Organizarea sistemului judiciar romanesc

1. Jurisdicţia şi rolul ei în statul de drept

2. Jurisdicţia ca serviciu public
3. Organizarea şi conducerea instanţelor judecătoreşti
4. Ministerul Public
5. Magistraţii instanţelor
6. Auxiliarii justiţiei

Bibliografie

1. V.C.Cădere, Tratat de procedură civilă, ad. A III-A, Ed. Naţională, Bucureşti, 1928
2. I.Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed.Europa Nova, Bucureşti, 1995
3. A.Iorgovan, I.Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi
explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004
4. V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed.Naţional, Bucureşti, 1996
5. GR. Porumb, Teoria generală a executării silite şi unele proceduri speciale, Ed.Ştiinţifică,
Bucureşti, 1964
6. S.Zilberstein, V.M.Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2001
7. N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Ed.Paideia, 1997
8. A.Şt.Tulbure, Angela Tatu, Tratat de drept procesual penal, Ed.All Beck, Bucureşti, 2001
9. T.Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed Lumina Lex, Bucureşti, 2003
10. N.Cochinescu, Totul despre Ministerul Public, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2000
11. I.Leş, Sisteme judiciare comparate, Ed.All Beck, Bucureşti, 2002
12. C.Roşu, Contractele de mandat şi efectele lor în dreptul civil şi comercial, Ed.Lumina Lex,
Bucureşti, 2003

Capitolul I – JURISDICŢIA ŞI ROLUL EI ÎN STATUL DE DREPT

1. Noţiunea de jurisdicţie

Sistemul judiciar, reprezintă în orice stat democratic o componentă esenţială a civilizaţiei şi

progresului social, constituie o importantă disciplină juridică care se studiază azi în majoritatea
facultăţilor de drept din ţările democratice.
Conceptul de jurisdicţie are multiple accepţiuni, două dintre acestea sunt relevante înprocesul de
înfăptuire a justiţiei şi prezintă interes pentru studiul organizării judiciare din orice stat democratic.Într-
o primă accepţiune , termenul de jurisdicţie desemnează „puterea de a decide asupra conflictelor ivite
între subiecte de drept-persoane fizice sau juridice-prin aplicarea legii”. Termenul provine din limba
latină, de la jurisdictio, cuvînt compus din jus (drept şi dicere (a spune, a pronunţa, care înseamnă a
pronunţa dreptul.
1
 Într-o a doua acepţiune, jurisdicţia desemnează totalitatea organelor prin care statul distribuie
justiţia. Constituţia şi legea de organizare a sistemului judiciar se referă uneori la „instanţe” şi
„tribunale” tocmai în această accepţiune. Acestă accepţiune a conceptului de jurisdicţie prezintă interes
teoretic şi practic din punct de vedere al studiului organizării sistemului judiciar

2. Delimitarea activităţii judiciare de activitatea celorlalte autorităţi publice

În activitatea judiciară se delimitează în mod esenţial de atribuţiile şi actele autorităţii legiuitoare.

Deosebirile vizează organizarea, constituirea şi activitatea celor două categorii de autorităţi precum şi
existenţa unor proceduri diferite prin care se realizează funcţia judiciară şi legislativă.
Organele legislative se constituie în urma alegerilor organizate conform legii fundamentale şi
legilor organice dezvoltătoare. Mandatul organelor legiuitoare este limitat în timp, în prezent la o
durată de patru ani, conform prevederilor Constituţiei adoptate în anul 1991. organele judiciare sunt
numite, iar judecătorii beneficiază de inamovibilitate în funcţie.
Forul legislativ suprem poate fi sesizat doar de Guvern, deputaţi, senatori şi de un număr de cel
puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, art.74 alin.1 din Constituţie. Activitatea de elaborare a legilor
reprezintă substanţa întregului organism legislativ iar această activitate se înfăptuieşte în baza unei
proceduri specifice ce reglementează nu numai iniţiativa legislativă, ci şi modul de adoptare a legilor
şia hotărîrilor, trimiterea proiectelor de legi şi a propunerilor legislative de la o cameră la alta,
medierea, promulgarea legii etc.
Sesizarea organelor judiciare se face printr-o cerere. Din punct de vedere formal activitatea
legislativă se concretizează în norme-legea formală-iar activitatea judiciară se materializează într-o
hotărîre-sentinţă sau decizie.
Între activitatea judiciară şi cea legislativă există şi o interacţiune logică determinată de imperativul
unei bune funcţionări a mecanismelor statale. Problema reală nu este aceea a unei „delimitări” sau
„separări” rigide a „puterilor”, ci a unei fructuoase colaborări între autorităţile statului.
Astfel, autoritatea legiuitoare exercită un control asupra modului de organizare şi funcţionare a
instanţelor judecătoreşti. Acest control se exercită prin normele stabilite de forumul legislativ
privitoare la organizarea, la atribuţiile instanţelor şi la procedura judiciară. Un asemenea control trebuie
să fie destinat optimizării actului judiciar şi nu poate constitui în niciun caz o imixtiune în activitatea
concretă de judecată.
Autoritatea judecătorească exercită şi ea un control asupra „puterii” legislative, concretizat în
competenţa atribuită acesteia în materie electorală, în cauzele penale privind pe senatori şi deputaţi,
precum şi prin interpretarea pe care instanţele o dau legilor cu prilejul aplicării lor.
Autoritatea judecătorească se află într-un raport, de „dependenţă” relativă faţă de organele
administrative. Spunem „dependenţă” relativă întrucît în activitatea judiciară judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii.
Un alt aspect al aceleiaşi „relative dependenţe” rezultă şi din împrejurarea că judecătorii şi procurori
sunt numiţi în funcţie de Preşedintele României. Totuşi, o atare „dependenţă” este formală căci rolul de
organ de disciplină revine Consiliului Superior al Magistraturii, art.134 alin.2 din Constituţie, iar
numirea în funcţie a magistraţilor se face la propunerea aceluiaşi organ, care este veritabil „Guvern al
magistraturii”.

2
 Autoritatea judiciară exercită un control asupra „puterii” executive, control realizat în cadrul
procedurii privind soluţionarea cauzelor persoanelor vătămate în drepturile lor de către administraţie
printr-un act administrativ sau prin esoluţionarea unor cereri în termenul legal (procedura
conteinciosului administrativ).

3. Actul jurisdicţional şi actul administrativ

Autonomia autorităţilor judiciare faţă de celelate organe statale imprimă acelaşi caracter şi actului
în care se finalizează activitatea de bază a jurisdicţiei.
În scopul prezentării trăsăturilor particulare ale actului jurisdicţional au fost adoptate mai multe
criterii.

a. Criteriile formale
Un prim criteriu formal se referă la organul emitent. În această concepţie, actul ce emană de la o
autoritate judecătorească constituie un act jurisdicţional. Este un criteriu formal important, dar nu se
poate ignora faptul că, nu toate acetele pronunţate de instanţele judecătoreşti au caracter jurisdicţional,
după cum există şi autorităţi administrative ce au căderea de a emite acte jurisdicţionale.
În actul jurisdicţional intervin trei subiecţi: statul prin intermediul judecătorului, reclamantul şi
pîrîtul. De aici s-a tras concluzia unei diferenţe esenţiale între cele două categorii de acte, subliniindu-
se că în cadrul actului jurisdicţional statul nu acţionează în interes propriu, în timp ce în cadrul actului
administratriv acţionează în favoarea sa. Altfel spus, în actul administrativ statul este parte în conflict,
în timp ce în cazul actului jurisdicţional intervine pentru soluţionarea litigiului dintre alţi subiecţi de
drept.
În cadrul criteriilor formale trebuie să menţionăm şi desfăşurarea activităţii judiciare sub formă de
proces, deci în cadrul unei proceduri prestabilite de lege. Aşadar, judecătorul nu acţionează la
întîmplare în vederea soluţionării unui conflict între particulari sau alţi subiecţi de drept, ci după o
procedură riguros determinată de lege.
Criteriile formale, privite izolat sau în ansamblul lor, nu sunt de natură să realizeze o delimitare
categorică a actului jurisdicţional faţă de actul administrativ, astfel încît s-a recurs şi la unele criterii
materiale.
b. Criteriile materiale

Un prim criteriu vizează finalitatea actului. Potrivit acestui criteriu, actul jurisdicţional urmăreşte
restabilirea ordinii de drept şi armoniei sociale.
În literatura juridică mai veche s-a considerat că activitatea juridisdicţională se particularizează faţă
de cea administrativă prin prezenţa necesară a unei pretenţii referitoare la existenţa unui drept sau unei
situaţii juridice subiective.
Asupra pretenţiei deduse judecăţii, şi după aprecierea faptelor ce sunt prezentate, judecătorul este
dator să se pronunţe printr-o hotărîre. Puterea lucrului judecat este considerată un atribut exclusiv a
actului jurisdicţional. Astfel spus, dacă un act dobîndeşte autoritate de lucru judecat el este un act
jurisdicţional; în caz contrar, nu ne eflăm în prezenţa unui act jurisdicţional. Prin urmare, fără
autoritatea lucrului judecat nu poate fi concepută nici funcţia judiciară.

3
 c. Sistemul mixt

În literatura juridică s- subliniat că nici criteriile materiale nu sunt suficiente pentru delimitarea
actului jurisdicţional faţă de actul administrativ. O delimitare mai riguroasă se poate realiza doar în
cadrul unui sistem mixt, adică al unui sistem care îmbină criteriile formale cu cele materiale.
Totalitatea criteriilor prezentate au un caracter esenţial: existenţa unei proceduri specifice
(judiciară), existenţa unei pretenţii care conduce la o soluţie (hotărîre) înzestrată cu putere de lucru
judecat.

4. Conţinutul jurisdicţiei

Substanţa activităţii judiciare se materializează în hotărîrea judecătorească, act prin care se pune
capăt unui conflict ivit în sfera relaţiilor sociale, fiind vorba de hotărîrea finală, şi nu de celelalte acte
emise de judecător în cursul activităţii de soluţionare a litigiului.
Actul final şi de dispoziţia este precedat, în mod necesar, de un complex de acte şi activităţi
procesuale de natură să pregătească soluţia finală. Asemenea acte au, prin natura lor, caracterul unor
acte administrative.
Eugen Herovanu consideră că, şi alte acte, alături de hotărîre, dobîndesc atributul de
„jurisdicţionale”. În această categorie sunt incluse:
a) actele de administraţie interioară în legătură cu activitatea jurisdicţională a magistratului, în care
ar intra diverse măsuri dispuse de judecător, din oficiu sau la cerere, cum ar fi punerea sigiliilor,
b) actele ce pregătesc hotărîrea sau care dezleagă diverse chestiuni în legătură cu lucrările
întocmite între cerere şi hotărîre.
Toate acestea constituie acte jurisdicţionale în sens larg.

Referirea noastră la conţinutul jurisdicţiei nu ar fi completă fără formularea unor succinte

consideraţii şi cu privire la ctivitatea realizată de judecător în cadrul proceurii necontencioase (Codul
deprocedură civilă consacră, în Cartea a III-a, unele dispoziţii generale privitoare la procedurile
necontencioase).
Jurisdicţia necontencioasă îşi are originea în dreptul roman. La început, atribuţiile cu caracter
neconteincios au fost încredinţate notarilor, iar apoi magistraţilor.
Conceptul de jurisdicţie determină ceea ce în dreptul modern denumim jurisdicţie conteincioasă,
deoarece funcţia esenţială a jurisdicţiei este soluţionarea unui litigiu în care intervin părţi cu interese
contrare. Jurisdicţia graţioasă sa jurisdicţia voluntară sunt sintagme adoptate de-a lungul timpului
tocmai pentru a demarca jurisdicţia propriu-zisă (conteincioasă) de jurisdicţia necontencioasă.
Delimitarea jurisdicţiei contencioase de jurisdicţia graţioasă sau voluntară prezintă importanţă teoretică
şi practică şi în determinarea naturii juridice a actelor adoptate în cadrul procedurii necontencioase.
În realizarea unei demarcaţii pertinente între jurisdicţia contencioasă şi cea graţioasă este
prezenţa sau, dimpotrivă, absenţa unui litigiu. Existenţa unei pretenţii ce antrenează un litigiu între
două părţi relevă acţiunea procedurii contencioase. Jurisdicţia graţiosă se caracterizează prin absenţa
unui litigiu, şi, pe cale de consecinţă, a unor părţi cu interese contrare. În cadrul acestei proceduri,
cererea adresată judecătorului nu se îndreptă împotriva unui adversar. De aceea se spune că procedura
necontencioasă este lipsită de părţi. De remarcat că, prezenţa unei persoane străine pentru a da anumite

4
informaţii sau pentru a lămuri unele aspecte ale cauzei nu transformă automat procedura graţioasă într-
una contencioasă.
Avînd în vedere elementele formale ale procedurii graţioase, unii autori au tras şi concluzii cu
privire la rolul judecătorului în această materie. Se consideră că în procedura graţioasă judecătorul are
o largă putere de decizie, ce se bazează mai degrabă pe motive de oportunitate, iar acţiunea sa intră în
sfera dreptului administrativ.
Hotărîrea pronunţată are un caracter declarativ, spre deosebire de cea adoptată în procedura
contencioasă, în care sentinţa are un caracter declarativ de drepturi, constitutiv sau în condamnare. În
aceste condiţii, hotărîrea pronunţată în procedura necontencioasă este rezultatul unor verificări sumare,
formale şi nu se bazează pe cercetare a fondului dreptului.
5. Felurile jurisdicţiei

Jurisdicţia este susceptibilă de a fi clasificată după mai multe criterii. Aceste criterii se referă la
prezenţa intereselor contrarii la materia supusă judecăţii, la întinderea atribuţiilor şi la normalor
juridice sau principiile aplicabile.

a. Jurisdicţia contencioasă şi jurisdicţia graţioasă sau voluntară

Este una dintre cele mai importante clasificări ale jurisdicţiei. O atare clasificare este făcută implicit
de Codul de procedură civilă printr-o reglementare aparte a materiei procedurii necontencioase.
Jurisdicţia contencioasă reprezintă principala componentă a activităţii desfăşurate de organele
judiciare.
În trecut, după înfiinţarea notariatelor de stat, un număr important de atribuţii ce tradiţional
aparţineau jurisdicţiei graţioase au fost trecute în competenţa organelor notariale.
Notarii publici păstrează şi în noua reglementare o serie din atribuţiile necontencioase, cum sunt cele
specifice procedurii succesoriale notariale.
Pe de altă parte, se constată şi amplificare a tribuţiilor necontencioase conferite prin lege instanţelor
judecătoreşti. Intră în această categorie procedura privind înregistrarea partidelor politice, precum şi
unele atribuţii de publicitate mobiliară şi imobiliară.
b. Jurisdicţia civilă, penală, administrativă şi constituţională

Criteriul distinctiv al acestei diviziuni este materia supusă judecăţii. Jurisdicţia civilă şi penală este
competenţa aceloraşi organe judiciare. Deosebirea dintre ele estedeterminată de natura diferită a
cauzelor supuse judecăţii: jurisdicţia civilă are ca obiect o pretenţie civilă iar jurisdicţia penală o faptă
cu caracter penal.
Restabilirea ordinii de drept se realizează în mod diferit în cele două procese: prin constrîngerea
patrimonială a debitorului, respectiv prin mijlocirea executării silite, în materie civilă şi prin mijlocirea
executării silite, în materie civilă şi prin aplicarea de pedepse, în materie penală. Pe de altă parte,
evidenţiem că acţinea penală aparţine statului, în timp ce acţiunea civilă revine, de regulă, titularului
unui drept subiectiv sau unui interes legitim (persoană fizică sau juridică).
Există deosebiri între cele două jurisdicţii şi în legătură cu incidenţa unor principii diferite în
materiile supuse judecăţii. Asemănările şi deosebirile dintre jurisdicţia civilă şi penală derivă din
natura raporturilor juridice deduse în judecată.

5
 O componentă importantă a jurisdicţiei o constituie conteinciosul administrativ. Jurisdicţia
administrativă se realizează în prezent, în România, tot de instanţele judecătoreşti de drept comun,
chiar dacă competenţa şi procedura urmează şi unele reguli specifice, înfiinţarea imitentă a tribunalelor
administrative va conduce la crearea unei veritabile jurisdicţii administrative.
Jurisdicţia constituţională se realizează printr-un organ specializat al statului-Curtea
Constituţională- care, în sistem legislaţiei române, nu face parte din structura organelor judiciare
propriu-zise. Ea are ca scop exercitarea unui control asupra constituţionalităţii legilor (art.146 din
Constituţie). În majoritatea ţărilor europene controlul constituţionalităţii legilor se exercită prin organe
specializate (Spania, Portugalia, Italia, Germania, Austria, Rusia, Polonia).

c. Jurisdicţia de drept comun şi jurisdicţia specială

Distincţia dintre jurisdicţia de drept comun şi jurisdicţia specială se întemeiază pe amplitudinea

atribuţiilor conferite diferitelor autorităţi judiciare.
Jurisdicţia de drept comun (ordinară) are atribuţii ce se răsfrîng asupra tuturor cauzelor civile. Din
sfera jurisdicţiei de drept comun pot fi suatrase anumite cauze doar în temeiul unei dispoziţii legale
exprese. Jurisdicţia specială are o sferă de acţiune limitată. Ea se întinde doar cauzelor ce-i sunt
atribuite în baza unei legi speciale.
Există un interes nu doar teoretic, ci şi practic în delimitarea jurisdicţiei ordinare de jurisdicţiile
speciale. Subliniem în această privinţă următoarele note distinctive:
- jurisdicţia de drept comun se caracterizează prin plenitudine de atribuţii. În schimb,
jurisdicţiile speciale au o competenţă limitată la cazurile şi materiile expres determinate de
lege;
- jurisdicţia de drept comun realizează atît judecata, cît şi funcţia execuţională. Jurisdicţiile
speciale nu includ, de regulă, şi a ctivitatea execuţională;
- jurisdicţia de drept comun se caracterizează printr-o procedură complexă, reglementată de
Codul de procedură civilă; jurisdicţiile speciale beneficiază de o procedură simplificată,
dar care se completează cu regulile dreptului comun în materie;
- jurisdicţia de drept comun include în sfera sa şi regulile procedurii necontencioase,
jurisdicţiile speciale nu au o atare competenţă.
O ultimă precizare ce se impune este aceea că jurisdicţiile speciale sunt distincte de jurisdicţiile
extraodinare. Jurisdicţiile extraodinare sunt acelea create expres de lege în scopul soluţionării unei
cauze concrete sau privind o anumită persoană. Ele au un caracter discriminatoriu şi pot conduce la o
judecată arbitrară, contrară principiilor de drept, fiind determinată adeseori de considerente de ordin
politic sau de oportunitate. De aceea, art.126 alin 5 din Constituţie interzice înfiinţarea de instanţe
extraodinare.

d. Jurisdicţia de drept şi jurisdicţia în echitate

După regulile aplicabile litigiului supus judecăţii se distinge în literatura de specialitate şi între
jurisdicţia de drept şi jurisdicţia în echitate.
Jurisdicţia de drept se caracterizează prin preexistenţa unor reglementări juridice pe care judecătorul
trebuie să le aplice în activitatea sa.

6
 Funcţia judecătorului este fundamental diferită în cadrul celor două jurisdicţii. În cazul jurisdicţiei de
drept, judecătorul aplică legi preexistente, funcţia de elaborare a actelor normative aparţinînd autorităţii
legislative. Dimpotrivă, în cazul jurisdicţiei în echitate, judecătorul aplică reguli de echitate ce sunt şi o
creaţie a jurisprudenţei.
În opinia unor autori se consideră chir că judecătorul creează dreptul; crearea dreptului şi aplicarea sa
la un caz concret are loc în acelaşi moment (al judecăţii).

Capitolul II. JURISDICŢIA CA SERVICIU PUBLIC

În societăţile moderne, justiţia este o funcţie fundamentală a statului, iar administrarea ei

reprezintă unul din atributele esenţiale ale puterii suverane. Această funcţie implică existenţa unor
structuri statale 8servicii publice) apte să realizeze activitatea jurisdicţională. Un atare serviciu public
trebuie organizat pe baza unor principii proprii, funcţionale şi autonome.
O prezentare a structurii organelor judiciare nu este posibilă fără investigarea principiilor ce stau
la baza constituirii şi funcţionării lor. Principiile organizării judiciare reprezintă reguli esenţiale ale
funcţionării optime a structurilor statale abilitate să realizeze actul de justiţie.

Principiile organizării judecătoreşti

Doctrina nu este unanimă în ceea ce priveşte determinarea principiilor de organizare a sistemului

judiciar. Există nele principii ce se află într-o legătură indisolubilă cu organizarea sistemului judiciar
dar care vizează mai degrabă funcţionarea acestuia şi însăşi democratismul şi umanismul sistemului
procesual, fie el cel civil sau penal.
Printre aceste principii, care sunt importante pentru studiul organizării judecătoreşti, menţionăm:
accesul liber la justiţie, independenţa judecătorilor, inamovibilitatea, egalitatea în faţa justiţiei şi
gratuitatea justiţiei.

A. Justiţia constituie monopolul de stat

Potrivit art.126 alin.1 din Constituţie, „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”. Textul constituţional menţionat se
regăseşte, într-o formulare parţial diferită, şi în unele dispoziţii ale Legii nr.304/2004 privind
organizarea judiciară. Astfel, potrivit art.1 alin.1 din Legea nr. 304/2004, „Puterea judecătorească se
exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.
Textele menţionate au semnificaţia recunoaşterii deplinei competenţe a instanţelor judecătoreşti
în soluţionarea cauzelor civile, comerciale, de muncă, de familie, administratrive, penale, precum şi în
celelalte litigii pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă.
De la regula potrivit căreia justiţia constituie monopol de stat există şi o excepţie, anume aceea a
arbitrajului reglementat de Codul de procedură civilă. Arbitrajul se caracterizează prin alcătuirea sa din
simpli particulari desemnaţi de către părţi; arbitrii nu sunt iînvestiţi cu autoritatea funcţiei statale de
magistrat. De aceea se spune că ne aflăm practic în prezenţa unui mod de „justiţie particulară”. Această
jurisdicţie nu este însă lipsită de orice autoritate, căci legea îi recunoaşte deciziei arbitrale efectele unei
hotărîri judecătoreşti definitive.

7
 Mai mult, hotărîrea arbitrală definitivă şi învestită cu formulă executorie se poate aduce la
îndeplinire întocmai ca şi o hotărîre judecătorească. Formula executorie se acosrdă însă de către
instanţa de judecată. Prin urmare, arbitrii nu pot impune, fără concursul instanţelor judecătoreşti,
executarea silită. De aceea, se apreciază că arbitrajul constituie o excepţie parţială de la principiul
conform căreia justiţia este monopol de stat, arbitrilor legea le recunoaşte numai jurisdictio, nu şi
imperium.

B. Autonomia instanţelor judecătoreşti

Autonomia instanţelor judecătoreşti este un principiu organizatoric important ce decurge implicit

din autonomia funcţiei jurisdicţionale. O delimitare funcţională a atribuţiilor statale nu ar fi practic
posibilă fără o autonomie organică.
Autonomia instanţelor judecătoreşti este garantată atît prin independenţa, imparţialitatea şi
inamovibilitatea judecătorilor cît şi printr-o riguroasă delimitare a atribuţiilor ce revin legislativului şi
executivului. Această delimitare de atribuţii a rezultat şi prin dezvoltările precedente şi este studiată
aprofundat la alte discipline juridice.
Pentru ca autonomia instanţelor judecătoreşti să fie reală şi efectivă ea trebuie să mai beneficieze
de structuri organizatorice funcţionale, inclusiv de organe proprii de conducere administrativă, precum
şi de un buget distinct. Într-un sistem judiciar eficient autonomia financiară reprezintă o componentă
esenţială. Bugetul justiţiei nu trebuie să fie lăsat la discreţia executivului sau al legislativului, pentru că
altminteri s-ar crea o profundă distorsiune în echilibrul ramurilor puterii de stat. O soluţie optimă ar
putea fi, formarea unui buget calculat într-o cotă procentuală din bugetul naţional.
Autonomia financiară este o garanţie a unei justiţii democratice şi în această direcţie nici un efort
nu poate fi considerat inutil. Doar cu o autonomie efectivă se poate promova „forţa dreptului” şi
înlătura tendinţele de ignorare şi de subminare a statului de drept.
Pentru o bună funcţionare a autorităţii judiciare mai este necesar ca instanţele să fie încadrate şi
cu un număr sifiecient de magistraţi. Se consideră uneori că un raport optim ar fi acela de un judecător
la 7000 de locuitori. În practică acest raport diferă foarte mult de la o ţară la alta.
Şi în această privinţă, noile noastre reglementări au găsit soluţii raţionale. Potrivit art.120 alin 2
din Legea nr.304/2004, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi preşedinţii curţilor de apel
împreună cu ministrul justiţiei, procurorul general al Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie sau, după caz, procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie analizează anual
volumul de activitate al instanţelor şi parchetelor şi, în funcţie de rezultatele analizei, iau măsuri pentru
suplimentarea sau reducerea numărului de posturi, cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii.

C. Principiul independenţei judecătorilor

Potrivit art.124 alin.3 din Constituţie. „Judecătorii sunt independenţi şi se supin numai legii”.
Independenţa este necesară pentru a asigura imparţialitatea judecătorului faţă de părţile din proces. De
aceea, atitudinea judecătorului în cadrul procedurii judiciare trebuie să fie neutră faţă de poziţia şi
interesele părţilor litigante. Se poate afirma chiar că imparţialitatea judecătorului reprezintă o
caracteristică esenţială a activităţii judiciare şi însuşi fundamentul funcţiei judiciare. Imparţialitatea
este, în mod inevitabil, o consecinţă a principiului independenţei judecătorilor şi al supunerii lor nunai
faţă de lege.
8
 O altă regulă, de maximă importanţă, a fost consacrată în mod expres şi de Carta europeană
privind statutul judecătorilor. Potrivit pct.4.3. din această Cartă, „Judecătorul sau judecătoarea trebuie
să se abţină de la orice comportament, act sau manifestare de natură a altera în mod efectiv încredrea în
imparţialitatea şi independenţa lor”.
Principiul independenţei judecătorului ăşi găseşte aplicare numai în activitatea de judecată. Sub
aspect organizatoric şi administrativ judecătorii se află sub autoritatea organelor de conducere
judiciară.
Independenţa judecătorului nu poate fi concepută în lipsa unor garanţii legale corespunzătoare,
cum ar fi:

- existenţa unui control judiciar adecvat de natură să asigure respectarea legalităţii şi să

garanteze independenţa judecătorilor;
- publicitatea dezbaterilor;
- secretul deliberării;
- inamovibilitatea judecătorilor;
- răspunderea disciplinară a judecătorilor;
- autonomia instanţelor judecătoreşti faţă de toate celelalte autorităţi statale.

