jumătate din rezistenţa de
calcul la întindere.
C.7.5.2 În situaţiile în care nu este asigurată condiţia privind limitarea zonei
comprimate, asigurarea ductilităţii de curbură se poate obţine prin sporirea deformaţiei
limită a betonului comprimat ε *bu > ε bu ≅ 3,5% (fig.C.7.2). Aceasta se poate utiliza prin
sporirea efectului de confinare exercitat de armături transversale sporite.

C.32
 Din fig.C.7.2 rezultă că zona pe
care trebuie luate măsuri speciale de
confinare este:
⎛ x ⎞
s = x⎜1 − lim ⎟ (C.19)
⎝ x ⎠
În condiţiile unei proiectări corecte
x nu poate fi mai mare de 2xlim şi în
consecinţă se poate admite smax = 0,5x,
condiţie preluată în Cod.
Pe verticală, această armătura
trebuie prevăzută în toată zona plastică
(în zona A de la baza peretelui).
Fig.C.7.2
Expresia (7.2) care furnizează cantitatea armăturii de confinare a rezultat din
adaptarea expresiei dată în [32] pe baza unor cercetări experimentale:

fc' ⎛ x⎞
A ao = 0,12a e c ⎜ 0,5 + 0,9 ⎟ (C.20)
f yo ⎝ h⎠

În relaţia (C.20) f c' reprezintă rezistenţa specifică la compresiune a betonului

(apropiată de rezistenţa caracteristică), iar f yo , rezistenţa similară a armăturii
transversale.
Aceleaşi cercetari au condus la concluzia că eficienţa armăturii de confinare este
maximă dacă ae ≤ 0,5b şi ≤ 150 mm.
Un alt rol al armăturii transversale este acela de a împiedica flambajul barelor
longitudinale. Se apreciază că în zonele plastice potenţiale trebuie sprijinite lateral
numai barele comprimate care contribuie substanţial la rezistenţa zonei comprimate. În
[29] se consideră că această situaţie intervine în zonele secţiunii peretelui unde
2
coeficientul armăturii longitudinale este . În P85/96 condiţia s-a preluat sub
f y ( MPa)
2
forma , care este mai puţin severă.
R a ( MPa)

În prescripţia citată se prevede ca armătura Aaf dispusă sub formă de agrafe şi

etrieri în scopul împiedicării flambajului barelor comprimate să fie cel puţin:
∑ A a fyae
A af = (MPa) (C.21)
16 f yo 100

în care ∑ A a reprezintă suma ariilor barelor longitudinale aferente, iar fy rezistenţa

acestor armături.

Relaţia (C.21) se bazează pe ipoteza că

rezistenţa la întindere a unei ramuri de etrier nu
trebuie să fie mai mică decât 1/16 din forţa
asociată curgerii barelor longitudinale aferente, în
situaţia în care distanţa între armăturile
transversale este de 100mm. Se consideră că
etrierii sunt eficienţi şi în legarea barelor

C.33
intermediare (şi nu numai a celor aflate în
colţurile etrierilor), dacă distanţa dintre ramurile
etrierului este mai mică decât 200 mm (fig.C.7.3).

Fig.C.7.3
În P85/2004 s-a adoptat o condiţie mai simplă care constă în necesitatea
prevederii unor legături transversale la 6d, în concordanţă cu rezultatele unor cercetări
experimentale, care atestă că prin această măsura se poate evita flambajul plastic al
armăturii longitudinale.
În fig.C.7.4 se dă un exemplu de secţiune de perete structural indicându-se
zonele unde este necesar să se prevadă armături de confinare sau pentru împiedicarea
flambajului armăturilor longitudinale comprimate, pentru ambele sensuri de acţiune a
forţei orizontale seismice.

Fig.C.7.4
C.7.6.1 (b) Barele longitudinale intermediare au un rol important în limitarea deschiderii
fisurilor în cazul grinzilor armate cu bare ortogonale. Fisurarea înclinată şi lunecarea
armăturilor principale de încovoiere, cu atât mai importantă cu cât raportul h/lr este mai
mare, duc la propagarea eforturilor de întindere în armături dincolo de punctul
teoretic de anulare a momentelor din mijlocul grinzii şi la un efect de întindere de
ansamblu a grinzilor.
C.7.6.2 Ca urmare a mecanismului specific de comportare a grinzilor scurte armate cu
carcase înclinate, principala problemă care se pune la alcătuirea armării acestor
elemente este ancorarea corespunzătoare a armăturilor diagonale întinse.
Măsurile constructive indicate în fig.7.12 urmăresc asigurarea acestor condiţii.
Eficacitatea ancorării armăturilor înclinate sporeşte, dacă ele sunt închise sub
formă de bucle.

