Povestea lui Harap-Alb - comentariu

Pasiunea lui Ion Creangă pentru literatura populară a făcut posibilă scrierea unor basme în care
autenticitatea folclorică se îmbină în mod miraculos cu plăsmuirea artistică a realităţii, fantasticul
fiind umanizat şi puternic individualizat. Povestea lui Harap-Alb a apărut la 1 august 1877, în
revista junimistă „Convorbiri literare”, fiind apoi reprodusă de către Mihai Eminescu în ziarul
„Timpul”.

Povestea lui Harap-Alb se încadrează în genul epic, iar ca specie literară este un basm cult,
deoarece are un autor identificat, pe Ion Creangă.

Fantasticul

Fantasticul este construit prin împletirea elementelor realiste cu cele fabuloase, ca specific
ancestral (străvechi) al basmelor, însă, în această proză narativă, Creangă îmbină supranaturalul
popular cu evocarea realistă a satului moldovenesc, de unde reiese şi originalitatea a acestei
creaţii. Personajele sunt reale şi fabuloase, iar relaţia acestora cu protagonistul reflectă sprijinul
acordat pentru învingerea răufăcătorilor (personaje antagoniste) şi se numesc donatori (eroi
supranaturali care-i oferă un obiect miraculos pentru a-l ajuta la nevoie) sau ajutoare/mistagogi
(personaje năzdrăvane care-l sprijină necondiţionat).

Ion Creangă

Protagonistul (personajul principal) este în conflict cu antagonistul (personajul malefic /

răufăcătorul / antieroul) şi iese totdeauna învingător în lupta privind cultivarea valorilor morale şi
spirituale ancestrale ale poporului român. Formulele iniţiale, mediane şi finale, precum şi
obiectele miraculoase argumentează, alături de îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi descrierea,
specia literară a basmului cult.

Povestea lui Harap-Alb poate fi şi un bildungsroman, întrucât fiul craiului evoluează de la

adolescentul naiv, cu încredere excesivă în propriile calităţi, la tânărul chibzuit şi destoinic,
maturizat prin depăşirea tuturor piedicilor ivite în cale şi neapărat necesare dobândirii experienţei
de viaţă.

Semnificaţia titlului

Semnificaţia titlului „Harap-Alb” reiese din scena în care Spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să
intre în fântână: „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se
bagă în fântână, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”. Naiv, lipsit de experienţă
şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de
slugă a Spânului: „D-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb, aista ţi-i numele, şi altul nu”.

Numele este un oximoron, având sensul de „rob alb”, deoarece „harap” înseamnă „negru, rob”.
Devenit sluga Spânului, îşi asumă şi numele Harap-Alb pe care i-l dăduse acesta, dovedind în
acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe paloş. El devine robul-
ţigan (până la jumătatea secolului al XIX-lea în Moldova şi Ţara Românească ţiganii erau robi),
deşi era alb, ajungând în cea mai umilă ipostază umană.

Construcţia şi momentele subiectului

Ca în orice basm, acţiunea se derulează linear, cu eroi şi motive populare, iar ca modalitate
narativă, incipitul este reprezentat de formula iniţială tipică: „Amu cică era odată...”. Povestea
lui Harap-Alb este însă un basm cult, deoarece are autor cunoscut, Ion Creangă, perspectiva
narativă fiind aceea de narator omniscient (heterodiegetic). Naraţiunea la persoana a III-a îmbină
supranaturalul cu planul real, armonizând eroii fabuloşi cu personajele ţărăneşti din Humuleştiul
natal al autorului. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale
naratorului şi focalizarea „din spate” sau focalizare zero.

Acţiunea

Acţiunea reliefează conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, dintre adevăr şi minciună, iar
deznodământul evidenţiază triumful valorilor pozitive asupra celor negative, toate aceste
elemente fiind specifice basmului.

