Gimnaziul Sărăteni

Tema de cercetare
STRATEGII DE ACTIVIZARE A ELEVILOR MICI
ÎN CADRUL LECŢIILOR

A realizat: Tulumari Mariana

învăţătoare

Sărăteni, 2018

1
 CUPRINSUL
Introducere 3
1. Bazele psihopedagogice ale metodologiei activizării
elevilor la lecție în clasele primare
1.1 Activismul la elevii învățământului primar și modalități de 5
activizare a lor la lecție
1.2 Exigențele activizării elevilor în actul predării – învățării 12

Concluzii 18
Bibliografia 19

2
 INTRODUCERE

„În istоriа оricărеi ştiinţе еxistă реrреtuu mоmеntе de îmbătrânirе, dе criză „dе vârstă”
urmate de travalii de reîntinerire a epistemei sau paradigmei sale. Educaţia – îndeosebi educaţia
preşcolară şi şcolară mică – are, din acest punct de vedere, caracteristice unei dinamici superioare,
întrucât ea ţine de viaţa copilului, de dezvoltarea lui, de formrаrea personalităţii aсestuia.
Trаnsfоrmărilе fiind rаpidе şi suplе, еducаţiа necesită baze сonсеptuаlе şi metodice adecvate, iar
finalităţile trebuiе să fie mai aproapе de еxistеnţа nоаstră”. (3.p.3).
Pentru a le atinge e nevoie de a şti cum să activizăm elevii.
A аctivizа, conform dicţionаrului аre sens de а fаce pe cineva să lucreze mai intens; a grăbi
desfăşurareа unui рroces (1.p. 14).Conform аceleiаşi surse, spunem că un elev e аctiv, аtunci când
ia рarte la o acţiune, dând dovadă de iniţiativă şi interes. (1.p.10). Рentru a măsura gradul de
activitate, e necesаr de a formа condiţii рentru cа elevul să аctiveze, аdică să lucreze, să munceаscă,
să acţioneze, să intensifice chiar o activitate, ceea ce e o manifestare a energiei, a forţei celui ce
activează. (1. p10).
Reieşind din cele spuse ne dăm bine seama că e în putere de a activiza o clasă de elevi doar
acel învăţător, care ştie mai întâi de toate:
- să focalizeze atenţia elevilor asupra obiectivelor esenţiale ale activităţii didactice;
- să creeze un climat stimulator pentru începerea lecţiei;
- să utilizeze tehnici specifice de cumulare a atenţiei;
- să selecţioneze şi să introducă elemente de conţinut care sporesc încrederea elevilor:
- să aleagă şi să aplice corect metode şi tehnici tradiţionale şi moderne care stăpânesc
interesul şi sensibilizează gândirea elevilor”. (3.p.14)
Mi – am pus drept finalitate a orelor în ciclul primar nu simpla realizare a cerinţelor
curriculare, dar activizarea elevilor în procesul instructiv – educativ.
În admirabila oglindire a cercetărilor ştiinţifice tema activizării elevilor a fost şi rămâne
actuală. Mă bazez pe teoriile psihologului american Edward Thorndike, psihologul sovietic P. I.
Galperin, psihologul elveţian J. Piajet, Jehome S. Bruner, N. G. Miller, etc.
De măiestria pedagogului de a preda depinde reuşita elevilor, dar şi frecvenţa. Din păcate şi
azi mai auzi la unii elevi „nu vreau la şcoală”, „nu mi-e interesant”, „m-am săturat”.
Toate acestea mi-au fost ca un imbold pentru a cerceta tema aleasă - „Strategii de activizare
a elevilor mici în cadrul lecţiilor”
Obiectul cercetării: Procesul de activizare a elevilor la în ciclul primar.

3
 Scopul cercetării: De elucidat posibilităţi şi metodologia de activizare a elevilor în ciclul
primar.
Ipoteza cercetării: Procesul de activizare a elevilor la ore se va realiza eficient atunci când
vor fi determinate particularităţile psihopedagogice a elevilor şi în baza lor se va elabora
metodologia de activizare a elevilor, se v-or utiliza diverse strategii didactice.
Obiectivele de cercetare:
1. De elaborat reperele conceptuale referitor la metodologia activizării elevilor la ore în
ciclul primar.
2. De stabilit particularităţile psihopedagogice la elevii mici.
3. De elucidat metodologia activizării elevilor la ore în ciclul primar.
Metodele de cercetare aplicate pe parcursul elaborării reperelor conceptuale şi a stabilirii
particularităţilor psihopedagogice au fost: expunerea, descrierea, exemplul, demonstrarea,
explicaţia, exerciţiul, operaţiile de analiză şi sinteză, generalizarea şi abstractizarea, inducţie şi
deducţie, etc.
Baza metodologică a cercetării o constituie teoriile psihologului american Edward
Thorndike, psihologul sovietic P. I. Galperin, psihologul elveţian J. Piajet, Jehome S. Bruner, N. G.
Miller, tezele filozofice, pedagogice, psihologice şi biologice, dezvoltarea multilaterală a
personalităţii etc.

