DREPT

PROCESUAL CIVIL
PARTEA SPECIALĂ

Redactori științifici

Alexandru COJUHARI, dr. hab., prof. univ.

Elena BELEI, dr., conf.

Chișinău, 2016
 UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

DEPARTAMENT DREPT PROCEDURAL

Elena BELEI, Ana BORȘ,

Felicia CHIFA, Igor COBAN, Vasile CREŢU,
Vladislav GRIBINCEA,
Ina JIMBEI, Gheorghe MACOVEI,
Alexandru MUNTEANU, Oxana NOVICOV

DREPT
PROCESUAL CIVIL
PARTEA SPECIALĂ

Chişinău, 2016
CZU 347.1 (075.8)

D00

MANUAL

DREPT PROCESUAL CIVIL. PARTEA SPECIALĂ

Redactori științifici - Alexandru COJUHARI, doctor habilitat în drept, profesor

universitar, Elena BELEI, doctor în drept, conferenţiar universitar.

AUTORI:
Elena BELEI, doctor în drept, conferenţiar universitar (Cap.1- 4, 16, 20)
Ana BORŞ, magistru în drept, lector universitar (Cap.17- 19)
Felicia CHIFA, magistru în drept, lector universitar (Cap.8)
Igor COBAN, doctor în drept, conferențiar universitar (Cap. 6, 7, 9, 15)
Vasile CREŢU, doctor în drept, conferenţiar universitar (Cap. 6)
Vladislav GRIBINCEA, magistru în drept, lector universitar (Cap. 21)
Ina JIMBEI, magistru în drept, lector universitar (Cap. 16)
Gheorghe MACOVEI, magistru în drept, lector universitar (Cap.10)
Alexandru MUNTEANU, doctor în drept, conferenţiar universitar (Cap.5, 11-
14)
Oxana NOVICOV, magistru în drept, lector universitar (Cap. 20)
Recomandat de către Departamentul Drept Procedural, Consiliul profesoral al Facultății
de Drept și aprobat de către Consiliul Calității al Universității de Stat din Moldova,
proces-verbal nr.6 din 06.04.2016.

Prezentul manual a fost elaborat în conformitate cu cerințele curriculare ale

cursului „Drept procesual civil. Partea specială”, utilizându-se suportul
normativ în vigoare la 01.04.2016

Destinat studenţilor, doctoranzilor, profesorilor din instituţiile de învăţămînt

superior, precum şi lucrătorilor din cadrul instanţelor judecătoreşti,
procuratură, avocatură, notariat.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Drept Procesual Civil. Partea Specială / Cojuhari Alexandru, Creţu Vasile, Belei Elena,
Munteanu Alexandru, Darii Lilian, Lavric Liliana, Chifa Felicia, Macovei Gheorghe. – Ch.:
Î.S.F.E.P. „Tipografia Centrală”, 2008 – ____ p.

© Elena Belei, Ana Borș, Felicia Chifa, Igor Coban, Vasile Creţu, Ina Jmbei,
Vladislav Gribincea, Gheorghe Macovei, Alexandru Munteanu, Oxana
Novicov, 2016.
 IN HONOREM

PROFESOR DR.HAB. ALEXANDRU NICHIFOR COJUHARI

Profesorul universitar Alexandru N.Cojuhari este un corifeu al științei dreptului procesual

civil din Republica Moldova, activitatea sa didactică și științifică fiind unanim apreciată în lumea
juridică din țara sa. Cariera profesională a domniei sale este una exemplară fiind consacrată, cu
multă abnegație și pasiune dreptului procesual civil.
Domnul Profesor universitar Alexandru N.Cojuhari a absolvit Facultatea de Drept a
Universității de Stat din Moldova, în anul 1964, cu calificativul magna cum laude, și și-a început
cariera universitară ca asistent la catedra de drept civil și de drept procesual civil. În anul 1972 a
obțint titlul de doctor în drept la Facultatea de Drept ”Taras Șevcenco” a Universității din Kiev,
iar în anul 1991 a susținut cu succes teza de abilitare în drept. A urmat întreaga ierarhie
universitară de la asistent până la profesor titular și abilitat.
Ca urmare a prestigioasei sale activități didactice și științifice a fost desemnat în anul
1989 ca șef al catedrei de drept civil și de drept procesual civil, calitate în care a coordonat
colectivul de cadre didactice de la această importantă catedră a Facultății de Drept a Universității
de Stat din Moldova.
Activitatea profesională a domnului Profesor universitar Alexandru N. Cojuhari s-a
concretizat, în mod firesc, în spațiul acțiunilor didactice și științifice. În calitate de cadru didactic
universitar a contribuit la formarea unor specialiști care în prezent activează în diferite instituții
publice centrale sau locale și în alte domenii însemnate ale vieții social-economice. Pe parcursul
activității sale didactice a elaborat diferite manuale și lucrări didactice destinate a contribui la o
solidă formare profesională a studenților prestigioasei Facultății de Drept a Universității de Stat
din Moldova.
Deosebit de valoroasă și bogată este și activitatea științifică a marelui procedurist
moldovean, aceasta concretizându-se în peste 70 de lucrări, respectiv monografii, cursuri
universitare, articole și studii de doctrină. În cadrul lucrărilor sale, profesorul Alexandru N.
Cojuhari a abordat probleme fundamentale din domeniul dreptului civil și a dreptului procesual
civil.
Printre cele mai valoroase lucrări științifice ale Profesorului Alexandru N.Cojuhari sunt
demne a fi menționate următoarele:
- А. Н. Кожухарь „Право на судебную защиту в исковом производстве”, Кишинёв,
Штиинца, 1989;
- Culegere de scheme la drept procesual civil. Chişinău, 1994, USM;
- Гражданский процессуальный кодекс Молдовы, комментарий, Кишинeв,
Universitas, 1992, (redactor responsabil şi autor al Capitolelor: III, XII, XVII, XVIII, XIX,
XXXV);
-Situaţii de drept la procedura civilă, Chişinău, CEP USM, 2005 (redactor responsabil şi
autor al Capitolelor: XXVII, XXVIII, XXIX, XXX);
- Drept procesual civil. Partea specială (curs universitar), Chişinău, 2009, 440 pagini
(redactor ştiinţific şi autor al Capitolelor: XVI, XVII, XVIII, XIX).
Activitatea științifică a domnului Profesor Alexandru N.Cojuhari este cunoscută și la
nivelul unor importante instituții internaționale din domeniul dreptului procesual. Din acest
punct de vedere este deosebit de relevantă participarea domniei sale, din anul 1999, la lucrările
Asociației Internaționale de Drept Procesual Civil (fondată la Roma în anul 1950). Menționăm,
în acest context, participarea Profesorului Alexandru N.Cojuhari la următoarele acțiuni:
-Congresul XI-lea al Asociaţiei Internaţionale în Drept Procedural, cu tema: „Dreptul
procedural în pragul noului mileniu”, ce s-a desfăşurat la Universitatea de la Viena (Austria);
-Colocviul Internaţional cu tema: „Problemele fundamentale ale dreptului procesual
civil”, care a avut loc la Universitatea din Ghent (Belgia);
 -Conferinţa Internaţională „Reformele dreptului procedural în statele CSI”, organizată la
Universitatea din Kiele (Germania);
-Conferinţa Internaţională ce s-a desfăşurat la Universitatea Mycola Romerio din Vilnus
(Lituania) cu subiectul „Dreptul la apărare judiciară şi aspectele practicii de realizare”;
-Conferinţa Internaţională cu genericul: „Tradiţii şi progrese în modificările legislaţiei
europene” ce a avut loc la Universitatea Maria Curi-Sclodowskiey din Liublin (Polonia).
O prezentare, chiar sumară, a activității didactice și științifice a profesorului Alexandru
N.Cojuhari nu poate face abstracție de rolul său deosebit de important în formarea și
consolidarea Școlii doctorale de la Facultatea de Drept a Universității de Stat din Moldova,
Domnia Sa fiind timp îndelungat și președintele Consiliului științific al acesteia. Noul Consiliu
Științific al Universității pe care l-a coordonat a fost împuternicit să acorde titlul științific de
doctor în drept și pe acela de doctor abilitat în domeniul dreptului civil, dreptului, procesual
civil, dreptului familiei și dreptului internațional privat. În perioada celor 16 ani de activitate, în
calitate de Preşedinte al Consiliilor științifice menţionate, sub coordonarea Domniei Sale, au fost
susţinute 3 teze de doctor habilitat în drept şi 70 teze de doctor în drept. Dintre persoanele care
au obținut titlurile de doctor în drept și de doctor habilitat 51 au fost cetăţeni ai Republicii
Moldova şi 22 de cetăţeni străini (care au făcut, de regulă) studii de doctorat la Universitatea de
Stat din Moldova.
Tezele de doctorat realizate sub conducerea Profesorului Alexandru N.Cojuhari au
abordat teme de un interes real, atât doctrinar, cât și jurisprudențial. Cu titlu de exemplu
menționăm următoarele lucrării a căror titlu este deosebit de relevant: Reglementarea juridică a
contractului de credit bancar în Republica Vietnam; Importanța deciziilor Tribunalului
internațional în conflictul irano-american pentru dreptul internațional privat; Răspunderea
civilă a statului pentru prejudiciul cauzat prin erori judiciar, Garantarea executării obligațiilor
prin ipotecă, Incompatibilități legale în procesul exercitării dreptului la muncă, Admisibilitatea
recursului împotriva deciziilor instanţei de apel. Asemenea teme de cercetare sunt deosebit de
utile nu doar pentru dreptul civil și procesual civil din Moldova, ci și pentru dreptul comparat,
actualitatea unor asemenea abordări fiind de domeniul evidenței și preocupă un număr însemnat
de cercetătători sau chiar instituții publice importante. Așa este cazul abordărilor privitoare la
executarea obligațiilor sau cele privitoare la răspunderea statului pentru erorile judiciare.
Întreaga activitate științifică a Profesorului Cojuhari a scos în evidență profunzimea
abordărilor realizate, consistența acestora și rolul lor în dezvoltarea continuă a științei dreptului
procesual civil din Republica Moldova. Aceste investigații au demonstrat o cunoaștere profundă
a legislațiilor procesuale din alte țări, respectiv atât din spațiul european, cât și din cel euro-
asiatic.
O prezentare detaliată a contribuțiilor științifice ale profesorului Alexandru N.Cojuhari
este greu de realizat, în contextul de față, dar nu putem să nu remarcăm că unele dintre acestea au
avut un rol important și în adoptarea noii legislații procesuale din Moldova. Reamintesc în cadrul
acestor contribuții pe cele privitoare la acțiunea civilă și, în special, cele consacrate determinării
naturii juridice a acțiunii civile. În concepția profesorului Alexandru N. Cojuhari dreptul la
acțiune se prezintă ca o entitate procesuală, iar nu ca una de drept substanțial, teză revoluționară
în spațiul țărilor din Europa de Est și pe care o susținem și noi fără nicio rezervă.
În finalul acestor considerații consacrate eminentului procedurist moldovean nu putem să
nu evidențiem activitatea domniei sale în cadrul eforturilor de perfecționare a legislației civile și
procesual civile din Moldova. Subliniem contribuțiile însemnate ale profesorului Cojuhari în
cadrul Comisiei de elaborare a Noului Cod de procedură civilă din Republica Moldova, operă
legislativă pe care o apreciez ca una valoroasă și care satisface imperativele de sinteză,
profunzime și claritate inerente unui important cod.
Activitatea didactică și științifică desfășurată de profesorul Alexandru N.Cojuhari
validează o mare personalitate a dreptului din Republica Moldova, un eminent dascăl și un foarte
valoros cercetător în domeniul dreptului procesual civil. Este deosebit de onorant pentru noi și un
adevărat privilegiu să-l omagiem azi pe marele procedurist care este profesorul Alexandru
N.Cojuhari.
Vă dorim Domnule Profesor o viață îndelungată, sănătate, fericire și satisfacții depline în
tot ceea ce veți întreprinde în plan profesional și personal.

Cu deosebită considerație și prețuire,

Prof.univ.dr.h.c.dr. Ioan LEȘ

Universitatea ”Lucian-Blaga” din Sibiu
Vicepreședinte Academia de Științe Juridice din România
CAPITOLUL I
INTENTAREA PROCESULUI CIVIL
§1. Noțiunea și efectele juridice ale intentării procesului civil
§2. Cererea de chemare în judecată şi conţinutul ei. Procedura corectării cererii de
chemare în judecată
§3. Refuzul și restituirea cererii de chemare în judecată

CAPITOLUL II
PREGĂTIREA PRICINII PENTRU DEZBATERI JUDICIARE
§1. Noțiunea și sarcinile fazei de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare
§2. Actele procesuale ale judecătorului în vederea pregătirii pricinii pentru
dezbateri judiciare.
2.1 Acte procesuale emise din oficiu
2.2 Acte procesuale emise la cerere

CAPITOLUL III
DEZBATERILE JUDICIARE
§1. Esenţa şi părţile componente ale şedinţei de judecată
§2. Efectele neprezentării în şedinţa de judecată a persoanelor citate
§3. Judecarea pricinii în fond
§4. Susţinerile orale. Replica.
§5. Adoptarea şi pronunţarea hotărârii judecătorești
§6. Incidente procesuale care afectează continuitatea procesului.
§7. Terminarea procesului fără adoptarea hotărârii.
§8. Procesul–verbal al şedinţei de judecată

CAPITOLUL IV
ACTELE JUDECĂTOREȘTI DE DISPOZIŢIE ALE INSTANŢEI DE
FOND
§1. Noţiunea şi felurile actelor judecătorești de dispoziţie ale instanţei de fond
§2. Esenţa, importanţa și cuprinsul hotărârii judecătorești
§3. Exigențele față de hotărârea judecătorească
§4. Rectificarea hotărârii judecătorești de către instanţa care a pronunţat-o
§5. Puterea lucrului judecat
§6. Încheierile judecătorești ale instanţei de fond

CAPITOLUL V
PROCEDURA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV
§1. Noţiunea şi esenţa procedurii contenciosului administrativ
§2. Particularităţile de examinare a cauzelor în ordinea procedurii contenciosului
administrativ
CAPITOLUL VI
PROCEDURA SPECIALĂ
§1. Noţiunea şi esenţa procedurii speciale
§2. Constatarea faptelor care au valoare juridică de către instanța de judecată
§3. Particularitățile examinării și soluționării cauzelor în procedură specială

CAPITOLUL VII
APLICAREA MĂSURILOR DE PROTECŢIE ÎN CAZURILE DE
VIOLENŢĂ ÎN FAMILIE
§1. Natura juridică a procedurii de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de
violență în familie
§2. Procedura de examinare a cererii de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de
violență în familie

CAPITOLUL VIII
SISTAREA TEMPORARĂ A VALABILITĂŢII ŞI RETRAGEREA
LICENŢELOR/AUTORIZAŢIILOR CARE VIZEAZĂ ACTIVITATEA DE
ÎNTREPRINZĂTOR
§1. Noțiuni generale privind sistarea temporară a valabilităţii şi retragerea
licenţelor care vizează activitatea de întreprinzător
§2. Temeiurile de sistare temporară a valabilităţii şi retragerea licenţelor care
vizează activitatea de întreprinzător
§3. Procedura de sistare temporară a valabilităţii şi retragerea licenţelor care
vizează activitatea de întreprinzător

CAPITOLUL IX
PROCEDURA ÎN ORDONANŢĂ (PROCEDURA SIMPLIFICATĂ)
§1. Natura juridică a procedurii în ordonanță (procedura simplificată)
§2. Caracteristica temeiurilor în baza cărora se emite ordonanţă judecătorească
§3. Intentarea procedurii de eliberare a ordonanței
§4. Procedura de examinare a cererii de eliberare a ordonanței

CAPITOLUL X
PROCEDURA INSOLVABILITĂȚII
§1. Aspecte introductive privind procedurile judiciare de insolvabilitate
§2. Participanții la procedura de insolvabilitate
§3. Intentarea cauzei de insolvabilitate
§4. Examinarea în fond a cauzei de insolvabilitate
§5.Încetarea procesului civil intentat în legătură cu examinarea cauzei de
insolvabilitate
CAPITOLUL XI
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CĂILE DE ATAC ALE
HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI
§1. Noţiunea şi importanţa căilor de atac
§2. Clasificarea căilor de atac
§3. Reguli comune privind folosirea căilor de atac

CAPITOLUL XII
APELUL
§1. Noţiunea şi elementele apelului
§2. Procedura de declarare a apelului
§3. Procedura de judecare a cauzei în apel
§4. Limitele judecării apelului
§5. Actele de dispoziţie ale părţilor în instanţa de apel
§6. Împuternicirile instanţei de apel
§7. Temeiurile pentru casarea sau modificarea hotărârii de către instanţa de apel
§8. Decizia instanţei de apel

CAPITOLUL XIII
RECURSUL ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR JUDECĂTOREŞTI

Capitolul XIV
RECURSUL ÎMPOTRIVA DECIZIILOR DATE ÎN APEL
§1. Consideraţii generale privind recursul împotriva actelor de dispoziţie ale
curţilor de apel
§2. Noţiunea şi elementele recursului împotriva deciziilor instanţei de apel
§3. Temeiurile de declarare a recursului
§4. Procedura de declarare a recursului. Admisibilitatea recursului
§5. Procedura de judecare a cauzei în instanţa de recurs. Limitele judecării cauzei
în recurs
§6. Împuternicirile instanţei de recurs. Decizia instanţei de recurs
§7. Particularităţile recursului împotriva hotărârilor emise de curţile de apel în
cauzele cu privire la insolvabilitate

CAPITOLUL XV
REVIZUIREA HOTĂRÂRILOR, ÎNCHEIERILOR, DECIZIILOR
IREVOCABILE
§1. Natura juridică a procedurii de revizuire a hotărârilor
§2. Caracteristica temeiurilor declarării revizuirii
§3. Procedura revizuirii hotărârilor judecătoreşti irevocabile
§4. Împuternicirile instanței judecătoreşti la judecarea revizuirii

CAPITOLUL XVI
PROCESUL CIVIL CU ELEMENTE DE EXTRANEITATE
§1. Aspecte generale privind procesul civil cu element de extraneitate
§2. Procedura de judecare a cauzelor civile cu element de extraneitate
2.1 Determinarea competenței jurisdicționale pentru examinarea cauzelor civile cu
element de extraneitate
2.2 Statutul cetățenilor străini și apatrizilor în procesul civil cu element de
extraneitate
2.3 Legea aplicabilă în cadrul procesului civil cu element de extraneitate

CAPITOLUL XVI
RECUNOAȘTEREA ȘI EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR
JUDECĂTOREȘTI ȘI ARBITRALE STRĂINE
§1. Noţiuni introductive. Noţiunea şi efectele hotărârilor judecătoreşti străine şi a
hotărârilor arbitrale străine
§2. Sesizarea instanţei judecătoreşti cu privire la recunoaşterea şi executarea
hotărârii judecătoreşti sau a hotărârii arbitrale străine
§3. Procedura de examinare a cererii privind recunoaşterea şi executarea hotărârii
judecătoreşti străine şi a hotărârii arbitrale străine
§4. Refuzul de a încuviinţa executarea silită a hotărârii judecătoreşti străine
§5. Refuzul de a recunoaşte hotărârile arbitrale străine şi de a le executa

CAPITOLUL XVII
CONTESTAREA HOTĂRÂRILOR ARBITRALE
§1. Noţiuni generale privind contestarea hotărârilor arbitrale
§2. Sesizarea instanţei de judecată cu privire la contestarea hotărârii arbitrale
§3. Procedura de examinare a cererii privind desfiinţarea hotărârii arbitrale
§4. Temeiurile pentru desfiinţarea hotărârii arbitrale

CAPITOLUL XVIII
ELIBERAREA TITLURILOR DE EXECUTARE SILITĂ A
HOTĂRÂRILOR ARBITRALE
§1. Procedura de examinare a cererii de eliberare a titlului de executare a hotărârii
arbitrale
§2. Temeiurile de refuz în eliberarea titlului executoriu a hotărârii arbitrale
CAPITOLUL XIX
EXECUTAREA SILITĂ A ACTELOR JUDECĂTOREȘTI CIVILE -
ETAPĂ INDISPENSABILĂ A PROCESULUI CIVIL
§1. Esența executării silite a actelor judecătoreşti civile
§2. Participanții la procedura de executare
§3. Documentele executorii. Intentarea procedurii de executare
§4. Măsurile de executare silită. Urmărirea bunurilor, veniturilor și a mijloacelor
bănești ale debitorului
§5. Incidentele procedurii de executare. Întoarcerea executării
§6. Încetarea procedurii de executare. Restituirea documentului executoriu
§7. Contestarea actelor executorului judecătoresc

CAPITOLUL XX
PROCEDURA DE EXAMINARE A CERERILOR INDIVIDUALE DE
CĂTRE CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
§1. Noțiuni generale despre Curtea Europeană a Drepturilor Omului
§2. Subiecții cu drept de sesizare a Curții Europene a Drepturilor Omului
§3. Limba de procedură şi probaţiunea
§4. Reprezentarea şi asistenţa judiciară
§5. Forma cererii şi modul de depunere a acesteia
§6. Imixtiunea în dreptul de a sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului
§7. Înregistrarea cererilor, prioritatea examinării şi examinarea cererilor vădit
inadmisibile
§8. Procesarea preliminară a cererilor care nu sunt examinate de către judecătorul
unic şi măsurile provizorii
§9. Observaţiile părţilor şi audierile
§10. Reglementarea amiabilă, declaraţia unilaterală a Guvernului şi renunţarea la
cerere
§11. Decizia cu privire la admisibilitate şi hotărârea cu privire la fondul cauzei
§12. Examinarea cererii de către Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor
Omului
§13. Executarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului

REPERE NORMATIVE ȘI BIBLIOGRAFICE

LISTA ABREVIERILOR

Alin. alineat

Art. articol

CEDO Convenția Europeană a Drepturilor Omului

CtEDO Curtea Europeană a Drepturilor Omului

CPC Cod de Procedură Civilă

CSJ Curtea Supremă de Justiţie

Dec. decizia

Hot. hotărârea

Lit. litera

Nr. numărul

P. pagina

Pag. pagina

Ș.a. și alții
 CAPITOLUL I
INTENTAREA PROCESULUI CIVIL

Elena BELEI,
doctor în drept, conferențiar universitar

§1. Noțiunea și efectele juridice ale intentării procesului civil

§2. Cererea de chemare în judecată şi conţinutul ei. Procedura corectării
cererii de chemare în judecată
§3. Refuzul și restituirea cererii de chemare în judecată

§1. Noțiunea și efectele juridice ale intentării procesului civil

Procesul civil constă dintr-o totalitate de acţiuni procesuale, exercitate de
către subiecţii raporturilor de procedură civilă, în ordinea stabilită de lege, în
scopul examinării şi soluţionării unei cauze civile, precum şi a executării efective a
hotărârii judecătoreşti.
Dinamica succedării acțiunilor procesuale determină divizarea procesului
civil în părți, numite convețional faze procesuale.
Procesul civil în mod inevitabil se declanșează prin producerea fazei de
intentare, care constă din acțiuni procesuale întreprise de către justițiabil și de către
judecător în scopul accederii efective la justiție.
Ținem să menționăm că, raportată la felurile de procedură, doar procedura în
ordonanță (simplificată) nu are faza intentării procesului. Iar în procedura
insolvabilității conținutul acesteia este unul specific1. În cazul celorlalte feluri de
procedură civilă faza intentării procesului se produce potrivit acelorași
reglementări.
Procesul civil începe prin adresarea justițiabilui în instanța de judecată.
Potrivit art. 7 alin. (1) CPC 2 „Instanţa judecătorească intentează procesul civil la
cererea persoanei care revendică apărarea unui drept al său încălcat sau
contestat, libertăţii ori a unui interes legitim”.

1
A se vedea Capitolul X din prezentul manual.
2
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova. Nr.225 din 30.05.2003. Republicat în: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 21.06.2013, nr. 130-134 (în continure CPC).
 În cazurile expres prevăzute de lege, procesul civil poate fi intentat la cererea
altor persoane decât titularii de drepturi încălcate sau contestate. Este vorba de
procuror, în condiţiile art. 71 CPC, autorităţi publice, organizaţii, persoane fizice
-conform art. 73 CPC.
Terminologic, Codul de Procedură Civilă utilizează mai multe sintagme atunci
când se referă la această fază procesuală:
 intentarea procesului civil3;
 pornirea procesului4;
 intentarea acțiunii5;
 primirea cererii6;
 acceptarea cererii7;
 cauză pendinte8, adică cerere căreia i s-a dat curs9 și cerere pusă pe rol10.
În mod firesc, faza intentării procesului civil constă din două acțiuni
procesuale corelative:
1. Sesizarea instanței de judecată prin depunerea unei cereri de chemare în judecată
(adresarea în instanță).
2. Reacția instanței prin emiterea unei încheieri judecătorești. În funcție de
temeiurile prevăzute de lege, judecătorul, în mod unipersonal, va emite una
din patru încheieri judecătorești:
 încheiere de refuz în primirea cererii de chemare în judecată (art. 169 CPC);
3
Instanţa judecătorească intentează procesul civil la cererea persoanei…… (art. 7 CPC).
4
Procurorul participă la judecarea pricinilor civile în primă instanţă în calitate de participant la proces
dacă el însuşi l-a pornit în condiţiile legii (art. 71 CPC).
5
Acţiunea în apărarea intereselor unei persoane incapabile poate fi intentată independent de existenţa
cererii unei persoane interesate sau a reprezentantului ei legal (art.73 alin. (1) CPC); Până la începerea
dezbaterilor judiciare, pârâtul are dreptul să intenteze împotriva reclamantului o acţiune
reconvenţională pentru a fi judecată odată cu acţiunea iniţială.... Intentarea acţiunii reconvenţionale se
face conform regulilor generale de intentare a acţiunii (art. 172 CPC).
6
Judecătorul care a primit cererea de chemare în judecată spre examinare verifică dacă aceasta
întruneşte exigenţele prevăzute de lege (art. 168 alin. (2)CPC); Judecătorul primeşte acţiunea
reconvenţională dacă:… (art. 173 CPC); După ce primeşte cererea, judecătorul este în drept să separe...
(art. 188 CPC).
7
Printr-o încheiere nesusceptibilă de recurs, judecătorul acceptă cererea de chemare în judecată în
decurs de 5 zile de la repartizare, dacă legea nu prevede altfel (art. 168 alin.(4) CPC).
8
Art. 449 lit. g) CPC.
9
Sensul invers al încheierii de a nu da curs cererii de chemare în judecată (art. 171 CPC).
10
Sensul invers al încheirii de scoatere de pe rol (art. 267 CPC).
 încheiere de restituire a cererii de chemare în judecată (art. 170 CPC);
 încheiere de a nu da curs cererii de chemare în judecată (art. 171 CPC);
 încheiere de acceptare a cererii de chemare în judecată (art. 168 CPC).
Caracterul inseparabil al celor două acțiuni procesuale ne permite să afirmăm că
nu justițiabilul care se adresează în instanță intentează (pornește) procesul civil, dar
este absolut necesară o încheiere judecătorească de acceptare a cererii de chemare
în judecată. Totuși, procesele civile, indiferent de felul de procedură, nu se
intentează (pornesc) niciodată din oficiu. De aceea, procesul civil este pornit sau
intentat de către judecător la cererea justițiabilului.
Evident, scopul oricărei persoane este, în primul rând, de a accede la justiție,
adică de a obține emiterea încheierii de acceptare a cererii de chemare în judecată.
În al doilea rând, justițiabilul tinde să ia câștig de cauză, adică să-i fie admise
pretențiile prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești. Acest al doilea scop, deși nu
se realizează la faza intentării procesului civil, depinde vital de intentarea corectă a
procesului.
Sarcina judecătorului la această fază procesuală este de a verifica dacă
justițiabilul s-a adresat corect în judecată, adică a respectat toate rigorile prevăzute
de lege. Reiterăm că accesul la justiție nu este un drept absolut. Prin normele
interne, un stat își poate insitui limitări ale accesului la justiţie în proporţii
rezonabile, astfel încât dreptul să nu fie afectat în esenţa sa. De aceea, legiuitorul
din Republica Moldova a instituit o ordine destul de clar și exhaustiv reglementată
de intentare a procesului civil.

Efectele juridice ale intentării procesului civil, după conţinut şi

importanţă, se pot grupa în două categorii: efecte procesual-juridice şi efecte
material-juridice.
Efectele procesual-juridice semnifică, în primul rând, investirea instanței de
judecată cu abilitatea de a examina și soluționa o cauză civilă. Din data depunerii
cererii de chemare în judecată în instanța competentă, raportul juridic material-
litigios devine obiectul procesului civil,11 se conturează componența participanților
la proces. Prezumații subiecți ai raportului material-litigios obțin un nou statut
juridic - devin reclamant și pârât. În funcție de statutul procesual obținut, fiecare
participant la proces poate exercita drepturi și obligații procesuale.
Reclamantul nu se mai poate adresa în instanţă cu aceeaşi cerere, având
acelaşi obiect şi în baza acelorași temeiuri, chiar dacă, potrivit normelor de
competenţă jurisdicţională teritorială alternativă (art. 39 CPC), acesta putea alege
între opţiunile oferite de legiuitor. De exemplu, dacă o persoană a sesizat instanţa
de judecată de la domiciliul pârâtului cu o acţiune privind apărarea drepturilor
consumatorului, atunci adresarea ulterioară cu aceeaşi cauză la instanţa de judecată
de la domiciliul reclamantului va determina instanţa de judecată să-i restituie
conform art.170 alin (1) lit.g) CPC, sau să-i scoată cererea de pe rol, conform art.
267 lit.d) CPC.
Cea mai importantă consecinţă de ordin material-juridic a intentării
procesului este întreruperea termenului de prescripţie (art. 277 alin.(1) lit.a) Cod
civil). Achitarea pensiei de întreţinere se produce, de asemenea, din momentul
adresării în judecată (art. 98 alin. (2) Codul familiei).

§2. Cererea de chemare în judecată şi conţinutul ei. Procedura corectării

cererii de chemare în judecată
Cererea de chemare în judecată este un prim act de procedură prin care se
începe realizarea efectivă a principiilor disponibilității, a dreptului la apărare și a
acesului la justiție.
Deși art. 166 alin. (1) CPC prevede „Oricine pretinde un drept împotriva unei
alte persoane ori are un interes pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui
drept trebuie să depună în instanţa competentă o cerere de chemare în judecată”,
totuși cererea de chemare în judecată trebuie să corespundă unor rigori de formă și
de conținut.

11
Belei E. ș.a. Drept procesual civil. Partea generală. Chișinău: editurile Lexon și Cartea Juridică, 2014,
pag. 76.
 Cererea de chemare în judecată se perfectează doar în formă scrisă, iar dacă
reclamantul este asistat în judecată de un reprezentant, aceasta trebuie să fie
dactilografiată (art.166 alin. (7) CPC). Considerăm că practica judiciară poate
extinde justificat această cerință și în privința cererilor de chemare în judecată
depuse de către procurori (art. 71 CPC), autorități și organizații (art. 73 CPC) în
interesele altor persoane. De asemenea, trebuie să conchidem că forma scrisă
dactilografiată se extinde fără excepții asupra reclamanților persoane juridice, care
întotdeauna compar în justiție prin reprezentant. În caz contrar, cererilor
nedactilografiate nu li se va da curs, potrivt art. 171 CPC. Actualmente legislația
procesuală permite doar reclamantului-persoană fizică, cel care se adresează
personal în instanță, să perfecteze olograf o cerere de chemare în judecată.
Conținutul oricărei cereri de chemare în judecată este compus din:
a) elemente esențiale, adică obligatorii, fără de care respectiva cerere nu
poate fi pusă pe rolul instanței de judecată. Judecătorul nu va da curs unei cereri
de chemare în judecată, dacă acesteea îi lipseşte măcar un element esenţial.
Alte elemente ale cererii de chemare în judecată, se pot regăsi în cerere la
discreţia reclamantului, însă lipsa lor nu afectează valoarea procesuală a actului.
Acestea sunt:
b) elemente neesențiale, adică facultative, care pot fi incluse în cerere doar
dacă este posibil sau dacă reclamantul consideră necesar. Lipsa unui element
facultativ întro cerere de chemare în judecată nu constituie un neajuns și nu poate
constitui un impediment pentru acceptarea cererii.
Art. 166 CPC prevede mai multe elemente esenţiale ale cererii de chemare în
judecată, care trebuie întrunite în cumul:
1. Datele de identificare ale părților (lit.b), c) alin. (2) art. 166 CPC) și ale
reprezentantului reclamantului, dacă acesta există (lit.c2 alin. (2) art. 166
CPC);
2. Pretenţiile reclamantului, precum şi valoarea acţiunii, dacă aceasta poate fi
evaluată (lit.d), f), g) alin. (2) art. 166 CPC);
3. Circumstanţele de fapt  şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază
pretenţiile (lit.e) alin. (2) art. 166 CPC);
4. Indicarea probelor de care reclamantul dispune în momentul depunerii
cererii (lit.e) alin. (2) art. 166 CPC);
5. Date despre respectarea ordinii prealabile (lit.h) alin. (2) art. 166 CPC);
6. Semnătura pe cererea de chemare în judecată (alin. (5) art.166 CPC);
7. Anexele obligatorii (lit.i) alin. (2) art. 16 și art. 167 CPC).
În lipsa unuia dintre elementele esenţiale, cererea de chemare în judecată nu
poate pretinde a fi un document integru care să producă efectul procesual scontat –
acceptarea de către judecător.
1. Datele de identificare ale părților (reclamant și pârât) - (lit.b), c) alin.(2)
art.166 CPC)
Prin date de identificare ale parților (reclamantul și pârâtul) înțelegem
numele12 și domiciliul13 persoanei fizice, denumirea14 și sediul15 persoanei juridice.
Dacă reclamantul este o persoană juridică, trebuie indicate suplimentar datele
bancare și codul fiscal ale acesteia (lit.b) alin. (2) art. 166 CPC).
Graţie acestui element, judecătorul, în primul rând, va verifica competenţa
teritorială16, iar în al doilea rând - va putea înştiinţa corespunzător părţile17.

12
Art. 28 alin. (2) Cod civil prevede: „Numele cuprinde numele de familie şi prenumele, iar în cazul
prevăzut de lege, şi patronimicul”.
13
Art. 30 alin. (1) Cod civil prevede: „Domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta îşi are
locuinţa statornică sau principal”.
14
Art. 66 alin. (1) și (2) Cod civil prevede: „Persoana juridică participă la raporturile juridice numai
sub denumire proprie, stabilită prin actele de constituire şi înregistrată în modul corespunzător.
Denumirea persoanei juridice trebuie să includă, în limba de stat, forma juridică de organizare ”.
15
Art. 67 alin. (1), (3) și (4) Cod civil prevede: „Persoana juridică are un sediu, indicat în actele de
constituire. Adresa poştală a persoanei juridice este cea de la sediu. Toate documentele şi scrisorile
intrate la sediu se consideră recepţionate de către persoana juridică ”. 
16
Dacă este aplicabil art. 38 CPC contează domiciliul pârâtului-persoană fizică ori sediul persoanei
juridice sau adresa unde se află organul ei de administraţie. Dacă cererea a fost depusă la locul aflării
oganului de administraţie a persoanei juridice, aşa cum permite art. 38 alin. (2) CPC, reclamantul are
obligaţia să indice şi să probeze această locaţie, pentru a nu determina confuzii şi reacţii adverse din
partea instanţei de judecată. Dacă reclamantul nu cunoaşte domiciliul pârâtului-persoană fizică sau pârâtul
nu are domiciliu în Republica Moldova, reclamantul va recurge la art. 39 alin. (1) CPC şi va indica locul
de aflare a bunurilor pârâtului sau ultimul lui domiciliu din Republica Moldova cu dovezile de rigoare.
Domiciliul reclamantului va conta dacă se va recurge la prevederile relevante din art.39 CPC.
17
Art. 102 alin. (2) СPC prevede: „Citaţia sau înştiinţarea se trimite la adresa menţionată de parte ”.
 Dacă reclamantul este reprezentat de un reprezentant legal, avocat, avocat-
stagiar sau salariat, atunci în cererea de chemare în judecată obligatoriu trebuie
indicate numele, prenumele, adresa, numărul de telefon, numărul de fax, poşta
electronică sau alte date de contact ale reprezentantului reclamantului (lit. c 2) alin.
(2) art. 166 CPC)18. Această cerință este prevăzută în scopul facilitării procesului
de citare și înștiințare corespunzătoare a justițiabililor.

2. Pretenţiile reclamantului, precum şi valoarea acţiunii, dacă aceasta poate fi

evaluată (lit.d), f), g) alin. (2) art. 166 CPC)
Deși legiuitorul expres prevede că în cererea de chemare în judecată trebuie
indicată „esenţa încălcării sau a pericolului de încălcare a drepturilor,
libertăţilor sau intereselor legitime ale reclamantului” (lit. d) alin. (2) art. 166
CPC), aceasta nu este decât un reper de clarificare a obiectului acțiunii civile, adică
a pretențiilor reclamantului formulate potrivit legii materiale. Cadrul normativ
general îl formează art. 11 Cod civil19 şi art. 6 CPC. Însă multitudinea actelor
normative, precum şi diversitatea cauzelor civile, permit şi impun, în acelaşi timp,
concretizarea pretenţiilor cu referire la cazuri şi persoane concrete. Principiul
disponibilităţii (art. 27 CPC) lasă exclusiv pe seama reclamantului nu doar decizia
de a se apăra, ci şi formularea propriilor pretenţii, adresate părţii adverse prin
intermediul instanţei de judecată.
Formularea clară a pretenţiilor în cererea de chemare în judecată permite
stabilirea corectă a competenţei jurisdicţionale materiale şi teritoriale. Făcând
excepţie de categoriile de cauze atribuite expres în competenţa altor instanţe decât
judecătoriile, judecătorul, chiar de la depunerea cererii de chemare în judecată va
putea verifica dacă reclamantul a respectat sau nu competenţa jurisdicţională
teritorială. În acest sens, este logică verificarea prioritară a competenţei
excepţionale (art. 40 CPC) ulterior, dacă reclamantul a ales una din opţiunile legal

18
Numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de contact ale reprezentantului legal
se indică doar dacă acesta dispune de acestea.
19
Codul civil al Republicii Moldova. Nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 22.06.2002, nr. 82-86 (în continuare Cod civil).
oferite (art. 42 alin. (1) şi art. 39 CPC) şi abia la final corectitudinea regulii
generale a competenței teritoriale (art. 38 CPC).
De asemenea, pretenţiile reclamantului vor putea permite judecătorului să
decidă dacă acestea se judecă sau nu în procedură civilă (art. 169 alin. (1) lit. a)
CPC) ori dacă acestea (aceleaşi pretenţii şi aceleaşi temeiuri între aceleaşi părţi) au
fost deja examinate şi soluţionate (art. 169 alin. (1) lit. b) și lit.d) CPC). Deşi
trebuie să recunoaştem că la faza incipientă judecătorului îi este aproape imposibil
să cunoască informaţia necesară pentru aplicarea corectă a lit.b) și d) alin. (1) art.
169 CPC. Însă ulterior, după acceptarea cererii de chemare în judecată, se vor
putea aplica lit.b) și e) ale art. 265 CPC.
Extrem de important pentru justiţiabili şi pentru instanţă este cuantumul
taxei de stat, precum şi scutirea din oficiu de achitare a acesteia. Pretenţiile
reclamantului corect şi clar formulate, inclusiv indicarea valorii acestora acolo
unde este posibil şi necesar, permit diferenţierea acţiunilor civile ca fiind
patrimoniale sau nepatrimoniale şi respectiv, modul diferit de taxare a pretențiilor
inserate în cererea de chemare în judecată20.
Pretenţiile formulate de către reclamant vor putea face în viitor obiectul
modificărilor. Astfel, reclamantul le va putea schimba (formulând o altă pretenţie
în locul celei iniţiale), va putea mări sau micşora cuantumul pretenţiilor (adăugând
sau excluzând pretenţii accesorii, ori schimbând valoarea acţiunii) sau chiar
renunţa integral ori parţial la ele. Pentru instanţa de judecată acest lucru este
extrem de important, deoarece legea procesuală în art. 240 alin. (3) CPC, prevede
că instanţa „va adopta hotărîrea în limitele pretenţiilor înaintate de reclamant”.
Schimbarea pretențiilor pe parcursul procesului depinde de disponibilitatea
reclamantului, cu condiţia că nu va ieşi din limitele acţiunii civile iniţiale.
În cererea de chemare în judecată se pot conţine mai multe pretenţii (capete
de cerere) conexe prin temeiurile apariţiei sau prin probe (art. 166 alin. (4) CPC).
20
Indiferent de faptul dacă este sau nu posibil de indicat valoarea acțiunii, taxa de stat se achită
obligatoriu, cu excepția cazurilor de scutire prin efectul legii sau la cerere. Acţiunile nepatrimoniale se
taxează cu sume fixe, iar cele patrimoniale – în cote procentuale în limitele prevăzute de lege. Pentru
detalii, a se vedea: Belei E. ș.a. Drept procesual civil. Partea generală. Chișinău: editurile Lexon și Cartea
Juridică, 2014, pag. 275-281.
Judecătorul va stabili caracterul de sine stătător al fiecărei pretenţii şi valoarea
fiecăreia dintre ele sau care pretenţie este principală şi care este accesorie, pentru a
verifica dacă reclamantul a achitat corect taxa de stat. În cazul mai multor pretenţii
independente inserate întro singură cerere de chemare în judecată, judecătorul va
ţine cont de necesitatea taxării fiecărei pretenţii aparte (art.87 lit.k) CPC).

3. Circumstanţele de fapt  şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază

pretenţiile (lit.e) alin. (2) art. 166 CPC)
Circumstanţele de fapt care trebuie incluse în conţinutul oricărei cereri de
chemare în judecată se rezumă la expunerea unor fapte juridice care s-au produs şi
care au generat pretenţiile reclamantului. Realmente, acestea întruchipează temeiul
acţiunii civile, adică justificarea pe care reclamantul o invocă pentru a putea
convinge instanţa că pretenţiile sale trebuie admise. Însă invocarea nu este
suficientă, reclamantul urmează să dovedească anume circumstanţele de fapt pe
care le invocă drept temei al pretenţiilor sale (art. 118 alin. (1) CPC). Importanţa
practică a circumstanţelor de fapt, ca element esenţial al cererii de chemare în
judecată, este indispensabil legată de obiectul probaţiei.
Evident că disponibilitatea reclamantului, pe care o instanţă imparţială nu o
poate distorsiona, permite acestuia sa-şi întemeieze pretenţiile cum crede că e mai
corect, precum şi să le modifice pe parcursul examinării cauzei (art. 60 alin. (2)
CPC). De aceea, la primirea cererii de chemare în judecată judecătorul va putea
impune doar indicarea circumstanţelor de fapt, nu şi faptul că acestea nu sunt
suficiente, convingătoare sau imposibil de probat. În asemenea cazuri, judecătorul
anticipează posibila examinare în fond, expunându-se asupra acesteia, fapt pe care
îl considerăm inadmisibil şi incompatibil cu stadardele CEDO.
Circumstanţele de drept sunt prevederile normelor juridice materiale şi
procesuale pe care se bazează reclamantul în formularea şi probarea pretenţiilor
sale. Este adevărat că un justiţiabil care se adresează nemijlocit în instanţă, fără a
beneficia de asistenţa juridică a unui avocat, avocat-stagiar, de ajutorul unui
procuror sau al unui subiect prevăzut în art. 73 CPC, poate să nu cunoască exact şi
exhaustiv pe care articole din care legi se poate baza pentru apărarea drepturilor
sale21. Mai mult decât atât, conform art. 5 alin. (2) CPC „Nici unei persoane nu i
se poate refuza apărarea judiciară din motiv de inexistenţă a legislaţiei, de
imperfecţiune, de coliziune sau obscuritate a legislaţiei în vigoare”. Considerăm
că, în cazul în care un justiţiabil-persoană fizică se adresează nemijlocit în instanţa
de judecată, lipsa circumstanţelor de drept în textul cererii de chemare în judecată
nu va determina judecătorul să nu-i dea curs conform art. 171 CPC. În restul
cazurilor, lipsa acestui element esenţial al cererii de chemare în judecată va
constitui un neajuns care urmează a fi corectat în termenul oferit de judecător.
Ţinem să menţionăm că, oricum, judecătorul verifică doar dacă acest
element esenţial se conține în textul cererii de chemare în judecată şi nu va aprecia
dacă suportul normativ (normele juridice scrise în textul cererii) sunt suficiente,
relevante sau corect invocate. La faza intentării procesului civil nu se cercetează şi
apreciază fondul cauzei, fiindcă instanţa va soluţiona litigiul de drept doar prin
hotărâre judecătorească, aplicând corect legea materială şi procesuală.

4. Indicarea probelor de care reclamantul dispune în momentul depunerii

cererii de chemare în judecată (lit.e) alin. (2) art. 166 CPC) este un element
indispendabil pentru confirmarea circumstanţelor de fapt. În textul cererii de
chemare în judecată se poate face referire la orice mijloc de probă, cu excepţia
concluziilor expertului,22 indiferent dacă reclamantul le deţine sau nu.23 Întrucât la
depunerea cererii de chemare în judecată pot fi anexate doar înscrisuri şi
înregistrări audio şi/sau video, celelalte mijloace de probă vor putea fi adminstrate
ulterior în condiţiile legii.

21
Afirmaţia „necunoaşterea legii nu absolvă de răspundere” nu este un argument elocvent pentru a admite
abuzuri în privinţa justiţiabililor, or, reclamantul nu este subiect al răspunderii, ci prezumat titular de
drepturi încălcate sau contestate, care valorifică accesul la justiţie şi dreptul la apărare.
22
Expertiza se desemnează de către instanţă în condiţiile art.185 CPC. Dacă reclamantul deţine careva
concluzii făcute de anumite autorităţi înaintea adresării în judecată, acestea se vor anexa şi aprecia ca
înscrisuri.
23
Reclamantul se poate baza pe probe deţinute de partea adversă sau de ale persoane (art.138 alin.(5)
CPC). De asemenea, în condiţiile art.119 CPC, poate reclama probe pe care nu le poate administra prin
eforturi proprii.
 Reiterăm că judecătorul se va pronunţa tendenţios şi neobiectiv, dacă va
imputa reclamantului la faza depunerii cererii de chemare în judecată că acesta nu
a indicat toate probele necesare examinării şi soluţionării juste a cauzei civile.
Totodată, nu considerăm de bună-credință conduita justiţiabililor care evită
anexarea probelor de care dispun în mod indiscutabil, reieşind din categoria şi
circumstanţele cauzei civile (bunăoară, actele juridice care se contestă, actele de
stare civilă, înscrisurile care justifică scutirea de taxă de stat etc.)

