See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/301671321

Sociologie, societate și schimbare socială

Chapter · January 2015

CITATIONS READS

0 6,592

1 author:

Horatiu Mihai Rusu

Lucian Blaga University of Sibiu
19 PUBLICATIONS   48 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

PNII-RU-PD-2011-3-0132 View project

All content following this page was uploaded by Horatiu Mihai Rusu on 27 April 2016.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

Sociologie, societate și schimbare socială
Horațiu M. Rusu

De multe ori, când răspunsul la întrebarea cu ce mă ocup a fost sociologie, expresia feței și răspunsul verbal
aparținând celor cu care am purtat discuția au fost aceleași: confuzie sau nelămurire. Deși are o istorie de
mai bine de un secol în România, cred că, în ceea ce privește rostul ei, sociologia nu rezonează în publicul larg
la fel de bine precum alte domenii cu care se intersectează: psihologia sau științele economice. Această
situație nu este cauzată doar de faptul că sociologii nu au făcut destul pentru a o explica sau pentru a o face
vizibilă și nici doar de perioada lungă de absență din sistemul educațional, în perioada comunistă, și a
consecințelor acestei absențe. Probabil, ea este determinată și de faptul că obiectul studiului în sine,
societatea, deși pare ceva banal prin omniprezența sa în limbajul de zi cu zi al oamenilor, în realitate, este un
termen cu multe interpretări sau chiar o abstracțiune.

Încep așadar acest capitol cu gândul la acei cititori pentru care sociologia și societatea sunt mai
degrabă cuvinte ale căror semnificații sunt descifrate doar parțial. Nu îmi propun însă, să vorbesc despre
sociologie ca disciplină și despre societate ca obiect de studiu urmând un tipar excesiv de didactic. Voi încerca,
pe cât posibil, să nu dau sau să redau definiții ale sociologiei și societății. Mai degrabă voi ridica o mică parte
a cortinei care acoperă domeniul, arătând semnificațiile unor termeni utilizați frecvent în interiorul său, și cât
de profund este legat de viața de zi cu zi, printr-o discuție asupra unuia dintre universurile în care poate aduce
lumină: schimbarea socială. Astfel, acest capitol, asemenea celorlalte din volum ce prezintă diverse alte
fațete ale societății sau sociologiei, poate fi și un mic ghid, pentru liceeni, sau studenți în încercarea lor de a
le înțelege.

Voi începe prin a construi o reprezentare asupra sociologiei, fără a o defini direct, ci introducând,
împreună cu termeni care fac parte din limbajul domeniului, ideea de societate ca obiect al studiului său. Voi
continua prin a introduce conceptul de schimbare la modul general. Mă voi concentra apoi asupra ideii de
schimbare socială, asupra modului în care poate fi înțeleasă. Voi încerca să discut despre diversitatea
schimbărilor și despre schimbare socială în societatea actuală. În fine, voi încheia capitolul cu câteva gânduri
despre provocările cu care se confruntă sociologia ca știință, astăzi: fragmentare și big data.

Despre sociologie și societate

Să punem deoparte, pentru moment, discuția despre schimbare, pentru a arunca o privire asupra unor
moduri în care sociologia ne poate ajuta să înțelegem societatea și, implicit, pentru a ne construi o
reprezentare (dintre multele posibile) despre sociologie. Ordinea aceasta a priorităților demersului expozitiv
este firească, neputând să vorbim despre schimbare socială fără a avea, înainte, cel puțin o imagine asupra
felului în care putem înțelege și analiza societatea. Sarcina însă nu este una deloc ușoară, și asta nu doar
pentru că înțelesurile ambilor termeni (societate și sociologie) sunt multiple, ci și pentru că, așa cum
sugerează Smith (1973, 1976) sau Sztompka (2004), orice discuție despre societate este, implicit, o discuție
despre schimbare socială. În plus, parcurgerea oricărui discurs într-un domeniu al științei este un proces care
trebuie să beneficieze de descifrarea semnificațiilor specifice suportului lingvistic al domeniului. Acesta se
traduce printr-un șoc sau blocaj inițial în mințile celor care citesc sau ascultă discursuri specializate (cum este
și cazul acestui capitol și acestui volum), generat de incapacitatea de a decodifica în mod simplu, adecvat,
mesajele, din lipsa cheilor (codurilor) necesare.

Pentru a înțelege mai clar această idee, să ne gândim, spre exemplu, cât de mult înțelegem din

11
semnificațiile textului scris de un medic, pe o rețetă cu care mergem la farmacie: foarte probabil suntem
analfabeți funcțional, nu știm cum se numește medicamentul pe care trebuie să îl cumpărăm, dacă nu suntem
medici, sau daca nu am studiat chimia sau farmacologia, și asta pentru că nu cunoaștem relația între
denumirile comerciale ale medicamentelor și cele date de substanțele active care le compun. „Șocul”
menționat mai sus este efectul relației de comunicare, și prin ea de exercitare a puterii și de impunere de
semnificații, între emițătorul mesajului și receptorul mesajului, numit în sociologie foarte sugestiv violență
simbolică (vezi Bourdieu, 1991; Bourdieu și Wacquant, 1992).

Continuând ideea de mai sus, într-o altă direcție, sociologia (ca de altfel și alte științe socio-umane)
nu doar a creat un limbaj cu semnificații proprii (în încercarea de a se individualiza ca știință), ci a avut și are
tendința de a se sofistica excesiv prin limbaj și prețiozitate metodologică (vezi și Andreski, 1972) și, prin
aceasta, posibil de a se retrage într-un fel chiar din societate, sau de a se izola de lumea de zi cu zi pe care o
studiază (sociologii exprimă diverse valențe ale acestei idei prin metafora turnului de fildeș). Următoarea
secțiune, deși poate părea aridă, este necesară însă tocmai datorită familiarizării cu semnificațiile specifice
domeniului.

Ariile de interes ale sociologilor sunt foarte diverse. Limbajul folosit este la fel de bogat și, mai mult
decât atât, „cuvintele” utilizate au înțelesuri multiple. Între termenii cei mai frecvent utilizați din literatura
sociologică întâlnim:

• actori sociali. (Concept înțeles de cele mai multe ori, la nivel individual, ca persoane cu istorie de
viață, capacitate de decizie, interpretare, acțiune etc. Fiecare dintre noi, fiecare dintre cei care citesc
acest text, sunt actori sociali individuali);
• acțiune socială (Ceea ce fac actorii sociali, de exemplu orice comportament observabil al unei
persoane manifestat prin limbaj verbal sau nonverbal, cu sens și semnificație, care ține cont atât de
nevoi, motivații, emoții sau rațiune, cât și de tradiții, valori, influența celorlalți etc.);
• atribuire de semnificații (Înțelesuri pe care le dăm cuvintelor, comportamentelor actorilor sociali
etc.);
• procese de interacțiune socială (Procese de genul stimul-reacție între doi sau mai mulți actori sociali
aflați într-o situație de comunicare. Aceste procese presupun semnificare – i.e. alocare de înțelesuri
– interpretare – decodificarea mesajelor – și transpunere a interpretărilor în externalizări – ex.
limbaj, comportament etc.);
• contexte (Mediul fizic, social, istoric și cultural în care se desfășoară interacțiunile. De exemplu sala
de clasă, elevii prezenți în clasă, poziția lor în clasă, ora de geografie etc. );
• grupuri mici (Minim două persoane, aflate în relații de status-rol pentru o anumită perioadă de timp,
care interacționează pentru atingerea unor obiective comune, care au sentimentul apartenenței la
un ansamblu comun. De exemplu: familie, echipă de tenis, formație de muzică);
• motive, emoții și raționalitate care stau în spatele diverselor interpretări și acțiuni;
• „agentitate” (Termenul utilizat în literatura anglofonă este agency). Prin el înțelegem potențialul,
capacitatea, libertatea sau puterea auto-stabilită, de a gândi, acționa și de a determina cursul unei
acțiuni de către actorii sociali individuali sau colectivi; caracterul activ, reflexiv al comportamentului
uman – vezi Giddens, 1984. De exemplu, la nivel individual, denotă agentitate orice decizie a unei
persoane de a acționa altfel decât este așteptat. La nivel colectiv un exemplu poate fi punerea în
dezbatere, „lupta” discursivă dusă de unele grupuri de persoane, sau asociații, pentru promovarea și
acceptarea la nivel legislativ a căsătoriei între persoane de același sex.
• actori sociali colectivi (Aceștia sunt grupuri, organizații, clase sociale, națiuni etc. De exemplu
partidele politice, organizațiile non-guvernamentale cum sunt asociațiile elevilor sau studenților,
sindicatele etc.);
• mișcări sociale (Acțiuni colective, orientate spre obiective împărtășite de mai mulți indivizi, grupuri,

12
 etc. De exemplu, cele mai ușor de imaginat și înțeles acțiuni colective sunt grevele, mișcările de stradă
de protest sau revoluțiile);
• norme (Ele sunt convenții, reguli explicite sau implicite, care ghidează ceea ce este de făcut într-o
situație specifică; sunt o particularizare a instituțiilor. De exemplu modurile în care știm că trebuie să
ne comportăm la masă sau să ne îmbrăcăm atunci când avem sau când suntem oaspeți sunt
reglementate de norme: nu ne îmbrăcăm cu hainele pe dos, nu așezăm farfuriile și tacâmurile pe
scaune, nu mâncăm cu degetele, spunem te rog și mulțumesc când solicităm și primim un pahar cu
apă etc.);
• statusuri (Pozițiile ocupate de oameni în grupuri, organizații. De exemplu într-o școală întâlnim
următoarele statusuri: director, profesor, diriginte, secretar, paznic, elev, șef de clasă, olimpic la
matematică. Statusurile aceleiași persoane variază odată cu grupul de referință/sistemul de
referință. De exemplu, aceeași persoană poate să aibă statusul de învățător la școala unde este
angajată dar statusul de student la facultatea unde studiază.)
• roluri (Comportamentele așteptate de la oameni în virtutea pozițiilor ocupate în familie, la muncă
sau în alte grupuri și organizații. De exemplu, de la paznic ne așteptăm să ne protejeze de pericole,
de la profesor să ne predea lecția, de la secretar să ne elibereze documente etc.);
• instituții (Seturi de norme sociale, cu grad ridicat de generalitate, care definesc moduri
cunoscute/acceptate de a acționa și interacționa în situații tip; moduri structurate, recurente, de
rezolvare a unor probleme, de a asigura supraviețuirea unui sistem social; practici, credințe etc. De
exemplu educația, economia, politica sunt instituții – organizațiile economice, politice cum sunt
partidele sau formele de guvernământ sunt particularizări temporale, sociale și spațiale ale lor; dar
instituții sunt și trocul, bacșișul, corupția, discriminarea sexuală sau limbajul uman);
• valori sociale (Interpretări specifice, modelate social, ale unor idealuri abstracte precum binele,
adevărul, egalitatea etc. transpuse în idei despre ceea ce este important și de dorit social, care
influențează acțiunea socială. De exemplu egalitatea de gen, toleranța, acceptarea diversității sunt
valori sociale);
• clase sociale (Categorisiri ale oamenilor în grupări ierarhizate, relativ omogene la interior și
eterogene între ele, în funcție de diverse criterii: resurse economice, culturale, educaționale, de
putere etc. De exemplu, într-o altă perioadă de timp, burghezia, aristocrația, clasa muncitoarea,
țărănimea);
• inegalitate socială (Diferențe între oameni, clase sociale, generate de accesul diferit la resurse
sociale, economice, culturale, de sănătate și acces la putere);
• structură socială (Pattern-uri, modele, sau regularități de organizare ale societății și a interacțiunilor
sau fenomenelor sociale) etc.