4
I. BAZELE PSIHOPEDAGOGICE ALE METODOLOGIEI ACTIVIZĂRII ELEVILOR LA
LECŢII ÎN CICLUL PRIMAR

I.1. Activismul la elevii claselor primare şi modalităţi de activizare

a elevilor la lecţie

Personalitatea se formează în procesul interacţiunii active cu lumea înconjurătoare.

Interacţiunea devine posibilă datorită activităţii. Conform sursei [4. p.101] „Personalitatea îşi
manifestă activismul în procesul interacţiunii cu lumea înconjurătoare în însăşi activitatea sa.
Izvoarele spiritului activ al personalităţii sunt trebuinţele ei. Anume trebuinţele îl îndeamnă pe om
să acţioneze într-un mod şi într-o anumită direcţie. Trebuinţa este o stare a personalităţii care
exprimă dependenţa ei de condiţiile concrete ale existenţei. Trebuinţa se prezintă ca un izvor al
activismului personalităţii. Activismul personalităţii se manifestă în procesul satisfacerii
trebuinţelor, iar trebuinţele omului se formează în procesul educării lui. Procesul satisfacerii
trebuinţelor la om este un proces activ, cu un scop bine determinat de a însuşi o anumită formă de
activitate, determinată de dezvoltarea socială. În procesul satisfacerii lor trebuinţele se dezvoltă, se
restructurează şi se schimbă”.
„Una din caracteristicile permanente ale omului este activitatea. Ea constituie o condiţie
obligatorie de apariţie, dezvoltare şi manifestare a psihicului uman. În psihologie activitatea e
definită ca sistem dinamic de interacţiune a subiectului cu lumea, în procesul căruia apare şi se
realizează în obiect imaginea psihică şi unde se manifestă atitudinea subiectului faţă de lumea
înconjurătoare, intermediată de imaginea psihică. Activitatea omului se deosebeşte prin conţinut,
prin mijloacele de efectuare, prin scopuri. Din punct de vedere operaţional activitatea are
următoarea structură: activitate – acţiune – operaţie.
Acţiunile reprezintă elemente integrale ale activităţii, orientate spre realizarea scopurilor
intermediare supuse unui singur motiv” (7p.5).
Există acţiuni externe (confecţionarea unui glob din papye-mache) şi acţiuni interne (analiza
şi rezolvarea unei situaţii de problemă). De altfel, în activitatea omului, dar şi a şcolarului mic,
totdeauna e prezent şi momentul intern şi cel extern al acţiunilor, care în psihologie mai sunt numite
exteriorizare (trecerea de la planul intern (mental) de acţiune la cel extern, realizat sub formă de
acţiuni şi operaţii cu obiectele) şi antonimul său interiorizare (proces al transformării acţiunilor
exterioare, reale, cu obiecte, în acţiuni interioare (mintale)).

5
 Aspectul activităţii ce ţine de personalitate e constituit din scopuri şi motive, la baza cărora
stau trebuinţele omului. Activitatea umană se deosebeşte prin diversitatea ei. În psihologie sunt
evidenţiate trei tipuri principale de activitate: jocul, munca şi învăţătura. Pentru a elucida importanţa
activităţii în dezvoltarea psihică a fost elaborată noţiunea de activitate dominantă de către A. N.
Leontiev. E vorba de tipul de activitate, care influenţează în măsura cea mai mare dezvoltarea
psihică la o vârstă anumită. Astfel, pentru şcolari activitatea dominantă e jocul, pentru adolescenţi –
comunicarea cu semenii. În activitatea dominantă apar primele elemente ale activităţii noi; tot în
cadrul ei apar neoformaţiunile psihologice, caracteristice vârstei, precum şi schimbările esenţiale ale
sferei cognitive (7p.5).
Vârsta şcolară mică are ca activitate dominantă învăţarea prin joc. În activitatea comună
apare interesul faţă de rezultatul general şi capacitatea de coordonare a acţiunilor sale cu ale
celorlalţi participanţi (7p.9).
Izvoare ale spiritului activ al personalităţii, după cum am arătat mai sus, sunt diversele
trebuinţe. În necesităţi dependenţa de condiţiile concrete ale existenţei personalităţii se manifestă
prin latura ei activă ca sistem de motive.
Motivele sunt imbolduri spre activitate, legate de satisfacerea unor anumite trebuinţe. Dacă
trebuinţele constituie esenţa, mecanismul tuturor felurilor de activităţi umane, motivele se manifestă
ca expresii concrete ale acestei esenţe (6 p.107).
Interesele sunt manifestări emoţionale ale trebuinţelor cognitive ale omului. Satisfacerea lor
contribuie la completarea lacunelor în cunoştinţe, la o orientare mai buna, la o înţelegere şi
cunoaştere a faptelor care au căpătat o importanţă. Rolul intereselor in procesul de activitate este
exclusiv de mare. Interesele obligă personalitatea să caute activ căile şi mijloacele de satisfacere a
setei de cunoaştere şi înţelegere care a apărut la ea (personalitate). Aşa dar, interesele se manifestă
ca un mecanism de stimulare permanentă a cunoaşterii (6.p.108).
Activitatea omului din cea mai fragedă copilărie este regulată prin experienţa întregii
omeniri şi prin cerinţele societăţii. Activitatea elevilor ciclului primar are câteva trăsături
psihologice distinctive şi anume:
- Conţinutul activităţii nu este determinat numai de necesitatea care a provocat-o. Dacă
necesitatea în calitate de motiv dă impuls activităţii, o stimulează, apoi formele şi conţinutul
activităţii sunt determinate de condiţiile sociale, de cerinţele ei şi de experienţă.
- Pentru ca activitatea să aibă succes, psihicul trebuie să reflecte proprietăţile obiective,
proprii ale obiectului, şi prin ele să determine (nu prin necesităţile organismului) procedeele de
atingere a scopului pus.