PROBLEME SPECIFICE DE ALCĂTUIRE A STRUCTURILOR

PREFABRICATE

C.34
C.8.1. Prevederile de la cap.8 destinate detaliilor de alcătuire constructivă şi de armare
a elementelor prefabricate şi a îmbinărilor dintre ele au un caracter minimal şi orientativ.
În consecinţă diferitele detalii prezentate pe parcursul capitolului nu trebuie considerate
ca limitative, ci exemplificative. Esenţial este ca soluţiile alese să satisfacă principiile de
alcătuire prezentate la 8.1 si 8.3.8.
C.8.2.1 Deşi aparent soluţia din fig.8.1.a este cea mai avantajoasă prin desfiinţarea
rosturilor (îmbinărilor) verticale, se pot ridica probleme legate de dificultăţile de transport
(prin greutate), de fixare provizorie şi mai ales în ceea ce priveşte realizarea continuităţii
armăturilor verticale prin sudură, operaţie foarte migăloasă şi care reclamă precizie de
execuţie.
C.(8.2.2 şi 8.2.3) Prevederile acestor articole urmăresc preluarea eficientă a eforturilor
de compresiune şi de forfecare, în condiţiile în care utilizarea prefabricatelor impune
grosimi cât mai mici de elemente pentru reducerea greutăţii acestora.
C.8.2.4 Sunt de evitat soluţiile în care izolaţia termică este realizată din BCA. Acestea
sunt ineficiente şi nejustificate din punct de vedere tehnic şi economic.
C.8.2.5 În situaţia în care panourile de planşeu interioare prezintă o prelungire în
consolă pentru realizarea balconului se vor lua măsuri pentru obţinerea unei rezemări
continue - prin matare de mortar cu conţinut mic de apa - şi pentru realizarea
continuităţii armăturilor care leagă buiandrugii de parapeţi.
C.8.2.6 Funcţie de tehnologia de execuţie (de exemplu, în tipare orizontale sau în
casete verticale), panourile de perete pot fi turnate în poziţie orizontală sau verticală.
Alcătuirea panourilor şi armarea acestora va ţine seama de specificul legat de poziţia de
turnare şi de particularităţile de realizare a cofrajelor prin prevederea tuturor
dispozitivelor necesare operaţiilor de decofrare, ridicare, eventual basculare, transport,
depozitare, montaj provizoriu şi îmbinare structurală. Armarea panourilor trebuie să
acopere eventualele eforturi suplimentare în raport cu situaţia de exploatare care pot
apărea în aceste faze şi să împiedice deschiderea peste limitele admise a fisurilor
produse de tratamentul termic sau datorită intervalului mai scurt de decofrare.
C.8.3.1 În raport cu îmbinările de tip uscat prin elemente metalice, care implică
prevederea de plăci şi profile înglobate, ancorate prin praznuri, îmbinările prezintă
importante avantaje ca:
• posibilitatea transmiterii continue a eforturilor de compresiune şi de lunecare;
• limitarea sau chiar eliminarea eforturilor de întindere transversală rezultate din
devierea eforturilor, practic totdeauna prezente în cazul îmbinărilor prin piese
metalice;
• simplitatea execuţiei, inclusiv ca urmare a posibilităţii de admitere a unor toleranţe
specifice sensibil mai mari;
• economii de oţel.
Pe această bază, îmbinările umede cu beton armat sunt, practic, totdeauna
preferabile.

C.8.3.3 (a) Pentru structurile cu pereţi structurali proiectate în conformitate cu

prescripţiile în vigoare în ţara noastră, în primul rând P100/92, este esenţială
posibilitatea mobilizării capacităţii de deformare postelastică asociată solicitării la
încovoiere. În consecinţă, structurile prefabricate nu trebuie să se rupă prematur în
îmbinări.