Deși această înșiruire de termeni este, evident, doar o picătură din oceanul conceptual al sociologiei,
ea înfățișează complexitatea și varietatea preocupărilor domeniului. Scopul paragrafului anterior nu a fost
doar să ilustrăm bogăția de limbaj și de semnificații ci și să ne ajute să introducem modalități de interpretare
structurată a intereselor sociologilor. De aceea, felul în care am construit enumerarea de mai sus (sugerând,
evident simplist prin diferențierea termenilor și reducționist prin interpretare, categorii de preocupări
conceptuale și empirice) permite, să întrevedem o serie de dihotomii, utilizate în mod curent pentru a descrie
simplificat, dar util ținând cont de caracterul introductiv și tematica acestui subcapitol, preocupările
sociologilor. Astfel, putem să discutăm, pe de o parte, despre preocupări și termeni ce se pot aglutina
(coagula) în jurul ideilor de pluralism și caracter procesual al realității sociale și, pe de altă parte, despre
preocupări și termeni ce se pot aglutina în jurul ideilor de ordine și regularitate a realității sociale.

Distincția între micro și macro sociologie este una dintre perechile de termeni care reflectă în linii
mari aceste idei. Ea sugerează că, preocupările sociologilor se pot coagula în jurul a două nivele principale de

13
studiu, cu perspectivele teoretice aferente. Cele două nivele sunt de fapt rezultatul plasării intereselor în
spațiul definit de două axe: axa timpului și axa tipului de actori sociali. Microsociologia ar fi preocupată mai
degrabă de momente sau secvențe temporale scurte și de actori sociali individuali sau grupuri mici (de
interacțiuni între oameni), în vreme ce macrosociologia ar fi preocupată mai degrabă de perioade de timp
îndelungate și categorii de actori individuali (precum categorii sociale) sau actori colectivi (precum clase
sociale, comunități, națiuni etc.).

O altă pereche de termeni, frecvent utilizați în literatura sociologică, pentru a sugera oarecum aceeași
categorisire, este cea de agentitate - structură. Însă nu neapărat nivelul, ci obiectul analizei este criteriul
principal de diferențiere în acest caz. Distingem astfel între preocupări care pun în centrul atenției lor actorul
social (preocupări ce plecă de la ideea liberului arbitru, libertății de voință și alegere) și preocupări care pun
în centrul atenției structurile sociale (preocupări ce pleacă de la ideea caracterului determinist, coercitiv,
condițional al universului social). Deși următoarea comparație este exagerată și simplificatoare, pentru a
încerca să intuim diferența între preocupări, să ne gândim spre exemplu, la două personaje din renumitul
roman pentru copii Pinocchio al lui Carlo Collodi. Cele două personaje sunt Pinocchio (el este obiectul primar
al analizei, actorul neprins în sfori, liber să se miște cum dorește, „liber” de constrângeri) și, Arlecchino sau
orice altă marionetă, de la teatrul de păpuși al lui Mangiafuoco, prinsă într-un sistem de sfori (acestea din
urmă și legăturile dintre ele sunt obiectul primar al analizei; ele îi determină și constrâng mișcările; ele sunt
esența sistemului, structurile sau instituțiile).

Deși exemplele de dihotomii terminologice ar putea continua, mă opresc prin a mă referi la un al

treilea set de concepte care sugerează o altă categorisire a preocupărilor, din perspectiva modalităților de
analiză a socialului, și anume perechea individualism – holism. În primul caz, individul și acțiunile sale sunt
punctul de plecare al analizelor în vreme ce în al doilea caz, realitățile colective, supraindividuale – ex.
sistemul, categoria – sunt punctul de plecare al analizelor. Pentru discuții detaliate referitoare la toate cele
trei perechi de concepte de mai sus vezi, de exemplu, Collins (1981, 1992), Giddens, (1984), Archer (1996).

Mai departe, pentru a transpune într-un alt exemplu modul în care putem utiliza categoriile de
termeni introduse mai sus cu scopul de a face diferența între preocupări, să ne gândim la o chestiune mult
discutată în ultimii ani, cea a fraudării examenului de bacalaureat în România. Unii sociologi ar putea fi în
primul rând preocupați de motivațiile individuale ale fraudării, de modul (felul) în care fraudează elevii (ex.
metodele de copiat) și profesorii, de înțelesurile/interpretările pe care le dau fraudării (ex. ce semnificație
are frauda pentru ei în general în plan social și, în mod particular, în contextul bacalaureatului) sau de modul
de constituire a rețelelor de fraudare. Alți sociologi ar fi mai preocupați de ratele fraudării, de ce distribuție
au la nivel de localități și centre de examinare, de ce asocieri sau corelații există între aceste rate (asumând
că ele există) și implementarea sau utilizarea sistemelor de supravegherea audio-video, orientările valorice
sau confesionale dominante sau nivelul general de bunăstare al populației din raza centrelor de examinare
respective.

Sintetizând, am construit acest exemplu pentru a sugerea articularea posibilităților de înțelegere și

explicare a societății, pe de o parte la nivelul actorului și interacțiunii sociale, al micro lumilor sociale (al
semnificațiilor, interpretărilor, contextelor, biografiilor) și, pe de altă parte, în ansamblul său, al mezzo sau
macro realităților (prin norme, valori, ideologii, clasă, structură socială etc.). Deși se întrevede destul de clar
că unghiurile și limbajul prin care se problematizează aceeași chestiune sunt diferite, este cvasiunanim
acceptată astăzi ideea că cele „două” mari categorii de preocupări, și viziunile aferente lor, nu sunt exclusive
ci complementare: este de dorit să combinăm analizele și abordările orientate la nivel microsocial cu cele de
nivel macrosocial; aceeași problemă poate fi privită din ambele unghiuri, al agentității și al structurii, ceea ce
ne ajută să înțelegem mai bine fenomenele și procesele sociale. Pe de o parte, o categorie este mai utilă
pentru a înțelege „cum iau naștere” lumile sociale și caracterul lor dinamic și extrem de variat. Pe de altă
parte, cealaltă categorie este utilizată cu preponderență în analiza și explicarea regularităților sociale, a
conexiunilor între ele, a modelelor de funcționare a societăților.

14
 Să introducem în continuare, printr-un alt exemplu, simplu și ilar (al unui elev „scos la tablă” în fața
clasei), ceva mai multe detalii despre limbajele dominante și modurile de analiză apropiate fiecărei categorii
de abordări. Așadar: Elevul X este scos la tablă la ora de geografie, de profesorul Y, și este întrebat: X, spune,
te rog, două ape din România! X răspunde: plată și minerală.

Trecând peste comicul situației, să încercăm în continuare să vedem cum putem să o discutăm,
apelând la termeni specifici și modalități de analiză aferente celor „două” perspective diferite. Pe de o parte,
ne putem concentra pe motivațiile lui X și Y și pe interpretările pe care fiecare le dau situației și întrebării. Pe
de altă parte, ne putem concentra pe atributele definitorii ale lui X și Y, dar și ale situației ca fiind problematică
social.

Perspectivele centrate pe nivelul microsocial și agentitate aderă, în general, la viziunea conform

căreia există o variabilitate considerabilă a modului în care fiecare experimentăm (trăim) viața de zi cu zi.
Aceeași situație de viață (examinarea la tablă) este trăită diferit nu doar din punct de vedere emoțional sau
motivațional (și de acest aspect, la o simplă introspecție, nu se îndoiește nimeni), ci poate fi trăită diferit și
din punct de vedere al înțelegerii și interpretării ei. Prin urmare, modurile de acțiune (întrebarea și răspunsul
în cazul acesta) ale indivizilor care se află în situația respectivă, pot fi diferite. Revenind la exemplul nostru,
evident că nu îl putem interoga acum pe Y sau X să aflăm motivațiile răspunsului pe care cel din urmă îl oferă
sau interpretările pe care le dau ambii întrebării și situației, însă putem să ne imaginăm o serie de explicații.
Așadar, de ce personajul nostru nu răspunde la întrebare așa cum ne-am aștepta în mod obișnuit și ce
înseamnă obișnuit?

Un răspuns posibil, pe care-l putem oferi pe baza uneia dintre perspectivele microsociologice (numită
interacționism simbolic), ține cont de atribuirea și interpretarea de semnificații situației, participanților la
interacțiune și acțiunii sociale (aici comunicarea verbală dintre X și Y). Altfel spus efortul analitic este
concentrat pe limbaj, semnificații și interpretare. Propria apreciere a contextului în care are loc interacțiunea
(materia, poziționarea în fața clasei), îl face pe Y să considere că se află într-o situație de examinare, de
verificare a cunoștințelor la geografie. Y se consideră „profesor” iar pe X îl consideră „elev”. Pentru Y
semnificația evidentă a cuvântului (termenului) „ape” este râuri, lacuri etc. (întreaga interpretare a lui Y este
evident dependentă de istoria/experiența de viață mai recentă sau mai îndepărtată). În schimb, pentru X,
poziționarea în fața clasei la o anume materie nu este asociată cu o situație de verificare a cunoștințelor; X
consideră că se află în centrul atenției, în fața unui public care așteaptă un răspuns ilar. Y nu este profesor ci
un „interlocutor oarecare” iar el, X, este un „personaj isteț”. Cuvântul „ape”, pentru X, nu are semnificația de
râu sau lac ci de „lichid de băut“. Sursa neînțelegerii și ceea ce ne face, pe unii, să zâmbim când citim exemplul
de mai sus, este așadar modul în care sunt alocate semnificații cuvintelor, interacțiunii și participanților la ea.
Desfășurarea acțiunii iese din modelele de acțiune pe care le-am aștepta, obișnuite (pe care nu suntem, de
obicei, dispuși să le interpretăm; asupra cărora nu reflectăm de obicei, ci le luăm drept bune, date, normale),
datorită semnificațiilor pe care X le dă întrebării, participanților și contextului. Ceea ce este obișnuit și
așteptat pentru unii (pentru Y, pentru unii dintre noi) este neobișnuit pentru X. Sursa acestui „neobișnuit”
pentru X depinde, simultan, pe lângă modul în care se desfășoară și interpretează situația în sine, de foarte
multe alte elemente (și pentru a detalia ideea anterioară de istorie/experiență de viață să exemplificăm în
continuare): de cunoștințele pe care le are la materia respectivă și de felul în care își evaluează nivelul de
cunoaștere, de experiențele similare trăite anterior (la alte materii sau în alte grupuri sau în experiența
școlară anterioară), de interpretarea dominantă pe care o dau situației tip examinare grupul de prieteni sau
colegi cu care își petrece timpul, de ceilalți semnificativi care participă la situație, de modul în care își
reprezintă relația cu profesorul Y etc. La fel și în cazul lui Y.