Expoziţiunea

Expoziţiunea reflectă fabulosul, prin plasarea acţiunii într-un ţinut îndepărtat, peste mări şi ţări,
la capătul lumii, în timp mitic. Aşadar, relaţiile temporale şi spaţiale se definesc prin evocarea
timpului fabulos cronologic şi a spaţiului imaginar nesfârşit: „Amu cică era odată într-o ţară” un
crai care avea trei feciori şi un singur „frate mai mare, care era împărat într-o ţară mai
îndepărtată”, pe nume Verde Împărat. Cei doi fraţi nu se văzuseră de multă vreme, iar verii nu se
cunoscuseră între ei, pentru că împărăţia fratelui mai mare era „tocmai la o margine a
pământului”, iar fratele mai mic trăia „la altă margine”. În acest cadru spaţio-temporal mitic se
derulează - într-o înlănţuire cronologică - întâmplările realiste şi fabuloase în care sunt implicate
personajele basmului.

Verde Împărat îi cere fratelui său, craiul, să-i trimită „grabnic pe cel mai vrednic” şi viteaz dintre
fiii săi, ca să-i urmeze la tron, întrucât el avea numai fete. Ca să-i pună la încercare, pentru a
vedea care dintre feciori „se simte destoinic a împăraţi peste o ţară aşa de mare şi bogată ca
aceea”, craiul se îmbracă într-o piele de urs şi se ascunde sub un pod. Cei doi fii mai mari se
sperie de urs şi se întorc ruşinaţi la curtea craiului, care, dezamăgit de neputinţa lor, rosteşte
moralizator, „nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine”, ceea ce evidenţiază
elementele realiste ale basmului.

Mezinul, impresionat de amărăciunea tatălui, se duce în grădină „să plângă în inima sa”. O
bătrână îi cere pomană şi, după ce fiul craiului o miluieşte cu un ban, îl sfătuieşte să ceară tatălui
său „calul, armele şi hainele cu care a fost el mire”, deşi acestea sunt într-o stare degradată, apoi
să pună o tavă cu jăratic în mijlocul hergheliei ca să aleagă acel cal care va veni „la jăratic să
mănânce”. Urmând întocmai sfaturile babei, mezinul pleacă la drum, luând carte din partea
tatălui şi, prin dreptul podului, „numai iaca îi iesă şi lui ursul înainte”.
Trece cu bine de această primă probă, primeşte binecuvântarea părintelui său şi pielea de urs în
dar, împreună cu sfatul ca în călătoria lui să se ferească „de omul roş, iară mai ales de cel spân”.
Ca trăsături ale basmului, sunt prezente aici formule iniţiale tipice şi cifra magică trei, care fac
posibilă depăşirea primei probe de către eroul principal. Podul este simbolul trecerii de la
adolescenţă spre maturitate, de la o etapă existenţială la alta, traversarea fiind posibilă într-un
singur sens, fără putinţă de întoarcere. Preţuirea valorilor morale străvechi este ilustrată de
hainele, armele şi calul cu care craiul fusese mire, semnificând faptul că eroul moşteneşte
experienţa spirituală a tatălui.

Intriga

Intriga se defineşte, mai ales, în planul real al întâmplărilor. Fiul craiului şi calul pleacă la drum,
basmul continuând cu formule mediane tipice, „şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi
nouă” până când întâlnesc în codru „un om spân” care se oferă drept „slugă la drum”. Voinicul îl
refuză de două ori, dar a treia oară spânul îi iese în cale „îmbrăcat altfel şi călare pe un cal
frumos” tocmai când fiul craiului se rătăcise prin codrii întunecoşi.

Se poate identifica aici motivul labirintului, încrucişarea încurcată a cărărilor presupune

capabilitatea drumeţului de a găsi calea cea bună, ieşirea la lumină. Deprins să urmeze sfatul
părintelui său, acela de a nu se însoţi cu omul spân, dar pentru că îi mai ieşiseră în cale încă doi,
el se gândeşte că „aiasta-i ţara spânilor” şi-l angajează drept călăuză. În această secvenţă narativă
este inclusă o pauză descriptivă, care întrerupe povestirea şi descrie codrii deşi şi întunecoşi, ce
conturează un peisaj de basm.