Un rol deosebit de omportant în asigurarea independenţei judecătorilor revine Consiliului

Superior al Magistraturii. Legea nr.303/2004 privind statutul magistraţilor cuprinde statuări importante
în această privinţă. Astfel, potrivit art.74 alin.1 din acest act normativ, „Consiliul Superior al
Magistraturii, garant al independenţei justiţiei, are dreptul şi obligaţia de a apăra corpul magistraţilor şi
pe membrii acestuia împotriva oricărui act care ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea
magistratului în înfăptuirea actului de justiţie ori crea suspiciuni cu privire la acestea”.
Legea îi conferă şi magistratului posibilitatea de a se adresa Consiliului Superior al
Magistraturii, spre a lua măsurile necesare, ori de cîte ori consideră că „independenţa şi activitatea îi
sunt afectate în orice mod prin acte de imixtiune în activitatea judiciară sau de influenţare a evoluţiei
sale profesionale, art.74 alin.2 din Legea nr.303/2004.

D. Principiul inamovibilităţii judecătorilor

Inamovibilitatea judecătorilor constituie unul din cele mai importante principii ale organizării
justiţiei într-un stat democratic şi de drept. Imparţialitatea şi independenţa judecătorilor nu poate fi
asigurată într-un stat care nu admite principiul inamovibilităţii.
Principiul inamovibilităţii constituie o cucerire relativ modernă a dreptului. Problema
independenţei magistraturii şi a inamovibilităţii judecătorului este esenţială şi de interes universal. De
aceea ea a format obiect de reglementare şi din partea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Astfel, la cel de-al
şaptelea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentelor aplicate delicvenţilor,
organizat la Milano între 26 august 1985, au fost iniţiate două documente internaţionale foarte
importante; ele au fost confirmate de Adunarea Generală prin Rezoluţiile nr.40/32 din 29 noiembrie
1985 şi 40/146 din 13 decembrie 1985.
Legislaţiile statelor membre ale ONU trebuie să ţină seama de aceste importante documente
internaţionale, fapt pentru care este util să facem succinte referiri la conţinutul lor. În primul rînd, din
9
cuprinsul rezoluţiilor amintite se desprinde cu claritate relaţia de conexitate necesară care există între
independenţa magistraturii şi imparţialitatea judecătorilor.
Între independenţa magistraturii, imparţialitate, noţiune legată chiar de ideea de justiţie, şi
inamovibilitate există o interconexiune evidentă; acesta fiind triomul unei veritabile şi eficiente justiţii:
independenţă, imparţialitate şi inamovibilitate.
Constituţia României, fidelă principiilor statului de drept, dar în egală măsură şi principiilor
dreptului internaţional, a consacrat în art.125 alin.1 inamovibilitatea judecătorilor. Potrivit textului
constituţional amintit: „Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile
legii”. Asupra acestei reglementări este necesar să subliniem mai întîi că prin inamovibilitate se
înţelege acel beneficiu al legii care le conferă judecătorilor stabilitate în funcţie: judecătorii, o dată
învestiţi în funcţie, nu mai pot fi revocaţi, transferaţi sau suspendaţi decît în condiţii excepţionale.
Modul de învestire în funcţie-alegere sau numire-nu este prin el însuşi de natură să asigure
imparţialitatea judecătorilor. Mai este necesar ca magistraţii să fie constituiţi într-un corp profesional şi
avansaţi pe criterii de competenţă, iar răspunderea lor disciplinară să intervină numai în condiţii care
justifică declanşarea unei atări proceduri. O temeinică pregătire profesională şi imparţialitatea
judecătorilor sunt cerinţe esenţiale ale bunei funcţionări a autorităţii judecătoreşti într-un stat de drept,
fără îndeplinirea acestor condiţii nu se poate vorbi de o reformă reală a justiţiei.

E. Permaneţa şi caracterul sedentar al organelor judiciare

Jurisdicţiile sunt permanente în sensul că justiţia se înfăptuieşte fără întrerupere, cu excepţia

zilelor declarate nelucrătoare şi a vacanţelor judecătoreşti. Acest mod de funcţionare a instanţelor
judecătoreşti contribuie şi la realizarea principiului continuităţii în procesul civil şi penal.
Vacanţa judecătorească nu constituie o veritabilă întrerupere a cursului justiţiei întrucît şi în
această perioadă se soluţionează anumite cauze civile şi penale. Vacanţa judecătorească este de două
luni şi are loc în perioada 1 iulie-31 august al fiecărui an calendaristic.
Potrivit art.146 din Legea nr.92/1992 „activitatea de judecată a instanţelor va continua:
- în materie penală, pentru cauzele cu arestaţii
- în alte materii, pentru cauzele privind obligaţiile de întreţinere de orice fel, asigurarea
dovezilor, cererile de ordonanţă preşedenţială, precum şi în late cauze considerate urgente,
potrivit legii, sau apreciate ca atare de instanţă”.

La Curtea Supremă de Justiţie, în perioada vacanţei judecătoreşti se soluţionează:

- în materie penală, cauzele cu arestaţi
- în toate materiile, cauzele considerate urgente potrivit legii sau apreciate astfel de Curtea
Supremă de Justiţie.

Jurisdicţiile sunt sedentare în sensul că toate instanţele funcţionează într-o localitate prin lege
unde au un sediu stabil şi cunoscut.
Caracterul sedentar al justiţiei nu înseamnă că instanţa este lipsită de posibilitatea efectuării unor
activităţi procesuale în afara sediului, cum ar fi în cadrul cercetării la faţa locului. Principiul enunţat îşi
are aplicaţie nu numai în privinţa jurisdicţiei ordinare, ci şi a jurisdicţiilor speciale.
10
 F. Colegialitatea organelor judiciare

Principiul colegialităţii are conotaţii deosebite în opera de înfăptuire a justiţiei. El omplică

alcătuirea completului din doi sau mai mulţi judecători.
Colegialitatea are de partea sa argumente deduse din: calitatea superioară a lucrărilor îndeplinite
de doi sau de mai mulţi magistraţi; o redusă posibilitate de influenţare din exterior a magistraţilor, o
mai bună pregătire a judecătorilor tineri, care intră în complete cu magistraţi avînd o mai mare
experienţă. Sistemul nostru judiciar este dominat de principiul colegialităţii. În prezent, potrivit art.57
alin.1 din Legea nr.304/2004, cauzele se judecă în primă instanţă în complet format din doi judecători.
Apelurile şi recursurile se judecă în complet format din trei judecători, art.57 alin.2 din Legea
304/2004.
Există toruşi, prin excepţie de la regulile enunţate, şi cauze care se soluţionează în fond de către
un singur judecător. Astfel, potrivit art.57 alin.1 din Legea 30472004 se judecă de către un singur
judecător:
- cererile privind pensii de întreţinere, cererile privind înregistrările şi rectificările în
registre de stare civilă, cererile privind încuviinţarea executării silite, învestirea cu formulă
executorie şi luarea unor măsuri asiguratorii;
- cererile de ordonanţă preşedenţială;
- acţiunile posesorii;
- plîngerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor şi de aplicare a
sancţiunilor contravenţionale;
- somaţia de plată;
- reabilitarea;
- constatarea intervenţiei amnistiei ori graţierii;
- percheziţia şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale.

Conflictele de muncă şi asigurări sociale se soluţionează în primă instanţă, de un complet

constituit din doi judecători şi doi asistenţi judiciari.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă cauzele de competenţa sa în complet format de trei
judecători din aceeaşi judecători din aceeaşi secţie. Dacă numărul de judecători necesari formării
completului de judecată nu se poate asigura, acesta va fi constituit cu judecători de la celelalte secţii ,
desemnaţi de către preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În afara completelor de judecată ale scţiilor, la instanţa supremă funcţionează şi un complet
format din 9 judecători şi care este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele instanţei supreme, iar
în lipsa acestora, de către un preşedinte de secţie sau de un judecător desemnat în acest scop de
preşedintele sau vicepreşedintele ÎnalteiCurţi de Casaţie şi Justiţiei.
Normele procedurale privitoare la compunerea instanţei au un caracter imperativ iar
nerespectarea lor atrage după sine casarea hotărîrii pronunţate.

G. Principiul dublului grad de jurisdicţie.

11
 Activitatea judecătorului nu poate fi considerată infailibilă. Ca orice operă umană, şi activitatea
de judecată poate determina soluţii greşite, fie ca urmare a aprecierii eronate a faptelor, intrpretării
necorespunzătoare a legii, nesincerităţii martorilor sau a altor împrejurări. De aceea, în majoritatea
sistemelor de drept s-au adoptat norme organizatorice de natură a exercita un control ierarhic asupra
hotărîrilor pronunţate.
În acest scop, instanţele judecătoreşti au fost grupate două cîte două, de aşa manieră încît o cauză
soluţionată de un tribunal să poată fi cercetată din nou de către un lat organ judiciar. Instanţa care
exercită controlul trebuie să fie întotdeauna o jurisdicţie de grad diferit. Pentru realizarea funcţiei de
control, instanţele judecătoreşti sunt organizate într-un sistem ierarhic, astfel că, în principiu doar
instanţele superioare pot exercita, în limitele determinate de lege, controlul asupra soluţiilor pronunţate
de organele judiciare situate la baza acestei structuri. Judecata în trepte sau ierarhii de instanţe diferite
reprezintă o judecată în grade de jurisdicţie.
Judecata în fond şi judecata în apel sunt expresii procesuale ale înfăptuirii celor două grade de
jurisdicţie. Acest mod de organizare are o raţiune puternică, căreia este aproape imposibil să i se aducă
critici pertinente.
Calitatea actului de justiţie depinde în mod hotărîtor de pregătirea profesională a judecătorilor şi
de tăria lor de caracter. Un judecător experimentat, cu o bună pregătire profesională şi cu o forţă
morală adecvată, va reuşi în toate cazurile să evite presiunile politice ori de altă natură la care ar putea
di supus. Iată de ce principiul dublului grad de jurisdicţie este cel mai eficient sistem al garantării unei
optime justiţii.

J. Specializarea instanţelor judecătoreşti

În ţara noastră funcţia jurisdicţională se realizează de către instanţele judecătoreşti. În cadrul

sistemului nostru judiciar nu au funcţionat, în ultimile decenii, instanţe specializate. Aceeaşi instanţă
judeca atît cauzele civile, cît şi cele penale, comerciale sau de altă natură.
Existenţa unor secţii specializate la Curtea Supremă de Justiţie, la curţile deapel şi la tribunale
nu contravenea principiului enunţat, căci judecătorii puteau fi trecuţi dela o secţie la alta. Legea
nr.304/2004 prevede organizarea unor tribunale pentru minori şi familie, a unor tribunale de muncă şi
asigurări sociale, a unor tribunale comerciale şi a unor tribunale administrativ-fiscale. Tribunalele
specializate vor începe să funcţioneze cel mai tîrziu la data de 1 ianuarie 2008.
Datele concrete la care urmează să funcţioneze instanţele specializate se stabilesc, în mod
eşalonat, prin ordin al ministrului justiţiei. Pînă la înfiinţarea tribunalelor specializate toate judeţele şi
în municipiul Bucureşti, în cadrul tribunalelor de drept comun vor funcţiona secţii sau complete
specializate.

I. Constituirea instanţelor judecătoreşti într-un sistem ierarhic

Doctrina occidentală enunţă printre principiile de organizare a sistemului judiciar şi pe acela al

aşezării instanţelor judecătoreşti într-o structură piramidală, ierarhică. Orice sistem judiciar este
constitit dintr-o multitudine de instanţe. Acestea nu sunt organizate numai pe linie orizontală, ci şi într-
un sistem piramidal, singurul care este de natură a asigura afirmarea şi aplicarea principiului celor două
12
grade de jurisdicţie. În majoritatea statelor democratice principiul dublului grad de jurisdicţie se
realizează prin intermediul unor curţi de apel, instanţe ce se află într-o poziţe superioară în raport cu
instanţele cărora legea le recunoaşte o competenţă de fond (de primă instanţă). De asemenea, sistemele
judiciare au în vîrful ierarhiei lor şi o curte sau un tribunal suprem, al cărui rol primordial este acela de
a asigura o jurisprudenţă unitară pe întreg teritoriul ţării.
Judecătorii care alcătuiesc structurile judiciare dintr-un stat democratic se află şi ei într-o poziţie
ierarhică în raport cu judecătorii de la instanţele inferioare. Unii dintre judecători ocupă chiar funcţii de
conducere în cadrul unor curţi şi tribunale. O atare ierarhie există şi în privinţa membrilor Ministerului
Public, ea avînd un caracter diferit faţă de cea care-i vizează pe judecători.
Aşadar, ierarhia judiciară este fundamental diferită de cea existentă în domeniul administraţiei
publice. Funcţionarul administrativ nu este stăpînul propriei sale decizi, căci el trebuie să dea socoteală
superiorului său pentru modul în care a acţionat. În schimb, judecătorul nu se află într-o asemenea
situaţie, el fiind dimpotrivă, stăpînul propriei sale decizii, astfel că el nu este chemat să răspundă sau să
dea explicaţii superiorului pentru decizia adoptată într-un proces civil, penal sau de altă natură.

K. Accesul liber la justiţie

Accesul liber la justiţie constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem judiciar
democratic fiind consacrat într-un număr important de documente internaţionale, astfel că el reprezintă
semnificaţii deosebite şi pentru dreptul procesual, dar şi pentru dreptul contituţional.
Orice condiţionare a accesului liber la justiţie ar prezenta o nesocotire a unui principiu
constituţional fundamental şi a unor standarde internaţionale universale în orice democraţie reală. Pe
plan procesual, accesul liber la justiţie se concretizează în prerogativele pe care le implică dreptul la
acţiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de ordinea juridică oricărei persoane fizice sau
juridice.

L. Egalitatea în faţa justiţiei

Principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei are o consacrare internaţională implicită. Egalitatea
părţilor în faţa justiţiei implică respectarea următoarelor exigenţe procedurale:
a. judecarea proceselor pentru toţi cetăţenii trebuie să se realizeze de aceleaşi organe şi în
conformitate cu aceleaşi reguli de drept procesual.
b. Aceleaşi drepturi procedurale trebuie acordate tuturor părţilor, fără nici o deosebire.
Lgislaţii procesuale moderne nu instituie şi nucu nu pot institui restricţii sau privilegii faţă
de unele dintre părţile din proces.
c. Instanţa de judecată are obligaţia de a asigura un echilibru în situaţia procesuală a părţilor.
Ea este obligată să înştiinţeze părţile despre termenele de judecată, să comunice actele de
procedură prevăzute de lege, să lămurească părţile asupra drepturilor lor, să dea îndrumări
părţilor cu privire la drepturile şi obligaţiile ce le revin în proces, atunci cînd nu sunt
reprezentate de avocat sau de mandatari şi să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a
preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor cauzei
şi prin aplicarea corectă a legii.
13
 Într-un stat de drept şi social atorităţile publice trebuie să depună eforturi pentru ca egalitatea în
faţa justiţiei să fie efectivă şi nu formală.

M. Gratuitatea justiţiei

Înfăptuirea justiţiei implică unele cheltuieli importante din partea statului, dar şi dn partea
justiţiabililor.staul este obligat ă organizze serviciul public destinat a înfăptui justiţia, ceea ce înseamnă
asigurarea unor condiţii de muncă corespunzătoare necesare pentru organele de justiţie (sedii pentru
instanţe, mijloace materiale necesare pentru desfăşurarea judecăţilor în materie civilă şi penală etc.) şi
remunerarea adecvată a judecătorilor şi a funcţionarilor judecătoreşti (grefieri, aprozi, arhivari etc.).
Un rol important în asigurarea acestui principiu îi revine asistenţei judiciare, care este organizată
în cele mai multe state democratice şi care nu este de dată foarte recentă. Asistenţa judiciară cuprinde
două componente principale: ajutorul pentru accesul la serviciul public al justiţiei şi ajutorul privind
accesul la drept. Accesul la drept cuprinde, la rîndul său, servicii de informare şi de consultanţă în
cadrul procedurilor nejurisdicţionale.
Asistenţa judiciară mai cuprine şi alte componente secundare cum ar fi: acordarea de scutiri,
reduceri sau amînări pentru plata taxelor judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, asistenţa gratuită
printr-un avocat.
Dispoziţiile procedurae privitoare la acordarea asistenţei judiciare sunt de natură să asigure şi în
dreptul nostru o apărare adecvată a persoanelor lipsite de resurse materiale. În persepectiva unei
viitoare reglementări în materie ar trebui reflectat şi la posibilitatea unui sistem de asigurare după
modelul legislaţiei din alte ţări democratice.

ORGANIZAREA INSTANŢELOR JUDECĂTOEŞTI

Organizarea modernă a instanţelor judecătoreşti este rezultatul unei interesante evoluţii istorice.
Puterea judecătorească a dobîndit o organizare independentă doar în epoca modernă, respectiv o dată
cu afirmarea tot mai puternică în Anglia, Farnţa şi apoi în alte state occidentale a principiului separaţiei
puterilor în stat. Anterior, justiţia se contopea în practică cu funcţia executivă şi era înfăptuită adeseori
de aceleaşi organe.
Organizarea actuală a instanţelor judecătoreşti este guvernată de Legea nr. 304/2004. în prezent,
potrivit art.2 alin.2 din Lgea 304/2004, justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti:

a. judecătorii
b. tribunale
c. tribunale specializateţcurţi de apel
d. Înalta Curte DE Casaţie şi Justiţie.

Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică şi funcţionează în judeţe şi în sectoarele

municipiului Bucureşti. Numărul şi localităţile de reşedinţă ale judecătoriilor sunt prevăzute într-o

14
anexă la Legea privind organizarea judiciară. În prezent, în România funcţionează un număr de peste
180 de judecători.
În fiecare judeţ funcţionează un tribunal, instanţă cu personalitate juridică, care, de regulă, are
sediul în localitatea de reşedinţă a judecţului respectiv. U asemenea tribunal este organizat şi în
municipiul Bucureşti. Tribunalul municipiului Bucureşti funcţionează şi ca instanţă specializată pentru
judecarea cauzelor privind proprietatea intelectuală. Numărul total al tribunalelor este, în prezent, 42.
Potrivit art.34 din Lgea 304/2004, în cadrul tribunalelor funcţionează secţii pentru vauze civile şi
secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.
Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care funcţionează la nivelul fiecărui
judeţ şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ. Tribunalele
specializate sunt, tribunale pentru minori şi familie, tribunale de muncă şi asigurări sociale, tribunale
comerciale şi tribunale administratv-fiscale.
Instanţele specializate pot contribui la sporirea calitativă a actului de justiţie, precum şi la
soluţionarea rapidă a cauzelor date în competenţa sa.
Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică şi funcţionează într-o circumscripţie
cuprinzînd mai multe tribunale şi tribunale specializate. Numărul curţilor de apel, reşedinţele acestora,
precum şi tribunalele cuprinse în circumscripţiile respective sunt prevăzute în anexa Legii 304/2004. în
prezent funcţionează 15 curţi de apel, fiecare incluzînd în circumscripţia sa două pînă la şase tribunale.
În cadrul curţilor de aple funcţionează secţii pentru cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori
şi de familie, cauze de conteincios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări
sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte
materii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este singura instanţă din România şi are sedil în capitala ţării. Ea
are personalitate juridică şi funcţionează potrivit dispoziţiilor cuprinse în noua lege de organizare
judiciară. Potrivit acestei legi, instanţa supremă este organizată în patru secţii:

1. secţia civilă şi de proprietate inteletuală

2. secţia penală
3. secţia comercială
4. secţia de conteincios administrativ şi fiscal.

Instanţa supremă se compune dintr-unpreşedinte, un vicepreşedinte, 4 preşedinţi de secţii şi

judecători. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îşi desfăşoară activitatea în condiţiile determinate de lege,
şi în cadrul Secţiilor Unite şi ale unui complet format din 9 judecători, fiecare avînd competenţă
proprie.
Instanţa supremă mai cuprinde în structura sa: cancelaria direcţii, servicii şi birouri, cu personal
stabilit prin statul de funcţii.
Potrivit art. 19 din Lgea 304/2004, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, secţia penală, secţia
comercială şi secţia de conteincios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă
recursurile împotriva hotărîrilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărîri, în cazurile prevăzute de
lege. Secţiile menţionate nu au competenţă de primă instanţă. În schimb, secţia penală a instanţei
supreme are atît o competenţă de fond, cît şi competenţă de recurs. Potrivit art.20 din Legea
nr.304/2004, secţia penală a instanţei supreme judecă:

15
 a. în primă instanţă, procesele şi cererile date prin lege în competenţa de primă instanţă a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie;
b. recursurile, în condiţiile prevăzute delege.
Secţiile Înaltei Curţi mai au şi competenţa de a soluţiona:

a. cererile de strămutare, pentru motivele prevăzute de codurile de procedură;

b. conflictele de competenţă, în cazurile prevăzute de lege;
c. orice alte cereri prevăzute de lege.

Completul de 9 judecători are o competenţă limitată la cazurile prevăzute de art.22 din Legea
304/2004. Potrivit primului aliniat al acestui text, completul de 9 judecători soluţionează recursurile şi
cererile în cauzele judecate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Cel
de-al doilea alineat al textului menţionat îi conferă instanţei supreme o competenţă diversă şi o
competenţă în materie disciplinară.
Atribuţiile Secţiilor Unite sunt statuate în art.23 din Legea 304/2004. potrivit acestui text, instanţa
supremă se constituie în secţii unite pentru:

a. judecarea recursurilor în interesul legii

b. soluţionarea, în condiţiile legii, a sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie
c. sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare.

Organizarea instanţelor militare

Organizarea instanţelor militare în ţara nostră nu este de dată relativ recentă. Existenţa
instanţelor într-un stat de drept nu este dezirabilă, deşi instituţia este cunoscută şi în alte ţări
democratice. Argumentele deduse din necesitatea unei specializări în domeniul infracţiunilor comise de
militari nu rezistă unei serioase analize.
Fără a intra în detalii, precizez că adeseori infracţiunile comise de militari prezintă aceleaşi
elemente ca şi cele săvîrşite de civili. Singura particularitate constă, cel mai adesea, în calitatea de
militar a autorului infracţiunii. Elementele tehnice de excepţie ce ar putea apărea în unele cazuri pot fi
clarificate de judecător printr-o expertiză de specialitate.
În prezent, instanţele militare sunt constituite în conformitate cu pevederile Legii nr. 54/1993.
potrivit art.2 din Legea pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare, structura acestor categorii
de instanţe este alcătuită din:
a. tribunale militare
b. tribunalul militar teritorial
c. Curtea Militară de Apel.

În prezent tribunalele militare funcţionează în oraşele Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara.

Parchetele militare funcţionează în prezent în oraşele anterior menţionate, precum şi în Bacău, Braşov,
Constanţa, Craiova, Ploieşti şi Tîrgu-Mureş.

16
 În municipiul Bucureşti îşi are sediul Tribunalul Militar teritorial, care funcţionează ca instanţă de
control judiciar. Legea îi recunoaşte acestei instanţe şi o competenţă de fond. Curtea Militară de Apel
îşi are, de asemenea, sediul în municipiul Bucureşti.
Judecătorii şi procurorii militari au calitatea de magistraţi şi fac parte din corpul magistraţilor. Ei au
şi calitatea de militari activi. Încălcarea normelor de disciplină militară atrage după sine răspunderea
magistraţilor în conformitate ce prevederile Regulamentului disciplinei militare. Săvîrşirea de abateri
disciplinare în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor în calitate de magistraţi angajează răspunderea
acestora în condiţiile şi după procedura prevăzută de Legea nr.304/2004.
Instanţele şi parchetele militare beneficiază de personal auxiliar, administrativ şi de serviciu. Ele
dispun şi de poliţie militară pusă în serviciul lor, în mod gratuit, de către Ministerul Apărării Naţionale.

Conducerea şi administrarea instanţelor judecătoreşti

Justiţia find serviciu public este firesc ca ea să beneficieze şi de o conducere corespunzătoare ce se

exercită în condiţiile prevăzute de legea de organizare judiciarp. Conducerea şi administrarea
instanţelor vizează doar latura organizatorică a activităţii, nu şi activitatea de judecată.
Cel mai important organ al administrării justiţiei este, în prezent, Consiliul Superior al
Magistraturii. Atribuţii privitoare la administrarea justiţiei au şi Ministerul Justiţiei, inspectorii
judecătoreşti, preşedinţii instanţelor şi alţi funcţionari publici ce fac parte din structura unor servicii
auxiliare.

Ministerul justiţiei

Organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei este reglementată prin H.G. nr.736/2003 care
menţionează în primul său articol că Ministerul Justiţiei este organul de specialitate al administraţiei
publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului., care asigură elaborarea,
coordonarea şi aplicarea strategiei şi a programului de guvernare în vederea bunei funcţionări a justiţiei
şi veghează la stricta aplicare a legii, în conformitate cu principiile democratice ale statului de drept.

Ministerul Justiţiei îndeplineşte următoarele funcţii:

1. de strategie, prin care se asigură cooperarea la fundamentarea şi elaborarea programului
de guveranare în domeniul justiţiei
2. de reglementare şi sinteză, prin care se asigură realizarea cadrului normativ şi instituţional
necesar pentru organizarea şi funcţionarea întregului sistem al justiţiei, pe baza strictei
aplicări a dispoziţiilor prevăzute de cOnstituţie şi de celelalte acte normative
3. de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului sau al Guvernului României,
reprezentarea pe plan intern şi extern în domeniul saă de activitate
4. de autoritate de stat, prin care se asigură aplicarea unitară şi respectare reglementărilor
legale privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor şi unităţilor care îşi desfăşoară
activitatea sub autoritatea sau în subordinea sa
5. de administrare, prin care se asigură administrarea patrimoniului său potrivit dispoziţiilor
legale.