Perspectivele orientate în primul rând pe ideea de structură, regularitate, ar încerca să ofere alte
tipuri de explicații la problema: „De ce personajul X nu acționează (nu răspunde la întrebare) așa cum trebuie,
așa cum ne-am aștepta în mod obișnuit?”. Situația de mai sus poate fi descrisă și explicată și în termeni de
sistem, cauzalitate, elemente ale sistemului, funcție, clasă socială, instituții, organizații, relații de putere etc.
O să parcurgem în continuare trei exemple de posibile explicații ale situației tip ilustrate mai sus – adică nu

15
vom lega explicațiile neapărat de contextul creat de exemplul de mai sus.

Un răspuns posibil (evident simplificat) din această perspectivă, ar fi că socializarea primară a lui X a
fost inadecvată: familia nu a îndeplinit în mod adecvat funcția de inculcare a modelelor de comportament
normativ (adică de ceea ce trebuie să facă și să spună X) legate de rolul de elev și relația profesor-elev.
Explicația pornește de la ideea că societatea este un sistem ale cărui elemente componente (ex. familia,
școala, organizațiile economice etc.) îndeplinesc funcții specifice, contribuind astfel împreună la existența și
echilibrul său (a/al sistemului). În cazul acesta presupunem că familia este elementul sistemului care trebuie
să îndeplinească funcția de transmitere de valori și comportamente adecvate interacțiunii elev-profesor. Cu
alte cuvinte, X nu a fost învățat și nu și-a însușit, în familie, care sunt așteptările (care sunt regulile) pe care
trebuie să le împlinească (să le urmeze) o persoană când se află în rolul de elev și cum se gestionează o relație
între rolul de profesor și cel de elev (i.e. nu este permis un răspuns în batjocură; nu este permis să contrazici
profesorul). Consecința, pentru X, este că el este considerat deviant, încalcă normele (și sistemul valoric
latent) la care aderă majoritatea celorlalți elevi și profesori. Consecința pentru sistem, pentru a se re-echilibra
și a intra în echilibru și „normalitate”, este că funcția familiei (elementului familie), de transmitere și inculcare
de valori, comportamente în relație cu școala și profesorii, poate fi corectată, preluată sau suplinită de alt
element al sistemului (ex. grădiniță).

Un alt răspuns posibil, poate avea în vedere relațiile de putere între profesori și elevi în sistemul de
educație. Modul clasic, și în general nechestionabil, în care privim cele două categorii sociale este următorul:
profesorul (ca reprezentant al unei categorii sociale) este singurul deținător și furnizor de cunoaștere și
adevăr absolut, și din această poziție, doar el știe ce trebuie învățat și ce este corect (de exemplu elevii trebuie
să participe la ore de religie pentru a deprinde valori morale); iar elevul (membru al altei categorii sociale)
este, pentru profesor, doar un receptor necritic, pasiv de informație. Y așadar este cel care impune definiția
realității (el spune ce este de făcut și cum trebuie făcut) și acționează conform acestei viziuni. Această teză
poate fi însă contestată de elevi (și părinți) care doresc să își impună propriul punct de vedere referitor la
cunoaștere, la ceea ce este corect și ceea ce trebuie învățat (de exemplu valorile morale pot fi deprinse și
printr-un curs de educație civică). X acționează conform celei din urmă viziuni. Cei doi (Y și X) aparțin așadar
unor categorii sociale cu viziuni diferite asupra rolului categoriei sociale „profesori” și acționează, prin
urmare, (în mod natural) conflictual. Rezultatul acțiunii contradictorii poate fi definirea unei noi teze (i.e.
necesitatea expertizei externe în definirea curriculumului), acceptată în final de ambele categorii, și, ulterior,
apariția unei noi categorii sociale implicate în relația profesor-elev, de „experți în curriculum” și al unei noi
materii definite de aceștia.

Ieșind ușor din registrul particular al situației lui X și Y, putem construi și un alt mod de explicare a
situației tip. Astfel, un alt exemplu de răspuns (care are în vedere aceeași idee de sistem, elemente, funcții)
poate pleca de la două observații: 1) că schimbarea meseriilor (tipurilor de ocupații și conținuturilor lor) este
foarte rapidă în prezent în anumite sectoare economice și 2) că oferta de absolvenți mai ales pentru zonele
non tehnice, deși foarte largă, este relativ rigidă în diversitatea sa (cu alte cuvinte categoriile de specializări
non tehnice, deși multe, se schimbă greu). Putem presupune în aceste condiții, că pentru organizațiile
economice care resimt continuu nevoia de schimbare, decizia de angajarea mai ales în meserii precum cele
din zonele non tehnice sau medicale, nu se bazează în primul rând pe atestarea unor competențe
profesionale înguste, specializate (diplome), dobândite prin sistemul învățământ (sistemul de educație
formală), ci pe nivelul și potențialul de dezvoltare a aptitudinilor și competențelor generale (transversale ale
indivizilor), peste care preferă să construiască sigure competențe specializate (preferă să investească singure
în specializarea capitalului uman). Cu alte cuvinte, simplificând, organizațiile economice preferă, în anumite
situații, investiția în alte tipuri de formare: formare la locul de muncă, formare oferită în cadre nonformale
etc. decât în absolvenți cu specializări înguste dar fără competențe și aptitudini generale bine consolidate.
Ceea ce înseamnă, pe de o parte, că sistemul de educație formală (școala ca instituție) nu îndeplinește în mod
adecvat funcția socială de a pregăti resursă umană specializată pentru piața muncii – pentru că, așa cum
arată Durkheim (1984 [1893]), sistemul de educație trebuie să formeze diferențiat specialiști în concordanță

16
cu funcțiile sociale pe care trebuie să le îndeplinească, să și le asume. Pe de altă parte, înseamnă, că nevoia
(cerința funcțională) de a avea absolvenți pregătiți foarte specializat în zone non tehnice pentru piața muncii
este suplinită și satisfăcută de furnizori alternativi de formare. Prin urmare, și din nou simplificând, se poate
spune că atât existența de furnizori multipli de formare cât și eșecul în îndeplinirea funcției primare a
sistemului de educație formală, duc, în primă instanță, la o valorizare mai scăzută a școlii în general (ca
instituție). Școala devine o alternativă între alți furnizori posibili, instituția profesoratului nu mai este
necesară, ca atare, în consecință întreg sistemul de norme asociat ei (inclusiv cele legate de interacțiunea
elev-profesor) devine opțional și relativ. De aici și atitudinea lui X față de școală și comportamentul sau
„inadecvat” (deviant).

Până aici am arătat că o situație particulară, poate consuma mult efort de explicație și interpretare și
că poate fi „povestită” cu termeni diferiți, din unghiuri diferite. Am ajuns în punctul în care putem să lăsăm
în planul secund explicațiile de mai sus. Putem să ne gândim, doar în scop descriptiv, că situația exemplificată,
și multiplele ei interpretări, nu reprezintă decât o frântură din ceea ce, în mod obișnuit, și fără să ne gândim
prea mult, numim societate. Deși pare un truism, pentru a fi mai aproape de înțelegerea complexității vieții
sociale, trebuie să ne imaginăm însă că oamenii acționează în multe planuri și situații sociale: de învățare, de
joc, de muncă, de loisir (adică de petrecere a timpului liber) etc. De asemenea, trebuie să ne imaginăm, că
aceste situații și acțiuni foarte diverse se produc în mod continuu, uneori simultan alteori succesiv, sau că
sunt „încapsulate” una în alta. Ei bine, aceste situații, dar și agregări de complexități și intensități diferite ale
lor (pe care le numim generic în limbajul de zi cu zi societate), dar și interpretările și explicațiile lor, fac
obiectul analizei sociologice.

Tot demersul din acest prim subcapitol a avut rolul de a oferi o introducere în ceea ce putem înțelege
prin sociologie, societate și analize sociologice. În continuare, în următoarele trei secțiuni, vom încerca să
explicăm apelând și la exemple, dar și la teorie, ce este și cum se poate înțelege și analiza schimbarea socială.

Despre schimbare și permanența sa

Nu am ales întâmplător să discut în acest capitol despre schimbare socială. Nici contradicția din subtitlu nu
este întâmplătoare, ci are rol provocator. Schimbare este unul dintre cuvintele pe care le pronunțăm cu toții
zilnic. Panta rhei, viața fiecărui om înseamnă, în sine, neîncetat, schimbare fizică, psihică și socială. Altfel spus,
fiecare dintre noi suntem în schimbare continuă: fiind, în același timp, (1) o sursă potențială de schimbare,
dar și (2) prinși în condiționările universului nostru (fizic și social) în schimbare. Pentru a înțelege această
propoziție, pentru a înțelege forța, semnificația și fascinația schimbării, să ne gândim în primul rând, cu
ajutorul câtorva exemple, la noi înșine, și abia apoi (în secțiunea următoare), la ceea ce numim schimbare
socială.

În acest demers constatăm, întâi, fără îndoială, că organismul și psihicul nostru trec neîntrerupt prin
diverse tipuri de schimbări. Unele, dacă sunt urmărite, sunt relativ ușor de observat, cum ar fi schimbările în
greutate, care au loc pe parcursul unei zile sau nopți, sau schimbări ale stărilor emoționale – ne dăm seama
că suntem, de regulă, mai liniștiți și mai calmi dimineața și mai agitați sau mai nervoși după o zi plină de
muncă sau în preajma unor examene. Însă, de cele mai multe ori, schimbările care se petrec, în sau cu noi
înșine, sunt greu observabile. De exemplu creștem, sau îmbătrânim, dar nu observăm în mod curent această
realitate chiar dacă ne uităm în fiecare zi în oglindă. Pentru a deveni conștienți de acest proces trebuie să ne
uităm la poze pe care le-am postat pe Facebook, de exemplu, acum cinci ani, sau șapte ani, sau la poze mai
vechi pe care le avem în albume (de hârtie). Dar sunt probabil și schimbări cu varii grade de impact asupra
fizicului sau psihicului nostru, care au loc, și de a căror existență sau realitate nu suntem conștienți, pe care
le putem numi chiar neobservabile direct (sau latente), pe care le putem deduce la un moment dat sau

17
niciodată. Este, cred, evident pentru oricine că unele dintre aceste schimbări fizice (fie ele observabile sau
latente) influențează și modul în care ne comportăm față de ceilalți, dar și atitudinea celor din jurul nostru
față de noi. Consecința lor poate fi afectarea relațiilor sociale. De exemplu, dacă ne îngrășăm foarte mult este
posibil să ne izolăm social (reducem numărul și frecvența contactelor cu ceilalți) pentru că renunțăm la unele
activități (să zicem sportive sau artistice, cum ar fi dansurile de societate) pe care le desfășuram cu prietenii
sau colegii, fie din rațiuni legate de sănătate, fie de modul în care ne reprezentăm sau își reprezintă ceilalți
tipul ideal de greutate. Sau, un alt exemplu, faptul că îmbătrânim ne afectează nu doar sănătatea, ci și relațiile
sociale. Deteriorarea progresivă a stării de sănătate este legată de scăderea calității vieții. Oamenii devin mai
izolați social (se întâlnesc mai greu și mai rar cu prietenii din motive obiective – nu mai au bani să cineze în
oraș, nu îi ajută condiția fizică să se deplaseze etc.) sau pot ajunge în situația de a avea nevoie de sprijin
pentru rezolvarea problemelor curente (cumpărături, deplasare, îmbrăcat etc.)