5. Date despre respectarea ordinii prealabile (lit.h) alin. (2) art. 166 CPC)
Ordinea prealabilă este prevăzută fie de lege, fie de contractul părţilor. Nu
reprezintă ordine prealabilă clauza de arbitraj inserată sau anexată la contractul
părţilor, precum şi formula de curtoazie privind soluţionarea pe cale amiabilă a
litigiilor care rezultă din contractul respectiv24.
Deși ordinea prealabilă nu este obligatorie pentru toate categoriile de cauze
civile deduse judecății, atunci când legea sau contractul părților o impune, ea
devine esențială pentru accederea în instanța de judecată 25, iar actele prin care se
probează adresarea în prealabil și, eventual, răspunsul negativ pe care l-a primit
reclamantul sunt anexe indispensabile ale cererii de chemare în judecată. În lipsa
lor judecătorul va restitui cererea de chemare în judecată (art. 170 lit.a) coroborat
cu art. 171 alin. (1) și 167 lit.d) CPC).

6. Semnătura pe cererea de chemare în judecată (alin. (5) art. 166 CPC)

Instanţele de judecată niciodată nu pornesc procese civile din oficiu, ci doar
la cererea persoanei care crede că i s-a încălcat sau contestat un drept. De aceea,
actele procesuale nesemnate nu se acceptă, or, semnătura este prima dovadă certă a
valorificării eficiente a principiului disponibilităţii (art. 27 CPC). În caz contrar,
24
Ordinea prealabilă impune mai multe cerinţe care trebuie să fie clare părţilor şi instanţei, cum sunt forma
şi termenul adresării în prealabil, persoana către care se poate îndrepta cererea prealabilă, termenul în
care aceasta din urmă este obligată să răspundă, termenul adresării în instanţă. Iar formula generală „cale
amiabilă” nu face posibilă respectarea ordinii prealabile în condiţii corespunzătoare.
25
Hotărârea Curţii Constituţionale nr.14 din 15.11.2012 pentru controlul constituţionalităţii unor
prevederi din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr.225-XV din 30 mai 2003. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 07.12.2012, nr. 248-251.
cererea de chemare în judecată se restituie prin încheiere care nu se contestă cu
recurs separat (alin. (5) art. 170 CPC).
Pe cel puţin un exemplar de cerere de chemare în judecată se va regăsi în
original semnătura reclamantului. Fascimilul semnăturii nu este dovada semnării
cererii de către justiţiabil, respectiv este o încălcare a exigenţei legale. Considerăm
necesar ca numele şi prenumele complete ale reclamantului să figureze la sfârşitul
cererii dactilografiate sau scrise olograf. Pentru evitarea dubiilor despre
valabilitatea semnăturii, reclamantul va anexa copia buletinului de identitate sau a
paşaportului, unde se regăseşte mostra propriei semnături26.
Aceeaşi exigenţă privitor la semnătură vor respecta şi reprezentanţii legali ai
reclamanţilor, care îşi vor menţiona şi certifica documentar calitatea în funcţie de
categoria reprezentării legale (art. 79 CPC).
Fiecare coreclamant care figurează în aceeaşi cerere de chemare în judecată va
semna pesonal cererea, ţinând cont de cerinţele anterior menţionate. Dacă
coreclamanţii obligatorii27 îl împuternicesc pe unul dintre ei de a semna cererea de
chemare în judecată, această împuternicire specială va trebui transmisă printro
procură autentificată notarial28. Este unica soluţie prin care se poate completa un
gol legislativ, or, norma procesuală nu prevede expres cum se perfectează
împuternicirile speciale ale coreclamantului-reprezentant. Doar art. 81 CPC
impune sub sancţiunea nulităţii ca această împuternicire specială să se regăsească
în formă scrisă întrun act prevăzut (manadat sau procură).

7. Anexele obligatorii (lit.i) alin. (2) art. 16 și art. 167 CPC)

26
Poalelungi M. ș.a. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediţia II. Chişinău: Tipografia centrală,
2013, pag.117
27
Pct.13 al Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție nr.5 din 17.11.2014 Cu privire la actele
judecătorului în faza intentării procesului civil şi pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare prevede că
„Spre deosebire de coparticiparea obligatorie, în cazul coparticipării facultative prevăzute de art. 63
CPC, nu se admite încredinţarea reprezentării în proces, deoarece, după cum rezultă din alin. (1) al
acestui articol, lipsesc condiţiile enumerate de art. 62 alin. (1) CPC, iar în conformitate cu alin. ( 11 ) al
art. 63 CPC, fiecare coreclamant sau copârât participă în proces în mod independent faţă de ceilalţi
coparticipanţi”. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=189
28
Coreclamantul nu poate fi impus să beneficieze de serviciile unui avocat care să-şi dovedească
împuternicirile prin mandat.
 Cererea de chemare în judecată va fi însoţită de un şir de anexe obligatorii,
în lipsa cărora judecătorul va trebui să nu-i dea curs (art. 171 CPC). Acestea sunt:

a. Dovada în original a achitării taxei de stat29, în cazurile în care

reclamantul nu beneficiază conform art. 85 CPC de scutirea achitării acesteia. Dacă
reclamantul persoană fizică sau juridică în cererea de chemare în judecată solicită
scutire integrală sau parţială, eşalonare sau amânare a achitării taxei de stat, atunci
obligatoriu va trebui nu doar să invoce ca motiv „ situaţia materială”, dar şi să
anexeze probe care o justifică. Fără a putea enumera limitativ care ar putea fi
aceste probe, considrăm oportună enumerarea exemplificativă pe care o face
Curtea Supremă de Justiţie în Hotărârea Plenului cu privire la practica aplicării de
către instanţele judecătoreşti a legislaţiei despre încasarea cheltuielilor de judecată
în cauzele civile nr.25 din 28.06.200430. Astfel, situaţia materială dificilă a
reclamantului persoană fizică poate fi dovedită prin avizul Comisiei pentru
protecţie socială, certificat despre mărimea salariului, pensiei sau a altor venituri;
existenţa la întreţinere a copiilor minori sau a altor persoane etc. Pentru aprecierea
situaţiei materiale se va lua în considerare: valoarea patrimoniului disponibil al
persoanei, valoarea acţiunii, obligaţiile care ar rezulta din anumite acte, făcându-se
o concluzie din ansamblul probelor prezentate. Persoana juridică, solicitând
scutirea de plata taxei de stat, urmează să probeze lipsa mijloacelor financiare,
prezentând probe pertinente în acest sens. În calitate de probă pot servi: informaţia
de la Inspectoratul fiscal privind existenţa şi situaţia conturilor bancare, dările de
seamă fiscale pentru ultimii ani etc.

b. Actele certificate corespunzător care atestă calitatea de

29
Taxa de stat nu este un impediment al accesului liber la justiţie, atât timp cât statul asigură aplicarea
eficientă şi uniformă a prevederilor normative referitoare la cuantumul taxei de stat, la scutirile de taxa de
stat dispuse din oficiu ori la solicitarea persoanei interesate.
30
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 25 din 28 iunie 2004 cu privire la practica aplicării de
către instanţele judecătoreşti a legislaţiei despre încasarea cheltuielilor de judecată în cauzele civile”.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=104 și Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie
nr. 6 din 24 decembrie 2012 privind modificarea şi completarea Hotărârii explicative „Cu privire la
practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei despre încasarea cheltuielilor de judecată în
cauzele civile” nr. 25 din 28.06.2004. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=53
conducător al persoanei juridice, de reprezentant legal sau împuternicirile
reprezentantului contractual, precum şi cererea în original a persoanei
fizice adresată procurorului. Conducătorii persoanelor juridice vor putea
semna personal cererile de chemare în judecată, confirmându-şi calitatea prin
actele de numire, alegere, confirmare certificate corespunzător. În acest caz, se
va indica în mod obligatoriu funcţia, calitatea persoanei fizice care de jure
întruchipează o persoană juridică. Dacă ne referim la o persoană juridică de
drept public, constituită prin lege, conducătorul căreia a fost ales, numit sau
confirmat în funcţie printrun act al unei autorităţi publice centrale de stat,
publicat în Monitorul Oficial, este suficientă referinţa la acest act.
Documentele pe care trebuie să le anexeze reprezentanții legali sunt diferite
în funcție de temeiurile reprezentării. Astfel, reprezentanţii legali – nu au
nevoie de careva împuterniciri pentru a exercita în volum deplin toate actele
procedurale din numele şi în interesul reprezentatului, însă fiecare din calităţile
reprezentanţilor legali trebuie certificată în modul corespunzător:
 Părinţii şi/sau înfietorii vor anexa propriile acte de indentitate, actele de
naştere ale copiilor și hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei
(dacă în actul de naștere al copilului încă nu s-au făcut mențiunile necesare).
 Tutorii persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu şi curatorii persoanelor
limitate în capacitatea de exercițiu vor anexa hotărârea judecătorească de
lipsire/limitare în capacitatea de exerciţiu și actul administrativ eliberat de
autoritatea tutelară privind numirea tutorelui/curatorului.
 Tutorii minorilor în vârstă de până la 14 ani și curatorii minorilor în vârstă de
la 14 la 18 ani vor anexa actele de naștere ale respectivilor minori, precum și
actul administrativ eliberat de autoritatea tutelară privind numirea
tutorelui/curatorului.
 Administratorii fiduciari ai bunurilor persoanelor declarate absente fără veste
vor prezenta hotărârea judecătorească de declarare a absenţei fără veste
(art.49 Cod civil) și contractul de administrare fiduciară (art. 50 Cod civil).
  Custodele bunurilor persoanei decedate sau declarate decedate, dacă
reprezintă în proces moştenitorii acestora, dacă succesiunea nu a fost încă
acceptată de nimeni, va anexa actul notarial de numire (art. 1555 Cod civil).
Dacă cererea de chemare în judecată este semnată de către un reprezentat
contractual – un avocat, avocat-stagiar pentru reclamantul persoană fizică sau
juridică31 sau un salariat neavocat32 al reclamantului persoanei juridice
-împuternicirile de semnare a cererrii de chemare în judecată trebuie să se
regăsească sub sancţiunea nulităţii în mandat sau procura. În caz contrar, cererea
este pasibilă de restituire irevocabilă33. Din 12 noiembrie 2014 Hotărârea
Guvernului  Nr.158 din  28.02.2013 cu privire la aprobarea formularului și
modului de utilizare a mandatului avocatului și al avocatului-stagiar 34 prevede
că Împuternicirile avocatului şi ale avocatului-stagiar în procesul civil,
stabilite conform art. 81 din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova,
urmează a fi consemnate pe versoul mandatului sau, după caz în procura
întocmită la cererea clientului, în modul stabilit de lege.
    Dacă se întocmeşte o procură, avocatul sau avocatul-stagiar va nota pe
versoul mandatului textul „Conform procurii anexate” şi va semna versoul
mandatului în locul clientului. Împuternicirile avocatului sau ale avocatului-
stagiar stabilite în procură sunt valabile doar dacă aceasta se prezintă
împreună cu mandatul.
Art. 81 CPC prevede că în procura sau în mandatul avocatului ori
avocatului-stagiar pot fi inserate împuterniciri speciale, inclusiv „de a transmite
împuterniciri unei alte persoane”. Adică un salariat sau un avocat, avocat-stagiar

31
Persoanele fizice nu pot fi reprezentate contractual decât de avocaţi sau avocaţi-stagiari (art.75 alin.(1)
CPC).
32
Avocaţii nu pot fi salariaţi în virtutea unei incompatibilităţi legale (art. 11 alin. (1) lit.a) Legea cu
privire la avocatură Nr. 1260 din 19.07.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 04.09.2010,
nr. 159).
33
Deși potrivit art.170 alin.(5) CPC încheierea de restituire emisă conform art. 170 alin.(1) lit.e) CPC nu
se contestă cu recurs, nu considerăm că această încheiere nu ar putea face imposibilă continuarea
procesului, în cazul în care judecătorul de la instanța de fond abuzează. De aceea, considerăm respectiva
încheiere pasibilă de recurs conform art.423 alin.(1) CPC.
34
Hotărârea Guvernului nr. 158 din 28.02.2013 cu privire la aprobarea formularului şi modului de
utilizare a mandatului avocatului şi al avocatului stagiar În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
05.03.2013, nr. 48.
împuternicit expres în scris poate transmite împuternicirile sale altui salariat sau,
respectiv, avocat ori avocat-stagiar. Această modalitate de reprezentare este justă şi
se încadrează perfect în prevederile Legii cu privire la avocatură nr. 1260 din
19.07.2002, care în art. 5 alin. (1), (2) şi (3) prevede că orice persoană are dreptul
să îşi aleagă în mod liber avocatul pentru a fi consultată şi reprezentată de acesta în
materie juridică. În pofida dispoziţiilor punct. 6 alin. (2) lit. b) din Hotărârea
Guvernului nr. 1175 din 21.12.2010 cu privire la aprobarea formularului şi
modului de utilizare a mandatului avocatului, potrivit cărora, formularul
mandatului avocatului conţine următoarele elemente obligatorii: pe verso se
inserează semnătura clientului, atenţionăm că nu doar semnătura clientului ori a
avocatului, avocatului stagiar atestă caracterul veritabil al împuternicirii, ci şi
semnătura altui reprezentant împuternicit în modul cerut de lege. Considerăm
necesar ca alături de orice semnătură să figureze numele şi prenumele persoanei
care semnează, scrise complet şi lizibil.
Dacă cererea de chemare în judecată este depusă de procuror în interesul unei
persoane fizice care, din motive legal prevăzute, nu se poate adresa în judecată
personal (art.71 alin. (2) CPC), cererea de chemare în judecată va fi semnată de
către procuror, indicîndu-se expres această calitate procesuală. Însă, în mod
obligatoriu, se va anexa cererea persoanei fizice, cu excepţia celei incapabile, prin
care procurorului i se solicită adresarea în judecată 35. Această cerere a persoanei
fizice adresată procurorului nu semnifică împuternicirea acestuia din urmă, întrucât
procurorul în procesul civil nu este reprezentant, ci reclamant în accepţiune
procesuală. Cererea persoanei fizice este dovada faptului că procesul civil nu se
porneşte abuziv ori din oficiu, în pofida principiului disponibilităţii.
Dacă procurorul se adresează în judecată în interesele statului sau ale societăţii,
respectând temeiurile art. 71 alin. (3) CPC, semnarea cerereii de chemare în
judecată de către procuror este suficientă pentru valabilitatea actului procesual.

35
Dacă în cererea adresată procurorului nu se solicită expres adresarea în judecată, ci se semnalează
încălcări ale drepturilor, se cere apărare sau luare de măsuri și procurorul, ca urmare, decide din proprie
inițiativă să depună cerere de chemare în judecată, considerând că numai astfel vor putea fi restabilite
drepturile încălcate, atunci considerăm că o astfel de cerere poate justifica aplicarea art.71 alin. (2) CPC.
 În cazul adresării în judecată a autorităţilor publice, organizaţiilor sau
persoanelor fizice în interesul altor persoane conform art. 73 CPC, judecătorul va
verifica mai întâi dacă există o prevedere legală specială expresă care să permită
intentarea procesului în baza art. 73 CPC, or, în lipsa acesteia, se va refuza în
primirea cererii de chemare în judecată (art. 169 alin. (1) lit.c) CPC). Dacă
aplicarea acestei prevederi nu se impune, atunci cererea de chemare în judecată se
semnează în interesul reclamantului fie de către conducătorul autorităţii publice
sau al organizaţiei, indicîncu-se funcţia acestuia cu anexarea actelor confirmative36,
fie de către un salariat al autorităţii publice sau al organizaţiei care are
împuternicirea de a semna prevăzută expres întro procură.

c. Înscrisurile care confirmă pretenţiile reclamantului, dacă acesta

le deţine la data adresării. In acest context, pot fi anexate şi suporturile pe care se
conţin înregistrări audio și/sau video ca mijloace de probă. Potrivit art. 167 alin.
(1) lit.c) CPC, coroborat cu art. 138 CPC, prezentarea originalelor înscrisurilor ca
mijloace de probă este o cerinţă generală. Însă anexarea unei copii de pe un
document nu este exclusă, dacă aceasta este certificată corespunzător. Multitudinea
şi diversitatea înscrisurilor ca mijloace de probă ce pot fi anexate la depunerea
cererii de chemare în judecată implică diferite metode de confirmare a valabilităţii
copiilor de pe acestea. Astfel, copiile actelor de identitate ale părţilor nu necesită
nici o certificare (instanţa va putea verifica identitatea acestora în şedinţă), copiile
actelor de stare civilă se vor autentifica fie de către avocat, fie notarial. La fel se va
proceda cu copiile actelor juridice (contracte, testamente etc.). Copiile actelor de
constituire a persoanelor juridice, precum şi celorlalte acte emise de acestea (copii
ale carnetelor de muncă, ordine interne, contracte etc) pot fi certificate şi de
persoana juridică care confirmă corespunderea cu originalul. Copiile de pe

Avocatul Poporului (Ombudsman) nu va anexa acte confirmative ale funcţiei sale. Legea cu privire la
36

Avocatul Poporului (Ombudsman). Nr. 52 din 03.04.2014. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
09.05.2014, nr. 110-114.
înscrisuri se depun pentru pârâţi doar dacă aceştia nu dispun de ele în virtutea
specificului raportului material litigios.

d. Copiile cererii de chemare în judecată şi ale celorlalte anexe.

Numărul copiilor cererii de chemare în judecată trebuie să fie egal cu numărul
pârâţilor, plus una pentru instanţă. Deşi legea prevede că şi intervenienţilor trebuie
să li se înmâneze o copie a cererii de chemare în judecată, considerăm că această
cerinţă este prematură, or, intervenienţii principali întotdeauna, iar cei accesorii -
deseori, apar în proces după intentarea acestuia. Oricum dacă în cererea de
chemare în judecată este indicat un intervenient accesoriu, reclamantul va pregăti
şi pentru acesta un set de materiale.

e. Dacă reclamantul nu va anexa documentele care confirmă

respectarea ordinii prealabile, judecătorul va dispune restituirea cererii de
chemare în judecată conform art. 170 alin. (1) lit.a) CPC. Însă dovada respectării
ordinii prealabile nu va necesita nici un fel de certificare, întrucât legea nu prevede
acest lucru (art. 167 alin. (1) lit.d) CPC). Forţa probantă a documentului care
confirmă respectarea ordinii prealabile obligatorii se atestă prin data expedierii şi
cea a recepţionării cererii prealabile.

f. Copia actului de identitate al reclamantului. Acest act nu este

prevăzut în art. 167 CPC, dar îl considerăm necesar pentru a verifica autenticitatea
semnăturii, precum şi pentru a garanta respectarea art. 169 lit.e) CPC37.

Elementele neesențiale (facultative) ale cererii de chemare în judecată nu

determină judecătorul să semnaleze lipsa acestora sau să impună corectarea lor,
incluse fiind la latitudinea justițiabilului.

37
Poalelungi M. ș.a. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediţia II. Chişinău: Tipografia centrală,
2013, pag. 120.
a) Denumirea cererii nu este un element de conținut esențial, întrucât legiuitorul
consideră că „ cererea de chemare în judecată ……este valabil făcută chiar dacă
poartă o denumire incorectă” (alin. (6) art. 166 CPC).

b) Instanța căreia i se adresează justițiabilul trebuie indicată în cererea de

chemare în judecată conform lit.a) alin. (2) art. 166 CPC. Însă nu considerăm acest
reper ca fiind unul esențial pentru investirea instanței de judecată competente.
Indicarea eronată a denumirii judecătoriei în cererea de chemare în judecată nu
urmează a determina judecătorul să nu dea curs cererii, dacă cererea de chemare în
judecată este depusă cu respectarea normelor de competență jurisdicțională.
Competenţa jurisdicţională materială sau teritorială se apreciază după alte criterii,
decât simpla indicare a denumirii instanţei. De aceea, apreciem această cerinţă de
conţinut ca fiind una neesenţială. Pentru a evita tergiversările şi pentru a exclude
formalismul excesiv al procedurilor în cazul în care justiţiabilul greşeşte denumirea
instanței, cererea trebuie acceptată. Aplicarea art. 171 CPC doar din acest
considerent va constitui un abuz din partea judecătorului.

c) Numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de

contact ale părților (lit. b1) și  c1) alin. (2) art. 166 CPC). Atenționăm că acestea
nu constituie elemente esențiale ale cererii de chemare în judecată, din simplul
considerent că reclamantul sau pârâtul poate să nu dispună de ele. Iar cu referire la
pârât, chiar dacă acesta are număr de telefon, număr de fax, poştă electronică sau
alte date de contact, reclamantul poate să nu le cunoască.

d) Data scrisă în cererea de chemare în judecată. Cererea de chemare în

judecată poate fi depusă în instanța de judecată nemijlocit de către reclamant sau
de către alţi subiecţi în interesul reclamantului (art. 71 și 73 CPC), sau de către
reprezentantul legal sau contractual (împuternicit expres conform art.81 CPC). În
acest caz nu contează data scrisă în cerere, ci data depunerii și numărul de
înregistrare aplicate pe un exemplar al cererii de chemare în judecată care rămâne
la justițiabil. Daca cererea de chemare în judecată se expediază prin poștă – data
depunerii se consideră data expedierii, marcată cu ștampilă poștală pe plic 38.
Totuși, atunci când semnarea cererii de chemare în judecată se face la o anumită
dată, iar depunerea la o altă dată, pentru a aprecia valabilitatea dreptului de a
semna, se va ține cont și de data semnării cererii.

e) Conform alin. (3) art. 166 CPC „ Cererea de chemare în judecată poate
cuprinde şi alte date, importante pentru soluţionarea pricinii, precum şi
demersurile reclamantului”.
Cele mai frecvente demersuri ale reclamantului inserate în textul cererii de
chemare în judecată sau anexate la aceasta ca acte separate sunt:
 cererile (demersurile) de scutire integrală sau parţială, amânare sau eşalonare a
taxei de stat;
 cererile (demersurile) privind asigurarea probelor;
 cererile (demersurile) privind asigurarea acţiunii civile;
 reclamarea de probe.
La fiecare dintre acestea judecătorul va reacţiona în forma și la momentul
permis de lege.
Astfel, înaintea acceptării cererii de chemare în judecată, se va emite o
încheiere judecătorească de admitere sau respingere a solicitărilor legate de
facilităţile de taxare, care se va putea contesta odată cu fondul cauzei (art. 99
CPC). Sintagma „odată cu fondul” nu are interpretare ad literam, întrucât
respingerea solicitării de scutire poate duce la restituirea cererii de chemare în
judecată conform art. 171 alin. (2) CPC. De aceea, pentru a respecta întocmai
logica procesului civil, susținem formularea că o atare încheiere judecătorească se
va putea contesta odată cu eventuala încheiere de restituire a cererii de chemare în

38
Deși nicăieri în Codul de procedură civilă sau în Hotărârea relevantă de Plen al CSJ nu este specificat
expres acest lucru, totuși Codul civil în art.264 alin.(6) specifică „Documentele depuse la oficiile
poştale sau telegrafice pînă la ora 24 a ultimei zile a termenului se consideră depuse în termen ”. Cu
referire la adrearea în judecată sunt aplicabile termenele de prescripție extinctivă.
judecată39. În cazul respingerii cererii de scutire integrală sau parţială, amânare sau
eşalonare a taxei de stat, judecătorul nu va da curs cererii de chemare în judecată
şi va stabili un termen de achitare a taxei de stat. Ulterior, dacă reclamantul nu se
va conforma, cererea de chemare în judecată se va restitui prin încheiere
susceptibilă de recurs (art. 171 CPC).
• Cererea de asigurare a probelor se va putea soluţiona înainte de intentarea
procesului prin încheiere de asigurare a probei 40 (se atacă odată cu fondul)41 sau de
refuz în asigurarea probei (se atacă cu recurs în 5 zile de la pronunţare) – art. 128
CPC.
• Cererea de asigurare a acţiunii se va soluţiona doar după acceptarea cererii
de chemare în judecată (art. 168 alin. (3) şi art. 177 alin. (2) CPC) prin încheiere
susceptibilă de recurs.
• La solicitarea de reclamare a probelor, perfectată conform art. 119 alin. (2)
CPC, judecătorul va reacţiona după acceptarea cererii de chemare în faza de
pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare.
În termen de 24 ore cererea de chemare în judecată depusă în instanță se va
distribui aleatoriu prin intermediul Programului Integrat de Gestionare a Dosarelor.
Din momentul distribuirii unui judecător a cererii de chemare în judecată, acesta,
în termen maxim de 5 zile, va putea decide una din următoarele soluţii procesuale
- refuzul (art. 169 CPC), restituirea (art. 170 CPC), necesitatea corectării cererii
de chemare în judecată (art. 171 CPC) sau acceptarea acesteia (art. 168 CPC).

§3. Refuzul și restituirea cererii de chemare în judecată

Nerespectarea premiselor și a condițiilor de exercitare a dreptului la acțiune
în sens procesual produce diferite efecte juridice.

39
Poalelungi M., ș.a. Modele de acte judecătorești. Procedura civilă. Ediția III. Chişinău: Tipografia
centrală, 2014, pag.157-163.
40
În cazul pericolului de întârziere, instanţa examinează cererea de asigurare a probei de îndată, fără
citarea părţilor. În astfel de cazuri, încheierea de asigurare se comunică părţilor şi altor persoane interesate
(art. 129 alin. (1) CPC).
41
În acest caz judecătorul va întreprinde acte procesuale necesare procesului de asigurare de probe.
 Dacă la depunerea cererii de chemare în judecată judecătorul constată lipsa
dreptului la acțiune în baza vreunui temei din art. 169 CPC, el va dispune prin
încheire recurabilă refuzul în primirea cererii de chemare în judecată.
Nu toate temeiurile de refuz în primirea cererii de chemare în judecată pot fi
aplicate de către judecător la faza intentării procesului. Motivul este evident –
unele temeiuri de refuz rezultă din circumstanţe invocate şi probate de către partea
adversă. De exemplu, art. 169 alin.(1) lit.b) şi d) CPC. Însă în cazurile lit.a), c), e)
şi f) art. 169 CPC, judecătorului îi poate fi clar de la bun început că urmează a
refuza în primirea cererii de chemare în judecată. Ţinând cont de gravitatea
consecinţelor procesuale ale încheierii de refuz în primirea cererii de chemare în
judecată, legiuitorul a permis contestarea acesteia cu recurs (art. 169 alin. (2) şi (3)
CPC).
Dacă la depunerea cererii de chemare în judecată judecătorul constată că
dreptul la acțiune este exercitat cu încălcarea ordinii de adresare în instanță
prevăzută în art. 170 CPC, el va dispune prin încheiere restituirea cererii de
chemare în judecată.
Totuși, unele condiții de exercitare a dreptului la acțiune în sens procesual
nu pot fi verificate cu certitudine la depunerea cererii de chemare în judecată. De
exemplu, art. 170 alin.(1) lit.c), d), g) CPC. Cu toate acestea, probabilitatea
restituirii cererii de chemare în judecată este mai mare decât cea a refuzării, or,
judecătorul poate şi trebuie să verifice dacă justiţiabilul a respectat condiţiile de
exercitare a dreptului la intentarea acţiunii. Doar în patru cazuri prevăzute în art.
170 CPC încheierea de restituire este recurabilă – lit.a), b), c) şi g).
Dacă cererea de chemare în judecată poate fi refuzată, restituită sau
trebuie corectată fără a i se da curs, atunci se va aplica consecinţa cea mai
gravă. Justificarea acestei practici nu este defavorabilă justiţiabililor, în pofida
aparenţelor. Or, atunci când un judecător mai întâi va oferi termen pentru achitarea
taxei de stat, ulterior va restitui cererea pentru nerespectarea ordinii prealabile şi
după respectarea acesteia va refuza în primirea cererii din careva temeiuri
prevăzute de lege, considerăm că nu doar justiţiabilului i se va cauza un grav
discomfort, ci consumă excesiv şi timpul, eforturile, resursele umane şi tehnice
ale instanţei.
Atenționăm că judecătorul nu are posibilitatea legală să verifice
corectitudinea perfectării cererii de chemare în judecată după intentarea procesului,
de aceea, exigențele de formă și conținut se vor verifica mult mai minuțios la
depunerea cererii de chemare în judecată. Ulterior, neajunsurile cererii nu pot fi
corectate de către instanță. În acelaşi timp temeiurile de refuz sau restituire se pot
justifica şi după intentarea procesului (art. 265, 43, 267 CPC), iar primirea pe rol a
unei cereri care nu corespunde exigenţelor de conţinut sau nu-i taxată în modul
corespunzător este în contradicţie cu consecutivitatea logică a procesului. Instanţa,
după pornirea procesului, va putea propune concretizarea pretenţiilor, completarea
motivelor acestora sau depunerea probelor suplimentare, dar atunci când
justiţiabilul nu va binevoi să-şi exercite aceste drepturi, examinarea va fi destul de
dificilă pentru judecător. Dacă a fost pusă pe rol o cerere netaxată (judecătorul nu
a dispus achitarea taxei de stat sau a dispus scutirea de taxă, fără solictare şi
probare corespunzătoare), acest lucru dezechilibrează grav procesul civil, iar partea
adversă este vădit defavorizată prin intentarea unui proces fără respectarea
uniformă a condiţiilor obligatorii pentru toţi justiţiabilii.
Încheierile emise de judecător la faza intentării procesului conform art. 169,
170, 171 CPC sunt documente separate şi trebuie să corespundă cerinţelor art. 270
CPC.
Consecințele juridice ale refuzului primirii cererii de chemare în judecată
sunt prevăzute în art. 169 alin. (3) CPC, conform căruia se „ exclude posibilitatea
adresării repetate în judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune împotriva
aceluiaşi pârât, cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri”42. Însă gravitatea acestei
consecințe procesuale nu trebuie exagerată.
Trebuie să ținem cont de principala regulă de acțiune în timp a normei
procesuale prevăzută de art. 3 alin. (1) CPC43, potrivit căreia la data adresării în
Art. 266 CPC prevede exact aceiași consecință procesuală.
42

Instanţele judecătoreşti aplică legile procedurale civile în vigoare la data judecării cauzei civile,
43

efectuării actelor de procedură sau executării actelor instanţei judecătoreşti (hotărâri, încheieri, decizii,
ordonanţe), precum şi a actelor unor alte autorităţi în cazurile prevăzute de lege.
judecată se aplică norma procesuală valabilă în acel moment. De aceea, nu
încheierea de refuz sau încetare a procesului va fi temei de refuz repetat, ci
prevederile art. 169 CPC raportate la data adresării repetate. De exemplu, normele
speciale pe care s-a axat art. 169 lit.c) CPC au deja alt conținut care permite
adresarea în judecată a unei autorități publice conform art.73 CPC sau hotărârea
irevocabilă a fost casată prin revizuire (art. 169 lit.b) CPC).
Sintagmele „aceluiaşi reclamant împotriva aceluiaşi pârât”, din art. 169 alin.
(2) CPC și „aceleiaşi părţi” din art. 266 alin. (2) CPC se referă și la intervenienții
principali, precum și la succesorii în drepturi ai reclamantului, pârâtului și
intervenientului principal.
Grație principiului accesului liber la justiție, consecința procesuală prevăzută
de art. 169 alin. (2) CPC nu se va aplica, dacă acțiunea a fost depusă conform art.
71 sau 73 CPC de către procuror sau alți subiecți investiți de lege.

CAPITOLUL II
PREGĂTIREA PRICINII PENTRU DEZBATERI JUDICIARE

Elena BELEI,
doctor în drept, conferențiar universitar

§1. Noțiunea și sarcinile fazei de pregătire a pricinii pentru dezbateri

judiciare
§2. Actele procesuale ale judecătorului în vederea pregătirii pricinii pentru
dezbateri judiciare.
2.1 Acte procesuale emise din oficiu
2.2 Acte procesuale emise la cerere

§1. Noțiunea și sarcinile fazei de pregătire a pricinii pentru dezbateri

judiciare
A doua fază procesuală obligatorie a oricărui proces civil este pregătirea
pricinii pentru dezbateri judiciare. Dacă cererea de chemare în judecată a fost
acceptată de către judecător, inevitabil acesta trebuie să întreprindă anumite acțiuni
procesuale care urmăresc același scop – de a asigura o examinare efectivă a
fondului cauzei întrun termen optim și previzibil, evitând pe cât este posibil
incidentele procesuale. Legiuitorul confirmă că trebuie asigurată „judecarea justă
şi promptă” (art. 183 alin. (1) CPC). În privința „judecării juste” trebuie să
menționăm că această sarcină este o finalitate a procedurii civile (art. 4 CPC) care
are un conținut foarte complex. Judecarea semnifică examinarea și soluționarea
cauzelor civile în fond, respectând exigențele de formă și de conținut a actelor de
procedură, precum și consecutivitatea exercitării acestora. Caracterul „just” al
judecării întruchipează conceptul de dreptate, echitate, conform căruia trebuie
găsit echilibrul întru respectarea drepturilor fiecăruia.
Scopurile acestei faze procesuale sunt expres enunțate de către legiuitor în
art. 183 alin. (2) CPC:
a) precizarea legii care urmează a fi aplicată şi determinarea raporturilor
juridice dintre părţi;
b) constatarea circumstanţelor care au importanţă pentru soluţionarea justă a
pricinii;
c) stabilirea componenţei participanţilor la proces şi implicarea în proces a
altor persoane;
d) prezentarea de probe.

a) Precizarea legii care urmează a fi aplicată şi determinarea raporturilor

juridice dintre părţi
Întrucât în procedura civilă se examinează o diversitate foarte mare de cauze
civile, raporturile juridice între părți sunt și ele destul de diversificate.
Astfel, acestea pot rezulta din raporturi juridice civile, familiale, de muncă,
locative, funciare, ecologice şi din alte raporturi juridice (art. 2 alin. (4) CPC).
De aceea, pentru început se clarifică ce fel de cauză civilă s-a acceptat spre
examinare, pentru a identifica și normele juridice materiale care trebuie aplicate.
Dacă raportul juridic material litigious este corect determinat, atunci suportul
normativ al acestuia va fi ușor de găsit.
Soluționarea justă a oricărei cauze civile impune o hotărâre legală, în
deosebi conform legii materiale. La acestă fază procesuală trebuie de clarificat
care norme juridice materiale sunt aplicabile raportului material litigios (de
exemplu, să nu fi fost abrogate sau declarate neconstituționale la data producerii
litigiului).
Dacă nu a fost precizată legea materială care urmează a fi aplicată
raportului material litigios, atunci soluția dată de instanță nu va fi una corectă,
întrucât  ori nu a fost aplicată legea care trebuia să fie aplicată, ori a fost aplicată o
lege care nu trebuia să fie aplicată. Instanțele de apel și/sau de recurs vor constata
încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de drept material (art. 387, 432 alin.
(2) CPC), fapt care inevitabil va determina casarea hotărârii judecătorești.

b) Constatarea circumstanţelor care au importanţă pentru soluţionarea justă a

pricinii
În conformitate cu art. 118 alin. (3) CPC, circumstanţele care au
importanţă pentru soluţionarea justă a pricinii sunt determinate definitiv de instanţa
judecătorească pornind de la pretenţiile şi obiecţiile părţilor şi ale altor participanţi
la proces, precum şi de la normele de drept material şi procedural ce urmează a fi
aplicate. Altfel spus, la această fază procesuală, judecătorul va determina obiectul
probației judiciare, adică ce trebuie de dovedit 44. În primul rând, acesta rezultă din
motivele de fapt pe care se întemeiază pretențiile reclamantului și care,
bineînțeles, se regăses în cererea de chemare în judecată. În al doilea rând, obiectul
probației se va contura reieșind din referința pârâtului, în care se vor indica
obiecțiile și circumstanţele pe care le invocă drept temei al acestora. Anume la
acestea se referă legiuitorul atunci când specifică în art. 186 alin. (3) CPC că în
referință se indică „răspunsul la pretenţiile de fapt ale acţiunii”.

44
Belei E. ș.a. Drept procesual civil. Partea generală. Chișinău: editurile Lexon și Cartea Juridică, 2014,
pag.294.
 Deși legea nu menționează nimic despre clarificarea sarcinii probației la
această fază procesuală, considerăm că, inevitabil, judecătorul va identifica cine și
ce trebuie să probeze.
c) Stabilirea componenţei participanţilor la proces şi implicarea în proces a altor
persoane
Deși părțile sunt principalii subiecți procesuali, ținem să menționam că
stabilirea corectă a acestora este preocuparea judecătorului în limitele
imparțialității pe care trebuie să o respecte. Reclamantul este cel care se adresează
nemijlocit sau prin intermediul altor subiecți în instanță, iar grație principiului
disponibilității acesta va indica pârâtul (copârâții), adică persoana (persoanele)
despre care se crede că a (au) încălcat sau contestat un drept. Instanţa de judecată
nu va putea dispune înlocuirea părţii care figurează greşit în proces, chiar dacă este
foarte evident. În cazul în care se constată că acţiunea a fost depusă de reclamantul
necorespunzător sau că acţiunea nu este îndreptată împotriva unei persoane care
trebuie să răspundă în acţiunea dată, acesta va constitui temei de respingere a
acţiunii45.
Nici intervenienții principali nu pot fi atrași în proces din oficiu. Judecătorul,
ţinând cont de principiul disponibilităţii, nu este în drept să atragă aceste persoane
în proces fără consimţământul lor. Legea procesuală impune doar înştiinţarea
acestora pentru a evita pronunțarea de hotărâri judecătorești în privința drepturilor
persoanelor neantrenate în proces, adică pentru a nu le lipsi de dreptul la apărare,
ca parte a unui proces echitabil.
Astfel, ca urmare a constatării temeiurilor coparticipării procesuale
obligatorii, instanţa judecătorească va înştiinţa, din oficiu sau la cererea
participanţilor la proces, pe toţi coreclamanţii şi copârâţii despre posibilitatea de a
interveni în proces (art. 62 alin. (2) CPC).
Și dacă se constată că există persoane care pot să îşi declare propriile
pretenţii asupra obiectului litigiului între părţile iniţiale, instanţa este obligată să

45
Pct. 44 din Hotărârea Plenului Curții Suprme de Justiție nr.5 din 17.11.2014 cu privire la actele
judecătorului în faza intentării procesului civil şi pregătirii pricinii pentru dezbateri.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=189
înştiinţeze persoanele în cauză despre procesul pornit şi să le explice dreptul lor de
a interveni în proces prin înaintarea unei acţiuni (art. 65 alin.  (11) CPC).
d) Prezentarea de probe
Pe parcursul examinării cauzelor civile în fond nu se vor administra alte
probe decât cele prezentate în termenele stabilite de judecător la faza pregătirii
pricinii pentru dezbateri sau la deschiderea şedinţei de judecată. Conform art. 122
alin. (4) CPC, „Se consideră inadmisibile probele ce nu au fost prezentate de
participanţii la proces până la data stabilită de judecător, cu excepţia cazurilor
prevăzute la art. 204 şi art. 372 alin. (1)”.

§2. Actele procesuale ale judecătorului în vederea pregătirii pricinii pentru

dezbateri judiciare
Judecătorul, în faza de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare,
îndeplineşte mai multe acte procesuale. Art.185 CPC enumeră nelimitativ un șir de
acțiuni care trebuie sau pot fi întreprinse anume la această etapă. Unele acțiuni
procesuale sunt inevitabile și obligatorii pentru toate cauzele civile. Acestea trebuie
exercitate de către judecator indiferent dacă i s-au solicitat sau nu de către
participanții la proces. Ele se întreprind din oficiu și se răsfrâng asupra subiecților
procesuali. Alte acțiuni procesuale sunt rezultatul solicitărilor la care judecătorul
trebuie să reacționeze, soluționând cererile sau demersurile participanților la
proces.
Astfel, judecătorul din oficiu trebuie:
1. să emită o încheiere de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare;
2. să înştiinţeze pârâtul, alţi participanţi la proces, precum şi persoanele
drepturile cărora pot fi lezate prin emiterea hotărârii judecătoreşti, dacă din
materiale administrate de participanţi rezultă existenţa acestor subiecţi,
inclusiv prin numirea delegaţiilor judecătoreşti peste hotarele ţării;
3. să ofere termen pentru prezentarea probelor de către pârât şi a probelor
suplimentare de către reclamant;
4. să clarifice necesitatea antrenării specialistului sau a interpretului în proces;
5. să propună părților să soluționeze litigiul prin metode alternative;
6. să stabilească termenul (ora, data şi locul) şedinţei de judecată (art. 190
CPC).

Judecătorul este în drept să dispună din oficiu separarea pretenţiilor conform

art. 188 CPC.

Ca efect al solicitării participanţilor la proces judecătorul va efectua

următoarele acte de procedură:
1. va soluţiona cererea de asigurare a acţiunii (art. 177 CPC);
2. vă soluţiona cererea de asigurare a probelor (art. 129 CPC);
3. vă soluţiona cererea de reclamare a probelor depusă de către
participanţii la proces (art. 119 CPC);
4. vă soluţiona cererea de desemnare a expertizei (art. 148 CPC);
5. va soluţiona cererea de numire a delegaţiilor în interiorul ţării sau
peste hotarele ei pentru a colecta probe (art. 125 CPC);
6. va soluţiona problema primirii acţiunii reconvenţionale (art. 172
CPC);
7. va amâna data începerii şedinţei de judecată (art. 191 CPC).

2.1 Actele procesuale ale judecătorului în scopul pregătirii pricinii pentru

dezbateri judiciare emise din oficiu
Respectiva fază procesuală începe, potrivit art. 184 CPC, prin emiterea de
către judecător în decursul a 5 zile de la data la care s-a acceptat cererea de
chemare în judecată46 a încheierii privind pregătirea pricinii pentru dezbateri
judiciare, fără înştiinţarea participanţilor la proces. De regulă, în practică același
document conține 2 acte de dispoziţie: încheierea de acceptare a cererii de
chemare în judecată şi cea de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare.
Atenţionăm judecătorii şi justiţiabilii că încheierea de acceptare a cererii de chemare în judecată
46

menţionată în art.164, alin.4 şi 177 CPC şi momentul menţionat în art.184 CPC „de la data la care s-a
dat curs cererii de chemare în judecată” este aceiaşi acţiune procesuală care semnifică un singur efect
– intentarea procesului civil.
Aceasta - în cazurile în care judecătorul nu are nevoie de cele 5 zile prevăzute de
lege pentru a realiza efectiv sarcinile de pregătire a pricinii pentru dezbateri
judiciare. Totuși există suficient de multe cauze civile extrem de dificile din punct
de vedere al naturii juridice, număr al participanţilor, mijloace de probă etc. care,
practic, determină judecătorul să emită încheierea de pregătire a pricinii pentru
dezbateri în răstimpul a 5 zile de la acceptarea cererii de chemare în judecată.
În încheierea de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare se indică toate
acţiunile procesuale pe care judecătorul şi participanţii la proces urmează să le
întreprindă pentru ca în şedinţă să nu ajungă o cauză civilă slab pregătită. Este
vorba de:
 Expedierea către pârât şi, după caz, către intervenient a copiilor de pe cererea
de chemare în judecată, de pe înscrisurile anexate la ea şi stabilirea datei până
la care pârâtul şi, după caz, intervenientul urmează să prezinte o referinţă
scrisă privind acţiunea reclamantului şi toate probele necesare (art. 185 alin.
(1) lit.b) CPC);
 Remiterea reclamantului şi, după caz, intervenientului a copiilor de pe
referinţă de pe înscrisurile anexate la ea şi stabilirea datei până la care
urmează să fie prezentate toate probele suplimentare (art. 185 alin. (1) lit.c)
CPC);
 În enumerarea din art. 185 alin. (1) lit.a) CPC prima acţiune procesuală este
menţionată necesitatea soluţionării problemei intervenirii în proces a
coreclamanţilor, copârâţilor şi intervenienţilor. În consecutivitatea logică şi
practică a pregătirii oricărei pricini pentru dezbateri judiciare această acţiune
procesuală nu poate fi prima. Or, existenţa coparticipanţilor obligatorii 47 sau a
intervenienţilor principali ori accesorii rezultă, de regulă, din materiale
dosarului.48 Această circumstanţă poate fi stabilită de către judecător la faza
pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare doar după prezentarea tuturor

47
Coparticipanţii facultativi (art.63 CPC) nu cad sub incidenţa acestei rigori, fiindcă examinarea separată a
acţiunilor acestora sau împotriva acestora nu afectează nici într-un fel calitatea actului de justiţie.
48
Este extrem de mică probabilitatea ca din cererea de chemare în judecată şi anexele acesteia să rezulte
cert că în proces trebuie antrenate şi alte persoane decît cele indicate de către reclamant.
 probelor de către reclamant şi pârât49. Judecătorul nu trebuie să caute, să
identifice eventuali subiecţi pe care hotărârea sa îi poate afecta în drepturi.
Această situaţie este o rigoare severă doar dacă din materialele dosarului
rezultă existenţa altor subiecţi care nu participă nici întro calitate procesuală la
examinarea cauzei care îi vizează. În acest caz, judecătorul are o singură
obligaţie – să-i înştiinţeze despre faptul că pe rol se află respectiva cauză
civilă.
În orice situaţie înştiinţarea valabilă a acestei categorii de persoane trebuie să
fie anexată la dosar, astfel încât hotărârea judecătorească să nu fie susceptibilă de
casare din acest considerent în instanţa superioară sau în revizuire.
Potrivit art.185 alin.(1) lit. i) CPC, judecătorul va rezolva problema
introducerii în proces a specialistului sau interpretului la faza pregătirii pricinii
pentru dezbateri judiciare.
Specialistul, conform art. 230 CPC, va putea fi audiat în dezbateri judiciare,
dar nu este exclusă şi implicarea lui din oficiul instanţei la această fază procesuală.
Atenționăm că acțiunile procesuale menționate nu trebuie doar indicate în
încheierea de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare, ci efectiv realizate.
Lit. d) şi e) alin. (1) art. 185 CPC prevăd obligaţia judecătorului de a
contribui la soluţionarea litigiilor pe alte căi decât cea judiciară. În acest scop
judecătorul trebuie să ia măsuri pentru concilierea părţilor și să explice
părților dreptul de a recurge la judecată arbitrală pentru soluţionarea
litigiului şi efectele unui astfel de act50.
Împăcarea părţilor nemijlocit sau cu ajutorul unui mediator este posibilă
oricând, dar trebuie să menţionăm că, fără a înştiinţa pârâtul și, eventual, alţi
subiecţi în litigiu despre cererea depusă, această conciliere nu poate fi realizată.

