CURS 1

OBIECTUL ŞI ROLUL IGIENEI MEDIULUI - COMPONENTĂ DE BAZĂ A

MEDICINEI PREVENTIVE

Conf. Dr. Daniela Curşeu

Obiective educaţionale generale – la sfârşitul semestrului studentul va fi în măsură să:

 facă aprecieri asupra relaţiei dintre activităţile umane, calitatea mediului şi sănătatea
populaţiei;
 evalueze expunerea la pericolele din mediu şi riscurile asupra sănătăţii umane;
 comunice riscurile existente şi măsurile de prevenire și control.
Obiective educaţionale specifice – la sfârşitul cursului studentul va fi în măsură să:
 definească conceptul de Igiena mediului şi să recunoască rolul medicului în
promovarea sănătăţii mediului ;
 definească şi să caracterizeze conceptul de sănătate şi pe cel de sănătate comunitară;
 definească conceptul de profilaxie, să explice cele patru niveluri ale profilaxiei
(primordială, primară, secundară şi terţiară) şi să asocieze diferite măsuri preventive
cu nivelul corespunzător;
 definească mediul înconjurător şi să clasifice factorii de mediu;
 definească poluarea mediului înconjurător şi să explice cerinţele de bază pentru un
mediu sănătos.

IGIENA este disciplina de bază a medicinei preventive care se ocupă de păstrarea şi

promovarea SĂNĂTĂŢII. Așadar, însăși denumirea, care provine de la Hygeea, zeița
sănătății în mitologia greacă, sugerează faptul că acestă disciplină așează în centrul
preocupărilor sale sănătatea și nu boala.
Alterarea profundă a calității factorilor de mediu, cauzată în ultimele decenii de
activitatea umană, a condus la conceptul de IGIENA MEDIULUI / SĂNĂTATEA
MEDIULUI.
OMS defineşte Sănătatea mediului ca fiind „acea ramură a medicinei care studiază
aspecte ale sănătății umane, inclusiv calitatea vieții, care sunt determinate de factori fizici,
chimici, biologici din mediul înconjurător. De asemenea, se referă la aspecte teoretice și
1
practice de evaluare, corectare, control şi prevenire a acelor factori din mediu care pot
afecta în mod negativ sănătatea generaţiilor prezente şi viitoare”. Astfel, Igiena mediului
studiază acţiunea factorilor de mediu asupra sănătăţii populaţiei în vederea prevenirii
îmbolnăvirilor prin eforturi concertate ale societăţii de ţinere sub control a riscurilor şi
schimbări de comportament care să conducă la scăderea expunerii populaţiei la pericolele de
natură biologică şi nonbiologică din mediul înconjurător. Această abordare dovedește faptul
că conceptul de IGIENĂ a evoluat considerabil de la un model individual, centrat asupra
acţiunii fiecărei persoane, spre un model axat pe comunitate şi participarea diferiţilor săi
membri într-o acţiune colectivă.
Direcţiile de abordare în Igiena mediului pot fi rezumate astfel:
 cercetarea schimbărilor produse în factorii de mediu prin activitatea omului şi a
capacităţii de adaptare a omului la condiţiile de mediu în continuă schimbare;
 studierea potenţialului poluanţilor din mediu de a produce efecte dăunătoare sănătăţii
prin cuantificarea şi analiza expunerii la care acestea survin şi estimarea probabilităţii apariţiei
leziunii sau a bolii în condiţii particulare;
 stabilirea parametrilor de calitate a factorilor de mediu care trebuie să protejeze toate
categoriile de populaţie, incluzând în egală măsură grupurile populaţionale mai susceptibile,
mai puţin rezistente (copii, bătrâni, bolnavi cronici, gravide etc.).