Schimbările nu sunt doar observabile greu sau ușor, ci unele sunt și greu de acceptat și înțeles.
Acceptăm greu că ceea ce numim eu, identitatea noastră, se schimbă, că eu de acum zece ani nu este același
cu eu de astăzi sau că eu din familie nu este eu de la locul de muncă; ne este greu să înțelegem, din interior,
că eu este relativ la timp și la context. Ne este însă mai ușor să acceptăm și înțelegem schimbările fizice de
exemplu.

Unele schimbări sunt mai abrupte, mai ales cele ale stărilor emoționale: putem trece relativ rapid de
la bucurie la supărare și invers; putem deveni foarte repede intoleranți față de vecinii sau colegii noștri pe
care-i considerăm de altă rasă sau etnie (dacă discursul public este de așa natură, sau dacă ne afectează direct
interesele și suntem obișnuiți să gândim relația noastră cu ceilalți în termeni de rasă sau etnie). Altele sunt
mai lente și le observăm destul de greu dacă nu le monitorizăm. Înțelegem că ne-am schimbat fizic,
substanțial față de un moment de referință anterior, atunci când constatăm că unele haine au devenit prea
largi sau prea strâmte. Sau, ne este foarte dificil să acceptăm (să tolerăm) și este posibil să facem acest lucru
foarte lent, ca din familia noastră să facă parte persoane pe care le considerăm aparținând unor rase, etnii
sau categorii de orientări sexuale (cum ar fi homosexualii) care public sau cultural sunt stigmatizate.

Sunt schimbări despre care putem spune că sunt ușor de observat din punct de vedere cantitativ,
cum ar fi schimbările în greutate. Dacă utilizăm un cântar, este foarte ușor să numărăm diferențele în minus
sau în plus față de ultima măsurare. Despre altele putem spune că sunt mai degrabă observabile din punct
de vedere calitativ. Spre exemplu memoriile devin mai nesigure sau mai neclare pe măsură ce durata față de
evenimentele de referință (evenimente cum ar fi o petrecere, un botez sau o nuntă) este mai mare. Sau, de
exemplu, ar trebui să ne acomodăm mai ușor la situații considerate stresante, scăzându-ne progresiv
sensibilitatea, prin confruntarea repetată sau controlată cu ele.

Unele schimbări pot fi dorite, cum ar fi scăderea în greutate, o altă culoare a părului, creșterea forței
sau elasticității musculare. Alte schimbări sunt nedorite, dar suntem conștienți că au loc, cum ar fi procesele
asociate îmbătrânirii (nu mai vedem la fel de bine ca în trecut, nu mai putem alerga la fel de repede etc.), sau
că pot avea loc, cum ar fi slăbirea imunității organismului sau declanșarea unor boli.

În fine, sunt schimbări pe care le anticipăm, la care ne așteptăm, cum ar fi, din nou, îmbătrânirea sau
eliminarea de calorii în urma unei serii de exerciții fizice. Dar sunt și schimbări neanticipate cum ar fi de
exemplu intrarea într-o stare de depresie, sau un accident care generează urmări în plan fizic, psihic și implicit
și în plan social.

Iată, așadar, cât de ușor și rapid putem inventaria și categorisi o serie de procese de schimbare care
se petrec cu noi. Fiecare dintre aceste exemple ne arată, pe de o parte, importanța dimensiunii temporale în
discuția despre schimbare, dar și cât de intrinsecă este ea vieții individuale fizice și psihice. Mai mult, fiecare
din exemple ne sugerează că schimbarea este o permanență a vieții, un proces, întotdeauna în devenire,
niciodată finalizat.

Putem vorbi deci despre: schimbări observabile și schimbări greu observabile sau chiar neobservabile

18
care se petrec cu noi; schimbări pe care le acceptăm și înțelegem sau nu; schimbări rapide și schimbări lente;
schimbări cantitative și schimbări calitative; schimbări pe care ni le dorim și pe care nu ni le dorim; dar și
despre schimbări pe care le anticipăm și pe care nu le anticipăm. Alte criterii de interpretare a schimbării
sunt oricând posibile. M-am oprit însă la acestea, pentru că, sunt mai ușor de înțeles și pentru că sunt utile
în translația la discuția despre schimbare socială. Mai mult decât atât, am folosit acest tip de introducere a
ideii de schimbare, pentru că schimbările societăților, realităților sociale, au și fost imaginate, la începuturile
sociologiei, prin comparație cu schimbările prin care trec organismele și natura.

Despre schimbare socială: o introducere

În această secțiune vom muta discuția despre schimbare, din planul individual, personal, în planul lumilor
sociale. Vom discuta despre ea, gândindu-ne, și raportându-ne, la exemple care reflectă ceea ce auzim sau
vedem în jurul nostru, la ceilalți, în mass media, în viața de zi cu zi. În plus vom avea în minte ecuația indicată
anterior, schimbarea = proces.

Dacă teza că fiecare dintre noi suntem în schimbare este relativ ușor de acceptat, ideea că societățile
sunt, folosind o exprimare oximoronică, în schimbare permanentă este mai greu de înțeles și de explicat în
multidimensionalitatea sa (și sociologia, așa cum o să vedem în subcapitolul următor, „a avut de furcă” destul
de mult timp cu ea).

De fapt, nu greșim dacă spunem că, pentru mulți oameni, schimbările sociale nu sunt percepute și
conceptualizate ca atare (i.e. ca schimbări). De multe ori, oamenii observă schimbarea, dacă o observă fără
a fi atenționați în vreun fel, „după ce s-a produs”, ignorând omniprezența sa. Din aceste motive putem spune
că schimbările sociale sunt mai degrabă greu observabile, sunt percepute a se produce lent sau foarte lent,
sunt greu de înțeles, de acceptat, și de anticipat.

Astfel, spre exemplu, la nivelul discursului de zi cu zi se îmbrățișează destul de frecvent ideea că

schimbarea socială nu se produce, sau se produce foarte greu. Și acest discurs despre lipsa schimbării
persistă. Însă actorii care interpretează schimbarea și procesele la care se raportează (calitativ și cantitativ)
sunt de fiecare dată alții. De câte ori nu ați auzit expresia „nu se schimbă nimic în țara asta” sau „nu se poate
schimba nimic într-un an sau doi de guvernare”? Printre motivele cele mai probabile care stau în spatele
acestor percepții se găsesc: concentrarea atenției pe perioade medii sau scurte și faptul că oamenii se
așteaptă ca schimbările în societate să fie semnificative, chiar generale și, deci, în mod necesar vizibile pentru
toți. Formulările în acest caz sunt, mai degrabă, rezultatul raportărilor și așteptărilor vizavi de schimbările de
instituții. De exemplu, schimbarea legislației referitoare la durata învățământului obligatoriu, poate fi
considerată o schimbare de acest tip (majoră). Însă schimbarea legislației este doar markerul, sau expresia,
procesului de schimbare. Schimbarea începe de fapt mult înainte, odată cu înțelegerea, discutarea și
recunoașterea (un proces lent, greu observabil datorită complexității sociale) de către experți (ex. cercetători)
și apoi decidenți (ex. oameni politici) a importanței scăderii vârstei de la care să înceapă educația obligatorie.
Astfel de procese sunt, de fapt, antemergătoare oricărui proces de instituționalizare.

Dificultatea înțelegerii schimbării sociale ca omniprezență generează, la nivelul înțelegerii și

discursului mundan, recursul frecvent la etapizări. Se vorbește de exemplu despre „alegerea unui nou
președinte al țării, un eveniment care marchează o nouă etapă în evoluția României”. În fapt, și ideea aceasta
este legată de cea anterioară, etapele acestea nu există ca atare. Ele sunt, construcții mentale, bazate pe
spargerea, sau separarea discursivă, a unor procese de schimbare, în segmente temporale, spațiale și
acționale. Aceste construcții prind contur prin identificarea și marcarea unor elemente considerate a fi de
referință (i.e. exponentul unui partid sau coaliții politice câștigă puterea). Însă, procesele de schimbare care
orientează identificarea de markere, și în care se ancorează aceasta, pot fi, de exemplu, variații ale opțiunilor
ideologice generate de creșterea nivelului de educație ale unor categorii ale populației, sau de scăderea

19
condițiilor de trai ale altor categorii.

În mod firesc și natural, oamenii au nevoie de rutină (pentru a se descurca ușor în lumea socială), pe
care o îmbrățișează și la care renunță greu. De exemplu unora le este greu să creadă și să accepte că instituția
căsătoriei nu este în mod necesar aplicabilă doar persoanelor de sex diferit – pentru că așa au fost obișnuiți
de mici și consideră acest fapt ca fiind ceva obiectiv, adică datorită reificărilor – sau că fiica sau fiul lor – spre
deosebire de ceea ce s-a întâmplat în cazul lor – dorește să trăiască cu un partener sau parteneră fără a fi
căsătoriți, sau că munca – și în consecință retribuirea ei – nu se măsoară prin timpul alocat ei ci prin rezultate.
De aceea, pentru unii oameni schimbarea socială este greu de acceptat.

Pentru că se prezintă ca agregări, ca emergențe ale unor realități sociale foarte diverse, schimbările
sociale sunt greu de anticipat, mai ales la nivele macrosociale. Chiar și dacă, uneori, schimbările sociale sunt
provocate intenționat la nivele macrosociale (de exemplu, prin modificări legislative), direcția, viteza de
desfășurarea și implicațiile lor sunt dificil de anticipat. Altfel spus, unele contează mai mult iar altele mai
puțin, în ecuațiile generale, ceea ce evident contribuie la dificultatea decelării lor.

Nu trebuie să rămânem însă cu impresia că, doar schimbările definibile la nivel macro social sunt greu
observabile, greu de anticipat, de acceptat și neinteligibile. De exemplu modificarea structurii unei organizații
economice (a unei fabrici, să zicem), decisă de conducere sau patronat, poate genera multiple modificări în
planul statusurilor ocupaționale ale angajaților (schimbări observabile ușor, direct; unii pot avansa, iar alții
pot deveni șomeri). Dar poate genera și ajustări ale relațiilor de putere, competiție sau colaborare între
angajați (schimbări care pot fi greu de observat, de acceptat, neinteligibile).