17
 Funcţiile Ministerului Justiţiei se realizează prin intermediul atribuţiilor conferite de lege. Printre
cele mai semnificative atribuţii menţionăm:
a. asigură buna organizare şi funcţionare a justiţiei ca serviciu public şi veghează, potrivit
competenţelor sale, la respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale în
activitatea instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor, precum şi la exercitatea accesului liber şi
facil la justiţie
b. elaborează strategii, programe şi proiecte de acte normative în domeniul justiţiei şi participă la
corelarea legislaţiei interne cu normele de drept internaţional, în primul rînd cu domentele ONU,
ale OSCE şi ale Consiliului Europei, cu normele dreptului comunitar şi euroatlantic, precum şi
cu procedurile jurisdicţiilor internaţionale acceptate
c. examinează şi face propuneri referitoare la adaptarea legislaţiei pentru asigurarea compatibilităţii
cu obligaţiile asumate prin convenţii internaţionale la care România este parte; contribuie la
activitatea de armonizare a legislaţiei în procesul de integrare europeană şi euroatlantică
d. elaborează şi propune Guvernului, în colaborare cu celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, cu autorităţi sau instituţii publice interesate, instrumentele
juridice corespunzătoare pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor stabilite în sarcina statului
român prin convenţii internaţionale, hotărîri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, ale unor
tribunale penale internaţionale sau ale altor organisme internaţionale cu atribuţii jurisdicţionale
e. elaborează studii privind cadrul înţelegerilor internaţionale şi participă, în condiţiile legii, la
negocieri în vederea încheierii de convenţii internaţionale interesînd domeniul justiţiei, avizează,
în limitele competenţei sale, proiecte de convenţii internaţionale, anterior aprobării negocierii
lor, îndeplineşte sau asigură aducerea la îndeplinire a obligaţiilor ce revin Ministerului Justiţiei şi
instanţelor judecătoreşti, potrivit convenţiilor şi uzanţelor internaţionale
f. efectuează studii,analize şi documentări privind necesitatea iniţierii, completării sau modificării
unor acte normative din domeniul justiţiei, organizează şi coordonează activitatea din domeniul
saă de activitate, simplificare şi perfecţionare a legislaţiei din domeniul saă de activitate
g. constituie, potrivit legii, comisii de elaborare a proiectelor de coduri şi alte acte normative
complexe ce interesează domeniul justiţiei şi asigură, după adoptare, editarea şi publicarea
ediţiilor oficiale ale acestora
h. organizează examene sau concursuri în vederea admiterii în magistratură, examenele de
capacitate ale magistraţilor, precum şi cele de promovare în funcţie şi participă la examenele de
numireşi de capacitate ale notarilor publici, ale executorilor judecătoreşti şi ale personalului
propriu
i. conduce, îndrumă şi verifică activitatea privind executarea pedepselor privative de liberate
aplicate condamnaţilor şi a unor măsuri educative aplicate minorilor şi asigură condiţiile pentru
respectarea drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de lage pentru aceste categorii de persoane,
îndeplineşte atribuţiile prevăzute în Convenţia europeană asupra transferării persoanelor
condamnate şi în protocolul adiţional la aceasta, ratificate de România
j. îndeplineşte atribuţiile care îi sunt stabilite prin legea notarilor publici şi a activităţii notariale,
legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare, legea cetăţeniei române, republicată,, legea privind
executorii judecătoreşti, legea privind statutul funcţionarilor publici, legea bancară, dispoziţiile
legale cu privire la asociaţii şi fundaţii, precum şi cele referitoare la supravegherea Arhivei
Electronice de Garanţii Reale Mobiliare sau prin alte legi speciale

18
 k. coordonează, îndrumă şi controlează din punct de vedere administrativ şi metodologic activitatea
de expertiză tehnică judiciară, organizează examenele pentru atribuirea calităţii de expert tehnic
judiciar şi testează specialiştii, în condiţiile legii, asigură perfecţionarea pregătirii profesionale a
experţilor tehnici judiciari şi a specialiştilor
l. editează buletine informative, culegeri de acte normative şi de practică judiciară, precum şi de
alte materiale din domeniul saă de activitate.

O remarcă deosebită se impune şi în privinţa obligaţiilor ce revin Ministerului Justiţiei în direcţia

elaborării unor viitoare coduri şi acte normative complexe ce interesează domeniul justiţiei, precum şi
al compatibilizări legislaţiei româneşti cu dreptul comunitar şi cu celelalte documente internaţionale de
interes major.
Conducerea Ministerului Justiţiei este asigurată de ministrul justiţiei. În exercitarea atribuţiilor sale,
ministrul justiţiei emite ordine şi instrucţiuni. În activitatea de conducere a ministerului, ministrul
justiţiei este ajutat de 3 secretari de stat numiţi, potrivit legii, prin decizie a primului-ministru.
Ministerul Justiţiei are şi un sacretar general şi un secretar general adjunct, numiţi, în condiţiile legii,
prin ordin al ministrului justiţiei.

Consiliul Superior al Magistraturii

Constituţia din anul 1991 a creat un nou organism-Consiliul Superior al Magitraturii-cu

importante atribuţii privitoare la organizarea şi activitatea instanţelor judecătoreşti, precum şi cu privire
la statutul magistraţilor.
Potrivit art.133 alin.2 dinj Constituţie, C.S.M. este alcătuit din 19 membri din care:
a. aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validat desenat, aceştia fac parte din două secţii,
una pentru judecători şi alta pentru procurori, prima secţia este compusă din 9 judecători, iar cea
de-a doua din 5 procurori
b. 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului care se bucură de înaltă
reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat, aceştia participă numai la lucrările în plen
c. minstrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al
Parchetului de pe lîngă Curtea de Casaţie şi Justiţie.

Legea nr.317/2004 determină modul de alcătuire a celor două secţii ale C.S.M,astfel secţia pentru
judecători-în număr de 9 este alcătuită din:
- 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
- 4 judecători de la curţile de apel
- 2 judecători de la tribunale
- un judecător de la judecătorii.

Secţia pentru procurori-în număr de 5-a C.S.M. este alcătuită din:

a. un procuror de la Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
b. un procuror de la Parchetul Naţional Anticorupţie
c. un procuror de la parchetele de pe lîngă curţile de apel
d. un procuror de la parchetele de pe lîngă tribunale
e. un procuror de la parchetele d epe lîngă judecătorii.
19
 Membrii C.S.M. se aleg din rîndul judecătorilor şi procurorilor numiţi de Preşedintele României
şi care au o vechime de cel puţin 6 ani în funcţia de magistrat.
C.S.M. este condus de un preşedinte ajutat de un vicepreşedinte, aleşi pentru un mandat de un
an. Preşedintele are următoarele atribuţii:

a. reprezintă C.S.M. în relaţiile interne şi internaţionale

b. coordonează activitatea C.S.M. şi repartizează lucrările pentru plen şi secţii
c. prezidează lucrările C.S.M., cu excepţia cazului în care la lucrări participă
Preşedintele României
d. semnează actele emise de Plenul C.S.M.
e. sesizează Curtea Constituţională în vederea soluţionării conflictelor juridice
de natură constituţională dintre autorităţile publice
f. prezintă, în şedinţa publică a plenului, raportul anual asupra activităţii
C.S.M., care se transmite instanţelor şi parchetelor şi se dă publicităţii.

C.S.M. se întruneşte în plen şi în secţii ori de cîte ori este necesar, la convocarea preşedintelui, a
vicepreşedintelui sau a majorităţii membrilor plenului ori, după caz, ai secţiilor. Lucrările plenului
C.S.M. se desfăşoară în prezenţa a cel puţin 15 membri.

Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii

Menirea esenţială a C.S.M. este aceea de a apăra corpul magistraţilor şi membrii acestuia
împotriva oricărui act de natură să aducă atingere independenţei sau imparţialităţii magistratului în
înfăptuirea justiţiei ori să creeze suspiciuni cu privire la acestea. De asemenea C.S.M. apără reputaţia
profesională a magistraţilor, asigură respectarea legii şi a criteriilor de competenţă etică şi profesională
în desfăşurarea carierei profesionale a magistraţilor.
Plenul C.S.M. îndeplineşte atribuţii importante în domeniul:carierei magistraţilor, al recrutării,
evaluării, organizării şi funcţionării instanţelor şi al parchetelor.

C.S.M. în domeniul carierei are următoarele atribuţii:

1. propune Preşedintelui României numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie a judecătorilor

şi procurorilor, cu excepţia celor stagiari
2. propune Preşedintelui României numirea în funcţie şi revocarea din funcţie a
preşedintelui, vicepreşedintelui şi preşedinţilor de secţii al Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, a procurorului general al Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
a procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie, precum şi a adjuncţilor
acestora
3. dispune promovarea magistraţilor în funcţiile de execuţie
4. dispune promovarea magistraţilor în funcţiile de conducere din cadrul instanţelor şi al
parchetelor, în urma consultării magistraţilor din cadrul instanţelor şi parchetelor
respective
20
 5. numeşte judecătorii stagiari şi procurorii stagiari, pe baza rezultatelor obţinute la
examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii
6. eliberează din funcţie judecătorii stagiari şi procurorii stagiari
7. aprobă transferul magistraţilor
8. numeşte, pe perioade determinate, în posturi vacante, magistraţii de carieră, în condiţiile
legii
9. propune Preşedintelui României conferirea de distincţii pentru magistraţi, în condiţiile
legii.

C.S.M. exercită atribuţii importante şi în cadrul secţiilor sale, printre cele mai importante fiind şi
cele de ordin disciplinar (le vom discuta la capitolul răspunderea magistraţilor).

Ministrul Justiţiei

Aribuţiile ministrului justiţiei au fost reduse în mod considerabil prin noile reglementări
privitoare la organizarea judiciară şi la statutul magistraţilor. Majoritatea sarcinilor ce reveneau
Ministerului Justiţiei în legătură cu recuperarea magistraţilor şi cariera acestora, au fost preluate de
C.S.M.
Atribuţiile ministrului justiţiei sunt limitate la realizarea prerogativelor ce revin ministerului pe
care-l conduce, asigurînd buna organizare şi administrare a justiţiei ca serviciu public.
Ministrul justiţiei are atribuţii legate de stabilirea bugetului anual al instanţelor judecătoreşti
(avînd calitatea de ordonator principal de credite), asigurarea spaţiilor necesare pentru instanţe şi
parchete, numirea asistenţilor judiciari. Aceştea sunt numiţi de ministrul justiţiei, la propunerea
Consiliului Economic şi Social, dintre persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege.
De asemenea, numărul total de posturi de asitenţi judiciari şi repatizarea posturilor pe instanţe, în
raport cu volumul de activitate, se stabilesc prin ordin al ministrului justiţiei. Sancţiunile disciplinare se
aplică de ministrul justiţiei.

Conducerea instanţelor judecătoreşti

Instanţele de judecată, de orice grad, sunt conduse de către un preşedinte. Preşedinţii

tribunalelor, tribunalelor specializate şi ai curţilor de apel sunt ajutaţi, în activitatea lor de conducere,
de către 1-2 vicepreşedinţi.
Secţiile instanţelor judecătoreşti sunt conduse de către un preşedinte de secţie. Vicepreşedintele
instanţei este şi preşedintele uneia dintre secţii.
Preşedinţii şi vicepreşedinţii instanţelor judecătoreşti iau măsuri pentru organizarea şi buna
funcţionare a instanţelor pe care le conduc, asigură şi verifică respectarea obligaţiilor statutare şi a
reglementărilor de către judecători şi personalul auxiliar de specialitate.
În cadrul fiecărei instanţe judecătoreşti funcţionează un colegiu de conducere, care hotărăşte cu
privire la problemele generale de conducere a instanţei. Colegiul de conducere al curţii de apel exercită
şi acţiunea disciplinară, în condiţiile legii, avînd următoarea componenţă:

21
 1. la curţile de apel: preşedintele, vicepreşedinţii, judecătorii inspectori şi preşedinţii de secţii,
precum şi 1-2 judecători aleşi în adunarea generală a judecătorilor
2. la tribunale şi tribunale specializate: preşedintele, vicepreşedinţii şi preşedinţi de secţii, precum
şi 1-2 judecători aleşi în adunarea generală a judecătorilor
3. la judecătorii: preşedintele şi, după caz, vicepreşedintele şi preşedinţii de secţii, precum şi 1-2
judecători aleşi în adunarea generală a judecătorilor.

Legea conferă unele atribuţii importante generale ale judecătorilor. Aceste atribuţii sunt determinate
de art.54 din Legea nr. 304/2004 după cum urmează:
1. dezbat activitatea desfăşurată de instanţe
2. aleg membrii C.S.M.
3. dezbat probleme de stat
4. analizează proiecte de acte normative, la solicitarea ministrului justiţiei sau a C.S.M.
5. formulează puncte de vedere la solicitarea C.S.M.
6. îndeplinesc alte atribuţii prevăzute de lege sau regulamente.

Conducerea instanţei supreme este asigurată de preşedinte, vicepreşedinte şi colegiul de conducere.,

alcătuit din preşedinte, vicepreşedinte, preşedinţii de secţii şi din 5 judecători aleşi pe o perioadă de 5
ani în adunarea generală a jdecătorilor.
Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are următoarele atribuţii:
a) aprobă Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativ, precum şi statele
de funcţii şi de personal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
b) recomandă Plenului C.S.M. numirea la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a judecătorilor în
funcţie, cărora le expiră mandatul de 6 ani
c) propune C.S.M. numirea, promovarea, transferul, suspendarea şi încetarea din funcţie a
magistraţilor-asistenţi
d) organizează şi supraveghează rezolvarea petiţiilor, în condiţiile legii
e) exercită acţiunea disciplinară împotriva preşedintelui, vicepreşedintelui, preşedinţilor de
secţii, judecătorilor şi magistraţilor-asistenţi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum
şi împotriva preşedinţilor curţilor de apel
f) propune proiectul de buget al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
g) exercită alte atribuţii prevăzute de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea
administrativă a Î.C.C.J.

Hotărîrile colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se adoptă cu votul

majorităţii mambrilor săi. Unele atribuţii importante au fost conferite de lege adunării generale a
judecătorilor de la Î.C.C.J.

Adunarea generală a judecătorilor se întruneşte pentru:

a. aprobarea raportului anual de activitate, care se dă publicităţii
b. aprobarea bugetului Î.C.C.J.,cu avizul consultativ al Ministerului Finaţelor Publice
22
 c. alegerea celor 2 membri pentru C.S.M.

Personalul auxiliar de specialitate

Toate instanţele judecătoreşti şi toate parchetele au în structura lor următoarele compartimente:

a. registratură
b. grefă
c. arhivă
d. biroul de informare şi relaţii publice
e. biblioteca.

Curţile de apel şi parchetele de pe lîngă aceste curţi, Î.C.C.J., Parchetul de pe lîngă Î.C.C.J. şi
Parchetul Naţional Anticorupţie au de asemenea, în structura lor un compartiment de documentare şi
un compartiment de informatică juridică, cîte un departament economico-financiar şi administrativ,
condus de un manager economic.
Aceste structuri organizatorice au rol important în înfăptuirea corespunzătoarea a actului de justiţie,
deşi nu participă în mod nemijlocit la realizarea funcţiei jurisdicţionale.
Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti se elaborează de CS.M. şi de
Ministerul Justiţiei şi se aprobă prin Hotărîre a C.S.M., care se publică în Monitorul Oficial al
României, partea I.
Un rol important în activitatea instanţei revine grefei. Potrivit legii, grefierii participă la şedinţele
de judecată şi la efectuarea actelor de urmărire penală în scopul consemnării operaţiilor realizate în
cadrul procedurii judiciare. La şedinţele de judecată grefierii sunt datori să aibă ţinuta crespunzătoare
instanţei unde funcţionează.
Departamentul economico-financiar şi administrativ are ca atribuţii principale efectuarea
operaţiunilor financiar-contabile, evidenţa bunurilor, asigurarea condiţiilor materiale pentru
desfăşurarea activităţii şi a parchetelor şi gospodărirea localurilor. Postul de manager economic se
poate acupa numai prin concurs.
Preşedinţii pot delega calitatea de ordonator de credite managerilor economici. Paza sediilor
instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor, bunurilor şi valorilor aparţinînd acestora, supravegherea
accesului şi menţinerea ordinii interioare necesare desfăşurării normale a activităţii în aceste sedii se
asigură de trupele de jandarmi, în mod gratuit, de către Jandarmeria Română, prin structurile sale
specializate.

MINISTERUL PUBLIC

Ministerul Public îndeplineşte în societăţile contemporane un rol social cu semnificaţii deosebite

în apărarea şi consolidarea statului de drept. Funcţiile esenţiale ale M.P.sunt concentrate spre o singură
finalitate: apărarea ordinii de drept. Aceste funcţii de apărare a intereselor generale ale societăţii, de
stabilire a adevărului în activitatea de înfăptuire a justiţiei şi de respectare a legii se regăsesc în toate
legislaţiile moderne.

23
 Ministerul Public are, în toate sistemele de drept, atît funcţii în cadrul sistemului judiciar, cît şi
în afara acestuia. Deopotrivă, majoritatea legislaţilor conferă largi atribuţii procurorului în materie
penală. Incontestabil, participarea procurorului în procesul penal constituie regula, iar în materie civilă
excepţia.
Modul de organizare a M.P. este prevăzut în legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Acest act normativ determină principiile ce stau la baza constituirii M.P. Parchetul constituie structura
organizatorică de bază a M.P. El este alcătuit din totalitatea magistraţilor (procurorilor) care exercită
funcţiile specifice M.P. pe lîngă o anumită instanţă de judecată.
Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca şi parchetele de pe lîngă curţile de
aple şi tribunale, au în structura lor secţii conduse de procurori şefi, care pot fi ajutaţi de adjuncţi.
Pachetul de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie coordonează activitatea parchetelor din
subordine, are personalitate juridică şi gestionează bugetul M.P. El este condus de un procuror general,
ajutat de un prim adjunct, un adjunct şi 3 procurori consilieri.
Procurorul general al Parchetul de pe lîngă Î.C.C.J., prim adjunctul acestuia, precum şi
procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie sunt numiţi în funcţie de Preşedintele
Romaniei, la propunerea C.S.M., cu recomandarea ministrului justiţiei, dintre procurorii care au o
vechime minimă de 18 ani în funcţia de judecător sau procuror, pe o perioadă de 5 ani, fără
posibilitatea reînvestirii.
Parchetele de pe lîngă curţile de apel sunt conduse de procurorii generali, iar cele de pe lîngă
tribunale, tribunale pentru minori şi familie şi judecătorii sunt conduse de către prim-procurori.
Prin acelaşi act normativ, în cadrul parchetelor de pe lîngă curţile de apel au fost instituite
servicii de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate, iar în cadrul parchetelor de pe lîngă
tribunale au fost constituite birouri de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate. Activitatea
acestor servicii şi birouri a fost coordonată şi controlată de Secţia de combatere a corupţiei şi
criminalităţii organizate din cadrul Parchetului de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie.
Parchetul Naţional Anticorupţie este organiazt în următoarele secţii, conduse de procurori şefi de
secţie, ajutaţi de procurori şefi adjuncţi secţie:
a. secţia de combatere a corupţiei
b. secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie
c. secţia de combatere a infracţiunilor de corupţie săvîrşite de militari
d. secţia judiciară penală.
În cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie se por înfiinţa sevicii teritoriale, servicii , birouri şi late
compartimente de activitate, prin ordin al procurorului general al acestui parchet.

Legea privind organizarea judiciară determină şi principiile funcţionale ale M.P.: principiul
legalităţii, imparţialităţii şi al controlului ierarhic.
Principiul legalităţii constituie un principiu esenţial al activităţii tuturor autorităţilor publice.
Respectarea legalităţii este o componentă esenţială a democraţiei şi o condiţie indispensabilă a statului
de drept.
În întreaga lor activitate, membrii M.P. trebuie să acţioneze conform principiului imparţialităţii.
Constituţia şi legea organică a autorităţii judecătoreşti se limitează să enunţe acest pricipiu fără a-i
stabili conţinutul. În limbajul cotidian, termenul de imparţialitate evocă însuşirea de afi drept,
nepărtinitor, obiectiv. Acestea sunt şi conotaţiile juridice pe care trebuie să le acordăm principiului
imparţialităţii.
24
 Legea privind organizarea judiciară conţine dispoziţii cuprinzătoare privitoare la principiul
ierarhic. Acest principiu rezultă şi din modul de organizare a M.P. într-un sistem bine articulat.
Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi şefului acelei instituţii. Conducătorul unui
parchet este subordonat, al rîndul său, conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi
circumscripţie teritorială.
Ministrul justiţiei exercită un control asupra membrilor M.P. Acest control se realizează în
practică prin procurori inspectori din cadrul Parchetului de pe lîngă Î.C.C.J., din Parchetul Naţional
Anticorupţie, din parchetele de pe lîngă curţile de apel sau prin alţi procurori delegaţi. Acest control se
exercită de ministrul justiţiei din proprie iniţiativă sau la cererea C.S.M.
De asemenea, ministrul justiţiei poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe lîngă
Î.C.C.J. sau, după caz, părocurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie informări asupra
activităţii parchetelor şi să dea îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea
şi combaterea criminalităţii.
Atribuţiile Ministerului Public

Atribuţiile M.P.pot fi grupate, în mod convenţional, în două categorii: judiciare şi extrajudiciare.

Între atribuţiile judiciare menţionă:
- sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale;
- exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege;
- participarea, în condiţiile legii, la soluţionarea cauzelor penale sau civile;
- exercitarea căilor de atac împotriva hotărîrilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de
lege.

Printre atribuţiile extrajudiciare amintim: studierea cauzelor care generează sau favorizează
criminalitatea, elaborarea de propuneri în vederea eliminării ecestora, precum şi pentru perfecţionarea
legislaţiei în domeniu.
Există însă şi atribuţii ale M.P. ce au un caracter judiciar şi deopotrivă administrativ, ca:
- efectuarea urmăririi penale şi, după caz, supravegherea acesteia,
- controlul activităţii altor organe de cercetare penală;
- apărarea drepturilor şi interesele minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale
dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii.

Cele mai importante atribuţii ale M.P. se exercită de către procurori în cadrul procesului civil şi
penal.

Rolul procurorului în procesul civil

Atribuţiile încredinţate de legiuitor M.P. diferă în materie civilă de cele atribuite acestuia în
cadrul procesului penal.
Potrivit dispoziţiilor legale invocate, atribuţiile M.P. înprocesul civil se concretizează în
următoarele modalităţi practice de acţiune ale procurorului:
- exercitarea acţiunii civile înncazurile prevăzute de lege;
- participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;
25
 - exercitarea căilor de atac împtriva hotărîrilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege;
- apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii.

Modalităţile practice de acţiune a procurorului constituie şi forme de participare a acestuia în

procesul civil. Ele pot fi definite ca forme de participare la activitatea judiciară, întrucît aceste
modalităţi ţin seama de faza procesuală în care intervine acţiunea procurorului, dar şi, de activitatea
desfăşurată în concret de M.P. în calitate de reprezentant al intereselor generale ale sociatăţii.
În toate situaţiile în care procurorul participă la activitatea judiciară, acesta dobîndeşte calitatea
de parte. El poate formula cereri, invoca excepţii, propune dovezi în vederea stabilirii adevărului şi în
finalul judecăţii poate prezenta propriile sale concluzii cu privire la faptele cauzei şi la aplicarea legii.
Procurorul trebuie să aibă un rol activ şi să contribuie la aflarea adevărului în procesul civil.
Procurorul urmează să pună concluzii după părţile principale. Concluziile procurorului se
prezintă în mod obişnuit în formă orală. Dar, ca oricare dintre părţi, procurorul poate uza şi de dreptul
de a formula concluzii scrise. În acest context se impune şi precizarea că el nu poate uza de unele
drepturi recunoscute numai părţilor principale, cum ar fi modificarea cererii dechemare în judecată,
renunţarea la judectă şi renunţarea la dreptul subiectiv. În acest context avem în vedere intervenţia
procurorului în procesul civil, iar nu exercitarea acţiunii civile de către acesta; în acest din urmă caz,
procurorul ar putea să modifice cererea de chemare în judecată sau să renunţe la judecată.
În toate cazurile încare participarea procurorului în procesul civil obligatorie, nerespectarea
normai care impune o atare intervenţie determină nulitatea hotărîrii pronunţate de către instanţă.
O altă formă de participare a procurorului în procesul civil vizează exercitarea căilor de atac.
Dreptul procurorului de a exercita căile legale de atac este consacrat în mod expres în art.45 alin.4,
C.proc.civ., din legea nr. 304/2004. legea are în vedere dreptul procurorului de a exercita, la fel ca
părţile principale, calea de atatc a apelului şi recursului. Procurorul poate exercita şi căile
extraordinare de atatc de retractare: revizuirea şi contestaţia în anulare.
Exercitarea căilor de atac de către procuror nu este condiţionată de exercitarea acţiunii sau de
intervenţia sa în proces. Actuala reglementare privind exercitarea căilor de atac de către procuror are o
justificare temeinică. Ea constă în necesitatea salvgardării ordinii publice şi a consolidării prestigiului
justiţiei.
Întreaga societate este interesată în apărarea ordinii şi disciplinei sociale, iar exercitarea căilor de
atac de către procuror reprezintă unul din mijloacele eficiente de apărare a intereselor generale ale
societăţii. O reglementare care recunoaşte un drept nelimitat de promovare a căilor de atac de către
procuror ar putea conduce şi la un exerciţiu abuziv al dreptului. De aceea, exerciţiul căilor de atac de
către procuror ar trebui să fie restrîns la acele împrejurări în care se constată nesocotirea unor norme de
ordine publică.
Putem preciza că procurorul general al Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
îi este recunoscută legitimare procesuală şi în ceea ce priveşte exercitarea căii extraodinare de atac a
recursului în interesul legii.
Ultima formă de participare a procurorului în procesul civil se poate realiza în faza executării
silite. Dreptul procurorului de a participa în această fază a procesului civil este statornicit în art.45
alin.5 C.proc.civ., de unde putem trage concluzia că procurorul poate solicita doar declanşarea
executării silite, dar nu poate participa la alte activităţi procesuale specifice executării silite.
26
 În ceea ce priveşte posibilitatea de participare a procuroruluila soluţionarea contestaţiilor la
executare, aceasta poate fi dedusă din însuşi faptul că el poate participa, în condiţiile legii, la şedinţele
de judecată. Pe de altă parte, participarea procurorului la şedinţele de judecată poate constitui un mijloc
necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale celorlalte persoane la care
se rederă art.60 din legea 304/2004.
În scopul promovării acestor valori, procurorului trebuie să-i fie recunoscută şi posibilitatea de
promovare a contestaţiei la executare. Prin urmare, procurorul poate exercita şi contestaţia la executare
pentru a solicita instanţei competente să dispună măsuri concrete pentru respectarea legii în activitatea
execuţională. De asemenea, procurorul va putea pune concluzii cu prilejul dezbaterilor judiciare
declanşate prin formularea unor contestaţii la exdcutare de către părţile principale.