Confirmarea existenţei unor patologii în rândul populației generale corelate cu

calitatea factorilor de mediu şi necesitatea tratării celor expuşi (cum este cazul copiilor expuşi
la plumb, de exemplu) a condus la lansarea unui nou termen, cel de MEDICINA
MEDIULUI care se referă la studierea şi supravegherea efectelor asupra sănătăţii datorate
factorilor de risc externi. Termenul de Medicina mediului este utilizat în prezent în
majoritatea statelor industrializate, fiind adoptat pentru a sugera recunoaşterea existenţei unei
patologii legate de noua calitate a mediului (prin analogie cu medicina muncii care şi-a
câştigat acceptarea mult mai repede, dată fiind proba concludentă a relaţiei profesie – loc de
muncă – stare de sănătate). Adoptarea noului termen este justificată de faptul că expunerea
comunitară are total alte caracteristici decât cea întâlnită la locul de muncă: nivelul de
expunere din mediul comunitar este de obicei mai mic, dar expunerea se produce pe tot
parcursul vieţii (de la naştere sau chiar intrauterin, până la moarte), iar populaţia expusă nu
poate fi selectată aşa cum se întâmplă în expunerea profesională (populaţia generală cuprinde
atât femei cât şi bărbaţi, atât copii cât şi adulţi şi vârstnici, atât oameni sănătoşi cât şi persoane
care suferă de diferite afecţiuni). În consecinţă, expunerea fiind diferită şi riscurile pentru

2
sănătate sunt diferite.
Asociind terminologia cu realitatea, Igiena Mediului / Sănătatea mediului / Medicina
mediului cuprind noțiuni în plină actualitatate. Deşi se apreciază că peste 25% dintre
îmbolnăviri îşi au originea în mediu, iar agenții toxici au fost clasați pe locul cinci între
cauzele de deces, foarte mult timp medicii nu au fost implicaţi în problemele de mediu legate
de sănătatea umană, iar universităţile de medicină au făcut prea puţin pentru a-i încuraja sau a-
i pregăti pentru o astfel de implicare. În condițiile în care medicii primesc tot mai des în
cabinet pacienţi care pun întrebări, care sunt îngrijoraţi despre anumite expuneri, reclamă
anumite riscuri sau prezintă semne şi simptome cauzate de aceste expuneri, cei care practică
medicina primară și-au exprimat nevoia de educație în domeniul medicinei mediului pentru a
putea recunoaște, diagnostica și trata mai bine în practica lor clinică pacienții cu boli legate de
mediu. Astfel, cu toate că implicarea medicului în problemele de sănătatea mediului pare a fi
o alegere personală, minime competenţe în acest domeniu sunt absolut necesare.
Pentru a răspunde preocupărilor în creştere ale societăţii legate de problemele de
sănătate cauzate de mediu, The Institute of Medicine (IOM) din cadrul The National Academies
of Sciences, Engineering, and Medicine din SUA apreciază că următoarele competenţe trebuie să
fie cuprinse în curricula de învăţământ medical în domeniul sănătății mediului:
● dobândirea de cunoştinţe şi concepte de bază pentru înțelegerea influenței mediului
și a agenților de mediu asupra sănătății umane (expunere, mecanisme, măsuri de prevenire şi
strategii de control etc.);
● să efectueze o anamneză de mediu completă, prin care să obțină un istoric detaliat al
expunerilor de mediu, de la toți pacienții;
● să recunoască semnele, simptomele, bolile și sursele de expunere referitoare la cele
mai comune condiții și agenți din mediu;
● competenţe în comunicarea riscului şi advocacy work (implicare în dezbateri și
acţiuni de intervenţie comunitară în cadrul cărora să pledeze în favoarea pacientului sau a
comunităţii cu privire la potenţialele efecte negative ale mediului asupra sănătăţii);
● abilitatea de a identifica şi de a accesa surse de informaţii credibile pentru a furniza
informaţiile necesare pentru pacienţi şi comunitate;
● să înţeleagă responsabilitățile legale, sociale și etice în cadrul reglementărilor legate
de sănătatea mediului.