Evident, și mai ales ultimul exemplu arată acest lucru, toate discursurile și situațiile de mai sus au și
revers. Nu mai insistăm aici, însă, fiecare dintre noi, putem găsi nenumărate exemple de schimbări sociale
care pot fi ușor observabile, așteptate, provocate sau intenționate, acceptate, rapide etc. Cel mai spectaculos
exemplu de eveniment vizibil cu consecințe majore asupra schimbării societăților (organizațiilor, structurii
sociale, interacțiunilor sociale etc.) sunt revoluțiile. Să ne gândim de exemplu la modificările în structura
ocupațională a societății românești după revoluția din decembrie 1989: a crescut mult numărul celor care
activează în aria serviciilor, au dispărut unele profesii și ocupații și au apărut altele etc. Sau la efectele
revoluției în plan politic: sistemul politic bazat pe existența unui partid unic a fost înlocuit cu pluripartidismul.

Încheiem acest subcapitol cu observația că toate procesele de schimbare socială sunt construite și
definibile într-un „spațiu” conturat de cel puțin trei axe, relevante atât social (pentru actorii sociali), cât și
analitic și teoretic (adică pentru cercetători):

• a timpului – importantă fiind aici secvența de timp pe care este orientată analiza (ex.: timp scurt -
secunde, minute, ore versus timp lung - decenii, secole);
• a nivelului de agregare a unităților de analiză – importantă fiind aici anvergura unităților avute în
vedere (ex.: nivel scăzut – individual, de grup sau organizație versus scală mare – clase sociale,
națiuni, societăți);
• a obiectului analizei – importantă fiind aici tema de interes (ex.: semnificații, interpretări date
gesturilor, acțiunilor și interacțiunilor, modul în care apar/se nasc și sunt respectate sau se schimbă
regulile de acțiune și interacțiune, construcția normelor, clase sociale, inegalități sociale, sisteme de
valori, instituții).

Chiar și pentru cineva care nu a parcurs studii dedicate schimbării sociale, trebuie să fie clar, dacă își
imaginează spațiul generat de cele trei axe indicate mai sus, că procesele de schimbare sunt de multe feluri.
Teoretic și analitic, tipul lor variază în funcție de „coordonatele carteziene” în care ne „ancorăm
interpretativ”, adică de conjugarea punctelor de referință pe fiecare dintre axe. Cu cât „coordonatele” sunt
mai apropiate de originea axelor, cu atât procesele sunt mai discrete, cu cât sunt mai îndepărtate cu atât
sunt mai de anvergură. Uneori procesele discrete se transformă în tendințe majore, alteori nu. Adică, de

20
exemplu, o anume schimbare de semnificație care se produce prin interacțiunea unor indivizi, (ca în exemplul
nostru cu profesorul X si elevul Y) poate să conteze doar hic et nunc (la momentul și locul producerii ei, și
pentru actorii implicați) ulterior diluându-se. Însă, alteori (în anumite condiții) poate deveni, pentru un timp,
interpretarea ortodoxă a unui grup, organizații, societăți. Însă indiferent de anvergura lor (adică dacă sunt
perceptibile numai de ei sau sunt perceptibile de mai mulți sau toți), pentru actorii individuali (pentru
oameni) ele pot conta/pot fi trăite în măsuri similare. Putem să construim și o altă imagine, mai plastică, a
diferențelor între procesele discrete și tendințele majore: ele sunt asemenea baloanelor de săpun suflate de
un copil: în mulțimea de baloane, unele sunt mici, greu de observat, nu parcurg distanțe mari, se mișcă
repede, se sparg și dispar repede (procesele discrete) însă altele sunt mari, ies în evidență, creează curenți în
jurul lor, zboară departe și din ce în ce mai lent, și dispar mai încet (tendințele majore).

În secțiunea următoare vom discuta despre modul în care este explicată schimbarea socială în
lucrările din științele sociale.

Despre schimbare socială: scurt recurs la teorie

Tema schimbării sociale a fost și rămâne centrală în sociologie. Lucrările clasice au fost preocupate cu
trecerea de la societatea de tip feudal la cea de tip industrial, cu teza modernizării (sociologia însăși este o
„fiică” a modernității) și consecințele ei în plan social. Lucrările din ultimii 40-50 de ani discută fie despre
trecerea la o nouă eră post-moderă, post-industrială (ex.: societate postindustrială ce înlocuiește societate
industrială– Bell, 1973; apariția post-materialismului, Inglehart,1977; al treilea val/era informației, Toffler,
1983 [1980]) fie încearcă să diferențieze între tipuri de modernitate (modernitate, modernitate radicalizată
– Giddens, 1990; modernitate simplă, modernitate reflexivă – Beck, 1992; modernitate solidă, modernitate
fluidă – Bauman, 2000).

Cu toate acestea, sociologia s-a frământat mult timp și a avut (și încă are) dificultăți în a înțelege și
explica schimbările sociale. Pentru a simplifica discuția vom spune că, în general, atunci când se analizează
literatura de specialitate, se discută despre două mari viziuni teoretice (i.e. grupare a unor teorii pe baza unor
elemente/trăsături comune) asupra schimbării: sistemică și procesuală.

Spuneam, în încheierea celui de-al doilea subcapitol, că explicațiile date schimbării sociale, mai ales
în primele momente ale evoluției sociologiei, au fost oferite, prin analogia între societate și organisme sau
natură (vezi Comte, 2000 [1896]; Spencer, 1899 [1873]). În această comparație originară, își are sursa viziunea
(pe care o numim sistemică) conform căreia schimbarea socială reală este schimbarea de sistem (orice
explicație a schimbării unui proces, element, sau funcții a unui element al sistemului, vizează în final o
explicație referitoare la schimbarea sistemului ca întreg). Din această comparație, rezultă încercările
sociologilor de a identifica legi, de a oferi teorii cadru, generalizante, aplicabile istoriei și schimbării sociale.
Alte criteriile care ne permit, fără să teoretizăm prea mult, să integrăm o parte din analizele schimbării sociale
în această viziune sunt:

• modul în care este orientată atenția asupra timpului de referință utilizat în analize (timp istoric, mai
degrabă pe perioade îndelungate – decenii, secole etc.);
• concentrarea pe instituții (norme, reguli, legi, credințe)/ structuri sociale (clase);
• concentrarea pe evenimente considerate semnificative (care întrerup rutinele, aparenta
homeostazie), cum ar fi revoluțiile;
• reificare (asimilarea sau echivalarea realitățile sociale celor/cu cele factuale, obiectuale);
• efortul de tipologizare (încercarea de a identifica etape sau faze ale schimbării sau de dezvoltare);
• înclinarea spre perspective holiste (integrale și integratoare) asupra societății (ex. naționalismele
metodologice – i.e. concentrarea eforturilor analitice la nivel de state, națiuni și culturi) și poate chiar

21
 o suprapunere a definirii schimbării sociale cu schimbarea societală.

De exemplu, Comte (2000 [1896]) vorbește despre legea celor trei stadii în evoluția umanității, care
sunt caracterizate prin câte un „spirit” specific: teologic (sau fictiv, în care cunoașterea este bazată pe
superstiții, pe credința că în spatele tuturor fenomenelor stau ființe supranaturale, iar organizarea socială
dominantă este de tip militar, sclavagist), metafizic (sau juridic, care este un stadiu de tranziție în care,
cunoașterea devine rațională, explicațiile sunt dominate de idei care se referă la forțe abstracte, cum ar fi
natura, capabile să producă toate fenomenele) și pozitiv (sau științific, în care cunoașterea și explicațiile
fenomenelor sunt bazate pe empirism, iar organizarea socială dominantă este de tip industrial).

Un alt exemplu clasic, este teza lui Durkheim (1984 [1893]) referitoare la diferențiere (diviziunea
muncii) ca mecanism principal, sau ca lege (principiu universal valabil) a schimbării sociale. Durkheim (1984
[1893]) arată că societatea se schimbă, își schimbă modurile de funcționare (solidaritatea mecanică este
înlocuită cu cea organică), ca efect al creșterii densității locuirii, interacțiunilor și competiției. Împreună toți
trei factorii fac necesară diviziunea muncii, adică specializarea activităților indivizilor / comunităților.

Foarte pe scurt spus, explicația este construită de Durkheim (1984 [1893]) în felul următor. Societățile
premoderne sunt alcătuite din comunități diferite însă similare ca profil. Comunitățile nu sunt alcătuite din
mulți indivizi. Ele sunt de regulă așezări rurale, în care oamenii nu se diferențiază substanțial între ei, de
exemplu în sensul că au aceleași activități economice și îndeplinesc cam aceleași sarcini (i.e. activitățile
asociate muncilor agricole sunt cam aceleași). Principalele criterii după care operează diferențierile în aceste
comunități (dacă operează) sunt vârsta și sexul. Creșterea numărului indivizilor (populației) și nevoia
(firească, naturală) indivizilor de a fi în contact duce la schimbarea tipurilor de așezări, la apariția orașelor.
Totodată crește numărul și viteza mijloacelor de comunicare, se intensifică transporturile. Lupta pentru
supraviețuire se intensifică, ceea ce înseamnă că pentru a supraviețui, oamenii și comunitățile trebuie să își
diversifice și să își specializeze activitățile. Diferențierea (diviziunea muncii), este vizibilă, de exemplu, în
specializarea în anumite sectoare economice a orașelor și regiunilor. Începând cu secolul al XIV-lea, spune
Durkheim (1984 [1893]), manufacturile dintr-o regiune (oraș-cetate) intră în competiție cu altele din altă
regiune (oraș-cetate). De exemplu unele orașe au acces mai ușor la anumite materii prime, la căi de transport
etc., iar altele nu. Ca efect al concurenței manufacturile din unele orașe dispar. În felul acesta, treptat, în
timp, orașele își pierd caracterul universal (în sensul de profil economic- cultural universal) și tind să dezvolte
anumite specializări: industriale, comerciale, universitare etc.

Acest mod de a discuta despre schimbarea socială nu este vizibil doar în textele lui Durkheim (1984
[1893]) – cu referire la diviziunea muncii – sau Marx (1859) – cu referire la materialismul istoric – ci, evident
mai nuanțat, și mai târziu, în literatura (neo) funcționalistă (ex. Polanyi, 2001 [1944]; Eisenstadt, 1970, 1976;
Parsons, 1961, 1966, 1977 ; Smelser, 1959, 1976). Un set de teme persistă în majoritatea în analizelor
dedicate modernizării. Ele includ analize referitoare la caracterul gradual, stadial, etapizat, al schimbării –
schimbarea este treptată, se produce în pași mărunți, este cumulativă și se prezintă ca o succesiune de etape;
caracterul direcțional, progresist și ireversibil al schimbării – schimbarea echivalează cu progresul, cu trecerea
inevitabilă de la forme și sisteme simple, primitive, la forme și sisteme dezvoltate, complexe (pentru mai
multe detalii vezi și Rusu, 2008: 19-30) ș.a.