C.35
 De exemplu, în cazul îmbinărilor verticale cu dinţi şi armături transversale dintre
elementele prefabricate, o concepţie de proiectare corectă trebuie să aibă în vedere
dezvoltarea unei forţe de lunecare maxime în îmbinare, sensibil mai mici decât valoarea
lunecării capabile în regim de solicitare monoton crescătoare (fig.C.8.1).
Aceasta deoarece solicitarea în
apropierea forţei maxime este
asociată cu ruperea dinţilor, preluarea
lunecărilor în rost fiind asigurată după
aceasta numai prin efectul de coasere
al armăturilor transversale prin
intermediul unui beton degradat.
Intervine o degradare dramatică a
rezistenţei îmbinării care afectează
capacitatea de rezistenţă, de
absorbţie şi de disipare de energie a
pereţilor structurali la forţe orizontale
şi implicit a siguranţei de ansamblu.
Fig.C.8.1
Pe de alta parte, consolidarea îmbinărilor verticale este foarte dificilă. Dinţii
avariaţi nu se pot reface, fiind necesare introducerea unor elemente structurale noi în
locul acestora.
C.8.3.3 (d) Preluarea lunecării se realizează printr-un mecanism de tip grindă cu
zabrele, în care efortul din armătura care traversează rostul echilibrează componenta
orizontală a efortului de compresiune din diagonala comprimată formată între pragurile
dinţilor (fig.C.6.9), sau printr-un mecanism echivalent de frecare (vezi STAS 10107/0-
90, pct.3.4.2). Primul mecanism este activ în îmbinările verticale cu dinţi, iar cel de-al
doilea în îmbinările orizontale de la nivelul planşeelor, şi în îmbinările verticale după
ruperea dinţilor.
C.8.3.3 (f) Asigurarea turnării unui beton compact şi rezistent care să umple spaţiile
dintre dinţi este vitală pentru rezistenţa îmbinării verticale, având în vedere mecanismul
ei de rezistenţă.
Construcţiile în panouri mari executate la noi în ţară nu au beneficiat, din pacate,
în marea majoritate, de o execuţie satisfăcătoare a îmbinărilor, ca urmare şi a faptului
că spaţiile de betonare prevăzute în proiect erau cu totul insuficiente faţă de tehnologiile
de turnare a betonului pe şantier. Adoptarea unor soluţii de îmbinări verticale, cu
panorile de pereţi practic în contact în îmbinare (de tip "închis"), pe lângă alte
inconveniente, nu permite o bună turnare şi vibrare a betonului, precum şi controlul
calităţii acestuia.
Prevederile de la C.8.3.3(b), de la 8.3.4, ca şi o parte a prevederilor de la 8.3.5 si
8.3.6 au în vedere tocmai eliminarea unui astfel de risc.
C.8.3.5 Profilul optim al dinţilor şi dimensiunile acestora depind şi de distanţa dintre
marginile panourilor de perete, faţă în faţă în îmbinare, în vederea realizării unui unghi
favorabil al diagonalelor comprimate. Pe măsură ce înclinarea diagonalei creşte, scade
efortul de compresiune în beton şi se sporeşte efortul din armătura orizontală din rost şi
invers.
La rândul ei distanţa dintre feţele panourilor este dictată de grosimea panourilor
şi de spaţiul necesar unei bune betonări şi vibrări. Din acest motiv profilul marginii

C.36
panourilor trebuie să rezulte dintr-o analiză de optim pe baza considerentelor
menţionate.
Prevederile de la 8.3.5 privind lungimea totală a dinţilor are în vedere faptul că la
rezistenţe egale (clase de beton identice) rezistenţa dinţilor panoului prefabricat şi a
celor din monolitizări trebuie să fie egală.
Limitarea inferioară a numărului de dinţi pe înălţimea unui nivel urmăreşte
trasmiterea cât mai uniformă a eforturilor în lungul îmbinării.
Prevederea privind poziţionarea buclelor orizontale în intervalul dintre dinţi
urmăreşte conservarea integrităţii dinţilor, vitală pentru asigurarea capacităţii de
rezistenţă la lunecare. Experienţa de care se dispune arată că în condiţiile plasării
acestor armături în dreptul dinţilor, la decofrarea panourilor , betonul dinţilor apare
afectat pe zone relativ importante.
C.8.3.6 P85/96 impune, pentru prima oară în prescripţiile noastre, eliminarea rezemării
directe a panourilor de placă pe pereţi, prin intermediul dinţilor. Această soluţie, practic
generalizată în perioada anterioară, conduce la întreruperea, pe zone relativ mari, a
continuităţii pereţilor, ca urmare a execuţiei imperfecte şi a imposibilităţii, din punct de
vedere practic, a prevederii unui mortar de poză, turnat sau matat ulterior montării. De
asemenea, secţiunile centurilor rezultă în acest caz cu gâtuiri în anumite zone, în care
nu există spaţiul necesar dispunerii barelor longitudinale şi înglobării lor în beton.