6
 - Activitatea trebuie să stimuleze şi să susţină activitatea care prin ea însăşi nu satisface
imediat necesităţile apărute. De aici se vede că activitatea este legată indisolubil de cunoaştere şi
voinţă, se sprijină pe ele, şi este indisolubilă fără procesele de cunoaştere şi cele volitive.
In concordanţă cu particularităţile vârstei şcolare mici, activitatea este o stare a omului de a
fi activ atât interior (psihic), cât şi exterior (fizic), regulată de scopul de care el este conştient.
În ce fel se face controlul acţiunii? În această chestiune multe încă nu sunt clare. Sigur este
un lucru: aceasta se realizează cu ajutorul organelor de simţ (vederea, auzul, simţul muscular…). Se
mai ştie cert că scopul este prezentat în creier ca o imagine, un model dinamic al viitorului rezultat
al activităţii. Anume cu acest model al viitorului dorit (necesar) se compară rezultatele concrete ale
acţiunii, anume el conduce schema mişcărilor şi le corectează.
Modalităţile de îndeplinire, de control, de care se foloseşte elevul claselor primare în cursul
activitaţii, se numesc procedee ale activităţii. Automatizarea parţială a îndeplinirii şi a regulării
inconştiente a mişcărilor la om o numim deprindere. Formarea unei deprinderi nu este posibilă fără
încercări practice repetate. Un transfer de operaţii poate fi privit ca o abilitate, adică aplicarea
cunoştinţelor şi deprinderilor pentru alegerea şi realizarea procedeelor acţiunii în corespundere cu
scopul pus. Altfel spus, abilitatea = realizarea cunoştinţelor prin acţiuni fizice. (6;7)
Să nu iutăm că în activitate se exprimă personalitatea omului şi tot odată activitatea
formează personalitatea lui. Macarenco scria: „Eu cer ca viaţa copilului să fie organizată ca o
experienţă care educă o anumită grupă de obişnuinţe…” Rolul pedagogului, deci, ar fi să activizeze
formarea personalităţii prin instruire, care e o muncă, dar şi joc.
Activitatea specifică a subiectului care-şi pune scopul de a învăţa, se numeşte instruire. Ea
se realizează prin muncă, adică e o activitate socială, şi prin joc, adică forma primară a activităţii.
Activizarea elevilor se bazează pe principiul participării conştiente şi active a elevilor în
activitatea de învăţare.
Activizarea elevului este înţeleasă ca o acţiune de instruire/autoinstruire, de dezvoltare a
personalităţii prin stimularea şi dirijarea metodică a activităţii sale. Activizarea presupune
înfăptuirea unei suite de acţiuni: trezirea şi cultivarea interesului pentru cunoaşterea, exercitarea
inteligenţei şi a celorlalte funcţii psihice prin efort personal, exersarea capacităţii de însuşire a
cunoştinţelor, formarea abilităţilor de orientare autonomă în problemele ridicate de practică,
cultivarea spiritului investigativ şi a atitudinii epistemice prin antrenarea elevilor la organizarea,
conducerea, efectuarea şi evaluarea muncii didactice şi extraşcolare (M. Ionescu, 1980).
A activiza înseamnă, deci, a mobiliza/angaja intens toate forţele psihice de cunoaştere şi
creaţie ale elevului, pentru a obţine în procesul didactic performanţe maxime, însoţite constant de
efecte instructiv-educative optimale în toate componentele personalităţii. Într-o altă optică,

7
activizarea înseamnă antrenarea elevilor în toate formele de activitate şcolară — independente şi
neindependente — mărirea treptată a efortului pentru a-1 ajuta pe elev să se înscrie în curba
efortului.
De notat că activitatea este atât un rezultat al procesului de învăţământ, cât şi o premisă a
instrucţiei/ autoinstrucţiei de nivel superior.
Ca premisă a instruirii/autoinstruirii de nivel superior, activizarea implică utilizarea unui
ansamblu de mijloace psihopedagogice menite a angaja individualitatea fiecărui elev — constant şi
continuu — în procesul didactic. Ca rezultat, utilizarea metodelor active asigură structurarea
proceselor şi mecanismelor gândirii, pregtim şi o motivaţie adecvată pentru învăţare şi acţiune.