În altă ordine de idei, lucrările mai recente se raportează (sau încearcă să se raporteze) din ce în ce
mai mult la un alt tip de viziune, cea procesuală (mai eclectică, integrând varii modele de analiză a schimbării
de inspirație interpretativă). Dată fiind diversitatea teoretică ce intră sub această etichetă, analiza procesuală
a schimbării nu este ușor de prezentat în mod succint. Discutând valențele sale, Pettigrew (1997) vorbește
despre importanța crucială a interschimbului între actorii sociali și contexte și a recunoașterii faptului că
acesta se produce în timp și este cumulativ. Timpul și evidențierea legăturilor între trecut și prezent,
agentitatea, diferitele nivele contextuale și relațiile între ele, dar și un rezultat, o consecință a procesului
studiat sunt elemente care, în viziunea sa, ghidează analiza procesuală.

22
 Perspectiva procesuală presupune înțelegerea societății ca semnificații, acțiuni și interacțiuni sociale
(ale indivizilor, grupurilor, organizațiilor), ca realități structurate și structurabile (Giddens, 1984) ce prezintă
resurse, complexități și anverguri diferite, autonomii și dependențe relative. Altfel spus, din această
perspectivă realitățile sociale sunt în continuă dinamică, definire și redefinire (o să vedem în continuare ce
se poate înțelege prin asta, continuând exemplul cu profesorul și elevul din primul subcapitol), nu sunt
desăvârșite niciodată, sunt de fapt, așa cum spune și Bauman (2000), lichide. Înțelegerea și definirea pe care
actorii sociali o dau realităților, intersubiectivitatea, și efectele pe care le au interpretările asupra acțiunilor
și interacțiunilor, sunt cruciale. Înțelegerea procesului de construcție simbolică echivalează cu înțelegerea
schimbării sociale.

Am văzut în primul subcapitol, într-o interpretare construită din perspectivă teoretică

microsociologică, a exemplului cu X și Y la ora de geografie, că ceea ce de multe ori asumăm ca fiind obișnuit,
standard, neproblematic, nu este în mod necesar interpretat în același fel de către ceilalți. Ceea ce înseamnă
că realitățile sociale se produc în permanență, ele fiind influențate sau determinate nu doar de așteptările
normative ci și de agentitate (putem să spunem că realitățile se reproduc dacă se suprapun unor tipare de
interpretare și acțiune). Cu alte cuvinte, dintr-o astfel de perspectivă, schimbarea socială este prezentă in
nuce în orice interacțiune. Pentru a clarifica aceste afirmații, să continuăm exemplul, și, să ne imaginăm mai
departe că atât interacțiunea dintre profesorul de geografie Y și elevul X, cât și pentru colegii din întreaga
clasă are loc pentru prima dată. Să ne imaginăm că ea continuă și cum se derulează. Că profesorul Y râde
împreună cu elevii de răspunsul lui X, sau că se face că nu aude răspunsul. Că situația se repetă. Că alți elevi,
din alte clase, aud povestea. Că situația este povestită, și repovestită, de mai multe generații de elevi. Alți
elevi care vor avea ore cu profesorul respectiv, vor înțelege și vor ști că la ora de geografie este posibil să
răspunzi eludând ceea ce cunoști (din experiență sau din alte situații similare) a fi semnificații „uzuale”,
„normale” ale întrebărilor și cuvintelor, sau chiar în batjocură. Orice îi va întreba profesorul respectiv, pe
acești alți elevi, va putea fi interpretat prin prisma căutării unui răspuns ilar, pentru că la ora de geografie
„așa se face”. Acest deznodământ însă, și această construcție particulară a situației nu este decât un exemplu
de construcție a uneia dintre posibilele lumi sociale de același tip (din universul posibil al situațiilor de
examinare și al interpretărilor lor). Există și varianta de a ne imagina, că elevul ar fi răspuns cu numele a două
râuri sau lacuri importante. Sau, să ne imaginăm că nu ar fi răspuns nimic, sau că i s-a șoptit răspunsul, sau
că ar fi încercat să găsească răspunsul, pe furiș, cu ajutorul unui smartphone. Și că de fiecare dată situația de
examinare ar fi continuat altfel. Toate aceste variante, și altele, pot fi, sau sunt, după cum putem observa,
atât surse ale variației și diversității vieții de zi cu zi cât și surse ale regularităților (o să vedem imediat cum
sunt surse ale normelor, instituțiilor, structurilor sociale). Fiecare desfășurare diferită a acțiunii conjugă în
mod diferit interpretările de moment ale actorilor (X și Y), cu tiparele cunoscute de interpretare, cu
contextele (i.e. se râde, se șoptește), și generează prin agregare, rezultate diferite. Fiecare desfășurare
diferită a acțiunii și interacțiunii da naștere altor (micro) lumi sociale, și, ulterior altor „așa se face”.

Deși am încheiat exemplul, analiza schimbării nu trebuie să se oprească aici, la acest nivel. Berger și
Luckmann (1967 [1966]) ne arată că pe măsură ce se repetă și apoi se distanțează (prin transmitere în cadrul
unui proces de învățare, pe care-l numim proces de socializare) din ce în ce mai mult în timp și spațiu de
momentul, locul și actorii care le produc, interpretările sau modurile de acțiune (modurile de a face) devin
impersonale și se transformă în tipare de acțiune („așa se face”), norme și ulterior instituții (care, vor fi supuse
la rândul lor, în timp și contexte diferite, aceluiași proces de semnificare și resemnificare, legitimare,
transmitere etc.). Pentru fiecare dintre actorii sociali (care nu au participat la construcția lor), ele pot părea
să aibă o existență independentă (reificată, în termenii lui Berger și Luckmann, 1967 [1966]), exterioară
acțiunii, chiar coercitivă.

Așadar, una din cheile necesare pentru a înțelege mai ușor ideea schimbării ca proces, a permanenței
schimbărilor sociale, este aceea că oamenii sunt în același timp subiect al acțiunii sociale (o sursă a acțiunii,
și interpretării ei, învățate, repetitive sau inovative, cu potențial de schimbare socială) și obiect al schimbării
sociale (prins în varii condiționalități ale universului social în schimbare). Altfel spus, schimbarea socială este

23
un proces de interschimb continuu, între agentitate și structură, la diferite nivele și în diferite contexte.

Analizele sociologice construite pe baza concepției procesuale relevă importanța schimbărilor de

diferite tipuri ce se produc la nivelele micro sociale. Ele induc recunoașterea faptului că schimbările sunt
procese în devenire (Sztompka, 1993) ce au loc la nivele diferite, cu viteze diferite și uneori chiar în sensuri
diferite (ex.: dacă ne raportăm la schimbarea valorilor sociale la nivel agregat, de țări, în Estul Europei, între
1993 și 2009, observăm că religiozitatea are variații diferite: în unele țări crește lent, în altele scade rapid, iar
în altele crește și apoi scade sau viceversa – vezi Comșa și Rusu, 2011; dacă ne raportăm la aceeași schimbare
a religiozității, pe aceeași perioadă, dar de data aceasta la alt nivel de agregare, să zicem tinerii din rural și
tinerii din urban, doar din România, observăm variații diferite între categorii și între categorii și întreaga
populație).

Încheiem această secțiune cu constatarea că analiza schimbărilor sociale presupune un efort de

pendulare între nivelele micro și macrosociale. Altfel spus, schimbarea socială este analizabilă, pe de o parte,
ca procese multiple în lumi multiple, sau, pe de altă parte, ca tendințe majore (sau ca efecte ale lor). Cele din
urmă (tendințele majore) sunt de fapt produse analitice și teoretice, realități emergente dinamice, atribuibile
unor nivele agregate.

Tendințe ale schimbării

Am văzut în subcapitolele anterioare că schimbarea socială poate fi conceptualizată și abordată prin
raportare la diferite nivele de agregare și tipuri de manifestare ale realității sociale. Fără a nega importanța
analizelor microsociologice ale schimbărilor sociale, considerăm totuși că provocarea majoră pentru
cercetătorii socialului este de a identifica acele procese, care dacă nu contează în mod decisiv în construcția
majorității lumilor sociale (indiferent de nivelele lor de agregare), cel puțin interferează cu ele. Adică, acele
tendințe ale schimbării sociale care sunt relevante pentru, sau transpar la un moment dat, în deciziile,
acțiunile și interacțiunile majorității actorilor sociali (individuali sau colectivi) dintr-un spațiu de mare
anvergură, definibil și delimitabil în realitatea geografică, administrativă, geopolitică sau chiar în realitatea
virtuală a internetului. Identificarea acestor tendințe este o provocare majoră datorită relevanței pe care o
are înțelegerea lor pentru proiectarea, planificarea și orientarea schimbării la nivele macro sociale (de
exemplu prin politici aplicate la nivel de state sau în relațiile dintre state).

Cu alte cuvinte, nu negăm însemnătatea identificării și analizei proceselor de schimbare socială ce se

desfășoară, de exemplu, într-un grup de lucru (cum ar fi procesul de balans între cooperare și conflict), o
organizație economică (cum ar fi procesul de transformare a conținutului muncii) sau comunitate
profesională (cum ar fi dinamica procesului de raportare a indivizilor la etica domeniului). Pentru că, așa cum
am spus mai sus, importanța lor este dată tocmai de posibilitatea ca o parte din procesele de schimbare
identificabile la nivele micro sau mezzo sociale să se transforme în tendințe majore ale schimbării. Rochon
(1998) spre exemplu, ilustrează câteva situații de acest fel în ceea ce privește schimbarea valorică, culturală.
El analizează tocmai translația microsocial-macrosocial, discutând importanța micilor comunități critice în
construcția, resemnificarea sau conversia de valori, apoi a mișcărilor sociale și a media în difuzarea lor largă.
Unul din exemplele fascinante ale lui Rochon (1998) integrează povestea Rosei Parks, a lui Martin Luther
King, NAACAP, rolul media, dar și al politicienilor americani în interpretarea și explicarea modului în care s-a
produs desegregarea rasială și au început să se extindă drepturile civile pentru populația afro-americană în
SUA anilor ’50-’60, secolul trecut. O astfel de analiza nu face obiectul acestui capitol însă, pentru exercițiu,
oricine se poate documenta pe internet asupra modului în care a fost introdusă, a devenit obligatorie și apoi,
de jure opțională, disciplina religie, în sistemul de educație din România în ultimii 25 de ani (asupra modului
în care au acționat actorii sociali individuali sau colectivi de-a lungul timpului: biserica, politicienii, persoanele
precum Emil Moise sau Remus Cernea, comunitățile critice și media) .

24
 Considerăm însă, pe de o parte, că sunt mai ușor de înțeles tendințele majore, identificabile (evident
ca agregări) la nivel de societăți, țări, cele din urmă fiind o categorie esențială a gândirii oamenilor, făcând
parte din sistemele lor de referință centrale. Pe de altă parte, tendințele majore fiind identificabile în multe
lumi sociale, cresc șansele ca ele să fie aspecte cu care se confruntă cât mai mulți dintre cititorii acestui capitol
și, din nou, sunt mai ușor de înțeles.