INFRASTRUCTURI
C.9.1. Prin infrastructură nu trebuie înţeleasă, în mod automat, partea de structura
situată sub planşeul de subsol.
În funcţie de situaţie, se poate dirija dezvoltarea deformaţiilor plastice într-unul
din nivelurile situate deasupra subsolului. Ansamblul elementelor structurale pe mai
multe niveluri, situate sub zona plastică, poate fi considerat în totalitate ca infrastructura
construcţiei.
C.9.2. (b) Încărcarea alternantă a piloţilor poate conduce la degradarea, în cea mai
mare măsură, a capacităţii de a prelua eforturi tangenţiale la interfaţă pilot-teren, motiv
care justifică prevederea din Cod.
Secţiunea de armătura longitudinală din piloţi va fi stabilită din condiţia de a
elimina apariţia deformaţiilor plastice în aceste armături prin solicitarea de întindere,
condiţie esenţială pentru concentrarea deformaţiilor plastice la baza peretelui.
C.9.2. (c) şi (e) Soluţia (c) prezintă avantajul reducerii presiunilor pe teren prin
preluarea unei fracţiuni substanţiale din momentul de răsturnare prin solicitarea
elementului de legătura dintre pereţi. Având în vedere solicitările deosebit de importante
la forţe tăietoare din aceste elemente se poate avea în vedere şi soluţia de armare cu
carcase din bare diagonale.
Soluţia unor fundaţii comune se poate extinde şi la structurile de tip dual, la care
forţele gravitaţionale aduse de stâlpi contribuie la o uniformizare a presiunilor pe teren şi
la reducerea tendinţei de rotire a bazei pereţilor structurali la acţiuni orizontale
(fig.C.2.5d).
Soluţia (e) este în esenţă similară, beneficiind însă de efecte favorabile
suplimentare. Astfel, practic întreaga încărcare verticală a clădirii contribuie la
stabilitatea structurii iar comportarea infrastructurii este bidirecţională.
Dacă eforturile la baza peretelui nu sunt prea mari, respectiv numărul de niveluri
al clădirii nu este prea mare, soluţia prezintă avantaje maxime când pereţii structurali
C.37
sunt plasaţi la marginea clădirii, în această situaţie pereţii de subsol putând fi realizaţi
fără goluri (sau cu goluri mici) pe toată lungimea clădirii.
C.9.2. (d) Cea mai mare parte a momentului de plastificare la baza pereţilor, în soluţiile
de infrastructură de la 9.2.d se pot transfera la pereţii perimetrali prin cuplul de forţe
dezvoltate la nivelul planşeului peste subsol şi la nivelul fundaţiei. Planşeul trebuie
dimensionat la eforturile ce revin din această schemă de comportare.
În aceste condiţii, fundaţia proprie a peretelui va transmite în principal încărcarea
verticală aferentă.
Gradul de încastrare al bazei peretelui este dificil de evaluat neputâdu-se
preciza cu exactitate rotirea peretelui pe teren. Din acest motiv este indicat să se facă
mai multe ipoteze cu caracter acoperitor privind distribuţia momentelor în perete, pe
înălţimea subsolului (fig.9.7).
Descărcarea de momente a peretelui pe înălţimea infrastructurii este însoţită de
forţe tăietoare foarte importante. Preluarea acestora reprezintă o componentă de bază
a proiectării pereţilor.
C.9.2. (f) În cazul acestui tip de infrastructură se beneficiază de efectul de lestare
realizat prin încărcarea stâlpilor de la nodurile reţelei de grinzi (ca în cazul tipului c de
infrastructură), de transferul de eforturi sub nivelul planşeului peste subsol la pereţii
suplimentari din subsol prin efectul de "menghină", ca în soluţiile de tip d), şi în plus de
rigiditatea şi de rezistenţa la torsiune a ansamblului infrastructurii.
C.9.2. (g) Soluţia indicată la 9.2.g (fig. 9.8) referitoare la fundaţiile pe care pereţii
structurali se pot roti liber este indicată în situaţiile în care pereţii structurali au secţiuni
ample şi forţe verticale de compresiune importante, astfel încât pentru preluarea forţelor
seismice de calcul nu sunt necesare armături de întindere. În aceste cazuri nu apare
necesitatea ancorării armăturilor verticale din pereţi în elementele infrastructurii, iar
soluţia ce implică posibilitatea rotirii libere pe fundaţie prezintă avantajul unei transmiteri
simple şi clare a încărcărilor la teren
Suprafaţa de rezemare a fundaţiilor trebuie să asigure ca terenul de fundaţie să
nu cedeze înainte de atingerea capacităţii de rezistenţă a peretelui.
De asemenea, o preocupare specială trebuie să fie constituită de proiectarea
blocului de beton de sub perete (a cuzinetului de sub acesta) care poate fi supus la
eforturi mari sub acţiunea presiunilor pe rostul dintre cele două elemente. Preluarea
acestor eforturi poate face necesară luarea de masuri cum sunt armarea longitudinală a
blocului sau legarea acestuia de cuzinetul de la baza peretelui, printr-o armare
judicioasă.
Caz particular: Perete lungitudinal de coridor cu grinzi de cuplare slabe
(fig.C.9.1).
După fisurarea (şi ruperea) grinzilor de cuplare slabe montanţii lucrează ca
pereţii care se rotesc pe fundaţie şi încarcă talpa de beton simplu cu forţe concentrate.
Talpa lucrează ca o grindă pe mediu elastic încărcată cu forţe concentrate. Apar
momente încovoietoare mari care rup în bucăţi talpa de beton simplu. Ar trebui, fie să
se ancoreze de cuzinet, fie să primească armătură longitudinală.