Sănătatea şi mediul înconjurător

3
1. Definirea şi caracterizarea conceptului de sănătate

Deşi veche şi criticată, definiţia elaborată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (1948)

este cea mai larg acceptată pe plan internaţional. Conform acesteia, „sănătatea este o stare de
completă bunăstare fizică, mentală şi socială şi nu doar absenţa bolii sau a infirmităţii”.
Definiţia cuprinde aşadar o afirmaţie şi o negaţie.
Afirmaţia se referă la o componentă subiectivă, adică la starea de bine care dă sănătăţii
o dimensiune personală. Se impune, așadar, precizarea acestei stări de bine:
- cea fizică se referă la o dezvoltare somatică armonioasă, o funcţionalitate optimă a tuturor
aparatelor și sistemelor și o capacitate deplină de mişcare şi acţiune;
- cea psihică (mentală) se referă la capacitatea individului de a stabili relaţii armonioase cu
mediul înconjurător, de integrare în familie şi colectivitate şi de a-şi dezvolta nestingherit
personalitatea;
- cea socială presupune asigurarea unor condiţii socio-economice favorabile care să permită
realizarea unui confort igienic de viaţă şi muncă.
Negaţia „nu numai lipsa bolii şi a infirmităţii” scoate în evidenţă faptul că sănătatea
implică și acţiuni de prevenire a bolii și promovare a sănătăţii, tehnicile medicale reparatorii
nefiind decât câteva mijloace, printre multe altele, care concură la apărarea sănătăţii
persoanelor şi a populaţiilor.
Această abordare a conceptului de sănătate sugerează că sănătatea implică o deplină
dezvoltare a potenţialului uman în condiţiile unei economii adecvate şi prospere, a unui mediu
viabil şi într-o comunitate amabilă.
Concordant cu cele prezentate, relaţia dintre comunitate şi sănătate a condus la conceptul
de sănătate comunitară.
Se poate vorbi despre o sănătate comunitară când membrii unei colectivităţi geografice şi
sociale, conştienţi de apartenenţa lor la acelaşi grup sau colectivitate reflectă împreună
asupra problemelor de sănătate, exprimă nevoile prioritare şi participă în mod activ la
punerea în aplicare, desfăşurarea şi evaluarea activităţilor care sunt cele mai în măsură să
răspundă acestor priorităţi (OMS).
De aici derivă următoarele aspecte importante:
 responsabilitatea crescută a indivizilor, familiilor şi comunităţii în faţa riscurilor ce
ameninţă sănătatea;
 necesitatea unei abordări pluridisciplinare şi multisectoriale a problemelor de sănătate.

4
  necesitatea implicării întregii comunităţi în managementul sănătăţii individuale şi
colective.

Determinanţii sănătăţii
Aproape toate caracteristicile unei societăţi pot afecta starea de sănătate a cetăţenilor
şi, prin urmare, ar putea fi considerate factori determinanţi ai sănătăţii. Pentru a avea o
imagine de ansamblu, OMS a identificat factorii determinanți ai sănătăţii care merită o atenţie
deosebită şi i-a grupat în următoarele categorii:
- determinanţii biologici, endogeni (factori genetici, vârsta, sexul) care, deşi au un rol
important, nu pot fi controlaţi. Astfel, moștenirea genetică joacă un rol important în
determinarea duratei de viaţă şi probabilitatea de a dezvolta anumite boli. Bărbaţii şi femeile
suferă de diferite tipuri de boli la diferite vârste.
- determinanţii comportamentali și ai stilului de viață (alimentaţia echilibrată, activitatea
fizică, fumatul, condumul de alcool, stresul) pot afecta sănătatea şi mijloacele de adaptare.
- determinanţii socio-economici (venit, educație, etnie, accesul la asistență socială, accesul la
serviciile de sănătate, cultura, obiceiurile şi tradiţiile, convingerile familiei şi ale comunităţii,
imigrația etc.).
Veniturile mai mari şi statut social sunt în legătură cu o sănătate mai bună, iar nivelul
scăzut de educaţie cu starea de sănătate precară, mai mult stres şi încredere în sine mai mică.
Asistenţa socială (sprijin mai mare din partea familiei, prietenilor şi al comunității) este legată
de o sănătate mai bună. Accesul la serviciile de sănătate şi calitatea acestora influenţează
sănătatea prin rolul lor în previnirea şi tratarea unor boli. Cultura, obiceiurile şi tradiţiile,
convingerile familiei şi ale comunităţii, toate pot afecta sănătatea.
- mediul fizic - apă sigură şi suficientă cantitativ, aer curat, locuri de muncă sănătoase,
locuinţe salubre şi sigure, alimentele, solul etc., toate contribuie la o stare de sănătate bună.
Putem observa cu uşurinţă că, în contextul societăţii actuale, mulţi dintre determinanţii
sănătăţii nu pot fi controlaţi direct de fiecare inivid. În plus, factorii determinanţi sunt adesea
asociaţi la nivelul unui individ sau al unei comunități. De exemplu, este posibil ca o persoană
needucată să aibă un loc de muncă nesatisfăcător şi prost plătit şi să trăiască în condiţii
improprii. La nivel de comunitate, probabil că trăieşte într-o zonă nedorită, aproape de un
complex industrial sau cu trafic intens, în care serviciile sunt puţine, iar populaţia nu are şanse
să obţină puterea politică necesară pentru a cere îmbunătăţiri.