Participarea procurorului în procesul penal

În procesul penal participarea procurorului primeşte valenţe şi semnificaţii cu totul deosebite faţă
de atribuţiile pe care legea i le recunoaşte acestuia în materie civilă. Dar procurorul are atribuţii
deosebit de importante şi în faza anterioară sesizării instanţei competente a se pronunţa asupra
infracţiunilor săvîrşite.
Cadrul de participare a procurorului în procesul penal este statornicit în dispiziţiile art.315.
C.proc. pen. Potrivit acestui text, procurorul este obligat să participe la şedinţele de judecată ale
judecătorilor, în cauzele în care instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu, în cauzele în care
legea prevede pentru infrcţiunea săvîrşită pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare ori în cauzele în
care unul din inculpaţi se află în stare de detenţie sau în vreuna din situaţiile prevăzute de art.171
alin.2, precum şi în cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a închisorii. La
şedinţele de judecată privind alte infracţiuni,,procurorul participă cînd consideră necesar. În şedinţele
de judecată ale celorlalte instanţe, participarea procurorului este obligatorie în toate cazurile.
Procurorul fiind titularul acţiunii penale, este singurul care poate dispune, în faza de urmărire
penală, trimiterea în judecată sau soluţionarea într-un alt mod a cauzei. El este obligat ca în termen de
cel mult 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul de cercetare penală să procedeze la
verificarea lucrărilor de urmărire penală şi să se pronunţe asupra acestora.
Participarea procurorului la şedinţele de judecată ale judecătoriilor este obligatorie şi în alte
cauze strict determinate de art. 315 C.proc.penală. Un prim caz de participare obligatorie vizează
situaţia în care legea prevede pentru infracţiunea săvîrşită o pedeapsă cu închisoarea de 3 ani sau mai
mare. Acest prim caz de participare obligatorie a procurorului în faţa instanţei de fond ţine seama de
gravitatea faptei săvîrşite şi a sancţiunii ce poate fi aplictă persoanei vinovate. Participarea procurorului
este obligatorie, indiferent de cuantumul pedepsei ce ar putea fi aplicată, de instanţă şi chiar şi atunci
cînd aceasta, reţinînd unele circumstanţe atenuante, ar proceda la înlocuirea pedepsei închisorii cu
amenda. Participarea procurorului este obligatorie chiar dacă acţiunea penală a fost în mişcare la
plîngerea prealabilă a părţii vătămate.
Al doilea caz de participare obligatorie a procurorului în faţa judecătoriilor priveşte cauzele cu
inculpaţi în stare de detenţie. Participarea procurorului este obligatorie, chiar şi în cazul în care numai
unul dintre inclupaţi se află în stare de deţinere, indiferent de organul care a dispus măsura arestării.
Prin urmare, participare procurorului devine obligatorie şi atunci cînd măsura arestării a fost dispusă de
către instanţa de judecată în cursul dezbaterilor.

27
 Ultimul caz de participare obligatorie a procurorului vizează cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu
pedeapsa închisorii. Potrivit dispoziţiilor, dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la
executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute
pentru infrcaţiunea săvîrşită, ţinînd seama de partea din amendă care a fost achitată.
În toate cazurile prevăzute de art.315 C.proc.pen. participarea procurorului la şedinţele de
judecată în faţa judecătoriilor este obligatorie. Nerespectarea dispoziţiilor legale menţionate atrage
după sine nulitatea hotărîrii pronunţate, aceasta din urmă fiind o nulitate nu numai expresă, ci şi o
nulitate absolută, astfel că ea poate fi invocată în orice stare a procesului, chiar din oficiu, şi nu poate fi
înlăturată în nici un mod .
În toate cazurile în care participarea procurorului la dezbateri este facultativă, judecata poate
continua şi fără prezenţa acestuia. Cazurile de participare facultativă a procurorului sunt relativ
re4duse, ele vizînd doar acele situaţii în care punerea în mişcare a acţiunii penale se realizează la
plîngerea prealabilă a persoanei vătămate.
În toate cazurile, participarea procurorului la activitatea judiciară corespunde unei necesităţi
procesuale majore determinate de contribuţia pe care acesta o poate aduce în aflarea adevărului şi
apărarea legalităţii democratice.
Participarea procurorului la judecată se înscrie ca una dintre modalităţile importante de acţiune
ale M.P. şi ea este destinată aflării adevărului şi respectării legalităţii în activitatea judiciară. Pentru
realizarea acestei finalităţi, legea îi conferă procurorului un rol activ, rol ce se realizează prin
formularea unor cereri, ridicarea unor excepţii şi prin concluziile pe care le formulează, art. 301 alin.1
C.proc. penală.
Cererile pe care le poate formula procurorul sunt dintre cele mai diverse, cum sunt cele
privitoare la solicitarea unor mijloace de dovadă, schimbarea încadrării juridice a faptelor, extinderea
acţiunii penale sau a procesului penal, restituirea dosarului procurorului, îndreptarea erorilor materiale
etc.
Preocuparea principală a procurorului trebuie să fie direcţionată spre respectarea normelor de
drept substanţial şi procesual, fapt pentru care el va trebui să invoce cu prioritate acele excepţii care au
ca obiect nesocotirea unor dispoziţii legale imperative, cum sunt cele privitoare la neregulata învestire
a instanţei, necompetenţa materială, puterea lucrului judecat, neîndeplinirea procedurii de citare etc.
Procurorul va contribui astfel la justa stabilire a stării de fapt, a circumstanţelor în care s-a
produs infracţiunea, a urmărilor acesteia, a vinovăţiei inculpatului şi la corecta încadrare juridică a
faptei imputate. Concluziile procurorului trebuie să fie temeinic argumantate, ţinînd seama de probele
administrative şi de actele de la dosar, întrucît numai astfel poate contribui la aflarea adevărului şi la
pedepsirea persoanelor vinovate.
Procurorului îi este recunoscut dreptul de a exercita calea ordinară de atac a apelului şi pe ceaa
recursului. Înainte de a evoca cîteva dintre particularităţile ce vizează exerciţiul căilor ordinare de atac
este necesar să menţionăm axistenţa unor reglementări procesuale diferite în cele două coduri de
procedură, reglementări ce vizează chiar unul din principiile importante de organizare a sistemului
nostru judiciar. Dreptul de a declara apel este recunoscut de lege procurorului şi prin dispoziţiile
art.362 alin. 1 C.proc. pen., astfel încît el poate face apel, atît în ceea ce priveşte latura penală, cît şi cea
civilă.
Legea îi recunoaşte procurorului legitimare procesuală activă şi în privinţa exercitării căilor
extraodinare de atac de retractare: contestaţia în anulare şi revizuirea. Contestaţia în anulare poate fi
promovată de procuror numai cînd instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a
28
procesului penal. Pînă la soluţionarea contestaţiei, instanţa competentă poate dispune suspendarea
executării hotărîrii, dar numai luîn concluziile procurorului, art.390 C.proc. penală. Ascultarea
concluziilor procurorului este obligatorie şi la termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare.
Legea îi conferă procurorului şi dreptul de a iniţia din oficiu procedura revizuirii. Procedura
revizuirii diferă, în materie penală, în mod substanţial de cea instituită de lege în materie civilă. Rolul
procurorului în această procedură este sporit, întrucît legea îi conferă acestuia sarcina de a efectua
unele cercetări prealabile. În primul rînd, cererea de revizuire se adresează chiar procurorului de la
parchetul de pe lîngă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă.
După introducerea cererii de revizuire, procurorul ascultă, dacă este cazul, partea care a
formulat-o în vederea completării sau precizării acesteia. Termenul de efectuare a cercetărilor de către
procuror este de două luni de la data introducerii cererii de revizuire. După finalizarea cercetărilor,
procurorul înaintează întregul material împreună cu concluziile sale instanţei competente.
Admiterea în principiu a cererii de revizuire se poate dispune numai după ascultarea concluziilor
procurorului şi a părţilor. Recursul în interesul legii este o cale deatac extraodinară, care este pusă
numai la dispoziţia procurorului general de la Parchetul de pe lîngă Î.C.C.J. Ea se poate exercita de
procurorul general din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei.
Participarea procurorului la soluţionarea recursului în interesul legii este obligatorie. Legea nu
impune participarea nemijlocită a procurorului general al Parchetului de pe lîngă Î.C.C.J. la
soluţionarea recursurilor în interesul legii.
Procurorul participă, prin modalităţi specifice de acţiune, şi la activitatea de executare a
hotărîrilor judecătoreşti penale. Executarea silită nu se iniţiază de procuror, ci de prima instanţă de
judecată. Instanţa de executare deleagă pe unul dintre judecătorii săi pentru efectuarea punerii în
executare.
Cu toate atribuţiile conferite de lege judecătorului delegat, procurorul nu este lipsit de
prerogative semnificative în cursul urmăririi silite. El are două categorii de atribuţii: atribuţii judiciare
şi atribuţii administrative, acestea din urmă avînd ca obiect supravegherea respectării legii în
activitatea de punere în executare a hotărîrilor judecătoreşti.
Din categoria atribuţiilor judiciare menţionăm pe cele privitoare la : cererea de încetare sau
înlocuirea măsurii medicale, în cazul în care consideră că internarea nu mai este necesară.; cererea de
revocare a măsurilor de siguranţă; cererea de revocare sau anulare a suspendării executării pedepsei;
cererea de revocare sau anulare a executării pedepsei la locul de muncă; cererea de înlocuire a pedepsei
detenţiunii pe viaţă, cererea de modificare a pedepsei în timpul executării; cererea de amănare a
executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă; cererea de înlăturare sau modificare a pedepsei,
contestaţia la executare.
Participarea procurorului la procedurile judiciare avînd ca obiect executarea hotărîrilor penale şi
care au fost menţionate în cele ce au precedat este obligatorie.
Importante sunt şi atribuţiile administrative ale procurorului şi care vizează legalitatea punerii în
executare a mandatelor de executare a pedepsei.

MAGISTRAŢII INSTANŢELOR

În ţările democratice se acordă o importanţă aparte determinării unui statut al magistraţilor.

Print-un asemenea statut se urmăreşte asigurare inamovibilităţii judeecătorilor, ca o condiţie
indispensabilă pentru garantarea imperţialităţii şi independenţei lor.
29
 Noţiunea de magistrat a fost folosită frecvent şi înainte de adoptarea legilor de organizare
judecătorească postdecembriste. Conceptul de magistrat, în sens juridic, este mai larg răspîndit decît
acele de judecător. În sensul legii de organizare judiciară, conceptul de magistrat include atît pe
judecători, cît şi pe procurorii constituiţi la parchet. Judecătorul este considerat, în mod tradiţional, în
funcţionar public învestit cu funcţia de a soluţiona litigiile de competenţa sa.
Potrivit art.2 din legea nr.304/2004, judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi ai Î.C.C.J. au
calitatea de magistraţi şi fac parte din corpul magistraţilor. Din corpul magistraţilor fac parte şi
judecătorii şi procurorii de la celelate instanţe judecătoreşti, respectiv de la parchetele de pe lîngă
acestea.
În cadrul corpului magistraţilor, ierarhia funcţiilor de execuţie şi de conducere se stabileşte în
raport cu nivelul instanţelor şi parghetelor, cu respectarea condiţiilor de pregătire profesională şi de
vechime în magistratură prevpzute de legea privind organizarea judiciară.
Din corpul magistraţilor trebuie să facă parte cei mai buni jurişti, căci importanţa socială a
funcţiei de judecător sau procuror excede pe aceea a altor categorii de jurişti. Ei sunt cei care ţin
cunpăna dreptăţii şi contribuie la sigurarea păcii sociale într-o societate democratică.

Recrutarea şi învestirea în funcţie a magistraţilor

În scopul garantării unei administrări optime a justiţiei, dreptul comparat cunoaşte sisteme
diferite privitoare la recrutarea şi învestirea în funcţie a magistraţilor.
Orice legislaţie trebuie să manifeste o preocupare majoră pentru recrutarea unor magistraţi care
să corespundă exigenţelor tehnice şi morale necesare exercitării imparţiale a funcţiei respective.
Metodele aplicate în selecţionarea judecătorilor diferă în funcţie de concepţiile politice existente într-o
societate dată, de nivelul libertăţilor politice, de moravuri şi tradiţie.
Sistemele aplicate în selecţionarea judecătorilor au diferit şi timp, în funcţie de necesităţile
impuse de dezvoltarea societăţii.
În statele moderne s-a simţit tot mai lult nevoia recrutării în magistratură a unor persoane avînd
nu numai o înaltă moralitate, ci şi o bună pregătire de specialitate.
Din cauza incovenientelor pe care le prezintă sistemul numirii necondiţionate de către puterea
executivă, unele state au adoptat sistemul alegerii magistraţilor. Sistemul electiv are avantajul că
înlătură posibilitatea aservirii judecătorilor faţă de puterea executivă. Totuşi, acest sistem este aplicat
integral doar foarte rar în dreptul contemporan, deoarece sistemul numirii este amendat prin instituirea
unor condiţii şi criterii profesionale riguroase.
Şi în ţara noastră a fost organizat, în temeiul dispoziţiilor constituţionele, un Consiliu Superior al
Magistraturii, cu sarcini privitoare la recrutarea magistraţilor şi care îndeplineşte, în acelaşi timp, rolul
de Consiliu de disciplină. Potrivit art.134 alin.1 din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii
propune Preşedintelui Romaniei numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor
stagiari, în condiţiile legii.

Admiterea în magistratură, promovarea, delegarea, detaşarea şi transferarea magistraţior

30
 Recrutarea şi formarea profesională iniţială în vederea ocupării funcţiei de magistrat se
realizează pe bază de concurs, prin Institutul Naţional al Magistraturii, legea nr.303/2004, art.13,
enunţă următoarele condiţii pentru admiterea unei persoane la Institutul Naţional al Magistraturii:

a. să aibă cetăţenia romană, domiciliul în Romania şi capacitate deplină de exerciţiu

b. să fie licenţiată în drept
c. să nu aibă ntecedente penale, cazier fiscal şi să se bucure de o bună reputaţie
d. să cunoască limba romană
e. să fie aptă, din punct de vedere medical, pentru exercitarea funcţiei.

Simpla enumerare a condiţiilor de mai sus este suficientă pentru a sublinia exigenţele profesionale
şi morale pe care le implică funcţia de magistrat. Ele sunt fireşti, întrucît demnitatea de magistrat, una
din cele mai importante într-un stat de drept, trebuie să fie onorată printr-o înaltă competenţă
profesională şi printr-o probitate morală ireproşabilă. Prestigiul justiţiei şi calitatea hotărîrilor
judecătoreşti depinde într-o măsură foarte mare de statutul profesional şi moral al judecătorilor.
Tocmai pentru a obliga magistraţii să-şi păstreze acelaşi statut moral pe toată durata învestirii lor în
funcţie, se impune oobligativitatea depunerii unui jurămînt. Nedepunerea jurămîntului de către un
magistrat atrage după sine nulitatea numirii în funcţie. Deşi legea nu o afirmă în mod direct, consecinţa
firească a unei asemenea numiri, în ipoteza în care ea ar fi fost făcută, este nulitatea actelor îndeplinite
de acel magistrat.
La judecătorii şi la parchetele de pe lîngă acestea pot funcţiona judecători şi procurori stagiari.
Aceştea sunt numiţi în funcţie de către C.S.M., pe baza rezultatelor obţinute la examenul de absolvire a
I.N.M.
În perioada stagiului, judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să continuie formarea profesională, sub
coordonarea unui judecător sau procuror anume desemnat d epreşedintele judecătoriei sau, după caz, de
prim-procurorul parchetului de pe lîngă această instanţă.
Judecătorii stagiari au dreptul să facă parte din completul de judecată numai alături de un judecător
inamovibil. Procurorii stagiari au dreptul să pună concluzii în instanţă, să efectueze şi să semneze acte
procedurale, sub coordonarea unui procuror care se bucură de stabilitate.
După terminarea stagiului, magistraţii sunt supuşi unui examen de capacitate, organizat de C.S.M.,
prin intermediul I.N.M. după validarea examenului de capacitate, lista tuturor posturilor vacante de la
judecătorii de pe lîngă aceste instanţe se publică separat pentru judecători şi procurori în Monitorul
Oficial al Romaniei, partea a III-a, şi se afilează la sediile instanţelor şi parchetelor, prin grija C.S.M.
Legea privind organizarea judiciară determină şi condiţiile profesionale şi de vechime necesare
pentru promovarea în funcţie a magistraţilor. Promovarea în funcţii de execuţie se face numai prin
concurs organizat la nivel naţional, ţinîndu-se seama de vechimea în magistatură şi de activitatea
profesională a magistratului, precum şi de posturile vacante existente la tribunale şi curţi de apel sau,
după caz, la parchete.
Pot participa la concursul de promovare în funcţii de execuţie magistraţii care în ultimii trei ani
înaintea concursului au avut calificativul foarte bine, n-au săvîrşit abateri disciplinare şi îndeplinesc
următoarele condiţii minime de vechime:

31
 1. 8 ani vehime în funcţia de judecător sau procuror, pentru promovarea în funcţiile de judecător de
tribunal sau tribunal specializat şi procuror la parchetul de pe lîngă tribunal sau parchetul de pe
lîngă tribunalul specializat pentru minori şi familie;
2. 12 ani vechime în funcţia de judecător sau procuror, pentru promovarea în funcţiile de judecător
de curte de apel şi procuror la parchetul de pe lîngă curtea de apel;
3. 15 ani vechime în funcţia de judecător sau procuror, pentru promivarea în funcţia de procuror la
Parchetul de pe lîngă Î.C.C.J.

Magistraţii care îndeplinesc condiţiile de vechime anterior menţionate potparticipa la concurs, în

vederea promovării pe loc, în limita numărului de locuri aprobat anual de C.S.M.
Selecţia magistraţilor pentru promovarea în funcţii de conducere se face de C.S.M., pe baza
dosarelor profesionale, a criteriiilor stabilite prin hotărîre a C.S.M., a informaţiilor cuprinse în baza de
date şi a proiectului privind exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de conducere.

Pentru promovarea în funcţii de conducere sunt necesare următoarele condiţii minime de vechime:

a. pentru funcţia de preşedinte şi vicepreşedinte de judecătorie, prim-procuror al parchetului de pe

lîngă judecătorie şi adjunct al acestuia, o vechime de 8 ani în funcţia de judecător sau procuror:
b. pentru funcţia de preşedinte, vicepreşedinte şi preşedinte de secţie de tribunal specializat, prim-
procuror al parchetului de pe lîngă tribunal sau al parchetului de pe lîngă tribunalul pentru
minori şi familie, adjunct al acestuia şi procuror şef secţie al parchetului de pe lîngă tribunal sau
parchetului de pe lîngă tribunalul pentru minori şi familie, o vechime de 10 ani în funcţia de
judecător sau procuror;
c. pentru funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, preşedinte de secţie la curtea de apel, procuror
general al parchetului de pe lîngă curtea de apel şi ajunct al acestuia, procuror şef secţie al
parchetului de pe lîngă curtea de apel, judecător inspector şi procuror inspector, o vechime de 15
ani în funcţia de judecător sau procuror;
d. pentru funcţia de consilier al procurorului general al Parchetului de pe lîngă Î.C.C.J. şi procuror
şef secţie al Parchetului de pe lîngă Î.C.C.J, o vechime de 18 ani în funcţia de judecător sau
procuror.

Legea consacră un capitol întreg instituţiilor juridice ale delegării, detaşării şi transferării
magistraţilor. Delegarea judecătorilor curţilor de apel se dispune, cu acordul lor, de C.S.M., la
solicitarea preşedintelui curţii de apel, cu respectarea cerinţelor impuse de lege.

Dispoziţiile legale ne scot în evidenţă următoarele concluzii:

- delegarea este o măsură ce se impune a fi dispusă doar în măsura în care s-au ivit unele
împrejurări de natură a face imposibilă soluţionarea cauzelor în condiţiile legii; legea
enunţă doar exemplificativ situaţiile ce se pot încadra în această categorie;
- acordul judecătorului este indispensabil
32
 - delegarea se dispune de preşedintele curţii de apel, iar în cazul judecătorilor de la aceste
instanţe, de către secţiile corespunzătoare ale C.S.M.

În toate cazurile, atît ale judecătorilor, cît şi ale procurorilor-delegarea se poate face pe o
perioadă de cel mult 60 de zile şi,poate fi prelungită cu acordul magistratului cel mult 60 de zile într-un
an. Pe perioada delegării, magistraţii beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege.
Legea nr.303/2004 reglementează şi posibilitatea detaşării magistraţilor, dar numai în anumite
condiţii strict determinate de lege. Detaşarea magistraţilor se poate dispune în cadrul altor instanţe sau
parchete, la Ministerul Justiţiei sau la unităţile subordonate acestuia, la Institutul Naţional al
Magistraturii sau la alte autorităţi publice. Durata obişnuită a detaşării este între 6 luni şi 3 ani. Acest
termen poate fi prelungit pentru o durată de pînă la trei ani, dar numai o singură dată şi cu respectarea
condiţiilor prevăzute de art.56 alin.1 din lege.
În perioada detaşării, judecătorii şi procurorii îşi păstrează calitatea de magistraţi şi beneficiază
de drepturile prevăzute de lege pentru personalul detaşat. După încetarea detaşării, magitratul revine la
postul deţinut anterior.
În legătură cu instituţia juridică a detaşării magistraţilor se impun următoarele două constatări
importante. Prima, detaşarea poate fi dispusă numai de către secţiile corespunzătoare ale C.S.M. A
doua observaţie vizează motivele pentru care detaşarea se poate dispune.
Legea nu nominalizează motivele ce pot determina detaşarea unui magistrat. La fel ca şi în
dreptul comun al muncii, detaşarea se dispune în interesul instituţiei sau autorităţii care o solicită.
Detaşarea se poate dispune nu numai la alte instanţe sau parchete, ci şi la alte instituţii din sistemul
autorităţii judecătoreşti sau ale administraţiei.
De asemenea legea legitimează detaşarea şi la alte autorităţi publice, ceea ce înseamnă, că ea
poate fi dispusă chiar şi la unele autorităţi din afara sistemului autorităţii judecătoreşti.
În cazul detaşării la alte instanţe sau parchete, măsura se dispune în scopul de a asigura buna
funcţionare a acestora, iar motivele care o legitimează sunt similare cu cele prevăzute de lege în cazul
delegării. În celelalte situaţii, detaşarea se justifică prin necesitatea asigurării personalului indispensabil
pentru buna funcţionare a instituţiilor respective.
Cele două instituţii-delegarea şi detaşarea-deşi sunt reglementate printr-o lege specială, sunt
apropiate ca figură juridică dse instituţiile omonime din dreptul muncii.
O altă dispoziţie întîlnim în cuprinsul legii 303/2004 în privinţa transferulşui. Potrivit art.58,
transferul magistraţilor de la o instanţă la o altă instanţă sau de la un parchet la alt parchet ori la o
instituţie publică se aprobă, la cererea celor în cauză, de C.S.M. transferul se poate aproba numai de
către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, art.36 alin.1 din legea nr.317/2004.
Legea nu determină, nici în acest caz, motivele pentru care se poate realiza transferul unui
magistrat. Este evident că ne aflăm în prezenţa unei instituţii juridice destinată a satisface interesele
legate de buna funcţionare a instituţiilor sau autorităţilor la care se dispune transferarea magistratului.
Transferul mai implică acordul instituţiilor angajate în această procedură, inclusiv acordul
magistratului în cauză.

INSTITUTUL NAŢIONAL AL MAGISTRATURII

33
 Majoritatea statelor democratice au acordat şi acosrdă o deosebită importanţă pregătirii viitorilor
magistraţi, precum şi perfecţionării profesionale a judecătorilor şi procurorilor în funcţie.
Potrivit art.93 alin.1, din legea nr.304/2004, Institutul Naţional al Magistraturii este instituţia
publică cu personalitate juridică, aflată în coordonarea C.S.M., care realizează formarea iniţială a
judecătorilor şi procurorilor, formarea profesională continuă a magistraţilor în funcţie, precum şi
formarea formatorilor, în condiţiile legii.
Institutul Naţional al Magistraturii nu face parte din sistemul naţional de învăţămînt şi educaţie şi
nu este supus dispoziţiilor legale în vigoare cu privire la acreditarea instituţiilor de învîţămînt superior
şi recunoaşterea diplomelor, el fiind un institut propriu al magistraturii şi care nu are nici un raport de
dependenţă faţă de Ministerul Educaţiei şi Cercetării sau faţă de alte instituţii de învăţămînt.
Scopul I.N.M. este acela de a realiza, în primul rînd, pregătirea viitorilor judecători şi procurori.
În al doilea rînd, institutul a fost creat şi pentru a realiza cadrul de desfăşurare a activităţilor de
perfecţionare profesională a magistraţilor în funcţie.
I.N.M. are sediul în Bucureşti, condus de un consiliu ştiinţific format din 13 membri, dintre
care:
- un judecător al Î.C.C.J
- un procuror de la Parchetul de pe lîngă Î.C.C.J
- un judecător al Curţii de Apel Bucureşti
- un procuror de la Parchetul de pe lîngă Curtea de Apel Bucureşti
- 3 profesori universitari recomandaţi de facultatea de drept a Universităţii Bucureşti, facultatea de
drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj
- 4 reprezentanţă aleşi ai personalului de instruire din cadrul Institutului
- un reprezentant al auditorilor de justiţie
- directorul I.N.M., care face parte din Consiliu şi îl prezidează.

Directorul I.N.M. şi cei doi adjuncţi ai acestuia sunt numiţi de C.N.M., din rîndul personalului de
instruire de specialitate juridică al magistraţilor sau al cadrelor didactice din învîţămîntul superior
juridic acreditat potrivit legii.
Durata mandatului membrilor consiliului ştiinţific este de 3 ani şi poate fi reînnoit, cu excepţia
mandatului reprezentantului auditorilor de justiţie, care este ales pentru un an.