C.38
 Fig.C.9.1

C.39
 BIBLIOGRAFIE

1. Agent, R., Postelnicu, T., "Calculul structurilor cu diafragme din beton

armat", vol.1, 1982; vol.2, 1983.
2. Agent, R., Postelnicu, T., "Îndrumător pentru calculul şi alcătuirea
elementelor din beton armat", 1992.
3. Aktan, A.E., and Bertero, V.V., “Conceptual Seismic Design of Frame-Wall
Structures", Journal of Structural Engineering, ASCE, nov.1984.
4. Bertero, V.V., Popov, E.P., Wang, T.Y., and Vallenas, J., "Seismic Design
Implications of Hysteretic Behaviour of RC Structural Walls", 6th WCEE, New
Delhi, 1977, vol.5.
5. Barda, F., Hanson, J.M., and Corley G., "Shear Strength of Low-Rise Walls
with Boundary Elemnts", Reinforced Concrete Structures in Seismic Zones, ACI
Publication SP-63, ACI 1977.
6. Bertero, V.V., "Seismic Behaviour of RC Wall Structural Systems",
Proceedings of the 7th WCEE, Instanbul, 1980, vol.6.
7. Bertero, V.V., "Lessons Learned from Recent Earthquakes and Research
and Implications for Earthquake Resistant Design of Building Structures in U.S.,
Earthquake Spectre”, vol.2, 1986.
8. Bertero, V.V., "State of the Art Practice in Seismic Resistant Design of RC
Concrete Frame-Wall Structural Systems", Proceedings of the 8th WCEE, San
Francisco, 1984, vol.V.
9. Bertero, V.V., "Implications of Recent Earthquakes and Reserch on
Earthquakes-Resistant Design and Construction of Buildings", raport UCB-EERC
86/03.
10. Corley, W.G., Fiorato, A.E., and Oesterle, R.G., "Structural Walls", ACI
Publication SP-72, ACI, 1989.
11. Chaney, F.A, and Bertero, V.V., "An Analytical Evaluation of the Design and
Analytical Seismic Response of a Seven Story RC Frame-Wall Structure", Raport
UCB-EERC.
12. Degaz, A., and Weight, R.C., "Structural Walls with staggered Door
Openings, Journal of Structural Engineering ASCE, May 1991.
13. Goodsir, W.J., The Design of Compled Frame-Wall Structures for Seismic
Actions, Research Report 85-8, Department of Civil Engineering, University on
Canterbury, 1985.
14. Igbal,, M., and Derecho, A.T., "Inertia Forces over Height of RC Structural
Walls During Earthquakes, in Reinforced Concrete Structures Subjected to Wind
and Earthquake Forces, ACI Publication SP-63, ACI 1980.
15. Morgan, B., Hiraishi, H., and Corley, W.G., "Medium Scale Wall Assemblies:
Comparison of Analysis and Test Results", Earthquake Effects on RC Structures,
US Japan Research, ACI Publications SP-84, ACI 1995.
16. Oesterle, R.G., Fiorato, A.E., Aristazabal-Ochoa, J.D., and Corley, W.G.,
"Hysteretic Response of RC Structural Walls", Reinforced Concrete Structures
Subjected to Wind and Earthquake Forces, ACI Publication SP-63, ACI 1980.
17. Park, R., and Paulay, T., Reonforced Concrete Structures, 1975.
18. Paulay, T., "Coupling Beams of Reinforced Concrete Shear Walls", Journal