Ajunşi la o fântână care „nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborât până la
apă”, Spânul intră înăuntru, umple plosca, apoi îl îndeamnă pe fiul craiului să coboare şi el ca să
se răcorească. Tânărul îl ascultă pe Spân, dar acesta trânteşte capacul peste gura fântânii şi-l
ameninţă că dacă nu-i povesteşte totul despre el, „cine eşti, de unde vii, şi încotro te duci”, acolo
îi vor putrezi oasele.

Sub ameninţarea morţii, feciorul de crai jură „pe ascuţişul paloşului” că va fi sluga supusă a
Spânului, care se va da drept nepotul împăratului şi că va păstra taina „până când va muri şi iar
va învia”, anticipând astfel finalul basmului, procedeu numit prolepsă. Spânul îi dă voinicului
numele Harap-Alb, care-l va sluji cu loialitate, respectându-şi jurământul făcut. Motivul fântânii
situate în interiorul labirintului simbolizează taina naşterii/renaşterii protagonistului care capătă o
nouă identitate: înăuntrul puţului a intrat feciorul de crai şi a ieşit sluga Spânului, pe nume
Harap-Alb.

Desfăşurarea acţiunii

Desfăşurarea acţiunii începe odată cu sosirea celor doi eroi la palatul împăratului Verde, unde
Spânul se dă drept nepotul său şi, înfumurat peste măsură, îl trimite pe Harap-Alb să stea la
grajduri, să aibă grijă de cal, că altfel va fi „vai de pielea ta”, dându-i şi o palmă - „ca să ţii minte
ce ţi-am spus”-, că altfel „prinde mămăliga coajă”. De remarcat este aici elipsa narativă, adică
trecerea sub tăcere a secvenţei călătoriei făcute de erou ca slugă a Spânului până la împărăţia
unchiului său, naratorul obiectiv sugerând numai că aceasta s-a efectuat.
Secvenţa narativă

Secvenţa narativă care ilustrează şederea la curtea Împăratului Verde este structurată în mai
multe episoade înlănţuite, care, ca în orice basm, se constituie în tot atâtea probe fabuloase la
care este supus protagonistul, într-o zi, având la masă „nişte salăţi foarte minunate”, care se
obţineau cu multă greutate, Spânul îi porunceşte slugii să-i aducă acele bunătăţi din grădina
ursului.

Calul fabulos îl duce în zbor pe Harap-Alb la Sfânta Duminică, iar aceasta îl ajută să-şi
îndeplinească misiunea şi să treacă proba. Următorul episod are loc după alte câteva zile, când
împăratul îi arată Spânului nişte pietre preţioase foarte frumoase, iar acesta îşi trimite sluga să-i
aducă „pielea cerbului cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc”.

Din nou, Sfânta Duminică îl ajută pe Harap-Alb să ia pielea şi capul cerbului pe care se aflau
nestematele şi să le ducă Spânului, eroul trecând cu bine şi această probă fabuloasă. Prin urmare,
ca în orice basm, eroul principal are ca ajutoare (personaje năzdrăvane care-l sprijină
necondiţionat) pe cei mai buni prieteni, calul fabulos şi Sfânta Duminică. De altfel, fiecare dintre
aceşti doi eroi poate avea şi rol de mistagog (care îndrumă neofitul, maestru spiritual), aşa cum
se relevă în unele exegeze (interpretări) literare .

După un timp, împăratul dă un ospăţ în cinstea nepotului său, la care invită împăraţi, crai,
voievozi „şi alte feţe cinstite”. În timpul petrecerii, incitat de poveştile bizare despre fata
împăratului Roş, Spânul îi porunceşte lui Harap-Alb să i-o aducă degrabă pe această tânără, că
altfel „te-ai dus de pe faţa pământului”. Harap-Alb, gândindu-se la sfatul pe care i-l dăduse tatăl
său, acela de a se feri de omul spân şi de omul roş, este înspăimântat, plângându-se calului:
„parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa din una şi dau peste alta”, apoi pornesc împreună
către Roşu împărat.