Deşi nici această concluzie nu este absolută, fiindcă pe parcursul examinării cauzei în fond poate să
49

apară sau să clarifice această necesitate procesuală. Instanţele ierarhic superioare, de asemenea, vor fi
obligate să verifice din oficiu asemenea situaţie.
50
Metodele alternative de soluționare a disputelor cuprind o categorie de mijloace și proceduri de asistare
pentru prevenirea și rezolvarea conflictelor în afara instanțelor de judecată. Conceptul de „ A.D.R.” –
rezolvarea alternativă a disputelor nu se substituie sistemului judiciar, ci vine în sprijinul acestuia, ca o
soluție complementară, în care părțile aflate în conflict caută să soluționeze în afara sistemului judiciar
problemele apărute.
Considerăm că realmente acţiunea procesuală dată poate fi realizată în şedinţa
prealabilă.
Dreptul de a recurge la judecată arbitrală pentru soluţionarea litigiului
aparţine ambelor părţi, doar în anumite cazuri51 şi numai dacă se încheie o
convenție de arbitraj în formă scrisă. De aceea, judecătorul va exercita această
acţiune procesuală cu mai multă atenţie doar în cazurile în care cauzele civile sunt
de competenţa arbitrajului. Dacă părțile au încheiat în scris un compromis,
„instanţa judecătorească scoate cererea de pe rol în cazul în care” „părţile au
solicitat examinarea pricinii de către judecata arbitrală, în condiţiile legii” (art.
267 lit.l1) CPC).
Oricum părțile în litigiu vor decide de comun acord dacă vor recuge sau
nu la metode alternative de soluționare a litigiilor.
Unica acțiune procesuală pe care juecătorul este în drept să o exercite din
ofciu în faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare este separarea pretenţiilor
conform art. 188 CPC. Legea prevede că această acţiune procesuală poate fi făcută
doar la examinarea cauzelor în primă instanţă, fiind prerogativa unipersonală a
judecătorului după ce primeşte cererea, perfectată printro încheiere judecătorească
nesusceptibilă de recurs. Ca efect al separării pretenţiilor, cauza poate rămâne de
competenţa aceleiaşi instanţe de judecată, fiind necesară doar redistribuirea ei
aleatorie altui judecător, dar poate determina şi strămutarea către instanţa
competentă (art. 43 alin. (2) lit.b) CPC). În acest caz se va emite încă o încheiere
judecătorească susceptibilă de recurs.
Ultima acţiune procesuală pe care o va efectua judecătorul la faza pregătirii
pricinii pentru dezbateri judiciare este fixarea termenului (ora, data şi locul)
şedinţei de judecată (art. 190 CPC).

2.2 Actele procesuale ale judecătorului în vederea pregătirii pricinii pentru

dezbateri judiciare emise la cerere

Legea cu privire la arbitraj. Nr. 23 din 22.02.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
51

20.05.2008, nr. 88-89.

 1. La cererea participanților la proces, judecătorul unipersonal va soluţiona
cererea de asigurare a acţiunii (art. 177 CPC) la faza pregătirii pricinii pentru
dezbateri judiciare. Dacă solicitarea de asigurare a acțiunii este inserată sau
anexată la cererea de chemare în judecată, atunci, conform art. 177 alin. (2) CPC,
judecătorul va trebui să soluţioneze cererea de asigurare a acţiunii în ziua emiterii
încheierii privind acceptarea cererii de chemare în judecată, fără înştiinţarea
pârâtului şi a celorlalţi participanţi la proces. Adică, putem admite că această
încheiere poate premerge chiar încheierii de pregătire a pricinii pentru dezbateri
judiciare52 sau poate fi emisă concomitent cu aceasta. Dacă acceptarea cererii de
chemare în judecată și pregatirea pricinii pentru dezbateri judiciare se pot conține
întrun singur document, deoarece ambele se pot ataca odată cu fondul, atunci
încheierea prin care se va soluționa problema asigurării acțiunii se va emite ca
document separat. Aceasta, susceptibilă de recurs separat, va trebui să conțină
motivarea admiterii sau respingerii cererii de asigurare a acțiunii.
Dacă solicitarea de asigurare a acțiunii este făcută în timpul pregătirii
pricinii pentru dezbateri judicare (nu este depusă concomitent cu cererea de
chemare în judecată), atunci ea se va soluționa în termen de o zi de la depunere,
fără înştiinţarea pârâtului şi a celorlalţi participanţi la proces (art. 177 alin. (1)
CPC). Nu putem fi de acord cu opinia Curții Supreme de Justiție, potrivit căreia
„Dacă instanţa nu s-a pronunţat asupra asigurării în ziua depunerii cererii şi au
avut loc cîteva şedinţe, măsurile de asigurare urmează a fi aplicate în şedinţa de
judecată, cu participarea părţilor”53. În primul rând, nu este clar, de ce „ instanţa
nu s-a pronunţat asupra asigurării în ziua depunerii cererii”, în al doilea rând,
care este rostul aplicării în ședință, dacă instanța, soluționând cererea de asigurare,
poate și să nu asigure acțiunea. Considerând aceste inadvertențe niște confuzii
lingvistice, totuși inversarea prevederii legale exprese nu este un exemplu bun de
urmat, chiar dacă, probabil, CSJ a avut și o motivație justificată în acest sens.
52
Poalelungi M. ș.a. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediţia II. Chişinău: Tipografia centrală,
2013, pag.123.
53
Pct. 11 ultimul alineat din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.3 din 15.04.2013 privind
modificarea şi completarea Hotărârii explicative Cu privire la aplicarea de către instanţele judecătoreşti a
legislaţiei ce reglementează asigurarea acţiunii la judecarea cauzelor civile nr. 32 din 24.10.2003.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=111
Sintagma „instanța”54 nicidecum nu impune citarea participanților în ședință atâta
timp cât legea expres interzice acest lucru. Este o excepție de la regula generală
legiferată în mod direct. Pierderea efectului asigurării acțiunii prin soluționarea
cererii de asigurare în ședință de judecată cu participarea părților și nu „în termen
de o zi de la depunere, fără înştiinţarea pârâtului şi a celorlalţi participanţi la
proces”, așa cum prevede legea, ar putea prejudicia justițiabilii și periclita
executarea efectivă a hotărârii judecătorești, în consecință, și înfăptuirea justiției.
2. Soluţionarea cererii de asigurare a probelor (art. 129 CPC). În acest context,
art. 185 alin. (1) CPC prevede două acțiuni procesuale, fără a le considera
limitative:
 Soluţionarea problemei citării în şedinţă de judecată a martorilor sau
interogarea la locul aflării lor, conform art. 136 alin. (1) CPC (art. 185 alin. (1)
lit.f) CPC). Audierea martorilor la locul aflării lor la această etapă se poate face
doar ca măsură de asigurare a probelor. Audierea acestora chiar în instanţă, ca
măsură de asigurare, de asemenea, este posibilă din punct de vedere procesual. Iar
în ordinea firească a administrării probelor acest act procesual se va exercita în
şedinţă de judecată.
 În caz de urgenţă, la cererea părţilor, se cercetează la faţa locului înscrisurile
şi probele materiale, cu înştiinţarea participanţilor la proces (art. 185 alin. (1) lit.g)
CPC).
3. Reclamarea de la organizaţii şi persoane fizice  a probelor necesare, dacă
cer participanţii la proces (art. 185 alin. (1) lit.g) CPC). Aplicarea art. 119 alin. (2)
CPC este posibilă anume la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, chiar
dacă această solicitare se conţine în cererea de chemare în judecată. Bineînţeles că
participanţii la proces pot solicita concursul instanţei de judecată la colectarea
probelor şi prin cereri separate adresate în timpul pregătirii pricinii pentru dezbateri
judiciare. În asemenea cazuri judecătorul va reacţiona printr-un demers al instanţei
de judecată adresat persoanelor care deţin probele ce urmează a fi administrate în
54
Art.177 alin.(2) CPC prevede „Cererea de asigurare a acţiunii se soluţionează de către judecător sau
de către instanţa care examinează pricina în termen de o zi de la depunere, fără înştiinţarea pârâtului şi
a celorlalţi participanţi la proces”.
justiţie. Ţinem să atenţionăm că reclamarea probelor prin intermediul instanţei de
judecată nu întotdeauna va avea ca efect obligatoriu emiterea acestui fel de demers,
or, judecătorul va putea refuza reclamarea probelor printr-o încheiere
nesusceptibilă de recurs, dacă acestea pot fi obţinute fără concursul instanţei (art.
138 alin. (2) CPC).
4. Dispunerea efectuării expertizei, la solicitarea părţilor sau, în cazurile
prevăzute de lege, din oficiu55 (art. 185 alin. (1) lit.h) CPC). Regulile procesuale
care trebuie respectate se conțin în art. 148-160 CPC. Fără a detalia excesiv
această procedură, ţinem să atenţionăm că anume la această fază procesuală este
necesară desemnarea expertizei, cu convocarea părţilor în şedinţă și întocmirea
procesului verbal. Anume pentru astfel de situaţii art. 185 alin. (2) CPC prevede
şedinţe prealabile. Considerăm necesară semnalarea faptului că la această fază
procesuală - ca efect al desemnării efectuării expertizei - este posibilă suspendarea
facultativă a procesului (art. 261 lit.d) CPC). În lumina Legii 155 din 05.07.2012,
art. 148 alin. (2) CPC şi art. 150 CPC, se impune mai întâi perfectarea încheierii
de efectuare a expertizei în care se desemnează expertul sau instituţia de expertiză
care urmează să efectueze expertiza. În a doua încheiere, emisă în rezultatul
convocării unei şedinţe cu participarea părţilor şi a expertului, se stabileşte legătura
dintre expert şi părţi, etapa la care părţile pot fi admise să participe la investigaţiile
expertului, se aduce la cunoştinţa părţilor şi expertului obiectul expertizei şi
întrebările la care expertul urmează să ofere răspunsuri, li se explică faptul că au
dreptul de a face observaţii cu privire la aceste întrebări şi de a cere modificarea
sau completarea lor.
5. Conform art. 185 alin. (1) lit.k) CPC), judecătorul, la faza pregătirii
pricinii pentru dezbateri judiciare, poate trimite delegaţii judecătoreşti. Delegaţia
judecătorească solicitată altei instanţe judecătoreşti din ţară poate duce la
suspendarea procesului (art. 261 lit.e) CPC). Scopul unei astfel de delegaţii este de
a colecta probe, cum ar fi cercetarea acestora la locul aflării lor – audierea

Expertize din oficiu se desemnează doar în cazurile expres prevăzute de lege (de exemplu, art. 305
55

CPC).
martorilor sau cercetarea înscrisurilor ori a probelor materiale care nu pot fi aduse
efectiv în instanţă (art. 125 CPC).
Obiectul delegaţiilor judecătoreşti străine îl constituie:
a) înmânarea actelor procedurale – citaţiilor, înştiinţărilor, informaţiilor şi
altor acte juridice care, de regulă, se enumără în convenţiile, tratatele şi acordurile
internaţionale;
b) adunarea probelor peste hotarele ţării (obţinerea explicaţiilor părţilor,
depoziţiilor martorilor, concluziilor experţilor, cercetarea la locul aflării a probelor
materiale şi alte acte în vederea obţinerii probelor);
c) informarea asupra dreptului străin (art. 13 CPC şi Convenția europeană în
domeniul informației cu privire la dreptul străin, Londra, 07.06.1968, în vigoare
pentru Republica Moldova de la 15.06.2002 şi Protocolul adiţional la Convenţie,
Strasbourg, 15.03.1978, în vigoare pentru Republica Moldova de la 15.06.2002)56.
Conform art. 260 alin. (1) lit.c) CPC, instanţa judecătorească obligatoriu va
suspenda procesul în cazul delegării către o instanţă judecătorească străină a
efectuării actelor de procedură.
4. Conform art. 185 alin. (1) lit.m) CPC, judecătorul, la faza pregătirii pricinii
pentru dezbateri judiciare efectuează alte acte procedurale. Un exemplu elocvent
este acţiunea reconvenţională, care, potrivit art. 172 alin. (1) CPC, este un drept al
pârâtului ce poate fi exercitat până la începerea dezbaterilor judiciare. Atenţionăm
că acţiunile reconvenţionale se vor depune anume la această fază procesuală. Or,
depunerea lor fără a justifica vreun temei din art. 173 CPC, dar şi după începerea
dezbaterilor judiciare va determina o singură soluţie – separarea acesteia prin
încheiere nesusceptibilă de recurs57. Pârâtului nu i se încalcă nici un drept, întrucât
aceste 2 feluri de acţiuni reconvenţionale se pot judeca separat, fără careva riscuri.

56
Legea  Nr. 724 din  07.12.2001 pentru ratificarea Convenţiei europene în domeniul informaţiei  asupra
dreptului străin şi a Protocolului adiţional la Convenţia europeană în domeniul informaţiei asupra
dreptului străin. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 04.01.2002, nr. 1-3.
https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?
documentId=0900001680072314
http://fs.procuror.ro/369d5b549a9c5d7853e5029518a2288f.pdf
57
Doar în temeiul lit.b) alin.(1) art. 173 CPC se pot depune acţiuni reconvenţionale până la finalizarea
examinării pricinii în fond. Tot în acest temei se va recurge şi la art. 37 CPC, dacă acţiunile legate între
ele sunt examinate de mai multe instanţe judecătoreşti în acelaşi timp.
 Depunerea acţiunii reconvenţionale implică o complicare a procedurii
pregătirii pricinii pentru judecare. Pentru a accepta spre examinare o acțiune civilă
depusă de către pârât ca recovențională, judecătorul trebuie mai întâi să verifice
dacă aceasta poate fi încadrată întrunul din temeiurile prevăzute de art.173 alin.(1)
CPC. Dacă acțiunea depusă de către pârât ca reconvențională nu se încadrează nici
întrun temei prevăzut de art.173 CPC, instanța de judecată va dispune separarea
acesteia prin încheiere nesusceptibilă de recurs.
După aceasta, judecătorul trebuie să stabilească dacă pârâtul a respectat
art.169, 170, 166, 167 CPC58.
Dacă judecătorul va emite încheieri recurabile de refuz sau restituire a cererii
reconvenţionale şi dacă pârâtul exercită această cale de atac, examinarea cauzei
iniţiale nu poate continua. Este necesară expedierea dosarului către curtea de apel.
Dacă curtea de apel va menţine încheierile de refuz sau restituire a cererii
reconvenţionale depusă în baza art. 173 alin.(1) lit.a) şi c) CPC, aceasta va putea fi
depusă repetat conform regulilor generale de intentare a acţiunii într-o procedură
separată.
5. La cererea părților, poate fi stabilit un alt termen pentru începerea ședinței de
judecată (art.191 CPC). Amânarea începerii ședinței de judecată trebuie motivată,
de exemplu, prin imposibilitatea părţii de a se prezenta în şedinţă de judecată la
data fixată din motive ce nu depind de voinţa sa sau prin intenția părților de a se
împăca și de a încheia o tranzacţie.

58
Belei E. ș.a. Drept procesual civil. Partea generală. Chișinău: editurile Lexon și Cartea Juridică, 2014,
pag. 254-260.
 CAPITOLUL III
DEZBATERILE JUDICIARE

Elena BELEI,
doctor în drept, conferențiar universitar

§1. Esenţa şi părţile componente ale şedinţei de judecată

§2. Efectele neprezentării în şedinţa de judecată a persoanelor citate
§3. Judecarea pricinii în fond
§4. Susţinerile orale. Replica.
§5. Adoptarea şi pronunţarea hotărârii judecătorești
§6. Incidente procesuale care afectează continuitatea procesului.
§7. Terminarea procesului fără adoptarea hotărârii
§8. Procesul–verbal al şedinţei de judecată

§1. Esenţa şi părţile componente ale şedinţei de judecată

Dezbaterile judiciare constituie a treia fază obligatorie pentru procesul civil.
Esenţa acestei faze se rezumă la examinarea şi soluţionarea pricinii civile în fond.
Dezbaterile judiciare ale cauzelor civile presupun parcurgerea
consecutivităţii de acţiuni procesuale prevăzute de lege care au menirea să
garanteze examinarea şi soluţionarea în fond în mod nemijlocit59, contradictoriu60,
public61, efectiv şi just a litigiilor de drept, în termeni optimi şi previzibili62.
Exminarea cauzei civile în fond semnifică cercetarea sub toate aspectele a
probelor adminstrate întrun proces civil, în baza cărora se constată circumstanţele
importante pentru soluţionarea pricinii, se stabilesc drepturile şi obligaţiile concrete ale
subiecţilor raportului material litigios, se emite o hotărîre legală şi întemeiată. Practic,
în această fază procesuală se înfăptuiește justiția civilă. În celelalte faze fie se pregăteşte
înfăptuirea justiţiei, fie se verifică legalitatea hotărârilor judecătoreşti, fie se asigură
executarea lor.
Toate principiile dreptului procesual civil se manifestă în cadrul dezbaterilor
judiciare întrun mod destul de elocvent. Dezbaterile judiciare sunt publice. Datorită
faptului că orice persoană poate să asiste la înfăptuirea justiţiei, cu excepţiile stabilite de
lege, dezbaterile judiciare mai reprezintă şi faza în care se realizează, mai mult sau mai
puţin, şi scopul educativ al justiţiei.
Fiind cea mai complexă fază procesuală, conține toate actele de procedură care
se divizează în câteva etape:
1) Partea pregătitoare a şedinţei (art. 197 - 210 CPC);
2) Judecarea pricinii în fond (art. 211 – 232 CPC);
3) Susţinerile orale și replicile (art. 233 - 234 CPC);
4) Adoptarea şi pronunţarea hotărârii (art. 236 CPC).
Partea pregătitoare a şedinţei de judecată63 nu trebuie confundată cu faza
pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, în cadrul căreia instanţa întreprinde
59
Art.25 alin.(2) CPC „Dezbarerile judiciare se desfăşoară oral şi în faţa aceluiaşi complet de judecată.
În cazul înlocuirii unui judecător în timpul judecării pricinii, dezbaterile se reiau de la început”.
60
Art.26 alin.(2) CPC prevede „Contradictorialitatea presupune organizarea procesului astfel încât
părţile şi ceilalţi participanţi la proces să aibă posibilitatea de a-şi formula, argumenta şi dovedi poziţia
în proces, de a alege modalităţile şi mijloacele susţinerii ei de sine stătător şi independent de instanţă, de
alte organe şi persoane, de a-şi expune opinia asupra oricărei probleme de fapt şi de drept care are
legătură cu pricina dată judecăţii şi de a-şi expune punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei ”.
61
Art.193 alin.(3) CPC „Preşedintele şedinţei dispune ca lista cauzelor fixate pentru judecare să fie
afişată, în loc public, cu cel puţin 3 zile înaintea termenului de judecată, indicîndu-se numărul dosarului,
numele judecătorului (judecătorilor) care examinează cauza, data, ora şi locul desfăşurării şedinţei,
numele sau denumirea părţilor, esenţa cauzei civile, stadiul procesual, precum şi alte date referitoare la
publicitatea şedinţei de judecată”.
62
Art.6 alin.(1) Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 192 CPC.
63
În acest paragraf vom examina doar această parte a dezbaterilor judiciare. Celorlalte fiindu-le rezervate
alte paragrafe în prezentul capitol.
măsuri pentru a asigura examinarea justă şi promptă a cauzei (art. 183 CPC).
Partea pregătitoare a şedinţei de judecată cuprinde un şir de acte procedurale în
cadrul cărora se verifică posibilitatea examinării pricinii în fond în şedinţa dată de
judecată.
Ea constă din următoarele acţiuni procesuale:
a) Deschiderea şedinţei de către preşedintele acesteia la ora anterior
fixată şi anunţarea procesului care se va judeca (art. 197 CPC). Şedinţa de
judecată urmează să fie deschisă la data şi ora fixată, indiferent de prezenţa sau
absenţa unor participanţi la proces sau a altor subiecţi procesuali.
Anunţarea şedinţei de judecată la data şi ora fixată se face atât prin citaţii
expediate la faza precedentă prin poştă sau cu scrisoare recomandată şi cu aviz de
primire, prin telegrame sau prin alte mijloace expediate participanţilor la proces
(art. 102 alin.(1) și (2) CPC), cât şi prin afişarea rolului în incinta instanţei, în loc
public, cu cel puţin 3 zile înaintea termenului de judecată (art. 193 alin.(2) CPC) și
pe portalul www. instante.justice.md.
b) Verificarea de către preşedintele şedinţei a identităţii persoanelor
prezente, a împuternicirilor persoanelor cu funcţie de răspundere şi celor ale
reprezentanţilor. Grefierul anunţă prezenţa participanţilor la proces şi motivele
neprezenţei celor absenţi (art. 198 alin.(1) CPC).
Instanţa trebuie să constate motivele de neprezentare în şedinţa de judecată a
participanţilor la proces şi cât de justificate sunt ele. Chiar dacă există temeiuri de
amânare a procesului, instanţa va asculta opiniile participanţilor prezenţi despre
posibilitatea examinării pricinii în lipsa celor absenţi.
c) Lămurirea obligaţiilor traducătorului sau interpretului (art. 199
CPC) şi avertizarea acestuia despre răspunderea penală în caz de traducere sau
interpretare incorectă. În acest sens, participantul la proces care vorbeşte o altă
limbă decât cea a procesului trebuie să înţeleagă ce se petrece în cadrul şedinţei de
judecată, să ia cunoştinţă de actele de procedură care s-au efectuat, să-şi poată
exercita efectiv drepturile şi obligaţiile sale procedurale. Din acest considerent,
instanţa va asigura prezenţa unui interpret în şedinţa de judecată şi îi va explica
obligaţiile sale procesuale, avertizându-l, contra semnătură, despre răspunderea
penală pe care o poartă conform art. 312 Cod penal pentru traducere sau
interpretare incorectă cu bună-ştiinţă.
d) Îndepărtarea martorilor din sala de şedinţe, dacă aceştia sunt prezenţi.
În scopul obţinerii unor depoziţii veridice şi cât mai obiective, martorii nu trebuie
să cunoască conţinutul explicaţiilor părţilor, ale intervenienţilor, concluziile
expertului, consultaţiile specialistului, precum şi conţinutul depoziţiilor altor
martori înainte de a depune mărturie (art. 200 CPC).
e) Anunţarea completului de judecată, precum şi a numelui expertului,
specialistului, interpretului, grefierului şi explicarea  dreptului de a face
propuneri de recuzare a acestora şi de abţinere de la judecată (art. 201 CPC).
În acest scop, preşedintele şedinţei de judecată numeşte judecătorul sau judecătorii
care fac parte din complet, precum şi grefierul, interpretul, expertul şi specialistul.
Oricare dintre aceştia se poate abţine de la participarea în cadrul examinării pricinii
puse pe rol în temeiurile art. 50 şi art. 51 CPC. Din aceleaşi motive pot fi
formulate cereri de recuzare a judecătorului, grefierului, interpretului, expertului şi
specialistului. Recuzarea reprezentanţilor nu este prevăzută de legea procesuală,
însă, cu referire la avocaţi, instanţa trebuie să ţină cont de art. 46 alin.(2) Legea cu
privire la avocatură nr. 1260 din  19.07.200264. În astfel de situaţii, partea
interesată care semnalează un temei de abţinere a avocatului de la participarea în
şedinţă de judecată va trebui să se adreseze Comisiei pentru etică şi disciplină care
funcţionează în cadrul Uniunii Avocaţilor. Instanţa va dispune amânarea
procesului din acest motiv.
Examinarea cererilor de abţinere sau de recuzare se face în ordinea
procesuală prevăzută de art. 53 CPC printr-o încheiere a instanţei de judecată care
poate fi contestată odată cu hotărârea. Dacă cererea de recuzare sau de abţinere a
64
(2) Avocatul nu este în drept să acorde asistenţă juridică persoanei dacă:
    a) în cauza dată, el acordă sau a acordat asistenţă juridică unor persoane ale căror interese vin în
contradicţie cu interesele persoanei în cauză;
    b) în cauza dată, el a participat în calitate de judecător, procuror, persoană care efectuează
urmărirea penală, expert, specialist, traducător, martor sau martor asistent;
    c) la urmărirea penală sau la examinarea cauzei date, a participat o persoană cu care avocatul se
află în raporturi de familie, de rudenie sau care îi este afin.
judecătorului a fost admisă, şedinţa de judecată se poate amâna. Dacă judecătorul
sau completul recuzat nu poate fi înlocuit, în temeiul art. 43 alin.(2) lit.d) CPC,
instanţa ierarhic superioară va decide strămutarea pricinii.
f) Explicarea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la proces (art.
202 CPC). Preşedintele completului de judecată explică drepturile şi obligaţiile
generale ale participanţilor la proces prevăzute în art.56 CPC şi atenţionează
participanţii la proces asupra exercitării cu bună-credinţă a drepturilor prevăzute de
lege şi asupra consecinţelor procedurale care pot surveni în caz de exercitare
abuzivă a drepturilor. Preşedintele şedinţei va explica şi drepturile speciale ale
reclamantului şi ale pârâtului (art. 60, 172 CPC), precum şi drepturile comune ale
acestora (dreptul de a se împăca prin încheierea unei tranzacţii de împăcare, de a
strămuta pricina la instanţa de la locul aflării majorităţii probelor etc.).
g) Explicarea drepturilor şi obligaţiilor expertului şi specialistului (art.
210 CPC). Conform art. 154 CPC expertul desemnat de instanţă are un statut
procesual deosebit, marcat de drepturi şi obligaţii specifice. În acest sens este
obligatorie atât explicarea drepturilor, cât şi somarea expertului despre răspunderea
penală pe care o poartă conform art. 312 Cod penal pentru depunerea cu bună-
ştiinţă a unui raport de expertiză fals. Declaraţia semnată de expert sau experţi se
anexează la procesul-verbal al şedinţei de judecată. Specialiştii sunt antrenaţi în
proces fie din oficiu, fie la solicitarea oricărui participant la proces în condiţiile
art. 230 CPC.
h) Soluţionarea cererilor şi demersurilor participanţilor la proces (art.
203 CPC). Exercitându-şi drepturile procedurale generale, explicate de către
preşedintele şedinţei de judecată, participanţii la proces pot înainta cereri şi
demersuri inclusiv în partea pregătitoare a şedinţei de judecată. Cererile şi
demersurile formulate atât verbal, cât şi în scris pot influenţa mersul procesului, în
special al şedinţei de judecată. De exemplu, asigurarea acţiunii, depunerea acţiunii
reconvenţionale conform art.173 alin.(2) lit.b) CPC, solicitarea examinării în
şedinţă închisă etc. Conform prevederilor procesuale ale Legii nr.155 din
05.07.2012, care redresează procedura şi termenele de prezentare a probelor, nu
considerăm justă practica continuării procesului de colectare a probelor în şedinţă
de judecată, or, această sarcină trebuie realizată la faza pregătirii pricinii pentru
dezbateri judiciare (art. 185 alin.(1) lit. b) şi c) şi art. 122 alin.(4) CPC). Însă
„Judecătorul poate să decidă acceptarea probelor în prima şedinţă de judecată,
dacă participanţii la proces au fost în imposibilitate să le prezinte în termenul
stabilit de instanţă la etapa pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare” (art. 204
CPC). Cu referire la această regulă nouă, menţionăm următoarele: participantul la
proces trebuie să formuleze o cerere de acceptare a probei prezentate în respectiva
şedinţă, cu indicarea obligatorie a motivelor imposibilităţii prezentării anterioare,
instanţa va pune în discuţie această solicitare şi, după audierea celorlalţi
participanţi la proces, se va expune printr-o încheiere protocolară, dar motivată.
Această situaţie va putea determina amânarea şedinţei pentru a oferi părţii adverse
posibilitatea prezentării de contraprobe.
În sensul art. 203 CPC, instanţa trebuie să se pronunţe asupra cererilor şi
demersurilor după ascultarea opiniilor celorlalţi participanţi la proces, asigurând
astfel respectarea principiului contradictorialităţii. Considerăm că nu este
justificată practica ignorării de către preşedinţii de complet a cererilor şi
demersurilor formulate de participanţi sub pretextul expunerii lor ulterioare în
cadrul dezbaterii pricinii. Admiterea sau respingerea cererii sau demersului se face
prin încheiere judecătorească separată sau consemnată în procesul-verbal al
şedinţei.

§ 2. Efectele neprezentării în şedinţa de judecată a persoanelor citate

Pentru a se prezenta în şedinţa de judecată în scopul participării la
examinarea în fond a cauzei civile, orice persoană trebuie citată în modul
corespunzător (art.100-109 CPC). Citarea subiecţilor implicaţi în examinaraea
cauzei civile este obligaţia instanţei de judecată. De aceea, dacă lipsește dovada
citării legale, procesul întotdeauna se amână (art.205 alin.(2) CPC) si se
înștiințează subiectul procesual respectiv. Pornid de la faptul că aceştia au fost
citați legal, trebuie reiterată obligaţia corelativă a subiecților implicați în
examinarea cauzei de a comunica instanţei despre absența în şedinţă, motivele
acesteia şi probele care le confirmă (art.205 CPC).
În funcție de statutul procedural al participantului la proces sau al persoanei
care contribuie la înfăptuirea justiției diferă efectele juridice ale neprezentării
acestora în şedinţa de judecată.
Absența reclamantului citat legal în şedinţa de judecată poate condiţiona
trei efecte procedurale:
- amânarea procesului, dacă acesta a comunicat instanţei motivele
neprezentării sale şi instanţa le-a considerat întemeiate (art. 205 alin.(2) CPC);
- scoaterea cererii de pe rol, dacă acesta nu a comunicat instanţei motivele
neprezentării sale ori instanţa le-a considerat neîntemeiate, ori nu a solicitat
examinarea în lipsa sa, iar pârâtul consimte la scoaterea de pe rol (art. 206 alin. (2)
CPC);
- examinarea în lipsa reclamantului, dacă acesta nu a comunicat instanţei
motivele neprezentării sale ori instanţa le-a considerat neîntemeiate, iar pârâtul
cere soluţionarea pricinii în fond sau dacă reclamantul a solicitat examinarea în
lipsa sa şi participanţii la proces sunt de acord (art. 206 alin. (2) şi alin. (1) CPC).

Absența pârâtului citat legal poate cauza două consecințe procesuale:

- amânarea procesului, dacă acesta a comunicat instanţei de judecată
motivele absenţei sale în ședinţă și instanța le-a considerat justificate;
- examinarea cauzei în lipsa pârâtului, dacă acesta nu a comunicat instanței
motivele absenței sale ori dacă instanţa le-a considerat neîntemeiate și/sau dacă
pârâtul nu a cerut examinarea pricinii în lipsa sa (art. 206 alin. (3) CPC).
Absenţa coparticipanţilor la proces nu produce un impact grav asupra
desfăşurării şedinţei de judecată, dacă există dovada scrisă a transmiterii dreptului
de a duce procesul unuia sau câtorva coparticipanţi. Dacă acest fel de reprezentare
judiciară nu se adevereşte din materialele dosarului, atunci instanţa va ţine cont, în
primul rând, de categoria coparticipării. În cazul coparticipării facultative (art. 63
CPC) vor interveni consecinţele sus enunţate, în funcţie de absenţa
coreclamantului sau copârâtului facultativ. În cazul coparticipării obligatorii (art.
62 CPC), absenţa oricărui coparticipant va determina fie amânarea procesului –
pentru a-l cita legal, fie examinarea în lipsa acestuia – dacă a fost legal înştiinţat.
Legătura juridică inseparabilă dintre coparticipanţii obligatorii (de ex.
coproprietari, succesorii aceluiaşi defunct) obligă, pe de o parte, instanţa să-i
înştiinţeze legal, iar pe de altă parte nu permite tergiversarea la nesfîrşit a
procesului pentru a examina cauza cu participarea efectivă a coparticipantului
obligatoriu. Dacă coparticipantul obligatoriu, fiind înştiinţat legal, nu se prezintă
în şedinţă, nu comunică instanţei motivele neprezentării sale, ori instanţa le
consideră neîntemeiate, ori nu solicită examinarea în lipsa sa, instanţa oricum va
examina şi soluţiona pricina civilă, iar hotărîrea nu va putea fi casată din cauza
prevăzută în art. 388 alin.(1) lit.d) CPC.
Intervenientului principal i se aplică aceleaşi consecinţe ca şi
reclamantului (art. 65 alin. (2) CPC). Adică, ţinând cont de condiţiile legale,
cererea acestuia poate fi examinată în lipsa lui, scoasă de pe rol sau procesul poate
fi amânat.
Neprezenţa în proces a intervenientului accesoriu depinde, după efectele
procedurale, de două situaţii:
1. intervenientul accesoriu n-a fost atras la examinarea cauzei sau
2. citat fiind, intervenientul accesoriu nu s-a prezentat în ședință fără motive
întemeiate.
Pentru ambele situaţii consecinţele sunt prevăzute în art. 69 CPC, deşi nu
este exclusă posibilitatea amânării procesului în condiţii similare ca pentru
reclamant sau pârât, dacă ceilalţi participanţi la proces sunt de acord.
Referitor la procuror şi subiecţii din art.73 CPC, există posibilitatea
amânării procesului din cauza absenţei acestora în condiţii similare.
Un procuror sau un reprezentant al unei autorităţi care nu se prezintă în
instanţa de judecată nu provoacă consecinţa scoaterii de pe rol a cererii, fiindcă
aceşti subiecţi procesuali nu sunt reclamanţi în adevăratul sens al cuvîntului. Dacă
procurorul sau subiecţii din art. 73 CPC acţionează în interesul unor persoane,
atunci absenţa nejustificată a acestora în proces nu poate avea ca efect scoaterea
cererii de pe rol, întrucât această acţiune procedurală se va produce în funcţie de
conduita reclamantului propriu-zis. Dacă procurorul sau subiecţii din art. 73 CPC
acţionează în interesul societăţii sau a unui număr nelimitat de pesoane, absenţa
nejustificată a acestora în şedinţă de judecată va determina scoaterea cererii de pe
rol, or, în astfel de situații instanţa practic nu va putea identifica şi cita în modul
corespunzător reclamantul.
Ceilalţi subiecţi care contribuie la înfăptuirea justiţiei de asemenea pot, în
caz de absenţă, să solicite amânarea examinării cauzei din motive întemeiate, cu
condiţia că participanţii la proces acceptă acest lucru.
Spre deosebire de ceilalţi subiecţi care contribuie la înfăptuirea justiţiei,
reprezentanţii contractuali în procesul civil absentează cel mai frecvent de la
şedinţele de judecată şi, respectiv, amânările în majoritatea cazurilor le sunt
imputabile. Trebuie să atenţionăm că reprezentanţii:
 nu sunt participanţi la proces (art. 55 CPC);
 nu au drepturi procesuale proprii, exercită drepturi străine, drepturi
transmise, numite împuterniciri;
 din acest motiv amânarea o cere partea reprezentată din motivul lipsei
reprezentantului. În asemenea cazuri, şedinţa de judecată se amână o singură dată,
consecinţa referindu-se la participantul reprezentat.
Reprezentantul legal absent în şedinţă de judecată determină exact aceleaşi
consecinţe procesuale, de parcă ar lipsi partea reprezentată (art. 79 alin. (4) CPC).
Absenţa martorului, expertului, specialistului sau interpretului va
determina amânarea examinării cauzei, dacă prezenţa lor este strigent necesară
anume în şedinţa respectivă. Instanţa va ţine cont de opinia participanţilor prezenţi
la proces, dar şi de prevederile legale cu referire la fiecare subiect procesual. De
exemplu, un martor va putea fi audiat la o următoare şedinţă de judecată,
repetându-se citarea acestuia, iar fără interpret şedinţa de judecată efectiv nu poate
avea loc, or, participantul care nu vorbeşte în limba procesului practic nu-şi va
putea exercita dreptul la apărare.
 Dacă persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei - martorul, expertul,
specialistul sau interpretul – nu se prezintă în şedinţa de judecată, atunci instanţa
judecătorească, după ce audiază opiniile participanţilor la proces despre
posibilitatea examinării pricinii în absenţa unuia sau mai mulţi subiecţi enumeraţi,
pronunţă o încheiere privind prelungirea dezbaterilor judiciare sau amânarea
procesului. Martorul, expertul, specialistul şi interpretul citaţi legal, care nu se
prezintă în şedinţa de judecată din motive considerate de instanţă ca fiind
neîntemeiate, pot fi supuşi unei amenzi de până la 10 unităţi convenţionale (art.
207 alin.(1) şi alin.(2) CPC). Dacă martorul nu se prezintă nici după a doua citare,
instanţa poate dispune aducerea lui forţată (art.136 alin. (3) CPC). Pe seama
expertului citat legal care nu se prezintă nejustificat în şedinţa de judecată se vor
pune cheltuielile suportate de persoanele interesate, cu posibila aplicare
concomitentă a unei amenzi de 15 unităţi convenţionale (art. 154 alin. (4) CPC).

§3. Judecarea pricinii în fond

Judecarea pricinii în fond este cea mai amplă şi cea mai semnificativă parte a
dezbaterilor judiciare. În cadrul judecării pricinii în fond sunt antrenaţi toţi
participanţii la proces, precum şi persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei.
Se manifestă plenar principiile publicităţii, oralităţii, disponibilităţii,
contradictorialităţii, nemijlocirii etc. Preşedintele şedinţei de judecată, în virtutea
rolului său diriguitor, va crea condiţii pentru ca participanţii la proces să-şi expună
considerentele referitor la circumstanţele de fapt şi de drept ale pricinii, să facă
completări şi să prezinte probe în condiţiile legii (art. 211 CPC).
La început, preşedintele şedinţei face un raport asupra pricinii ce urmează a
fi examinată. De regulă, acesta se face pe baza cererii de chemare în judecată. Dacă
pârâtul a depus acţiune reconvenţională, atunci raportul va cuprinde şi pretenţiile
pârâtului. În eventualitatea în care pricina se reexaminează după casarea hotărârii
de către instanţa ierarhic superioară, preşedintele şedinţei de judecată va menţiona
expres acest fapt, indicând şi temeiul casării. Ulterior, se clarifică dacă reclamantul
îşi susţine pretenţiile, dacă pârâtul recunoaşte sau nu pretenţiile reclamantului şi
dacă părţile nu solicită încheierea unei tranzacţii de împăcare.
După aceasta, instanţa va asculta explicaţiile părţilor şi ale intervenienţilor,
precum şi ale celorlalţi participanţi la proces. Dacă ne referim la procuror,
împuterniciţii autorităţilor publice, ai organizaţiilor şi persoanele fizice care au
intentat procesul civil în interesul altor persoane – aceştia dau explicaţii primii (art.
213 CPC). Explicaţiile părţilor la proces pot conţine negarea circumstanţelor pe
care partea adversă îşi întemeiază pretenţiile sau obiecţiile, fapt ce cade în sarcina
probaţiei părţii adverse (art.123 alin.(6) CPC). De cele mai dese ori pârâţii ridică
obiecţii de ordin procesual-juridic şi/sau material-juridic împotriva pretenţiilor
reclamantului. Explicaţiile părţilor făcute în şedinţă de judecată pot constitui
recunoaşteri ale anumitor fapte pe care partea adversă îşi întemeiază pretenţiile sau
obiecţiile sale, situaţie în care partea respectivă este degrevată de obligaţia
dovedirii lor (art.131 alin.(4) CPC).
După explicaţiile părţilor şi ale participanţilor la proces, instanţa stabileşte
consecutivitatea cercetării probelor, ţinând cont de opinia participanţilor la proces.
În acest sens, trebuie să fie deja clarificate obiectul şi sarcina probaţiei, iar părţile
în cererea de chemare în judecată şi în referinţă să indice prin ce probe îşi
întemeiază pretenţiile sau obiecţiile. Ulterior însă, în funcţie de circumstanţele
pricinii (modificarea pretenţiilor sau a temeiului acţiunii, înaintarea acţiunii
reconvenţionale, neprezentarea motivată a martorului, imposibilitatea prezentării
înscrisului în şedinţa de judecată, necesitatea examinării urgente a probelor
materiale perisabile etc.), consecutivitatea cercetării probelor poate fi schimbată
(art. 214 CPC).
După stabilirea consecutivităţii cercetării probelor, se pot audia martorii
admişi de instanţă și prezenți în ședința respectivă. Dacă au fost solicitaţi mai mulţi
martori, instanţa, pentru evitarea tergiversării examinării pricinii, îi poate selecta,
respectând totodată principiul echilibrului numărului de martori ai părţilor.
Martorii, până la audierea lor, sunt îndepărtaţi din sala de şedinţe. Fiecare martor
va fi audiat separat. Preşedintele şedinţei, înainte de a-l audia, stabileşte identitatea
acestuia, îi explică drepturile şi obligaţiile, îl somează asupra răspunderii penale pe
care o atrage refuzul de a depune mărturii sau depunerea cu bună-ştiinţă a unor
mărturii mincinoase. Martorul semnează declaraţia privind cunoaşterea obligaţiilor
şi răspunderii lui. Declaraţia se anexează la procesul-verbal al şedinţei.
Preşedintele şedinţei explică martorului care nu a împlinit vârsta de 16 ani
obligaţia de a depune mărturii complete şi sincere. Acest martor, însă, nu este
somat de răspunderea penală pe care o atrage refuzul de a depune mărturii sau
depunerea cu bună-ştiinţă a unor mărturii mincinoase. Dacă este audiat un martor
minor în vârstă de până la 14 ani, va fi citat să asiste şi un pedagog. Instanţa aplică
această regulă şi faţă de audierea minorului cu vârsta între 14 şi 16 ani, când
găseşte de cuviinţă. Sunt citaţi, după caz, şi părinţii, înfietorii, tutorele sau
curatorul minorului.
Partea care a solicitat citarea în judecată a martorului poate renunţa la
audierea lui, însă partea adversă poate cere interogarea martorului prezent în
şedinţă.
La audiere, preşedintele constată atitudinea martorului faţă de participanţii
la proces, îi propune să comunice instanţei tot ceea ce cunoaşte personal despre
obiectul audierii (art. 216 CPC). Cu permisiunea preşedintelui, martorului i se pot
adresa întrebări, mai întâi - de către partea la a cărei cerere a fost citat şi
reprezentantul acesteia, apoi - de către ceilalţi participanţi şi reprezentanţii lor.
Judecătorii au dreptul să pună întrebări martorului în orice moment al audierii lui.
Instanţa poate audia din nou martorul, după caz, în aceeaşi şedinţă sau în cea
următoare, poate face confruntarea martorilor pentru a se clarifica asupra
depoziţiilor contradictorii ale acestora.
În cazul în care se constată că întrebarea adresată martorului de către un
participant la proces este ofensatoare sau tinde să dovedească un fapt ce nu se
referă la pricină, instanţa nu o va încuviinţa. La cererea participantului la proces,
instanţa emite o încheiere asupra întrebării, precum şi asupra motivului respingerii
ei (art. 216 alin. (5) CPC).
 Martorul, în timpul depoziţiilor, se poate folosi de însemnări, în cazul în care
relatarea lui se referă la date şi cifre (de exemplu, calcule, parametri tehnici etc.).
Totodată, aceste însemnări se prezintă instanţei şi participanţilor la proces şi pot fi
anexate la dosar în baza unei încheieri judecătoreşti. Martorul nu are voie să
citească un răspuns scris de mai înainte. Depoziţiile lui se consemnează în
procesul-verbal al şedinţei de către grefier şi se semnează pe fiecare pagină, iar la
sfârşitul lor - de preşedintele şedinţei, de grefier şi de martori, după ce aceştia din
urmă iau cunoştinţă de ele. Nedorinţa sau imposibilitatea martorului de a semna se
notează în procesul-verbal.
În cazul amânării procesului, instanţa poate audia martorii prezenţi, dacă în
şedinţă sunt de faţă părţile. Citarea repetată a acestor martori întro nouă şedinţă se
admite numai în caz de necesitate. Astfel de depoziţii, precum şi cele adunate prin
delegaţii judecătoreşti, în procedura asigurării probelor şi obţinute de la o persoană
care, din cauza sănătăţii precare, bătrâneţii, invalidităţii sau din alte motive
întemeiate, a fost audiată în instanţa de la locul aflării sale, sunt citite în şedinţa de
judecată. Ulterior, participanţii la proces pot da explicaţii asupra acestor mijloace
de probă (art. 221 CPC). Martorul audiat rămâne în sala de şedinţe până la
încheierea dezbaterilor judiciare dacă instanţa nu va permite retragerea lui.
Martorul minor (în vârstă de până la 16 ani), după audiere, părăseşte sala de
şedinţe, dacă instanţa consideră că prezenţa lui nu este necesară.
Înscrisurile se cercetează de instanţa de judecată conform normelor din art.
222-223 CPC, conducându-se de rigorile din art.137-141 CPC. Înscrisul se
depune, de regulă, în original sau în copie autentificată în modul stabilit de lege,
indicându-se locul de aflare a originalului. Înscrisul se depune în original atunci
când, conform legii sau unui alt act normativ, circumstanţele pricinii trebuie
confirmate numai cu documente în original sau când copiile de pe documentul
prezentat au cuprinsuri contradictorii, precum şi în alte cazuri când instanţa
consideră necesară prezentarea originalului (art. 138 alin. (4) CPC). Copiile de pe
documentele prezentate în judecată de către participantul la proces, precum şi cele
reclamate din oficiu de instanţă, se înmânează participanţilor la proces care nu
dispun de ele.
În situaţia în care, în conformitate cu afirmaţiile părţii interesate, actul
original se află pe mâna părţii adverse, probaţiunea se efectuează prin înaintarea
unui demers de obligare a acesteia de a-l prezenta în original. În cazul în care
partea adversă nu execută încheierea judecătorească privind prezentarea actului în
original, se va utiliza copia de pe original, prezentată de partea interesată, dacă
legea nu prevede altfel. Instanţa va aprecia forţa probantă a copiei autentificate
după intima ei convingere (art. 138 alin. (5) CPC). Dacă una dintre părţi sau un
alt participant la proces intenţionează să împiedice utilizarea în judecată a
documentului sau a unui alt înscris prin lichidarea lui sau prin aducerea lui la
inutilizabilitate, afirmaţiile persoanei interesate despre cuprinsul documentului pot
fi considerate de instanţă ca fiind doveditoare (art. 139 alin. (5) CPC).
Dacă înscrisul se păstrează la o autoritate, organizaţie sau la o altă persoană
sau instituţie, instanţa, la cererea persoanei interesate, dispune prezentarea lui în
termen. Această dispoziţie nu se referă la înscrisurile care pot fi obţinute fără
concursul instanţei. Totodată, această normă urmează a fi ajustată la cea prevăzută
de art. 119 CPC „Prezentarea şi reclamarea probelor”. Obţinerea şi prezentarea
înscrisurilor se fac pe cheltuiala solicitantului (art. 138 CPC). Dacă pentru
soluţionarea cauzei civile numai o parte din act este importantă, instanţa reclamă
şi primeşte numai un extras din el, autentificat în modul stabilit de lege.
Autenticitatea unui act sau a unui alt înscris poate fi demonstrată prin
comparare. În asemenea caz, persoana interesată trebuie să prezinte în instanţa
judecătorească documente sau alte acte utile pentru compararea scrisului şi
semnăturilor ori să solicite obţinerea lor prin concursul instanţei. Asupra obţinerii
modelelor respective se emite o încheiere judecătorească. Dacă persoana care a
semnat, indiferent dacă are vreo calitate procesuală, contestă autenticitatea
acestora, instanţa poate să-i solicite un model pentru cercetare comparativă.
Refuzul de a prezenta modelul respectiv poate fi calificat de instanţă ca
recunoaşterea scrisului sau semnăturii (art. 140 CPC). La verificarea veridicităţii
înscrisului de către instanţă poate participa un specialist sau expert care va ajuta la
obţinerea modelului potrivit cunoştinţelor sale metodice şi aplicative.
Cererea de declarare a înscrisului ca fiind fals acordă instanţei dreptul de a
cere excluderea lui ca mijloc de probă şi să soluţioneze pricina în baza altor probe.
Pentru verificarea declaraţiei de defăimare a probei ca fiind falsă, instanţa, afară de
dispunerea expertizei, poate propune părţilor să prezinte alte probe. Dacă persoana
care defăimează înscrisul indică autorul sau complicele falsului, instanţa poate
suspenda judecarea pricinii, prezentând procurorului înscrisul împreună cu
procesul-verbal respectiv potrivit art. 227 alin. (3) CPC.
Potrivit art. 222 CPC, înscrisurilor şi proceselor-verbale privind cercetarea
înscrisurilor, încheiate la faţa locului în cadrul delegaţiei judecătoreşti, asigurării
probelor sau în cadrul pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, li se dă citire
în şedinţa de judecată, apoi se prezintă participanţilor la proces, reprezentanţilor
lor şi, după caz, experţilor, specialştilor şi martorilor. După aceasta, participanţii la
proces pot da explicaţii asupra lor. Înscrisurile respective nu au forţă probatorie
prestabilită, fiind apreciate liber de instanţă în raport cu celelalte probe din dosar,
potrivit regulilor generale.
Prezentarea şi reclamarea probelor materiale se înfăptuieşte potrivit regulilor
generale (art. 119 CPC). Obiectele care nu pot fi prezentate în judecată şi probele
materiale perisabile se cercetează la locul aflării lor şi se descriu amănunţit în
procesul-verbal, încheiat la faţa locului, ori sunt fotografiate, după caz, şi sigilate.
Cercetarea la faţa locului şi cercetarea probelor materiale în şedinţă trebuie să
îndeplinească aceleaşi reguli procesuale comune şi generale prevăzute de cod.
Despre examinarea probei materiale perisabile sau probei la locul ei de
păstrare sau aflare, atunci când prezentarea în judecată este imposibilă sau dificilă,
participanţii la proces sunt înştiinţaţi potrivit legii procesuale (locul, data, ora
examinării), însă neprezentarea acestora nu împiedică cercetarea probei. Datele
referitoare la examinarea acestor probe se consemnează întrun proces-verbal, care
se anexează la dosar (art. 120, art. 144 CPC). Probele perisabile, adică supuse
alterării rapide sau deteriorării, distrugerii, sunt examinate de urgenţă la locul de
aflare, iar specialiştii pot efectua măsurări, fotografieri, filmări, înregistrări audio şi
video, pot elabora planuri şi pot face alte acte necesare.
Procesul-verbal al cercetării la faţa locului poate să fie întocmit după
terminarea întregii activităţi sau treptat, pe măsura desfăşurării cercetării. Procesul-
verbal trebuie semnat de preşedintele şedinţei şi de grefier cel târziu a doua zi de la
efectuarea cercetării la faţa locului. Modificările, rectificările şi completările
procesului-verbal se menţionează în el şi se certifică de preşedinte şi grefier prin
semnătură. În procesul-verbal se consemnează utilizarea mijloacelor de înregistrare
video sau a altor mijloace tehnice de fixare a mersului cercetării, cu aportul
specialistului participant la efectuarea actului procedural.
De regulă, probele materiale se păstrează la dosar sau se predau în camera de
păstrare a instanţei judecătoreşti, însoţite de un registru special. Instanţa ia toate
măsurile pentru păstrarea lor intactă, dovada acestui fapt fiind făcută prin sigiliul
aplicat, fotografiile probei materiale făcute la o dată anterioară. Cheltuielile de
păstrare a probelor materiale suportate de părţi se distribuie potrivit dispoziţiilor
art. 94 CPC.
După ce s-au examinat probele perisabile, instanţa dispune restituirea lor
către organizaţia, care le poate folosi după destinaţie. În acest ultim caz,
proprietarului bunului îi pot fi restituite obiecte de acelaşi gen şi calitate sau
contravaloarea lor (codul anterior prevedea că valoarea lor se stabileşte la
momentul restituirii, prevedere omisă în noua reglementare). Celelalte probe
materiale se restituie după ce hotărârea judecătorească rămâne definitivă, fie
persoanelor care le-au prezentat, fie celor cărora instanţa le-a declarat dreptul
asupra lor, fie aceste bunuri se comercializează în modul stabilit de instanţă.
Obiectele care, potrivit legii, nu se pot afla în posesiunea persoanelor fizice
se remit persoanelor juridice respective (art. 145 alin. (2) CPC). Ca dovadă a
restituirii probei materiale, la dosar trebuie anexată o recipisă a persoanei care a
primit obiectele respective. Această dispoziţie se referă şi la cazul bunurilor care se
păstrau la locul lor de aflare.
 În unele cazuri, probele materiale, după ce sunt examinate de instanţă, se
restituie, la cerere, persoanelor care le-au reprezentat, chiar înainte de terminarea
procesului, dacă aprobarea cererii nu creează impedimente în soluţionarea cauzei
civile (art. 145 alin. (3) CPC).
Fiind un „martor ocular mecanic”, înregistrarea video redă obiectiv faptele
reale petrecute şi obiectele existente, depinzând şi de inteligenţa şi spiritul de
observaţie, iar uneori şi de interesul celui care a înregistrat. De aceea, este posibilă
şi audierea în calitate de martor a persoanei care a făcut înregistrarea.
Atunci cînd reproducerea înregistrărilor audio-video are loc în sala de
şedinţe sau în altă încăpere special amenajată, consemnîndu-se în procesul-verbal
al şedinţei de judecată semnele distinctive ale surselor de probă reproductivă şi
data reproducerii, instanţa audiază explicaţiile părţilor şi ale altor participanţi la
proces. Reproducerea înregistrării audio-video poate fi repetată în întregime sau
parţial (art. 226 alin.(1) CPC).
Instanţa, printr-o încheiere, poate atrage, din oficiu sau la cererea oricărui
participant la proces, la audierea şi vizionarea înregistrărilor audio-video,
specialişti în domeniul respectiv pentru consultaţii, explicaţii şi ajutor tehnic,
potrivit art. 230 CPC. Dacă explicaţiile şi consultaţiile scrise sau orale,
răspunsurile specialistului la întrebări nu au elucidat unele date din înregistrările
audio-video, instanţa judecătorească poate dispune efectuarea unei expertize.
Desemnarea expertizei poate fi făcută şi atunci când nu se apelează la consultaţia
specialistului. Suporturile înregistrărilor audio-video se păstrează în instanţa
judecătorească, însoţite de un registru special. Instanţa ia măsuri pentru păstrarea
lor intactă. Suporturile respective pot fi păstrate, în caz de necesitate, la locul
aflării lor, după cercetarea lor fiind descrise în procesul-verbal şi sigilate.
Cheltuielile de păstrare a suporturilor electronice, magnetice sau de alt tip
conţinînd înregistrările audio-video se repartizează între părţi conform art.94 CPC.
Potrivit Legii cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice
şi medico-legale din 23.06.200065 şi conform art. 148 alin. (1) CPC, „Pentru
Legea cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-științifice și medico-legale. Nr  1086 din 
65