Prezentarea selectivă a unor metode de instruire şi autoinstruire

Povestea în cerc
Aranjaţi în cerc, elevii vor alcătui o poveste de grup. Primul elev începe cu o propoziţie cu formulă
de început. De exemplu: A fost odată…
Celălalt elev din stânga lui continuă, respectând logica continuităţii discursului formulat anterior.
Elevul care se reţine, este eliminat din joc.
Microfonul magic
Elevii vor formula întrebări asupra textului literar cu ajutorul unui microfon. Elevul care propune
întrebarea se apropie de un coleg. Celălalt răspunde şi prin procedeul ştafetei se apropie de alt
coleg, propunând întrebarea sa. Activitatea continuă în dependenţă de volumul textului literar şi
obiectivele propuse.
Explozia stelară este o metodă de dezvoltare a creativităţii, similară brainstorming-ului.
Elevii formulează întrebări asupra temei de conversaţie sau textului literar, orientându-se la
întrebările de pe colţurile stelei:
Cine?
De ce? Ce?

Cum?
Când?
Pauză cognitivă: Îngheţaţi-dezgheţaţi
Elevii scriu pe un bileţel o întrebare asupra textului literar şi se ridică în picioare.

8
La comanda moderatorului Dezgheţaţi, elevii circulă prin clasă . La comanda Îngheţaţi, elevii se
opresc, găsindu-şi perechea. Îşi schimbă bileţelele, răspunzând unul altuia la întrebarea de pe
bileţel. Evaluarea se realizează prin elevul-expert sau învăţătorul, care vor circula la perechile
stabilite şi vor asculta răspunsurile, acceptând sau corectând răspunsurile elevilor.

Cadrane cu expresii de atitudine

Faza post-scriptum în redactarea compoziţiei.
Se propune a analiza compunerea colegilor (sau proprie) după algoritmul propus în cadrane: Fiecare
elev alege câte un enunţ din fiecare cadran, astfel formulând un discurs atitudinal.
Puncte forte Puncte slabe
Recomandări Felicitări
Matricea conceptuală se foloseşte pentru a reprezenta conţinutul unui termen necunoscut. Structura
unei astfel de matrici poate include: cuvântul, explicaţia înţelesului acelui cuvânt, un exerciţiu de
utilizare corectă a semnificaţiei noului cuvânt într-un context şi un desen care să ilustreze sensul
cuvântului nou învăţat.

Arbore Mai mulţi arbori la un loc formează o pădure.

Plantă cu trunchi înalt, puternic şi lemnos, cu

mai multe ramuri cu frunze, care formează o
coroană.

Problematizarea – are în vedere crearea unei situaţii problemă (situaţie conflictuală,

contradictorie, ce rezultă din punerea faţă în faţă a două realităţi incompatibile între ele) cu scopul
de a pune elevii în situaţia de a alege soluţii pentru rezolvarea ei.
Problema didactică se caracterizează prin: reprezintă pentru copiii o dificultate cognitivă care
necesită efort de gândire pentru a fi depăşită; trezeşte interesul, mobilizează la efort, declanşează
dorinţa de a cunoaşte; golul din cunoştinţele copiilor va fi umplut prin rezolvarea ei; efortul lor va
viza depăşirea zonei de necunoscut prin descoperirea de cunoştinţe şi procedee de acţiune;
soluţionarea problemei se bazează pe cunoştinţe şi deprinderi dobândite anterior.

9
 Brainstorming-ul - având semnificaţia de furtună în creier, efervescenţă, aflux de idei, stare
intensă de creativitate, asalt de idei, una din cele mai răspândite metode de stimulare a creativităţii.
Preşcolarii sunt provocaţi să participe activ la producerea de idei, se dezvoltă capacitatea de
rezolvare a unei probleme prin căutarea de soluţii cât mai originale, se dezvoltă atitudinea creativă
şi este favorizată exprimarea personalităţii, este stimulată participarea tuturor elevilor la activitatea
de producere a ideilor, chiar şi a celor mai timizi, este stimulată căutarea soluţiei optime prin
alegerea din mai multe variante posibile.
Instruirea programată asistată de calculator – asigură o învăţare activă, o informare operativă
asupra rezultatelor învăţării, utilizându-se în sarcini de rezolvare a problemelor matematice, jocul
matematic, jocuri didactice de educarea limbajului, jocuri de perspicacitate, de atentie sau jocuri de
reconstituire.
Studiul de caz – confruntarea directă a grupului de copii cu o situaţie reală, autentică, luată
drept exemplu pentru un set de situaţii şi evenimente problematice. Sunt frecvente manifestările
comportamentale neconforme cu regulile şi normele etice, abaterile de la regulile grupei care
constituie subiecte ce pot fi analizate, iar comportamentele negative se pot îndrepta prin utilizarea
acestei metode („Prietenul la nevoie se cunoaşte”, „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face !”).
Metode de simulare (bazate pe acţiunea fictivă) – presupune implicarea cât mai directă a
participanţilor în situaţii şi circumstanţe simulate ce poate lua forme foarte variate, începând cu
jocurile de simulare, învăţarea prin dramatizare, învăţarea pe simulatoare, până se ajunge la
asumarea şi exersarea unor roluri reale, nesimulate.
Proiectul/tema de cercetare– utilizată în diferite forme şi integrată în diverse activităţi
instructiv-educative: efectuarea de investigaţii în mediul înconjurător, proiectarea şi confecţionarea
unor modele materiale în procesul instructiv-educativ, participarea copiilor la elaborarea unor
proiecte de amplasare a unor diferite obiective, elaborarea unei lucrări bazate pe cercetarea şi
activitatea practică desfăşurată cu copiii pe o perioadă mai îndelungată şi finalizată într-un produs
util.
Ciorchinele – ca şi brainstorming-ul, stimulează realizarea unor asociaţii noi şi permite
cunoaşterea propriului mod de a înţelege o anumită temă;
Cubul – metodă folosită în cazul în care se doreşte explorarea unui subiect, a unei situaţii din
mai multe perspective. Se oferă astfel posibilitatea de a se dezvolta competenţele necesare unor
abordări complexe.
Rezolvarea creativă de probleme (problem solving) – nu este numai o tehnică, ea este totodată
un mod de gândire bazat pe dimensiunea general-umană a dezvoltării de moduri specifice de