Drepturile şi obligaţiile magistraţilor

Judecătorii numiţi de Preşedintele Romaniei sunt inamovibili. Membrii Ministerului Public şi

procurorii stagiari se bucură de stabilitate. Inamivibilitatea este o garanţie esenţială a independenţei
judecătorilor. Ea reprezintă şi un drept complex ce este recunoscut de lege judecătorilor.
Magistraţii beneficiază, potrivit art.73 din legea nr.3030/2004, de o remuneraţie stabilită în
raport cu nivelul instanţei sau parchetului, cu funcţia deţinută, cu vechimea în magistratură şi cu alte
criterii prevăzute de lege.
În scopul asigurării independenţei economice a magistraţilor, legea le acordă acestora şi alte
drepturi social-patrimoniale, cu ar fi asigurarea pentru risc profesional, pentru viaţă, sănătate şi bunuri,
în limita veniturilor pentru anii lucraţi în aceste funcţii, dar nu în mai mult de 15 ani de activitate.
Magistraţii beneficiază de concedii medicale şi de alte concedii, de 6 călătorii în ţară dus-întors,
gratuite, la transportul pe calea ferată clasa 1, auto, naval şi aerian sau de decontarea 7,5 litri
34
combustibil la suta de kilometri pentru 6 călătorii în ţară dus-întors, în cazul în care deplasarea se
efectuează cu autoturismul.
Pentru metite deosebite în activitate, respectarea îndatoririlor prevăzute de lege şi vechime
îndelungată în magistratură ca judecător sau procuror, magistraţii în activitate, care au obţinut numai
calificative de foarte bine în ultimii 10 ani, pot fi distinşi cu Diploma „Meritul judiciar”, acordată de
Preşedintele Romaniei, la propunerea C.S.M.
Obligaţiile magistraţilor sunt de natură profesională şi morală. Majoritatea legislaţiilor impun
exigenţe ridicate magistraţilor, ce depăşesc cu mult standardele medii ale altor funcţii publice. Legea
impune magistraţilor o conduită ireproşabilă nu doar în cadrul relaţiilor de serviciu, ci şi în afara
acestora, în societate.
Magistraţii sunt obligaţi să desfăşoare activitatea judiciară în mod independent, dînd dovadă de
o conduită imparţială şi să rrespecte secretul deliberărilor şi al voturilor la care a participat, inclusiv
după încetarea exercitării funcţiei.
Obligaţiile statornicite în legea de organizare judiciară sunt proprii statutului magistraţilor.
Există şi alte îndatoriri ale magistraţilor, dar care decurg din diferite dispoziţii ale Codului de
procedură civilă şi ale Codului de procedură penală (obligaţia de a stărui pentru stabilirea adevărului,
obligaţia de a asigura un echilibru în situaţia părţilor etc.).

Incompatibilităţi şi interdicţii

O incompatibilitate fundamentală este prevăzută de lege în privinţa activităţilor desfăşurate de

magistraţi. În acest sens art.125 alin.3 şi art. 132 din Constituţie dispun, în termeni categorici, că
funcţiile de judecător şi de procuror sunt incompatibile cu orice altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţămîntul superior.
Prin urmare, nerespectarea interdicţiei de cumul de funcţii atrage după sine îndepărtarea din
magistratură. Dispoziţii normative destinate a asigura independenţa magistraţilor sunt instituite în art.7
alin.1 din legea nr.303/2004, text potrivit căruia magistraţilor le este interzis:

a. să desfăşoare activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse

b. să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură
c. să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere, administrative şi de control
la societăţi civile, societăţi comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de credit, societăţi de
asigurare ori financiare, companii naţionale, societăţi naţionale sau regii autonome
d. să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic.

O altă interdicţie este cea prevăzută în art.8 din legea nr.303/2004, menită să-i protejeze pe
magistraţi de presiuni politice de tot felul cu ar fi:
- magistraţii nu se subordonează scopurilor şi doctrinelor politice
- magistraţii nu pot să facă parte din partide sau formaţiuni politice şi nici să desfăşoare activităţi cu
caracter politic
- magistraţii sunt obligaţi ca, în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea,
în orice mod, a convingerilor lor politice.
35
Interdicţii însemnate sunt consacrate şi în art.9 din legea nr.303/2004, potrivit căreia:

- magistraţii nu îşi pot exprima public opinia cu privire la procese aflate în curs de
desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul
- magistraţior nu le este permis să comenteze sau să justifice în presă ori în emisiuni
audiovizuale hotărîrile sau soluţiile date în dosarele rezolvate de ei
- magistraţii nu pot să dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă
procesele respective sunt pe rolul altor instanţe sau parchete decît acelea cărora îşi exercită
funcţia şi nu pot îndeplini orice altă activitate care, potrivit legii, se realizează de avocat.

Nerspectarea acestor interdicţii constituie abatere disciplinară şi urmează să fie sancţionată în

mod corespunzător. Incompatibilităţi extrem de semnificative pentru garantarea imparţialităţii actului
de justiţie sunt prevăzute în art.105 din legea nr.161/2003.
Primul alineat al textului menţionat interzice magistraţilor să participe la judecarea unei cauze,în
calitate de judecător sau procuror, dacă: sunt soţi sau rude pînă la gradul IV inclusiv între ei, sau dacă
ei, soţii sau rudele lor pînă la gradul IV inclusiv au vreun interes în cauză. Aceste dispoziţii se aplică şi
magistratului care participă, în calitate de judecător sau procuror, la judecarea unei cauze în căile de
atac, atunci cînd soţul sau ruda pînă la gradul IV inclusiv a magistratului a participat, ca jdecător sau
procuror, la judecarea în fond a acelei cauze. Normele procedurale menţionate au un caracter
imperativ, iar nerespectarea lor constituie un motiv de nulitate a hotărîrii pronunţate.
Anumite activităţi nu intră su incidenţa incompatibilităţilor, astfel, magistraţii pot participa la
elaborarea de publicaţii sau studii de specialitate, a unor lucrări literar ori ştiinţifice sau la emisiuni
audiovizuale, cu excepţia celor cu caracter politic. De asemenea, magistraţii pot fi membri ai unor
comisii de examinare sau de întocmire a proiectelor de acte normative, a unor documente interne sau
internaţionale, cu acordul conducătorului instanţei sau parchetului. Magistraţii pot fi mambri ai
societăţilor ştiinţofice sau academice, precum şi ai asociaţiilor sau fundaţiilor care au scop ştiinţific ori
profesional.

Eliberarea din funcţie a magistraţilor

Principiul inamovibilităţii implică menţinerea în funcţie a magistraţilor pînă la vîrsta

depensionare. În sistemul constituţioal actual, toţi judecătorii, cu excepţia celor stagiari, sunt
inamovibili dela data învestirii şi pînă la eliberarea fin funcţie în condiţiile strict determinate de lege.
Stuaţiile în care un magistrat poate fi ekiberat din funcţie sunt determinate în mod expres şi
limitativ în art.63 din legea nr.303/2004, cum ar fi:
a. demisia – în acest caz C.S.M. poate stabili un termen de 30 de zile la care demisia să devină
efectivă, dacă prezenţa la post a magistratului apare ca necesară
b. pensionarea potrivit legii – reprezintă modalitatea firească de încetare a mandatului de magistrat
c. transferarea într-o altă funcţie, în condiţiile legii – rezultatul unei situaţii determinate de
perfectarea unui act de transfer, ce survine în condiţiile admise de lege
d. incapacitatea profesională – eliberarea din funcţie poate interveni, conform art.63 alin.1 din
legea nr.303/2004, pentru incapacitate profesională
36
 e. ca sancţiune disciplinară- abaterile disciplinare şi sancţiunile pot conduce la eliberarea din
funcţie
f. condamnarea definitivă a magistratului pentru o infracţiune – orice condamnare penală,
indiferent de natura infracţiunii săvîrşite sau de pedeapsa aplicată, determină în mod obligatoriu
îndepărtarea din magistratură. Actul de justiţie nu poate fi înfăptuit de persoane care au intrat în
conflict cu legea penală.
g. neîndeplinirea oricăreia dintre condiţiile prevăzute la art.13 alin.2 – eliberarea din funcţie se
dispune şi în cazul în care pe parcursul exercitării mandatului de judecător persoana în cauză nu
mai îndeplineşte vreuna din condiţiile prevăzute de art.13 alin.2 din legea nr.303/2004.

Răspunderea juridică a magistraţilor

Neîndeplinirea obligaţiilor impuse magistraţilor prin statutul acestora poate antrena răspunderea
lor juridică. Legea privind statutul magistraţilor reglementează în mod detaliat răspunderea disciplinară
şi civilă a magistraţilor. Deşi legea nu reglementează răspunderea penală a magistraţilor este evident
că aceasta poate opera în cazul săvîrşirii unei fapte penale.

Răspunderea disciplinară

Toate legislaţiile democratice stabilesc un regim disciplinar special pentru magistraţi. Scopul
este acelaşi: asigurarea independenţei magistraţilor, a imparţialităţii acestora, respectiv garantarea
stabilităţii lor în funcţie.

Sunt considerate abateri disciplinare:

a. încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind pe magistraţi

b. nerespectarea prevederilor legale cuprinse în Codul deontologic al magistraţilor
c. intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri privind satisfacerea intereselor personale sau ale
membrilor familiei ori al altor persoane, precum şi imixtiunea în activitatea altui magistrat
d. desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în
exercitarea atribuţiilor de serviciu
e. nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au un atare caracter
f. nerespectarea în mod repetat a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a
cauzelor
g. refutzul de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse pe părţile din
proces
h. reţinerea repetată a dosarelor peste timpul necesar efectuării lucrărilor sau studiului dosarului
i. refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire ce îi revine potrivit legii sau dispusă, potrivit legii,
de conducătorul instanţei ori parchetului
j. neglijenţa gravă sau repetată în rezolvarea lucrărilor
k. efectuarea cu întîrziere a lucrărilor
l. absenţele nemotivate de la serviciu sau întîrzierea ori plecarea de la program, în mod repetat
m. atitudinile răutăcioasă în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, avocaţi, experţi,
martori sau justiţiabili.
37
Legea nr.303/2004 enunţă şi sancţiunile disciplinare ce se pot aplica magistraţilor. Legea prevede
următoarele sancţiuni:

1. avertismentul
2. diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu pînă la 15% pe o perioadă de la o lună
pînă la 3 luni
3. mutarea disciplinară pentru o perioadă de la o lună la 3 luni la o instanţă sau la un parchet,
situate în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel ori în circumscripţia aceluiaşi parchet de pe lîngă
curtea de apel
4. revocarea din funcţia de conducere ocupată
5. excluderea din magistratură.

Sancţiunile determinate de lege sunt de natură diferită, unele au doar caracter pur moral, altele au
conotaţii patrimoniale, cea mai gravă fiind îndepărtarea din magistratură.
Diversitatea sancţiunilor permite instanţei disciplinare să realizeze o individualizare adecvată a
măsurilor ce se cuvin să fie aplicate judecătorului sau procurorului vinovat pentru săvîrşirea unei
abateri. Una dintre sancţiunile disciplinare-revocarea din funcţia de conducere ocupată este prevăzută
de lege pentru magistraţii care ocupă funcţii de conducere.

Reglementarea legală conţine norme detaliate privitoare la realizarea procedurii disciplinare.

Potrivit art.45 din legea nr.317/2004, acţiunea disciplinară se exercită de:

a. colegiul de conducere al Î.C.C.J., pentru preşedintele, vicepreşedintele, judecători şi magistraţi-

asistenţi al Î.C.C.J., precum şi pentru preşedinţii curţilor de apel
b. colegiile de conducere ale curţilor de apel, pentru judecătorii din cadrul curţilor de apel şi al
instanţelor din circumscripţia acestora
c. colegiul de conducere al Parchetului de Justiţie, pentru procurorul general, prim-adjunctul şi
adjuncţii acestuia, pentru procurorii Parchetului de pe lîngă Î.C.C.J. şi procurorii generali de pe
lîngă curţile de apel
d. colegiul de conducere al Parchetului Naţional Anticorupţie, pentru procurorul general, adjuncţii
acestuia şi procurorii Parchetului Naţional Anticorupţie
e. colegiile de conducere ale parchetelor de pe lîngă curţile de apel, pentru procurorii din cadrul
parchetelor de pe lîngă curţile de apel şi al parchetelor din circumscripţia acestora.

Exercitarea acţiunii dsiciplinare nu este posibilă fără efectuarea unei cercetări prealabile ce sse
dispune de către titularul acţiunii. Cercetarea prealabilă se realizează de judecătorii desemnaţi de
Colegiul de conducere al Î.C.C.J., de judecătorii inspectori din cadrul curţilor de apel ori, de procurorii
inspectori din cadrul Parchetului de pe lîngă Î.C.C.J., Parchetului Naţional Anticorupţie sau din cadrul
parchetelor de pe lîngă curţile de apel.
Legea stabileşte şi termene pentru exercitarea acţiunii disciplinare. Acţiunea disciplinară se exercită
în termen de cel mult 60 de zile de la data înregistrării actului de constatare a abaterii, dar nu mai tîrziu
de un an de la data săvîrşirii abaterii.

38
 În procedura disciplinară în faţa secţiilor C.S.M., citarea magistratului împotriva căruia se exercită
acţiunea disciplinară este obligatorie. Magistratul poate fi reprezentat de un alt magistrat sau poate fi
asistat ori reprezentat de un avocat.
Lucrările secţiile C.S.M. sunt publice. Hotărîrea pronunţată trebuie să fie motivată şi cuprinde, în
principal, următoarele:
- descrierea faptei care constituie abatere disciplinară şi încadrarea juridică a acesteia
- temeiul de drept al aplicării sancţiunii
- motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de magistrat
- sancţiunea aplicată şi motivele care au stat la baza aplicării acesteia
- calea de atac şi termenul în care hotărîrea poate fi atacată
- instanţa competentă să judece calea de atac.
Legea nr.317/2004 instituie şi o cale de atac împotriva hotărîrii pronunţate în materie
disciplinară. Potrivit art.50 alin.2 împotriva hotărîrilor pronunţate prin care s-a soluţionat acţiunea
disciplinară se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Competenţa de soluţionare a recursului aparţine Completului de 9 judecători al Î.C.C.J. Din
completul de 9 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al
Magistraturii şi magistratul sancţionat disciplinar.
Răspunderea penală a magistraţilor

Legea privind statutul magistraţilor consacră doar norme detaliate privitoare la răspunderea
dsiciplinară şi civilă a magistraţilor. În lipsa unor atare norme şi în domeniul răspunderii penale se
aplică principiile dreptului comun.fundamental, în această privinţă este art.93 din legea nr.303/2004,
potrivit căruia magistraţii răspund civi, disciplinar, administrativ şi penal, în condiţiile legii.
De asemenea, dacă împotriva unui magistrat s-a pus în mişcare acţiunea penală, acesta va fi
suspendat din funcţie, art.60 alin.1 din legea 3003/2004. potrivit art.63 alin.1., magistraţii pot fi
eliberaţi din funcţie şi în cazul condamnării definitive pentru o infracţiune.
Judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi
preventiv decît cu încuviinţarea secţiilor C.S.M. Posibilitatea angajării răspunderii penale a
judecătorlor şi procurorilor este neîndoielnică.

Răspunderea civilă a magistraţilor

Problema răspunderii civile a magistraţilor se poate ridica îndeosebi cu săvîrşirea unor erori
judiciare.
Legislaţia procesual civilă nu conţine dispoziţii de principiu cu privire la răspunderea civilă a
judecătorului. Greşelile de judecată se remediază prin alte mijloace decît acelea ale răspunderii civile.
În toate sistemele de drept, remedierea erorilor se realizează prin mecanismul tradiţional al căilor de
atac. Majoritatea legislaţiilor instituie şi proceduri de excepţie pentru determinarea răspunderii civile a
judecătorilor.
Acţiunea civilă a persoanei condamnate sau deţinute pe nedrept poate fi promovată împotriva
statului doar în condiţiile expres determinate. Dreptul la acţiune al persoanei păgubite este limitat în
timp prin mecanismul prescripţie, Codul de procedură penală determinînd un termen special în această
materie.
39
 Competenţa de soluţionare a acţiunii îndreptate împotriva statului aparţine tribunalului în a cărui
rază teritorială domiciliază persoana îndreptăţită la despăgubiri. În cadrul procedurii de soluţionare a
cauzei va fi citat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Legea regelemtează şi acţiunea în regres a statului împotriva persoanei vinovate. În cazul în care
repararea pagubei a fost acordată potrivit art.506 Cod de procedură penală, statul are acţiune în regres
împotriva aceluia care, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de
daune.
Răspunderea civilă a unui magistrat poate interveni doar în una din cele două situaţii expres
determinate în art.507 C.proc. pen.: reaua-credinţă şi grava neglijenţă.
Legea de revizuire a Constituţiei a adus importante clarificări în acestă problemă. Astfel, statul
răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este
stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-
credinţă sau gravă neglijenţă.
Răspunderea statului va interveni în cazul tuturor erorilor judiciare, respectiv nu numai în cazul
celor săvîrşite în materie penală. Răspunderea judecătorilor devine incidentă în toate cazurile în care ei
au acţionat cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă.
Într-o societate democratică judecătorul nu poate fi la adăpostul unei imunităţi absolute atunci
cînd el îşi încalcă în mod grosier obligaţiile de imparţialitate şi cerectitudine.
Problema răspunderii civile a judecătorului formează şi obiectul unor dispoziţii consacrate în
Carta europeană privind statutul judecătorilor. Normele instituite de Cartă sunt obligatorii pentru
statele membre.
Carta consacră principiul primordialităţii răspunderii statului pentru pagubele cauzate prin
decizii judiciare. Potrivit art.5.2. din Carta europeană privind statutul judecătorilor, repararea pagubelor
cauzate în mod nelegitim prin decizia sau comportamentul unui judecător sau judecătoare în exerciţiul
funcţiilor lor asigurată de Stat.
În concepţia acestui document european, răspunderea civilă a statului este antrenată nu doar în
cazul unei decizii judiciare eronate, ci şi în ipoteza unui comportament inadecvat al judecătorului.
Actuala reglementare juridică din ţara noastră este în concordanţă cu prevederile Cartei europene
privind statutul judecătorilor.

ASISTENŢII JUDICIARI

Instituţia asistenţilor judiciari este o instituţie relativ nouă, ea fiind introdusă în legislaţia noastră
doar cu prilejul modificării legii de organizare judecătorească. Legiuitorul urmărit atunci să aplice şi în
această materie principiul reprezentării sindicatelor şi a patronatului, spre a da expresie coordonatelor
principale ce trebuie să stea la baza dialogului social şi al democratizării justiţiei.
Potrivit art.17 alin.1 din legea 92/1992, cauzele privind conflictele de muncă se judecă în primă
instanţă, cu celeritate, de către complete formate din doi judecători, asistaţi de doi magistraţi
consultanţi.
Dispoziţiile anterioare ale art.17 alin 1 din legea de organizare judecătoarească erau foarte
explicite cu privire la faptul că asistenţii judiciari aveau aceleaşi drepturi ca şi judecătorii în privinţa
modului de elaborare a senţinţei.
Sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.17 alin.1, Curtea Constituţională
a statuat căaceste dispoziţii nu sunt în concordanţă cu legea noastră fundamentală. Instanţa
40
constituţională a apreciat că participarea asistenţilor judiciari la soluţionarea cauzelor, cu vot
deliberativ, este contrară principiului imparţialităţii justitţiei, deoarece ei nu sunt, asmenea
judecătorilor, în slujba legii, ci reprezintă organizaţii interesate în modul de soluţionare a cauzeor la
judecarea cărora participă.
Pe de altă parte, asistenţii judiciari nu prezintă garanţiile de independenţă stabilite prin
Constituţie în cazul judecătorilor. Astfel, ei nu sunt inamovibili şi nici nu li se interzice să exercite alte
funcţii publice sau private ori să facă parte din partide politice.
În aceste condiţii, asistenţii judiciari pot fi expuşi presiunilor şi influenţelor din partea
organizaţiilor pe care le reprezintă, a partidelor din care eventual fac parte sau a altor factori străini
actului de justiţie. Asistenţii judiciari nu sunt independenţi, iar lipsa lor de independenţă afectează
însăşi independenţa justiţiei.
O observaţie particulară se impune în privinţa abaterilor privind nerespectarea în mod repetat a
dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor.
Asemenea abateri disciplinare sunt mai greu de săvîrşit de către asistenţii judiciari, întrucît ei nu
au aputere decizinală în luarea măsurilor la care se referă textele menţionate, astfel încît, este dificil de
conceput o culpă în sarcina lor.
Din punct de vedere al sancţiunilor disciplinare, se remarcă faptul că, revocarea din funcţia de
conducerea ocupată şi excluderea din magistratură, nu sunt aplicabile asistenţilor judiciari.
Sancţiunile disciplinare pot fi aplicate asistenţilor judiciari numai de către ministrul justiţiei.
Împotriva sancţiunilor disciplinare aplicate asistenţilor judiciari de ministrul justiţiei, se poate face
contestaţie, în termen de 30 de zile de la comunicarea sancţiunii, la secţia de conteicios administrativ şi
fiscal a curţii de apel în circumscripţia căreia funcţionează cel sancţionat. Hotărîrea pronunţată de
instanţa competentă este definitivă.
Sancţiunile aplicate asistenţilor judiciari şi eliberarea din funcţie a acestora se comunică
Consiliului Economic şi Social şi ministrului justiţiei.
Auxiliarii justiţiei

Activitatea de soluţionare a cauzelor civile şi penale ori de altă natură nu se realizează de către
judecători, numai cu participarea părţilor principale. În materie penală şi uneori chiar civilă, este
necesară în unele cazuri şi participarea procurorului.
Obiectul investigaţiilor este consacrat persoanelor care participă în diferite calităţi la ctivitatea
judiciară şi care sunt cunoscute sub denumirea tradiţională de auxiliari sau parteneri ori colaboratori ai
justiţiei. Toate aceste persoane contribuie, uneori într-o manieră semnificativă, la soluţionarea
procesului civil sau penal.
Unele dintre aceste persoane sprijină activitatea judecătorului în îndeplinirea sarcinilor sale. Aşa
este cazul personalului administrativ al instanţei: grefieri, secretari, aprozi, agenţi procedurali etc. O a
doua categorie de persoane este acea care consiliează părţile în desfăşurarea procedurii şi sprijină
activitatea lor. Este cazul mandatarilor, avocaţilor, executorilor judecătoreşti.
Toţi aceşti auxiliari ai justiţiei nu sunt legaţi prin funcţiuni de aceeaşi natură faţă de instanţa de
judecată sau faţă de autoritatea judicară. Numai unii dintre aceştia aparţin autorităţii judecătoreşti, în
calitate de funcţionari, cum sunt grefierii, secretarii sau agenţii proprii ai instanţei. Alţii aparţin unor
profesii liberale, cum este cazul avocaţilor, notarilor sau executorilor judecătoreşti. În sens larg, toate
aceste persoane formează categoria auxiliarilor justiţiei.

41
 Avocaţii

Avocatura este o instituţie cu o îndelungată tradiţie istorică. Originea avocaturii este plasată, de
majoritatea autorilor, în Roma, unde a cunoscut cea mai frumoasă epocă a istoriei sale.
Instituţia avocaturii este atribuită lui Romulus, în a cărui epocă funcţionau patronii, ei aveau
misiunea de a asista, în formă gratuită, pe justiţiabili.
În epoca legis-acţiunilor, patronii au fost utilizaţi numai de către patricieni. Ulterior, în perioada
procedurii formulare, avocatura a dobîndit valenţele unei adevărate profesiuni. În această epocă
avocatura a încetat să fie un serviciu gratuit. Ea a început să fie exercitată de adevăraţi jurisconsulţi,
numiţi advocaţi. De aici provine şi denumirea actuală a persoanelor ce exercită funcţia de apărare în
faţa organelor judiciare.
În epoca lui Justinian avocatura era organizată în colegii şi corporaţii cu caracter profesional.
Funcţia avocaţială era retribuită prin plata de onorarii.
În istoria avocaturii s-a manifestat şi o tendinţă semnificativă pentru a fi prezentată în această
schiţă evolutivă a instituţiei. Luînd în considerar rolul esenţial al funcţiei avocaţiale în administarea
justiţiei s-a evocat şi posibilitatea organizării unei magistraturi avocaţiale similare ordinului
judecătoresc.
În ţara noastră, organizarea avocaturii începe o dată cu adoptarea Regulamentelor Organice. Pe
baza lor se constituie în Muntenia şi Moldova cîte un corp restrîns de avocaţi, care la început erau
salariaţi de stat şi funcţionau pe lîngă instanţele penale. Avocatura a fost organizată pe baze moderne
printr-o lege din anul 1864. modelul noii legislaţii a fost cel francez. Reglementarea impusă în anul
1864 stabilea că avocatura poate fi exercitată numai de persoanele care deţin diploma de studiu
dreptului de la una din facultăţile de drept romane sau străine.
Legislaţiei adoptate în anul 1864 i s-a adus succesive îmbunătăţiri prin actele normative
promulgate la începutul acestui secol. În prezent, s-a revenit la sistemul de organizare democratică a
avocaturii. Actuala reglementare este consacrată în legea nr.51/1995.
Principiile organizării şi executării profesiei de avocat au fost detaliate în Statul adoptat de
Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din Romania la data de 30 seprembie 1995. legea nr.51/1995
a suferit modificări succesive, cea mai importantă, de dată recentă, fiind realizată prin legea
nr.255/2004.