23.06.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 16.11.2000, nr. 144-145.

elucidarea unor aspecte din domeniul ştiinţei, artei, tehnicii, meşteşugurilor
artizanale şi din alte domenii, apărute în proces, care cer cunoştinţe speciale,
instanţa dispune efectuarea unei expertize, la cererea părţii sau a unui alt
participant la proces, iar în cazurile prevăzute de lege, din oficiu”.
De regulă, efectuarea expertizei este dispusă în timpul pregătirii pricinii de
dezbateri judiciare (art.185 alin.(1) lit.h) CPC), dar instanţa poate dispune
efectuarea expertizei şi în timpul dezbaterilor pricinii civile. Această acțiune
procesuală trebuie făcută în limitele art.204 CPC, adică „ dacă participanţii la
proces au fost în imposibilitate să le prezinte în termenul stabilit de instanţă la
etapa pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare”.
În aceste cazuri, la cererea participanţilor la proces sau din oficiu, instanţa
poate suspenda procesul (art. 261 lit.d) CPC). Părţile şi alţi participanţi la proces
sunt în drept să formuleze şi să prezinte instanţei problemele care trebuie să fie
elucidate de expert, însă numai instanţa stabileşte definitiv problemele asupra
cărora expertul urmează să-şi prezinte raportul (art. 152 alin. (2) CPC).
În şedinţa de judecată se ascultă explicaţiile specialistului şi concluziile
autorităţilor publice (art. 230 şi art. 231 CPC).
După examinarea tuturor probelor, preşedintele şedinţei de judecată
precizează dacă participanţii la proces şi reprezentanţii acestora solicită
completarea materialelor din dosar. Dacă nu se fac astfel de cereri, preşedintele
declară finalizarea examinării pricinii în fond şi instanţa trece la următoarea etapă a
dezbaterilor judiciare.

§4. Susţinerile orale. Replica

Susţinerile orale se rezumă la luările de cuvânt ale participanţilor la proces.
Fiind una dintre etapele distincte ale dezbaterii judiciare, susţinerile orale
constituie de fapt pledoariile referitoare la rezultatele cercetării probelor în cadrul
judecării pricinii în fond. În ordinea stabilită de lege (art. 190 alin. (2) şi alin. (3)
CPC), participanţii la proces îşi expun opiniile argumentate vis-a-vis de
circumstanţele cauzei, care justifică sau nu pretenţiile proprii și obiecţiile părţilor
adverse, se dă apreciere fiecărei probe care confirmă sau infirmă respectivele
circumstanţe de fapt, se expune părerea despre corectitudinea aplicării sau
interpretării normelor materiale şi, în final, fiecare participant reconfirmă care ar
trebui să fie soluţia dată de instanţă prin pronunţarea hotărârii.
Ţinerea pledoariilor la finalul judecării cauzei civile în fond permite
instanţei să definitiveze procesul de examinare a pricinii prin formarea unei viziuni
clare şi complete referitor la poziţia fiecărui participant la proces, să treacă în
revistă toate probele şi să clarifice forţa lor probantă pentru pricina respectivă, să-
şi contureze intima convingere în privinţa aprecierii lor şi să clarifice care
circumstanţe au fost şi care nu au fost dovedite în cadrul judecării în fond, să
conchidă despre cât de întemeiate, de fapt şi de drept, sunt pretenţiile sau obiecţiile
fiecăruia dintre participanţii la proces. Evident că participanţii la proces analizează
şi se pronunţă asupra pretenţiilor, obiecţiilor, circumstanţelor şi probelor care au
fost invocate şi cercetate în cadrul judecării pricinii în fond. Conform art. 235
CPC, circumstanţele neexaminate de instanţă şi probele neelucidate în şedinţa de
judecată nu pot forma conţinutul susţinerilor orale. Nu are justificare o luare de
cuvânt în privinţa unor pretenţii sau circumstanţe noi, care nu au fost înaintate sau
cercetate în cadrul şedinţei de judecată. Nefiind examinate în cadrul judecării în
fond, ele determină instanţa fie să reia examinarea pricinii în fond, fie să dezaprobe
în hotărâre argumentele care depăşesc cadrul legal al susţinerilor orale.
Legea procesuală nu limitează durata susţinerilor orale, dar în virtutea
rolului său diriguitor, preşedintele şedinţei de judecată poate să atenţioneze
participantul la proces care expune argumente vădit irelevante, repetă de mai
multe ori aceleaşi opinii, îşi permite atacuri ofensatoare sau netacticoase la adresa
altor participanţi la proces.
După susţinerile orale fiecare dintre participanţii la proces are dreptul la
replică. Dreptul la replică este o luare de cuvânt repetată, determinată de
necesitatea de a răspunde la afirmaţiile din susţinerile orale ale altor participanţi la
proces. În replică, participantul la proces poate face scurte concluzii sau poate
expune contraargumente, dacă acestea au fost omise din propriile susţineri orale.
Indiferent care a fost consecutivitatea, dreptul la ultima replică o are pârâtul şi
reprezentantul lui (art. 234 CPC).

§5. Adoptarea şi pronunţarea hotărârii judecătorești

După încheierea susţinerilor orale, completul de judecată se retrage pentru
deliberare (art.236 alin.(1) CPC ). La deliberare iau parte numai judecătorii în faţa
cărora a avut loc judecarea cauzei. Completul de judecată deliberează în secret.
Divulgarea deliberărilor este interzisă (art.238 alin.(1) CPC). Actualmente nu este
prevăzută amânarea deliberării hotărârii. Raţiunea legiuitorului rezidă în
prevederea conform căreia după deliberare se va pronunţa doar dispozitivul
hotărârii. Totuşi, ţinând cont de complexitatea cauzei, numărul participanţilor,
necesitatea inserării în dispozitiv a unor afirmaţii depline şi clare, amânarea
deliberării se admite. Însă instanţa va consemna acest lucru printro încheiere
protocolară motivată, fixând şi termenul rezonabil de amânare a deliberării.
Bineînţeles participanţilor la proces trebuie să li se aducă la cunoştinţă locul, data
și ora când se va pronunţa hotărârea.
Sub conducerea preşedintelui şedinţei de judecată, conform art.238 alin.(1)
şi art. 240 alin. (1) CPC, se deliberează asupra următoarelor repere:
- care circumstanţe formează obiectul şi sarcina probaţiei pentru fiecare
participant la proces;
- care fapte au fost stabilite cu ajutorul probelor pertinente şi admisibile şi care nu
au fost dovedite;
- motivele respingerii anumitor probe;
- care participant depune pretenţii întemeiate total sau parţial;
- care norme de drept material urmează a fi aplicate raportului material litigios;
- concluzia aprecierii probelor şi interpretării legii materiale în privinţa părţilor în
litigiu, care, în esenţă, se rezumă la admiterea sau respingerea totală sau parţială a
pretenţiilor înaintate în judecată.
Dacă, în timpul deliberărilor, consideră necesară clarificarea unor noi
circumstanţe importante pentru soluţionarea pricinii sau cercetarea suplimentară a
unor probe, instanţa judecătorească emite o încheiere de reluare a dezbaterilor
judiciare (art. 240 alin. (2) CPC).
Toate problemele ce apar în cadrul adoptării hotărârii se soluţionează cu
majoritatea de voturi, nici unul dintre judecători neavând dreptul să se abţină de la
vot (art. 48 alin. (1) CPC). Judecătorul care la adoptarea hotărrii expune opinie
separată, o va perfecta în scris, înmâna preşedintelui şedinţei, care o va anexa la
dosar. Conform art. 48 alin. (2) CPC, opinia separată nu se anunţă şi nu se dă citirii
în şedinţa de judecată din cauza secretului deliberărilor. Însă opinia separată face
parte din materialele dosarului şi în temeiul art. 56 CPC, participanţii la proces au
dreptul să ia cunoştinţă de acestea.
Conform art. 236 alin. (1) CPC după deliberare se pronunţă doar dispozitivul
hotărârii, care, semnat fiind de către judecătorii din complet, se înmânează
participanţilor prezenţi în şedinţă. Este recomandabil ca participanţii să confirme
primirea hotărârii, semnând o recipisă în acest sens. În aceeaşi zi dispozitivul
hotărârii se plasează pe site-ul instanţei de judecată. Participanţilor care nu au fost
prezenţi la proces li se va expedia cel târziu a doua zi, cu aviz de primire,
dispozitivul hotărârii, astfel încât în termen de cel mult 5 zile de la pronunţare,
aceştia să-l recepţioneze (art. 236 alin. (4) CPC).
Dispozitivul hotărârii va conţine obligatoriu:
• Admiterea sau neadmiterea integrală sau parţială a pretenţiilor
reclamantului, intervenientului principal şi ale pârâtului în acţiune reconvenţională.
Aici obligatoriu se va ţine cont de limita prevăzută în art. 240 alin. (3) CPC -
„Instanţa judecătorească adoptă hotărârea în limitele pretenţiilor înaintate de
reclamant”.
• Executarea imediată conform art. 256 CPC.
• Distribuirea taxei de stat. Celelalte cheltuieli de judecată se vor adjudeca
sau nu prin dispozitivul hotărîrii doar dacă au fost solicitate (art. 94 alin. (1) CPC).
• Anularea măsurii de asigurare a acţiunii în cazul respingerii pretenţiilor
reclamantului.
• Calea de atac şi termenul de atac.
 După pronunţarea dispozitivului hotărârii, preşedintele şedinţei de judecată
declară şedinţa închisă.
După semnarea hotărârii, nici un judecător nu poate reveni asupra opiniei
sale (art. 238 alin. (5) CPC), iar după pronunţarea hotărârii, instanţa care a adoptat-
o nu este în drept să o anuleze sau să o modifice (art. 249 alin. (1) CPC). Anularea
sau modificarea hotărârii este prerogativa instanţelor ierarhic superioare, care sunt
sesizate în ordine de apel sau de recurs, dacă legea nu prevede altfel66.
Perfectarea hotărârilor judecătoreşti integrale, adică constând din parte
introductivă, parte descriptivă (succintă), motivare şi dispozitiv este o excepţie
legiferată, care nu afectează dreptul la un proces echitabil în esenţa sa. Această
justificare rezultă implicit din excepţiile prevăzute de art. 237 alin. (5) CPC.
Astfel, hotărârea judecătorească se va perfecta integral în următoarele cazuri:
• Participanţii la proces, în termen de 30 de zile de la pronunţarea
dispozitivului hotărârii, solicită în mod expres acest lucru. Dacă în cererea de
chemare în judecată sau în susţineri orale ori în alt mod pe parcursul procesului un
participant la proces va solicita instanţei perfectarea hotărârii integrale, această
cerere se va considera conformă art. 237 alin. (5) lit.a) CPC. Instanţele nu vor
birocratiza procesul civil, invocând că astfel de cereri sunt premature. Dacă
justiţiabilul a solicitat hotărârea integrală după 30 zile de la pronunţarea
dispozitivului, instanţa, printro încheiere nesusceptibilă de recurs, va refuza
întocmirea acesteia, indiferent de motivul pierderii termenului.
• Participanţii la proces, în termen de 30 de zile de la pronunţarea
dispozitivului hotărârii, depun cerere de apel. Conform art. 363 alin.(1) CPC
„cererea de apel se depune în scris la instanţa judecătorească a cărei hotărâre se
atacă”. Aceasta o va înregistra, dar nu va verifica corectitudinea întocmirii cererii
de apel, anexarea dovezii de achitare a taxei de stat, însă va perfecta hotărârea
integrală în termen de 15 zile. În acest sens, apelurile depuse tardiv, adică după
expirarea a 30 zile de la pronunţarea dispozitivului, nu vor determina instanţa să
perfecteze hotărârile judecătoreşti integral67.
66
De exemplu, art. 301 sau 308 CPC.
67
Recomandarea Curții Supreme de Justiție nr.50 cu privire la întocmirea hotărârii integrale.
 În practică se pot produce situaţii când, după o perioadă îndelungată,
judecătorul sau judecătorii care au examinat cauza civilă pot fi nevoiţi să
perfecteze hotărârea judecătorescă integrală. Dacă la data perfectării hotărârii
motivate unul dintre judecătorii completului de judecată este în imposibilitate de a
semna hotărârea integrală, în locul lui semnează preşedintele şedinţei, iar dacă şi
acesta este în imposibilitatea de a semna, în locul lui semnează preşedintele
instanţei de judecată. În toate cazurile, pe hotărâre va fi menţionată cauza
imposibilităţii de a semna (art. 237 alin. (7) CPC).
• Hotărîrea judecătorească urmează să fie recunoscută şi executată pe
teritoriul altui stat. În acest caz, instanța din oficiu în termen de 15 zile de la
pronunțare va perfecta hotărârea judecătorească integrală.
Chiar şi hotărârile adoptate în şedinţă secretă se pronunţă public (art. 23 alin.
(9) CPC). Publicarea acestora pe site-ul instanţei de judecată implică respectarea
Regulamentului privind modul de publicare a hotărârilor judecătoreşti pe pagina
web, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.472/21 din
18.12.200868.

§6. Incidente procesuale care afectează continuitatea procesului

Continuitatea procesului civil poate fi afectată de următoarele incidente procesuale:
 Întreruperea şedinţei de judecată (2041 CPC).
 Amânarea procesului (art.208 CPC).
 Suspendarea procesului (art.260 - 264 CPC).

Întreruperea ședinței de judecată rezultă din imposibilitatea continuării

examinării în aceeaşi zi şi determină o pauză cu posibilitatea continuării acesteia
la o altă dată şi oră, care vor fi  fixate de instanţa de judecată în urma consultării

http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=75
68
Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la aprobarea Regulamentului privind modul
de publicare a hotărârilor judecătoreşti pe pagina web. Nr. 472/21 din 18.12.2008.
http://new.csm.md/files/Acte_normative/publicare%20a%20hot%C4%83r%C3%AErilor%20judec
%C4%83tore%C5%9Fti%20pe%20pagina%20web.pdf
opiniilor participanților la proces. Întreruperea ședinței nu afectează integritatea
procesului verbal.

Amânarea procesului este un incident procesual care, la apariţia unor

circumstanţe legale, împiedică desfăşurarea şedinţei de judecată şi condiţionează
examinarea cauzei la altă dată şi la altă oră. Depășirea acestor impedimente
depinde de voinţa participanților la proces. Amânarea procesului se admite doar în
cazuri expres prevăzute de legea procesuală. Alte temeiuri de amânare nu pot fi
invocate de către participanții la proces sau admise de către instanța de judecată,
fără a periclita durata optimă și previzibilă a procesului.
Amânarea porcesului se admite în cazul:
- viciilor de citare corespunzătoare, deoarece partea este în drept să ceară
amânarea procesului, dacă citaţia nu i s-a înmînat în termen (art. 102 alin.(5)
CPC);
- absenței unui participant la proces sau a altui subiect (art. 205 alin. (2) și (3), art.
206 alin. (4), art. 207 alin. (1) CPC );
- depunerii acţiunii reconvenţionale doar conform lit.b) alin.(1) art.173 CPC;
- prezentării sau reclamării de probe (în caz excepțional, conform art.204 CPC);
- necesității implicării în proces a altor persoane (de exemplu, a coparticipantului
obligatoriu (art. 62 CPC), a intervenientului principal (art. 65 CPC));
- încălcării ordinii în sala de ședințe (art.196 alin.(6) CPC);
- solicitării Plenului CSJ a avizului consultativ (art. 122 alin.(5) CPC);
- acordării termenului de împăcare la examinarea cererii de desfacere a căsătoriei
(art.37 alin.(4) Codul familiei).
Amânarea procesului se dispune prin încheiere judecătorească, care nu poate
fi atacată cu recurs (art.208 alin.(3) CPC). În cazul amânării procesului, instanţa
fixează data şi ora unei noi şedinţe de judecată, de aceea atât participanţii cât şi
instanţa cunosc cu certitudine când va continua procesul.
 Suspendarea procesului civil este un incident procesual, care face imposibilă
desfășurarea de mai departe a procesului din cauza unor împrejurări obiective
prevăzute de lege, care pun instanța în imposibilitate de a efectua acte de procedură
pe parcursul unui termen determinabil (până când vor dispărea aceste
împrejurări), cu o eventuală posibilitate de a relua procesul.
Cea mai scurtă definiție doctrinară a suspendării procesului, acesta
însemnând oprirea mersului judecăţii datorită ivirii unor împrejurări voite de
părţi sau independente de voinţa lor, a formulat-o profesorul Gh. Durac69.
Suspendarea se deosebeşte de amânare prin temeiuri, procedură de operare şi
data reluării examinării pricinii civile.
În cazurile suspendării procesului, circumstanţele care împiedică
desfăşurarea şedinţei de judecată nu pot fi evitate nici de către instanţă, nici de
către participanţi la proces, nici nu se ştie cu certitudine când acestea vor înceta.
Suspendarea procesului, indiferent de temei, are ca efect suspendarea curgerii
tuturor termenelor de procedură. Mai mult decât atât, încetează temporar toate
actele procedurale, cu excepţia celor de asigurare a acţiunii şi a probelor (art.260
alin.(2) CPC). În perioada suspendării procesului nu pot fi efectuate acte de
procedură, întrucât acestea nu vor produce nici un efect procesual-juridic.
Temeiurile de suspendare a procesului sunt grupate în două categorii, în
funcţie de caracterul lor în raport cu prerogativa instanţei de a dispune respectiva
suspendare.
În cazurile art. 260 alin.(1), art. 44 alin.(1) CPC, Legea contenciosului
administrativ nr. 793 din  10.02.200070, Legea cu privire la mediere nr. 137 din 
03.07.201571 instanţa este obligată să suspende procesul, iar potrivit art. 261 CPC
instanţa este în drept, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, să
dispună suspendarea procesului.

69
Durac Gh. Drept procesual civil. București: C.H.Beck, 2007, pag. 100.
70
Alin.(3) art. 13 Legea contenciosului administrativ. Nr. 793 din 10.02.2000. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 18.05.2000, nr. 57-58.
71
Art.21 alin.(2) Legea cu privire la mediere. Nr. 137 din  03.07.2015. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 21.08.2015, nr. 224-233.
 Indiferent de faptul dacă instanţa de judecată este obligată sau este în drept
să suspende procesul, nu se ştie cu certitudine când acesta va putea fi reluat,
deoarece decăderea circumstanţelor care au cauzat suspendarea procesului nu
depinde nici de instanţă, nici de participanţii la proces. În aceste cazuri trebuie de
aşteptat până ele vor decădea de la sine. Termenele de suspendare nu sunt
determinate, ci determinabile (art. 262 CPC), de aceea nici instanţa, nici
participanţii la proces nu se pot pronunţa referitor la data şi ora reluării
procesului.
Suspendarea procesului se dispune în mod obligatori, dacă:
 Partea în proces sau intervenientul principal a decedat ori se
reorganizează, iar raportul material litigios permite succesiunea în drepturi
până la determinarea succesorului în drepturi al persoanei ieşite din proces.
Pentru ca temeiul de suspendare menționat să producă efecte juridice, în
instanță trebuie prezentat certificatul de deces al uneia din părți. Potrivit
prevederilor legale decesul la Oficiul de Stare Civilă se înregistrează în temeiul:
a) certificatului medical constatator al decesului, eliberat de o unitate sanitară;
b) actului, eliberat de către organele competente, prin care se constată decesul
persoanei supuse represiunilor şi ulterior reabilitate conform legislaţiei respective;
c) hotărârii instanţei judecătoreşti privind constatarea decesului sau privind
declararea persoanei ca fiind decedată72.
Reorganizarea este o operațiune juridică complexă, de transmitere a
drepturilor și obligațiilor prin succesiune de la o persoană juridică existentă la o
persoană juridică succesoare, care există sau ia naștere prin reorganizare 73.
Conform art. 69 Cod civil, „persoana juridică se reorganizează prin fuziune
(contopire şi absorbţie), dezmembrare (divizare şi separare) sau transformare.
Hotărârea de reorganizare se ia de fiecare persoană juridică în parte, în condiţiile
stabilite pentru modificarea actelor de constituire ”.

72
Legea privind actele de stare civilă. Nr. 100 din 26.04.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 17.08.2001, nr. 97-99 .
73
Baieșu S., Roșca N., Dreptul afacerilor. Ediția. III. Chișinău, Tipografia Centrală, 2011, pag. 209.
 Când în instanță este prezentat certificatul de deces al persoanei fizice sau
actul privind reorganizarea persoanei juridice, procesul se va suspenda până la
determinarea succesorului în drepturi al persoanei ieșite din proces. Acest efect
procesual se produce, dacă raporturile juridice deduse judecății sunt transmisibile
către succesorii în drepturi, fie ne referim la succesorii unei persoane fizice, fie ne
referim la succesorii unei persoane juridice supuse procedurii de reorganizare.
Posibilitatea de succesiune în drepturile procedurale este reglementată de articolul
70 CPC. Astfel, în cazul decesului sau reorganizării, instanța poate permite
înlocuirea părții cu succesorul ei în drepturi, dacă raportul material litigios acordă
posibilitatea de succesiune în drepturi. Potrivit normei legale, pe lângă decesul sau
reorganizarea părților, procesul poate fi suspendat și în privința intervenientului
principal, atras în proces în conformitate cu articolul 65 CPC.

În situația în care pretențiile părților sau ale intervenientului principal se

referă la drepturi sau obligații personale, care sunt inseparabile de subiectul de
drept implicat în proces (de exemplu, în litigiile privind desfacerea căsătoriei,
încasarea pensiei de întreținere, restabilirea în câmpul muncii etc), procesul va
înceta în baza art. 265 lit. f) CPC74.
- Partea în proces a pierdut capacitatea de exerciţiu (art. 307 CPC)
până la numirea tutorelui de către autoritatea tutelară. Exercitarea unor drepturi
procesual civile de o persoană incapabilă este categoric interzisă de art. 58 alin. (2)
CPC, unde se menționează că ,,Actele de procedură efectuate de minori cu vârsta
de pînă la 14 ani sau de adulții declarați incapabili sunt nule”. Pierderea
capacității de exercițiu a persoanei fizice, conform art. 24 Cod civil, este
detreminată de tulburarea psihică cauzată de bolile mentale sau de deficienţe
mentale, din cauza cărora aceasta nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale.
Persoana fizică, care suferă de astfel de tulburări psihice, este declarată incapabilă
numai de către instanţa de judecată, conform Capitolului XXVIII Cod de
Procedură Civilă. Hotărârea judecătorească prin care persoana fizică este declarată
incapabilă, serveşte temei pentru ca autoritatea tutelară să numească o tutelă.
74
Cojuhari Al. ș.a Drept procesual civil. Partea Specială. Chişinău: Tipografia centrală, 2009, pag. 58.
 Prin urmare, după ce hotărârea judecătorească devine definitivă, persoana
fizică pierde capacitatea de exercițiu, iar dacă este parte sau intervenient principal
în cadrul unui proces pendinte - această circumstanță condiționează în mod
obligatoriu suspendarea procesului până la numirea tutorelui persoanei incapabile.
- S-a dat o delegaţie către instanţa judecătorească străină pentru
efectuarea actelor de procedură până la îndeplinirea şi prezentarea de către
instanţa judecătorească străină a rezultatelor delegaţiei. Dreptul unei instanțe
naționale de a da delegații judecătorești către instanțe străine este prevăzut în art.
125 alin. (3) și art. 465 CPC. Instanțele judecătorești ale Republicii Moldova pot
da delegații instanțelor judecătorești străine în vederea efectuării unor acte de
procedură (înmânarea de citații și de alte acte, obținerea de explicații ale părților,
de depoziții ale martorilor, de raporturi de expertiză, de cercetare la fața locului,
luarea de măsuri de asigurare a acțiunii etc). Însă procedura de trimitere a
delegației se efectuează în conformitate cu tratatele internaționale bilaterale și
multilaterale la care Republica Moldova este parte, precum și în baza principiului
reciprocității.
- În situaţiile prevăzute de Legea insolvabilității Nr. 149 din
29.06.201275. Astfel, conform art.79 alin.(4) al legii menționate Cauzele cu privire
la bunurile din masa debitoare în care debitorul este pârât, iar reclamantul este
creditor chirografar şi care sunt pendinte la data intentării procedurii de
insolvabilitate se suspendă până la reluare de către creditorul chirografar sau
până la încetarea procedurii de insolvabilitate. Creditorii chirografari sunt în
drept să depună cerere de înaintare a creanţelor în instanţa de insolvabilitate.
Procedura suspendată poate fi reluată de creditorul chirografar în cazul
nevalidării creanţelor în procedura de insolvabilitate.
- S-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate în baza art. 121 alin.(3)
CPC până la adoptarea hotărîrii de către Curtea Constituţională. Una din
principalele competențe ale Curții Constituționale este ,, efectuarea, la sesizare, a

75
Legea insolvabilității. Nr. 149 din 29.06.2012. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.09.2012,
nr. 193-197. Detaliile referitoare la toate aspectele procedurii insolvablității, inclusiv suspendarea
procesului, sunt reflectate în Capitolul X al prezentului manual.
controlului constituţionalităţii legilor şi hotărârilor Parlamentului, decretelor
Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, precum
şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte 76”. Controlul
constituțional se realizează prin intermediul unei sesizări, potrivit art. 38 alin. (1)
lit. d) Codul Jurisdicției Constituționale, unul din subiecții cu drept de sesizare
fiind Curtea Supremă de Justiție. La 09.02.201677 Curtea Constituțională a
Republicii Moldova a statuat că „ orice instanță judiciară chemată să soluționeze
un litigiu, în ipoteza unei îndoieli cu privire la constituționalitatea unei
dispoziții, are atât puterea, cât și obligația să se adreseze Curții Constituționale”.
Astfel, excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată de către orice instanță de
judecată ex oficio sau la cererea părții în proces. Judecătorii ordinari nu sunt în
drept să refuze părților sesizarea Curții Constituționale decît dacă:
- obiectul sesizării nu intră în categoriaa actelor prevăzute în art.135 alin.(1) lit.a)
din Constituție;
- prevederile contestate nu sunt aplicabile la soluționarea cauzei;
- există o hotărâre anterioară a Curții avînd ca obiect prevederile contestate.
În consecință, art. 121 CPC urmează a fi interpretat în modul în care Curtea
Constituțională a indicat. In concreto, sesizarea privind controlul
constituționalității unor norme ce urmează a fi aplicate la soluționarea unei cauze
se prezintă direct Curții Constituționale de către judecătorii/completele de judecată
din cadrul Curții Supreme de Justiție, curților de apel și judecătoriilor, pe rolul
cărora se află cauza.
- S-a ridicat excepţia de ilegalitate (art.13 alin.(3) din Legea
contenciosului administrativ nr.793 din 10.02.2000) până la restituirea
dosarului cu hotărârea irevocabilă a instanţei care a examinat excepţia de
ilegalitate. Excepția de ilegalitate este posibilitatea de a verifica legalitatea unui

76
Art. 4 alin. (1), lit. a) Codul de jurisdicție constituționala. Nr. 502 din 16.06.1995. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 28.09.1995, nr. 53-54.
77
Hotărârea Curții Constituționale nr. 2 din 09.02.2016 pentru interpretarea articolului 135 alin.(1) lit.a) și
g) din Constituția Repubicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 11.03.2016, nr. 55-
58.
act administrativ cu caracter normativ, emis de o autoritate publică, dacă într-un
proces în desfășurare solicit acest lucru instanța însăși sau oricare din participanții
la proces. În cazul în care instanţa constată că actul administrativ de care depinde
soluţionarea litigiului în fond, contravine legii, ridică excepția de ilegalitate printr-
o încheiere și sesizează instanţa de contencios administrativ competentă. În
asemenea situații examinarea cauzei se suspendă. Instanţa de contencios
administrativ examinează excepţia de ilegalitate în termen de 10 zile, pronunţând
hotărârea corespunzătoare în numele legii.
- A fost inițiată medierea în condițiile Legii nr.137 din 03.07.201578 de la
data semnării contractului de mediere. Pentru a exercita procedura de mediere,
părțile a căror cauză se examinează în instanța de judecată trebuie să încheie un
contract de mediere, în conformitate cu art. 21 al Legii cu privire la mediere. Dacă
părțile au ajuns la un comun acord privind intentarea procedurii de mediere, pricina
pendinte se va suspenda în conformitate cu art. 21 alin. (2) din Legea cu privire la
mediere „Inițierea medierii în condițiile prezentei legi constituie temei pentru
suspendarea procesului civil sau procedurii arbitrale de la data semnării
contractului de mediere”. Durata suspendării procesului va fi legată de termenele
medierii. Medierea litigiului are loc într-un termen care nu va depăşi 3 luni de la
data încheierii contractului de mediere, dacă părţile nu au stabilit de comun acord
alt termen. Până la expirarea termenului stabilit inițial, părțile pot solicita
prelungirea acestuia. În cazul în care litigiul este deferit medierii în cadrul unui
proces judiciar, termenul de mediere poate fi prelungit doar cu acordul organului
de urmărire penală sau al instanței de judecată. În acest caz, precum și în cazul
renunțării exprese la mediere, procedura respectivă încetează 79. În asemenea
circumstanțe, procedura de examinare a cauzei de către instanța de judecată va
putea fi reluată la cererea părții interesate.
- A apărut un conflict de competenţă jurisdicţională în baza art. 44 alin.
(1) CPC până la soluţionarea conflictului de competenţă de către instanţa
78
Legea Nr.137 din 03.07.2015 cu privire la mediere.  În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
21.08.2015 Nr. 224-233.
79
Art. 23 al Legii nr.135 din 03.07.2015 prevede mai multe temeiuri de încetare a medierii care au diferit
impact asupra procesului civil declanșat.
competentă ierarhic superioară. Conflictul de competență este situația când două
sau mai multe instanțe de judecată, indiferent de poziția ierarhică se declară
competente față de o anumită cauză (conflict pozitiv de competență) sau când
două instanțe își declină reciproc competența (conflict negativ de competență).
Conflictul de competență se soluționează de către instanța ierarhic superioara față
de instanțele care sunt părți ale conflictului de competență în conformitate cu
regulile stabilite în art. 44 CPC. Astfel, instanța obligatoriu va dispune din oficiu
suspendarea procesului și va înainta dosarul către instanța competentă să
soluționeze conflictul. Procedura de suspendare se va conforma regulilor stabilite
de articolele 260-264 CPC. Faptul că temeiul respectiv nu este stipulat expres, în
nici un caz nu afectează caracterul obligatoriu al suspendării, probabil că aceasta
este o greșeală tehnică omisă de legiuitor.
Suspendarea procesului în baza temeiului respectiv va produce efecte până la
momentul emiterii unei încheieri irevocabile de către instanța superioară
competentă să soluționeze conflictul, prin care se desemnează instanța competentă
să examineze cauza, iar în scurt timp procesul se va relua.

Suspendarea facultativă se va dispune în următoarele cazuri:

- Pârâtul sau reclamantul se află într-o unitate activă a Forţelor Armate
sau a altor trupe şi formaţiuni militare ale Republicii Moldova până la
eliberarea din rândurile Forţelor Armate.
Legislația în vigoare nu prevede noțiunea de unitate militară activă.
Conform Legii nr.1245 din 18.07.2002 cu privire la pregătirea cetățenilor pentru
apărarea Patriei80, „serviciul militar este obligatoriu pentru toţi bărbaţii, cetăţeni
ai Republicii Moldova, şi se îndeplineşte în următoarele forme:
    a)  serviciul militar prin contract;
    b)  serviciul militar în termen;
    c)  serviciul militar cu termen redus;
    d)  serviciul militar ca rezervişti concentraţi sau mobilizaţi.
Legea cu privire la pregătirea cetățenilor pentru apărarea Patriei. Nr.1245 din
80
18.07.2002. În:
Monitorul oficial al Republicii Moldova, 10.10.2002, nr. 137-138.
    (3) Sunt consideraţi în serviciul militar şi studenţii instituţiilor militare de
învăţămînt.
    (4) Femeile cu pregătire specială necesară pot îndeplini serviciul militar prin

contract”.

Dacă persoanele care își satisfac serviciul militar în condițiile sus-enunțate

sunt implicate în procese civile în calitate de părți sau intervenienți principali,
considerăm că această circumstanță va determina suspendarea obligatorie sau
facultativă a procesului în funcție de caracterul mai presus de voința persoanei de a
participa întrun termen proxim la ședințele de judecată. Astfel, art. 17 al Legii
nr.1245 din 18.07.2002  prevede mai multe obligații ale serviciului militar81.
Majoritatea dintre acestea nu permit în mod obiectiv prezentarea în instanță. Însă
obligația sau dreptul de a suspenda procesul mai depinde și de durata îndeplinirii
obligațiunilor militare82. Dacă, de exemplu, este vorba de o concentrare militară
care nu durează mai mult de 45 zile83 sau un exercițiu de mobilizare care nu

81
(1) Prin îndeplinirea de către militar a obligaţiilor serviciului militar se are în vedere:
    a) participarea la acţiuni militare;
    b) exercitarea funcţiilor de serviciu;
    c) executarea serviciului de alarmă;
    d) participarea la exerciţii şi antrenamente militare;
    e) aflarea pe teritoriul unităţii militare pe durata stabilită de orarul zilnic sau în orice timp, dacă
aceasta este în interes de serviciu;
    f) aflarea în misiune, participarea la operaţiuni de menţinere a păcii sau aflarea la tratament;
    g) deplasarea la şi de la locul de serviciu, de tratament sau locul misiunii;
    h) participarea la concentrări militare;
    i) apărarea vieţii, sănătăţii, onoarei şi demnităţii persoanei;
    j) acordarea de ajutor organelor de drept pentru asigurarea legalităţii şi ordinii de drept;
    k) participarea la acţiunile de prevenire şi lichidare a consecinţelor calamităţilor naturale, ale
avariilor tehnogene şi ale catastrofelor;
    l) alte acţiuni ale militarului, calificate de instanţa de judecată ca fiind săvârşite în interesul
persoanei, societăţii şi statului;
    m) aflarea în prizonierat (cu excepţia cazurilor de predare benevolă), în situaţia de ostatic sau de
persoană internată;
    n) dispariţia militarului până la declararea dispariţiei sau morţii sale, în modul stabilit de lege.
82
    Art.18 Legea nr.1245 din 18.07.2002 cu privire a pregătirea cetățenilor pentru apărarea Patriei
prevede că durata serviciului militar este:
    a) pentru militarii care îndeplinesc serviciul militar în termen - 12 luni;
    b) pentru militarii care îndeplinesc serviciul militar cu termen redus – 3 luni;
    c) pentru militarii care îndeplinesc serviciul militar prin contract - perioada indicată în contract;
    d) pentru rezerviştii concentraţi – durata concentrărilor. 
    (2) În caz de mobilizare, durata serviciului militar nu se stabileşte.
83
Art.13 alin.(5) Legea nr.1244 din 18.07.2002 cu privire la rezerva Forţelor Armate. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 05.09.2002, nr. 124-125.
durează mai mult de 10 zile84, credem că procesul, cu mare probabilitate, poate fi
amânat.  Dacă partea în proces sau intervenientul principal participă la operațiuni
internaționale de menținere a păcii85 sau la misiuni și operațiuni internaționale86,
evident că această circumstanță este un temei de suspendare obligatorie.
- Partea în proces sau intervenientul principal se află într-o instituţie
curativ-profilactică, situaţie  adeverită de instituţia respectivă până la
externarea din instituţia curativ-profilactică.
Îmbolnăvirea unei părți la process sau a intervenientului principal implică
anumite consecințe pentru bunul mers al ședinței de judecată. În funcție de gradul
de îmbolnăvire a persoanei, procesul civil va fi amânat din cauza neprezentării
motivate a persoanei în ședința de judecată sau suspendat în cazul internării
persoanei într-o instituție curativ-profilactică, pe un termen îndelungat.
Procesul poate fi suspendat până la externarea persoanei din instituția
medicală menționată. Cosiderăm că aflarea părții în proces sau a
intervenientului principal în starea de incapacitate fizică de a se prezenta la
examinarea pricinii, cât și consecințele întreruperii programului de tratament, pot
constitui temei pentru suspendarea procesului civil doar la stabilirea unui termen
de peste 21 de zile de tratament staționar în instituția sanitar-profilactică. Acest
termen determină perioada de dereglare a sănătății de lungă durată87, fapt ce
implică imposibilitatea amânării procesului civil, deoarece este nevoie de o
perioadă foarte îndelungată de amânare a procesului, ceea ce ce poate poziționa
una dintre părți într-o poziție defavorabilă prin executarea de către una din părți cu
rea-credință a drepturilor procesuale – situație imposibilă în cadrul suspendării
procesului civil. Un al doilea argument ar fi încălcarea termenului rezonabil de
examinare a cauzei printr-o amânare nepotrivită a cauzei civile.

Art.13 alin.(7) Legea nr.1244 din 18.07.2002 cu privire la rezerva Forţelor Armate.
84

Legea cu privire la participarea Republicii Moldova la operaţiunile internaţionale de menţinere a păcii.