10
interacţiune cu realitatea cotidiană; îi este caracteristic apropierea de o concepţie pozitivă şi utilă
asupra realităţii.
Orice strategie este concomitent tehnică şi artă educaţională. Privită în acest fel, ea devine
componentă a "stilului de predare" propriu fiecărui învăţător. Deducem din toate acestea că
strategiile didactice ocupă un loc central în cadrul tehnologiei didactice, alegerea şi folosirea lor
depinzând în mod hotărâtor de pregătirea şi personalitatea profesorului.

1.2. Exigenţele activizării elevilor în actul predării – învăţării

Activizarea elevilor în activitatea didactico-educativă diferă de la o etapă la alta a dezvoltării

ontogenetice, în funcţie de atitudinea elevilor faţă de îndatoririle şcolare, de gradul conştientizării
scopurilor de realizat, de natura intereselor care stau la baza activităţii, de nivelul de dezvoltare a
proceselor psihice, etc. Posibiltăţile reale de antrenare a elevilor în procesul didactic sunt neuniform
distribuite pe parcursul treptelor de şcolarizare, ceea ce impune respectarea unor exigenţe ale
activizării.
a) Pregătirea psihologică pentru învăţare. Angajarea elevilor în instruire/autoinstruire este
greu de realizat fără o bază motivaţională adecvată. Se ştie că natura motivaţiei, forţa ei
dinamizatoare determină calitatea învăţării.
Motivaţia este o tensiune interioară direcţionată spre realizarea unui scop acceptat subiectiv;
ea are funcţii de activizare, orientare, dirijare şi conducere a conduitei elevului în sensul scopului
pentru care s-a optat. Totodată, motivaţia asigură sens, coerenţă internă conduitei, mijloceşte
stabilirea şi realizarea unor scopuri conştiente.
Sensibilizarea, respectiv orientarea atenţiei, a interesului spre ceea ce urmează să fie învăţat
joacă un rol important. Ca verigă indispensabilă şi condiţie a învăţării, sensibilizarea presupune
crearea surprizei, a momentelor de disjuncţie între ineditul situaţiei prezentate şi aşteptările elevilor,
luarea în atenţie a factorilor care uşurează formarea percepţiei.
În plan psihologic, sensibilizarea ţinteşte să pregătească actul perceptiv ca punct de start în
cunoaşterea realităţii de către elev. În mod necesar, urmează familiarizarea elevului cu ceea ce este
de învăţat prin efort propriu, oferindu-i-se materialul faptic, propunându-i-se anumite activităţi în
legătură cu acest material şi tehnici mentale de lucru.
Climatul pedagogic are ca fundament relaţiile interindividuale: învățător-elevi şi elev-elev,
care pot fi stimulatoare sau, dimpotrivă, frenatoare. Sinceritatea, modestia, tactul în raporturile
interpersonale, cultivarea adevărului şi pasiunea pentru muncă uşurează crearea unui climat
tonifiant şi angajant.