2. Definirea şi caracterizarea conceptului de profilaxie

5
 Profilaxia sau prevenţia reprezintă totalitatea măsurilor care vizează păstrarea
sănătăţii, restabilirea sănătăţii atunci când este afectată şi reducerea suferinţei şi a
stresului.
Ideal, profilaxia are loc înainte ca o persoană să contracteze boala, de aceea
programele de prevenţie se adresează adesea persoanelor sănătoase din populaţia generală.
Pentru conceperea unor astfel de programe trebuie să considerăm boala ca un aisberg: pentru
fiecare caz care se prezintă la medic este posibil ca multe alte persoane să fie atinse de boală
într-un stadiu preclinic, iar şi mai mulţi oameni din comunitate să prezinte factori de risc
legaţi de afecţiunea respectivă. În consecinţă putem face o ierarhizare a ţintelor profilaxiei
care urmăreşte:
să prevină riscurile de expunere la agentii cauzatori de boală,
să restrângă riscurile expunerii,
să identifice şi să trateze pe cei bolnavi.
În funcţie de momentul în care se intervine în raport cu acţiunea agentului cauzal în
evoluţia de la sănătate la boală se pot distinge mai multe niveluri ale profilaxiei. Clasic sunt
descrise trei: profilaxia primară, secundară şi terţiară, dar ulterior a fost adaugat și nivelul
zero: profilaxia primordială.

Profilaxie Profilaxie Profilaxie Profilaxie

primordială primară secundară terţiară

Sănătos Acţiunea Latenţă - Prodrom Perioada

agentului incubaţie de stare
cauzal

Profilaxia primordială are ca scop preîntâmpinarea apariţiei şi consolidării factorilor