85

Nr.1156 din 26.06.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 30.11.2000, nr.149.
86
Legea privind participarea Republicii Moldova la misiuni şi operaţii internaţionale. Nr.
219 din  03.12.2015. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 05.02.2016, nr.25-30.
87
Punctul 71 din Regulamentul Ministerului Sănătății privind aprecierea medico-legală a gravității
vătămărilor corporale. Nr.199 din 27.06.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 08.08.2013,
nr.170-172.
 O altă neclaritate, vis-a vis de acest temei, este faptul existenței în mod
obligatoriu a cazului de internare a unei părți din proces într-o instituție medicală.
Tratamentul staționar nu implică în mod obligatoriu internarea pacientului în
instituția curativ-profilactică, ci presupune și efectuarea tratamentului staționar la
domiciliu persoanei sub controlul strict al medicilor. Astfel, prin formularea
prevăzută la art. 261 lit. b) CPC ,, Partea în proces sau intervenientul principal
se află într-o instituție curativ–profilactică, situație adeverită de instituția
respectivă”, implică nemijlocit internarea în mod obligatoriu în instituția
menționată – formulare ce nu implică și persoanele, care se află la tratament
medical la domiciliu sub evidența strictă a medicilor, deși motivul suspendării este
același, fără careva rezerve. Considerăm că legiuitorul trebuie să modifice
conținutul acestui temei de suspendare, pentru a nu stabili legătura dintre persoană
și instituția medicală, ci legătura dintre persoană și starea de sănătate, precum și
durata tratamentului. Prin instituție curativ-profilactică urmează a fi înțeles
orice instituție medical-sanitară care are funcția de acordare de asistență medicală
calificată, de orice tip prevăzut la art. 4 alin.(1) și (2) din Legea cu privire la
ocrotirea sănătății88.
În practică, instanțele naționale dispun de cele mai multe ori, amânarea
procesului. Însă, în situațiile când, în baza actelor prezentate, durata aflării
persoanei în instituția curativă este destul de îndelungată - doar atunci instanțele
dispun suspendarea procesului. Pentru ca acest temei de suspendare să fie corect
aplicat, instanța de judecată va trebui să țină cont de durata aflării persoanei în
instituția curativ-profilactică, posibilitatea prezentării acesteia în ședința de
judecată, precum și de faptul dacă persoana interesată a cerut sau nu examinarea
pricinii în lipsa sa89.
- Pârâtul este căutat conform art. 109 CPC până la găsirea pârâtului sau
la încetarea căutării lui. Potrivit art.109 alin. (1) CPC, „în acțiunile intentate în
interesul statului, în pricinile de plată a pensiei de întreținere, în pricinile de

88
Legea cu privire la ocrotirea sănătății. Nr. 411 din 28.03.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 26.06.1996, nr.34.
89
Cojuhari Al. ș.a Drept procesual civil. Partea Specială. Chişinău: Tipografia centrală, 2009, pag. 61.
reparație a prejudiciului cauzat prin vătămarea integrității corporale, prin altă
vătămare a sănătății sau deces, dacă nu se cunoaște locul de aflare a pârâtului ,
instanța judecătorească este obligată să ordone căutarea lui”. Prin această
normă, reclamantului, în cazurile sus-enunțate, i se oferă o susținere procesuală
care nu dezechilibrează procesul. În respectivele cauze, instanța urmează în mod
obligatoriu să dispună căutarea pârâtului, în cazul dacă nu se cunoaște locul aflării
lui. Cu referire la alin. (2) art. 109 CPC, deși este prevăzut dreptul instanței de a
ordona căutarea pârâtului, oricum procesul poate fi suspendat în aceeași ordine
procesuală. Adică, indiferent de obligația sau dreptul de a dispune căutarea
pârâtului, instanța poate decide suspendarea procesului.
- Instanţa a dispus efectuarea unei expertize, conform art. 148 CPC, până
la prezentarea în instanţă a raportului de expertiză. Întrucât acesta este un temei
de suspendare facultativă, considerăm că instanța de judecată va putea dispune
suspendarea procesului doar pentru expertizele complexe, precum și pentru acele
expertize care durează un termen mai mare (de exemplu, de câteva luni).
- Instanţa a dat o delegaţie judiciară unei alte instanţe judecătoreşti din
ţară, conform art. 125 alin.(1) şi (2) CPC, până la îndeplinirea şi prezentarea
delegaţiei judiciare. Deși la această situație procesuală se recurge extrem de rar,
ținând cont că nu suntem un stat mare și acțiunile procesuale, de regulă, nu implică
extinderea în altă jurisdicție, totuși, atunci când se recurge la delegații judecătorești
în țară, instanța poate să amâne procesul sau să-l suspende, în funcție de
complexitatea actelor de procedură care urmeză a fi îndeplinite.
- Instanța a dispus autorităţii teritoriale cu atribuţii în domeniul adopţiei
efectuarea unui control al condiţiilor de trai ale adoptatorilor în pricinile de
adopţie şi în alte pricini în care pot fi lezate drepturile şi interesele copilului
până la primirea avizului organului de tutelă şi curatelă. Conform art. 290 alin.
(1) CPC, în faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul emite o
încheiere prin care copiile de pe cererea de încuviinţare a adopţiei şi de pe actele
anexate se expediază autorităţii teritoriale cu atribuţii în domeniul adopţiei în a
cărei rază domiciliază copilul, împreună cu solicitarea avizului privind adopţia şi a
dosarului copilului. Prin încheiere, în acest caz, procesul se poate suspenda până la
primirea avizului și dosarului copilului de la organul de tutelă și curatelă. Deși
suspendarea în acest caz este prevăzută ca facultativă, respectivul temei reiterat
categoric în art.290 CPC ne permite să afirmăm că, de fapt, instanța va fi obligată
să suspende procesul90.
- Au încetat  împuternicirile tutorelui  sau  curatorului până la data
emiterii unei noi decizii a organului de tutelă şi curatelă. Pentru a proteja
interesele persoanelor în privința cărora este instituită tutela sau curatela,
legiuitorul a instituit acest temei de suspendare a procesului. Tutorii și curatorii
sunt reprezentanți legali în procesul civil91, iar încetarea împuternicirilor acestora
practic expune pesoanele fără capacitate de exercițiu (integrală sau parțială) unui
risc iminent de a nu se putea apăra de sine stătător. Întrucât art. 36 alin.( 2) Cod
Civil prevede că „ Până la numirea tutorelui sau curatorului, atribuțiile lor sunt
exercitate de autoritatea tutelară”, acest temei nu obligă instanța să suspende
procesul, ci îi oferă dreptul de a o face.
- Pricina nu poate fi judecată înainte de soluţionarea unei alte pricini
conexe până la data rămânerii irevocabile a hotărârii, deciziei, sentinţei sau
încheierii judecătoreşti sau până la data hotărârii emise în baza materialelor
examinate pe cale administrativă sau în ordinea jurisdicţiei constituţionale. În
acest caz se constată o legătură interdependentă între două cauze ce trebuie
examinate consecutiv de către instanţa de judecată. De regulă, faptele şi
raporturile juridice constatate pe parcursul examinării unei cauze civile şi
pronunţării unei hotărâri judecătoreşti produc efectele puterii lucrului judecat şi
referitor la examinarea pricinii a doua, indiferent dacă au fost implicate aceleași
persoane, fapt ce poate determina suspendarea. De exemplu, examinarea unei
cereri privind încasarea prejudiciilor cauzate prin executarea necorespunzătoare a
clauzelor unui contract nu poate avea loc dacă în aceeaşi sau întro altă instanţă de

90
Art.290 alin.(1) CPC prevede că Procesul se suspendă până la primirea avizului și dosarului copilului
de la autoritatea teritorială.
91
Art.79 alin.(1) CPC prevede că Drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanelor care nu au
capacitate deplină de exerciţiu şi ale celor limitate în capacitatea de exerciţiu sunt apărate în instanţă de
către părinţi, înfietori, tutori sau curatori, de alte persoane cărora acest drept le este acordat prin lege.
judecată a fost pusă pe rol şi se examinează o cerere privind declararea nulităţii
respectivului contract. Sau cererea de reparare a prejudiciilor cauzate prin
comiterea unei infracţiuni nu poate fi examinată până nu se va pronunţa sentinţa
penală în privinţa acestei fapte şi a respectivei persoane.
În toate cazurile de suspendare obligatorie sau facultativă a procesului
instanţa de judecată emite o încheiere care poate fi atacată cu recurs în timpul cât
durează suspendarea procesului (art. 263 CPC). După decăderea circumstanţelor
care au cauzat suspendarea procesului, la cererea participanţilor la proces sau din
oficiu, procesul va fi reluat şi examinarea lui se va desfăşura conform normelor
generale.

§7. Terminarea procesului fără adoptarea hotărârii

De regulă, dezbaterile judiciare se termină prin adoptarea şi pronunţarea unei
hotărâri care, indiferent de conţinut, are drept scop procesual soluţionarea cauzei
civile şi aplanarea litigiului dintre părţi. Dar în unele cazuri procesul civil se poate
termina fără adoptarea unei hotărâri prin emiterea unei încheieri de încetare a
procesului (art. 265-266 CPC) sau de scoatere a cererii de pe rol (art. 267-268
CPC). Aceste două acte procedurale se deosebesc între ele prin temeiuri de
aplicare, procedură şi efecte juridice.

Încetarea procesului este efectul procesual iremediabil care se produce

dacă instanța constată unul din temeiurile prevăzute limitativ de lege.
Astfel, temeiurile de încetare a procesului se pot grupa în 3 categorii:
 Lipsa dreptului la intentarea acțiunii, constatată de către instanță după
acceptarea cererii de chemare în judecată - lit.a), b), e), g), h) art. 265 CPC.
 Exercitarea de către părți în condițiile legii a actelor de dispoziție
determinante pentru soarta procesului – lit. c) și d) art. 265 CPC.
 Producerea unui eveniment - partea în proces persoană fizică decedează şi
raportul juridic litigios nu admite succesiunea în drepturi (lit. f) art. 265 CPC).
 Procesul civil poate înceta şi în alte cazuri prevăzute de lege. De exemplu,
în conformitate cu art. 342 CPC alin.(1), „Dacă materialele adunate nu sunt
suficiente pentru reconstituirea hotărârii  procedurii judiciare pierdute, instanţa
judecătorească, printr-o încheiere, dispune încetarea procesului de reconstituire a
procedurii judiciare pierdute şi lămureşte participanţilor la proces că au dreptul
de a depune în judecată o nouă acţiune conform regulilor generale...”
Pronunţând încheierea de încetare a procesului, instanţa menţionează că nu
se admite o nouă adresare în judecată a aceleiaşi părţi cu privire la acelaşi obiect şi
pe aceleaşi temeiuri (art. 266 alin. (2) CPC).

Scoaterea cererii de pe rol este efectul procesual remediabil care se

produce dacă instanța constată unul din temeiurile prevăzute limitativ de lege.
Temeiurile scoaterii cererii de pe rol pot fi grupate în câteva categorii:
a) Nerespectarea condiţiilor de intentare a procesului, depistate după
acceptarea cererii de chemare în judecată sau apariţia unui litigiu de drept pe
parcursul examinării cererii în procedură specială: lit.a),b), c), d), h), l) art. 267 şi
art. 280 alin. (3) CPC).
b) Scoaterea cererii de pe rol este consecinţa unor fapte ale părţilor în
virtutea principiului disponibilităţii: părţile au convenit ca litigiul lor să fie
soluţionat pe cale arbitrală, iar până la examinarea pricinii în fond, pârâtul a
ridicat obiecţii împotriva soluţionării litigiului în judecată (art. 267 lit.e) CPC);
părţile citate legal nu s-au prezentat la şedinţa de judecată după a doua citare şi
nici nu au solicitat examinarea pricinii în absenţa lor (art. 267 lit.f) CPC);
reclamantul citat legal nu s-a prezentat în şedinţă de judecată, nu a comunicat
instanţei  motivele neprezentării  sau motivele sunt considerate de instanţă ca fiind
neîntemeiate, sau  nu a solicitat examinarea pricinii în absenţa sa, iar pârâtul nu
solicită soluţionarea pricinii în fond (art. 267 lit.g) CPC); persoana în ale cărei
interese este pornit procesul, în conformitate cu  art. 7  alin.(2), art. 72 alin.
(2)  şi  art. 73 alin.(3), nu susţine  pretenţiile înaintate, nu solicită să intervină în
proces  în calitate de reclamant (art. 267 lit.i) CPC);   părţile au solicitat
examinarea pricinii de către judecata arbitrală, în condiţiile legii ( art. 267 lit. l 1)
CPC).
c) Scoaterea de pe rol se va produce ca urmare a neonorării obligaţiei de
achitare a taxei de stat: persoanele indicate la art. 72 şi art. 73 CPC  au  renunţat la
acţiune, iar reclamantul care a preluat  acţiunea nu a plătit  taxă de stat în termenul
stabilit de instanţă (art. 267 lit. j) CPC); instanţa a amânat sau a eşalonat plata taxei
de stat, iar reclamantul nu a plătit-o în termenul stabilit de instanţă (art. 267 lit.k)
CPC).
Legea poate să prevadă și alte cazuri de scoatere de pe rol, de exemplu
art.323 alin.(1) CPC prevede „dacă deţinătorul depune cererea în instanţă pînă la
expirarea a 3 luni de la data publicării înştiinţării, judecătorul scoate de pe rol
cererea persoanei care a pierdut documentul şi stabileşte un termen de cel mult 2
luni în care instituţia (persoana) care a eliberat documentul nu poate efectua plăţi
şi livrări în baza lui”.
În toate cazurile de scoatere de pe rol instanța pronunță o încheiere
judecătorească recurabilă.
Dacă cererea a fost scoasă de pe rol din cauza neprezentării părţilor sau a
reclamantului în baza temeiurilor art. 267 lit. f) şi lit. g) CPC, atunci instanţa îşi
poate anula propria încheiere privind scoaterea de pe rol, cu condiţia că părţile
prezintă probe care justifică imposibilitatea obiectivă de a se prezenta în şedinţă de
judecată. Refuzul instanţei de a anula încheierea privind scoaterea de pe rol poate
fi atacat cu recurs (art. 268 alin. (4) şi alin. (5) CPC).
După corectarea circumstanţelor care au dus la scoaterea cererii de pe rol,
persoana interesată poate adresa instanţei o nouă cerere conform dispoziţiilor
generale (art. 268 alin. (3) CPC).

§8. Procesul–verbal al şedinţei de judecată

Procesul-verbal este un act de procedură care se întocmeşte în mod obligatoriu
pentru fiecare şedinţă de judecată în cadrul examinării pricinii în fond şi în apel,
precum şi pentru fiecare act procedural îndeplinit în afara şedinţei de judecată
(art.273 CPC). Lipsa procesului-verbal al şedinţei de judecată sau al efectuării unui
act procedural este o încălcare procesuală care duce din oficiu la casarea hotărârii
judecătoreşti (art. 388 alin. (1) lit. g) şi h) și art. 432 alin. (3) lit. e) CPC).
Procesul-verbal al şedinţei trebuie să respecte anumite exigenţe de formă şi
de conţinut, adică grefierul îl scrie la computer. În cazul în care nu este posibilă
utilizarea computerului, procesul-verbal se scrie de mână, fiind ulterior scris la
computer. Preşedintele şedinţei şi grefierul trebuie să semneze procesul-verbal în
cel mult 5 zile de la data încheierii ultimei şedinţe de judecată (art. 275 alin. (4) şi
alin.(5) CPC). În decursul a 5 zile de la data semnării procesului-verbal
participanţii la proces şi reprezentanţii lor pot lua cunoştinţă de conţinutul acestuia
şi pot prezenta în scris observaţii referitoare la inexactităţile sau scăpările din
procesul-verbal, care se anexează la dosar. În termen de 5 zile de la prezentare,
judecătorul examinează observaţiile asupra procesului-verbal şi, dacă este de acord
cu ele, confirmă acest lucru prin menţiunea „De acord” şi prin semnătură, dacă nu
- pronunţă o încheiere motivată de respingere a acestora (art. 276 CPC).
Curtea Supremă de Justiție a explicat ordinea și cazurile în care acest drept
se poate exercita92. Astfel, în cazul de întrerupere a şedinţei de judecată,
participanţii la proces nu vor putea să ia cunoştinţă de procesul-verbal al şedinţei
de judecată, întrucât întreruperea şedinţei de judecată se dispune printr-o încheiere
protocolară şi nu afectează integritatea procesului-verbal. În sensul celor citate nu
rezultă necesitatea semnării acestuia de către preşedintele şedinţei şi grefier după
anunţarea întreruperii procesului.
Potrivit art. 14 din Legea nr.514 din 06.07.1995 privind organizarea
judecătorească93, ședinţele de judecată se înregistrează prin utilizarea mijloacelor
tehnice video sau audio ori se consemnează prin stenografiere. Înregistrările şi

92
Recomandarea Curții Supreme de Justiție nr. 46 Cu privire la aplicarea corectă a normelor procedurale
ce reglementează întocmirea procesului-verbal în cazurile întreruperii şedinţei de judecată şi amânării
procesului civil. http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=71
93
Legea privind organizarea judecătorească. Nr. 514 din 06.07.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 22.01.2013, nr. 15-17.
stenogramele se transcriu de îndată. Înregistrarea audio şi/sau video a şedinţelor de
judecată se realizează în modul stabilit de Consiliul Superior al Magistraturii94.
Participanţii la proces şi reprezentanţii lor au dreptul la o copie de pe
procesul-verbal şi de pe înregistrarea audio şi/sau video a şedinţei de judecată.
Copia de pe înregistrarea audio şi/sau video a şedinţei de judecată se eliberează de
către grefier la solicitarea scrisă sau verbală a participantului la proces sau a
reprezentantului lui contra unei plăţi stabilite de Guvern (20 lei), care nu va depăşi
mărimea cheltuielilor suportate de instanţă pentru eliberarea copiei (art. 2761 alin.
(1) CPC).

94
Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la aprobarea Regulamentului privind
înregistrarea audio digitală a şedinţelor de judecată. Nr. 338/13 din 12 aprilie 2013.
http://csm.md/files/Hotaririle/2013/13/338-13.pdf
 CAPITOLUL IV
ACTELE JUDECĂTOREȘTI DE DISPOZIŢIE
ALE INSTANŢEI DE FOND

Elena BELEI,
doctor în drept, conferențiar universitar

§1. Noţiunea şi felurile actelor judecătorești de dispoziţie ale instanţei de fond

§2. Esenţa, importanţa și cuprinsul hotărârii judecătorești
§3. Exigențele față de hotărârea judecătorească
§4. Rectificarea hotărârii judecătorești de către instanţa care a pronunţat-o
§5. Puterea lucrului judecat
§6. Încheierile judecătorești ale instanţei de fond

§1. Noţiunea şi felurile actelor judecătorești de dispoziţie ale instanţei de fond

Examinarea şi soluţionarea în fond a cauzelor civile de către instanţele de

judecată implică emiterea unor acte de dispoziţie. Pentru a determina clar
esenţa, forma şi conţinutul acestora, trebuie evidenţiate anumite particularităţi:

 Actele judecătoreşti de dispoziție se emit doar de către instanţele de

judecată, întrucât conform art.114 şi 120 ale Constituţiei Republicii Moldova,
nici o altă autoritate decât instanțele judecătorești nu poate înfăptui justiţia. Din
acest considerent, actele judecătorești de dispoziție poartă un caracter autoritar.

 Actele dispoziţionale ale instanţelor de judecată sunt acte de aplicare a

dreptului, deoarece se emit în baza normelor materiale, ţinându-se cont de rigorile
procesuale în vigoare la momentul soluţionării cauzei civile concrete. În acest sens,
ele pot fi numite acte de aplicare a dreptului adoptate în formă procesuală de către
instanţele de judecată.

 Instanţele de judecată adoptă acte de aplicare a dreptului în privinţa unor

subiecţi concreţi şi, în acest fel, se manifestă caracterul individual al actelor
judecătoreşti de dispoziţie. Instanţele de judecată, în virtutea principiului separării
puterilor în stat, nu adoptă norme juridice, ci le aplică în cadrul examinării şi
soluţionării cauzelor civile în care sunt implicate persoane concrete.
 Actele judecătorești de dispoziţie sunt obligatorii atât pentru persoanele
implicate nemijlocit în soluţionarea unei cauze civile concrete cât şi pentru toate
autorităţile publice, asociaţiile obşteşti, persoanele oficiale, organizaţiile şi
persoanele fizice şi se execută cu stricteţe pe întreg teritoriul Republicii Moldova
(art. 120 Constituţia Republcii Moldova, art. 16 CPC).

În concluzie, constatăm că actele judecătorești de dispoziţie sunt acte

procesuale cu caracter individual, autoritar şi obligatoriu, adoptate de către
instanţele de judecată în baza legislaţiei în vigoare în cursul examinării şi
soluţionării cauzelor civile95.

Instanţa de fond poate adopta trei tipuri de acte judecătorești de dispoziţie –

hotărâri, încheieri şi ordonanţe. Actul judecătoresc de dispoziţie prin care
instanțele judecătorești superioare soluţionează fondul apelului sau recursului se
numește decizie (art. 14 alin. (1) CPC).
Hotărârea judecătorească este actul judecătoresc de dispoziție prin care se
soluţionează fondul oricărei cauze civile. Prin hotărîre judecătorească se admit sau
se resping pretenţiile reclamantului, iar raportul material litigios se aplanează.
Instanţele judecătoreşti asigură realizarea drepturilor și executarea obligaţiilor
subiective, iar hotărârile judecătorești constituie temei pentru apariţia (art. 8 alin.
(2) lit.c) Cod civil), modificarea sau stingerea raporturilor juridice, precum și la
restabilirea ordinii de drept. În cazul examinării cererilor în procedură specială,
instanţa pronunţă hotărâri prin care pot fi recunoscute fapte cu valoare juridică sau
pot fi apărate interesele legitime ale persoanelor în lipsa litigiilor de drept.
Prin încheieri judecătorești se soluționează orice probleme procedurale,
exceptând fondul cauzei. De aceea, nu doar cea de fond, dar și celelalte instanţe -
de apel, de recurs, de revizuuire - emit încheieri judecătorești.

Ordonanța judecătorească este un act de dispoziție emis unipersonal de

către judecător privind încasarea de bunuri sau bani de la debitor la cererea
creditorului (art.344 CPC).
95
Ярков В. В. Гражданский процесс, 6-е издание. Москва: Волтерс Клувер, 2006, pag. 361;
Треушников М.К. Гражданский процесс. Москва: Городец, 2007, pag. 389.
 În procesul civil mai întâlnim și ordonanțe de protecție prin care instanța de
judecată aplică măsuri de contracarare a violenței în familie (art. 3184 CPC), însă
acestea nu urmează a fi confundate cu ordonanțele emise în baza temeiurilor
prevăzute în art.345 CPC. Acestea sunt acte prin care se pune în aplicare
încheierea judecătorească, prin care s-a admis cererea privind aplicarea măsurilor
de protecţie. Natura juridică a acestor ordonanțe de protecție este similară cu cea a
titlului executoriu96.
Hotărârea judecătorească în toate cazurile se emite sub forma unui act aparte
adoptat în camera de deliberare, în urma examinării cauzei în şedinţă de judecată
(art.238 CPC). Încheierile judecătoreşti pot fi adoptate pe orice problemă, în orice
fază a procesului, în mod unipersonal sau colegial, sub forma unui document
separat sau consemnat în procesul-verbal al şedinţei (art.269 CPC). Ordonanţa se
emite unipersonal de către judecător, fără citarea părţilor, fără dezbateri judiciare,
doar în baza examinării materialelor prezentate de către creditor (art.350 CPC).

Hotărârile primei instanţe pot fi atacate cu apel în condițiile legii.

Încheierile pot fi atacate cu recurs separat (art.423 CPC) sau odată cu fondul
cauzei (art.359 CPC). În anumite cazuri expres prevăzute de Codul de procedură
civilă încheierile în genere nu sunt susceptibile de atac (de exemplu, soluţionarea
conflictului de competenţă, anularea ordonanţei). Ordonanţa judecătorească
eliberată creditorului nu poate fi atacată cu apel sau recurs.

§2. Esenţa, importanţa și cuprinsul hotărârii judecătorești

Hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare şi realizare a
dreptului. Normele juridice de ordin material şi cele de ordin procesual sunt
viabile numai în măsura în care instanţa, prin aplicarea lor corectă la soluţionarea
litigiilor, consolidează ordinea de drept.

96
Pentru detalii a se vedea Capitolul VII din prezentul manual.
 Doctrina românească consideră hotărârea judecătorească o operaţiune logică
şi, în acelaşi timp, un act de voinţă97. Operaţiunea logică, materializată într-o
hotărâre judecătorească este rezultatul unui efort intelectual făcut de către
judecător care trebuie să se respecte și legile logicii atunci când examinează și
apreciază probele prezentate de participanții la proces. Concluziile greşite sunt
rezultatul unor erori admise de către judecător în procesul de înețelegere și
evaluare a informației care constituie conținutul probei judiciare. Bineînțeles, nu
doar logica este necesară pentru a formula o soluţie justă. Aplicarea corectă și
uniformă a normelor materiale și procedurale, precum și bunele moravuri sunt la
fel de necesare pentru a exprima prin voința umană un adevăr impus ca reper al
dreptărții.
Importanţa hotărârii judecătoreşti nu rezidă doar în soluţionarea unui litigiu
de drept, dar şi în rezonanţa socială pe care o produce. Consolidând ordinea de
drept, o hotărâre judecătorească impune respect tuturor, astfel încât se fortifică
conştiinţa juridică şi sporește încrederea justițiabililor.
În concluzie, hotărârii juecătorești îi revine un rol de apărare a drepturilor,
libertăţilor şi intereselor ocrotite de lege aparținând unor persoane concrete,
precum şi un rol educativ pentru cei care nu sunt vizați expres.
Hotărârile judecătoreşti reflectă dreptul în stare dinamică. Eficienţa aplicării
normelor de drept se vede doar în măsura în care instanţele de judecată pronunţă
hotărâri în numele legii.
Fiind un document oficial, emis în scris, hotărârea judecătorească conține
rechizite care îi conferă valoarea unui act autentic, emis de o autoritate
judecătorească.
Conform art.241 alin.(1) CPC „Hotărârea judecătorească constă din partea
introductivă şi partea dispozitivă.” Începând din 01.12.201298 această hotărâre
reprezintă regula generală în procesul de înfăptuire a justiției.

97
Leș I., Tratat de drept procesual civil. Volumul I. Principii și instituții generale. Judecata în fața primei
instanțe. București: Universul Juuridic, 2014, pag.907.
98
Legea privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă. Nr. 155 din 05.07.2012. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 31.08.2012, nr. 185.
 În partea introductivă se indică locul şi data adoptării, denumirea instanţei
care a pronunţat-o, numele judecătorilor care au constituit completul de judecată, al
grefierului, al părţilor şi al celorlalţi participanţi la proces, al reprezentanţilor,
obiectul litigiului şi pretenţia înaintată judecăţii spre examinare, menţiunea despre
caracterul public sau închis al şedinţei.
Elementul primordial al unei hotărâri este indicarea instanţei de la care
emană. Numai astfel se poate stabili dacă aceasta a fost competentă să soluţioneze
cauza civilă şi, deci, dacă hotărârea a fost pronunţată legal. Totodată, prin
menţionarea numelui judecătorilor se poate verifica dacă judecătorii care au
participat la dezbatere sunt cei care au judecat fondul pricinii. Cu alte cuvinte,
numai prin indicarea numelor respective se va putea stabili dacă hotărârea a fost
pronunţată de judecătorii învestiţi cu această calitate. Părţile care se judecă se
identifică prin indicarea numelui, prenumelui, domiciliului sau reşedinţa şi
calitatea pe care o au în proces. Aceste menţiuni sunt necesare pentru
individualizarea părţilor, deşi nu sunt considerate esenţiale. Astfel, dacă în hotărâre
numele este indicat greşit sau s-a stabilit că aceasta este o simplă greşeală tehnică,
hotărârea nu-şi pierde valabilitatea, ea poate fi corectată de către instanța care a
emis-o (art.249 CPC). În afară de nume şi prenume, se va arăta calitatea procesuală
a participanților la proces (reclamant, pârât, intervenient etc.). De asemenea,
trebuie făcută menţiunea despre numele reprezentanţilor legali, contractuali sau
statutari pentru verificarea rigorilor de procedură cu privire la reprezentarea
judiciară.
Dispozitivul hotărârii va conţine obligatoriu:
• Admiterea sau neadmiterea integrală sau parţială a pretenţiilor
reclamantului, intervenientului principal şi ale pârâtului în acţiune reconvenţională.
Aici, obligatoriu, se va ţine cont de limita prevăzută în art.240, alin.(3) CPC
„Instanţa judecătorească adoptă hotărârea în limitele pretenţiilor înaintate de
reclamant”.
• Executarea imediată conform art.256 CPC.
 • Distribuirea taxei de stat. Celelalte cheltuieli de judecată se vor adjudeca
sau nu prin dispozitivul hotărârii doar dacă au fost solicitate (art.94 alin.(1) CPC).
• Anularea măsurii de asigurare a acţiunii în cazul respingerii pretenţiilor
reclamantului99.
• Calea şi termenul de atac.
Dispozitivul hotărârii trebuie să fie clar și complet, astfel încât pe baza lui să
se poată executa efectiv hotărârea judecătorească. Dacă în dispozitiv nu se indică
prestaţia concretă la care este obligat pârâtul, hotărârea este incompletă și necesită
suplimentare. Dacă dispozitivul nu este suficient de clar, situaţie regretabilă dar
posibilă în practică, partea interesată va putea solicita explicarea lui de către
instanţa care a pronunţat hotărârea.
Perfectarea hotărârilor judecătoreşti integrale, constând din parte
introductivă, parte descriptivă (succintă), motivare şi dispozitiv este o excepţie
legiferată, care nu afectează dreptul la un proces echitabil în esenţa sa. Această
justificare rezultă implicit din excepţiile prevăzute de art.236 alin.(5) CPC.
Astfel, hotărârea judecătorească se va perfecta integral:
• Dacă participanţii la proces, în termen de 30 de zile de la pronunţarea
dispozitivului hotărârii, solicită în mod expres acest lucru. Dacă în cererea de
chemare în judecată sau în susţineri orale ori în alt mod pe parcursul procesului un
participant la proces va solicita instanţei perfectarea hotărârii integrale, această
cerere nu se va considera prematură. Dacă justiţiabilul a solicitat hotărârea
integrală după 30 zile de la pronunţarea dispozitivului, instanţa printro încheiere
nesusceptibilă de recurs va refuza întocmirea acesteia, indiferent de motivul
pierderii termenului, or, respectivul termen este unul de decădere.
• Dacă participanţii la proces, în termen de 30 de zile de la pronunţarea
dispozitivului hotărârii, depun cerere de apel. Conform art. 363 alin.(1) CPC
99
Poalelungi M. ș.a. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediţia II. Chişinău: Tipografia centrală,
2013, pag.144. Pct.16 din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.3 din 15.04.2013 privind
modificarea şi completarea Hotărârii explicative Cu privire la aplicarea de către instanţele judecătoreşti a
legislaţiei ce reglementează asigurarea acţiunii la judecarea cauzelor civile nr. 32 din 24.10.2003.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=111
„cererea de apel se depune în scris la instanţa judecătorească a cărei hotărâre se
atacă.” Aceasta o va înregistra, fără a-i verifica corectitudinea și se va preocupa
de perfectarea hotărârii integrale în termen de 15 zile. În acest sens, apelurile
depuse tardiv, adică după expirarea a 30 zile de la pronunţarea dispozitivului, nu
vor determina instanţa să perfecteze hotărârile judecătoreşti integrale, decât dacă
curtea de apel a dispus repunerea apelantului în termen și Curtea Supremă de
Justiție a menținut această încheiere judecătorească100.
• Dacă hotărârea judecătorească urmează să fie recunoscută şi executată pe
teritoriul altui stat. Este vorba de hotărârile judecătorești pronunțate în cauzele
cvile cu element de extranietate. În asemenea cazuri, motivarea hotărârii se face
din oficiu în termen de 15 zile de la pronunțarea dispozitivului, indiferent de faptul
a solicitat-o vre-un participant la proces sau s-a depus ori nu cerere de apel.
În partea descriptivă se indică pretenţiile reclamantului, obiecţiile pârâtului
şi explicaţiile celorlalţi participanţi la proces. Obiectul pretenţiilor este cel arătat în
cererea de chemare în judecată, cu excepţia cazurilor când aceasta a fost modificată
sau completată pe parcursul judecăţii. Susţinerile părţilor (rezumatul dezbaterilor)
vor cuprinde succint numai faptele şi împrejurările care au importanţă pentru
soluţionarea pricinii, precum şi argumentele de drept care au fost prezentate de
părţi în cadrul dezbaterilor, în special în susțineri orale. Se vor indica şi dovezile pe
care părţile şi-au întemeiat pretenţile şi obiecţiile pentru a se putea verifica dacă
instanţa a luat în considerare și le-a apreciat corect.
În motivarea hotărârii se indică: circumstanţele pricinii constatate de
instanţă, probele pe care se întemeiază concluziile ei privitoare la aceste
circumstanţe, argumentele invocate de instanţă la respingerea unor probe, legile de
care s-a călăuzit instanţa (art. 241 alin.(5) CPC). Motivarea hotărârii constituie una
dintre cele mai esenţiale garanţii a calităţii actului de justiţie, un remediu împotriva
arbitrarului judecătoresc, şi oferă posibilitatea unui cerc larg de persoane de a
cunoaşte conţinutul motivelor ce au determinat pronunţarea unei anumite soluții.
Obligaţia motivării se impune spre a arăta că judecătorii au examinat fiecare
Recomandarea Curții Supreme de Justiție nr.50 cu privire la întocmirea hotărârii integrale.
100

http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=75
pretenţie sau obiecţie pe care au făcut-o părţile şi, totodată, spre a se da posibilitate
instanţelor superioare să controleze dacă judecata s-a făcut cu respectarea formelor
legale. Tocmai de aceea, motivarea este un element esenţial al hotărârii
judecătoreşti, iar caracterul superficial ori incomplet al acesteia periclitează
securitatea raporturilor juridice.
Legea procesuală nu instituie condiţii particulare în legătură cu forma sau
conţinutul motivării. În acest sens, art. 241 alin. (5) CPC se referă doar la
necesitatea redactării motivelor de fapt şi de drept „care au format convingerea
instanţei”, precum şi a celor „pentru care s-au respins demersurile părţilor”. În
această privinţă se impune o concluzie importantă, şi anume: instanţa trebuie să se
refere în motivarea hotărârii la toate capetele de cerere formulate şi la
argumentarea pentru care s-au respins unele dintre ele.
Ultima menţiune cuprinsă în hotărâre şi care este impusă de dispoziţiile art.
236 alin. (1) şi art. 388 alin. (1) lit. f) CPC se referă la „semnătura
judecătorului”101. Legiuitorul consideră o încălcare de ordin procesual care face
pasibilă de casare o hotărâre nesemnată de judecător sau semnată de judecătorul
nemenţionat în hotărâre. Legea procesuală se referă la stringenţa respectării
principiului nemijlocirii, potrivit căruia examinarea şi soluţionarea unei pricini
civile trebuie făcută de către acelaşi judecător sau complet de judecată. Legiuitorul
oferă soluţii pentru situaţia când unul dintre judecătorii completului nu are
posibilitatea obiectivă de a semna hotărârea pronunţată. Conform art. 236 alin. (7)
CPC „dacă unul dintre judecătorii completului de judecată este în imposibilitatea
de a semna hotărîrea integrală, în locul lui semnează preşedintele şedinţei, iar
dacă şi acesta este în imposibilitatea de a semna, în locul lui semnează
preşedintele instanţei de judecată. În toate cazurile, pe hotărîre va fi menţionată
cauza imposibilităţii de a semna”.

§3. Exigențele față de hotărârea judecătorească

101
 Dispozitivul hotărârii trebuie să fie semnat de toţi judecătorii din completul de judecată.
 Conţinutul hotărârii judecătorești, de asemenea, trebuie să respecte anumite
cerinţe. În caz contrar, instanţele ierarhic superioare vor dispune casarea hotărârilor
primei instanţe.
Orice hotărâre judecătorească trebuie să fie:
1. Legală (art. 239 CPC).
2. Întemeiată (art. 239 CPC).
3. Certă (art. 249, 251 CPC).
4. Deplină (art. 250 CPC).
5. Necondiționată (art. 251 CPC).
Prin legalitatea hotărârii se înţelege aplicarea corectă a normelor de drept
material şi procedural de către instanţa de judecată care a pronunţat hotărârea.
Hotărârea este legală dacă a fost adoptată în strictă conformitate cu normele de
drept material care reglementează raportul material litigios, iar în lipsa lor au fost
aplicate normele de drept ce reglementează raporturi similare (analogia legii) ori
principiile de drept şi sensul legislaţiei în vigoare (analogia dreptului), (art. 12
CPC). În hotărâre trebuie să fie indicate normele de drept material şi procedural de
care s-a călăuzit instanţa la judecarea pricinii. Legea procesuală specifică în art.
387 şi art. 432 alin. (2) CPC care sunt încălcările normelor de drept material ce
determină casarea hotărârii ca fiind ilegală. Astfel, se consideră că normele de
drept material sunt încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanţa
judecătorească:
a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată;
b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;
c)  a interpretat eronat legea;
d) a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului.
După cum s-a mai menţionat, încălcarea normelor de drept procesual care
duce la casarea hotărârii sunt prevăzute în art. 388 CPC şi art. 432 alin. (3) CPC.
Chiar dacă în aceste două articole enumerarea încălcărilor procesuale pe care
instanţa de judecată le poate invoca şi din oficiu pentru casarea hotărârii nu este
absolut identică, urmează să ne conducem de regula generală conform căreia se
consideră încălcări ale normelor procedurale „numai dacă ele au dus sau au putut
duce la soluţionarea eronată a pricinii” (art. 388 alin. (2) CPC).
Conform art. 386 alin. (1) lit. a), b), c) CPC, o hotărâre judecătorească este
întemeiată dacă:
a) circumstanţele importante pentru soluţionarea justă a pricinii sunt
constatate şi elucidate pe deplin;
b) circumstanţele pricinii sunt dovedite cu probe veridice şi suficiente;
c) concluziile instanţei expuse în hotărâre corespund circumstanţelor
pricinii.
Dacă între concluziile instanţei de judecată făcute în urma aprecierii
probelor şi circumstanţele de fapt ale acesteia nu există o legătură bazată pe legile
empirice şi logice ale cunoaşterii, atunci există pericolul formulării de soluţii
eronate şi, în consecinţă, soluţionarea greşită a pricinii.
O hotărâre neîntemeiată nu poate fi legală. Cu toate acestea, cele două
noţiuni diferă. Legalitatea se referă la aplicarea normelor juridice, iar temeinicia –
la elucidarea circumstanţelor şi aprecierea probelor.
Certă este hotărârea în care se indică un răspuns clar privind drepturile şi
obligaţiile părţilor. Hotărârea judecătorească trebuie să conţină o soluţie clară atât
pentru subiecţii raportului material litigios cât și pentru ceilalţi participanţi la
proces. O hotărâre judecătorească care nu este certă nu poate fi executată şi, deci,
caracterul obligatoriu al acesteia nu este realizabil.
Deplină este hotărârea care dă răspuns la toate pretenţiile înaintate în
acţiunea iniţială şi cea reconvenţională. Conform art. 240 alin. (3) CPC, instanţa
judecătorească adoptă hotărârea în limitele pretenţiilor înaintate de reclamant.
Dacă reclamantul şi-a susţinut pretenţiile formulate în cererea de chemare în
judecată sau ulterior în cereri suplimentare prin administrarea de probe, instanţa,
apreciind probele respective, va trebui să dea răspuns dacă admite sau nu
pretenţiile formulate. Dacă instanţa care a soluţionat litigiul nu a indicat suma
adjudecată, bunurile ce urmează a fi remise sau acţiunile pe care pârâtul trebuie să
le îndeplinească, hotărârea nu este completă şi instanţa va trebui să rectifice
această scăpare102.
Necondiţionată este hotărârea judecătorească care nu cuprinde condiţii, de
a căror apariţie sau stingere depinde executarea hotărârii. De exemplu, reclamantul
îşi va primi datoria dacă pârâtul, până la o anumită dată, îşi va vinde apartamentul
sau pârâtul va întoarce contravaloarea bunului procurat sau îl va schimba pe unul
de calitate corespunzătoare. Dacă vom avea astfel de hotărâri, vom fi în
imposibiltatea de a le executa, iar partea interesată riscă să nu-şi restabilească
niciodată drepturile sale. Caracterul necondiţional al hotărârilor judecătoreşti este
menit să asigure consolidarea ordinii de drept şi apărarea eficientă a drepturilor
încălcate şi contestate, precum şi a intereselor legitime. Cu toate acestea,
legiuitorul prevede ca excepţie, cu referire la hotărârile de adjudecare a bunurilor,
în care trebuie indicată şi contravaloarea bunului, în eventualitatea în care la
momentul executării hotărârii acesta nu mai există în natură (art. 246 CPC).

§4. Rectificarea hotărârii de către instanţa care a pronunţat-o

După semnarea hotărârii nici un judecător nu poate reveni asupra opiniei
sale (art. 238 alin.(5) CPC), iar după pronunţarea hotărârii, instanţa care a adoptat-
o nu este în drept să o anuleze sau să o modifice (art.249 alin.(1) CPC). Anularea
sau modificarea hotărârii este prerogativa instanţelor ierarhic superioare care sunt
sesizate în ordine de apel sau de recurs, dacă legea nu prevede altfel 103. Trebuie
remarcat, că principalele cerinţe cărora trebuie să le corespundă hotărârea
judecătorească – legalitatea şi temeinicia – formează obiectul controlului judiciar
înfăptuit de către instanţele ierarhic superioare. Celelalte cerinţe care se înaintează
faţă de hotărârea judecătorească – certitudinea, deplinătatea, necondiţionalitatea –
pot fi asigurate şi de către instanţa care a pronunţat hotărârea.
Instanţa de judecată care a pronunţat hotărârea poate rectifica hotărârea în
următoarele cazuri:
1. Emiterea hotărârii suplimentare (art. 250 CPC).
102
Ярков В. В. Гражданский процесс, 7-е издание. Москва: Волтерс Клувер, 2009, pag. 369-373.
103
Excepții: art.301 sau 308 CPC.
 2. Îndreptarea erorilor materiale şi de calcul evidente (art. 249 CPC).
3. Explicarea hotărârii (art. 251 CPC).

1. Emiterea hotărârii suplimentare se face pentru a-i da hotărârii iniţiale

caracterul deplinătăţii. Aceasta se admite în cazul în care instanţa:
a) nu s-a pronunţat asupra unei pretenţii în privinţa căreia participanţii la
proces au prezentat probe şi explicaţii. Dacă participanţii la proces şi-au onorat
obligaţiile referitoare la probaţiune, instanţa de judecată trebuie să dea apreciere
acestor probe, iar, ca rezultat, să formuleze soluţii cu privire la toate pretenţiile
susţinute şi probate în modul corespunzător. Dacă reclamantul a renunţat la
anumite pretenţii sau pârâtul a recunoscut o parte din ele, instanţa oricum trebuie
să se pronunţe în hotărârea sa asupra acestora. Chiar şi atunci când reclamantul a
formulat în cererea sa mai multe pretenţii adresate pârâtului, dar, ulterior, pe
parcursul examinării cauzei, nu dă explicaţii şi nu probează unele dintre pretenţiile
sale, instanţa trebuie să se pronunţe asupra respingerii acestora104;
b) soluţionând problema dreptului în litigiu, nu a indicat suma sau bunurile
adjudecate ori nu a stabilit acţiunile pe care trebuie să le întreprindă pârâul.
Pentru a facilita executarea hotărârii, instanţa care a soluţionat o cauză civilă în
fond, admiţând pretenţiile reclamantului, trebuie să indice clar ce bunuri i-au fost
adjudecate, care este suma ce urmează să o achite pârâtul reclamantului, care
acţiuni concrete trebuie să le exercite pârâtul. Dacă instanţa a admis această
scăpare, pronunţând o hotărâre incompletă, atunci completarea hotărârii ei este
prerogativa aceleiaşi instanţe de judecată;
c) nu a rezolvat problema repartizării între părţi a cheltuielilor de judecată
sau nu s-a pronunţat în privinţa cererilor martorilor, experţilor, specialiştilor sau
reprezentanţilor. Soluţionând litigiul în fond, instanţa trebuie să distribuie
cheltuielile de judecată. Instanţa  judecătorească obligă partea care a pierdut
procesul să achite părţii care a avut câştig de cauză toate cheltuielile de judecată.
Dacă acţiunea reclamantului a fost admisă parţial, acestuia i se compensează
Poalelungi M. ș.a. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediţia II. Chişinău: Tipografia centrală,
104

2013, pag.145.
cheltuielile de judecată proporţional părţii admise din pretenţii, iar pârâtului -
proporţional părţii respinse din pretenţiile reclamantului (art.94 alin.(1) CPC).
Întrucât cheltuielile de judecată constau din taxa de stat şi din cheltuieli de judecare
a pricinii, instanţa trebuie să se pronunţe cu privire la taxa de stat în hotărârea sa,
iar cu referire la celelalte cheltuieli de judecată doar dacă partea interesată a
solicitat-o. Astfel, instanţa judecătorească obligă partea care a pierdut procesul să
compenseze părţii care a avut câştig de cauză cheltuielile ei de asistenţă juridică, în
măsura în care acestea au fost reale, necesare şi rezonabile (art.96 CPC).
Dacă martorii, experţii, interpreţii, specialiştii şi reprezentanţii solicită plată
pentru exercitarea obligaţiilor lor, instanţa este obligată să dispună încasarea lor în
dispozitivul hotărârii (art.92, 93 CPC). Este regretabil că în art.250 alin.(1) lit.c)
CPC a fost omis interpretul ca subiect căruia de asemenea i se pot achita sumele
necesare pentru exercitrea obligaţiilor sale, dacă acesta nu face parte din personalul
instanţei judecătoreşti.
2. Îndreptarea erorilor materiale se reduce la corectarea greşelilor în scrierea
numelor, poziţiei procesuale a participanţilor la proces etc., iar cele de calcul
evidente nu trebuie să schimbe esenţa hotărârii (de exemplu, calcularea
salariului pentru absenţa forţată de la lucru este stabilită corect, iar suma salariilor
lunare este greşită). Important este ca erorile materiale şi de calcul vădit să nu
afecteze esenţa soluţiei pronunţate prin hotărârea judecătorească. Întrucât în multe
cauze civile există 2 documente judecătorești care constituie aceeași hotărâre
judecătorească: una simplă (parte introductivă și partea dispozitivă) și alta
completă (partea introductivă, parte descriptivă, motivare și dispozitiv), atenționăm
că aceste documente nu trebuie să conțină soluții diferite. Dacă dispozitivul unei
hotărâri este total diferit de partea motivantă a hotărârii judecătorești, atunci
această eroare, chiar fiind admisă fără rea-credință, nu poate fi corectată de către
aceeași instanță care emis-o.
O hotărâre judecătorească fără greşeli materiale sau de calcul evidente este
certă, nu produce confuzii în procesul executării şi nu creează disensiuni pentru cei
care urmează să-şi conformeze conduita prescrierilor acesteia.
3. Explicarea hotărârii se face atunci când nu este clar sensul, extinderea sau
aplicarea dispozitivului hotărârii ori când dispoziţiile din hotărâre sunt
contradictorii. Explicarea se face pentru ca hotărârea să fie certă şi necondiţionată.
Indexarea sumelor adjudecate (art.253 CPC) se face în ședință de judecată,
la cererea creditorului sau debitorului, în termenul executării silite. Însă această
prerogativă nu este rectificare, or, instanța nu a greșit nimic la emiterea hotărârii.
Mai mult decât atât, ea este dublată de art. 24 Cod de executare -  Calcularea
dobânzilor, penalităţilor și altor sume rezultate din întârzierea executării.
Corectarea erorilor tehnice din hotărâre şi emiterea unei hotărâri
suplimentare se poate face din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, iar
explicarea hotărârii la cererea participanţilor la proces sau a organului de executare
a hotărârii (art. 251 CPC, art. 22 alin. (1) lit. y) și art. 71 Cod de executare). În
toate cazurile problemele rectificării hotărârii judecătoreşti se examinează în
şedinţă de judecată, despre data, ora şi locul desfăşurării căreia sunt citați în modul
stabilit participanţii la proces. Neprezenţa acestora nu împiedică desfăşurarea
şedinţei şi examinarea problemelor respective.
În privinţa solicitării corectării greşelilor din hotărâre legea nu stabileşte un
termen în care instanţa ar putea fi sesizată, pe când explicarea hotărârii este
admisibilă, dacă aceasta nu a fost executată şi nu a expirat termenul de executare
silită, iar problema hotărârii suplimentare poate fi pusă în termenul executării silite
a hotărârii (art. 249, 250, 251 CPC).
Corectarea greşelilor din hotărâre şi explicarea acesteia, precum şi
respingerea cererii de emitere a hotărârii suplimentare se face prin adoptarea unor
încheieri susceptibile de recurs. Dacă se adoptă hotărâre suplimentară, aceasta se
anexează la dosar şi poate fi atacată în ordine generală.

§5. Puterea lucrului judecat

Hotărârea judecătorească este finalitatea spre care tind părţile în litigiu şi, în
mod firesc, acest act dispoziţional al judecăţii produce o serie de efecte juridice.
Doctrina procesual civilă este destul de controversată cu privire la efectele
hotărârilor judecătoreşti, iar din legislaţia națională ar trebui înlăturate pe cât este
posibil unele confuzii. Pentru a analiza care sunt efectele juridice ale hotărârilor
judecătoreşti în Republica Moldova, urmează să distingem câteva tipuri de hotărâri
judecătoreşti: hotărâri nedefinitive, hotărâri definitive şi hotărâri irevocabile.
Hotărârile nedefinitive sunt pronunțate de către judecătorii și sunt
susceptibile de apel.
Hotărârile judecătorești nedefinitive produc următoarele efecte juridice:
 Instanța se desesizează de examinarea cauzei civile (poate doar să-și rectifice
hotărârea în cazurile expres admise de lege: art. 249-251 CPC).
 După pronunţarea hotărârii, instanţa care a adoptat-o nu este în drept să o
anuleze sau să o modifice (excepții constituind art. 301, 308, 3435 CPC).
 Începe să curgă termenul de apel - 30 de zile de la pronunţarea dispozitivului
hotărârii (art. 236 alin. (5) lit.b), art. 362 alin. (1) CPC).
 Se execută imediat numai în cazurile prevăzute de art. 256 CPC.