11
 b) Surse de distorsiune şi prevenirea lor. In comunicarea pedagogică apar perturbaţii ale
căror cauze sunt diferite şi pot fi grupate astfel:
— perturbaţii generate de organizarea şi desfăşurarea defectuoasă a predării şi învăţării;
— perturbaţii determinate de mediul ambiental;
— distorsiuni cauzate de starea de oboseală sau neatenţie a elevilor sau a profesorului;
— perturbaţii provenite din incongruenţa psihologică etc.
Aceste fenomene alterează comunicarea pedagogică, determină greutăţi în transmiterea-
perceperea informaţiilor, chiar schimbarea sensului iniţial al mesajului transmis.
Transmiterea şi asimilarea cunoştinţelor este posibilă datorită repertoriului comun,
congruenţei repertoriilor, care facilitează legătura între profesor şi elevi. Prin repertoriu comun
înţelegem sistemul de noţiuni şi acţiuni utilizate de binomul profesor-elevi, sau, după cum relevă I.
Radu, vocabularul comun, regulile de construire a mesajului, aparatul logic al gândirii, care concură
la structurarea mesajului.
c) Organizarea şi desfăşurarea raţională a învăţării, ceea ce presupune:
— Includerea a cât mai multor analizatori în procesul de percepere a informaţiilor; acţiunea
complexă a tuturor însuşirilor proprii obiectului studiat are întotdeauna un efect mai sigur şi mai
important, deoarece ansamblul excitaţiilor acţionează mai puternic decât excitanţii izolaţi. Pe de
altă parte, includerea succesivă şi alternativă a diferiţilor analizatori în percepţie reduce
epuizarea nervoasă, elimină oboseala, uşurează perceperea completă şi activă a conţinutului
de studiat.
— Crearea unor focare de excitabilitate optimă la nivelul scoarţei cerebrale.
Perceperea clară şi completă a conţinutului predat reclamă un efort de atenţie din partea
elevului. Din punct de vedere fiziologic, starea de atenţie se traduce prin existenţa în scoarţa
cerebrală a unor condiţii favorabile de excitabilitate, a unor regiuni de excitabilitate optimă,
ceea ce contribuie la formarea cu uşurinţă a reflexelor condiţionate noi şi la elaborarea
diferenţierilor între conţinuturi relativ asemănătoare. Pentru crearea unor focare de
excitabilitate în scoarţa cerebrală un rol aparte îl joacă „reflexul de orientare" sau
refluxul ,,ce se întîmplă" (Pavlov), determinat de introducerea elementelor de noutate în
conţinutul şi forma predării şi învăţării.
— Elaborarea şi exersarea inhibiţiei de diferenţiere în perceperea, analiza, compararea
elementelor asemănătoare şi deosebite ale materialului faptic.
Inhibiţia de diferenţiere constituie mecanismul fiziologic care sprijină desfăşurarea unor
operaţii ale gândirii: analiza, sinteza, comparaţia ş.a. în cazul unei diferenţieri insuficiente: optice,
auditive, chinestezice, etc, apar erori tipice în perceperea şi înţelegerea conţinutului ideatic transmis.

12
De exemplu, se generalizează un aspect neesenţial al conţinutului predat, ceea ce reprezintă o
substituire a notelor esenţiale cu cele neesenţiale, fenomen determinat, de regulă, de lipsa de
varietate a exemplelor utilizate pentru ilustrare. În acest caz, gândirea elevului tinde să urmeze
indici asemănători, decupaţi din datele percepţiei, care sunt, de fapt, mai bine stabilizaţi, dar care
conduc la elaborarea greşită a conceptelor.
— Includerea elementelor componente ale stimulilor complecşi în sisteme integratoare.
Cercetări întreprinse de Al. Roşca demonstrează rolul cuvântului în comunicarea
pedagogică, aportul său la adâncirea tuturor proceselor cognitive, de la cel al percepţiei până la cel
al gândirii. Limbajul asigură permanent unitatea dintre imaginea iconică şi semnificaţia acesteia.
Utilizarea unor modalităţi eficiente de activizare. Această exigenţă impune utilizarea unui
sistem de metode de instruire şi autoinstruire, îmbinarea acestora cu diversele mijloace de
învăţământ pe care practica şcolară şi cercetarea didactică le-au validat. [27]
Nivelul real de activizare într-o situaţie concretă poate fi evaluată în funcţie de locul unde se
plasează elevul în câmpul de intersecţii posibile din această diagramă.
În lucrul cu copiii se realizează obiectivele, care determină implicarea mai intensă, altfel
spus – activizează şi grăbeşte desfăşurarea procesului instructiv – educativ:
- Recunoaşterea fiecărui copil ca personalitate distinctă, unică, irepetabilă.
- Păstrarea mecanismelor fireşti ale dezvoltării copilului, prevenirea oricăror deformări
sau, frânarea lor posibilă.
- Individualizarea actului educaţional, asigurând fiecărui copil şansa dezvoltării în
funcţie de ritmurile proprii.
- Organizarea actului educaţional pe arii de stimulare.
- Realizarea jocului liber ales ca mijloc de învăţare şi dezvoltare etc.
Din punct de vedere curricular, activitatea elevilor se produce parcă „de la sine”, dacă te
sprijini pe:
 taxonomia obiectivelor educaţionale din curriculumul de bază. În cadrul
programului, obiectivele se structurează conform complexităţii şi se realizează coerent şi armonios
la nivel de cunoştinţe, atitudini, capacităţi. Accentul se plasează pe atitudini şi capacităţi.
 Conţinuturile sunt flexibile şi integrate în ariile de stimulare. Conţinuturile se
bazează pe valori personale, naţionale, policulturale şi general umane.
 Tehnologii pedagogice productive. Dominarea formelor şi metodelor active, centrate
pe copil şi interactive de educaţie – descoperirea adevărurilor prin experimentare, explorare.
Învăţătorul îndrumă copiii, creează situaţii de problemă bazate pe experienţa directă, stimulând
gândirea prin întrebări şi sarcini productive, stabileşte împreună cu copiii reguli de comportare,