Avocatul este persoana, care avînd o calificare juridică superioară, asigură apărarea justiţiabililor
în faţa instanţelor judecătoreşti sau altor autorităţi publice, în condiţiile determinate de lege. Rolul
avocatului nu poate fi redus la apărarea intereselor legitime ale justiţiabililor în faţa organelor judiciare.
În ţările civilizate avocatura a fost cu scopul de a asigura persoanelor implicate într-un proces o
apărare corespunzătoare. Rolul avocatului nu poate fi redus la funcţia de reprezentare sau asigurare a
justiţiabililor. El este unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai judecătorului, el poate contribui într-
o manieră decisivă la o corectă stabilire a faptelor, la interpretarea adecvată a legii aplicabile
conflictului dedus judecăţii, şi în final, la pronunţarea unei hotărîri temeinice şi legale.
În lipsa avocatului, judecătorul ar putea întîmpina adeseori dificultăţi în determinarea adevărului.
Avocatul se interpune între parte şi judecător, iar prin activitatea sa permite instanţei să se afle
deasupra duelului dintre părţi şi să-şi păstreze obiectivitatea necesară. El prezintă judecătorului cererile
părţilor şi facilitează administrarea materialului probatoriu pertinent şi concludent în soluţionarea
cauzelor.
42
 Scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime ale persoanelor fizice şi juridice. În exercitatea profesiei, avocatul este dator să acţioneze
pentru asigurarea liberului acces la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil.
Principala funcţie a avocatului este acea de reprezentare a justiţiabililor. O altă funcţie este şi cea
de colaborare cu organele judiciare, foarte sugestiv determinată înart.4 alin.1 din statutul profesiei de
avocat.
Realizarea celor două funcţii pare să fie ireconciliabilă. Aparent numai cele două funcţii sunt
antagoniste. În realitate, apărarea intereselor justiţiabililor nu trebuie pusă în antiteză cu obiectivele
majore ale justiţiei. Funcţia principală a avocatului este şi va rămîne aceea de apărare a intereselor
legitime ale justiţiabililor. Din acest punct de vedere, se poate susţine că avocaţii îndeplinesc o funcţie
de interes privat; avocaţii sunt auxiliari ai părţilor.
Funcţia de colaborare cu justiţia nu este mai puţin importantă, deşi trebuie să recunoaştem că
aceasta nu apare, adeseori, în prim planul activităţii avocaţiale. Ea este considerată ca o funcţie de
interes public, iar avocatul ca un auxuliar al justiţiei sau un partener ori colaborator al judecătorului.
Realizarea unui echilibru între cele două funcţii nu este adeseori uşor de realizat. Interese uneori
convergente fac totuşi dificilă o armonizare posibilă şi deopotrivă necesară.
Arminizarea funcţiilor avocaţiabile depinde de modul în care avocatul înţelege să-şi
îndeplinească obligaţiile profesionale. Pentru aceasta, avocatul trebuie să dea dovadă de o temeinică
pregătire profesională., de o profundă cunoaştere a doctrinei şi jurisprudenţei, de o verticalitate morală
incontestabilă, respect faţă de lege şi pasiune pentru adevăr.
Istoria avocaturii a ilustat, prin nume a căror celebritate este cunoscută onorabilitatea şi
prestigiul profesiei de avocat. Un Cicero în Roma, Demostene, Pericle şi Socrate în Grecia, Alexandre
Millerand în Franţa, au făcut parte din elita avocaturii. Şi la noi în mod strălucit de Take Ionescu,
Barbu Delavrancea, Mircea Manolescu, Ionel Teodoreanu, Alexandru Djuvara şi de Istrate Micescu.

Structurile organizatorice ale avocaturii

1. Principiile organizatorice şi funcţionale ale avocaturii

Potrivit art. 1 din legea nr.51/1995, profesia de avocat este liberă şi îndependentă, cu organizare
şi funcţionare autonome, în condiţiile legii şi ale statutului profesiei.
Actuala legislaţie nu realizează o sistematizare a principiilor organizatorice ale avocaturii.
Totuşi, aceste principii nu se confundă cu acelea ale exercitării profesiei de avocat. Lipsa unei atare
sistematizări se explică tocmai datorită interdependenţei dintre cele două categorii de principii.
Pot fi apreciate ca principii de bază ale organizării avocaturii: autonomia barourilor, existenţa
unor structuri democratice de organizare a avocaturii şi colegialitatea organelor de conducere:

a. principiul autonomiei barourilor – avocatura este organizată într-o structură proprie,

autonomă faţă de toate celelalte autorităţi publice. Exercitarea avocaturii ar fi greu de conceput
în lipsa unui asemenea principiu.
b. principiul organizării avocaturii în structuri democratice – elementul organizatoric de bază
al avocaturii este baroul. Acesta este alcătuit din totalitatea avocaţilor dintr-un judeţ sau din
municipiul Bucureşti. Sediul baroului este în oraşul de reşedinţă al judeţului, rspectiv în
municipiul Bucureşti.
43
 Baroul are personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu. Contribuţia avocaţilor la alcătuirea
bugetului este stabilită de consiliul baroului. Organele de conducere ale baroului sunt: adunarea
generală, consiliul şi decanul.
Adunarea generală este constituită din totalitatea avocaţilor înscrişi în tabloul baroului, cu drept de
exercitare a profesiei. Ea are următoarele atribuţii:
- stabileşte măsuri pentru exercitarea profesiei în baroul respectiv
- alege şi revocă decanul, membrii comisiei de cenzori şi pe cei ai comisiei de disciplină
- alege delegaţii baroului la Congresul avocaţilor
- aprobă proiectul de buget al baroului
- dă decărcare consiliului cu privire la activitatea şi gestiunea sa.
Consiliul baroului este format din 5 pînă la 15 membri, aleşi pe o perioadă de 4 ani. Decanul şi
prodecanul se includ în acest număr.
Art. 53 alin.2 din legea nr.51/1995 stabileşte următoarele atribuţii ale consiliului:

- adoptă hotărîri pentru aplicarea şi respectarea prevederilor legii de organizare a profesiei

şi ale statutului
- aduce la îndeplinire hotărîrile Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din Romania şi
ale adunării generale a baroului
- întocmeşte, modifică şi dă publicităţii tabloul anual al avocaţilor
- adoptă măsuri pentru organizarea controlului profesional, disciplinar şi deontologic,
pentru soluţionarea sesizărilor şi reclamaţiilor, în condiţii prevăzute de lege şi statut
- verifică şi constată îndeplinirea condiţiilor legale ale cererilor de însciere în profesie ţi
aprobă primirea în profesie cu examen sau cu scutire de examen
- hotărăşte asupra stării de incompatibilitate şi asupra ridicării acesteia
- soluţionează cererile de transfer în conformitate cu prevederile legii şi ale statului
- verifică şi constată dacă actele privind constituirea, modificarea şi schimbarea formelor de
exercitare a profesiei, precum şi convenţiile de grupare sau de conlucrare profesională
îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege şi de statutul profesiei
- coordonează activitatea filialelor sau sucursalelor Casei de Asigurări a Avocaţilor din raza
de competenţă
- organizează şi îndrumă activitatea serviciilor de asistenţă juridică din judeţ
- sesizează comisia de disciplină cu judecarea abaterilor avocaţilor
- suspendă avocaţii din exerciţiul profesiei pe durata neplăţii taxelor şi contribuţiilor
prevăzute de lege, dacă acestea nu sunt achitate în termen de 3 luni de la scadenţa lor
- soluţionează contestaţiile împotriva deciziei decanului privind onorariile
- stabileşte cota de contribuţie a avocaţilor la bugetul baroului, acceptă donaţiile şi legatele
făcute baroului
- aprobă statul de funcţii şi angajează personalul baroului
- întocmeşte proiectul de buget anual, pe care îl supune adunării generale şi administrează
patrimoniul baroului
- prezintă anual adunării generale, spre aprobare, raportul său de activitate şi al ddecanului,
de gestiune curentă şi de gestionare a patrimoniului baroului
- alege pe prodecanul baroului
- soluţionează plîngerile şi contestaţiile împotriva deciziilor decanului baroului
44
 - îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau hotărîte de Consiliul U.N.B.R. şi date
în competenţa sa.

Decanul baroului are unele atribuţii de reprezentare şi de administraţie. Aceste atribuţii se referă
la:

a. reprezentarea baroului în raporturile cu persoanele fizice şi juridice din ţară şi

străinătate
b. convocarea şi prezidarea şedinţelor consiliului
c. aprobarea cererilor de asistenţă gratuită
d. exercitarea căilor de atac împotriva hotărîrilor comisiei de disciplină şi
împotriva deciziilor consiliului baroului pentru care sunt prevăzute căi de
atac
e. încuviinţarea efectuării de cheltuieli pentru barou
f. adoptarea de măsuri privind conducerea baroului, cu excepţia acelora ce sunt
de competenţa adunării generale sau a consiliului.
Prodecanul îl înlocuieşte pe decan la cererea sau în absenţa acestuia.

Uniunea Naţională a Barourilor din Romania este formată din toate barourile din Romania şi
are sediul în capitala ţării. Uniunea este persoană juridică de interes public, are patrimoniu şi buget
propriu.
U.N.B.R. are următoarele organe de conducere:
1. Congresul avocaţilor
2. Consiliul U.N.B.R.
3. Comisia permanentă a U.N.B.R.
4. Preşedintele U.N.B.R.

Congresul avocaţilor este constituit din delegaţi ai fiecărui barou, potrivit normei de reprezentare
stabilite de statut şi din membri ai Consiliului. Forul suprem al avocaţilor se întruneşte anual în sesiune
ordinară, la convocarea consiliului. Consiliul, la solicitarea a cel puţin o treime din numărul barourilor,
este obligat să convoace congresul în şedinţă extraodinară.
Atribuţiile congresului sunt diverse:

a. alege Comisia centrală de cenzori şi Consiliul de conducere al Casei de Asigurări a Avocaţilor

b. face propunei autorităţilor cu drept de iniţiativă legislativă privind profesia de avocat
c. adoptă şi modifică statutul profesiei şi statutul Caesei de Asigurări a Avocaţilor, în conformitate
cu prevedirile legii şi pe baza proiectelor întocmite de consiliu U.N.B.R.
d. adoptă hotărîri privitoare la relaţiile dintre barouri, perfecţionarea pregătirii profesionale şi
respectarea regulilor deontologice ale profesiei
e. alege şi revocă pe membrii Comisiei centrale de disciplină
f. aprobă bugetul anual al Casei de Asigurări a Avocaţilor şi execuţia bugetară anuală

45
 g. aprobă bugetul anual al U.N.B.R. şi execuţia bugetară anuală a acestuia şi stabileşte cota de
contribuţie a barourilor la formarea bugetului U.N.B.R.

Consiliul Uniunii este organul reprezentativ şi deliberativ al barourilor din Romania care:
a. asigură activitatea permanentă a U.N.B.R.
b. duce la îndeplinire hotărîrile Congresului avocaţilor
c. rezolvă orice problemă interesînd profesia de avocat între sesiunile Congresului, cu execpţia
acelora care sunt date în competenţa Congresului avocaţilor
d. exercită controlul asupra activităţii şi asupra hotărîrilor Comisisie permanente a U.N.B.R.
e. organizează examenul de verificare a cunoştinţelor de drept romanesc şi de limbă ramnă ale
avocaţilor străini
f. organizează şi conduce activitatea Institutului Naţional de Pregătire şi Pefecţionare Profesională
a Avocaţilor, constituit ca persoană juridică de drept privat nonprofit şi care nu face parte din
sistemul naţional de învăţămînt şi nu este supus procedurilor de autorizare şi acreditare
g. adoptă hotărîri în toate problemele privind pregătirea şi perfecţionarea profesională a avocaţilor,
precum şi recomandări privind relaţiile dintre barouri
h. asigură caracterul unitar al examenelor de primire şi de definitivare în profesie
i. organizează şi supraveghează seviciul statistic general al U.N.B.R.
j. organizează şi editează publicaţiile U.N.B.R. şi sprijină publicaţiile barourilor
k. întocmeşte proiectul de buget al U.N.B.R. şi îl supune spre aprobare Congresului avocaţilor,
precum şi execuţia bugetară anuală a bugetului U.N.B.R.
l. întocmeşte raportul anual de activitate şi de gestiune a patrimoniului U.N.B.R. şi le supune spre
aprobare Congresului avocaţilor, stăruie pentru realizarea bugetului U.N.B.R. şi executarea de
către barouri a hotărîrilor adoptate de Congresul avocaţilor şi de Consiliul U.N.B.R.
m. alege şi revocă preşedintele şi vicepreşedinţii U.N.B.R. şi membrii săi, avocaţi cu o vechime mai
mare de 10 ani în profesie, pentru un mandat de 4 ani
n. verifică legalitatea şi temeinicia deciziilor de primire în profesie, date de către consiliile
barourilor, la cererea persoanelor interesate
o. anulează hotărîrile barourilorpentru cauze de nelegalitate şi rezolvă plîngerile şi contestaţiile
făcute de lege şi de statutul profesiei
p. înfiinţează Casa Centrală de Credit şi Ajutor a Avocaţilor şi controlează activitatea acesteia
q. coordonează activitatea Casei de Asigurări a avocaţilor şi adoptă regulamentul acesteia
r. acordă, la propunerea Comisiei permanente a U.N.B.R., titlul de membru de onoare, respectiv de
preşedinte de onoare al U.N.B.R.
s. îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege şi adoptă hotărîri în interesul profesiei.

Comisia Permanentă se constituie din 15 membri, dintre care 5 din Baroul municipiului Bucureşti
şi 10 din celelalte barouri din ţară.
C.P. are următoarele atribuţii:

a. este organul executiv al Consiliului U.N.B.R., cu activitate permanentă şi de legătură cu

barourile Uniunii
b. duce la îndeplinire hotărîrile Congresului avocaţilor şi ale Consiliului U.N.B.R. şi supraveghează
executarea acestor hotărîri de către barouri, adoptînd decizii corespunzătoare
46
 c. organizează serviciile Consiliului şi serviciile proprii şi angajează personalul acestora
d. asigură execuţia bugetară şi urmăreşte realizarea resurselor bugetului U.N.B.R.
e. acceptă donaţiile şi legatele făcute U.N.B.R.

Preşedintele Uniunii are atribuţii de reprezentare şi de administraţie, cum ar fi:

a. reprezintă U.N.B.R. în relaţiile cu persoane fizice şi juridice din ţară şi străinătate
b. încheie convenţii, acorduri şi contracte în numele U.N.B.R., cu autorizarea Consiliului
c. convoacă şi conduce şedinţele Consiliului Uniunii şi ale Comisiei permanente
d. ordonează actele Consiliului şi ale Comisiei permanente ale U.N.B.R.
e. supraveghează relaţiile dintre structurile centrale ale profesiei şi barouri, precum şi relaţiile
dintre barouri
f. acordă sprijin şi ajutor barourilor în relaţiile lor cu autorităţile centrale şi locale
g. veghează la asigurarea condiţiilor corespunzătoare de desfăşurare a activităţii avocaţilor la
instanţe judecătoreşti şi la organele de urmărire penală.

c. Colegialitatea organelor de conducere – organele de conducere ale barourilor şi ale Uniunii îşi
desfăşoară activitatea de baza principiului colegialităţii.
Astfel, adunarea generală a baroului este legal constituită cu participarea majorităţii membrilor
săi. Dacă numărul legal nu se poate întruni, prezidiul adunării generale, de faţă cu cei prezenţi,
stabileşte o nouă adunare generală în termen de cel mult 15 zile. Hotărîrile se adoptă cu votul
majorităţii membrilor prezenţi, în afară de cazurile în care legea prevede alt cvorum de şedinţă şi de
vot.
Consiliul baroului lucrează în mod legal doar în prezenţa a două treimi din numărul membrilor
săi. Hotărîrile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi.
Principii asemănătoare sunt adoptate de legiuitor şi în legătură cu organele de conducere ale
Uniunii. Astfel, Consiliul uniunii lucrează legal în prezenţa a două treimi din numărul membrilor săi
şi adoptă hotărîri cu votul majorităţii membrilor prezenţi. Aceleaşi reguli se aplică şi Comisiei
permanente.
Formele de exercitare a profesiei de avocat

Potrivit prevederilor art.5 din legea nr.51/1995 şi art.16-26 din Statut, frofesia de avocat se exercită,
la alegere, într-una din următoarele forme:

a. cabinet individual
b. cabinetul asociat
c. societatea civilă profesională
d. societatea civilă profesională cu răspundere limitată.

Avocatul este liber să opteze şi să-şi schimbe opţiunea pentru una din formele de exercitare a
profesiei prevăzute de lege. Acesta nu poate activa concomitent în mai multe forme de exercitare a
profesiei.
Potrivit prevederilor art.172 din Statut, toate formele de exercitare a profesiei de avpcat sunt supuse
următoarelor principii:

47
 a. patrimoniul comun este afectat exclusiv activităţii profesionale şi are regimul patrimoniului de
afectaţiune profesională;
b. titularul cabinetului individual şi avpcatul asociat nu pot presta activităţi profesionale în afara
formei de exercitare a profesiei pentru care au optat;
c. avocatul titular al cabinetului individual nu poate avea calitatea de avocat colaborator sau de
avocat salarizat în cadrul profesiei;
d. avocatul asociat nu poate avea calitatea de avocat colaborator sau de avocat salarizat în cadrul
profesiei;
e. avocatul salarizat în interiorul profesiei şi avocatul colaborator nu pot activa, în aceeaşi calitate,
în mai multe forme de exercitare a profesiei;
f. avocatul colaborator şi avocatul salarizat în interiorul profesiei nu au drept la clientelă proprie;
g. obligia de a comunica de îndată baroului, în scris, modificările privind asocierea, colaborarea sau
angajarea revine atît avocatului cît şi titularului cabinetului individual sau coordonatorului
cabinetelor asociate, societăţilor civile profesionale sau al societăţilor civile profesionale cu
răspundere limitată;
h. formele de exercitare a profesiei se individualizează prin denumire, conform prevederilor legii şi
ale prezentului statut, în cazul tuturor formelor de exercitare a profesiei de către avocaţii străini
se pot utiliza, la alegere, denumirea şi numele formei de exercitare a profesiei din ţară sau din
străinătate.

Cabinetele individuale

Potrivit reglementării date de legea nr.51/1995, în cadrul cabinetului individual îşi exercită
profesia un avocat definitiv titular, singur sau împreună cu avocaţii colaboratori. Cabinetele individuale
se pot asocia în scopul exercitării în comun a profesiei; drepturile şi obligaţiile avocaţilor titulari ai
unor cabinete asociate îşi păstrează caracterul personal şi nu pot fi cedate.
Cabinetele individuale se pot grupa pentru a-şi crea facilităţi tehnico-economice în vederea
exercitării profesiei şi îşi păstrează individualitatea în relaţiile cu clienţii. Cabinetul individual de
avocat se înfiinţează în baza actului de înfiinţare a cabinetului individual de avocat înregistrat la barou
şi întocmit conform anexei nr.XXVIII din statut.
Relaţiile dintre avocatul titular al cabinetului individual şi avocaţii colaboratori se stabilesc prin
contractul de colaborare încheiat în formă scrisă. Contractul ca cuprinde, în mod obligatoriu,
menţiunile prevăzute în anexa nr.IX din statut.

Cabinetele asociate

Cabinetele individuale se pot asocia în scopul exercitării în comun a profesiei. Avocaţii din
cabinetele asociate intră în relaţii cu clienţii în numele asocierii din care fac parte. Cabinetele asociate
nu pot angaja clienţi cu interese contrare.
Un cabinet asociat nu poate accepta o cauză sau un client, dacă unul dintre cabinetele asociate se
opune în mod justificat.
În cazul asocierii unui cabinet individual cu o societate civilă profesională, denumirea cabinetului
individual asociat şi de sintagma în asocier

48
 Societatea civilă profesională

Societatea civilă profesională care contribuie în natură şi/sau în numerar la constituirea unui
patrimoniu de afectaţiune în vederea desfăşurării activităţii profesionale. Ceilalţi avocaţi în cadrul
societăţii civile profesionale fie în calitate de avocaţi colaboratori, fie în calitate de avocaţi salariaţi în
cadrul profesiei.
Potrivit prevederilor art.7 alin.1 din lege, formele de exercitare a profesiei de avocat şi cabinetele
grupate vor fi individualizate prin denumire, după cum urmează:

a. încazul cabinetului individual-numele avocatului titular, urmat de sintagma cabinet de avocat;

b. în cazul cabinetelor asociate-numele tuturor titularilor, urmate de sintagma cabinete de avocat
asociate;
c. în cazul societăţilor civile profesionale şi al societăţilor civile profesionale cu răspundere
limitată-numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, urmat de sintagma societate de avocaţi sau,
după caz, societate civilă de avocaţi cu răspundere limitată;
d. în cazul cabinetelor grupate-numele fiecărui titular de cabinet, urmat de sintagma cabinete de
avocat grupate.

Cabinetele grupate, cabinetele asociate, societăţile civile profesionale şi societăţile civile

profesionale cu răspundere limitată pot avea şi proprietate comună. Avocatul poate schimba oricînd
forma de exercitare a profesiei, cu înştiinţarea baroului din care face parte. Avocatul nu îşi poate
exercita profesia, în acelaşi timp, în mai multe forme de exercitare a acesteia.

Societatea civilă profesională cu răspundere limitată

Societatea civilă profesională cu răspundere limitată se constituie prin asocierea a cel puţin 2
avocaţi definitivi aflaţi în exerciţiul profesiei, are personalitate juridică şi patriminiu propriu, avînd ca
obiect unic de activitate ecercitarea profesiei de avocat în condiţiile art.3 din lege.
Dobîndirea personalităţii juridice a societăţii civile profesionale cu răspundere limitată are loc la
data înregistrării la barou a deciziei emise de către consiliul baroului în a cărui rază teritorială se află
sediul ei principal. Societatea civilă profesională cu răspundere limitată se individualizează printr-o
denumire specifică care cuprinde numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, urmat de sintagma societate
civilă de avocaţi cu răspundere limitată.
Actul constitutiv şi statutul societăţii civile profesionale cu răspundere limitată, încheiate în
condiţiile legii şi statutului profesiei, sunt guvernate de legea civlă. Orice modificare a actului
constitutiv se poate face numai în scris, cu respectarea legii şi a statului.
Societatea civilă profesională cu răspundere limitată dobîndeşte personalitate juridică la data
înregistrării ei la barou, în baza deciziei emise de către consiliul baroului în a cărui rază teritorială se
află sediul său principal. Societatea civilă profesională cu răspundere limitată este condusă de adunarea
generală a asociaţilor. Activitatea executivă este condusă de un avocat coordonator ales de majoritatea
ales de majoritatea avocaţilor asociaţi, care va avea competenţele stabilite prin actul constitutiv şi
statutul societăţii. Asociatul se poate retrage oricînd din societate cu condiţia de a notifica, în scris,
celorlaţi asociaţi intenţia de retragere cu cel puţin 3 luni înainte.
49
 Dobîndirea calităţii de avocat

Potrivit prevederilor art.11 alin.1 din legea nr.51/1995, poate fi membru al barourilor din
Romania cel care îndeplineşte următoarele condiţii:

a. este cetăţean roman şi are exerciţiul drepturilor civile şi politice

b. este licenţiat al unei facilităţi de drept sau doctor în drept
c. nu se găseşte în vreunul dintre cazurile de nedeterminate prevăzute de legea nr.51/1995
d. este apt, din punct de vedere medical, pentru exercitarea profesiei.

Poate fi primit în profesie, cu scutire de examen, la cerere:

a. titularul diplomei de doctor în drept

b. cel care pînă la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcţia de judecător, procuror, norat
public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puţin 10 ani şi dacă nu i-a încetat activitatea din
motive disciplinare care îl fac pentru profesia de avocat. Sunt exceptate persoanele care au deţinut
funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pentru înscrierea la examen candidatul va depune dosarul de înscriere la
baroul în circumscripţia căruia doreşte să îşi exercite activitatea. Cererile de primire în profesia de
avocat se adresează decanului baroului respectiv. Dosarul va fi depus cu cel puţin 25 zile înainte de
datat examenului. El este obligat să depună o taxă de participare la examen, stabilită de consiliul
baroului. Separat se va achita taxa de participare cuvenită U.N.B.R.

Avocaţii stagiari

Stagiul reprezintă perioada premergătoare definitivării în profesia de avocat şi urmăreşte

pregătirea profesu’ională a avocatului la începutul exercitării profesiei. Durata stagiului este de 2 ani,
calculată de la data înscrierii în Tabloul avocaţilor.
Pregătirea şi formarea profesională iniţială a avocaţilor stagiari se realizează prin:

a. îndrumare şi formare profesională continuă în cadrul formei de executare a profesiei cu care

avocatul stagiar se află în raporturi contractuale de colaborare sau în calitate de salarizat în
interiorul profesiei;
b. conferinţe de stagiu organizate de Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea
Avocaţilor.

În afara îndatoririlor legale, statutare şi deontologice avocatul stagiar are următoarele îndatoriri
suplimentare:

a. să îşi perfecţionare pregătirea profesională teoretică şi să-şi însuşească tehnica de practică

avocaţială;

50
 b. să participe la toate conferinţele de stagiu organizate de consiliul baroului, să pregătească în scris
subiectele conferinţelor şi lucrările avocaţiale repartizate de coordonatorul conferinţelor de
stagiu;
c. să efectueze lucrările avocaţiale repartizate de avocatul îndrumător şi de serviciul de asistenţă
judiciară al baroului;
d. să participe la toate manifestările profesionale la care este convocat de către organele de
conducere ale profesiei;
e. să desfăşoare o activitate efectivă în profesie şi să anunţe în scris orice motiv de suspendare a
stagiului.

La sfîrşitul fiecărui an de stagiu activitatea avocatului stagiar va fi notată cu note între 1 şi 10 de

către consilierul coordonator al stagiului, avîndu-se în vedere lucrările efetuate, participarea la
dezbaterea temelor, precum şi pezenţa la conferinţele de stagiu şi la manifestările baroului la care a fost
convocat.
Consiliul baroului, evaluînd notarea acordată de consilierul coordonator al stagiului precum şi
raportul avocatului îndrumător şi raportul coordonatorului serviciului de asitenţă judiciară, pate
dispune motivat prelungirea stagiului cu 1 an.
Avocatul stagiar poate efectua următoarele activităţi:

a. consultaţii şi cereri cu caracter juridic

b. asistenţă şi reprezentare juridică în faţa judecătoriilor, a organelor de urmărire penală, a
autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a executorilor judecătoreşti, a
organelor administraţiei pulice şi a instituţiilor, precum şi a altor persoane juridice, în condiţiile
legii.
După promovarea examenului, candidatul dobîndeşte titlul profesional de avocat definitiv şi va fi
înscris în Tabloul avocaţilor definitivi

Drepturile şi îndatoririle avocatului

Potrivit prevederilor art.28 din lege, avocatul are următoarele drepturi:

- să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract
încheiat în formă scrisă, care dobîndeşte dată certă prin înregistrarea în registrul de
evidenţă. În lipsa unor prevederi contrare, avocatul poate să efectueze orice act specific
profesiei pe care îl consideră necesar pentru promovarea drepturilor şi intereselor legitime
ale clientului;
- formele de exercitare a profesiei se avocat au dreptul să îşi stabilească sediul profesional
numai în circumscripţia baroului în care sunt înscrişi în Tabloul avocaţilor cu drept de
exercitare a profesiei, oricare dintre avocaţi titulari sau asociaţi;
- avocatul precum şi clientul său, au dreptul să renunţe la contractul de asistenţă juridică sau
să îl modofice de comun acord, în condiţiile prevăzute de statutul profesiei;
- de a alege şi de a fi ales în organele de conducere ale profesiei în condiţiile prevăzute în
lege şi în statut;

51
 - pentru a ctivitatea saprofesională avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor
cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său;
- de a păstra secretul profesional;
- de a avea propriul sistem de asigurări sociale;
- de a avea contacte cu clientul său ori de cîte ori acest lucru se impune;
- dreptul la sediu principal şi secundar;
- de a fi ocrotiţi de lege în exercitarea profesiei, fără a putea fi asimilaţi funcţionarului
public sau altui salariat;
- avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris, în formă adecvată şi
cu repsectarea prevederilor legii, în faţa instanţelor de judecată, a organelor de urmărire
penală sau a altor organe administrative de justiţie, dacă aceste susţineri sunt în legătură
cu apărarea în acea cauză şi sunt necesare stabilirii adevărului.