Hotărârile definitive nu pot fi atacate cu apel. Efectele hotărârii judecătorești

definitive sunt:
Obligatativitatea (art. 120 Constituția Republicii Moldova și art. 16 CPC)
este obiectul unor dispute doctrinare aprinse, îndeosebi referitor la limitele
subiective ale obligativităţii hotărârilor judecătoreşti. În primul rând, caracterul
obligatoriu al hotărârii judecătoreşti se extinde asupra participanţilor la proces.
Aceştia trebuie să-şi conformeze conduita după cum autoritatea judecătorească s-a
expus în hotărâre: fie că se referă la recunoaşterea unui drept, la executarea unei
obligaţii ori de modificarea unui raport juridic. Evident, că o bună ordine de drept
exclude încălcarea drepturilor altor persoane prin hotărâri judecătoreşti, a căror
menire este să apere, şi nu să încalce drepturi, libertăţi şi interese legitime. Dar în
contextul realităţii noastre o ataare specificare în lege ne permite să afirmăm că
hotărârea judecătorească obligatorie, prin care se încalcă drepturile altor persoane
neatrase în proces nu va fi opozabilă faţă de acestea. Această gravă încălcare
procesuală este temei de casare din oficfu a hotărârii judecătorești și de trimitere la
rejudecare (art. 385 alin. (1) lit.d) și 445 alin. (1) lit. c1) CPC). Acești subiecti pot
solicita de sine stătător revizuirea hotărârii judecătorești irevocabile prin care le sunt
lezate drepturile (art. 447 lit. b) și art. 449 lit.c) CPC). Hotărârile judecătoreşti sunt
obligatorii, de asemenea, pentru toate autorităţile publice, asociaţiile obşteşti,
persoanele oficiale, organizaţiile şi persoanele fizice (art. 120 Constituţia
Republicii Moldova, art. 16 CPC). Aceasta înseamnă că respectivii subiecţi de
drept nu trebuie să întreprindă acte de natură să contravină hotărârii judecătoreşti,
ceea ce în esenţă constituie respect faţă de autoritatea judecătorească, totodată,
conformându-şi astfel activitatea cu hotărârea judecătorească. Altfel spus, să
execute hotărârea judecătorească dacă li se adresează şi să nu emită decizii
contrare hotărârii.
 Executorialitatea (art. 120 Constituția Republicii Moldova și art. 16, 255
CPC) semnifică posibilitatea de a pune în executare silită hotărârea pronunţată de
către instanţă dacă ea nu se execută benevol. Conform art. 255 CPC, hotărârea se
execută după ce devine definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată. Dar
caracterul executoriu al hotărârilor definitive nu este absolut din cauza caracterului
suspensiv al recursului împotriva deciziilor date în apel (art. 435 CPC). Acesta
suspendă executarea hotărârii în cazul strămutării de hotare, distrugerii de plantaţii
şi semănături, demolării de construcţii sau de orice bun imobil, în alte cazuri
prevăzute de lege. În pricinile patrimoniale instanţa învestită cu judecarea
recursului este în drept să dispună suspendarea executării hotărârii atacate
cu  recurs dacă  recurentul a depus cauţiune. În pricinile nepatrimoniale, executarea
hotărârii poate fi suspendată la cererea motivată a recurentului.
Art. 254 alin.(1) CPC prevede că  „Rămân definitive hotărârile judecătoreşti
emise în primă instanţă, supuse apelului, după examinarea pricinii în apel”. Însă
această formulare este destul de generală și impune anumite precizări. Astfel,
hotărârile judecătorești devin definitive:
 Prin neatacare, după expirarea termenului de apel – 30 zile de la pronunțarea
dispozitivului hotărârii;
  Ca efect al renunțării la apel înaintea expirării termenului prevăzut de lege
(art. 360 alin. (2) CPC);
 Ca efect al exercitării apelului împotriva hotărârii judecătoriei. Dacă curtea
de apel nu va da curs (art. 368 CPC) ori va restitui cererea de apel (art. 369 CPC),
atunci hotărârea judecătorească va deveni definitivă dacă se va menține încheierea
respectivă de către Curtea Supremă de Justiție. Dacă curtea de apel emite încheiere
de încetare a procedurii de apel ca urmare a retragerii apelului (art. 374 CPC)
atunci hotărârea devine definitivă de la pronunțarea acestei încheieri.
 Ca efect al soluționării fondului apelului împotriva hotărârii judecătoriei. În
acest caz contează ce decizie va pronunța instanță de apel. Dacă curtea de apel a
casat integral hotărârea primei instanţe şi a trimis pricina spre rejudecare în primă
instanţă ori dacă a casat hotărârea primei instanţe, dispunând încetarea procesului
ori scoaterea cererii de pe rol, atunci hotărârea judecătorească nu va produce nici
un fel de efecte, fiind desfiiințată. Dacă curtea de apel va menține, va modifica sau
va pronunța o nouă hotărâre atunci, efectele definitive se vor produce de la
pronunțare.
 Ca urmare a examinării și soluționării în fond de către curtea de apel a unor
categorii de cauze civile105, efectele definite survin de la pronunțare;

Hotărârile irevocabile nu pot fi atacate cu recurs. Hotărârile judecătorești

irevocabile sunt:
 Exclusive (art. 169 alin. (1) lit. b), art. 265 lit. b), art. 254 alin. (3) CPC).
Exclusivitatea determină imposibilitatea adresării repetate în judecată a aceloraşi
părţi, precum şi a succesorilor lor în drepturi cu aceleaşi pretenţii, în baza aceloraşi
temeiuri. În conformitate cu art. 169 alin. (1) lit. b) şi art. 265 lit. b) CPC, hotărârea
irevocabilă pronunţată într-un litigiu face imposibilă adresarea repetată în judecată

Belei E. ș.a. Drept procesual civil. Partea generală. Chișinău: editurile Lexon și Cartea Juridică, 2014,
105

pag.149.
cu aceeaşi acţiune. Important este ca instanţa de judecată să califice corect
acţiunile civile care au aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri.
 Prejudiciale (art. 123 alin. (2), art. 254 alin. (3) CPC). Atunci când
instanţele judecătoreşti dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor nu mai
poată fi pusă în discuţie. Prejudicialitatea face imposibilă o altă apreciere într-un
alt proces al faptelor şi raporturilor juridice care au fost deja stabilite prin hotărâre
judecătorească. Conform art. 123 alin.(2) şi art. 254 alin. (3) CPC, faptele stabilite
printr-o hotărâre irevocabilă nu se cer a fi dovedite din nou şi nici nu pot fi
contestate la judecarea altei pricini la care participă aceleaşi persoane.
Prejudicialitatea are limite subiective şi obiective. Cele subiective cer ca acest efect
juridic să se producă prin participarea la alt proces a aceloraşi persoane. Limitele
obiective se referă la examinarea în cadrul altui proces a aceloraşi fapte şi raporturi
juridice în privinţa cărora a fost emisă deja o hotărâre irevocabilă. Respectarea
prejudicialităţii contribuie la soluţionarea justă a pricinilor civile, exclude
posibilitatea pronunţării hotărârilor contradictorii, facilitează procesul probaţiei. În
contextul art. 69 alin. (2) CPC, hotărârea judecătorească nu va avea puterea
lucrului judecat în cadrul examinării acţiunii în regres, dacă partea interesată nu a
atras în proces intervenientul accesoriu.
 Neanulabile - nu mai pot fi invocate erori judiciare şi nu mai pot fi
utilizate căi de atac de reformare (securitatea raporturilor juridice impune ca
nici o parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile şi
obligatorii, doar cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă soluție a cauzei).
Conform art. 254 alin. (2) CPC rămân irevocabile hotărârile judecătoreşti:
a) emise în primă instanţă, după expirarea termenului de apel, dacă
participanţii interesaţi nu au exercitat calea de atac corespunzătoare;
b) emise de instanţa de apel, după expirarea termenului de recurs, dacă
participanţii interesaţi nu au exercitat calea de atac corespunzătoare;
c) emise de instanţa de recurs, după examinarea recursului.
Altfel spus, hotărârile judecătorești devin irevocable:
  prin neatacare după expirarea termenului de apel, dacă ne referim la
hotărârea judecătoriei sau prin renunțare la apel (art. 360 alin. (2) CPC);
 prin neatacare după expirarea termenului de recurs, dacă ne referim la
hotărârea sau decizia curții de apel;
 de la pronunțare de către Curtea Supremă de Justiție, indiferent de actul de
dispoziție care se pronunță: încheiere de încetare a procedurii în recurs ca urmare a
retragerii acestuia (art. 443 CPC), încheiere de inadmisibilitate a recursului (art.
440 CPC) sau decizie asupra fondului recursului (art. 445 alin. (3) CPC). Însă, dacă
Curtea Supremă de Justiței va casa decizia instanţei de apel şi hotărârea primei
instanţe, dispunând încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol sau va casa
decizia curții de apel,  trimițând pricina spre rejudecare în instanţa de apel ori va
casa și hotărârea judecătoriei trimițând pricina spre rejudecare în primă instanță,
atunci toate efectele hotărârii judeătorești se vor stinge, hotărârea fiind desfiiințată.
Conform art. 445 alin. (2) CPC „Hotărîrea sau decizia casată nu are nici o putere
legală”.
Aşadar, numai după ce va rămâne irevocabilă, hotărârea judecătorească va
ţine loc de adevăr, adică va obţine puterea lucrului judecat. Autoritatea lucrului
judecat este o garanţie a stabilităţii rezultatelor înfăptuirii justiţiei. În sens clasic,
semnificaţia puterii lucrului judecat reprezintă o regulă, potrivit căreia ceea ce s-a
decis printr-o hotărâre judecătorească exprimă adevărul şi de aceea judecata nu
poate fi reluată. În acest sens, o cerere nu poate fi examinată şi soluţionată decât o
singură dată, iar constatările făcute de către instanţa de judecată nu pot fi
contrazise printr-o altă hotărâre. Puterea lucrului judecat produce efecte pozitive,
care constau în posibilitatea părţilor de a executa, prin mijloace legale hotărârea
judecătorească și efecte negative care semnifică că o nouă judecată asupra aceleiaşi
pricini este împiedicată – res judecata. În acest ultim caz, doctrina consideră că
este vorba de autoritatea lucrului judecat106.
Leș I., Tratat de drept procesual civil. Volumul I. Principii și instituții generale. Judecata în fața primei
106

instanțe. București: Universul Juuridic, 2014, pag.924; Deleanu I. Tratat de procedură civilă, Volumul II.
București: Universul juridic, 2013, pag.70-118.
 Puterea lucrului judecat este consacrată ca o prezumţie legală absolută,
ce împiedică partea care a pierdut procesul să repună în discuţie dreptul recunoscut
prin acea hotărâre.
Caracterul absolut al puterii lucrului judecat este afectat prin:
- repunerea în termenul de apel pierdut (art. 362 alin. (2) CPC) și menținerea
acestei încheieri a curții de apel (art. 269 alin. (1) lit. b) și alin. (2) CPC);
- atacarea și casarea încheierii instanței de apel de a nu da curs cererii de apel
(art. 368 alin.(3) CPC) și a încheierii de restituire a apelului (inclusiv pentru
pierderea termenului) (art. 369 alin. (2) CPC);
- momentul începerii curgerii termenului de recurs – 2 luni de la data
comunicării hotărârii sau a deciziei integrale (art. 434 CPC), iar decizia integrală se
întocmeşte în termen de 15 zile de la pronunţarea dispozitivului deciziei (art. 389
alin. (4) CPC);
- casarea cu trimitere la rejudecare care nu se contestă cu nici o cale de atac (art.
429 CPC);
- revizuiri abuzive care în esență sunt apeluri camuflate. Temeiurile din art. 449
CPC fiind interpretare superficial și extensiv.
Efectele juridice pe care le produce o hotărâre judecătorească ca act final de
aplicare şi realizare a dreptului trebuie să asigure stabilitatea şi eficienţa realizării
acestuia. De aceea, consolidarea efectelor hotărârilor judecătoreşti prin excluderea
pericolelor procedurale va facilita şi va garanta apărarea efectivă a drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime în justiţie.

§6. Încheierile judecătorești ale instanţei de fond

Dispoziţiile primei instanţe prin care pricina civilă nu se soluţionează în fond se
emit sub formă de încheiere (art.269 alin.(1) CPC). Încheierile judecătoreşti pot fi
diferite după conţinut şi numeroase pe parcursul examinării unei cauze civile. Dar,
indiferent de conţinut, formă, ordine de emitere sau dreptul de contestare,
încheierile judecătoreşti rămân a fi un instrument procesual cu ajutorul căruia
instanţa soluţionează orice problemă procedurală care poate apărea pe parcursul
procesului. În CPC un prim criteriu de clasificare a încheierilor instanţei de fond
este complexitatea acestora, care determină procedura emiterii şi forma perfectării.
Astfel, în cazul soluţionării unor probleme simple, instanţa va emite o
încheiere fără a se retrage în camera de deliberare, conţinutul încheierii fiind
consemnat în procesul-verbal al şedinţei de judecată.
Încheierile care vizează probleme procesuale complexe se emit după
deliberare în scris sub forma unui act dispoziţional separat. Cuprinsul încheierii
separat emise de către instanţa de judecată este specificat în art. 270 alin. (1) CPC.
În funcţie de conţinutul încheierilor judecătoreşti, acestea pot fi grupate în
mai multe categorii:
 încheieri referitoare la bunul mers al procesului – începând cu încheierea
privind acceptarea cererii de chemare în judecată (art. 168 alin. (4) CPC), instanţa
de judecată poate emite un număr mare de încheieri care urmăresc un singur scop:
crearea condiţiilor optime pentru desfăşurarea procesului. De aceea, putem avea
încheieri privind pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare (art. 184 CPC),
asigurarea acţiunii (art. 177 CPC), conexarea sau separarea pretenţiilor înaintate
spre judecare (art. 187, art. 188 CPC), cu privire la intervenirea în proces a
coparticipanţilor sau intervenienţilor (art. 62, art. 63, art. 65, art. 67 CPC),
reclamarea probelor (art. 119 alin. (1) CPC), asigurarea probelor (art. 128 alin. (2)
CPC), desemnarea expertizei (art. 148 alin .(2) CPC), aplicarea amenzilor ca
sancţiuni procesuale (art. 163 CPC) etc;
 încheieri care constituie un impediment legal în desfăşurarea procesului –
acestei categorii i se atribuie încheierile privind refuzul de a primi cererea de
chemare în judecată (art. 169 alin. (2) CPC), restituirea cererii de chemare în
judecată (art. 170 alin. (2) CPC), încheierile prin care nu se dă curs cererii (art. 171
alin. (1) CPC), încheierile privind încetarea procesului (art. 266 CPC, cu excepţia
art. 265 lit. c) şi lit. d) CPC), scoaterea cererii de pe rol (art. 268 alin. (1) CPC),
suspendarea procesului (art. 263 alin. (1) CPC) etc. În unele situaţii, finalizarea
procesului prin astfel de încheieri nu este irevocabilă, căci există posibilitatea
reluării procesului în cazul în care au decăzut circumstanţele care au dus la
suspendarea acestuia sau de a adresa instanţei o nouă cerere de chemare în judecată
după înlăturarea circumstanţelor care au cauzat restituirea sau scoaterea de pe rol a
cererii de chemare în judecată.
Privitor la încheierea de a nu da curs cererii (art. 171 alin. (1) CPC),
doctrinarul rus M.C. Treuşnikov susţine că această încheiere judecătorească se
referă la categoria celor care facilitează desfăşurarea procesului 107. Nu putem
infirma această părere, atâta timp cât persoana care a depus cererea de chemare în
judecată a remediat neajunsurile în termenul oferit de instanţă. Dar, în situaţia în
care aceasta nu s-a întîmplat, fapt care a condiţionat restituirea cererii printr-o
încheiere, suntem de părerea că şi încheierea de a nu da curs cererii se referă la
categoria celor care împiedică justificat desfăşurarea procesului. În această ordine
de idei, restituirea cererii de chemare în judecată sau scoaterea acesteia de pe rol
prin încheieri, de asemenea, are ca scop general asigurarea bunei desfăşurări a
procesului prin neadmiterea ca acesta să înceapă sau să continue cu neajunsurile
prevăzute de lege, chiar dacă persoana interesată le poate corecta;
 încheieri de finalizare a procesului – spre deosebire de precedenta
categorie, se emit în temeiul manifestărilor de voinţă a părţilor, dacă instanţa
admite renunţarea reclamantului la acţiune sau confirmă tranzacţia părţilor (art.
265 lit. c) şi lit. d) CPC). În aceste două cazuri procesul se finalizează fără
pronunţarea unei hotărâri. Dacă litigiul ar fi soluţionat de instanţă, aceasta ar emite
o hotărâre, iar în cazul în care reclamantul sau părţile au decis să-i pună capăt prin
manifestările lor de voinţă, instanţa va emite o încheiere de încetare a procesului;
 încheieri privind realizarea hotărârii judecătoreşti, de exemplu:
încheierile privind explicarea hotărârii judecătoreşti (art. 251 CPC), corectarea
greşelilor din hotărâre (art. 249 CPC), care se pronunţă pentru a corecta scăpările
admise de instanţă fără a schimba esenţa soluţiei date prin hotărârea pronunţată.
La această categorie de încheieri, de asemenea, se atribuie şi încheierile emise de
instanţă care se referă la executarea hotărârii, de exemplu încheierea privind

107
Треушников М.К. Гражданский процесс. Москва: Городец, 2007, pag. 405.
schimbarea modului şi ordinii de executare (art. 71 Cod de execuatre, art. 252
CPC), indexarea sumelor adjudecate (art. 253 CPC), precum şi suspendării
procesului de executare (art. 79 Cod de executare);
 o categorie separată o constituie încheierile prin care instanţa
competentă admite sau respinge cererea de revizuire (art. 453 alin. (1) CPC) şi
încheierile privind anularea ordonanţei (art. 353 alin. (1) CPC). Esenţa acestor
încheieri se rezumă la faptul că însăşi instanţa care a pronunţat o hotărâre sau
ordonanţă poate decide casarea sau anularea acesteia.
Clasificarea încheierilor judecătoreşti se face şi în funcţie de posibilităţile de
contestare a acestora. Astfel, instanţele judecătoreşti pronunţă încheieri care sunt
susceptibile de recurs separat, încheieri care pot fi atacate odată cu fondul hotărârii
şi încheieri judecătoreşti care nu mai pot fi contestate pe nici o cale de atac:
- pentru ca o încheiere să fie susceptibilă de recurs separat de hotărâre
trebuie respectate una din cele 2 condiții prevăzute în art. 423 CPC, adică ori legea
prevede expres recursul împotriva încheierii, ori încheierea pronunţată face
imposibilă desfăşurarea de mai departe a procesului (de exemplu, pentru încheierea
judecătorească privind refuzul de a explica hotărârea nu este prevăzut recursul,
însă, în acest caz, desfășurarea procesului este periclitată, de aceea, șansa ca
această încheiere să fie verificată de către instanța ierarhic superioară este
legitimă);
- încheieri care se atacă odată cu fondul, sau care sînt susceptibile de atac
(cu apel) odată cu hotărârea. În acest context, putem menţiona toate celelalte
încheieri pronunţate de instanţa de judecată pe parcursul examinării pricinii civile,
dacă legea nu prevede pentru ele o cale separată de atac sau imposibilitatea atacării
lor. De exemplu, examinarea pricinii în şedinţă secretă (art. 23 alin. (5) CPC),
soluţionarea cererii de recuzare a judecătorului, expertului, specialistului,
interpretului, grefierului şi executorului judecătoresc (art. 53 alin. (5) CPC),
admiterea coparticipării obligatorii (art. 62 CPC), admiterea intervenţiei
principale (art. 65 CPC), respingerea întrebării puse martorului (art. 216 alin. (5)
CPC), examinarea probelor la faţa locului (art. 225 alin. (1) CPC) etc.
 Pentru mai multe categorii de încheieri judecătoreşti legiuitorul prevede
sintagma „nu se supun recursului”. Însă aceasta nu întotdeauna trebuie înţeleasă ad
litteram. În unele situaţii procesuale, încheierile care, conform legii nu se supun
recursului, totuşi se pot contesta odată cu fondul hotărârii, de exemplu, admiterea
sau respingerea coparticipării facultative (art. 63 alin. (2) CPC), efectuarea
expertizei (art. 148 alin. (2) CPC), soluţionarea cererii de recuzare a expertului
(art. 151 alin. (4) CPC), acceptarea cererii de chemare în judecată (art. 168 alin. (4)
CPC), amânarea procesului (art. 208 alin. (3) CPC) etc.
Exercitarea de către participanţii la proces a căii de atac prevăzute de lege
împotriva hotărârilor se extinde şi asupra încheierilor date în pricina respectivă,
chiar dacă s-au emis după pronunţarea hotărârii şi dacă atacarea încheierii nu se
menţionează în cererea de apel (art. 359 alin. (2) CPC).
După cum am afirmat deja, prevederea de a nu supune recursului încheierile
judecătoreşti nu înseamnă imposibilitatea atacării unora dintre ele odată cu fondul
hotărârii. Din acest considerent, credem mai oportună atribuirea într-o categorie
separată a încheierilor care nu se supun nici unei căi de atac, cum ar fi cele
privitor la soluţionarea conflictului de competenţă (art. 44 alin. (8) CPC), refuzul
de a primi cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti (art. 348 alin. (3) CPC),
anularea ordonanţei (art. 353 alin. (1) CPC). Efectele juridice ale încheierilor
judecătoreşti diferă în anumite privinţe de cea a hotărârilor judecătoreşti. Astfel,
încheierile care se atacă odată cu fondul devin definitive concomitent cu hotărârea
judecătorească respectivă. Încheierile care se atacă cu recurs separat sunt definitive
de la pronunțare indiferent de momentul când hotărârea judecătorească produce
efecte juridice. Cele care nu se supun nici unei căi de atac sunt imediat irevocabile.
Încheierile referitoare la bunul mers al procesului, de regulă, nu sunt
exclusive, întrucât instanţa poate reveni asupra lor pe parcursul procesului.
Excepţia se referă la caracterul exclusiv al încheierii privind acceptarea cererii de
chemare în judecată (art. 168 alin. (4) CPC) datorită existenţei căreia se restituie
sau se scoate de pe rol o altă cerere depusă la aceeaşi sau la altă instanţă de
judecată între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri (art.
170 alin. (1) lit. g) şi art. 267 alin. (1) lit. d) CPC).
Încheierile privind refuzul primirii cererii de chemare în judecată, precum şi
cele referitoare la încetarea procesului exclud adresarea repetată în judecată a
aceluiaşi reclamant către acelaşi pârât, cu aceleaşi pretenţii, în baza aceloraşi
temeiuri (art. 169 alin. (3) şi art. 266 alin. (2) CPC). Din această cauză respectivele
încheieri produc efectul exclusivităţii similar hotărârilor judecătoreşti.
Încheierile judecătoreşti nu produc efectul prejudicialităţii, întrucât prin
emiterea lor instanţa de judecată nu a examinat elemente de fond ale cauzelor
civile, de aceea art. 123 CPC se referă doar la hotărâri şi sentinţe judecătoreşti.
Atunci când rămân definitive, încheierile judecătoreşti devin executorii, cu
excepţiile când executarea lor este imediată, ca în cazul asigurării acţiunii (art. 178
CPC). Conform art. 16 CPC, încheierile, asemenea altor acte de dispoziţie ale
instanţei de judecată, sunt obligatorii şi se execută pe întreg teritoriul Republicii
Moldova.

CAPITOLUL V
PROCEDURA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV

Alexandru MUNTEANU,
doctor în drept, conferenţiar universitar
§1. Noţiunea şi esenţa procedurii contenciosului administrativ
§2. Particularităţile de examinare a cauzelor în ordinea procedurii
contenciosului administrativ

§1. Noţiunea şi esenţa procedurii contenciosului administrativ

În conformitate cu art. 53 din Constituţia Republicii Moldova, persoana
vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ
sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină
recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. În baza
acestei norme constituţionale, a fost adoptată Legea contenciosului
administrativ108, care în art. 1 alin. (1) defineşte contenciosul administrativ ca
instituţie juridică, care are drept scop contracararea abuzurilor şi exceselor de
putere ale autorităţilor publice, apărarea drepturilor persoanei în spiritul legii,
ordonarea activităţii autorităţilor publice, asigurarea ordinii de drept.
Apreciind importanţa instituţiei contenciosului administrativ, Curtea
Constituţională, în una din hotărârile sale, a indicat: „Funcţionarea oricărei
societăţi democratice presupune în permanenţă ca premisă esenţială în realizarea
statului de drept necesitatea creării unui sistem instituţionalizat de control capabil
să „ cenzureze” activitatea autorităţilor publice la orice nivel, astfel încât puterea
deţinută să nu devină o prerogativă la discreţia celor ce o exercită”109.
Astfel, contenciosul administrativ urmăreşte concomitent două sarcini:
1) sarcina cu caracter public de asigurare a exercitării controlului din partea
puterii judecătoreşti asupra activităţii puterii executive, ce rezultă din principiul
separaţiei şi colaborării puterilor stabilit de art. 6 din Constituţie;
2) sarcina cu caracter privat de apărare judiciară a drepturilor şi intereselor
legitime ale persoanelor împotriva abuzurilor comise de autorităţile publice, ce
rezultă din principiul general al accesului liber la justiţie stabilit de art. 20 din
Constituţie. În această privinţă, art. 1 alin. (2) al Legii contenciosului administrativ

108
Legea contenciosului administrativ, nr. 793 din 10.02.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 03.10.2006, ediţie specială.
109
Hotărârea Curţii Constituţionale nr.18 din 11.12.2012 pentru controlul constituţionalităţii unor
prevederi din Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000. În: Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 11.01.2013, nr. 6-9.
prevede că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său,
recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau
prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de
contencios administrativ competente pentru a obţine anularea actului,
recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
În cadrul procedurii contenciosului administrativ instanţele judecătoreşti nu
examinează un litigiu de drept privat, ci un litigiu de contencios administrativ,
definit legal ca un litigiu generat fie de un act administrativ, fie de nesoluţionarea
în termenul legal a unei cereri privind recunoaşterea unui drept recunoscut de
lege, în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică sau un funcţionar
al acestei autorităţi. Respectiv, subiectul obligatoriu al raportului material-litigios
este o autoritate publică sau un funcţionar al acestei autorităţi care în relaţiile cu
partea adversă (reclamantul) nu se află pe poziţii de egalitate. Această
particularitate a raportului material-litigios determină defavorizarea reclamantului,
astfel încât examinarea acestei categorii de cauze conform regulilor generale ale
procedurii în acţiuni civile nu ar duce la apărarea eficientă a drepturilor acestuia.
Specificul raportului material-litigios, precum şi sarcinile private şi publice
ale instanţei de judecată au determinat necesitatea stabilirii unor reguli specifice de
examinare a acestor categorii de cauze în cadrul unui fel separat de procedură –
procedura contenciosului administrativ. Codul de procedură civilă dedică
procedurii contenciosului administrativ Capitolul XXII, compus din doar două
articole (art. 277-288), care, în esenţă, sunt norme de blanchetă şi fac trimitere la
Legea contenciosului administrativ. Astfel, normele specifice privind procedura de
examinare a cauzelor în ordinea procedurii contenciosului administrativ sunt
stabilite în Legea contenciosului administrativ110.
Spre deosebire de alte state, în Republica Moldova nu avem instanţe
specializate în soluţionarea litigiilor de contencios administrativ. Deşi Legea
110
Aceasta, însă, nu înseamnă că prevederile Legii contenciosului administrativ prevalează în toate
cazurile faţă de normele Codului de procedură civilă. Astfel, cum a fost stabilit în practica judiciară în
cadrul numeroaselor situaţii în perioada 2003-2013, în general, se aplică regula priorităţii normei adoptate
(modificate) ulterior. A se vedea, de exemplu, Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie nr. 24 privind
punerea în aplicare a prevederilor Legii nr.155 din 05.07.2012 pentru modificarea şi completarea Codului
de procedură civilă al Republicii Moldova. http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=41
contenciosului administrativ operează cu termenul „instanţa de contencios
administrativ”, aceasta, de fapt, înseamnă judecătorii desemnaţi din judecătorii,
colegiile sau completele de contencios administrativ ale curţilor de apel, precum şi
Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de
Justiţie.
Similar procedurii în acţiuni civile, în cadrul procedurii contenciosului
administrativ suntem în prezenţa unui litigiu de drept, există două părţi cu interese
contrare denumite reclamant şi pârât, reclamantul înaintează împotriva pârâtului o
pretenţie care urmează a fi examinată de instanţă de judecată. Aceasta permite
atribuirea procedurii contenciosului administrativ la categoria procedurilor
litigioase (contencioase) din care mai face parte procedura în acţiuni civile.
În acelaşi timp, procedura contenciosului administrativ urmează a fi
delimitată de procedura în acţiuni civile. În această privinţă, nu se aplică doar
criteriul statutului juridic al pârâtului – nu orice litigiu de drept în care pârâtul este
o autoritate publică se examinează în ordinea procedurii contenciosului
administrativ. Pentru aceasta este necesar să fie întrunit şi cel de-al doilea criteriu –
existenţa unui obiect specific de contestare.
Obiect al acţiunii în procedura contenciosului administrativ îl constituie:
1) Actul administrativ;
2) Contractul administrativ;
3) Nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.
Drept pretenţie accesorie reclamantul poate solicita şi repararea prejudiciului
cauzat. Pretenţia separată privind repararea prejudiciului cauzat printr-un act
administrativ anulat deja se examinează în ordinea procedurii în acţiuni civile.
Actul administrativ reprezintă o manifestare juridică unilaterală de voinţă, cu
caracter normativ sau individual, din partea unei autorităţi publice în vederea
organizării executării sau executării în concret a legii (art. 2 Legea contenciosului
administrativ). Actul administrativ poate avea denumiri diferite (decizie,
dispoziţie, hotărâre, aviz, prescripţie, etc.), fiind important ca acesta să producă
nemijlocit efecte juridice pentru persoana vizată, ducând la apariţia, modificarea
sau stingerea drepturilor şi/sau obligaţiilor acesteia.
Răspunsul unei autorităţi publice care cuprinde punctul de vedere cu privire la
interpretarea unei legi sau a unui act administrativ normativ nu poate fi considerat
drept un act administrativ, deoarece răspunsul în cauză nu produce nici un efect
juridic faţă de persoana care l-a solicitat111.
Actele pregătitoare sau operaţiunile administrative şi tehnico-materiale care
au stat la baza emiterii actului administrativ contestat nu pot constitui de sine
stătător obiect al acţiunii în contenciosul administrativ, deoarece nu produc efecte
juridice prin ele însele112. Dat fiind faptul că, în lipsa actului pregătitor sau
exercitării unor operaţiuni tehnico-materiale, actul administrativ nu poate fi adoptat
sau emis, iar dacă ar fi emis sau adoptat, nu ar produce efecte juridice, instanţa de

111
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 10 din 30.10.2009 cu privire la practica aplicării de
către instanţele de contencios administrativ a unor prevederi ale Legii contenciosului administrativ.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=179.
112
În acest context, prezintă interes explicaţiile date de Curtea Supremă de Justiţie referitor la
posibilitatea atacării certificatelor de urbanism: „(…) atunci când certificatul de urbanism are doar
caracterul unui aviz (opinie, părere), acesta nu întruneşte condiţiile unui act administrativ, deoarece îi
lipseşte o trăsătură caracteristică a actului administrativ, respectiv, caracterul executoriu. În acest
context, certificatul de urbanism nu creează nici un drept subiectiv şi nici o obligaţie, întrucât dreptul de
a construi este oferit particularului doar prin autorizaţia de construire care are faţă de certificatul de
urbanism un caracter executoriu, iar obligaţiile de urbanism sunt create prin regulamentele şi planurile
de urbanism. Astfel, legalitatea certificatului de urbanism, care poartă caracterul unui aviz, nu poate fi
atacată în contencios administrativ pe calea unei acţiuni directe, legalitatea lui putând fi analizată de
către instanţa de contencios administrativ numai în cadrul unei acţiuni a legalităţii autorizaţiei de
construire. Însă, certificatul de urbanism, ca act administrativ creator de drepturi, face obiectul unei
acţiuni în instanţa de contencios administrativ în următoarele cazuri. Certificatul de urbanism de
informare, care permite şi urmăreşte obţinerea unei informaţii asupra situaţiei terenului din punct de
vedere al regimului economic, economic şi tehnic, acesta face obiectul unei proceduri de emitere,
autoritatea administraţiei publice având obligaţia să îl emită. Astfel, certificatul de urbanism de
informare este un act contestabil în faţa instanţelor judecătoreşti, deoarece, în raport cu datele
comunicate, solicitantul poate decide cumpărarea sau nu a unui imobil. Certificatul de urbanism, prin
care cererea de eliberare poartă un caracter asupra oportunităţii unei operaţiuni administrativ-
urbanistice, situaţie în care certificatul de urbanism oferă aceleaşi date privind regimul juridic,
economic şi tehnic al imobilului, dar arată în mod direct sau indirect dacă terenul în cauză poate fi
utilizat pentru realizarea operaţiunii preconizate şi menţionează cerinţele care trebuie îndeplinite în
acest sens, tot va fi considerat un act administrativ supus controlului de legalitate. De asemenea, în
privinţa certificatului de urbanism de executare (modificare), prin care se solicită o modificare de la
prevederile documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona respectivă sau dacă condiţiile specifice
ale amplasamentului o impun, autoritatea administraţiei publice locale, având dreptul, prin certificatul
de urbanism, să respingă cererea sau să o admită, prin solicitarea unui plan urbanistic zonal, acest
certificat de urbanism fiind unul creator de drepturi, poate face obiectul acţiunii în contencios
administrativ.” A se vedea Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie nr. 49 cu privire la obligarea
autorităţilor administraţiei publice locale de a elibera certificatul de urbanism şi autorizaţia de construire.
http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=74
contencios administrativ, în temeiul art. 25 alin. (2) din Lege, verificând legalitatea
actului, este în drept, din oficiu sau la cerere, să se pronunţe şi asupra legalităţii
acestor acte sau operaţiuni (de exemplu, instanţa din oficiu este în drept să verifice
legalitatea avizelor, care au stat la baza emiterii actului administrativ, cvorumul
prevăzut de lege, dacă actul este semnat de către conducătorul organului colegial,
iar în cazurile prevăzute de lege - contrasemnat, etc.)113.
Contractul administrativ este definit drept contract încheiat de autoritatea
publică, în virtutea prerogativelor de putere publică, având ca obiect administrarea
şi folosirea bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public,
prestarea de servicii publice, activitatea funcţionarilor publici care reiese din
relaţiile de muncă reglementate de statutul juridic al acestora (art. 2 al Legii
contenciosului administrativ).
Nu orice contract încheiat de autoritatea publică reprezintă un contract
administrativ. Organele autorităţilor publice pot încheia atât contracte
administrative propriu-zise, care pot fi contestate în ordinea procedurii
contenciosului administrativ, cât şi contractele civile, litigiile în privinţa cărora
fiind examinate în ordinea procedurii în acţiuni civile. În acest context, Plenul
Curţii Supreme de Justiţie a explicat următoarele: „Din categoria contractelor
administrative fac parte contractele de concesiune, reglementate prin Legea cu
privire la concesiuni, contractele de achiziţii publice, reglementate prin Legea
privind achiziţiile publice, contractele de prestare a serviciilor publice de
gospodărire comunală, cum ar fi: de alimentare cu apă potabilă şi menajeră, de
furnizare a energiei termice şi electrice, de canalizare şi epurare a apelor uzate şi
pluviale, de salubrizare, de administrare a fondului locativ public, de administrare
a domeniului public, reglementate prin Legea serviciilor publice de gospodărie
comunală, alte contracte de prestări servicii de interes public sau de executare a
lucrărilor de interes public naţional sau local”114.

113
A se vedea Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 10 din 30.10.2009 cu privire la practica
aplicării de către instanţele de contencios administrativ a unor prevederi ale Legii contenciosului
administrativ. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=179.
114
Ibidem.
 Contractele prin care autorităţile publice dispun de bunurile din domeniul
privat al acestora nu sunt contracte administrative şi nu constituie obiect al acţiunii
în contencios administrativ. În practica judiciară este acceptată poziţia, potrivit
căreia, contractele de vânzare-cumpărare a bunurilor din domeniul public al
statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale constituie contracte
administrative, dacă, până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu a
fost schimbat regimul juridic al bunului respectiv, cu trecerea lui din domeniul
public în domeniul privat, în condiţiile Legii privind administrarea şi deetatizarea
proprietăţii publice şi ale legislaţiei privind proprietatea publică115.
Prin art. 2 al Legii contenciosului administrativ, contractelor administrative
sunt asimilate şi contractele încheiate între autorităţile publice şi funcţionarii
publici. Prin urmare, acţiunile funcţionarilor publici, funcţionarilor publici cu statut
special din serviciile diplomatice, din serviciul vamal, din organele apărării
securităţii naţionale şi ordinii publice şi alte organe, cu privire la numirea,
transferarea, detaşarea, suspendarea sau eliberarea din funcţie, inclusiv aplicarea
sancţiunilor disciplinare se examinează în ordinea procedurii contenciosului
administrativ116.
Totodată, sunt exceptate de la controlul de legalitate, în ordinea procedurii
contenciosului administrativ, actele administrative de numire sau eliberare din
funcţie, de aplicare a sancţiunilor disciplinare în privinţa:
- personalului încadrat, pe baza încrederii personale, în cabinetul persoanelor
ce exercită funcţii de demnitate publică117;

115
Ibidem
116
Plenul Curţii Supreme de Justiţie a explicat: „Salariaţii litigiilor individuale de muncă ce rezultă din
domeniul public pot fi clasificaţi în trei categorii: a) funcţionarii publici; b) salariaţii care nu au calitate
de funcţionari publici, dar care prestează muncă în domeniul public; c) persoanele alese. Prin urmare,
din categoriile menţionate, doar funcţionarii publici constituie parte a litigiilor individuale de muncă
care urmează a fi examinate în cadrul procedurii de contencios administrativ”. A se vedea Hotărârea
Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 9 din 22.12.2014 privind practica judiciară a examinării litigiilor
care apar în cadrul încheierii, modificării şi încetării contractului individual de muncă.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=199
117
Pot fi asistaţi de un cabinet propriu Preşedintele şi vicepreşedintele Parlamentului, preşedinţii
fracţiunilor parlamentare, Preşedintele Republicii Moldova, Prim-ministrul, prim-viceprim-ministrui,
viceprim-miniştri, miniştrii şi directorii generali ai autorităţilor publice.
 - personalului din autorităţile publice care desfăşoară activităţi auxiliare de
secretariat, protocol şi administrativ (pază, întreţinere-reparaţii, gospodărire şi
deservire), de administrare a sistemelor informaţionale, inclusiv de introducere şi
prelucrare a informaţiei, ce asigură funcţionarea autorităţii publice;
- altor categorii de personal, care nu desfăşoară activităţi ce implică
exercitarea prerogativelor de putere publică118.
Nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri reprezintă refuzul de a primi o
cerere sau faptul de a nu răspunde petiţionarului în termen de 30 de zile de la data
înregistrării cererii de către o autoritate publică, în cazul în care legea nu dispune
altfel (de exemplu, refuzul de a elibera un certificat, o adeverinţă, refuzul de a
furniza o informaţie sau de a asigura accesul liber la registrele publice, etc.).
Legea contenciosului administrativ defineşte drept autoritate publică orice
structură organizatorică sau organ, instituite prin lege sau printr-un act
administrativ normativ, care acţionează în regim de putere publică în scopul
realizării unui interes public.
Din categoria autorităţilor publice fac parte:
- Parlamentul Republicii Moldova;
- Preşedintele Republicii Moldova;
- Guvernul;
- organele administraţiei publice centrale (ministerele, agenţiile, birourile,
inspectoratele, Curtea de Conturi, Comisia Naţională a Pieţei Financiare, Comisia
Electorală Centrală, Banca Naţională a Moldovei, etc.);
- autorităţile administraţiei publice locale, care sunt constituite şi activează pe
teritoriul satului/comunei, oraşului/municipiului, raionului, municipiului Chişinău,
unităţii teritoriale cu statut juridic special (primarul, consiliul local, consiliul
raional, preşedintele raionului, etc.);
- autoritatea judecătorească, care include toate instanţele judecătoreşti,
Consiliul Superior al Magistraturii şi Procuratura.

118
A se vedea Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 10 din 30.10.2009 cu privire la practica
aplicării de către instanţele de contencios administrativ a unor prevederi ale Legii contenciosului
administrativ. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=179.
 După cum va fi expus mai jos, definiţia largă a noţiunii de „autoritate publică”
dată de Legea contenciosului administrativ nu înseamnă că toate categoriile de acte
emise de autorităţile publice pot fi contestate în judecată.
Potrivit Legii contenciosului administrativ, sunt asimilate autorităţilor publice
persoanele de drept privat care exercită atribuţii de putere publică sau utilizează
domeniul public, fiind împuternicite prin lege să presteze un serviciu de interes
public, inclusiv persoanele care prestează servicii notariale. Nici Legea, nici
practica judiciară nu oferă o listă exhaustivă de persoane de drept privat asimilate
autorităţilor publice, ceea ce uneori creează dificultăţi la delimitarea procedurii
contenciosului administrativ de procedura în acţiuni civile.
Actele exceptate de la controlul judecătoresc. Conform art. 4 al Legii
contenciosului administrativ, nu pot fi atacate în instanţele de contencios
administrativ119:
- actele exclusiv politice ale Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova
şi Guvernului, precum şi actele administrative cu caracter individual, emise de
Parlament, de Preşedintele Republicii Moldova şi de Guvern în exerciţiul
atribuţiilor prevăzute expres de normele constituţionale sau legislative, ce ţin de
alegerea, numirea şi destituirea din funcţiile publice cu responsabilităţi de protecţie
a intereselor generale ale statului sau ale instituţiilor publice a persoanelor oficiale
de stat, exponente ale unui interes politic sau public deosebit, conform listei
prezentate în anexă, parte integrantă a prezentei legi120;
- actele administrative cu caracter diplomatic referitoare la politica externă a
Republicii Moldova;

119
Curtea Constituţională a constatat că exceptarea în totalitate de la controlul judecătoresc, prin norma
art. 4 lit. e) din Legea contenciosului administrativ, a actelor administrative referitoare la securitatea
naţională a Republicii Moldova, la exercitarea regimului stării excepţionale, la măsurile de urgenţă
luate de autorităţile publice în vederea combaterii calamităţilor naturale, incendiilor, epidemiilor,
epizootiilor şi altor fenomene de aceeaşi natură constituie o restrângere nejustificată impusă de legiuitor,
care aduce atingere principiului accesului liber la justiţie, consfinţit de articolul 20 din Constituţie. A se
vedea Hotărârea Curţii Constituţionale nr.5 din 11.02.2014 pentru controlul constituţionalităţii
prevederilor articolului 4 lit. e) din Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 06.05.2014, nr. 104-109.
120
Belei E. ș.a. Drept procesual civil. Partea generală. Chișinău: editurile Lexon și Cartea Juridică, 2014.
pag. 135-138.
 - legile, decretele Preşedintelui Republicii Moldova cu caracter normativ,
ordonanţele şi hotărârile Guvernului cu caracter normativ, tratatele internaţionale
la care Republica Moldova este parte, care sunt supuse controlului de
constituţionalitate;
- actele de comandament cu caracter militar (acte referitoare la problemele
strict militare ale activităţii din cadrul forţelor armate);
- actele administrativ-jurisdicţionale de sancţionare contravenţională şi alte
acte administrative pentru a căror desfiinţare sau modificare legea prevede o altă
procedură judiciară121;
- actele de gestiune emise de autoritatea publică în calitate de persoană
juridică, în legătură cu administrarea şi folosirea bunurilor ce aparţin domeniului
său privat;
- actele administrative emise pentru executarea hotărârilor judecătoreşti
irevocabile.
De asemenea, nu sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ
acţiunile privind contestarea încheierilor şi actelor executorului judecătoresc legate
de executarea hotărârilor cu caracter civil, acestea fiind examinate în ordinea
procedurii stabilite de cartea I, titlul IV din Codul de executare.