13
care pun accentul pe asumarea responsabilităţilor. Copiii lucrează în perechi, grupe mici,
individual şi în colectiv (macrogrup).
 Evaluarea formativă şi deschisă. Evaluarea individuală a dezvoltării şi
performanţelor realizate de fiecare copil este cheia pentru elaborarea şi implementarea metodologei
de activizare. În acest context se aplică evaluarea continuă şi formativă deschisă şi criterială,
cumulativă şi diferenţiată.
Pentru ca metodologia de instruire – educare să fie într-adevăr activizatoare e necesar de
întrunit următoarele condiţii:
I. Să se ofere copilului:
- Posibilitatea dezvoltării individuale a personalităţii;
- Posibilitatea alegerii libere a activităţii, a jocului, a relaţiilor sociale;
- Dezvoltarea independenţei în gândire, în acţiune, în creativitate;
- Libertatea de opţiune şi de exprimare a opiniei proprii;
- Dezvoltarea încrederii în forţele proprii;
- Dezvoltarea încrederii în adult;
- Dezvoltarea respectului faţă de sine şi a autoaprecierii adecvate;
- Dezvoltarea relaţiilor sociale, bazate pe responsabilitate, spontaneitate, non-dirijare,
colaborare, încredere, prietenie, cooperare, empatie şi toleranţă, acceptarea reciprocă;
- Confort psihologic, sociabilitate, comunicabilitate;
- Formarea şi dezvoltarea capacităţilor de reflecţie şi autoevaluare;
- Facilitatea de a identifica şi a rezolva probleme;
- Însuşirea de a fi creativ, imaginativ, inventiv.
II. Să se ofere familiei:
- Conştientizarea rolului de partener egal şi echitabil în procesul educaţional, alături de
şcoala primară;
- Acceptarea ideii de responsabilitate în creşterea şi educarea propriului copil;
- Însuşirea unor noi abilităţii parentale (toleranţă, acceptarea copilului aşa cum este,
mai multă afectivitate şi sprijin în dezvoltare acordate acestuia etc…);
- Valorificarea părinţilor ca o sursă de experienţă şi informaţie.
III. Cadrele didactice:
- să participe şi să se implice;
- să fie receptivi la nou;
- să dea dovadă de empatie, comunicabilitate, reflexie, deschidere, flexibilitate;
- să evalueze permanent copiii pentru un sprijin mai adecvat acordat dezvoltării lor.

14
 IV Societatea:
- să conştientizeze, accepte şi respecte drepturile copiilor
- să accepte copilul în centrul preocupărilor tuturor factorilor implicaţi;
- să se dezvolte democratic relaţiile: adult-copil; instruire-familie-comunitate şi să
educe cetăţeni activi. (3;8)
Deoarece lumea pe care o cunosc azi copiii este complexă şi contradictorie, ei trebuie
pregătiţi nu numai să înţeleagă şi să suporte schimbările permanente, ci să stăpânească aceste
schimbări. Mai mult ca atât, ei vor fi agenţii schimbării de mâine, şi direcţia progresului depinde de
soluţiile lor dinamice şi flexibile. Ne îndepărtăm tot mai mult de la ideea educaţiei ca transmitere de
fapte culturale şi aderăm la ideea educaţiei ca atitudine creatoare şi individuală pentru fiecare copil.
Aceste cerinţe apar în profilul psiho-moral propus de epoca noastră. Aceasta nu mai rezidă
în cantitatea cunoştinţelor şi deprinderilor realizate prin educaţie, ci în competenţe psihosociale care
se referă la cunoştinţe, deprinderi şi abilităţi vitale cum ar fi: luarea de decizii, rezolvarea de
probleme, gândirea creativă, gândirea critică, comunicarea afectivă, deprinderi de relaţii
interpersonale, empatie, stăpânirea emoţiilor şi a stresului (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, 1994).
O soluţie unică în realizarea lecţiilor nu se poate recomanda. Fiecare dintre noi va găsi
propria soluţie perseverând. Ne trebuie curajul de a încerca, de a căuta şi promova tehnologiile
moderne în care ele se dovedesc eficiente în activizarea elevilor.
* Pe parcursul lecţiilor se va putea remarca interdependenţa dintre scop, obiective, conţinut,
metode, mijloace de învăţământ, forme de organizare şi de evaluare a cunoştinţelor elevilor.
* În toate lecţiile se pune accentul pe caracterul activ al metodelor de învăţământ care
trebuie adecvate pe deplin obiectivelor urmărite. Îmbinarea metodelor de învăţământ se face pe un
fond de întrebări – problemă care asigură o învăţare activă „prin descoperire”.
* Jocul didactic, ca formă de învăţare, folosit cu măiestrie de învăţător, favorizează
dezvoltarea curiozităţii şi interesul elevului pentru lecţie, formează deprinderi de folosire spontană a
cunoştinţelor dobândite, stimulează relaţiile de colaborare, ajutor reciproc, integrarea elevului în
colectiv. Învăţământul va ţine permanent seama că jocul este un prilej de divertisment şi de
acumulare de noi cunoştinţe sau de reactualizare a cunoştinţelor dobândite de elevi.
* Particularităţile gândirii şcolarului mic, specificul cunoştinţelor despre natură, impun ca în
etapa elaborării reprezentărilor şi noţiunilor să se îmbine modalităţile de cunoaştere prin contactul
direct al elevului cu obiectele şi fenomenele sau a modelelor acestora. Activitatea experimentală are
un rol important în dobândirea noilor cunoştinţe. De asemenea, o lecţie modernă nu poate poate fi
concepută fără utilizarea mijloacelor moderne de învăţămînt. Eficienţa folosirii lor este determinată
de subordonarea lor faţă de metodele active şi integrarea lor în momentul cel mai potrivit al lecţiei.