despre care se ştie că pot antrena creşterea riscului de îmbolnăvire în ţări sau grupuri de
populaţie în care nu au apărut încă şi investigarea unor posibili factori de risc.
Ea vizează comunitatea în ansamblu sau grupuri selectate şi constă în acţiuni şi măsuri
care se adresează determinanţilor sociali şi de mediu ai sănătăţii în scopul de a îmbunătăţi
starea generală de sănătate. Cuprinde în principal măsuri de educţie sanitară, ameliorarea
condiţiilor de igienă, îmbunătăţirea reformelor sanitare şi economice, măsuri de protecţie a
mediului şi de investigare a unor posibili factori de risc (protecţia surselor de apă, studiul
6
modelului alimentar, activitate fizică etc.). Din păcate, importanţa profilaxiei primordiale este
sesizată deseori tardiv, când agentul cauzal este deja prezent.
Profilaxia primară constă în măsuri luate înainte de declanşarea bolii, care elimină
posibilitatea ca factorul de risc/agentul cauzal să producă vreodată boala.
Prevenirea aparitiei unei boli se poate realiza prin măsuri de promovare a sănătăţii
generale şi de protecţie specifică.
Măsurile de promovare a sănătăţii generale cuprind: educaţie sanitară, modificarea
mediului, intervenţii nutriţionale, schimbarea stilului de viaţă.
Măsurile de protecţie specifică cuprind: imunizare şi seroprofilaxie, chimioprofilaxie,
protecţia la locul de muncă, siguranţa medicamentelor şi a alimentelor, controlul pericolelor
din mediu.
OMS a recomandat următoarele abordări pentru prevenţia primară a bolilor cu factori de
risc cunoscuţi:
- Strategii populaţionale (de masă) - îndreptate spre întreaga populaţie, indiferent de
nivelul de risc individual.
- Strategii orientate spre grupurile cu grad ridicat de risc - necesită detectarea
persoanelor cu risc special.
Profilaxia secundară: urmăreşte oprirea bolii odată declanşată în stadiul incipient şi
prevenirea complicaţiilor. Prin teste screening sau programe de depistare boala este detectată
într-un stadiu asimptomatic, în perioada dintre debut şi momentul apariţiei primelor semne de
boală (în cursul perioadei de incubaţie pentru bolile infecţioase sau de latenţă pentru boli
neinfecţioase), când aplicarea tratamentului curativ poate opri sau încetini progresiunea bolii,
terapia fiind realizată cu costuri mai mici şi o rată de succes mai bună.
Profilaxia terţiară: se adresează pacienţilor în stadiu avansat de boală şi urmăreşte
limitarea sau întârzierea impactului bolii (apariţia deficienţelor şi a dizabilităţilor, afectarea
longevităţii şi a calităţii vieţii) precum şi adaptarea şi reabilitarea pacienţilor la condiţiile
iremediabile (reinserţia pacientului în familie, societate, loc de muncă).
În concluzie, prevenţia primordială şi primară este o intervenţie timpurie, cu beneficiu
crescut şi se adresează deopotrivă omului (comunitate, grupuri la risc, individ) pentru
remedierea comportamentului riscant şi mediului – pentru înlăturarea sau diminuarea
factorilor de risc. În prevenţia secundară şi terţiară riscul este parţial reductibil, se adresează
bolnavilor asimptomatici, la începutului bolii, sau pacientului pe parcursul progresiei ei şi
urmăreşte prevenirea evenimentelor acute, a invalidităţii sau decesului prematur.

7
 Deşi toate sunt importante, profilaxia primordială şi cea primară au cea mai mare
contribuţie la asigurarea stării de sănătate şi de bine a întregii populaţii. Aceste două etape ale
profilaxiei sunt specifice medicinei preventive şi consecinţa aplicării lor a adus mari beneficii
stării de sănătate a populaţiei, dar şi de ordin economic. Pe măsura avansării de la nivelul
profilaxiei primordiale spre profilaxia terţiară scade numărul de beneficiari, iar sub aspect
economic, costurile cresc enorm.

3. Definirea şi caracterizarea conceptului de mediu înconjurător

Noţiunea de sănătate s-a dovedit a fi, aşadar, strâns legată de o stare de bine ecologică.
Având în vedere că nu există nicio activitate umană de natură economică sau socială care să
nu aibă implicaţii ecologice, sănătatea omului trebuie totdeauna raportată la echilibrul
complex socio-ecologic între individ şi mediul înconjurător care satisface nevoile
fundamentale umane şi realizează adaptarea biologică, mentală şi socială a individului la
mediul din care face parte.
În ultimele decenii au apărut diverse accepţiuni ale termenului de mediu înconjurător.
OMS definește mediul înconjurător ca „totalitatea factorilor din afara organismului
uman, prezenţi la un moment dat şi care acţionează asupra omului şi activităţii sale”.
Last J.M. propune definirea mediului ca fiind “totalitatea factorilor externi
organismului uman individual, care pot fi divizaţi în fizici, chimici, biologici, sociali, culturali
etc., care pot influenţa starea de sănătate a populaţiei”.
Conferinţa ONU asupra mediului (Stockholm, 1972) stabileşte că mediul
înconjurător are trei componente de bază:
 mediul natural (habitatul natural cel mai adesea este modificat şi amenajat)
 mediul construit (habitatul construit)
 mediul social

În zilele noastre intervenţia omului asupra mediului este omniprezentă, astfel încât
mediul înconjurător circumscrie ansamblul factorilor ecologici asupra cărora activitatea
umană a operat modificări profunde, de multe ori ireversibile. În acest context, noţiunea de
mediu înconjurător este sinonimă cu aceea de mediu antropizat, iar termenul de natură
sugerează existenţa unei arii ecologice în care activitatea umană nu a perturbat încă circuitele
energetice şi informaţionale ale ecosistemelor originare. Ecosistemul antropizat (artificial), în

8
care intervenţia omului este omniprezentă, este mult mai fragil şi instabil, capabil să
declanşeze reacţii nefavorabile în lanţ.