of the Structural Division, ASCE, March 1979.
19. Paulay, T., "Simulated Seismic Loading of Spandrel Beams" Journal of the
Structural Division, ASCE, September, 1971.
20. Paulay, T., "The Ductility of Renforced Concrete Shear Walls for Seismic
Areas", Reinforced Concrete Structures in Seismic Zones, ACI Publication SP-53, ACI,
1977.
21. Paulay, T., "A Seismic Design Strategy for Hybrid Structures", Proceedings
of the 5th Canadian Conference on Proceedings of the 5th Canadian Conference on
Earthquake Engineering, 1987.
22. Paulay, T., Priestley, M.J.N., "Seismic Design of Reinforced Concrete and
Masonry Buildings", 1992.
23. Paulay, T., “Special Issues in Seismic Design”, Structural Engineering
International, August 1995.
24. Pavel, C., Postelnicu, T., "Precizări privind schematizarea pentru calcul a
structurilor cu diafragme de beton armat pentru clădiri multietajate", Construcţii
nr.9-10/1988.
25. Synge, A.J., "Ductility of Squat Shear Walls”, Research Report, Department of
Civil Engineering, Univeristy of Canterbury Cristchurch, 1980.
26. Tsoukantas, S., Lewicki, B. „Behaviour of joints in precast walls. General
Raport 4, Session 4.
27. Titaru, E., Căpăţână, D., "Aspecte ale efectelor de interacţiune la structurile
de beton armat alcătuite din cadre şi pereţi structurali", Construcţii 4-5/1985.
28. Vallenas, J.M., Bertero, V. V., and Popov, E.P."Hysteretic Behaviour of
Reinforced Concrete Structural Walls", Report UCB-EERC, 79/20, August 197_R9.
29. Vlaicu, Gh., “Contribuţii la perfecţionarea metodelor de proiectare
antiseismică a structurilor mixte cu diafragme prefabrciate şi cadre din beton
armat”, Teză de doctorat, U.T.C.B., Bucureşti, 1999.
30.ACI Commitee 318, Building Code Requirements for Reinforced Concrete (ACI
318-89) and Commentary, ACI, 1989.29. New Zealand Standard Code of Practice
for the Design of Concrete Structures, NZS 3101. Commentary NZS 3101, 1995.
31. Seismology Comittee, Structural Engineers Association of California,
Recommend Lateral Force Requirement and Tentative Commentary, 1980.
32. Uniform Building Code, International Conference of Buildings officials, 1988.
33. Comite Euro International du Beton, Seismic Design of Concrete Structures,
1987.
34. Normativ pentru proiectarea antiseismică a construcţiilor de locuinţe,
social-culturale, agrozootehnice şi industriale: P100-92.
35. STAS 10107/0-90 "Calculul şi alcătuirea elementelor structurale din beton,
beton armat şi beton precomprimat".
36. Instrucţiuni tehnice pentru proiectarea construcţiilor cu structura din
diafragme de beton P85-82.
37. Instrucţiuni tehnice privind proiectarea clădirilor de locuit cu structura de
rezistenţă din panouri mari P101-70.
 CUPRINS