Schimbările sociale majore sunt analizate, sau explicate prin raportare la o serie de tendințe de
transformare masivă ale lumii în domeniul economic și al infrastructurii (industrializarea, urbanizarea,
tehnologizarea, informatizarea, interconectarea financiară a lumii etc.), demografic (ex. creșterea populației,
îmbătrânire) sau, mai recent, a mediului și climei (încălzire, poluare etc.). Migrația, educația, schimbarea
generațiilor, schimbarea contextelor sunt temele principale legate de aceste tendințe. Ele însă nu sunt
prezente uniform în toate categoriile sociale și în toate regiunile (inclusiv în România). Nu are sens să intrăm
în continuare într-o discuție despre cauzalități vizavi de aceste relații. Analizele sociologice empirice (și ne
referim aici la cele care uzează de metode statistice sau analizează date rezultate din interviuri de profunzime
sau din documente scrise și/sau vizuale) ne arată destul de limpede că, deși reușim din ce în ce mai mult și
mai bine să clarificăm relațiile dintre variabilele socialului, și între acestea și variabile de alte tipuri, gradul de
indeterminare al explicațiilor (adică numărul de factori greu de identificat sau nemăsurați, care generează
influențe asupra a ceea ce vrem/încercăm să explicăm sau să înțelegem), rămâne destul de mare (în statistica
socială, în funcție de metoda de analiză, această indeterminare se numește varianță neexplicată sau termeni
eroare).

Transformările decisive în economie, infrastructură și știință în lumea modernității târzii, cu relevanță

maximă pentru tendințele de schimbare socială, sunt aduse de tehnologia informației și calculatoarelor,
informatizare și automatizare. Ele reprezintă pentru modernitate ce a reprezentat mecanizarea și motorul cu
abur pentru Revoluția Industrială. Să vedem câteva exemple legate de modul în care se articulează relațiile
între acestea în contextul societății românești.

Cele câteva tendințe majore ale schimbării sociale în interacțiune cu tendințele de informatizare și
schimbare a tehnologiei, pe care le considerăm importante și pe care le vom discuta mai jos sunt: a) scăderea
încrederii în autoritatea profesională odată cu creșterea posibilității de informare; b) creșterea exponențială
a capacității de supraveghere colectivă și implicit a supravegherii colective; c) creșterea individualizării dar
scăderea autonomiei culturale, științifice și implicit sociale a indivizilor pe fondul externalizării memoriei și
exploziei informației și disponibilității accesării ei.

Cu siguranță am auzit în jurul nostru discursuri în care este incriminată calitatea profesorilor, a
medicilor, a constructorilor, a managerilor etc. Percepțiile publice, stereotipurile, sugerează că foarte mulți
ar fi mai slabi profesional, mai puțin calificați, mai lipsiți de experiență decât cei de altădată, dintr-un trecut
nu foarte clar specificat. Cu alte cuvinte nu mai sunt buni de nimic. Dacă încercăm însă să înțelegem aceste
percepții, să le integrăm, descoperim de fapt că această încredere scăzută în profesioniști, specialiști indică
de fapt o tendință de scădere a încrederii în expertiză. Explicația pe care o dăm pentru ultima afirmației este
simplă. Importanța acordată de oameni expertizei tinde să scadă odată cu generalizarea și creșterea
capacității de informare, interogare și contestare (a reflexivității). Cu alte cuvinte, pentru că prin
universalizarea și instantaneitatea accesibilității informațiilor, cunoștințele își pierd caracterul esoteric și prin
urmare magia, scade încrederea în cei care dețineau în mod tradițional cheile lor. Și mai simplu spus: datorită
expunerii și accesului masiv la informație oamenii accesează ușor cunoștințe de specialitate, le interoghează
și încearcă să le integreze în înțelegerea lor. În felul acesta, de fapt oamenii pot ști din ce în ce mai multe
lucruri și asta îi face mai critici dar și să se simtă mai liberi în raport cu profesioniștii. De aceea pot să
relativizeze importanța expertizei profesionale. În unele cazuri oamenii ajung să se considere, în mod fals, ei
înșiși experți. De exemplu atunci când unii se îmbolnăvesc și merg la medic, pot verifica foarte ușor relația
între diagnosticul pus și prescripții, nu doar pentru că au o cunoaștere „din interior” a simptomelor și
efectelor medicamentelor, ci și pentru că încep să „scotocească” internetul. Astfel ajung să cunoască limbajul,
rolul medicamentelor, află despre efectele lor la alți pacienți. În felul acesta se consideră informați, unii chiar

25
mai informați decât medicii și, ce mai tura-vura, se simt la fel de experți ca ei. În felul acesta se relativizează
importanța sursei. Dacă li se pare așadar că evidențele descoperite pe internet contrazic recomandările, nu
le mai respectă, pentru că ei „știu”.

Supravegherea colectivă (în sensul de vizibilitate, expunere și control public a acțiunilor individului)
nu a mai fost atât de puternică de la momentul disoluției comunităților mici și a solidarității mecanice despre
care vorbește Durkheim (1984 [1893]). Nu este un secret faptul că această creștere a capacității de
supraveghere colectivă este în directă legătură cu dezvoltarea tehnologiei informației și calculatoarelor. Deși
în România este încă exagerat să discutăm despre omniprezență sa, tehnologia din ce în ce mai înaltă și mai
performantă – fie că vorbim despre televiziune sau telefoane, despre calculatoare, tablete sau obiecte
inteligente, care comunică între ele – își face, mai repede sau mai încet, simțită prezența în toate
spațiile/lumile sociale. Oamenii sunt din ce în ce mai prezenți în lumea tehnologiei și viceversa. Disponibilul
de supraveghere colectivă crește așadar prin efectele integrării acțiunilor noastre în și cu toate mediile în
care tehnologia informației și calculatoarelor este pervazivă. Utilizarea calculatorului sau telefonului
inteligent lasă în orice moment „urme” (date) care se stochează în serverele din întreaga lume. Să ne gândim
de exemplu la e-mailurile trimise zilnic, la căutările efectuate cu motoarele de căutare online (ex. Google,
Yahoo! sau Bing), la căutarea și urmărirea de videoclipuri pe YouTube sau 220.ro, la achizițiile sau vânzările
efectuate online sau, de exemplu, la automonitorizarea activităților fizice cu ajutorul aplicațiilor instalate a
telefoanelor inteligente, la jocurile online, ca să nu mai vorbim despre „ferestrele deschise” precum rețelele
de socializare (ex. Facebook, Linkedin) sau paginile web sau blogurile personale. Dar nu numai acestea lasă
urme sau produc date ci și utilizarea GPS-ului, tranzacțiile cu cardul, televizoarele inteligente, contoarele
inteligente, cartelele de acces în diverse incinte etc. Mai mult chiar, lumea lucrurilor devine o lume vie
(obiecte inteligente care, ne învață rutinele, comunică și interacționează unele cu altele) care produce „tone”
de date care se stochează. Toate datele produse în aceste feluri și altele fac ca dificultatea supravegherii
(extinderii atenției și observării) individului în mulțime despre care vorbea Durkheim (1984 [1893] să devină
dintr-o data o banalitate. Nu doar cei care dețin sau stochează datele despre care vorbeam mai sus, ci
aproape oricine poate urmări pe oricine. Spațiul privat și intimitatea sunt, nu doar benevol, expuse
controlului publice sau expuse furnizorilor de servicii, partenerilor acestora și instituțiilor de control social
(ex. poliție, servicii de securitate), dar sunt și vulnerabile expunerii publice (datele pot fi accesate ilicit). Este
foarte posibil ca, în consecință, anxietatea față de furnizori, state și expunere publică să fie din ce în ce mai
răspândită și să crească (un exemplu este „dreptul de a fi uitat”). Reacțiile față de tehnologie nu vor întârzia
să apară în consecință: unii oameni se vor retrage voit din „lumea tehnologiei”, alții vor renunța la o parte
din obiecte etc.

Creșterea individualizării este anunțată de clasicii sociologiei și probată cu date de anchetă

sociologică, în lume, încă din anii 70 ai secolului trecut. Însă individualizare nu înseamnă și independență.
Credem că, de fapt, scăderea autonomiei (independenței) culturale și științifice și implicit sociale a indivizilor
are loc pe fondul externalizării memoriei și a cunoașterii. Argumentul este că pe aceeași tendință de împletire
a vieții individului cu tehnologia oamenii își pierd autonomia pentru că își pierd memoria (nu și-o mai
exersează) și capacitatea de memorare și structurare a informațiilor. Reperele culturale, științifice fie sunt
uitate, fie nu sunt învățate fiindcă nu mai este necesar, dar și pentru că timpul a devenit mai zgârcit în lumina
bogăției de informații disponibile. Viața este mai ușoară în general, dar memoria este din ce în ce mai puțin
provocată și antrenată. Oamenii au cu ei, tot timpul, memoriile externe (i.e. telefoanele inteligente). Aceasta
îi conduce pe unii să nu mai rețină informații pentru că, sunt oricând accesibile. Îmi spuneau mai mulți
profesori de liceu, în urmă cu câțiva ani, că una din explicațiile ratei scăzute de reușită la Bacalaureat este că
elevii nu mai învață și nu mai știu tabla înmulțirii (nu o memorează). În consecință, la examen nu mai au
capacitatea de a rezolva exerciții care se bazează pe această operație matematică. La fel de cert este că unii
oameni nu mai cunosc sau cunosc din ce în ce mai puțin reperele geografice majore (râurile, fluviile, lanțurile
muntoase, orașele) și le folosesc din ce în ce mai puțin pentru orientarea în spațiul fizic. Un motiv ar fi că din
ce în ce mai multă lume are posibilitatea de a utiliza hărțile de pe telefoane, GPS-uri având acces la indicații
de orientare în timp real. Este fascinantă complexitatea procesului, ușurința și comoditatea utilizării

26
serviciului, dar și faptul că, încet și ușor ne transformăm în analfabeți ai orientării în spațiul geografic mai larg
sau chiar în geografia urbană (credem că din ce în ce mai puțini oameni se orientează după semnalizările
rutiere clasice – panouri reflectorizante cu denumiri de localități, cartiere etc. – și puncte cardinale,
ignorându-le din comoditate sau din lipsa de familiaritate cu sistemul de semnalizare respectiv. Cunoașterea
transmisă pe cale orală (de exemplu în școli, licee, universități), marile narațiuni, devin din ce în ce mai puțin
inteligibile și mai plictisitoare în aceste circumstanțe. Aceste exemple arată că tehnologia, pe de o parte
ușurează accesul la informație dar în același timp limitează dezvoltarea anvergurii intelectuale. Însă această
tendință are și implicații sociale. De fapt, declinul memoriei înseamnă declinul interacțiunilor substanțiale:
oamenii comunică din ce în ce mai puțin eficient folosind repere culturale, științifice, geografice sau istorice,
să spunem, daca nu au micile memorii externe la îndemână.

Toate aceste tendințe au impact și relevanță de exemplu pentru stratificarea socială. Tehnologia
devine un mecanism de creștere a inegalităților. Lumea se împarte în stăpâni al tehnologiei și slujitori ai
tehnologiei.

Ne oprim aici cu exemplele și cu discuția despre schimbare socială. Înainte de încheia capitolul, să
discutăm însă, și despre sociologie.