Clasificarea factorilor de mediu

Factorii de mediu reprezintă componentele mediului înconjurător. Având în vedere

marea lor diversitate structurală, modul diferit de acţiune, efectele asupra organismului sau
interrelaţiile dintre ei, factorii de mediu pot fi abordați după mai multe criterii:
După origine:
- naturali (de bază, vitali): aer, apă, alimente, sol
- artificiali (antropogeni): îmbrăcăminte, locuinţe, aşezări umane, etc.
După natură:
- fizici : biometeorologici, radiaţii, poluare sonoră
- chimici: componente de natură chimică prezente în mod natural în mediul înconjurător
(de exemplu elemente din compoziţia normală a aerului, elementele din sursele de apă
provenite din sol, etc.), dar şi supraadăugarea unor noi substanţe (de impurificare)
- biologici : vegetaţia, fauna, microorganismele (virusuri, bacterii, protozoare, fungi);
- sociali : relaţii interumane, stres, lucrul în ture, etc.
- accidentali
După influenţa pe care o au asupra sănătăţii :
- sanogeni – întreţin şi promovează starea de sănătate
Ex : aprovizionarea cu apă potabilă, servicii adecvate de salubritate
- patogeni – influenţează negativ starea de sănătate.

Unii factori de mediu pot avea acţiune sanogenă sau patogenă, în funcţie de nivelul
(concentraţia) lor în mediu sau de alte caracteristici care le condiţionează reactivitatea. Aşa de
exemplu, ozonul se comportă ca un poluant secundar cu efect iritant atunci când se află la
nivelul troposferei şi ca un element benefic pentru om şi pentru întreaga biosferă atunci când
se află la altitudini înalte.
Ca factori patogeni, factorii de mediu pot acţiona ca:
 factori etiologici – obligatorii în determinarea stării de boală Ex: holera transmisă
hidric
 factori de risc – orice caracteristică sau condiţie care poate favoriza declanşarea sau
agravarea unui fenomen negativ (a unei boli).

9
 Sunt diferite feluri de factori de risc. Unii, cum sunt toxicele şi agenţii infecţioşi, se găsesc
în mediul înconjurător, alţii sunt parte a mediului social (stresul). Alţi factori de risc sunt
reprezentaţi de comportamente umane (fumatul, sedentarismul) sau sunt moşteniţi (a avea un
haplotip HLA B27 creşte riscul unei spondilartropatii).

Poluarea mediului înconjurător

Cuvântul poluare are origine latină (polluo-ere  a murdări, a pângări, a profana) şi
desemnează o acţiune prin care omul îşi degradează propriul mediu de viaţă. Constituind una
dintre marile probleme ale lumii contemporane, această acţiune nu este caracteristică omului
în genere, ea este o lege naturală generală, conform căreia orice organism viu produce deşeuri
care neeliminate din mediul lui de viaţă, îi fac imposibilă însăşi existenţa. În ceea ce priveşte
comunităţile umane, preocuparea pentru curăţenie a fost însoţită de vigoarea morală şi
intelectuală a unui popor, în timp ce descompunerea socială a fost întotdeauna însoţită de
indiferenţă faţă de fenomenele poluante.
Prin poluare se defineşte orice introducere de către om în mediul înconjurător,
direct sau indirect, a unor substanţe sau energii cu efecte dăunătoare, de natură să pună în
pericol sănătatea omului, să prejudicieze resursele biologice, ecosistemele şi proprietatea
materială, să diminueze binefacerile mediului şi să împiedice utilizarea legitimă a lui.
(Montreal, 1982)
Modificarea stării naturale a mediului sau “impactul asupra mediului” cuprinde
acţiunile care produc ruperea echilibrului ecologic, pagube economice prin modificarea
calităţii factorilor de mediu, care sunt dăunătoare pentru sănătatea omului, precum şi cele care
produc discomfort. Aşadar, nu orice impurificare înseamnă obligatoriu poluare, la fel cum
poluarea nu este cauzată doar de agenţi de impurificare. De exemplu, poluarea aerului nu
înseamnă numai impurificare prin introducerea în atmosferă a unei substanţe străine ci şi
modificarea compoziţiei prin variaţii procentuale importante ale principalelor gaze
componente (de exemplu creşterea concentraţiei de CO2) care conduc la apariția unor efecte
nedorite. Impactul asupra mediului este cu atât mai mare cu cât diferenţa dintre concentraţia
poluantului în mediu şi limita de toleranţă a speciilor vizate este mai mare.

