Politețe / impolitețe

Watts, Ide și Ehlich (1992/2005), Eelen (2001):

I. (im)politețea în percepția comună (a vorbitorilor obișnuiți) = (im)politețe 1

(im)politețe1 = ce consideră vorbitorii că este (ne)politicos:

 (im)politețe „expresivă”: formulele de adresare folosite, (ne)utilizarea pronumelor de politețe, acte de
vorbire (salut, mulțumire, compliment, laudă vs. amenințare, insultă) etc.;
 (im)politețe „de clasificare” – cuvintele folosite pentru a eticheta un comportament ca fiind
(ne)politicos (politicos/nepoliticos, respect, politețe, bună cuviință, obrăznicie, nesimțire etc.);
 (im)politețe metapragmatică – comentariile vorbitorilor despre ce înseamnă comportament
(ne)politicos (e bine să.../nu e bine să...; e frumos să.../ nu e frumos să...); așteptările vorbitorilor în
legătură cu comportamentul adecvat (cum se cuvine, cum se cade, așa se face, nu se face așa);
conceptualizările metaforice convenționale (necioplit)

II. (im)politețea = construct teoretic; percepția teoretică (a cercetătorilor) → (im)politețe 2

3 momente/etape/„valuri” (Grainger 2011: 169–172):

a) abordările inspirate de teoria lui Grice (Principiul cooperativ, maxime, implicaturi – raționalitatea
comportamentului comunicativ uman; comunicarea = un instrument pentru atingerea unor obiective)
+ teoria actelor de vorbire (Austin 1962, Searle 1969)
+ face = „eul individual”/„imaginea individuală”, un concept preluat din sociologie, de la E. Goffman
1967 (la rândul său influențat de antropologie);
Reprezentanți principali: Lakoff 1977; Brown și Levinson 1978, 1987; Leech 1983.
- aceste abordări au fost foarte influente, mai ales modelul Brown și Levinson!!!
- critici: prea puțină atenție la context, atenția acordată (aproape exclusiv) emițătorului, modele
statice etc.;
b) abordările „post-moderne” sau „discursive” (Watts 2003, 2005; Locher și Watts 2005, 2008; Mills
2003; Culpeper, Bousfield și Wichmann 2003; Culpeper 2005): sensul este negociabil între participanți; se
acordă atenție interpretărilor și evaluărilor participanților; critici: participanții sunt atât de interactanți, cât
și de analiști, iar cercetătorul uneori nu face decât să înregistreze termenii folosiți de participanți
(„lexiconul” (im)politeții);
c) abordările sociologice/interacționale, într-o perioadă de fragmentare a perspectivelor (mult mai
multe teorii): noile teorii combină punctele forte ale celor două tipuri de teorii anterioare (se împletesc
normele prescriptive cu cele descriptive).

 Brown și Levinson 1978, 1987

Face: Goffman, E. (1967) Interaction ritual: essays on face to face behaviour. New York: Garden City
“The term face may be defined as the positive social value a person effectively claims for himself by the
line others assume he is taking during a particular contact.” (face = dimensiune individuală+socială);

face (la Brown și Levinson) – dimensiune individuală:

- positive face (eul pozitiv) = nevoia individului de aprobare, integrare într-un grup;
- negative face (eul negativ) = nevoia individului de a fi independent, de a nu i se impune ce să
facă;
+ actele de vorbire pe care le realizăm în interacțiune au potențial amenințător pentru eul pozitiv (al R:
critica, reproșul, insulta/ al E: scuzele) sau pentru eul negativ (al R: solicitarea, ordinul/ al E: promisiunile)
⇒ acte amenințătoare pentru eul individual (face threatening acts – FTAs) ⇒ politețea = ansamblu de
strategii prin care să fie diminuat potențialul amenințător ale actelor de vorbire.