Din nou despre sociologie.

Fără îndoială există multe dezbateri despre sociologie, trecutul, prezentul și viitorul său. Există atât puncte
de vedere pesimiste cât și optimiste. Nu are sens să le reluăm aici – vezi de exemplu, câteva puncte de vedere
relativ recente: Gans (1997); Beck (1999); Bell (1999), Abbott (2000), Collyer (2014); Bauman (2014); Szeleny,
(2015).

Cu certitudine însă, sociologia astăzi este mult mai bogată și mai diversă atât teoretic cât și
metodologic și din punct de vedere al preocupărilor decât acum șapte, cinci sau trei decade. Cu alte cuvinte
diversitatea teoretică și metodologică este din ce în ce mai mare: la început sociologia a fost dominată de
evoluționism și funcționalism; ulterior, s-a îmbogățit cu perspectiva materialist dialectică și interpretativă
(sociologia acțiunii); pentru ca mai apoi, să se diferențieze și mai mult, adăugându-i-se teoriile conflictualiste,
fenomenologia sociologică, constructivismul, curentul interacționist simbolic, etnometodologia; iar astăzi,
diversitatea să fie atât de mare încât să nu mai fie cognoscibilă, comprehensibilă – cu alte cuvinte există atât
de multe teorii despre societate încât este foarte puțin probabil ca un sociolog să ajungă să le știe pe toate.
Aceeași evoluție sau parcurs îl are și metodologia sociologică: devine din ce în ce mai diversă, metodele atât
cele cantitative cât și cele calitative, atât cele de culegere a datelor cât și cele de analiză a datelor, sunt din
ce în ce mai elaborate și mai înguste. Parcursul începe cu analizele efectuate pe date existente (analizele
secundare) de genul celor efectuate de Durkheim (1993 [1897]), continuă cu anchetele și sondajele de opinie,
și se diversifică din ce în ce mai mult până la marea varietate de metode calitative și cantitative de
interpretare și culegere a datelor de astăzi.

Există așadar sentimentul și percepția chiar între sociologi că domeniul, la începuturi larg și generos
tematic, se disipează, că își pierde obiectul de studiu în favoarea altor discipline (economia de exemplu care
este din ce în ce mai preocupată de inegalitate socială și de educație; sau științele comunicării care se
concentrează pe una din componentele socialului: comunicarea socială; sau chiar științele politice care se
concentrează pe altă componentă a vieții sociale: puterea etc.), că se fragmentează prin suprapopulare. Dacă
privim însă lucrurile din unghiul opus acestea sunt succese ale domeniului. Pentru că efervescența și
diversitatea preocupărilor, teoriilor și metodologiilor, perspectivele concurente, critice, și până la urmă
competiția între ele nu poate decât să fie benefică.

Cu certitudine este și mai utilă social. Undeva la începutul acestui capitol spuneam că sociologia are
tendința de a se sofistica teoretic și metodologic. Însă în același timp, din anumite puncte de vedere, a devenit

27
atât de publică și accesibilă încât și-a pierdut magia. Metode, instrumente, explicații și interpretări construite
și furnizate de sociologie de-a lungul timpului sunt și au fost integrate în alte domenii dar și în politici publice,
sociale și au intrat încet-încet în conștiința oamenilor.

Pe de altă parte este la fel de adevărat că sociologii (mai ales cei din institute, academii și universități)
încep să nu mai aibă monopolul datelor sociale. Din contră, sunt mai degrabă în afara datelor. Din acest punct
de vedere cred că sociologia de-abia iese din evul mediu. De-abia de curând am intrat în era datelor și mai
ales a datelor reale cu caracter social, date reale referitoare la comportamente. Așa cum arătam mai sus (în
capitolul anterior) lumea tehnologiei calculatoarelor și informației a adus cu ea un nou mod de colectare de
informații despre comportamentele oamenilor. Să ne imaginăm bogăția de date care este stocată astăzi
despre fiecare dintre cei care dețin sau utilizează un dispozitiv electronic. Atunci când plătești cu cardul
magazinul tău preferat și banca ta pot ști exact de câte ori pe an, care sunt valorile, care sunt zilele și chiar
orele la care faci cumpărături. În același timp furnizorul de servicii de telefonie mobile poate reface în linii
mari traseele zilnice ale tale urmărind după releele care îți furnizează semnal. Mai mult decât atât, dacă
folosești GPS-ul și harta online traseul tău și timpii de deplasare sunt foarte preciși și înregistrați de furnizorii
acestor servicii (oare câți dintre cei care utilizează hărțile Google cu indicații de orientare în timp real
conștientizează că aceste informații se bazează pe date furnizate instant de ei și alții) . Dacă în același timp
accesezi internetul mobil (sau dacă o faci de acasă) cel care îți furnizează acces la internet va ști exact ce
pagini accesezi, cât de frecvent, care este aria tematică ce te interesează etc. Practic se reușește prin
metodele de colectare enumerate mai sus (înregistrarea tuturor urmelor electronice) să se stocheze imens
de multe date reale despre ce fac oamenii. Comportamentele sunt înregistrate fidel. Datele sunt nenumărate
și trebuie doar puse cap la cap. Împreună, această lume a datelor este cunoscută sub denumirea de “big
data”. Teoretic, ele sunt mai bune calitativ, și cantitativ evident, decât orice alte date despre comportamente
culese de sociologi prin metodele tradiționale, clasice. Am spus în secțiunea anterioară că gradul de
indeterminare a analizelor sociologilor rămâne destul de mare. O cale de a-l reduce însă este tocmai aceasta,
de utilizare a ceea ce numim big data. Este adevărat că este vorba doar despre o parte a sociologiei care
poate fi interesată de aceste date: sociologia pozitivistă, sociologia faptelor sociale; interpretările,
semnificațiile pe care le dau actorii propriilor comportamente și comportamentelor altora scăpând
înregistrării. Și totuși, big data este una din posibilele lumi, pentru unii deja aici, pentru alții viitoare, ale
sociologiei.

Bibliografie:

Abbott, Andrew. 2000. Reflections on the future of sociology. Contemporary Sociology, 29(2): 296-300.

Andreski, Stanislav. 1972. The Social Sceinces as Socery. London: Andre Deutsch.

Archer, Margaret S. 1996. Culture and Agency: The Place of Culture in Social Theory. Cambridge: Cambridge
University Press.

Bauman, Zygmunt. 2000. Liquid Modernity. Cambdrige: Polity Press.

Bauman, Zygmunt. 2014. What use is sociology? : Conversations with Michael Hviid Jacobsen and Keith Tester.
Cambridge: Polity Press.

Beck, Bernard. 1999. The Future of Sociology. Sociological Inquiry, 69(1): 121-129.

Beck, Ulrich. 1992. Risk Society: Towards a New Modernity. London: Sage

28
Bell, Daniel. 1973. The Coming of Post-industrial Society. New York: Basic Books.

Bell, Wendell. 1999. The sociology of the future and the future of sociology. International Review of Sociology: Revue
Internationale de Sociologie, 9(3): 295-310.

Berger, Peter L. și Luckmann, Thomas. 1967 [1966]. The Social Construction of Reality: A Treatise in the Sociology
of Knowledge. Harmondsworth: Penguin

Bourdieu, Pierre. 1991. Language and Symbolic Power. Cambridge: Polity Press.

Bourdieu, Pierre și Loïc J. D., Wacquant. 1992. An Invitation to Reflexive Sociology. Chicago: The University of Chicago
Preess.

Collyer, Fran. 2014. Sociology, sociologists and core–periphery reflections. Journal of Sociology. 50 (3): 252-268.

Comte, Auguste. 2000 [1896]. The Positive Philosphy of Auguste Comte. (trad. Martineau Harriet) Kitchener: Batoche
Books. Vol. I

Comșa, Mircea și Horațiu, Rusu. 2011. Value Change in Eastern Europe: what is happening there? Studia Sociologia, 56
(1): 33-61.

Durkheim Emile. 1993 [1897]. Despre sinucidere. Iași: Institutul European.

Durkheim, Émile. 1984 [1893]. The division of labor in society. London: Macmillan Press.

Eisenstadt, Shmuel N. 1970. Social change and development. pp. 3–33, în Shmuel, N. Eisenstadt, ed. Readings in social
evolution and development, Oxford: Pergamon Press.

Eisenstadt, Shmuel N. 1976. Tradition, change, and modernity . New York: Wiley-Interscience.

Giddens, Anthony. 1990. The Consequences of Modernity. Cambridge: Polity Press.

Giddens, Anthony. 1984 The Constitution of Society. Cambridge: Polity Press.

Gans, Herbert J. 1997. Best-Sellers by Sociologists: An Exploratory Study. Contemporary Sociology, 26(2): 131-135.

Inglehart, Ronald. 1977. The Silent Revolution: Changing Values And Political Styles Among Western Publics. Princeton:
Priceton University Press.

Marx, Karl. 1859. A Contribution to the Critique of Political Economy. Moscow: Progress Publishers. (disponibilă online
la https://www.marxists.org/archive/marx/ works/1859/critique-pol-economy/index.htm)

Parsons, Talcott. 1961. Some considerations on the theory of social change, Rural Sociology 26: 219–39.

Parsons, Talcott. 1966. Societies: Evolutionary and comparative perspectives . Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall.

Parsons, Talcott. 1977. Social systems and the evolution of action theory . New York: Free Press.

Pettigrew, Andrew. 1997. What is processual analysis? Scandinavian Journal of Management, 13(4): 337-348.

Polanyi, Karl. 2001 [1944] The Great Transformation. The Political and Economic Origins of Our Time. Boston: Beacon

Rochon, Thomas R. 1998. Culture moves - ideas, activism, and changing values. Princeton: Princeton University
Press.

Rusu, Horațiu. 2008. Schimbare socială și identitate socioculturală. Iași: Institutul European.

Smith, Anthony D. 1973. The concept of social change. London: Routledge.

Smith, Anthony D. 1976. Social change. London: Longman.

Smelser, Neil J. 1959. Social change in the industrial revolution. Chicago: University of Chicago Press.

Smelser, Neil J. 1976. Comparative methods in the social changes . Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall.

Spencer, Herbert. 1899 [1873]. The study of sociology. New York: Appleton & Co.

29
 Szeleny, Ivan. 2015. The triple crisis of US sociology. Global Dialogue 5(4). [disponibilă online la http://isa-global-
dialogue.net/the-triple-crisis-of-us-sociology/]

Sztompka, Piotr. 1991. Society in action the theory of social becoming. Chicago: University of Chicago Press.

Sztompka, Piotr. 1993. The sociology of social change. Oxford: Blackwell.

Sztompka, Piotr. 2004. The Trauma of Social Change: A Case of Postcommunist Societies. pp.155-195, în Alexander,
Jeffrey C., Eyerman, Ron, & Giesen, Bernard. eds. Cultural Trauma and Collective Identity. Berkeley: University of
California Press,

Toffler, Alvin. 1983 [1980]. Al treilea val. Bucureşti: Editura Politică.

30
View publication stats