Secvenţa narativă a călătoriei

Secvenţa narativă a călătoriei, combinând realul cu fabulosul, este alcătuită din mai multe
episoade, în care se manifestă altă trăsătură specifică basmului şi anume aceea a prezenţei
donatorilor. Acestea sunt fiinţe de basm, pe care protagonistul le ocroteşte în calea sa şi care-i
dau un obiect, o unealtă cu efect miraculos, care-l ajută în depăşirea probelor sau chiar îi
salvează viaţa. Pe un pod, Harap-Alb întâlneşte o nuntă de furnici şi trece prin apă ca să curme
„viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate”. Regina furnicilor îi dă voinicului o aripioară, pentru ca atunci
când va crede că are nevoie de ea să-i dea foc.

După un timp, călătorii văd un roi de albine care se învârteau bezmetice, neavând pe ce să se
aşeze. Atunci, Harap-Alb îşi scoate pălăria, o aşează pe pământ cu gura în sus, iar albinele se
îngrămădesc acolo. Voinicul ciopleşte un buştean şi le face adăpost, după care crăiasa albinelor îi
dă o aripă, ca, în caz de nevoie, Harap-Alb să-i dea foc şi ea îi va veni în ajutor. Regina furnicilor
şi crăiasa albinelor sunt, aşadar, personaje donatori. Acest al doilea pod marchează trecerea spre
o nouă etapă a existenţei şi anume cunoaşterea sentimentului de iubire, experienţă ce se
acumulează prin rezolvarea conflictului cu omul roş şi depăşirea probelor impuse de el.
Ca în orice basm, acţiunea continuă cu formule mediane - „Mai merge el cât merge”- şi Harap-
Alb întâlneşte, pe rând, cinci personaje fabuloase, descrise detaliat de narator: Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Călătoria alături de cei cinci oameni ciudaţi
este plină de peripeţii, că „pe unde treceau, pârjol făceau”. Harap-Alb le este tovarăş „şi la
pagubă şi la câştig” şi se poartă prietenos cu fiecare, întrucât simţea că va avea nevoie de ei la
curtea împăratului Roş, „un om pâclişit (negru la suflet) şi răutăcios la culme”. Flăcăul consideră
că „la unul fără suflet”, cum era împăratul, era nevoie de „unul fără de lege”, sperând că, „din
cinci nespălaţi” câţi erau, i-o veni „vreunul de hac”, conform proverbului: „Lumea asta e pe
dos, / Toate merg cu capu-n jos / Puţini suie, mulţi coboară, / Unul macină la moară”.

Într-un târziu, ajung cu toţii la împărăţie - secvenţa narativă de la curtea împăratului Roş fiind
introdusă de formula mediană „Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai
este”, unde împăratul Roş îi supune la probe fabuloase şi foarte periculoase, care se constituie în
episoade. Mai întâi, îi găzduieşte într-o casă de aramă, căreia i se dă foc pe dedesubt, dar Gerilă
suflă de trei ori, „cu buzişoarele sale cele iscusite” şi casa rămâne „nici fierbinte, nici rece”,
tocmai bună de dormit într-însa.

Următoarea probă este un ospăţ cu foarte multe bucate şi băutură, pe care Flămânzilă şi Setilă Ie
fac să dispară într-o clipă, apoi încep să strige în gura mare, unul că „moare de foame” şi celălalt
„că crapă de sete”, spre disperarea împăratului, care nu-şi putea crede ochilor. Peţind încă o dată
fata, Harap-Alb este supus unei alte probe, să separe macul de nisip din zece baniţe. Flăcăul îşi
aminteşte de regina furnicilor, dă foc aripioarei şi, într-o clipă, o droaie de furnici, „câtă frunză şi
iarbă”, au ales „năsipul de o parte şi macul de artă parte”, fiind şi aceasta o scenă supranaturală
specifică basmelor.