§2. Particularităţile de examinare a cauzelor în ordinea procedurii

contenciosului administrativ

121
Plenul Curţii Supreme de Justiţie a explicat următoarele: Refuzul procurorului de a emite un act
administrativ în sensul Legii sau tăcerea organului procuraturii la petiţia persoanei pot fi contestate în
instanţă de contencios administrativ. Acţiunile privind obligarea procurorului de a porni un proces
penal, privind anularea ordonanţei de clasare a procesului, privind contestarea altor acte procesuale
dintr-un proces penal nu sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ, deoarece actele emise
de procuror, în acest caz, poartă caracterul unor acte de procedură şi pot fi contestate în ordinea
prevăzută de legislaţia procesuală penală. Activitatea instanţelor de judecată de exercitare a justiţiei nu
poate fi controlată pe calea contenciosului administrativ, dat fiind faptul că ele săvârşesc doar acte de
procedură care sunt supuse controlului ierarhic superior. Însă, în cazul în care instanţa refuză să
elibereze unei persoane copiile unor hotărâri judecătoreşti, o informaţie cu privire la numărul de dosare
examinate sau de hotărâri anulate sau altă informaţie de interes public sau cu caracter personal,
persoana respectivă poate contesta aceste acţiuni (inacţiuni) în instanţă de contencios administrativ. A se
vedea Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 10 din 30.10.2009 cu privire la practica aplicării
de către instanţele de contencios administrativ a unor prevederi ale Legii contenciosului administrativ.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=179.
 La examinarea cauzelor în ordinea procedurii contenciosului administrativ se
aplică regulile generale ale procedurii în acţiuni civile, cu anumite excepţii, după
cum urmează.
Subiecţii cu drept de sesizare a instanţei de contencios administrativ.
Conform art. 5 al Legii contenciosului administrativ, subiecţii cu drept de sesizare
în contenciosul administrativ sunt:
- persoana, inclusiv funcţionarul public, militarul, persoana cu statut militar,
care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, de către o
autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul
legal a unei cereri;
- Guvernul, Cancelaria de Stat, oficiul teritorial al Cancelariei de Stat,
preşedintele raionului şi primarul, în condiţiile Legii nr. 436 din 28.12.2006
privind administraţia publică locală122;
- procurorul, în conformitate cu art. 71 CPC123;
- avocatul parlamentar, care, la sesizarea persoanei vătămate într-un drept al
său, atacă actele administrative, în condiţiile Legii nr. 52 din 03.04.2014 cu privire
la Avocatul Poporului (Ombudsmanul)124;
- Comisia Naţională de Integritate – în condiţiile Legii nr. 180 din 19.12.2011
cu privire la Comisia Naţională de Integritate125;
- instanţele judecătoreşti, în cazul ridicării excepţiei de ilegalitate126;
- alte persoane, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

122
Art. 20, 25, 48, 66 din Legea privind administraţia publică locală. Nr. 436 din 28.12.2006. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 09.03.2007, nr. 32-35.
123
Potrivit art.19 din Legea nr. 294 din 25.12.2008 cu privire la Procuratură, dacă procurorul a depistat că
actul administrativ încalcă drepturile şi libertăţile cetăţeanului, acesta este în drept să-l conteste cu recurs,
iar în caz de respingere sau de neexaminare a recursului, procurorul este în drept să conteste actul
administrativ în instanţă de contencios administrativ.
124
Art. 18-25 din Legea cu privire la Avocatul Poporului (Ombudsmanul). Nr. 52 din 03.04.2014. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 09.05.2014, nr. 110-114.
125
Art. 4 din Regulamentul Comisiei Naţionale de Integritate, aprobat prin Legea cu privire la Comisia
Naţională de Integritate. Nr. 180 din 19.12.2011. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
06.01.2012, nr. 1-6.
126
Conform art. 13 din Legea contenciosului administrativ, legalitatea unui act administrativ cu caracter
normativ, emis de o autoritate publică, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces într-o cauză de
drept comun, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În cazul în care instanţa
constată că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului în fond, ea sesizează, prin încheiere
motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza.
 Cererea prealabilă. Conform regulii generale stabilite de art. 14 al Legii
contenciosului administrativ, reclamanţii trebuie să respecte procedura prealabilă
de soluţionare a cauzei pe cale extrajudiciară, prin înaintarea unei cereri prealabile.
Potrivit normei menţionate, persoana care se consideră vătămată într-un drept al
său, recunoscut de lege, printr-un act administrativ va solicita, printr-o cerere
prealabilă, autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data
comunicării actului127, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, în cazul în care
legea nu dispune altfel. În cazul în care organul emitent are un organ ierarhic
superior, cererea prealabilă poate fi adresată, la alegerea petiţionarului, fie
organului emitent, fie organului ierarhic superior, dacă legislaţia nu prevede
altfel.
În cazul în care persoana nu este mulţumită de răspunsul primit la cererea
prealabilă sau nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut de lege, aceasta este
în drept să sesizeze instanţa de contencios administrativ.
În unele situaţii legea prevede posibilitatea sesizării directe a instanţei de
contencios administrativ, fără depunerea unei cereri prealabile128, de exemplu:
- dacă persoana se consideră vătămată într-un drept al său prin nesoluţionarea
în termen legal a unei cereri (art. 16 alin. (2) din Legea contenciosului
administrativ);
- oficiul teritorial al Cancelariei de Stat poate sesiza direct instanţa de
contencios administrativ, dacă demonstrează că actul administrativ este de natură
să producă pagube iminente (art. 69 din Legea nr. 436 din 28.12.2006 privind
administraţia publică locală);
- autoritatea administraţiei publice locale este în drept să atace decizia
subiectului controlului de oportunitate în instanţa de contencios administrativ (art.
70 din Legea nr. 436 din 28.12.2006 privind administraţia publică locală);

127
Termenul dat nu se extinde asupra actelor administrative cu caracter normativ.
128
Avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 4ac-7/14 din 14.04.2014 cu privire la
modul de aplicare a legii în cazurile nerespectării procedurii prealabile în litigiile de contencios
administrative. http://jurisprudenta.csj.md/search_avize_csj.php?id=19; Recomandarea Curţii Supreme de
Justiţie nr. 25 privind calitatea pârâtului în litigiile despre dreptul la pensie.
http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=43
 - persoana care se consideră lezată într-un drept sau interes legitim de către
furnizorul de informaţii poate ataca acţiunile acestuia atât pe cale extrajudiciară,
cât şi direct în instanţa de contencios administrativ competentă (art. 21 din Legea
nr. 982 din 11.05.2000 privind accesul la informaţie129);
- sesizarea directă a instanţei de către persoana care s-a adresat oficiului
teritorial al Cancelariei de Stat cu o cerere de efectuare a controlului de legalitate,
dacă această cerere a fost respinsă de oficiul teritorial (art. 67 din Legea nr. 436 din
28.12.2006 privind administraţia publică locală);
- contestarea actelor administrative cu privire la numirea, transferarea,
detaşarea, suspendarea sau eliberarea din funcţie a funcţionarilor publici130.
Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti. Cu referire la
competenţa jurisdicţională materială se aplică prevederile Codului de procedură
civilă, în redacţia Legii nr. 155 din 05.07.2012. Adică, judecătoriile examinează şi
soluţionează în fond toate pricinile civile, dacă legea nu prevede altfel.
În ceea ce priveşte competenţa jurisdicţională teritorială, art. 11 al Legii
contenciosului administrativ oferă reclamantului posibilitatea de a depune cererea
de chemare în judecată în instanţa de la domiciliul său, fie în instanţa de la sediul
pârâtului (competenţa teritorială alternativă). Curtea Supremă de Justiție a
explicat că prevederile art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 793 din
10 februarie 2000, urmează a fi înțelese ca instituind competența jurisdicțională
teritorială de alternativă atât pentru reclamanți – persoane fizice, cât și pentru
reclamanți – entități juridice131
 De asemenea, Legea contenciosului administrativ prevede obligativitatea
separării pretenţiilor accesorii. Astfel, conform art. 12 alin. (2) din Lege, în cazul

129
Legea privind accesul la informaţie. Nr. 982 din 11.05.2000 În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 28.07.2000, nr. 88-90.
130
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 9 din 22.12.2014 privind practica judiciară a
examinării litigiilor care apar în cadrul încheierii, modificării şi încetării contractului individual de
muncă. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=199.
131
Recomandarea nr. 85 din 20.01.2016 cu privire la modul de aplicare a art. 11 din Legea contenciosului
administrativ nr. 793 din 10 februarie 2000. http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=13
Avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la modul de aplicare a prevederilor art.
11 din Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10 februarie 2000 şi art. 38 din Codul de
procedură civilă nr. 4ac-6/15 din 18.05.2015. http://jurisprudenta.csj.md/search_avize_csj.php?id=30
în care se constată că, într-o pricină ce se judecă în instanţa de contencios
administrativ, una din pretenţii este de drept comun, cu excepţia cazurilor când,
prin emiterea actului administrativ contestat, s-a cauzat o pagubă materială,
instanţa de contencios administrativ emite o încheiere, fără drept de atac, de
separare a pretenţiei de drept comun şi de strămutare a acesteia în instanţa
competentă.
 Taxa de stat. Conform art. 16 alin. (3) din Legea contenciosului
administrativ şi art. 85 alin. (1) lit. a) CPC, reclamanţii, în acţiunile născute din
raporturi de contencios administrativ, sunt scutiţi de plata taxei de stat132.
Termenele de adresare în instanţă. Cererea prin care se solicită anularea unui
act administrativ sau recunoaşterea dreptului pretins poate fi înaintată în termen de
30 de zile, în cazul în care legea nu dispune altfel. Acest termen curge de la:
a) data primirii răspunsului la cererea prealabilă sau data expirării termenului
prevăzut de lege pentru soluţionarea acesteia;
b) data comunicării refuzului de soluţionare a unei cereri prin care se solicită
recunoaşterea dreptului pretins sau data expirării termenului prevăzut de lege
pentru soluţionarea unei astfel de cereri;
c) data comunicării actului administrativ, în cazul în care legea nu prevede
procedura prealabilă.
Pentru motive temeinice, în cazul actelor cu caracter individual ale Băncii
Naţionale a Moldovei, cererea prin care se solicită anularea actului administrativ
sau recunoaşterea dreptului pretins poate fi înaintată şi peste termenul menţionat,
dar nu mai târziu de 6 luni de la data comunicării actului (acest termen fiind unul
de decădere).
În cazul în care persoana vătămată într-un drept al său a cerut anularea actului
administrativ fără a cere şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de
despăgubiri curge de la data la care persoana în cauză a cunoscut sau trebuia să
cunoască întinderea pagubei.

132
Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie nr. 20 privind scutirea de taxa de stat în cauzele de
contencios administrativ. http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=37
 Actele administrative cu caracter normativ considerate ilegale pot fi atacate
oricând.
Componenţa participanţilor la proces. În cazul în care, prin cererea de
chemare în judecată se solicită repararea prejudiciului cauzat, în calitate de copârât,
alături de autoritatea publică, poate fi chemat funcţionarul public care a elaborat
actul administrativ contestat sau care a refuzat să soluţioneze cererea. În cazul în
care acţiunea se admite, funcţionarul public poate fi obligat să plătească
despăgubirile solidar cu autoritatea publică respectivă. Funcţionarul public acţionat
astfel în justiţie poate chema în garanţie superiorul său ierarhic care i-a ordonat să
elaboreze actul administrativ sau să refuze soluţionarea cererii, acesta fiind
introdus în proces ca terţă persoană [intervenient accesoriu] (art. 20 din Legea
contenciosului administrativ).
Asigurarea acţiunii. În calitate de măsură specială de asigurare a acţiunii, în
cadrul procedurii contenciosului administrativ instanţa poate dispune suspendarea
executării actului administrativ contestat. În cazuri temeinic justificate şi în scopul
prevenirii unei pagube iminente, instanţa poate dispune suspendarea actului
administrativ şi din oficiu (art. 21 alin. (1), (2) din Legea contenciosului
administrativ). În această privinţă, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a explicat: la
soluţionarea chestiunii cu privire la suspendarea actului administrativ, instanţa va
lua în consideraţie toţi factorii şi interesele relevante şi va dispune suspendarea
lui numai dacă va constata că actul este susceptibil de a cauza un prejudiciu
iminent, ce ar putea fi ireparabil, sau dacă vor exista temeiuri vădite privind
ilegalitatea actului. Noţiunea de pagubă iminentă, în sensul Legii, poate viza
potenţialitatea perturbării funcţionării unei instituţii sau a unui serviciu public ori
afectării grave a altui interes public sau privat133.
Unele particularităţi sunt prevăzute pentru cauzele de contestare a actelor
Băncii Naţionale a Moldovei. Potrivit art. 21 alin. (3) din Legea contenciosului
administrativ, prin derogare de la regula generală, până la soluţionarea definitivă a

133
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 10 din 30.10.2009 cu privire la practica aplicării de
către instanţele de contencios administrativ a unor prevederi ale Legii contenciosului administrativ.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=179.
cauzei nu poate fi suspendată executarea actelor Băncii Naţionale a Moldovei
referitoare la retragerea licenţei băncii şi la măsurile impuse de Banca Naţională a
Moldovei în procesul de lichidare a băncii, fiind aplicabile prevederile art. 38 alin.
(7) din Legea instituţiilor financiare nr. 550 din 21.07.1995134. Cererile cu privire la
suspendarea executării actelor Băncii Naţionale se examinează în condiţiile Legii
nr. 548 din 21.07.1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei135.
De asemenea, prin derogare de la regula generală, cererea de suspendare a
executării deciziilor Serviciului Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor privind
sistarea executării activităţii sau tranzacţiei suspecte se examinează în condiţiile
Legii nr. 190 din 26.07.2007 cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor
şi finanţării terorismului136.
134
Potrivit art. 38 alin. (7) lit. b) din Legea instituţiilor financiare Nr. 550 din 21.07.1995. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 13.05.2011, nr. 78-81 contestarea măsurilor de remediere sau a
sancţiunilor Băncii Naţionale a Moldovei nu va influenţa asupra procesului de lichidare şi nu va
suspenda executarea actelor impuse de Banca Naţională. În acest sens, a se vedea Hotărârea Curţii
Constituţionale nr. 31 din 01.10.2013 pentru controlul constituţionalităţii prevederilor articolului 11 alin.
(4) din Legea nr.548-XIII din 21 iulie 1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei şi articolelor 21
alin.(3) şi 23 alin.(3) din Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 08.11.2013, nr. 252-257. De asemenea, a se vedea, Hotărârea
Curţii Constituţionale nr.18 din 11.12.2012 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea
contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 11.01.2013, nr. 6-9.
135
Art. 111 din Legea Nr. 548 din 21.07.1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 30.10.2015, nr. 297-300 prevede următoarele:
(3) Suspendarea executării actelor Băncii Naţionale poate fi dispusă de instanţa de judecată numai la
cererea reclamantului, depusă concomitent cu înaintarea acţiunii, şi doar în cazul în care sînt întrunite
cumulativ următoarele condiţii:
a) motivele invocate de reclamant în susţinerea acţiunii sunt pertinente şi bine întemeiate şi este un caz
prima facie împotriva legalităţii actului contestat;
b) reclamantul prezintă argumente care au o bază factologică precum că circumstanţele litigiului
reclamă dispunerea urgentă a suspendării executării actului administrativ contestat pentru a evita
prejudicierea gravă şi ireparabilă a intereselor reclamantului;
c) prejudiciul care ar putea fi cauzat reclamantului depăşeşte interesul public urmărit prin emiterea
actului administrativ contestat.
(4) Sarcina probaţiunii întrunirii condiţiilor menţionate la alin.(3) revine reclamantului. Până la proba
contrarie se prezumă existenţa unui interes public în executarea imediată şi neîntreruptă a actelor Băncii
Naţionale.
(41) În cadrul examinării cererilor privind suspendarea executării actelor Băncii Naţionale, instanţa de
judecată citează părţile în proces, indicând data şi ora desfăşurării şedinţei de judecată şi anexând copia
de pe cererea de suspendare a executării actelor Băncii Naţionale, de asemenea solicită Băncii
Naţionale să prezinte referinţa pe marginea cererii de suspendare.
136
Art. 14 al Legii Nr. 190 din 26.07.2007 cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor şi
finanţării terorismului. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 07.09.2007, nr. 141-145 prevede
următoarele:
(13) Instanţa de contencios administrativ sau, după caz, instanţa de recurs poate dispune suspendarea
executării deciziei Serviciului Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor privind sistarea executării
activităţii sau tranzacţiei suspecte sau, respectiv, a încheierii judecătorului de instrucţie privind
 Rolul instanţei în proces. Având în vedere sarcina cu caracter public de
asigurare a exercitării controlului din partea puterii judecătoreşti asupra activităţii
puterii executive, în cadrul procedurii contenciosului administrativ instanţa
judecătorească nu are un rol diriguitor în proces, ci unul activ.
Spre deosebire de procedura în acţiuni civile, instanţa nu se limitează la
acordarea sprijinului participanţilor la proces în efectuarea actelor de procedură, ci
se implică activ în procesul de probaţiune. Conform art. 22 alin. (2) lit. b) al Legii
contenciosului administrativ, după acceptarea cererii, judecătorul dispune
prezentarea de către pârât a actului administrativ contestat şi a documentaţiei care a
stat la baza emiterii acestuia, a înscrisurilor, precum şi a altor date pe care instanţa
le consideră necesare pentru examinarea cauzei. Rolul activ al instanţei în proces
urmează să fie mai pronunţat în special în cauzele privind contestarea actelor cu
caracter normativ.
De asemenea, prin derogare de la regula generală stabilită în art. 240 alin. (3)
CPC, în cadrul procedurii contenciosului administrativ instanţa este în drept să se
pronunţe, din oficiu sau la cerere, şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor
administrative care au stat la baza emiterii actului administrativ contestat. În
cazurile în care controlul legalităţii acestor acte sau operaţiuni ţine de competenţa
instanţei de contencios administrativ ierarhic superioare, se ridică excepţia de
ilegalitate în faţa acestei instanţe (art. 25 alin. (2) al Legii contenciosului
administrativ).
Repartizarea sarcinii de probaţiune. Conform art. 24 alin. (3) al Legii
contenciosului administrativ, sarcina de probaţiune a legalităţii actului
administrativ contestat este pusă pe seama pârâtului. Cu referire la pretenţia

prelungirea sistării executării activităţii sau tranzacţiei suspecte, numai la cererea reclamantului, depusă
concomitent sau după depunerea contestaţiei, şi doar în cazul în care sînt întrunite cumulativ
următoarele condiţii:
a) motivele invocate de reclamant în susţinerea contestaţiei sînt pertinente şi bine întemeiate;
b) reclamantul prezintă argumente că circumstanţele litigiului reclamă dispunerea urgentă a suspendării
executării actului contestat pentru a evita prejudicierea gravă şi ireparabilă a intereselor reclamantului;
c) prejudiciul care ar putea fi cauzat reclamantului depăşeşte interesul public urmărit prin emiterea
actului contestat.
(14) Cererea de suspendare a executării actelor contestate, depusă în condiţiile alin.(1 3), se examinează
în termen de cel mult 5 zile de la depunere, cu citarea obligatorie a părţilor, instanţa urmînd să pronunţe
o încheiere motivată privind suspendarea sau refuzul de suspendare a executării actelor contestate.
privind repararea prejudiciului cauzat prin actul administrativ, se aplică regula
generală de repartizare a sarcinii de probaţie stabilită de art. 118 CPC (fiecare parte
trebuie să dovedească circumstanţele pe care le invocă drept temei al pretenţiilor şi
obiecţiilor sale).
De asemenea, pârâtul nu este în drept să se eschiveze de la prezentarea
probelor solicitate de instanţă. Potrivit art. 22 alin. (3) al Legii contenciosului
administrativ, pârâtul este obligat să prezinte instanţei documentele solicitate la
prima zi de înfăţişare, în caz contrar - i se aplică o amendă judiciară în mărime de
până la 10 salarii minime pentru fiecare zi de întârziere nejustificată. Aplicarea
amenzii judiciare nu scuteşte pârâtul de obligaţia de a prezenta documentele
solicitate.
Reguli specifice pentru efectuarea unor acte de procedură 137. Judecătorul
emite încheierea cu privire la acceptarea sau neacceptarea cererii de chemare în
judecată în termen de 3 zile de la data depunerii acesteia. Citarea părţilor pentru
ziua primei înfăţişări (şedinţa preliminară în cadrul pregătirii pricinii pentru
dezbateri judiciare) se fixează în cel mult 10 zile de la data punerii cererii pe rol.
Instanţa poate judeca cauza în fond în prima zi de înfăţişare, dacă părţile declară că
sunt pregătite pentru dezbaterile judiciare. În celelalte cazuri, instanţa fixează data
judecării pricinii în fond în termen rezonabil.
Cererile de contestare a actelor Băncii Naţionale a Moldovei în domeniul
politicii monetare şi valutare, inclusiv măsurile de salvgardare, a actelor Băncii
Naţionale cu privire la administrarea specială asupra băncii şi cu privire la
retragerea licenţei băncii, a actelor Băncii Naţionale adoptate în procesul de
evaluare şi supraveghere a calităţii acţionarilor entităţilor supravegheate de Banca
Naţională, a măsurilor implementate de Banca Naţională sau de administratorul
special în cursul administrării speciale a băncii, precum şi a măsurilor impuse de
Banca Naţională în procesul de lichidare a băncii se examinează în termen de 3
luni de la data depunerii138.

Art. 22-24 Legea contenciosului administrativ, Nr. 793 din 10.02.2000.

137

Conform art. 11 alin. (9) Legea Nr. 548 din 21.07.1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei, art.
138

23 alin. (3) Legea contenciosului administrativ Nr. 793 din 10.02.2000.

 Prin derogare de art. 206 CPC, neprezentarea la şedinţa de judecată, fără
motive temeinic justificate, a părţilor şi/sau a reprezentanţilor lor nu împiedică
examinarea cereri. În cazul în care este imposibil de a judeca cauza în lipsa
reclamantului, instanţa scoate cererea de pe rol.
Împuternicirile instanţei. Ca urmare a examinării fondului cauzei în
procedura contenciosului administrativ, instanţa adoptă una din următoarele
hotărâri:
- respinge acţiunea ca fiind nefondată sau depusă cu încălcarea termenului de
prescripţie;
- admite acţiunea şi anulează, în tot sau în parte, actul administrativ sau obligă
pârâtul să emită actul administrativ cerut de reclamant ori să elibereze un certificat,
o adeverinţă sau alt înscris, ori să înlăture încălcările pe care le-a comis, precum şi
dispune încasarea din contul reclamantului a despăgubirilor pentru întârzierea
executării hotărârii;
- admite acţiunea şi constată circumstanţele care justifică suspendarea
activităţii consiliului local sau a consiliului raional, după caz.
În cazul admiterii acţiunii, instanţa de asemenea se pronunţă, la cerere, şi
asupra reparării prejudiciului material şi moral cauzat prin actul administrativ
ilegal sau prin neexaminarea în termenul legal a cererii prealabile.
Instanţa nu este în drept să se pronunţe asupra oportunităţii actului
administrativ şi a operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii acestuia.
Conform art. 26 al Legii contenciosului administrativ, actul administrativ contestat
poate fi anulat, în tot sau în parte, doar în cazul în care acesta:
- este ilegal în fond, ca fiind emis contrar prevederilor legii;
- este ilegal, ca fiind emis cu încălcarea competenţei;
- este ilegal, ca fiind emis cu încălcarea procedurii stabilite.
Actul administrativ anulat de instanţă încetează a produce efecte juridice din
momentul în care hotărârea judecătorească devine irevocabilă. Ţinând cont de
unele circumstanţe concrete şi de eventualitatea survenirii unor urmări juridice
negative, instanţa poate stabili, prin hotărârea sa, că normele declarate nule nu vor
produce efecte juridice de la data adoptării actului administrativ.
Publicarea şi executarea hotărârii. Hotărârea irevocabilă privind anularea, în
tot sau în parte, a actului administrativ ilegal a cărui intrare în vigoare a fost
condiţionată de publicarea în sursa oficială, precum şi hotărârea irevocabilă asupra
excepţiei de ilegalitate se publică în aceeaşi sursă. Cheltuielile legate de publicarea
hotărârii le suportă, de regulă, pârâtul. În cazul publicării hotărârii din contul
reclamantului, la cererea acestuia, cheltuielile suportate se încasează de la pârât
printr-o încheiere a instanţei de judecată care execută hotărârea.
Hotărârile judecătoreşti irevocabile adoptate în ordinea procedurii
contenciosului administrativ constituie titluri executorii. Instanţa care a adoptat
hotărârea în fond, în termen de 3 zile de la data la care hotărârea devine
irevocabilă, trimite o copie a hotărârii pârâtului pentru executare. Hotărârea se
execută în termenul stabilit în dispozitivul ei, iar în cazul în care termenul nu este
stipulat – în cel mult 30 de zile de la data la care hotărârea devine irevocabilă).

CAPITOLUL VI
PROCEDURA SPECIALĂ

Vasile CREȚU
doctor în drept, conferențiar universitar

§1. Noţiunea şi esenţa procedurii speciale

§2. Constatarea faptelor care au valoare juridică de către instanța de judecată
§3. Particularitățile examinării și soluționării cauzelor în procedură specială

§ 1. Noțiunea şi esenţa procedurii speciale

Procedura specială este o procedură judiciară de sine stătătoare în procesul
civil. Referitor la noţiunea şi natura juridică a procedurii speciale în literatura de
specialitate sunt expuse diferite opinii. Unii autori susțin opinia despre caracterul
nelitigios al pricinilor examinate în procedura specială - lipsa litigiului de drept.
Alte opinii evidenţiază scopul activităţii procesuale a instanţei de judecată, care
este îndreptată doar la apărarea intereselor ocrotite de lege ale petiţionarilor. În a
treia categorie de opinii accentul se pune pe obiectul procedurii speciale, care
constă în constatarea faptului juridic sau a unei situaţii de drept. De asemenea, se
menţionează că în ordinea procedurii speciale se stabilesc nu doar fapte juridice, ci
şi fapte probante. În unele cercetări privind procedura specială autorii în genere
evită să definească această procedură, limitându-se doar la enumerarea
caracteristicilor ei de bază. Se mai menţionează şi faptul că în ordinea procedurii
speciale se constată nu doar faptele juridice, de care depinde apariţia sau stingerea
drepturilor personale sau patrimoniale ale cetăţenilor sau organizaţiilor, dar se
confirmă prezenţa sau lipsa dreptului nelitigios, precum şi se mai stabileşte statutul
juridic al cetăţeanului sau al patrimoniului.
Esenţa procedurii speciale este determinată de natura juridică a pricinilor
atribuite la această procedură, de scopurile ei, precum şi de modalităţile prin care
se realizează justiţia în procedura dată.
Procedura specială se deosebeşte de procedura contencioasă în acţiuni civile şi
de cea a contenciosului administrativ înainte de toate prin natura juridică a
pricinilor care constituie obiectul dezbaterilor judiciare. În procedurile judiciare
contencioase, de regulă, se apără drepturile subiective încălcate sau contestate ale
cetăţenilor sau organizaţiilor. Pricinile în procedura specială se caracterizează prin
aceea că obiectul activităţii judecătoreşti (în majoritatea pricinilor) îl constituie
apărarea intereselor ocrotite de lege pe calea confirmării existenţei sau lipsei
faptelor juridice sau altor situaţii de drept, de care depinde apariţia, modificarea
sau stingerea drepturilor subiective ori patrimoniale ale cetăţenilor sau ale
organizaţiilor.
În ordinea procedurii speciale persoanele interesate pot să-şi apere în judecată
drepturile subiective incontestabile în cazurile în care persoanele date nu le pot
realiza fără confirmarea acestora în ordine judecătorească, de exemplu - în cazurile
privind restabilirea în drepturile ce reies din titlurile de valoare la purtător şi din
titlurile de valoare la ordin pierdute, în cazurile privind adopţia, privind constatarea
faptului de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun imobil în baza dreptului
de proprietate şi în alte cazuri. În categoriile respective de pricini instanţa de
judecată confirmă existenţa sau lipsa dreptului incontestabil. În atare şi alte situaţii
apărarea dreptului nu poate fi exercitată în procedura contencioasă, deoarece
lipseşte litigiul de drept, iar persoana interesată nu înaintează nimănui nici o
pretenţie.
Procedurii speciale îi sunt caracteristice şi categoriile de pricini în care
instanţa de judecată constată statutul juridic al persoanei: în unele cazuri persoana
este declarată incapabilă sau limitată în capacitatea de exerciţiu, în altele –
persoana se declară decedată sau dispărută fără urmă, cauze privind declararea
capacităţii depline de exerciţiu minorului (emanciparea) şi altele.
Natura juridică a dreptului material în pricinile de procedură specială
influenţează direct şi nemijlocit scopurile procedurii speciale şi modalităţile
aplicate de către instanţa judecătorească în apărarea drepturilor specifice pentru
felul dat de proceduri judiciare. Scopul procedurii speciale îl constituie nu
soluţionarea litigiului de drept civil, de muncă, de familie, ci confirmarea într-o
ordine unilaterală incontestabilă a circumstanţelor care au valoare juridică, a
drepturilor incontestabile, stabilirea statutului juridic al cetăţeanului sau al
bunurilor.
Procedura specială este indisolubil legată de celelalte feluri de proceduri
judiciare civile. Aceasta decurge din principiile comune care reglementează
ordinea de examinare a pricinilor civile şi care permit stabilirea regulilor de bază
ale procedurii judiciare civile. Totuşi, procedura specială are caracteristice
următoarele trăsături, spre deosebire de alte feluri de proceduri judiciare civile:
 Lipsa litigiului de drept material. Existenţa litigiului în privinţa unui
fapt, a statutului juridic. Lipsa litigiului de drept caracterizează procedura specială
ca procedură nelitigioasă. Procedura specială există nu pentru soluţionarea
litigiilor, ci pentru stabilirea faptelor juridice, statutului juridic al cetăţenilor sau al
bunurilor. Lipsa litigiului de drept condiţionează o gamă de particularităţi care
stabilesc felurile pricinilor examinate în ordinea procedurii speciale şi le
deosebesc de pricinile procedurii contencioase prin lipsa celor două părţi cu
interese contrare (a reclamantului şi a pârâtului) şi prin lipsa persoanelor terţe.
 Nu se aplică unele instituţii procesuale, cum ar fi: tranzacţia, referinţa,
acțiunea reconvențională, recunoașterea acțiunii, asigurarea acțiunii etc.
 Procedura specială se intentează de către petiţionar. La examinarea
pricinii pot participa persoane interesate (art. 55, 73, 74, 280 CPC) – organele
autorităţilor publice, organele de tutelă şi curatelă, instituţiile curative, cetăţenii
etc.
 Legea stabileşte cercul de persoane care se pot adresa în instanţa
judecătorească cu o cerere privind intentarea procesului în procedură specială (art.
286, 294, 302, 309 CPC).
 CPC stabileşte pentru fiecare categorie de pricini competenţa
jurisdicţională (art. 283, 286, 294, 297 CPC).
 La examinarea pricinilor în procedură specială, alături de regulile generale
ale procedurii judiciare civile, care au importanţă esenţială, se aplică şi norme
procesuale speciale, care reflectă specificul examinării fiecărei categorii de pricini
ale procedurii speciale.
 Fiecare categorie de pricini ale procedurii speciale are particularităţi de
drept material şi de drept procesual. Aceasta condiţionează nu numai specificul
ordinii procesuale de examinare a lor, ci şi executarea hotărârilor judecătoreşti
adoptate.
 Art. 279 CPC atribuie procedurii speciale pricinile privind:
a) constatarea faptelor care au valoare juridică;
b) încuviinţarea adopţiei;
c) declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului (emanciparea);
d) declararea persoanei dispărute fără urmă sau decedată;
e) limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu sau declararea incapacităţii;
f) încuviinţarea spitalizării forţate şi tratamentului forţat;
g) încuviinţarea examenului psihiatric sau spitalizării în staţionarul de psihiatrie;
h) restabilirea în drepturile ce izvorăsc din titlurile de valoare la purtător şi din
titlurile de valoare la ordin pierdute (procedura de chemare);
i) declararea fără stăpîn a unui bun mobil şi declararea dreptului de proprietate
municipală asupra bun imobil fără stăpîn;
j) constatarea inexactităţii înscrierilor în registrele de stare civilă;
k) reconstituirea procedurii judiciare pierdute (procedura de reconstituire).
În conformitate cu art. 279 alin. (2) CPC, lista pricinilor atribuite spre
examinare în ordinea procedurii speciale, indicată în art. 279 alin. (1) CPC, nu este
exhaustivă. Prin legile Republicii Moldova procedurii speciale îi pot fi atribuite şi
alte categorii de pricini, care corespund particularităţilor acestui fel de procedură
judiciară civilă. Astfel, pricinile privind anularea limitării capacităţii de exerciţiu şi
declararea capacităţii, deşi nu sunt stipulate în art. 279 CPC, formează o categorie
independentă de pricini ale procedurii speciale.
Conform art. 1515 Cod civil, succesiunea se declară vacantă dacă nu există
nici succesori legali, nici succesori testamentari sau dacă nici unul dintre succesori
nu are dreptul la succesiune, sau toţi succesorii au renunţat la succesiune. Cererea
privind declararea succesiunii ca fiind vacantă trebuie să fie examinată de către
instanţa judecătorească potrivit prevederilor procedurii speciale cu participarea
reprezentantului organului de administrare publică şi altor persoane interesate pe
cauză. Succesiunea vacantă în baza hotărârii judecătoreşti se transmite în
proprietatea statului sau în proprietatea unităţii administrativ teritoriale după locul
aflării patrimoniului respectiv.
Astfel, procedura specială reprezintă un fel de procedură judiciară civilă în
cadrul căreia se examinează anumite categorii de pricini caracterizate prin lipsa
litigiului de drept şi prin aplicarea metodelor speciale de apărare, în care
instanţa judecătorească confirmă existenţa sau lipsa faptelor juridice de care
depinde naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor personale sau
patrimoniale ale cetăţenilor sau organizaţiilor, confirmă existenţa sau lipsa
dreptului nelitigios, precum şi stabileşte statutul juridic al cetăţeanului sau al
bunurilor.
§2. Constatarea faptelor care au valoare juridică de către instanța de judecată

Apărarea interesului legal al cetățeanului sau al organizației în procedura

specială pe calea constatării faptelor care au valoare juridică este îndreptată spre
îndeplinirea, modificarea, dobândirea sau stingerea drepturilor subiective în viitor.
De regulă, existenţa dreptului juridic corespunzător cu care norma de drept leagă
apariția, modificarea sau stingerea drepturilor subiective ale cetățenilor şi
organizațiilor se confirmă prin actele eliberate de organele corespunzătoare. Pentru
cazurile când faptul corespunzător care are valoare juridică nu a fost sau nu poate
fi înregistrat în modul cuvenit sau când faptul nu este pasibil înregistrării
respective, dar acestea sunt necesare cetățenilor sau organizațiilor pentru nașterea,
modificarea sau stingerea drepturilor subiective, în procesul civil este prevăzută o
ordine specială de constatare.
Pricinile privind constatarea faptelor care au valoare juridică reprezintă cea
mai răspândită categorie de pricini ale procedurii speciale. În conformitate cu art.
281 CPC, instanţa judecătorească examinează pricinile de constatare a faptului:
a) raporturile de rudenie dintre persoane;
b) aflarea persoanei la întreţinere;
c) înregistrarea naşterii, adopţiei, căsătoriei, divorţului, decesului;
d) recunoaşterea paternităţii;
e) decesul persoanei la o anumită dată şi în anumite împrejurări;
f) acceptarea succesiunii şi locul deschiderii succesiunii;
g) producerea unui accident;
h) posesiunea, folosinţa şi dispoziţia unui bun imobil în drept de proprietate;
i) apartenenţa documentelor constatatoare de drepturi (cu excepţia documentelor
militare, buletinului de identitate, paşaportului şi a certificatelor eliberate de
organele de stare civilă) persoanei al cărei nume indicat în document nu coincide
cu numele din certificatul de naştere, buletinul de identitate sau din paşaport;
j) concubinajul, în cazurile stabilite de lege;
 k) faptul represiunii politice;
l) detenţiunea în lagărele de concentrare (ghetouri);
m) răspîndirea informaţiei care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia
profesională dacă autorul informaţiei nu este cunoscut.
Articolul 281 CPC conţine o listă-model de fapte care au valoare juridică și
care pot fi constatate de către instanţa de judecată în ordinea procedurii speciale. În
ordine judecătorească pot fi constatate şi alte fapte care au valoare juridică (art.
281 alin. (2) lit. n) CPC), de exemplu: faptul aflării cetăţeanului în lagăre fasciste
sau sovietice.
Condițiile în baza cărora pricinile de constatare a faptelor juridice se
examinează în ordinea procedurii speciale sunt formulate exhaustiv în lege.
Instanțele judecătoreşti pot primi cererea privind constatarea faptului care are
valoare juridică şi să o examineze în ordinea procedurii speciale, dacă:
a) acesta generează, în virtutea legii, următoarele efecte juridice: apariţia,
modificarea sau încetarea unor drepturi personale sau reale ale petiţionarului;
b) petiţionarul nu are o altă posibilitate de a obţine sau de a restabili
documentele care ar certifica faptul juridic a cărui constatare o solicită;
c) constatarea faptului nu este legată de soluţionarea unui litigiu de drept ce
tine de competența instanțelor judecătoreşti.
La depunerea cererii, judecătorul este obligat să verifice existenţa condițiilor
dreptului la intentarea pricinii şi respectarea ordinii de adresare în instanţa
judecătorească. Una dintre condiții o constituie imposibilitatea obținerii în ordine
extrajudiciară a documentului corespunzător sau reconstituirea documentelor
pierdute, de altfel cerința petiționarului nu este de competenta instanţei de judecată.
Imposibilitatea restabilirii documentelor pierdute în ordine extrajudiciară
obligatoriu se indică în cerere. La categoria altor condiții ale dreptului de adresare
în instanţa judecătorească se atribuie: lipsa hotărârii judecătoreşti sau a încheierii
privind încetarea procesului pe pricină, competența instanţei în examinarea pricinii,
capacitatea de exercițiu a petiționarului sau formularea respectivă a
împuternicirilor reprezentantului, corespunderea cererii cu cerințele generale şi
speciale înaintate de legislația procesual civilă faţă de cererile pe pricinile de
constatare a faptelor juridice etc. (art. 166, 169, 170, 284 CPC).
În cerere trebuie să fie indicate, de asemenea, probele care confirmă faptul şi
certifică imposibilitatea obținerii documentelor respective sau imposibilitatea
restabilirii acestora în ordine extrajudiciară.
La acceptarea cererii sau la pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare
judecătorul este obligat să verifice dacă constatarea faptului nu este legată de
necesitatea soluționării ulterioare a unui litigiu de drept de competența instanţei
judecătoreşti. Dacă constatarea faptului cu valoare juridică este legat de
soluţionarea litigiului de drept, care nu este de competența instanțelor de judecată,
judecătorul primește cererea privind constatarea acestui fapt în ordinea procedurii
speciale (art. 282 alin. (2) CPC).
Cererea în pricinile de constatare a faptelor cu valoare juridică se depune în
instanţa judecătorească de la domiciliul sau locul aflării petiționarului. Excepție fac
cererile privind constatarea faptului posesiunii, folosinței şi dispoziției unui bun
imobil în drept de proprietate, care se depune în instanţa judecătorească de la locul
aflării bunului imobil.
Cererea privind constatarea faptului care are valoare juridică este supusă taxei
de stat în mărime de cinci unități convenționale. În cazurile în care cererile privind
constatarea faptelor cu valoare juridică sunt scoase de pe rol din cauza existenței
litigiului de drept, care poate fi soluționat în ordinea procedurii contencioase, iar
reclamantul înaintează cerere de chemare în judecată, taxa de stat, plătită pentru
pricina privind constatarea faptului cu valoare juridică, se ia în calcul la încasarea
taxei şi la repartizarea cheltuielilor de judecată în cauza examinată în ordinea
procedurii de acţiune civilă (art. 280 alin. (4) CPC).
În cazul nerespectării condițiilor ordinii de adresare în instanţa judecătorească,
judecătorul are dreptul să refuze primirea cererii în baza unuia din temeiurile
prevăzute în art. 169 CPC, să restituie sau să nu dea curs cererii (art. 170, 171
CPC). Instanţa judecătorească va înceta procesul pe cauză sau va scoate cererea de
pe rol (art. 265, 267 CPC), dacă aceste circumstanţe vor fi dezvăluite pe parcursul
examinării pricinii. Aceleași consecințe vor surveni dacă se va constata că sunt
încălcate condițiile speciale de primire a cererii privind constatarea faptelor
juridice (art. 282 CPC).
Pricinile privind constatarea faptelor care au valoare juridică trebuie să fie
examinate de către instanţa judecătorească cu participarea petiționarului şi
persoanelor interesate (art. 280 alin. (2) CPC).
Hotărârea adoptată pe pricina privind constatarea faptului care are valoare
juridică trebuie să corespundă cerințelor prevăzute de art. 241, 285 CPC. Intrând în
vigoare, hotărârea judecătorească privind constatarea faptului care are valoare
juridică este obligatorie pentru organele care înregistrează atare fapte sau
formulează drepturile ce decurg din faptul constatat de instanţa judecătorească.
Hotărârea judecătorească privind constatarea faptului care urmează a fi
înregistrată de organele de înregistrare a actelor de stare civilă sau de alte organe
nu înlocuiește actele eliberate de aceste organe (de exemplu, certificatul privind
dreptul la succesiune), ci prezintă temei pentru înregistrarea faptului şi eliberarea
actelor respective.
Constatarea faptului raporturilor de rudenie a persoanelor. Art. 281 alin. (2)
lit. a) CPC prevede posibilitatea constatării de către instanţa judecătorească a
faptului raporturilor de rudenie a persoanelor de care depinde nașterea, modificarea
sau încetarea (stingerea) drepturilor personale sau patrimoniale ale persoanelor
fizice. Pe rude le leagă diferite raporturi juridice reglementate de normele
diferitelor ramuri de drept. Raporturile de rudenie urmează a fi constatate de către
instanţa judecătorească în ordinea procedurii speciale în toate cazurile când aceasta
nemijlocit dă naștere la efecte juridice, adică au pentru petiționar valoare juridică.
Raporturile de rudenie pot fi legate de paternitate, maternitate, fraternitate etc.
De cele mai multe ori aceasta este condiționată de necesitatea de a dobândi
dreptul la pensia de urmaș. Constatarea faptului raporturilor de rudenie a
persoanelor pentru dobândirea dreptului la succesiune, de exemplu, trebuie
efectuată cu luarea în considerație a legislației privind succesiunea, care stabilește
lista exhaustivă a moștenitorilor legali (art. 1500 – 1501 Cod civil). Nu orice grad
de rudenie generează efecte juridice. La primirea cererii şi examinarea pricinii,
instanţa judecătorească este obligată să țină cont pe care dintre rude legea le
consideră persoane cu drept de primire a moștenirii. În cazul existenței
moștenitorilor de clasa I, care nu au refuzat succesiunea şi care nu au fost lipsiți de
acest drept, instanțele judecătoreşti trebuie să refuze constatarea faptului
raporturilor de rudenie a moștenitorilor de gradul II, precum şi a moștenitorilor de
gradul III - în cazul existenței moștenitorilor de gradul II, deoarece atare situații
relațiile respective nu au valoare juridică.
Faptul raporturilor de rudenie a persoanelor se constată în ordine
judecătorească şi pentru formularea dreptului la pensie în cazul pierderii
întreținătorului. Totodată, trebuie să ne conducem de normele legislației privind
asigurarea cu pensii ce reglementează cercul de persoane care au dreptul de a primi
pensia (art. 24, 25 Legea nr. 156 din 14 octombrie 1998 privind pensiile din
asigurări sociale de stat139, art. 30-36 Legea nr. 1544 din 23 mai 1995 privind
asigurarea cu pensii a militarilor şi a persoanelor din corpul de comandă şi din
trupele organelor afacerilor interne140).
Raporturile de rudenie a persoanelor pot fi constatate şi atunci când persoanele
interesate au dreptul la indemnizații, înlesniri şi compensații prevăzute de lege141.
Există acte normative care nu oferă faptului de rudenie valoare juridică.
Astfel, în corespundere cu legislația locativă, raporturile de rudenie a persoanelor
nu au valoare juridică pentru confirmarea dreptului la suprafața locativă sau pentru
schimbul de locuințe. De aceea, nu poate fi primită cererea privind constatarea
raporturilor de rudenie, dacă petiționarul urmăreşte scopul confirmării în viitor a
dreptului asupra suprafeței locative sau pentru schimbul locuinței.
139
Legea privind pensiile din asigurări sociale de stat. Nr. 156 din 14.10.1998. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 17.12.1998, nr. 42-44.
140
Legea privind asigurarea cu pensii a militarilor şi a persoanelor din corpul de comandă şi din trupele
organelor afacerilor interne. Nr. 1544 din 23.05.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
30.07.1993, nr. 247-251.
141
Numărul actelor normative care oferă faptului de rudenie valoare juridică pentru primirea
indemnizațiilor, înlesnirilor şi compensațiilor este foarte mare. De exemplu, Legea privind protecția
socială a cetățenilor care au avut de suferit de pe urma catastrofei de la Cernobîl. Nr. 909 din 30.11.1992.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 21.05.2004, nr.80-82; Legea privind asigurarea pentru
accidente de muncă şi alte boli profesionale. Nr. 756 din 24 12.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 23.03.2000, nr.31-33 etc.
 Obiectul probațiunii pe categoria respectivă de pricini îl constituie legătura de
sânge. Instanţa indică în hotărârea judecătorească pe pricina privind constatarea
faptului raporturilor de rudenie în ce grad de rudenie se află petiționarul cu
persoana respectivă.
Constatarea faptului întreținerii persoanei. Întreținerea se poate manifesta
prin întreținere totală sau acordare de ajutor, constituind izvorul de bază al
mijloacelor de existenţa ale întreținutului. În Republica Moldova faptul aflării la
întreținere are valoare juridică la stabilirea pensiei, repararea pagubei în urma
decesului întreținătorului etc. Faptul aflării la întreținere nu urmează a fi înregistrat
la organe de stat. Pe de altă parte, există organe în competența cărora este atribuită
confirmarea faptului dat. Faptul aflării persoanei la întreținere se confirmă prin
certificate ale instituției municipale de administrare cu fondul de locuințe,
asociațiilor proprietarilor de locuințe privatizate, asociațiilor proprietarilor de
condominiu, în raioane acestea sunt primăriile din sate şi comune, dar el mai poate
fi confirmat şi prin alte acte.
În cazul în care organele în competența cărora este atribuită certificarea
faptului respectiv refuză eliberarea documentului, persoana interesată este în drept
să se adreseze pentru stabilirea acestuia în instanţa judecătorească. Eliberarea de
către organul corespunzător a certificatului precum că persoana nu s-a aflat la
întreținere nu exclude posibilitatea constatării acestui fapt în ordine judecătorească.
Judecătorul este în drept să constate faptul aflării persoanei la întreținere,
dacă persoana se afla la întreținere totală sau primea ajutor, care era izvorul
continuu şi de bază al mijloacelor sale de existenţa. Dacă petiționarul avea vreun
câștig, primea pensie alimentară, bursă etc., se va concretiza dacă ajutorul
întreținătorului constituia izvorul continuu şi de bază al mijloacelor de existenţă ale
lui. Se va avea în vedere că aflarea defunctului la întreținerea petiționarului nu are
valoare juridică pentru ultimul, iar constatarea unui atare fapt în procedura specială
se exclude.
Legislația în vigoare formulează diferit condițiile în care faptul întreținerii
produce efectele juridice la stabilirea pensiei, primirea despăgubirilor în cazul
pierderii întreținătorului, primirea compensațiilor corespunzătoare sau a
înlesnirilor. La constatarea faptului întreținerii pentru stabilirea pensiei în cazul
pierderii întreținătorului se va lua în considerare că dreptul la pensia respectivă îl
au membrii incapabili de muncă din familia defunctului şi care se aflau la
întreținerea acestuia (art. 31 din Legea asigurării cu pensii a militarilor şi a
persoanelor din corpul de comandă şi din trupele organelor afacerilor interne din
23 mai 1995).
Obiectul probațiunii în pricinile privind constatarea faptului întreținerii şi
nașterii dreptului la pensie include mai multe fapte cu caracter de drept material.
Aflarea persoanei la întreținerea defunctului trebuie să fi avut loc atât în trecut, cât
şi în momentul decesului. De regulă, termenul aflării la întreținerea întreținătorului
nu este relevant.
Constatarea faptului aflării persoanei la întreținere are valoare pentru
despăgubirea în legătură cu moartea întreținătorului. La stabilirea faptului dat plata
despăgubirii pentru prejudiciul, suportat prin decesul întreținătorului, persoanelor
indicate în art. 1419 lit. d) Cod civil, instanțele judecătoreşti trebuie să aibă în
vedere că dreptul la despăgubire îl au doar persoanele întreţinute de către defunct
care au devenit inapte de muncă în decursul a cinci ani după moartea lui.
Constatarea faptului aflării persoanei la întreţinere poate avea valoare juridică
şi pentru primirea compensaţiilor şi înlesnirilor materiale corespunzătoare. Astfel,
conform art. 11 din Legea privind protecţia socială a cetăţenilor care au avut de
suferit de pe urma catastrofei de la Cernobîl din 30 noiembrie 1992, dreptul la
compensaţii lunare în cazul pierderii întreţinătorului – participant la lichidarea
urmărilor avariei de la Cernobîl – îl au membrii familiei acestuia inapţi de muncă,
care se aflau la întreţinerea lui.
Constatarea faptului înregistrării naşterii, adopţiei, căsătoriei, divorţului şi
decesului. Actele de stare civilă constituie fapte juridice – acţiuni sau evenimente
– care, conform legii, se supun înregistrării în organele de înregistrare a actelor de
stare civilă.
 Naşterea, adopţia, căsătoria, divorţul, decesul, schimbarea numelui de familie
şi/sau a prenumelui, inclusiv înregistrarea lor au valoare juridică. Prezenţa lor
poate fi pusă la îndoială dacă persoana interesată nu deţine documentele necesare,
iar posibilitatea restabilirii lor este pierdută (arhivele au fost distruse, în timpul
calamităţilor naturale, incendiilor etc.). În aceste cazuri faptul înregistrării actului
corespunzător de stare civilă poate fi constatat de către instanţa judecătorească în
ordinea procedurii speciale.
În art. 281 alin. (2) lit. c) CPC se menţionează că instanţa judecătorească
constată faptul înregistrării naşterii, adopţiei, căsătoriei, divorţului şi decesului.
Această normă nu are în vedere constatarea însăşi a faptelor naşterii, adopţiei,
căsătoriei, divorţului şi decesului. Aceste fapte se constată conform regulii
generale în ordine administrativă de către organele corespunzătoare și se confirmă
prin anumite documente. De exemplu, conform art. 20 din Legea nr. 100 din 26
aprilie 2001 privind actele de stare civilă142, temei pentru înregistrarea naşterii
copilului şi efectuarea înscrierii privind naşterea constituie: certificatul medical,
care confirmă naşterea copilului, eliberat de instituţia medicală în care a avut loc
naşterea lui sau alte documente enumerate în această normă.
Prin urmare, la constatarea faptelor menţionate scopul dezbaterilor judiciare îl
formează stabilirea circumstanţelor, dacă a avut loc faptul înregistrării naşterii,
căsătoriei, adopţiei etc. Nu însuși faptul naşterii persoanei la o anumită oră şi
întrun anumit loc, nu faptul adoptării de către instanţă a hotărârii judecătoreşti
despre desfacerea căsătoriei etc., dar anume înregistrarea faptelor date şi a altor
acte de stare civilă (art. 54 Cod civil), prevăzute în art. 281 alin. (2) lit. c) CPC în
organele de înregistrare a actelor de stare civilă.
Necesitatea constatării faptelor respective apare atunci când: 1) lipsesc
certificatele corespunzătoare ale organelor de înregistrare a actelor de stare civilă;
2) înscrierile de acte nu s-au păstrat; 3) organul de înregistrare a actelor de stare
civilă i-a refuzat persoanei interesate restabilirea lor. De aceea, acceptând cererea
despre constatarea faptului înregistrării, judecătorul trebuie să clarifice dacă
Legea privind actele de stare civilă. Nr. 100 din 26.04.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii
142