În funcţie de extindere putem descrie:

- poluarea interioară care afectează spaţiul locuibil (locuinţe, birouri, mijloace de transport,
săli publice);
- existenţa unei poluări locale (urbane) – ca urmare a alterării calității aerului și a
zgomotului cauzat de traficul rutier, a condițiilor de sanitație neigienice care afectează
10
siguranța alimentelor și a apei etc.
- existenţa unei poluări regionale - cu transportul poluanţilor la mare distanţă şi consecinţe
dramatice asupra solului şi suprafeţelor de apă;
- existenţa unei poluări globale ca rezultat al prezenţei poluanţilor care alterează compoziţia,
chimia şi dinamica aerului favorizând schimbările climatice şi scăderea protecţiei faţă de
ultraviolete conferită de ozonul stratosferic.
Termenul de poluant desemnează orice substanţă solidă, lichidă, gazoasă,
microorganisme, sunete, vibraţii, radiaţii de orice fel, sau orice combinaţie a acestora care
modifică starea naturală a mediului.
După natura agentului poluant putem deosebi următoarele tipuri de poluare:
chimică – cea mai vastă, diversă şi mai bine studiată;
fizică – reprezentată de temuta contaminare radioactivă, de zgomotul care ne
agasează tot mai mult;
biologică – cauzată de microorganisme patogene sau condiţionat patogene (bacterii,
virusuri, fungi, paraziţi)

Prevenirea şi combaterea poluării mediului înconjurător sunt condiţii sine qua non
pentru menţinerea stării de sănătate a populaţiei şi sunt strâns legate de asigurarea calităţii
vieţii.

Cerinţe de bază pentru un mediu sănătos

Înţelegând ceea ce constituie un mediu bun pentru sănătate ne ajută să

facem schimbări şi să îmbunătățim starea de sănătate. Organizația Mondială a Sănătății a
sugerat următoarele cerinţe de bază pentru un mediu sănătos:
1. Aer curat (pur) –atât calitatea aerului ambiental exterior cât şi aerului interior este
esenţială cu atât mai mult cu cât în lipsa aerului omul nu poate supravieţui mai mult de câteva
minute, ceea ce face ca, în caz de poluare, expunerea să devină obligatorie întrucât respiraţia
nu poate fi oprită până la remedierea situaţiei.
2. Apă suficientă şi fără risc pentru sănătate – apa este esenţială pentru
supravieţuire (circa 2 litri pe zi) dar şi pentru igiena personală şi prepararea hranei. Incidenţa
unor boli este strâns legată deficienţele de aprovizionare cu apă de calitate adecvată şi în
cantitate corespunzătoare.
3. Alimente furnizoare de nutrienţi şi lipsite de risc – alimentele trebuie să asigure
toţi micro- şi macronutrienţii în cantitate optimă, în funcţie de nevoile organismului, pentru

11
prevenirea malnutriţiei, iar alterarea şi contaminarea alimentelor dau o patologie legată de
consumul alimentar.
4. Aşezări umane liniştite şi sigure – dezvoltarea urbană, pe lângă multiplele motive
de satisfacţie, poate conduce la apariţia unor factori de risc reprezentaţi în principal de:
- aglomerarea populaţiei care favorizează răspândirea unor boli transmisibile,
- poluarea mediului (chimică, fonică) din cauza industrializării, a mijloacelor de
transport şi a activităţilor casnice şi gospodăreşti,
- regimul de viaţă urban, caracterizat prin suprasolicitare nervoasă, sedentarism,
obiceiuri ca fumatul, alcoolismul şi chiar farmacodependenţa şi consumul de droguri.
5. Ecosistem global favorabil – presupune un mediu global stabil (fără poluare
transfrontalieră, fără depleţia ozonului stratosferic, fără schimbări climatice şi ploi acide, etc.)