Împăratul refuză din nou să le dea fata şi-i supune altei probe, anume să o păzească toată
noaptea, iar „dacă mâine dimineaţă s-ar afla tot acolo, atunci poate să ţi-o dau”, altfel „v-aţi dus
pe copcă”. Cei şase prieteni s-au aşezat de pază, rânduiţi de la uşa iatacului până la poarta
împărăţiei, dar fata împăratului, având puteri supranaturale, se preface într-o păsărică şi „zboară
nevăzută prin cinci străji”. Ochilă şi Păsărilă se ţin după ea şi abia izbutesc s-o prindă şi s-o
aducă înapoi, în odaia ei.

Plin de ciudă, împăratul le spune că el mai are o fiică adoptată, care seamănă perfect cu fata pe
care o peţea voinicul. Dacă va depăşi această probă şi le va deosebi, „ferice de tine va fi”, dar
dacă nu va reuşi, vor pleca imediat de la curtea împărătească, deoarece „nu vă mai pot suferi”.
Harap-Alb dă foc aripioarei de albină, care-l ajută să o identifice pe fata împăratului. Trecând şi
această încercare cu bine, împăratul, „ovilit (ofilit) şi sarbăd (palid) de supărare şi ruşine”, îi
urează voinicului să fie vrednic s-o stăpânească, pentru că i-o dă din toată inima.

Fata vrea şi ea să-l supună la o probă fabuloasă. Trimite calul lui Harap-Alb împreună cu
turturica ei să aducă „trei smicele (nuiele, crenguţe) de măr dulce şi apă vie şi apă moartă” dintr-
un loc numai de ea ştiut, acolo „unde se bat munţii în capete”. Calul se întoarce primul şi fata
împăratului Roş porneşte cu ei la drum spre palatul împăratului Verde, călăuziţi de formula
mediană specifică basmului: „Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai
este”.
Lui Harap-Alb i se tulbură minţile privind fata care era tânără, frumoasă „şi plină de vină-
ncoace” şi nu ar vrea s-o ducă Spânului, „fiind nebun de dragostea ei”. Probele de la împărăţia
fetei trimit spre ritualurile ţărăneşti ale peţitului, între care însoţirea mirelui de un alai de tineri,
trecerea lor prin foc, alegerea motivată a miresei, ospăţul oferit de gazdă sunt tot atâtea încercări
la care îl supune viitorul socru şi cărora mirele trebuie să le facă faţă.

Punctul culminant

Între timp, împăratul Verde făcea pregătiri pentru primirea fetei împăratului Roş, pe care,
văzând-o Spânul cât este de frumoasă, se repede să o ia în braţe, dar ea îl respinge şi-i spune că a
venit acolo pentru Harap-Alb, căci „el este adevăratul nepot al împăratului Verde”. Turbat de
furie că a fost dat în vileag, Spânul se repede la Harap-Alb „şi-i zboară capul dintr-o singură
lovitură de paloş”, strigând că aşa trebuie să păţească cel ce-şi încalcă jurământul. Atunci, calul
lui Harap-Alb se repede la Spân, îl înşfacă de cap, „zboară cu dânsul în înaltul ceriului” de unde
îi dă drumul şi acesta se face „praf şi pulbere”.

Fata împăratului Roş, ca personaj fabulos, are puteri supranaturale şi-l poate reînvia, prin leacuri
miraculoase, pe Harap-Alb. Ea îi pune la loc capul şi, prin ritualuri străvechi cu „cele trei smicele
de măr dulce” şi cu apa moartă, i-l lipeşte de corp. Harap-Alb se trezeşte ca dintr-un somn adânc,
fata îl sărută cu drag, apoi îngenunchează amândoi în faţa împăratului Verde ca să primească
binecuvântarea, jurându-şi credinţă unul altuia.