Calcul al variabilelor în funcție de care un emițător decide care e cea mai bună strategie comunicativă: Wx
= D(S,H) + P(H,S) + Rx
Wx = „greutatea” actului amenințător (the ‘weightiness’)
D(S,H) = distanța socială dintre emițător (engl. speaker) și receptor (engl. hearer)
P(H,S) = puterea relativă în relația dintre emițător și receptor
Rx = în ce măsură un anumit act de vorbire implică o obligație/o incomodare a receptorului într-o cultură
dată („the ranking of the FTA”)

Alegerea strategiei potrivite de politețe depinde de „greutatea” actului amenințător:

(1) exprimarea directă, neatenuată (fără acțiune redresivă) a intenției comunicative (bald on record
politeness): de ex., a cere ajutor pe stradă dacă leșină persoana cu care sunteți la plimbare;
(2) exprimarea directă, atenuată (cu acțiune redresivă) a intenției comunicative:
a) politețe pozitivă (politețea orientată spre nevoile eului pozitiv)
b) politețe negativă (politețea orientată spre nevoile eului negativ)
(3) exprimarea indirectă a intenției comunicative (off-record)
(4) renunțarea la performarea actului amenințător (withhold the FTA)
 calcularea riscului: dacă suma variabilelor este mică (o valoare mică a Wx) ⇒ opțiunea pentru
exprimarea directă neatenuată (de ex., a cere, în timpul cursului, o foaie unui coleg foarte
apropiat; a felicita un prieten cu ocazia onomasticii); dacă suma variabilelor este mare (o valoare
mare a Wx) ⇒ opțiunea pentru exprimarea indirectă sau renunțarea la performarea actului
amenințător (de ex., un angajat care vrea să ceară zile suplimentare de concediu când mulți alți
colegi sunt în concediu).

Strategii ale politeții pozitive Strategii ale politeții negative

E remarcă, acordă atenție lui R (interese, dorințe, nevoi, Exprimarea indirectă convențională a
bunuri) intenției comunicative
Exagerarea interesului, a simpatiei, a aprobării (din Atenuarea forței ilocuționare, atenuarea
partea lui E față de R) mărcilor paraverbale sau nonverbale
Orientarea conversațională către R (chiar și în cazul Pesimism interacțional
intervențiilor monologice)
Folosirea unor mărci lingvistice care să evidențieze Minimalizarea actului de impunere
apartenența la același grup: elemente regionale, jargon,
argou, expresii familiare; formule de adresare (nume de
alint, porecle) etc.
Căutarea/evidențierea acordului (subiecte sigure de Manifestarea deferenței față de R
conversație, repetiții)
Evitarea dezacordului: da, dar…, minciuni Formularea de scuze: recunoașterea
convenționale (white lies), atenuarea evaluării negative. gestului de intruziune, deranj; scuze,
ezitare, exprimarea unor motive
Presupunerea/afirmarea existenței unui teritoriu comun: Impersonalizarea (E sau a R): folosirea
bârfă, conversație fatică, manipularea presupozițiilor, reflexivului impersonal sau pasiv,
empatie; folosirea structurilor pasive, evitarea
deicticelor de pers. I și a II-a sg., folosirea
unor nehotărâte
Glume Afirmarea FTA ca o regulă generală
Asertarea sau presupunerea cunoașterii de către E și a Nominalizarea
preocupării E pentru dorințele/nevoile lui R
A face oferte, a promite E recunoaște că se îndatorează față de R;
R nu este dator lui E
Optimism conversațional
Includerea ambilor participanți într-o activitate
A oferi/a cere motive care să fie acceptate/acceptabile
pentru R
Asumarea sau presupunerea reciprocității
Oferirea de „cadouri” (concrete sau abstracte: atenție,
simpatie, cooperare)

Strategii indirecte
Apelul la implicaturi: aluzii, reguli de asociere, presupuneri, apelul la litotă, hiperbolă sau la tautologie;
contradicții, metafore, ironie, întrebări retorice;
Încălcarea maximei manierei: căutarea ambiguității, a vagului; generalizări, structuri incomplete, elipsă.

 Impolitețe
= atacarea intenționată a eului individual al interlocutorului: „Politeness theories have focussed on how
communicative strategies are employed to promote or maintain social harmony in interaction. On the other
hand, little work has been done on communicative strategies with the opposite orientation, that of
attacking one’s interlocutor and causing disharmony” (Culpeper 1996: 349).