Principalele îndatoriri ale avocatului sunt:

- să nu exercite profesia decît după emiterea deciziei de primire în barou şi înscrierea pe

Tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei;
- să studieze temeinic cauzele care i-au fost încredinţate, angajate sau din oficiu;
- să se prezinte la fiecare termen la instanţele de judecată sau la organele de urmărire penală
ori la alte instituţii, conform mandatului încredinţat;
- să depună toate diligenţele necesare pentru realizarea serviciului profesional pentru care a
fost angajat;
- să păstreze secretul profesional;
- să îşi decline calitatea şi identitatea în faţa autorităţilor şi a altor avocaţi cu care intră în
contact, cu prilejul îndeplinirii actelor specifice profesiei;
- să respecte modalităţile de încetare a contractului de asistenţă juridică;
- să asigure substituirea în cazul în care avocatul este împiedicat să îndeplinească serviciul
profesional la care s-a angajat;
- să manifeste conştiinciozitate şi probitate profesională;
- să pledeze cu demnitate faţă de judecători şi de părţile din proces;
- ori de cîte ori este necesar, în raport cu natura şi cu dificultatea cauzei, avocatul este
obligat să depună note de şedinţă sau concluzii scrise, din proprie iniţiativă sau la cererea
instanţei de judecată;
- să acorde asistenţă juridică în cauzele în care a fost desemnat din oficiu sau gratuit de
către barou;
- să se asigure pentru răspunderea profesională, în condiţiile stabilite prin statutul profesiei.

Prin „răspundere profesională” se înţelege acoperirea daunelor efective de client şi rezultate din
exercitarea profesiei cu nerespectarea prevederilor legii, ale statutului şi ale regulilor deontologice.

Suspendarea, transferul şi încetarea calităţii de avocat

Potrivit art.27 din legea 51/1995 şi art.49 din Statut, exercitarea profesiei de avocat se suspendă:
52
 a. pe toată durata existenţei stării de incompatibilitate
b. în temeiul unei hotărîri judecătoreşti sau disciplinare de interdicţie temporară de a profesa
c. în caz de neplată totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale către barou, către
U.N.B.R. şi către sistemul propriu de asigurări sociale timp de 3 luni de la scadenţa acestora şi
pînă la lichidarea integrală a datoriilor
d. la cererea scrisă a avocatului.

Avocatul împotriva căruia s-a dispus măsura suspendării este obligat ca în termen de cel mult 15
zile de la data comunicării măsurii să îşi asigure substituirea.

Transferul solicitat de avocat la un alt barou, pentru motive justificate, se va adresa în scris
decanului baroului de la care doreşte să se transfere. Cererea de transfer va fi însoţită de actele pe care
se întemeiază şi de un certificat eliberat de baroul de la care se solicită transferul. Certificatul va indica
datele personale, profesionale, disciplinare ale solicitantului şi va atesta că solicitantul a achitata la zi
taxele şi contribuţiile profesionale către barou, U.N.B.R. şi sistemul propriu de asigurări sociale.
După verificarea de către consiliul baroului a modului în care au fost respectate de către petent,
dispoziţiile privind modul de organizare şi funcţionare a formelor de exercitare a profesiei, rpecum şi a
condiţiilor de primire în profesie, va emite o decizie cu privire la transfer ce se comunică solicitantului
şi baroului din care acesta face parte.
Decizia prin care s-a respins cerere de transfer va fi motivată şi poate fi contestată, în termen de 15
zile de la comunicare, la Consiliul U.N.B.R.

Calitatea de avocat încetează:

a. prin renunţare scrisă la exerciţiul profesiei, avocatul este obligat să finalizeze toate cauzele
angajate sau să asigure substituirea;
b. prin deces, cauzele acestuia vor fi preluate de către colaboratorii ori asociaţiidefunctului, iar în
lipsa lor, de către avocaţii desemnaţi de coniliul baroului;
c. prin excluderea din profesie, ca sancţiune disciplinară;
d. în cazul în care avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi
care îl face nedemn de a fi avocat, potrivit legii.

Încetarea calităţii de avocat se constată prin decizie a consiliului baroului şi are drept consecinţă
radierea în cauză din Tabloul avocaţilor.
Dacă avocatul îndeplineşte condiţiile de pensionare prevăzute de lege, pe baza unui aviz medical
anual privind menţinerea capacităţii fizice şi psihice necesare exercitării profesiei de avocat, va putea
să solicite continuitatea exercitării profesiei. Cererea de continuare a exercitării profesiei se
soluţionează de consiliul baroului.
Decizia de respingere a menţinerii în activitate poate fi contestată, în termen de 15 zile de la
comunicare, la Consiliul U.N.B.R.

53
 Răspunderea disciplinară a avocaţilor

Protecţia onoarei şi prestigiului profesiei, respectarea legii, a statutului profesiei şi a deciziilor

obligatorii ale organelor profesiei sunt îndatoriri ale fiecărui avocat, încălcarea lor constituind abateri
disciplinare grave.
Avocatul răspunde disciplinar pentru neresoectarea prevederilor legii avocaturii sau ale
statutului, nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale baroului sau ale
uniunii, precum orice fapte săvîrşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură să
prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale instituţiei.
Instanţele judecătoreşti şi parchetele Ministerului Public sunt obligate să înainteze consiliului
baroului orice plîngere făcută împotriva unui avocat şi să îl înştiinţeze despre orice acţiune de urmărire
penală sau de judecată pornită împotriva unui avocat.

Instanţele disciplinare sunt:

a. comisia de disciplină a baroului
b. Comisia centrală de disciplină
c. Consiliul U.N.B.R., în plenul său.

a. comisia de disciplină a baroului judecă, în primă instanţă, în complet de 3 membri, abaterile

disciplinare săvîrşite de avocaţii înscrişi în cadrul acestuia, cu excepţia abaterilor săvîrşite de
decan şi de membrii Consiliului U.N.B.R.
b. În cadrul U.N.B.R. este organizată şi funcţionează Comisia centrală de disciplină este alcătuită
din reprezentanţii barourilor desemnaţi de adunările generale ale acestora. Comisia de disciplină
judecă:
- ca instanţă de fond, în complet de 3 membri, abaterile săvîrşite de membri Consiliului
U.N.B.R. şi de decanii barourilor;
- în contestaţie, în complet de 5 membri, contestaţiile declarate de avocatul interesat,
decanul baroului şi de preşedintele U.N.B.R. împotriva deciziilor pronunţate de comisiile
de disciplină ale barourilor şi a încheierilor prevăzute la art.74 alin.1 şi 2 din lege.
c. Consiliul U.N.B.R., constituit ca instanţă disciplinară, în plenul său, mai puţin cel în cauză,
judecă recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de Comisia centrală de disciplinară,
ca instanţă de fond, şi a încheierilor prevăzute la art.74 alin.1 şi 2 din lege.

Constituie abateri disciplinare grave:

1. fapta săvîrşită de avocat, prin care se încalcă dispoziţiile legii, ale statutului profesiei, hotărîrile
obligatorii ale organelor profesiei, ale consiliului baroului în care avocatul este înscris sau în
care îşi are sediul secundar şi care este de natură să prejudicieze onoarea ori prestigiul profesiei
sau al corpului de avocaţi;
2. nerespectarea secretului profesional referitor la orice spect al cauzei. Această obligaţie este
absolută şi nelimitată în timp. Avocatul nu poate fi obligat în nici o circumstanţă şi de către nicio
persoană fizică sau juridică să divulge secretul profesional, cu excepţiile prevăzute de lege;
54
 3. angajarea unui nou client, dacă prin aceasta sunt dezvăluite secretele aflate de la un lat client, cu
efecte prejudiciabile pentru acesta;
4. începerea activităţii prin oricare dintre formele de executare a profesiei, înaintea obţinerii
aprobărilor din partea consiliului baroului;
5. nerespectarea la Consiliul baroului a hotărîrilor judecătoreşti prin care au fost condamnaţi, prin
care li s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesia, prin care au fost declaraţi faliţi
frauduloşi sau prin care au fost condamnaţi definitiv pentru fapte săvîrşite în legătură cu
exercitarea profesiei;
6. exercitarea profesiei de către avocatul al cărui drept de exercitare a profesiei este suspendat
potrivit prevederilor art.49 din statut, în perioada msurii suspendării, constituie abatere
disciplinară gravă. Avocatul este dator să încunoştinţeze de îndată consiliul baroului despre orice
situaţie care ar putea duce la suspendarea exerciţiului dreptului de a profesa,
7. eliberarea a mai mult de două recomandări, indiferent dacă recomandarea se referă la
îndrumarea efectivă a avocatului stagiar sau dacă sprijină cererea acestuia pentru primirea în
profesie ca avocat stagiar;
8. neîndeplinirea obligaţiilor de îndrumare profesională şi de a nu asigura venitul minim lunar
garantat al avocatului stagiar;
9. încălcarea obligaţiei foştilor magistraţi de anu pune concluzii la instanţele la care au funcţionat,
timp de 2 ani de la încetarea funcţiei deţinute;
10.încălcarea obligaţiei foştilor procurori de cadre de poliţie de a nu acorda asistenţă juridică la nici
un organ de urmărire penală din localitatea unde au funcţionat timp de 2 ani anteriori primirii în
profesie;
11.nerespectarea interdicţiei privind exercitarea la instanţa de judecată sau la parchetul unde soţul
avocatului sau ruda ori afinul său pînă la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de
magistrat;
12.folosirea de către avocat de procedee incompatibile cu demnitatea profesiei în scopul dobîndirii
clientelei, în mod nemijlocit sau prin persoane interpuse;
13.folosirea mijloacelor de publicitate a formelor de exercitare a profesiei ca reclamă cu scopul
dobîndirii de clientelă, în alte condiţii decît cele permise de lege;
14.refuzul avocatului de a-şi declina calitatea şi identitatea în faţa autorităţilor şi a altor avocaţi cu
care intră în contact, cu prilejul îndeplinirii actelor specifice profesiei;
15.neplata contribuţiilor lunare în cuantumul şi la termenele stabilite;
16.nerespectarea obligaţiei de a se abţine de la exercitarea oricărei activităţi profesionale în cazul în
care există sau survine un conflict de interese;
17. nerespectarea, de către avocat, a obligaţiei privind ţinerea la zi a evidenţelor stabilite de lege şi
statut.

Sancţiunile deisciplinare ce pot fi aplicate avocaţilor, potrivit art.73 alin.1 din legea nr.51/1995,
sunt:

- mustrarea
- avertismentul
- amenda de la 500.000 lei la 5000.000 lei, care se face venit la bugetul baroului
- interdicţia de a exercita profesia pe o perioadă de la o lună la un an
55
 - excluderea din profesie.

În caz de abatere evidentă şi gravă, instanţa disciplinară poate lua măsura suspendării avocatului
din exerciţiul profesiei pînă la judecarea definitivă a cauzei. Repetarea unei abateri disciplinare
constituie o circumstanţă agravantă, care va fi luată în consideraţie la aplicarea sancţiunii.
Consiliile baroului sunt obligate să ţină evidenţa sancţiunilor disciplinare aplicate fiecărui avocat
şi să comunice situaţia disciplinară a avocatului la cererea organelor profesiei, constituite potrivit legii.

Relaţiile dintre avocat şi client. Principiile şi regulile de bază ale relaţiei dintre avocat şi client

În executarea profesiei, avocaţii trebuie să respecte anumite reguli şi uzuanţe, în funcţie de

persoanele cu care intră în contact.
În literatura juridică de specialitate au fost exprimate o serie de reguli deontologice care, în
principal, se referă la:

A. faţă de clienţi, avocatului i se cere să depună toate diligenţele pentru apărarea intereselor acestora,
informîndu-i exact şi corect asupra situaţiei lor.

Pentru neîndeplinirea obligaţiilor sale, avocatul este obligat:

a. să acţioneze cu promptitudine în reprezentarea clientului, potrivit cu natura cauzei;

b. să trateze adecvat fiecare cauză, potrivit cu natura împrejurărilor şi specificul cauzei;
c. să refuze un client, ori de cîte ori este conştient că nu poate oferi clientului cu
promptitudine seviciul profesional solicitat;
d. să nu neglijeze cauzele clientului;
e. să respecte orice persoană implicată în procedurile legale în care asistă sau reprezintă
clientul şi se va abţine de la metode şicanatorii şi prejudiciabile pentru terţe părţi, dacă
acestea sunt evident indiferente şi irelevante intererselor clientului reprezentat;
f. în activitatea de consiliere, să acţioneze cu tact şi răbdare pentru a înfăţişa şi a explica
clientului toate aspectele cazului în care îl asistă şi/sau îl reprezintă pe client;
g. să folosească cel mai potrivit limbaj în raport cu starea şi experienţa clientului, pentru ca
acesta să aibă o reprezentare corectă şi completă asupra situaţiei sale juridice;
h. să se consulte adecvat cu clientul pentru a stabili scopul, modalităţile şi finalitatea
consilierii, precum şi soluţiile tehnice pe care le va urma pentru a realiza, cînd este cazul,
asistenţa şi reprezentarea clientului;
i. să respecte opţiunile clientului în ceea ce priveşte scopul şi finalitatea asistenţei şi
reprezntării, fără a abdica de la independenţă şi crezul său profesional;
j. să se consulte permanent cu clientul în legătură cu strategia, mijloacele tehnice şi tactice
adoptate pentru atingerea scopurilor pentru care a fost angajat;
k. să privească speţa respectivă dintr-o perspectivă proprie şi să acorde clientului sfaturi
dezinteresate;

56
 l. să atenţioneze clientul cu privire la consecinţe, sau, după caz, va putea denunţa contractul
de asitenţă juridică, ori de cîte ori clientul propune un demers asupra căruia avocatul
apreciază că va avea consecinţe nelegale sau consecinţe legale negative;
m. să se consulte permanent cu fiecare dintre clienţii reprezentaţi în comun în ceea ce
priveşte deciziile care trebuie adoptate şi motivele determinate în adoptarea acestora,
astfel încît fiecare client să poată lua propriile decizii, în baza unor informaţii complete, în
cazul în care avocatul asistă în comun mai mulţi clienţi;
n. să ofere clientului o opinie legală, onestă cu privire la consecinţele de fapt şi juridice ale
cazului investigat, în limitele informaţiilor furnizate de client;
o. să se abţină de la asistarea şi sfătuirea conştientă a unui client în activităţi infracţionale ori
contravenţionale;
p. să se retragă imediat şi să renunţe la asitarea şi reprezentarea clientului, în cazul în care,
acţiunile şi scopurile clientului, deşi aparent legale la începutul asistenţei şi/sau
reprezentării, se dovedesc pe parcursul acesteia ca fiind infracţionale;
q. să informeze rezonabil clientul în legătură cu situaţia curentă a asistenţei şi reprezentării şi
să răspundă cu promptitudine oricăror solicitări de informare din partea clientului;
r. să explice clientului împrejurările cauzei, situaţia curentă, posibilele evoluţii viitoare şi
eventualele rezultate, în mod rezonabil, corespunzător cu împrejurările concrete ale
cazului;
s. să ţină distinct evidenţa bunurilor aparţinînd clienţilor săi sau unor terţe părţi, care i-au
fost îmcredinţate în legătură cu exercitarea profesiei;
t. să predea clientului sau, după caz, terţei persoane îndreptăţite bunurile încredinţate de
client, cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege sau a unei înţelegeri cu clientul;
u. să nu angajeze discuţii, în cazul negocierilor cu un interlocutor asistat de un alt avocat,
fără acordul prealabil al confratelui său.

B. faţă de magistraţi, avocatul are datoria să aibă o atitudine de consideraţie. Conduita sa

trebuie să evite servilismul, dar şi familiarismul, să asigure respectarea persoanei sale, şi a
interesului clientului său. O comportare corectă faţă de magistraţi nu exclude părerea prorie
în cazul unor atitudini contrare.
C. faţă de partea adversă, avocatul este ţinut să fie moderat, cuviincios în pledoariile sau
concluziile scrise, să se abţină de la calificări ofensatoare, calomnioase sau care să lovească
în demnitatea umană.
D. faţă de avocaţii adversarului, avocatul trebuie să manifeste cofraternitate, corectitudine,
loialitate şi diligenţă. Acest lucru îl obligă la moderaţie în replici, la comunicarea actelor de
procedură necesare, la interdicţia de a lua legătura cu partea adversă în lipsa avocatului ei.
E. faţă de baroul din care face parte este obligat să se supună regulilor stabilite, să manifeste
sentimente de cofraternitate. În orice ocazie, avocatul nu trebuie să iute legăturile
profesionale care-l ataşează confraţilor, jurămîntul identic pe care l-au prestat şi solidaritatea
care trebuie să-i unească.
F. faţă de societate, avocatului i se cere înaltă moralitate, să se supună legilor, o comportare din
care să reiasă că este un factor de ordine faţă de regulile democratice, stabilite în societate,
avînd o contribuţie esenţială la menţinerea valorilor umane.

57
 Probitatea, spiritul de dreptate şi onestitatea avocatului sunt condiţii ale credibilităţii avocatului
şi profesiei, condiţii ce întregesc propria demnitate a acestuia.

Organizarea şi executarea profesiei de consilier juridic

Profesia de consilier juridic face parte din categoria profesiilor juridice, se organizează ca un
corp profesional şi se execută conform prevederilor legii privind organizarea şi exercitarea profesiei de
consilier juridic şi ale statutului profesiei.
În exercitarea profesiei, consilierul juridic se supune numai Constituţiei, legii pentru exercitarea
profesiei de consilier juridic, codului de deontologie profesională şi statutului profesiei.
Colegiul teritorial al consilierilor juridici, este organizaţia profesională creată pentru toţi
consilierii juridici asociaţi în această formă de organizare dintr-un judeţ sau din municipiul Bucureşti,
indiferent de ramura, domeniul de activitate ori locul exercitării profesiei, ce asigură organizarea şi
exercitarea profesiei de consilier juridic în mod unitar şi apară drepturile şi interesele legitime ale
consilierilor juridici şi activează în baza statutului propriu.
În cadrul fiecărui colegiu funcţionează un secretar general şi un trezorier, o comisie de cenzori
compusă din 3-5 membri şi o comisie de disciplină formată din 3-5 membri, a căror atribuţii sunt
stabilite prin regulamente proprii de funcţionare aprobate de Adunarea generală a Colegiului, în baza
hotărîrilor Consiliului U.C.C.J.R. (uniunea colegiilor consilierilor juridic din Romania).
U.C.C.J.R. este formată din toate colegiile consilierilor juridic din Romania şi cuprinde toţi
consilierii înscrişi în Tabloul acestora, cu drept de exercitare a profesiei de consilier juridic şi are drept
scop organizarea unitară a exercitării profesiei de consilier juridic în Romania.
U.C.C.J.R. este persoană juridică de interes general, are patrimoniu şi buget propriu, bugetul
fiind format din contribuţiile colegiilor în cotele stabilite de Congresul U.C.C.J.R.
Patrimoniul U.C.C.J.R. poate fi folosit în activităţi producătoare de venituri, în condiţiile
dreptului comun.

Organele de conducere ale U.C.C.J.R. sunt:

a. Congresul Colegiilor Consilierilor Juridici din Roamnia;

b. Consiliul U.C.C.J.R.;
c. Biroul executiv;
d. Preşedintele;
e. Prim-vicepreşedintele;
f. Vicepreşedinţi.

În structura centrală a U.C.C.J.R. funcţionează:

a. secretarul general;
b. Comisia centrală de cenzori;
c. Comisia centrală de disciplină;
d. Comisia metodologică de organizare şi exercitare a profesiei de consilier juridic;
e. Aparatul tehnic administrativ.
58
Dobîndirea şi încetarea calităţii de consilier juridic

Profesia de consilier juridic nu este una liberală, aşa cum este cea de avocat, el putînd să fie
numit în funcţie sau angajat în muncă, în condiţiile legii.
Potrivit prevederilor art.8 din legea nr.514/2003, poate fi cosilier juridic cel care îndeplineşte
următoarele condiţii:

a. este cetăţean roman şi are domiciliul în Romania;

b. are exerciţiul drepturilor civile şi politice;
c. este licenţiat al unei dacilităţi de drept;
d. este apt din punct de vedere mediacl pentru exercitarea profesiei; această condiţie se dovedeşte
cu certificat medical eliberat în condiţiile legii;
e. nu se află în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de lege.

Potrivit legii nr.514/2003, profesia de consilier juridi este compatibilă cu următoarele activităţi:

a. activitateadidactică universitară şi de cercetare juridică, activitatea literară, culturală şi

publicistică nesalarizată;
b. în funcţia de arbitru, mediator sau expert, în condiţiile legii şi cu respectarea prevederilor legale
privind conflictul de interese;
c. participarea la comisii de studii, de întocmire a proiectelor de reglementări juridice.

Atribuţiile, drepturile şi răspunderea consilierilor juridici

Atribuţii

Potrivit prevederilor art.10 din Statut, activitatea profesională a consilierului juridic se realizează
prin:

a. consultaţi şi cereri cu caracter juridic în toate domeniile dreptului

b. redactarea de opinii juridice cu privire la aspecte legale ce privesc activitatea acesteia
c. redactarea proiectelor de contracte, precum şi negocierea clauzelor legale contractuale
d. asitenţa, consultanţa şi reprezentarea juridică a persoanelor juridice şi a altor entităţi interesate
e. redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a consimţămîntului şi a datei actelor
încheiate, care privesc persoana juridică în favoarea căreia consilierul juridic exercită profesia
f. avizarea şi contrasemnarea actelor cu caracter juridic
g. verificarea legalităţii actelor cu caracter juridic şi administrativ primite spre avizare
h. semnarea la soliocitarea conducerii, în cadrul reprezentării, a documentelor cu caracter juridic
emanate de la persoana juridică sau de la instituţia publică reprezentată
i. asigură consultanţă şi reprezentarea autorităţii sau instituţiei publice în serviciul căreia se află ori
a persoanei juridice cu care are raporturi de muncă
59
 j. apără drepturile şi interesele legitime ale acestora în raporturile lor cu autorităţile publice,
instituţiile de orice natură, precum şi cu orice persoană juridică sau fizică, romană sau străină, în
condiţiile legii şi ale regulamentelor specifice unităţii.

Consilierul juridic ţine evidenţa în cazurile litigioase sau nelitigioase în care a fost sesizat.
Indiferent de reglementările persoanei juridice sau entităţii în favoarea căreia îşi exercită profesia,
consilierul juridic va ţine evidenţa următoarele activităţi:

- intrările şi ieşirile de corespondenţă juridică numerotate şi datateî

- registrul de evidenţă privind orice situaţie litigioasă cu care a fost sesizat
- registul de evidenţă privind avizele scride-datate şi numerotate
- registrul de înregistrare a actelor juridice atestate de consilierul juridic cu privire la
identitatea părţilor, a conţinutului şi a datei actelor.