Deznodământul

Deznodământul basmului constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative,
victoria adevărului asupra imposturii, aşa că nunta începe „ş-apoi dă, Doamne, bine!”. S-a strâns
lumea să privească, ba chiar „soarele şi luna din ceriu râdea”. Au fost poftiţi la nunta
împărătească, pe lângă crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor şi crăiasa zânelor, crai şi împăraţi,
oameni importanţi „Ş-un păcat de povestariu (povestitor) / Fără bani în buzunariu”. S-au bucurat
şi au petrecut cu toţii: „Veselie mare între toţi era, / Chiar şi sărăcimea ospăta şi bea!”.

Finalul

Finalul este fericit şi deschis, ilustrat prin formula tipică, deoarece veselia a ţinut „ani întregi şi
acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi
mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă”.

Ca orice basm, Povestea lui Harap-Alb ilustrează o altă lume decât cea reală, personajele fiind
împăraţi şi crai, Sfânta Duminică, animale şi gâze fermecate, eroi cu trăsături fabuloase, alături
de personaje realiste aduse de Ion Creangă din Humuleştiul natal, ceea ce-i conferă acestei creaţii
originalitate inconfundabilă. Basmul cultivă înalte principii morale ca adevărul, dreptatea,
cinstea, prietenia, răbdarea, ospitalitatea, generozitatea, curajul, vitejia prin personajele pozitive
şi condamnă nedreptatea, răutatea, minciuna întruchipate de zmei, balauri sau spâni.

Limbajul personajelor
Limbajul personajelor cuprinde un registru stilistic amplu şi complex, de la duioşie la grotesc.
Harap-Alb, fiind un melancolic, se lamentează, se văicăreşte ori se plânge calului, într-o
exprimare tipic ţărănească: „parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa din una şi dau peste
alta”. De altfel, aşa vorbesc toţi eroii basmului, craiul îşi mustră fiii mai mari ca un tată
humuleştean: „Ei, dragul tatei, aşa-i că s-a întâmplat vorba ceea: apără-mă de găini, că de câini
nu mă tem”. Spânul se comportă ca un stăpân absolut, dispreţuind slugile: „Eu ştiu, moşule, că
sluga-i slugă şi stăpânul e stăpân. [...] Mie unuia ştiu că nu-mi suflă nimene în borş; când văd că
mâţa face mărazuri, ţ-o strâng de coadă, de mănâncă şi mere pădureţe, căci n-are încotro...”.

Basmul cult Povestea lui Harap-Alb are ca sursă de inspiraţie basmul popular, de la care autorul
păstrează motivele (călătoria, încercarea puterii, peţitul, probele), personajele fabuloase,
ajutoarele şi donatorii, ce contribuie la victoria binelui, formulele tipice şi inovează pentru
basmul cult umanizarea fantasticului (fabulosului) prin comportamentul, gestica, psihologia şi
limbajul personajelor.

Registrul stilistic

Registrul stilistic al basmului Povestea lui Harap-Alb este presărat cu zicători, proverbe şi fraze
rimate, personajele vorbind limba moldovenească autentică, presărată cu multe regionalisme şi
cuvinte / expresii populare: „să-l văd când mi-oi vedea ceafa”, „Poftim, pungă, la masă, / Dacă
ţi-ai adus de-acasă...”; „Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă,
nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă, ori din târg de la Să-l-
caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi”.

În concluzie, Ion Creangă a ilustrat în opera sa propria experienţă de viaţă, pe care a povestit-o
„sub formă de memorial; a învăluit-o în mit şi a sugrumat-o într-o experienţă fantastică, valabilă
pentru om în genere; şi el a luptat cu spânii, cu primejdiile şi nevoile, şi el s-a făcut frate cu
dracul, ca să treacă punţile vieţii, iar nemurirea şi-a dobândit-o din apa vie şi apa moartă a
creaţiei lui artistice”. (Pompiliu Constantinescu)