Culpeper (1996), Culpeper, Bousfield and Wichmann (2003)

1) impolitețea directă, neatenuată (bald on record impoliteness)

2) impolitețea pozitivă (positive impoliteness): atacarea eului pozitiv (a-l ignora pe R, a-l exclude dintr-o
activitate, a se disocia de R, a fi lipsit de empatie, grijă; a folosi mărci lingvistice neadecvate (de ex., mărci
de adresare, cuvinte tabu, porecle ofensatoare); a te exprima vag, ambiguu, încât R să nu înțeleagă; a căuta
dezacordul cu R; a-l face pe R să se simtă inconfortabil);
3) impolitețea negativă (negative impoliteness): atacarea eului negativ (a amenința; a ridiculiza; a invada
spațiul personal; a-l asocia pe celălalt cu aspecte/persoane negative; a evidenția datoria pe care o are față
de E etc.);
4) sarcasm și politețea falsă (mock politeness): utilizarea unor strategii ale politeții care nu sunt sincere;
5) neactualizarea strategiilor politeții atunci când acestea sunt așteptate (withhold politeness: „the absence
of politeness work where it would be expected” (Culpeper 1996: 357).

Bousfield (2008)
1) impolitețea directă (on record impoliteness): utilizarea unor strategii care în mod direct să atace
imaginea lui R, să construiască în mod conflictual o imagine negativă lui R, să nege drepturile, nevoile,
dorințele lui R;
2) impolitețea indirectă (off record impoliteness): amenințarea la adresa imaginii lui R este indirectă,
obținută cu ajutorul implicaturilor.
Sugestii de lectură

Bousfield, Derek, 2008, Impoliteness in Interaction. Philadelphia and Amsterdam: John Benjamins.
Bousfield, Derek and Miriam Locher (eds), 2008, Impoliteness in Language: Studies on its Interplay with Power in
Theory and Practice. Berlin and New York: Mouton de Gruyter.
Brown, Penelope and Stephen C. Levinson, 1987 [1978], Politeness. Some universals in language usage. Cambridge
University Press: Cambridge.
Culpeper, Jonathan, 1996, ‘Towards an anatomy of impoliteness’, Journal of Pragmatics, 25, 349-67.
Culpeper, Jonathan, 2005, ‘Impoliteness and entertainment in the television quiz show: The Weakest Link’, Journal
of Politeness Research 1: 35-72.
Culpeper, Jonathan, 2011, Impoliteness: Using Language to Cause Offence. Cambridge: Cambridge University
Press.
Culpeper, Jonathan, Derek Bousfield and Anne Wichmann, 2003, ‘Impoliteness reviewed: With special reference to
dynamic and prosodic aspects’, Journal of Pragmatics 35: 1545-1579.
Eelen, Gino, 2001, A Critique of Politeness Theories. Manchester: St. Jerome.
Goffman, Erving, 1967, Interaction ritual. Chicago: Aldine Publishing.
Kerbrat-Orecchioni Catherine, 1990, 1992, 1994, Les interactions verbales (vol I-III), Paris, Armand Colin,.
Kerbrat-Orecchioni Catherine, 2007, “Politeness in France: How to buy bread politely”, in Hickey L. & Stewart M.
(éds), Politeness in Europe, Clevedon, Multilingual Matters, 2007 : 29-44.
Kerbrat-Orecchioni, Catherine, 2010, « L’impolitesse en interaction », Lexis [Online], HS 2/2010,
http://journals.openedition.org/lexis/796; DOI : https://doi.org/10.4000/lexis.796
Kienpointner, Manfred, 1997, Varieties of rudeness: Types and functions of impolite utterances. Functions of
Language 4 (2): 251-287.
Lakoff, Robin T., 1973, The logic of politeness; or, minding your p’s and q’s’. Papers from the Ninth Regional
Meeting of the Chicago Linguistic Society: 292-305.
Leech, Geoffrey N., 1983, Principles of Pragmatics. London: Longman.
Locher, Miriam A. and Richard J. Watts, 2005, Politeness theory and relational work. Journal of Politeness
Research: Language, Behaviour, Culture 1 (1): 9-33.
Spencer-Oatey, Helen, 2005, (Im)Politeness, face and perceptions of rapport: Unpackaging their bases and
interrelationships. Journal of Politeness Research: Language, Behaviour, Culture 1 (1): 95-119.
Spencer-Oatey, Helen, 2007, Theories of identity and the analysis of face. Journal of Pragmatics 39 (4): 639-656.
Watts, Richard J., 2003 Politeness. Cambridge: Cambridge University Press.
Watts, Richard J. Sachiko Ide, Konrad Ehlich (eds), 2005 [1992], Politeness in Language: Studies in its History,
Theory and Practice. Berlin and New York: Mouton de Gruyter.