Drepturile consilierului juridic:

- să fie înscris în Tablou, cu drept de exercitare a profesiei, dacă îndeplineşte condiţiile

cerute de lege
- să acorde consultanţă juridică, să redacteze, să contrasemneze, să avizeze pentru legalitate
acte juridice, să asiste şi să reprezinte orice instituţie, autoritate publică, persoană juridică
sau orice entitate interesată în toate domeniile de drept, în condiţiile legii şi ale statutului
profesiei
- să asiste, să acorde consultanţa şi reprezentarea juridică a persoanelor juridice şi a altor
entităţi interesate, în condiţiile legii şi ale statutului profesiei
- pentru activitatea depusă, consilierul juridic are dreptul să fie remunarat conform
prevederilor formei scrise a raportului juridic care stă la baza exercitării profesiei faţă de
beneficiar
- în scopul asigurării profesional, actele şi lucrările cu caracter profesional aflate asupra
consilierului juridic sau la locul de exercitare a profesiei sunt inviolabile
- în vederea exercitării libere a profesiei, consilierul juridic se supune numai Constituţiei,
legii, codului de deontologie profesională şi prezentului statut al profesiei
- dreptul la opinie profesională consilierul este garantat. Indiferent de forma în care îşi
desfăşoară activitatea profesională, se subordonează, numai pe linie administrativă,
persoanei juridice în favoarea căreia îşi exercită profesia
- în exercitarea profesiei, consilierul juridic nu poate fi supus nici unei presiuni din partea
persoanei juridice unde îşi exercită profesia sau din partea oricărei alte persoane juridice
de drept public ori privat
- consilierul juridic stagiar are dreptul să pună concluzii la judecătorie şi tribunale, ca
instanţă de fond, la organele de urmărire penală, precum şi la celelalte organe
administrative cu atribuţii jurisdicţionale
- consilierul juridic definitiv are dreptul să pună concluzii la instanţele judecătoreşti de toate
gradele, la organele de urmărire penală, precum şi la toate autorităţile şi organele
administrative cu atribuţii jurisdicţionale
60
 - să fie remunarat pentru activitatea depusă conform prevederilor formei scrise a raportului
juridic, care stă la baza exercitării profesiei faţă de beneficiar
- de a asigura secretul profesional, actele şi lucrările cu caracter profesional aflate asupra
consilierului juridic, la domiciliul acestuia şi la locul unde îşi exercită profesia sunt
inviolabile
- este liber să aleagă şi să schimbe în orice moment opţiunea sa pentru exercitarea profesiei
- dreptul de a alege şi de a fi aleşi în organele de conducere ale colegiilor şi ale U.C.C.J.R.,
în condiţiile prevăzute de statutele acestor organizaţii profesionale
- de a nu răspunde penal, material, administrativ sau disciplinar pentru susţinerile făcute
oral îri scris în faţa instanţei de judecată sau a altor organe, dacă acestea sunt în legătură
cu apărarea şi necesare cauzei ce i-a fost încredinţată
- în activitatea sa profesională consilierul juridic se bucură de protecţia legii în condiţiile
prevăzute de legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Îndatoririle consilierului juridic

- consilirul juridic este obligat să apere drepturile şi interesele legitime ale instituţiei,
persoanei juridice, autorităţii sau entităţii pentru care exercită profesia, asigură consultanţă
şi reprezentare juridică, avizează şi contrasemnează actele cu caracter juridic emise de
acestea;
- în activitatea de consultanţă sa reprezentare, să formuleze punctul său de vedere potrivit
prevederilor legale şi a crezului său profesional;
- de a nu se pronunţa asupra aspectelor economice, tehnice sau de altă natură cuprinse în
documentul avizat ori semnat de acesta;
- să respecte solemnitatea şedinţelor de judecată şi să nu folosească expresii jignitoare faţă
de completul de judecată, faţă de ceilalţi consilieri juridici, avocaţi sau faţă de părţile din
proces;
- să studieze temeinic cauzele în care asistă sau reprezintă instituţiile, autorităţile ori
entităţile interesate, să se prezinte la termene la instanţele de judecată sau la organele de
urmărire penală ori la alte instituţii;
- să manifeste conştiinciozitate şi probitate profesională, să pledeze cu demnitate faţă de
judecător şi de părţile în proces, să depună conluzii orale sau note de şedinţă ori de cîte ori
consideră necesar acest lucru sau instanţa de jdecată dispune în acest sens;
- să participe la şedinţele convocate de Cosiliul Colegiului, la activităţile profesionale şi la
şedinţele organelor de conducere din care fac parte;
- să ţină evidenţele cerute de lege şi pe cele prevăzute în regulementele corpurului
profesional, adoptate de Consiliul U.C.C.J.R.-cu privire la cauzele în care asistă sau
reprezintă;
- să avizeze pentru legaliate actele juridice şi să achite cu regularitate taxele şi contribuţiile
stabilite pentru formarea bugetului Colegiului şi bugetului U.C.C.J.R.;
- să restituie actele ce le-au fost încredinţate instituţiei, autorităţii sau entităţii interesate de
la care le-au primit;
- în vederea exercitării profesiei, consilierul juridic definitiv sau stagiar, este obligat să se
înscrie pe Tabloul ţinut de colegiul teritorial;
61
 - în concluziile orale sau scrise, să susţină cu demnitate şi competenţă drepturile şi
interesele legitime ale autorităţii sau persoanei juridice pe care o reprezintă şi să respecte
normele de deotologice profesională prevăzute în legea pentru organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat şi atatutului acestei profiesii;
- să păstreze secretul profesional şi confidenţialitatea activităţii sale privitor la cauza ce i-a
fost încredinţată, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege;
- să respecte dispoziţiile legale privitoare la interesele contrare în aceeaşi cauză sau în cauze
conexe ori la conflictul de interese pe care persoana juridică ce o reprezintă le poate avea;
- nu poate asista sau reprezenta părţi cu interese contrare în aceeaşi cauză sau în cauze
conexe;
- nu poate pleda împotriva părţii care l-a consultat mai înainte în legătură cu aspectele
litigioase ale pricinii;
- să poarte robă în faţa tuturor instanţelor judecătoreşti;
- nu poate îndeplini funcţia de expert, traducător în cauza în care este angajat;
- să anunţe în scris conducerea colegiului teritorial din care face parte despre orice intenţie
de modificare a opţiunii sale privind exercitarea profesiei;
- de a răspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor legii, statutului profesiei şi ale
reglementării legale privind activitatea persoanei juridice în slujba căreia se află;
- să achite obligaţiile financiare ce-i revin faţă de organele profesiei;
- să îşi decline calitatea şi să îşi probeze identitatea cu actul „Legitimaţie de consilier
juridic” în faţa tuturor instanţelor judecătoreşti de orice grad, instituţiilor şi autorităţilor
statutului şi a altor consilieri juridici şi avocaţi cu care intră în contact cu prilejul
îndeplinirii actelor specifice profesiei;
- de a preda, la încetarea raporturilor juridice care stau la baza exercitării profesiei faţă de o
persoană juridică publică sau privată, entitate interesată, romană ori străină, pe bază de
proces-verbal, în vederea arhivării, toate documentele aferente activităţii depuse. Predarea
pe bază de proces-verbal, numerotat şi datat, a documentelor menţionate mai sus îl
descarcă în totalitate, de orice răspundere, pe consilierul juridic.

Organizarea şi funcţiile notariatului

Birourile de notari publici

Potrivit art.14 din lege, activitatea notarilor oublici se desfăşoară în cadrul unui birou, în care pot
funcţiona unul sau mai mulţi notari publici asociaţi, cu personalul auxiliar corespunzător.
Pentru efectuarea lucrărilor din cadrul biroului notarial public, notarul poate încheia contracte de
muncă cu unul sau mai mulţi secretari şi, după caz, cu alt personal auxiliar, avînd şi posibilitatea de a
încheia contracte civile cu colaboratori exeterni.
Biroul de notar va avea arhivă şi registratură proprie, iar notarul public este obligat să ţină o
evidenţă financiar-contabilă. Potrivit art.102 din lege, arhiva activităţii notariale este proprietatea
statului şi se păstrează, se conservă şi se predă în condiţiile legii, deci acest aspect prezintă importanţă
deosebită.
Art.40 din Regulament stabileşte că la biroul notarului public se ţin următoatele registre:
62
 a. registrul general
b. opisul registrului general
c. registrul de succesiuni
d. opisul succesiunilor
e. registrul special de renunţări la succesiune
f. opisul renunţărilor la succesiune
g. registrul de termene succesoriale
h. registrul de depozite
i. registrul de depozite registrul de proteste
j. registrul de consultaţii juridice notariale
k. registrul de traduceri
l. registrul de corespondenţă.

Camera Notarilor Publici

În circumscripţia fiecărei Curţi de apel funcţionează cîte o Cameră a Notarilor Publici, cu

personalitate juridică. Din Cameră fac parte toţi notarii publici care funcţionează în circumscripţia
Curţii de apel. Camera Notarilor Publici este condusă de un colegiu director format dintr-un preşedinte,
un vicepreşedinte şi 3-5 membri. Colegiul director este ales de adunarea generală a membrilor
Camerei, pentru o perioadă de 3 ani, dintre notarii publici. Colegiul director al Camerei Notarilor
Publici are următoarele atribuţi:

a. rezolvă plîngerile părţilor împotriva notarilor publici şi a notarilor stagiari, luînd măsurile
corespunzătoare şi aducîndu-le la cunoştinţa Uniunii Naţionale a Notarilor Publici;
b. deleagă, în cazuri execepţionale, pentru o perioadă determinată, un notar public, din aceeaşi
circumscripţie a judecătoeriri, care să asigure funcţionarea unui alt birou de notar public, cu
încunoştinţarea Uniunii Naţionale a Notarilor Publici;
c. informează Uniunea Naţională a Notarilor Publici în legătură cu activitatea birourilor notarilor
publici, asupra necesarului de notari publici şi notari stagiari şi face recomandări cu privire la
persoanele ce urmează să fie propuse de uniune pentru numirea lor în funcţia de notar publici de
către ministrul justiţiei;
d. reprezintă Camera în relaţiile cu terţii la nivelul circumscripţiei Curţii de apel;
e. întocmeşte documentarea juridică şi asigură consultarea şi informarea membrilor săi;
f. ţine evidenţa veniturilor şi cheltuielilor Camerei şi a contribuţiei membrilor săi;
g. procură datele şi lucrările necesare pentru Buletinul Notarilor Publici şi asigură difuzarea
acestuia;
h. îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege şi de regulament.

Uniunea Naţională a Notarilor Publici

Notarii publici din Romania se constituie în Uniunea Naţională a Notarilor Publici, organizaţie
profesională cu personalitate juridică, care îşi alege un consiliu de conducere şi alte organe stabilite
prin statutul propriu.
63
 Consiliul uniunii are următoarele atribuţii:

a. propune ministrului justiţiei numirea, suspendarea, revocarea ori încetarea calităţii de notar
public;
b. propune ministrului justiţiei numărul necesar al birourilor de notari publici şi condiţiile de
desfăşurare a examenelor de notari publici;
c. stabileşte, cu aprobarea ministrului justiţiei, onorariile minimale pentru serviciile prestate de
notari publici;
d. aprobă cotele de contribuţie ale birourilor notarilor publici la Cameră, precum şi cele ale
Camerelor la Uniunea Naţională a Notarilor Publici, potrivit statutului acesteia;
e. reprezintă Uniunea Naţională a Notarilor Publici în raporturile cu terţii, pe plan intern şi
internaţional;
f. îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege sau de regulament.

Drepturile notarilor publici

Potrivit prevederilor art.11, notarii publici au următoarele drepturi:

a. să aleagă şi să fie aleşi în organele reprezentative ale Uniunii şi ale Camerelor, în condiţiile
prevăzute în statut; dreptul la vot nu poate fi delegat;
b. să se adreseze nemijlocit tuturor organelor Uniunii şi ale Camerelor şi să primească informaţiile
solicitate;
c. să participe la manifestările organizate de Uniune şi de Camera din care face parte;
d. să poarte însemnele Uniunii;
e. să beneficieze de un concediu anual de 30 de zile lucrătoare;
f. să aibă acces la toate datele care privesc organizarea administrativă a activităţii notariale atît la
nivelul Camerelot, cît şi al Uniunii;
g. să li se acorde pentru merite deosebite recompense diplome de onoare şi de execlenţă, la
propunerea Colegiului director al Camerei sau, după caz, a Consiliului Uniunii;
h. să beneficieze de asigurări sociale în condiţiile legii.

Îndatoririle notarilor publici

Obligaţiile membrilor Uniunii sunt înscrise în art.13 din Statut, fiind următoarele:
a. să respecte dispoziţiile legii şi ale regulamentului;
b. să respecte dispoziţiile statutului şi hotărîrile organelor de conducere ale Uniunii şi ale
Camerelor;
c. să rezolve sarcinile ce le-au fost încredinţate de organele de conducere, să conlucreze activi la
aplicarea şi executarea hotărîrilor acestora şi să acţioneze pentru realizarea scopului Uniunii;
d. să participe la manifestările iniate de organele de conducere, la activităţile profesionale, precum
şi la şedinţele organelor de conducere din care fac parte;
e. să se abţină de la deliberările organelor de conducere în care sunt aleşi, în cazul în care, în
îndeplinirea unor atribuţii ale acestor organe, au un interes propriu;
f. să achite cu regularitate cotele de contribuţiei stabilite pentru formarea bugetului Camerelor şi al
Uniunii;
64
 g. să păstreze secretul profesional;
h. să păstreze în cadrul profesiei confidenţialitatea asupra dezbaterilor, opiniilor şi voturilor
exprimate în organele de conducere;
i. să respescte normele, principiile şi îndatoririle deontologiei notariale şi să aibă un comportament
demn în exercitarea profesiei.
Nerespectarea acestor obligaţi constituie abateri desciplinare care se sancţionează potrivit art.41 di
lege.

Răspunderea notarilor publici

Notarul reprezintă, alături de avocat şi consilierul juridic, un partener al justiţiei, un „magistrat”

în materie neconteincioasă.
Pentru încălcarea obligaţiilor sale profesionale atunci cînd a cauzat un prejudiciu, notarul public
răspunde civil, în condiţiile legii civile. De aceea este nevoie de o asigurare de răspundere profesională,
care se realizează prin Casa de asigurări, constituită în acest scop.
Răspunderea disciplinară a notarului publici intervine pentru abaterile prevăzute de art.39 din
lege, respectiv:

a. întîrziere sau neglijenţă în efectuarea lucrărilor;

b. lipsă nejustificată în efectuarea lucrărilor;
c. nerespectarea secretului profesional;
d. comportament care aduce atingerea onoarei sau probităţii profesionale.

Sancţiunile disciplinare ce se pot aplica notarilor publici sunt:

a. observaţie scrisă;
b. amendă de la 50.000 lei la 200.000 lei, care se face venit la bugetul Camerei Notarilor Publici.
Neachitarea în termen de 30 zile de la data rămînerii definitive a hotărîrii atrage suspendarea de
drept a notarului public pînă la achitarea sumei;
c. suspendarea din funcţie pe o durată de maximum 6 luni;
d. excluderea din profesie.

Organizarea profesiei de executor judecătoresc

Executorul judecătoresc este învestit, potrivit prevederilor art.2 alin.1 din legea nr.188/2000
menţionată, să îndeplinească un serviciu de interes public, să realizeze procedura prin intermediul
căreia, creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărîre judecătorească sau print-un alt
executoriu, reuşeşte să constrîngă pe debitorul său să realizeze prestaţia înscrisă în titlul pus în
executare, dacă acesta nu înţelege să-şi execute obligaţia de bună voie.
Activitatea executorilor judecătoreşti se exercită în cadrul unui birou, în care pot funcţiona unul
sau mai mulţi executori judecătoreşti asociaţi, cu personal corespunzător şi art.12 alin.1 din lege.
Biroul executorului judecătoresc trebuie să fie înregistrat în termen de 90 de zile de la emiterea
ordinului de numire al ministrului justiţiei. Pentru înregistrarea şi ţinerea evidenţelor activităţii biroului
de executor judecătoresc, în cadrul biroului se ţin următoarele documente:
65
 - registrul general
- opisul registrului general
- registrul de valori
- registrul de înregistrare a notificărilor
- registrul de corespondenţă
- evidenţa fiscală.

Pentru efectuarea lucrărilor, executorul judecătoresc poate încheia contracte de muncă cu unul
sau mai mulţi secretari şi, după caz, cu alt pesonal auxiliar şi dacă este cazul poate încheia contracte
civile cu colaboratori externi.

Camera executorilor judecătoreşti

Camera executorilor judecătoreşti este condusă de un colegiu director format dintr-un preşedinte,
un vicepreşedinte şi 3-7 membrii, aleşi dintre membrii camerei respective, de adunarea generală a
executorilor judecătoreşti, pentru o perioadă de 3 ani.
Pentru activităţile curente, colegiul director are un secretar salrizat şi personal auxiliar stabilit de
adunarea generală.

Atribuţiile Colegiului director sunt:

a. rezolvă plîngerile părţilor executtorilor judecătoreşti şi executorilor judecătoreşti stagiari, luînd

măsurile corespunzătoare, pe care le aduce la cunoştinţă Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti;
b. deleagă, în cazuri execepţionale, pentru o perioadă determinată de cel mult 6 luni, un executor
judecătoresc, pentru a asigura funcţionarea unui alt birou de executor judecătoresc, cu
încunoştinţarea preşedintelui Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi a preşedintelui
judecătoriei în a cărei circumscripţiei urmează să îşi exercite atribuţiile; delegarea nu poate fi
repetată decît după un an, în afara cazului în care executorul judecătoresc delegat îşi dă acordul;
c. informează Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti în legătură cu activitatea birourilor
executorilor judecătoreşti, asupra necesarului de executori judecătoreşti şi executori
judecătoreşti stagiari şi face recomandări cu privire la persoanele care urmează să fie propuse de
Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti pentru numirea lor în funcţia de executor
judecătoresc de către ministrul justiţiei;
d. întocmeşte documentarea juridică şi asigură consultarea şi informarea curecntă a executorilor
judecătoreşti;
e. ţine evidenţa veniturilor şi cheltuielilor Camerei executorilor judecătoreşti şi a contribuţiei
membrilor săi;
f. procură datele şi lucrările necesare pentru Buletinul executorilor judecătoreşti şi asigură
difuzarea acestuia;
g. îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de prezenta lege, de regulamentul de aplicare a acestuia şi de
Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.
66
 Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti

Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din Romania este organizaţie profesională cu

personalitate juridică, formată din toţi executorii judecătoreşti cu dreptul de a prfesa în acest domeniu
de activitate, numiţi potrivit prevederilor art.16 din lege.
Organele de conducere ale Uniunii sunt: congresul, consiliul şi preşedintele.

Congresul Uniunii – se întruneşte anual la convocarea consiliului şi este constituit din delegaţi
ai fiecărei Camere a executorilor judecătoreşti, aleşi de adunarea generală potrivit normei de
reprezentare stabiliote prin statut, din preşedinţii camerelor şi ceilalţi membrii ai Consiliului Uniunii.

Congresul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti are următoarele atribuţii:

a. adoptă Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi pe cel al Casei de asigurări;

b. alege preşedintele şi vicepreşedinţii Consiliului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti,
precum şi alte organe stabilite prin statut;
c. alege Comisia de cenzori şi Consiliul de conducere ale Casei de asigurări;
d. alege şi revocă membrii Comisie superioare de disciplină, fiecare Cameră a executorilor
judecătoreşti avînd dreptul la cîte un reprezentatnt;
e. analizează şi aprobă raportul anual al Consiliului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti;
f. aprobă bugetul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al Casei de asigurări;
g. îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de prezenta lege de regulamentul de aplicare a acesteia
sau de statut.

Consiliul Uniunii – este constituit din reprezentanţi ai fiecărei Camere a executorilor

judecătoreşti, aleşi de adunarea generală a Camerei respective, pentru o perioadă de 3 ani, potrivit
normei de reprezentare stabilite de statut.

Consiliul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti îndeplineşte următoarele atribuţii:

a. solicită ministrului justiţiei numirea, suspendarea, revocarea ori încetarea funcţiei de executor
judecătoresc;
b. propune ministrului justiţiei, în vederea aprobării, numărul necesar de birouri de executori
judecătoreşti;
c. aprobă cotele de contribuţie ale birourilor executorilor judecătoreşti la Camera executorilor
judecătoreşti, precum şi cele ale Camerelor executorilor judecătoreşti la Uniunea Naţională a
Executorilor Judecătoreşti, potrivit statutului acesteia;
d. propune ministrului justiţiei condiţiile de desfăşurare a concursului sau examenului de admitere
în profesia de executor judecătoresc şi a examenului de capacitate;
e. îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de prezenta lege, de regulamentul de aplicare a aceteia sau
de statut.

67
 Preşedintele şi 2 vicepreşedinţi ai Uniuniisunt aleşi de Congres dintre membrii Consiliului
Uniunii. Durata mandatului acestora este de 3 ani cu posibilitatea de a fi realeşi o singură dată.
Atribuţiile preşedintelui şi vicepreşedinţilor sunt stabilite prin statutul Uniunii.
În cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti funcţionează o casă de asigurări pentru
asigurarea de răpundere civilă a executorilor judecătoreşti, cu personalitate juridică, în condiţiile
stabilite prin statutul propriu aprobat de Congresul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.

Incompatibilităţi

Potrivit prevederilor art.40 din lege, exercitarea funcţiei de executor judecătoresc este incompatibilă
cu:

a. activitatea salarizată în cadrul altor profesii, exceptînd activitatea didactică universitară,

activitatea artistică, literară şi publicistică;
b. calitatea de deputat sau se senator ori de consilier în consiliile judeţene sau locale, pe durata
mandatului;
c. desfăşurarea unor activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse;
d. calitatea de asociat într-o sociatate în nume colectiv, asociat comanditat în societăţile în
comandită simplă sau pe acţiuni, administrator al unei societăţi cu răspundere limitată,
preşedinte al unui consiliu de administraţie, membru al consiliului de conducere, direcotr general
sau director al unei societăţi pe acţiuni, administrator al unei societăţi civile.

Suspendarea şi încetarea calităţii de executor judecătoresc.

Potrivit art.23 din legea nr.188/2000, exerciţiul funcţiei de executor judecătoresc se suspendă îăn
următoarele cazuri:

a. în cazul în care împotriva executorului judecătoresc s-a luat măsura reţinerii, arestării preventive
sau trimiterii în judecată penală;
b. în cazurile de incompatibilitate prevăzute la art.40, precum şi în cazul interdicţiilor prevăzute de
lege;
c. în caz de neplată a contribuţiilor băneşti profesionale, timp de 3 luni de la scadenţa acestora, pînă
la achitarea lor integrală;
d. în caz de incapacitate temporară de muncă;
e. la cererea executorului judecătoresc, pentru motive întemeiate.

Calitatea de executor judecătoresc încetează în următoarele cazuri:

a. la cerere;
b. prin pensionare sau în cazul constatării incapacităţii de muncă, în condiţiile legii;
c. prin desfiinţarea biroului executorului judecătoresc, urmată de neexercitarea fără justificare de
către titularul acestuia a profesiei, în condiţiile legii, într-un alt birou, în termen de 6 luni;
d. prin excluderea din profesie, dispusă ca sancţiune disciplinară, în condiţiile prezentei legi;

68
 e. în cazul condamnării definitive la o pedeapsă privativă de libertate pentru săvîrşirea unei
infracţiuni;
f. în cazul constatării vădite sale incapacităţi profesionale;
g. în cazul în care executorul judecătoresc nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute la art.15 din
lege.
Drepturile executorilor judecătoreşti

- executorii judecătoreşti îşi exercită personal atribuţiile şi se bucură de stabilitate în

funcţie, neputînd fi transferaţi în altă localitate, fără acordul lor, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege;
- pentru serviciul prestat, executorii judecătoreşti au dreptul, la onorarii minimale şi
maximale stabilite d ministrul justiţiei, cu consultarea Consiliului Uniunii Naţionale a
Executorilor Judecătoreşti.

Îndatoririle executorilor judecătoreşti

- de a-şi exercita profesia cu respectarea dispoziţiilor legii executorilor judecătoreşti, a

statutului profesiei şi a regulamentului de aplicare a legii, ale Codului de procedură civilă
şi ale altor legi aplicabile în materie;
- de a nu refuza în mod nejustificat întocmirea actelor de executare ori bunelor moravuri;
- interdicţia de a-şi face reclamă prin orice mijloace, cu excepţia celor permise de lege.

Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti este îndreptată să facă publicitate prin mass-
media asupra întregii activităţi a executorilor judecătoreşti:

- executorii judecătoreşti au obligaţia să păstreze secretul profesional cu privire la actele şi

faptele despre care au luat cunoştinţă în cadrul activităţii lor, chiar şi după încetarea
funcţiei, cu excepţia cazurilor în care legea sau părţile interesate îi eliberează de această
obligaţie;
- să participe, cel puţin o dată la 3 ani, la programe de formare profesională continuă
organizate de Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti, de camerele executorilor
judecătoreşti de pe lîngă curţile de apel, de instituţii de învăţămînt superior din ţară sau
din străinătate ori la alte forme de perfecţionare profesională;
- este interzis executorilor judecătoreşti să dobîndească direct sau prin persoane interpuse,
pentru ei sau pentru alţii, bunurile ce au făcut obiectul activităţii de executare silită;
- să se asigure de răspundere profesională prin Casa de asigurări constituită în acest scop,
potrivit art.34 din lege.

Răspunderea executorilor judecătoreşti

69
 Răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată pentru prejudiciile cauzate prin
modul în care îşi exercită obligaţiile profesionale ce îi revin şi este garantată prin casa de asigurări
constituită în condiţiile art.34 din lege.

Răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc intervine pentru următoarele abateri:

a. nerspectarea secretului profesional;

b. încălcarea incompatibilităţilor şi interdicţiilor prevăzute de lege;
c. săvărşirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale ori bunelor moravuri;
d. neîndeplinirea obligaţiilor privind formarea profesională a executorilor judecătoreşti stagiari,
angajaţi pe bază de contract;
e. întîrzierea sistematică şi neglijenţa în efectuarea lucrărilor;
f. absenţa nejustificată de la birou.

Sancţiunile disciplinare se aplică în raport cu gravitatea faptelor şi constau în:

a. mustrare;
b. avertisment;
c. amenda de la 50 lei RON la 500 lei RON care se face venit la bugetul Camerei executorilor
judecătoreşti în a cărei rază teritorială este situat biroul executorului judecătoresc respectiv.;
d. suspendarea din funcţie pe o durată de la o lună la 6 luni.

Ministrul justiţiei dispune excluderea din profesie a executorului judecătoresc condamnat în

condiţiile prevăzute la art.22 din lege, începînd cu data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti de
condamnare.

Competenţa executorilor judecătoreşti

Pentru exercitarea atribuţiilor executorilor judecătoreşti, legea a prevăzut o delimitare clară a

competenţei acestora faţă de atribuţiile instanţelor judecătoreşti sau a altor organe cărora legea le
conferă atribuţii jurisdicţionale, de justa rezolvare a acestei probleme depinzînd nu numai realizarea
sarcinilor ce revin unei structuri a statului de drept, dar şi respectarea cu sfinţenie a drepturilor şi
intereselor părţilor din proces şi a altor persoane interessate în înfăptuirea şi finalizarea actului de
justiţie.

Potrivit prevederilor art.7 din legea nr.188/2000, executorii judecătoreşti au următoarele

atribuţii:

a. punerea în executarea a dispoziţilor cu caracter civil din titlurile executorii;

b. notificarea actelor judiciare şi extrajudiciare;
c. comunicarea actelor de procedură;
d. recuperarea pe cale amiabilă a oricărei creanţe:
e. aplicarea măsuriolor asiguratorii despuse de instanţa judecătorească;
f. constatarea unor stări de fapt în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civiă;

70
g. întocmirea proceselor-constatarea unot stări de fapt în condiţiile prevăzute de Codul de
procedură civilă verbale de constatare, în cazul ofertei reale urmate de consemnarea sumei de
către debitor, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă;
h. întocmirea, potrivit legii, a protestului de neplată a cambiilor, biletelor la ordin şi a cecurilor,
după caz;
i. orice alte acte sau operaţiuni date de lege în competenţa lui.

Subiectele

1. noţiunea de jurisdicţie, delimitarea activităţii judiciare de activitatea celorlalte autorităţi

publice
2. actul jurisdicţional şi actul administrativ
3. conţinutul şi felurile jurisdicţiei
4. principiile organizării judecătoreşti
5. organizarea instanţelor judecăreşti şi a instanţelor militare
6. consiliul superior al magistraturii
7. ministrul justiţiei
8. conducerea instanţelor judecătoreşti
9. ministerul public, participarea procurorului în procesul penal
10.magistraţii instanţelor
11.institutul naţional al magistraturii, drepturile şi obligaţiile magistraţilor
12.răspunderea juridică a magistraţilor
13.asistenţii judiciari
14.auxiliarii justiţiei
15.structurile organizatorice ale avocaturii
16.formele de exercitare a profesiei de avocat
17.avocaţii stagiari
18.organizarea şi executarea profesiei de consilier juridic
19.organizarea şi funcţiile notariatului
20.organizarea profesiei de executor judecătoresc.

71