1. PROBLEME GENERALE
1.1. Modul de aplicare
1.2. Relaţia cu alte prescripţii

2. ALCĂTUIREA DE ANSAMBLU
2.1. Definiţii. Clasificări
2.2. Alcătuirea generală a clădirilor şi dispoziţia elementelor structurale verticale
2.3. Alcatuirea elementelor structurale
2.4. Planşee
2.5. Rosturi
2.6. Infrastructura
2.7. Alcătuirea elementelor nestructurale

3. EXIGENŢE GENERALE DE PROIECTARE

3.1. Probleme generale
3.2. Exigenţe privind mecanismul structural de disipare a energiei (mecanismul de
plastificare)
3.3. Exigenţe de rezistenţă şi de stabilitate
3.4. Exigenţe de rigiditate
3.5. Exigenţe privind ductilitatea locală şi eliminarea ruperilor cu caracter neductil
3.6. Exigenţe specifice structurilor prefabricate

4. PROIECTAREA PRELIMINARĂ A ELEMENTELOR STRUCTURALE

4.1. Stabilirea încărcărilor verticale
4.2. Dimensionarea preliminară a secţiunilor pereţilor
4.3. Dimensionarea preliminară a secţiunilor grinzilor de cuplare

5. CALCULUL STRUCTURILOR CU PEREŢI STRUCTURALI LA ACŢIUNEA

ÎNCĂRCĂRILOR VERTICALE ŞI ORIZONTALE
5.1. Indicaţii generale
5.2. Schematizarea pentru calcul a structurilor cu pereţi structurali
5.3. Determinarea eforturilor axiale de compresiune în pereţii structurali din acţiunea
încărcărilor verticale
5.4. Metoda simplificată pentru determinarea eforturilor secţionale, în domeniul
elastic
5.5. Metode de calcul în domeniul postelastic

6. CALCULUL SECŢIUNILOR PEREŢILOR STRUCTURALI

6.1. Generalităţi
6.2. Valorile eforturilor secţionale de dimensionare
6.3. Efectul încărcărilor verticale excentrice
6.4. Dimensionarea secţiunii de beton a pereţilor structurali
6.5. Calculul armăturilor longitudinale şi transversale din pereţii structurali
6.6. Calculul armăturilor din grinzile de cuplare
6.7. Calculul planşeelor ca diafragme orizontale

7. PREVEDERI CONSTRUCTIVE
7.1. Materiale utilizate
7.2. Alcătuirea secţiunii de beton a pereţilor structurali. Dimensiuni minime
7.3. Armarea pereţilor. Prevederi generale
7.4. Armarea în câmp a pereţilor structurali
7.5. Armări locale ale elementelor verticale
7.6. Armarea grinzilor de cuplare

8. PROBLEME SPECIFICE DE ALCĂTUIRE A STRUCTURILOR

PREFABRICATE
8.1. Probleme generale
8.2. Alcătuirea panourilor
8.3. Îmbinările structurilor cu pereţi din elemente prefabricate de beton armat

9. INFRASTRUCTURI
9.1. Probleme generale
9.2. Tipuri de infrastructuri
9.3. Indicaţii privind modul de calcul al elementelor infrastructurii
9.4. Probleme specifice de alcătuire a elementelor infrastructurilor

ANEXA A
PROCEDEU SIMPLIFICAT DE CALCUL STRUCTURAL

INDICAŢII PRIVIND APLICAREA PREVEDERILOR P85-2001.COMENTARII

PROBLEME GENERALE
ALCĂTUIREA DE ANSAMBLU
EXIGENŢE GENERALE
PROIECTAREA PRELIMINARĂ A ELEMENTELOR STRUCTURALE
CALCULUL STRUCTURILOR CU PEREŢI STRUCTURALI LA ACŢIUNEA
ÎNCĂRCĂRILOR VERTICALE ŞI ORIZONTALE
CALCULUL SECŢIUNILOR PEREŢILOR STRUCTURALI
PREVEDERI CONSTRUCTIVE
PROBLEME SPECIFICE DE ALCĂTUIRE A STRUCTURILOR PREFABRICATE
INFRASTRUCTURI
BIBLIOGRAFIE