15
 * Activitatea elevilor în cadrul lecţiei se poate realiza la nivel frontal, individual sau pe
grupe. După încheierea activităţii la nivel individual sau în grup, obligatorie este etapa de
confruntare al rezultatului activităţii.
* Pe tot parcursul lecţiei elevul este ajutat şi îndrumat de învăţător să dobândească
cunoştinţe, să-şi însuşească deprinderi, să-şi formeze atitudini şi o conduită corespunzătoare.
Învăţătorul are rolul de a-i învăţa pe copii să înveţe. El îndrumează activitatea elevilor cu tact,
cooperând mereu cu aceştia.

CONCLUZII

Utilizând jocul didactic şi alte diverse strategii didactice moderne am ajuns la concluzia că ipoteza
e veridică şi tot ce mi-am propus să realizez este posibil, adică prin intermediul jocului didactic și a
strategiilor didactice moderne:
- Se ridică nivelul activismului, adică se intensifică activismul elevilor la lecţii;
- Se ridică nivelul cunoştinţelor, inteligenţei copiilor.
- Elevii sunt mai activi, mai energici şi mai curioşi.

BIBLIOGRAFIE

1. Aebli H., Didactica pedagogică, EDP, Bucureşti, 1973

2. Ancuţa L., „Joc de creativitate”, Timişoara, 1994
3. Bolboceanu A., Vrîncean M., Ghid psihologic, Lumina, Chişinău, 1996
4. Bunin, Stârcea, „Joc didactic la lecţii şi în afara lor”, Bucureşti, 1995
4. Barbu, H. , E. Popescu, F. Şerban, Activităţi de joc şi creativ-distractive, Bucureşti, 1994, pag.
13,14)
5. Chirilenco S., Cutasevici A., ”Ghid pentru perfecţionarea modalităţii de evaluare iniţială a
copiilor”, Chişinău., 2003
6. Cosmovici, „Psihologia generală”, Bucureşti 1996
Cerghit, I.. (2002). Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri,
stiluri şi strategii. Bucureşti: Editura Aramis
7. Creţu L., „Psihopedagogia şcolară pentru învăţământul primar”, Bucureşti, 1999
8. Cucoş C., „Pedagogie”, Iaşi, 1996

16
9. Cucoş C., „Psihopedagogia”, Bucureşti., 1998
Cristea, S.. (1998). Dicţionar de termeni pedagogici. Bucureşti: E.D.P..
10. Dicţionar de psihopedagogie
11. Dumitru V., „Probleme şi jocuri”, Bucureşti , 1995
Iucu, R.. (2008). Instruirea şcolară. Perspective teoretice şi aplicative. Iaşi: Editura Polirom.
12. Granaci Lidia, „Instruirea prin joc. Teorie şi practică”, Chişinău, 1999
13. Joiţă Elena, „Didactica aplicată a învăţământului primar”, Craiova, 1994
14. Joiţă Elena, „Eficienţa instruirii”, Oradea, 1998
15. Minjeriţkaia D.V., „Despre jocul copiilor”, Chişinău, 1995
16. Mischin E.M., „De la jocuri la cunoştinţe”, Chişinău, 1990
Neacşu, I..(1999). Instruire şi învăţare. Bucureşti: EDP.
Nicola, I.. (2003). Tratat de pedagogie şcolară. Bucureşti: Editura Aramis.
Oprea, C.L.. (2006). Strategii didactice interactive. Bucureşti: E.D.P..
17. Peptan Z., „Jocul didactic – mijloc de instruire a copiilor”, Bucureşti, 1995
Păun, E.. (2002). O „lectură” a educaţiei prin grila postmodernităţii. În Păun, E.,
Potolea, D. (coord.). Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri aplicative. Iaşi: Editura
Polirom.
18. Popescu R., „Realizarea obiectivelor instructiv-educative prin jocul didactic”, Revista de
pedagogie nr.10, 1990

17