Prof.

Crina Mordasan
Caracterizarea lui Ion
Ion – Liviu Rebreanu

Ion este personajul principal, eponim al romanului lui Liviu Rebreanu, un erou complex ale cărui
trăsături sunt contradictorii: viclenie şi naivitate, gingăşie şi brutalitate, insistenţă şi cinism. El reprezintă un
personaj realist tipic pentru o categorie socială – ţăranul sărac care doreşte pământ.
Cele două părţi ale romanului: ”Glasul pământului” şi ”Glasul iubirii” – evidenţiază temele romanului, dar şi
cele două femei din viaţa personajului – Ana şi Florica, reprezentând cele două obsesii ale acestuia: averea şi
iubirea. Forţa acestora nu se manifestă simultan, ci succesiv, determinând conflictul exterior cu Vasile Baciu şi
George Bulbuc.
La începutul romanului i se constituie un portret favorabil. Deşi sărac, el este „iute şi harnic, ca mă-
sa”, iubind munca şi pământul; „pământul îi era drag ca ochii din cap”. Lipsa pământului apare ca o
nedreptate, iar dorinţa pătimaşă de a –l avea e motivată: „Toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată,
dacă n-are şi el pământ mult, mult…”
Isteţ, silitor şi cuminte, trezise simpatia învăţătorului , „a fost cel mai iubit elev al învăţătorului
Herdelea, care mereu i-a bătut capul Glanetaşului să dea pe Ion la şcoala cea mare din Armadia, să-l facă
domn”. Băiatul însă renunţă la carte pentru că se simţea „veşnic însoţit cu pământul”.
Flăcăii din sat îl ştiu impulsiv şi violent, de aceea e respectat de aceştia şi temut de lăutarii care cântă la
comanda lui.
Insultat de Vasile Baciu în faţa satului, la horă, se simte ruşinat, mânios, şi doreşte să se răzbune. Vasile îi
reproşează că umblă după fata lui, numindu-l „hoţ, sărăntoc, tâlhar”, fiindcă este sărac. Orgolios fiind, ideea de a
avea pământ îi apare ca o condiţie a păstrării demnităţii umane. După bătaia cu George, preotul îl dojeneşte în
biserică, iar Ion hotărăşte să fie cu adevărat „netrebnic”.
Lăcomia de pământ şi dorinţa de răzbunare se manifestă atunci când intră cu plugul pe locul lui Simion Lungu,
însă flăcăul îşi doreşte mai mult, găsind soluţia în căsătoria cu Ana. Întrebarea întâmplătoare a lui Titu, „Poţi
să-l sileşti?” e luată ca o modalitate de a-l determina pe Baciu să-i dea pământul.
Ion îşi urzeşte cu meticulozitate şi pricepere planul seducerii Anei, întreaga sa energie este canalizată spre
atingerea scopului de a avea pământ: "glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca o
chemare, copleşindu-l."
Faţă de Ana se dovedeşte viclean: o seduce, apoi se înstrăinează, iar căsătoria o stabileşte Baciu când
Ana era deja de râsul satului. Când tratează problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este "semeţ şi cu nasul în
vânt", sfidător, conştient că deţine controlul absolut asupra situaţiei şi că-l poate sili să-i dea pământul la care
atâta râvnise. Însă e naiv, crezând ca Baciu îi va da pământurile fără vreun act doveditor şi acum socrul său se
arată viclean. După nuntă începe coşmarul Anei, bătută şi alungată pe rând, când de soţ, când de tată. În urma
intervenţiei preotului, Baciu îi va da toate pământurile, la notar.
Capitolul "Nunta" îl surprinde pe Ion între cele două glasuri, devenite voci interioare: a iubirii și a
pământului.
Personajul este caracterizat direct de către doamna Herdelea care îl vede„ băiat cumsecade. E
muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ”, însă preotul Belciug – „eşti un stricat şi-un bătăuş ş-un om de nimic”.
Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul interior: „Mă moleşesc ca o babă
năroadă. Parcă n-aş mai fi în stare să mă scutur de calicie…Las că-i bună Anuţa! Aş fi o nătăfleaţă să dau cu
piciorul norocului pentru nişte vorbe”.
Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază trăsăturile personajului. Ion foloseşte un
limbaj popular – a sta cu mâinile-n sân, a da cu piciorul norocului. Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile:
„Ion urmări din ochi pe Ana câteva clipe. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug
neprefăcut”. Vestimentaţia îi reflectă condiţia socială de ţăran, iar numele devine emblematic
Odată obţinut pământul, setea de avuţie se potoleşte. Brutalitatea faţă de Ana e înlocuită cu
indiferenţă. Sinuciderea Anei şi moartea copilului nu-i mustră conştiinţa, aceştia reprezentând doar garanţia
pământurilor, dovedind astfel, cinism. Acum reînvie patima pentru Florica.
Aşa cum râvnise la averea altuia, acum râvneşte la nevasta lui George. Tot prin viclenie se apropie şi de
Florica, devenind prieten cu George în a cărui casă va putea intra oricând. Avertismentul Savistei aduce
deznodământul implacabil: George îl ucide cu sapa pe Ion venit noaptea în curtea lui pentru Florica. Astfel,
personajul este drastic pedepsit de autor,.
În concluzie, autorul creeaza un personaj complex, urmarit de o dragoste pentru pamant, dar si de
pasiunea iubirii, aceasta din urma castigand in final si fiind cea care ii semneaza sentinta mortii. L. Rebreanu
isi pedepseste exemplar personajul pentru că a încercat să își schimbe destinul.

1
Prof. Crina Mordasan