Protecţia mediului şi promovarea sănătăţii

Protecţia mediului este o condiţie fundamentală a dezvoltării durabile a societăţii, un

obiectiv de interes naţional, cu efecte directe şi indirecte pe termen lung, în toate
compartimentele sistemului socio-uman. Pentru a se ajunge la o dezvoltare durabilă, protecţia
mediului trebuie să facă parte integrantă din procesul de dezvoltare şi nu poate fi considerat
izolat. În acelaşi timp realităţile contemporane ne conving că politica ecologică trebuie să
dobândească aceeaşi importanţă ca şi politica economică; prognoza ecologică trebuie să
devină la fel de importantă în fundamentarea deciziilor ca şi prognoza economico-socială.
Sănătatea şi dezvoltarea sunt strâns legate; o dezvoltare insuficientă duce la sărăcie, iar
o dezvoltare inadecvată duce la un consum excesiv. Aceasta ar conduce la grave probleme la
nivelul socio-ecosistemelor, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, mai puţin dezvoltate din
punct de vedere economic şi mai vulnerabile din punct de vedere al protecţiei mediului
înconjurător.
În raportul Organizației Mondiale a Sănătății “Prevenirea bolilor prin intermediul unui
mediu sănătos“ se menționează că la nivel mondial, 13 milioane de decese ar putea fi
prevenite în fiecare an printr-un mediu mai sănătos. De asemenea, se precizează că
problemele de sănătate cauzate de mediu sunt diferite de la o regiune la alta. În țările în curs
de dezvoltare îmbunătățirea condițiilor de mediu ar putea reduce cu 94% decesele cauzate de
boli diareice, cu 41% decesele cauzate de infecţii respiratorii inferioare și cu 40% decesele
cauzate de malarie, în timp ce în țările dezvoltate s-ar reduce considerabil numărul cazurilor
de cancer, boli cardiovasculare, astm, infectii ale căilor respiratorii inferioare, accidente

12
rutiere, otrăviri şi înec. La copiii sub 5 ani 1/3 din toate bolile sunt cauzate de factorii de
mediu, iar anual 4 milioane decese sunt cauzate de apa nesigură și aerul poluat.

În România, autoritatea centrală de sănătate publică are obligația de a proteja calitatea

mediului înconjurător în raport cu asigurarea sănătăţii populaţiei prin :
1. monitorizarea factorilor de mediu în relaţie cu sănătatea - evaluarea riscurilor de mediu
asupra sănătăţii populaţiei şi elaborarea periodică (anual) de rapoarte privind influenţa
mediului înconjurător asupra sănătăţii populației;
2. reglementarea calităţii principalilor factori de mediu: apa potabilă şi de îmbăiere, aerul
ambiant şi interior, zgomot, locuinţă şi habitat, radiaţii ionizante, deşeuri, alimente,
produse cosmetice etc.;
3. stabilirea normelor de igienă şi sănătate publică comunitare (condiţii de igienă în
colectivităţi de copii şi tineri, unităţi sanitare, unităţi şi servicii turistice etc.);
4. controlul aplicării reglementărilor referitoare la calitatea factorilor de mediu.
(Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii)

În concluzie, protecţia mediului ca şi condiţie pentru protecţia şi promovarea sănătăţii

trebuie să reprezinte o prioritate în cadrul strategiei de dezvoltare durabilă a societăţii. Modul
în care o societate vede relaţia dintre boală şi mediu va afecta modul în care aceasta este
capabilă să se ocupe de promovarea sănătăţii.

13