Moldova, 17.08.2001, nr. 97-99.

petiţionarul s-a adresat în privinţa restabilirii înscrierilor de act în organele de
înregistrare a actelor de stare civilă. Instanţa judecătorească trebuie să solicite de la
petiţionar proba în scris, care confirmă imposibilitatea restabilirii respectivei
înscrieri în actul privind starea civilă. În anumite cazuri instanţa judecătorească
poate reclama materialele care au constituit temei pentru refuzul de a restabili
înscrierea privind actul de stare civilă.
Pricinile privind constatarea faptelor de înregistrare a naşterii, adopţiei,
căsătoriei, divorţului şi decesului nu sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti
dacă există informaţia organului de stare civilă despre aceea că registrele (cărţile)
înscrierilor de acte de stare civilă s-au păstrat în întregime, dar în ele lipseşte
înscrierea de bază sau cea restabilită a actului de stare civilă, care îl interesează pe
petiţionar.
Constatarea faptelor de înregistrare a naşterii în practica judiciară adesea este
confundată cu constatarea vârstei petiționarului. În locul constatării faptului
înregistrării naşterii, instanțele judecătoreşti constatau data naşterii, adică vârsta
petiționarului. În ordinea judecătorească are loc doar constatarea faptului
înregistrării naşterii în condițiile refuzului organelor stării civile (din cauze
independente de voința lor) de a restabili înscrierea corespunzătoare privind
naşterea persoanei respective. Constatarea vârstei în cazul restabilirii înscrierilor
pierdute referitor la naștere se efectuează în ordine extrajudiciară.
Faptul înregistrării căsătoriei şi divorţului poate fi constatat de către instanţa
judecătorească atât în cazul decesului unuia dintre soți sau a ambilor soți cât şi în
timpul vieții lor. Ambii soţi - dar şi unul dintre ei, o altă persoană interesată se pot
adresa în instanţa judecătorească cu o cerere privind constatarea acestor fapte.
Faptul înregistrării decesului se constată dacă anterior a existat înscrierea
respectivă, dar ea a fost pierdută, iar organul de stare civilă a refuzat petiționarului
restabilirea ei. Trebuie făcută deosebirea dintre constatarea faptului înregistrării
decesului (art. 281 alin. (2) lit. c) CPC) și faptul decesului persoanei la o anumită
dată şi în anumite împrejurări (art. 281 alin. (2) lit. e) CPC). În primul caz, este
vorba despre imposibilitatea obținerii sau restabilirii documentului organului de
stare civilă despre înregistrarea decesului. În cel de al doilea caz, organele de stare
civilă au refuzat înregistrarea faptului decesului în baza art. 6 din Legea cu privire
la actele de stare civilă.
Constatarea faptului recunoaşterii paternităţii. Constatarea paternităţii pe
cale judecătorească se examinează conform regulilor procedurii în acţiune civilă.
Excepţie fac cazurile când, la momentul adresării în instanţa judecătorească, tatăl
presupus al copilului nu este în viaţă, iar în timpul vieţii el se considera tatăl
copilului respectiv. În astfel de cazuri, pricinile se examinează în ordinea
procedurii speciale –instanţa judecătorească constată faptul recunoaşterii
paternităţii. La constatarea faptului recunoaşterii paternităţii obiectul probaţiunii îl
constituie următoarele împrejurări: 1) decesul presupusului tată al copilului; 2)
lipsa căsătoriei înregistrate între această persoană şi mama copilului; 3)
recunoaşterea copilului dat ca al său în timpul vieţii; 4) întreţinerea copilului sau
alte împrejurări care confirmă cert recunoaşterea de către cel decedat a paternităţii
sale în timpul vieţii.
La cererea despre constatarea faptului recunoaşterii paternităţii se anexează:
certificatul de naştere al copilului, în care - în rubrica privind paternitatea copilul
este trecut cu numele de familie al mamei, iar patronimicul este înscris la
indicaţiile ei; copia certificatului de deces al presupusului tată; date care confirmă
conviețuirea în comun (concubinajul) şi ținerea unei gospodării comune de către
mama copilului împreună cu presupusul tată; participarea lor comună la educaţia
copilului; dovezile aflării copilului la întreţinerea persoanei care se considera drept
tată al copilului; alte date faptice care confirmă cu certitudine recunoaşterea
paternităţii celui decedat în privinţa copilului respectiv. Dacă la constatarea
faptului recunoaşterii paternităţii apare litigiu de drept (de exemplu, în privinţa
averii succesorale), cererea este scoasă de pe rol şi persoanelor interesate li se
explică dreptul de depunere a cererii de chemare în judecată în baza temeiurilor
generale (art. 280 alin. (3) CPC).
Constatarea decesului persoanei la o anumită dată şi în anumite
împrejurări. Conform legislaţiei Republicii Moldova, decesul este constatat de
către lucrătorul medical-doctor. Certificatul medical despre moarte constituie temei
pentru înregistrarea cazurilor de deces în organele stării civile. Conform art. 54 din
Legea privind actele de stare civilă, decesele se înregistrează nu doar în baza
certificatului medical eliberat de către instituţia medicală, care a constatat moartea,
ci şi a hotărârii instanţei judecătoreşti privind constatarea faptului decesului
persoanei la o anumită dată şi în anumite împrejurări.
Înainte de a se adresa în instanţa judecătorească cu cerința de a se constata
faptul decesului persoanei la o anumită dată şi în anumite împrejurări, petiţionarul
trebuie să se adreseze în organele stării civile pentru înregistrarea acestui fapt.
Pricinile privind constatarea faptului decesului persoanei la o anumită dată şi în
anumite împrejurări se intentează în baza cererii persoanelor interesate obligate să
prezinte în instanţa judecătorească documentele care certifică refuzul organelor
stării civile de a înregistra decesul persoanei. Cauzele refuzului organului stării
civile de a înregistra faptul morții pot fi diferite: lipsa termenului stabilit în lege de
adresare în organele stării civile; lipsa documentelor care confirmă faptul
decesului, moartea cetăţenilor în timpul accidentelor sau altor evenimente tragice,
care fac imposibilă înregistrarea faptului în organele stării civile în ordinea stabilită
de lege.
Probele necesare pentru constatarea faptului decesului persoanei la o anumită
dată şi în anumite împrejurări constituie următoarele grupe de elemente de fapt: 1)
probe care dovedesc refuzul organului stării civile de a înregistra evenimentul
decesului şi probele care arată că organele stării civile nu dispun de date privind
înregistrarea faptului decesului în privinţa persoanei date; 2) probe care confirmă
anume acel eveniment - moartea persoanei; 3) probe care confirmă împrejurările în
care a avut loc decesul cetăţeanului, faptul decesului căruia trebuie constatat; 4)
probe care confirmă o anumită dată (oră) când a survenit moartea persoanei.
Constatând decesul persoanei, instanţa judecătorească în partea de motivare a
hotărârii judecătoreşti indică împrejurările în care a survenit moartea şi, după
posibilitate, stabileşte concret data (timpul) decesului, bazându-se pe probele ce
confirmă atât data decesului cât şi împrejurările în care a survenit acesta.
 Constatarea faptului acceptării succesiunii şi locul ei de deschidere. Codul
civil reglementează două forme de acceptare a succesiunii: 1) intrarea de fapt în
posesiunea patrimoniului succesoral sau în administrarea acestuia și 2) depunerea
la notarul de la locul deschiderii succesiunii a declaraţiei de acceptare a succesiunii
(art. 1516 alin. (3) Cod civil).
Nu este exclus ca, la acceptarea succesiunii pe calea intrării de fapt în
posesiunea patrimoniului succesoral petiţionarul, adresând-se notarului în vederea
eliberării certificatului de moştenitor, să fie refuzat din considerentul că probele
care confirmă intrarea de fapt în posesiunea patrimoniului succesoral nu sunt
suficiente. În aceste cazuri, în faţa persoanei interesate se deschid două căi de
apărare a interesului său: a se adresa în instanţa de judecată în baza art.7 din Legea
contenciosului administrativ nr.793 din 10.02.2000 cu cererea de a verifica
legalitatea actelor notariale îndeplinite sau refuzul de a îndeplini acte notariale, sau
să constate în ordinea procedurii speciale faptul acceptării succesiunii şi locul ei de
deschidere (art. 281 alin. (2) lit. f) CPC). Alegerea uneia dintre ele depinde de
situaţia concretă. Dacă notarul a refuzat legal eliberarea certificatului de moştenitor
în legătură cu lipsa probelor suficiente şi veridice de acceptare a succesiunii,
moştenitorul trebuie să se adreseze în instanţa judecătorească pentru a se constata
faptul dat.
Conform art. 1443 Cod civil, certificatul de moştenitor se eliberează de notar
la locul de deschidere a succesiunii, care este ultimul domiciliu al celui ce a lăsat
moştenirea, iar dacă locul nu este cunoscut - locul unde se află bunurile
succesorale. Dacă bunurile succesorale se află în diferite locuri, cel al deschiderii
succesiunii va fi considerat locul unde se află partea cea mai valoroasă a bunurilor
imobile, iar în lipsa acestora - locul unde se află partea principală ca valoare a
bunurilor mobile.
Întru confirmarea locului de deschidere a succesiunii, notarului i se prezintă
certificatele de la organele de administrare publică locală, organul cadastral,
extrase din cartea de imobil etc. Dacă prezentarea unor atare probe este imposibilă,
persoana interesată poate să se adreseze în instanţa judecătorească pentru a se
constata locul deschiderii succesiunii.
Constatarea faptului producerii unui accident. Accidentul este atribuit de
către legislaţia în vigoare a Republicii Moldova la faptele ce au valoare juridică.
CPC nu prevede limite referitor la constatarea faptului producerii unui accident.
Legislaţia materială conţine indicaţia în ce scopuri constatarea faptului producerii
accidentului are valoare juridică (de exemplu, primirea pensiei, indemnizaţiei,
repararea prejudiciului etc.).
Faptul producerii accidentului poate fi constatat de către instanţa
judecătorească doar atunci când posibilitatea constatării lui în ordine extrajudiciară
se exclude, fapt care urmează să fie confirmat prin documente corespunzătoare:
certificatele eliberate de inspecţia muncii, organele sindicale, organele de control
tehnic şi energetic (alte organe) sau de la administraţia întreprinderii, care conţin
informaţii referitoare la neînregistrarea accidentului sau pierderea documentelor
necesare ce nu pot fi restabilite. Existenţa unor atare documente constituie o probă
precum că în legătură cu petiţionarul au fost luate măsuri întru constatarea faptului
dat în ordine extrajudiciară.
Instanţa judecătorească poate primi cererea de constatare a faptului producerii
accidentului în cazul întrunirii a trei condiţii: a) actul privind accidentul în genere
nu a fost întocmit şi întocmirea lui în timpul dat este imposibilă; b) actul a fost
întocmit, dar ulterior a fost pierdut şi reconstituirea lui în ordine extrajudiciară este
imposibilă; c) la întocmirea actului a fost comisă o eroare care îl lipseşte de puterea
probatorie, iar organul corespunzător nu poate să-l corecteze.
Instanţa judecatorească, constatând faptul producerii accidentului, nu este în
drept să stabilească: 1) cauzele şi nivelul pierderii capacităţii de muncă; 2) cauzele,
grupa şi data survenirii invalidităţii. Conform legislaţiei în vigoare (Regulamentul
privind organizarea și funcționarea Consiliului Național pentru Determinarea
Dizabilității şi Capacităţii de Muncă143), faptele indicate se constată în ordinea
extrajudiciară.
143
Hotărârea Guvernului cu privire la determinarea dizabilităţii şi capacităţii de muncă. Nr. 65 din
23.01.2013. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 25.01.2013, nr. 18-21.
 În partea dispozitivă a hotărârii judecătoreşti trebuie să se indice datele
persoanei care a suportat accidentul (numele, prenumele, patronimicul), inclusiv
data (timpul) când a avut loc accidentul şi locul. Dacă instanţa judecătorească a
constatat că accidentul are legătură cu munca (locul de muncă), atunci aceasta, de
asemenea, se indică în hotărârea judecătorească.
Constatarea faptului posesiunii, folosinței şi dispoziției unui bun imobil în
drept de proprietate. În conformitate cu legislaţia în vigoare, în calitate de probă a
existenței dreptului înregistrat asupra bunului imobil o constituie înregistrarea de
stat. Dreptul înregistrat asupra bunului imobil poate fi contestat doar în ordine
judecătorească. La categoria de drepturi, supuse înregistrării obligatorii de stat, se
atribuie dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, care au ca obiect aceste bunuri,
tranzacţiile cu bunurile imobile, inclusiv grevările dreptului de proprietate (ipoteca,
servitutea, arenda, locaţiunea, administrarea fiduciară).
Documentele care constituie temei pentru înregistrarea de stat a existenţei,
apariţiei, încetării, transmiterii, limitării drepturilor asupra bunurilor imobile şi a
tranzacţiilor în privinţa lor sunt variate şi numeroase, iar forma şi conţinutul lor
depind de tipul bunulor imobile sau a tranzacţiei cu acestea, inclusiv de persoana
de la care emană ele. Unul dintre aceste acte este şi hotărârea judecătorească
definitivă.
Faptul posesiunii, folosinţei şi dispoziţiei unui bun imobil în drept de
proprietate se constată de instanţa judecătorească în ordinea procedurii speciale
doar dacă petiţionarul a deținut documentul ce confirmă dreptul său asupra bunului
imobil, dar acesta a fost pierdut, iar faptul indicat nu poate fi confirmat într-o altă
ordine.
Primind cererea despre constatarea faptului respectiv, judecătorul trebuie,
înainte de toate, să stabilească dacă petiţionarul s-a adresat anterior organelor
cadastrale corespunzătoare sau organelor administrării publice locale. În cerere
trebuie aduse probele care certifică imposibilitatea dobândirii documentului
corespunzător sau restabilirii acestuia într-o altă ordine.
 Dacă persoanei interesate i s-a refuzat eliberarea documentului constatator de
drepturi în legătură cu faptul că construcția nu este dată în exploatare, este ridicată
de sine stătător sau cu alte încălcări ale regulilor în vigoare, fie că în baza
materialelor organului cadastral (organului de administrare publică locală), bunul
imobil este înregistrat sub numele altei persoane, instanţa judecătorească nu este în
drept să constate faptul posesiunii, folosinţei şi dispoziţiei unui bun imobil în drept
de proprietate. În astfel de cazuri toate problemele legate de dreptul de proprietate
asupra acestui bun (construcție) se soluţionează sau în ordinea contenciosului
administrativ, sau pe calea înaintării cererii de chemare în judecată.
Prin hotărârea judecătorească pe categoria respectivă de pricini se constată
faptul că petiţionarul se foloseşte, posedă şi dispune de un bun imobil în drept de
proprietate, adică prin constatarea faptului dat se confirmă dreptul de proprietate al
petiţionarului asupra bunului dat. În partea dispozitivă a hotărârii judecătoreşti
trebuie să fie indicate data, locul şi organul care a efectuat înregistrarea bunului
imobil, locul de situare şi datele privind persoana sub numele căreia a fost
înregistrat acest bun. Hotărârea instanţei de judecată, în conformitate cu actele
normative menţionate mai sus, reprezintă temei pentru perfectarea dreptului de
proprietate asupra bunului imobil (bloc locativ, altă construcție etc.) în organul
cadastral corespunzător.
Constatarea faptului apartenenței documentelor constatatoare de drepturi.
Drepturile cetăţenilor în multe cazuri sunt legate de anumite feluri de documente,
cu ajutorul cărora are loc constatarea şi realizarea lor. Acestea sunt aşa-numitele
documente constatatoare de drepturi, care confirmă anumite drepturi şi împrejurări,
cu care norma juridică leagă naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor
personale sau patrimoniale ale cetăţenilor. Adesea, persoana căreia i-a fost eliberat
un atare document nu-şi poate realiza dreptul, deoarece datele privitor la titularul
de drepturi în acest document nu corespund documentelor care constată identitatea
acestuia (numele, prenumele, patronimicul). Datele privind identitatea cetăţeanului
trebuie să fie conținute nu doar în documentele personale ale cetăţeanului, dar să
fie întocmai reproduse şi în diferitele feluri de documente constatatoare de
drepturi.
Faptul apartenenței documentelor constatatoare de drepturi se constată de
către instanţa judecătorească, dacă numele, prenumele, patronimicul indicate în
acestea nu corespund cu numele, prenumele și patronimicul din buletinul de
identitate, pașaport sau din certificatul de naştere al persoanei respective.
Instanţa judecătorească constată doar apartenența documentului constatator de
drepturi, dar nu şi a documentelor personale ale petiţionarului. De aceea în instanţa
judecătorească nu se supun examinării pricinile privind apartenența documentelor
ce confirmă calitatea petiţionarului de membru al organizaţiilor obşteşti,
documentelor militare, buletinului de identitate, certificatelor eliberate de organele
de stare civilă. Greşelile în documentele personale, de regulă, se înlătură de către
organele care au eliberat documentele respective, adică în ordine extrajudiciară.
Constatarea faptului apartenenţei documentelor constatatoare de drepturi (cu
excepţia documentelor militare, buletinelor de identitate, paşaportului şi
certificatelor eliberate de organele de stare civilă) persoanei al cărei nume indicat
în document nu coincide cu numele indicat în certificatul de naştere, în buletinul de
identitate sau paşaport este posibilă doar atunci când organul care a eliberat
documentul respectiv refuză să opereze modificările sau să elibereze în schimbul
acestuia un alt document. Judecătorul trebuie să refuze primirea cererii dacă
petiţionarul nu a întreprins acţiunile în vederea obţinerii documentului necesar de
la organul competent.
Constatând faptul apartenenţei documentelor constatatoare de drepturi,
instanţa judecătorească nu este în drept să constate în hotărâre identitatea
prenumelui, patronimicului şi numelui persoanelor care se numesc diferit în
diferite documente.
Partea dispozitivă a hotărârii judecătoreşti pe pricinile privind constatarea
faptului apartenenţei documentelor constatatoare de drepturi trebuie să conţină:
indicarea semnelor distinctive ale documentului (denumirea, de către cine şi pe ce
nume este eliberat, data eliberării, numărul etc.); numele, prenumele, patronimicul
persoanei (conform datelor din paşaport, certificat de naştere, buletin de identitate)
căreia îi aparţine documentul.
Constatarea faptului de concubinaj în cazurile stabilite de lege. Drepturile şi
obligațiile soților nu pot apărea din raporturi de fapt de căsătorie între bărbat şi
femeie (concubinaj) fără înregistrarea de stat a încheierii căsătoriei, oricât de
îndelungate ar fi fost aceste raporturi. Constatarea faptului de concubinaj
(constatarea faptului aflării în relaţii de căsătorie de fapt) în ordinea procedurii
speciale are loc doar în cazurile stabilite de lege.
Faptul concubinajului poate fi constatat în baza art. 281 alin. (2) lit. j) CPC,
dacă există probe că relaţiile de fapt de căsătorie au apărut până la adoptarea
Decretului Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS din 8 iunie 1944, potrivit
art.39 din Legea privind actele de stare civilă din 26.04.2001 şi au continuat până
la moartea sau dispariţia fără veste a uneia dintre persoanele aflate în atare relaţii.
În calitate de petiţionari în pricinile privind constatarea faptului de concubinaj
poate participa unul dintre concubini, care se afla în relaţii de căsătorie de fapt cu
celălalt concubin, decedat sau dispărut fără veste. Urmează a avea în vedere că
dreptul de adresare în instanţa judecătorească pentru constatarea faptului de
concubinaj în cazurile stabilite de lege aparţine nu doar concubinului rămas în
viaţă, ci şi altor persoane interesate (copii, persoanele întreţinute, alte rude ale
concubinilor etc.).
Hotărârea judecătorească privind constatarea faptul de concubinaj în cazurile
stabilite de lege reprezintă temei pentru înregistrarea căsătoriei în organele de stare
civilă. În partea dispozitivă a hotărârii judecătoreşti se indică numele, prenumele,
patronimicul, anul naşterii şi locul naşterii persoanelor în privinţa cărora se
constată faptul, timpul apariţiei traiului comun de fapt (concubinajul); perioada
existenţei relaţiilor de căsătorie de fapt.
Constatarea faptului represiunii politice. Represiune politică se consideră
privarea oamenilor de viaţă, măsurile de constrângere aplicate de stat faţă de
cetăţeni din motive politice, naţionale, religioase sau sociale, sub forma privaţiunii
de libertate, deportări (exilări), expulzări, trimiterea la munci silite în condiţiile
limitării libertăţii, evacuarea din țară şi privarea (lipsirea) de cetăţenie, expropriere,
internarea silită într-o instituţie psihiatrică, sub alte forme de limitare în drepturi şi
libertăţi ale persoanelor recunoscute drept persoane social periculoase pentru stat
sau regimul politic, care se exercitau în temeiul hotărârilor organelor
administrative, judiciare şi extrajudiciare.
Constatarea faptului represiunii politice are valoare juridică. Cu acest fapt
legea stabileşte legătura nu doar a apariţiei, dar şi confirmarea multor drepturi
personale, patrimoniale şi politice ale tuturor persoanelor care, începând cu
perioada din 7 noiembrie 1917 până la 23 iunie 1990, au fost supuse represiunilor
politice pe teritoriul de azi al Republicii Moldova, precum şi ale cetăţenilor
Republicii Moldova care au fost supuşi represiunilor politice pe teritoriul unui alt
stat. Odată cu constatarea faptului dat, persoanele care au fost supuse represiunilor
politice se restabilesc în drepturile lor politice, sociale, civile şi patrimoniale, ele se
folosesc de numeroasele înlesniri enumerate în Legea nr. 1225 din 8 decembrie
1992 privind reabilitarea victimelor represiunilor politice 144 şi în multe alte acte
normative.
Pentru constatarea faptului represiunii politice, legea stabileşte ordinea
extrajudiciară şi cea judiciară (art. 5, 51, 52, 53, 6, 7 din Legea privind reabilitarea
victimelor represiunii politice din 08 decembrie 1992). Constatarea faptului
represiunii politice în ordine judiciară are loc dacă materialele din arhivă privind
represiunile politice nu s-a păstrat, ca urmare a expirării termenului de păstrare sau
din alte cauze.145
Lista persoanelor care au dreptul de a se adresa cu cerere privind constatarea
faptului represiunii politice este destul de largă. Acestea sunt persoanele care au
suferit în urma represiunilor politice, indicate în art. 1 din Legea privind
reabilitarea victimelor represiunilor politice; persoanele în privinţa cărora au fost
luate hotărâri despre represare politică, în privinţa cărora s-a reuşit evitarea

144
Legea privind reabilitarea victimelor represiunilor politice. Nr. 1225 din 08.12.1992. În Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 10.12.2010, nr.241-246.
145
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 35 din 24 octombrie 2003 cu privire la practica
judiciară de aplicare a unor prevederi ale Legii privind reabilitarea victimelor represiunilor politice. În:
Buletinul Curţii Supreme de Justiţiei a Republicii Moldova, 2004, nr.3.
represiunii nemijlocite, inclusiv datorită plecării peste hotarele republicii; membrii
familiei persoanelor represate, inclusiv copiii născuţi în locurile de represiune sau
în drum spre aceste locuri; persoanele forțate sau constrânse să-i urmeze pe
părinții lor, rudele lor, tutori aflați în deportare sau spre locul ţinerii în detenție
deosebită, fie cei rămași fără tutela lor, inclusiv copiii persoanelor executate în
urma represiunilor politice.
La constatarea faptului dat judecătorii trebuie să se conducă, înainte de toate,
de Legea privind reabilitarea victimelor represiunilor politice din 08 decembrie
1992, de Legea nr. 296 din 23 noiembrie 1994 pentru interpretarea unor prevederi
ale legii privind reabilitarea victimelor represiunilor politice, 146 de Legea nr. 1358
din 18 martie 1993 privind reabilitarea şi egalarea în drepturi a cetăţenilor
Republicii Moldova care au participat la cel de-al doilea război mondial.147
Constatarea faptului detenţiunii în lagărele de concentrare (ghetouri) 148.
Conform legislaţiei Republicii Moldova, constatarea faptului deţinerii în lagărele
de concentrare fasciste şi în ghetouri are importanţă juridică în vederea stabilirii
diferitelor prestaţii şi servicii sociale prevăzute de către normele dreptului
protecţiei sociale, este: Legea cu privire la protecţia socială suplimentară a
invalizilor de război, a participanţilor la cel de-al doilea război mondial şi a
familiilor lor din 03.05.2001.
Este dificilă caracterizarea detaliată a actelor normative care stabilesc diferite
drepturi, înlesniri, indemnizaţii şi alte tipuri de ajutor social pentru foștii deținuți ai
lagărelor de concentrare şi ghetouri, având în vedere volumul lor.
Cererea privind constatarea faptului detenției persoanei în lagărul de
concentrare (ghetou) poate fi depusă de persoana care este în drept să primească
plăţile corespunzătoare (pensii, înlesniri, compensaţii etc.). Persoanele cu dreptul
146
Legea pentru interpretarea unor prevederi ale legii privind reabilitarea victimelor represiunilor politice.
Nr. 296 din 23.11.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 05.01.1995, nr.001.
147
Legea privind reabilitarea şi egalarea în drepturi a cetăţenilor Republicii Moldova care au participat la
cel de-al doilea război mondial. Nr. 1358 din 18.03 1993. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
05.01.1995, nr.005.
148
Lagăre de concentrare – locuri speciale de privaţiune de libertate cu un regim deosebit de aspru pentru
militari, condamnaţi şi cetăţeni luaţi sub bănuire ca fiind adversari ai regimului politic. Ghetou – parte a
teritoriului oraşului (localitate) destinată pentru instalarea forţată a unui grup de populaţie determinată de
rasă, profesie şi religie.
de a primi plăţile sunt, înainte de toate, persoanele deţinute în unul din lagărele de
concentrare sau atrase la munci silnice. Cererea privind constatarea faptului
detenţiunii în lagărele de concentrare se depune personal sau în numele său, de o
altă persoană care a fost deţinută într-unul din lagărele de concentrare sau ghetou şi
atrasă la munci silnice. Dacă persoana care a fost deţinută într-unul din lagărele de
concentrare sau ghetou a decedat, atunci cu cerere privind constatarea faptului
detenţiunii în lagărul de concentrare (ghetou) se pot adresa soţul supravieţuitor,
copiii, alte rude ale defunctului care, conform legislaţiei în vigoare, au dreptul la
primirea plăţilor corespunzătoare, compensaţiilor sau să se folosească de înlesnirile
corespunzătoare, ca membru al familiei sau rudă a persoanei deţinute în lagărul de
concentrare (ghetou).
Cererea privind constatarea faptului detenţiei persoanei în lagăr de
concentrare (ghetou) se depune în instanţa judecătorească de la locul de trai sau de
aflare a petiţionarului. Nu este exclusă posibilitatea de adresare cu cererea de
constatare a faptului de detenţie a persoanei în lagăre de concentrare (ghetou) nu
doar la locul de domiciliu (aflare) a petiţionarului, ci şi la locul de aflare a lagărului
de concentrare (ghetou), dacă în acea localitate există probele corespunzătoare
privind lagărul de concentrare (ghetou) şi deţinuţii acestuia. Regula respectivă este
aplicabilă şi în cazurile în care materialele de arhivă privind lagărele de
concentrare s-au păstrat în alt oraş, raion sau chiar într-un alt stat.
Ca probe în cazul constatării faptului detenţiei în lagărul de concentrare
(ghetou) pot fi folosite orice date de fapt care confirmă detenţia persoanei în
calitate de deţinut în lagărele de concentrare (ghetouri) fasciste într-o anumită
perioadă de timp, inclusiv declaraţiile martorilor, dacă aceştia cu certitudine
confirmă faptul dat.
Faptul aflării (detenţiunii) persoanei în calitate de deţinut în lagărele de
concentrare fasciste, ghetouri sau în alte locuri de detenţie forţată are valoare
juridică şi pentru stabilirea pensiei. Un astfel de fapt poate fi constatat în ordine
judecătorească, dacă o atare cerere a fost examinată prealabil de către autoritatea
competentă de stabilire a pensiilor de pe lângă organele corespunzătoare ale
administraţiei publice locale şi petiţionarului i s-a refuzat satisfacerea cerinței.
Instanţa judecătorească nu este în drept să primească cererea dacă faptul aflării
persoanei în lagărul de concentrare (ghetou) a fost constatat de către comisia
menționată, iar timpul aflării (detenţiunii) lui acolo nu este confirmat şi nici
indicat. Urmează a se avea în vedere că timpul aflării în lagărul de concentrare
(ghetou) are valoare juridică, intră în obiectul probaţiunii şi constituie parte
integrantă a faptului dat. De exemplu, începând cu august 1995 guvernul
Germaniei, în baza programului Article. 2 FUND, achita pensii lunare în mărime
de 500 de mărci germane pe lună persoanelor care s-au aflat nu mai puţin de 6 luni
în lagăre de concentrare şi nu mai puţin de 18 luni în ghetouri. Urmează a ţine cont
de faptul că aflarea în prizonierat de război nu se echivalează cu aflarea în lagărele
de concentrare sau ghetouri şi acest fapt nu constituie temei pentru obţinerea
plăţilor corespunzătoare cum este prevăzut în cazul deţinuţilor în lagărele de
concentrare (ghetouri).
Constatarea faptului răspândirii informației care lezează onoarea,
demnitatea şi reputaţia profesională. Onoarea şi demnitatea reflectă aprecierea
obiectivă a cetăţeanului de către cei din jur şi aprecierea sa proprie. Reputaţia
profesională reprezintă evaluarea calităţilor profesionale ale cetăţeanului sau ale
persoanei juridice.
Pentru apărarea onoarei, demnităţii, reputaţiei profesionale ale cetăţenilor sau
persoanelor juridice este prevăzută o metodă specială: dezminţirea informaţiilor de
calomniere răspândite. Această metodă poate fi utilizată dacă există următoarele
condiţii: în primul rând, informaţiile trebuie să fie calomnioase (adică să nu
corespundă adevărului); în al doilea rând, informaţiile trebuie să fie răspândite (în
ziare, radio şi TV, alte mijloace mass-media), expuse în caracteristici de serviciu,
demonstraţii publice, cereri adresate persoanelor sau mesaj într-o altă formă,
inclusiv verbală, câtorva sau măcar unei singure persoane; în al treilea rând, ele
sunt de așa natură încât nu corespund realităţii. Informaţiile se consideră că nu
corespund realităţii până în momentul când cel ce le-a răspândit nu va demonstra
contrariul.
 Dacă este cunoscută persoana care a răspândit informaţiile ce calomniază
onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională, atunci cetăţenii sunt în drept să ceară
prin intermediul instanţei judecătoreşti, în ordinea procedurii contencioase
dezminţirea informaţiilor ce calomniază onoarea, demnitatea sau reputaţia sa
profesională, iar persoana juridică – informaţiile ce calomniază reputaţia lor
profesională.
Ca metodă specială de apărare a onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale
a cetăţenilor şi persoanelor juridice, în cazul în care autorul informaţiei răspândite
nu este cunoscut, este prevăzută constatarea de către instanţa judecătorească a
informaţiilor ca fiind necorespunzătoare realităţii. Astfel, dacă stabilirea identităţii
persoanei care a răspândit informaţia ce calomniază onoarea, demnitatea sau
reputaţia profesională a cetăţeanului sau a persoanei juridice este imposibilă, atunci
persoana în privinţa căreia au fost răspândite astfel de informaţii este în drept să se
adreseze în instanţa judecătorească cu cerere privind declararea informaţiilor
răspândite ca fiind neveridice (art. 16 alin. (9) Cod civil).
Procedura examinării unor astfel de cereri în ordinea procedurii speciale este
prevăzută pentru constatarea faptelor care au valoare juridică (art. 281 alin. (2) lit.
m) CPC). Această ordine, desigur, poate fi folosită și dacă cel care a răspândit
informaţia calomnioasă este cunoscut, dar el nu mai există – cetăţeanul a decedat
sau persoana juridică a fost lichidată.
Constatarea faptului de necorespundere realităţii (neveridictăţii) a
informaţiilor ce lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională a
cetăţeanului sau persoanei juridice se efectuează de către instanţa judecătorească în
ordinea procedurii speciale, dacă: 1) informaţiile sunt răspândite în privinţa
petiţionarului; 2) aceste informaţii lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia
profesională a petiţionarului; 3) stabilirea identităţii persoanei care a răspîndit
astfel de informaţii este imposibilă.
Constatarea altor fapte cu valoare juridică. Lista faptelor enumerate în art.
281 CPC nu este exhaustivă. Instanţa este în drept să examineze pricini privind
constatarea altor fapte cum ar fi: stagiul de asigurare pe perioada de muncă, faptul
înrolării şi îndeplinirii serviciului militar, faptul participării cetăţeanului la lucrările
de lichidare a consecințelor de la Cernobîl, faptul domicilierii continue pe teritoriul
Republicii Moldova etc. Trebuie ținut cont că instanţa judecătorească este în drept
să constate în ordinea procedurii speciale şi multe alte fapte care au valoare
juridică, însă numai în cazurile în care: 1) aceasta nu este interzis expres de lege; 2)
legislaţia nu a stabilit o altă ordine (inclusiv extrajudiciară) de constatare a lor; 3)
sunt respectate regulile art. 282 CPC.

§ 3. Particularitățile examinării și soluționării cauzelor în procedură specială

Încuviințarea adopţiei. Adopţia constituie un act juridic întemeiat pe
hotărârea judecătorească, între adoptator şi rudele acestuia, pe de o parte, şi copilul
adoptat, pe de altă parte, în urma căruia se stabilesc aceleași drepturi şi obligații ca
şi între părinți şi copii, inclusiv rudele acestora.
Hotărârea judecătorească privind încuviințarea adopţiei rămasă irevocabilă
(art. 292 alin. (4) CPC) constituie:
a) un act de constatare a dreptului – se stabileşte legătura de drept dintre
adoptator şi copilul adoptat, inclusiv între copilul adoptat şi rudele adoptatorului
(adoptatorilor);
b) un act de stingere a dreptului – se stinge legătura de drept dintre copilul
adoptat şi părinții lui, şi alte rude de sânge.
Pricinile privind încuviințarea adopţiei se examinează de către instanţa
judecătorească în ordinea procedurii speciale conform regulilor stabilite în
Capitolul XXV (art. 286 - 292), art. 461 alin. (2) CPC. Adopţia este reglementată
de următoarele acte normative materiale şi procesuale naţionale: Constituția
Republicii Moldova, Codul familiei (art. 116-141, 162, 163), Legea nr. 99 din
28.05.2010 privind regimul juridic al adopției149 şi internaționale: Convenția
internațională cu privire la drepturile copilului, New York, 20.11.1989150,

149
Legea privind regimul juridic al adopției. Nr. 99 din 28.05.2010. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 30.07.2010, nr.131-134.
150
Convenția internațională cu privire la drepturile copilului. New York, 20.11.1989. Ratificată prin
Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.408 din 12.12.1990. În: Tratate internaţionale la care
Republica Moldova este parte (1990-1998). Ediţie oficială. Vol. 1, Chişinău: Moldpres, 1998.
Convenția asupra protecției copiilor şi de cooperare în raporturile de adopție
internațională, Haga, 29.05.1993151 etc.
Particularitățile examinării în instanțele judecătoreşti a pricinilor din categoria
respectivă, în afară de actele normative enumerate mai sus, mai sunt reflectate şi în
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 5 din
24.12.2012 privind practica aplicării de către instanțele judecătoreşti a legislaţiei
privind regimul juridic al adopţiei.152
Conform art. 119 Codul familiei şi art. 7 CPC, instanţa judecătorească
intentează procesul civil privind încuviinţarea adopţiei la cererea persoanei
(persoanelor) care doresc să adopte copilul. Persoanele respective sunt denumite
petiţionari. Petiţionari în pricinile privind încuviinţarea adopţiei pot fi cetăţeni ai
Republicii Moldova, precum şi cetăţeni străini şi apatrizi. Art. 121 Codul familiei
conţine lista persoanelor care nu pot fi adoptatori, deci şi petiţionari în categoria
dată de pricini: persoanele decăzute din drepturile părinteşti; cele declarate
incapabile sau cu capacitate de exerciţiu limitată; cele care au adoptat copii, dar
adopţia a fost anulată din culpa lor etc.
Conform art. 331 CPC (în redacţia Legii nr.155 din 05.07.2012, în vigoare din
01.12.2012), art. 286 CPC, la cererea persoanelor (persoanei) care solicită adopţia
(adoptator), instanţa de judecată de la domiciliul (locul de aflare) copilului
adoptabil intentează procesul civil privind încuviinţarea adopţiei naţionale sau
privind încuviinţarea adopţiei internaţionale.
Competenţa jurisdicţională (materială şi teritorială) a pricinilor privind
adopţia nu poate fi schimbată nici de instanţa judecătorească, nici de petiţionar.
Examinarea pricinilor privind adopţia la domiciliul sau la locul de aflare a
copilului adoptat permite o siguranță mai mare în garantarea apărării intereselor

151
Convenția asupra protecției copiilor şi de cooperare în raporturile de adopție internațională. Haga,
29.05.1993. Ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.1468 din 29.01.1998. În:
Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 15, Chişinău: Moldpres,
1999.
152
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 5 din 24.12.2012 privind practica
aplicării de către instanțele judecătoreşti a legislaţiei privind regimul juridic al adopţiei.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=52
copilului. Aceasta facilitează de asemenea acțiunile judecătorului în pregătirea
pricinii pentru dezbateri judiciare.
Conţinutul cererii privind încuviinţarea adopţiei este fixat în art. 287 CPC.
Cererea trebuie să cuprindă următoarea informație: numele, anul, luna şi ziua
naşterii, domiciliul adoptatorilor; numele, anul, luna, ziua naşterii și domiciliul
adoptatului, datele de anchetă referitoare la părinţi, datele despre frații şi surorile
adoptatului; temeiurile adopţiei şi probele care confirmă aceste temeiuri; solicitarea
schimbării numelui, locului de naştere, datei de naştere (în cazul adopţiei unui
copil în vârstă de până la un an), solicitarea înscrierii adoptatorilor în calitate de
părinţi în actele de înregistrare a naşterii copilului. Aceste date reflectă specificul
pricinilor privind adopţia.
Vorbind despre cerinţele înaintate faţă de conţinutul cererii privind
încuviinţarea adopţiei, urmează a se ţine cont de faptul că, odată cu cererea despre
adopţie, nu pot fi examinate solicitările petiţionarului privind apărarea drepturilor
patrimoniale ale copilului, de exemplu - dreptul de proprietate al copilului asupra
unui bun mobil şi (sau) imobil care a trecut în proprietatea lui în baza contractului
de donație, în ordinea succesiunii, fie privatizarea locuinţei etc. Aceasta are
legătură nu doar cu specificul procedurii speciale privind adopţia (nu există litigiu
de drept, nu există părţi cu interese contrare), dar şi cu faptul că petiţionarul
dobândește drepturile şi obligaţiile reprezentantului legal al copilului doar după
rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti privind încuviinţarea adopţiei.
Legea reglementează problema ce ţine de documentele anexate la cererea de
adopţie. Conform art. 288 CPC, la cererea de adopţie trebuie anexate: copia
certificatului de naştere al adoptatorului – în cazul adopţiei de către o persoană
necăsătorită; în cazul adopţiei de către un soţ – consimțământul scris al celuilalt soţ
sau înscrisul care confirmă divorţul şi faptul că foştii soţi nu convieţuiesc cel puţin
un an. În cazul imposibilităţii de a anexa atare documente, în cerere se indică
probele care confirmă acest fapt; adeverinţa de sănătate a adoptatorilor; certificatul
de la locul de muncă al adoptatorului despre funcţia deţinută şi cuantumul
salariului sau copia de pe declaraţia veniturilor, sau un alt act similar; copia
autentificată de pe actul ce confirmă dreptul de folosinţă sau dreptul de proprietate
al adoptatorului asupra unui spaţiu locativ.
Documentele menţionate sunt obligatorii şi în caz de absenţă a unuia din ele
instanţa judecătorească emite o încheiere de a nu da curs cererii (art. 171 CPC) sau
amână examinarea pricinii (art. 208 CPC) şi stabileşte un termen pentru
prezentarea documentelor ce lipsesc, indicate în art. 288 CPC. Neprezentarea
documentelor obligatorii atrage după sine consecinţele prevăzute de normele
dreptului material şi procesual. De exemplu, lipsa adeverinţei de sănătate a
adoptatorilor poate servi drept temei pentru refuzul de a satisface cererea privind
încuviinţarea adopţiei.
Lista documentelor, prevăzute în art. 286 CPC, care urmează a fi anexate la
cerere de către toţi adoptatorii fără excepție (cetăţeni ai Republicii Moldova,
cetăţeni străini, apatrizi), nu este exhaustivă. Conform art. 286 alin. (2) CPC,
instanţa judecătorească, din iniţiativă proprie sau din iniţiativa participanţilor la
proces, este în drept a cere prezentarea altor documente, permise de lege: cazierul
judecătoresc al adoptatorului; date privind faptul dacă adoptatorii s-au aflat
anterior în relaţii de căsătorie, au copii din aceste căsătorii, participă la educaţia lor
şi dacă ajută la întreţinerea lor; istoria de dezvoltare a adoptatului cu date privind
contactul părinţilor cu copilul; registrul de evidenţă a copiilor, care pot fi adoptaţi
în ţară sau în străinătate; date despre legislaţia privind drepturile copilului în țara
în care urmează să plece adoptatul etc.
La cererea privind adopţia unui copil cetăţean al Republicii Moldova, depusă
de cetăţeni ai Republicii Moldova care locuiesc în străinătate sau de cetăţeni străini
sau apatrizi, se anexează documentele enumerate în art. 289 CPC.
Încheierea organului competent al statului petiţionarului reprezintă document
obligatoriu şi trebuie să conţină: 1) caracteristica socială a personalităţii
adoptatorului (a familiei acestuia); 2) starea patrimonială a persoanei; 3) religia; 4)
interesele manifestate şi alte date.
Pregătirea pricinilor privind adopţia pentru dezbaterile judiciare (Capitolul
XIV CPC) se caracterizează prin anumite particularități:
 – judecătorul trimite copiile de pe cererea despre adopţie şi documentele
anexate la aceasta organului de tutelă şi curatelă de la locul de trai sau de la locul
de aflare a copilului în scopul pregătirii încheierii privind temeinicia adopţiei şi
corespunderea acesteia cu interesele copilului. Procedura pe pricină se suspendă
până la primirea încheierii organului de tutelă şi curatelă;
– judecătorul trimite copiile de pe cererea de adopţie şi documentele anexate
Consiliului Consultativ pentru Adopții, ca acesta să dea încheierea
corespunzătoare, dacă se adoptă copilul cetăţean al Republicii Moldova de către
cetăţeni străini sau apatrizi.
Examinarea judiciară a cererii privind adopţia are particularităţi procesuale.
Conform art. 291 CPC, cererea despre adopţie se examinează în şedinţă judiciară
închisă cu participarea obligatorie a adoptatorului (adoptatorilor), reprezentantului
organului de tutelă şi curatelă şi a copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani.
În caz de necesitate, în pricină pot fi atrase şi alte persoane interesate în actul
adopţiei. Necesitatea şedinţei judiciare închise pentru atare pricini este condiţionată
de faptul că secretul adopţiei copilului este ocrotit de lege (art. 134 Codul familiei).
Articolul 204 Cod penal stabileşte răspunderea penală pentru divulgarea secretului
adopţiei, de aceea persoanele care participă la proces trebuie să fie prevenite de
către instanţă asupra necesității păstrării secretului privind informaţia care le-a
devenit cunoscută în legătură cu adopţia, inclusiv despre posibilitatea tragerii lor la
răspundere penală pentru divulgarea secretului contra dorinței adoptatorului, fapt
ce trebuie reflectat în procesul-verbal al şedinţei judiciare.
În interesele păstrării secretului adopţiei, astfel de pricini trebuie să fie
excepție de la principiul publicității dezbaterilor judiciare şi pronunțarea hotărârii
pe pricinile privind adopţia, de asemenea, ele trebuie efectuate în şedinţă judiciară
închisă (art. 23 alin. (9) CPC). Pronunțarea publică a hotărârii pe pricinile privind
adopţia atinge drepturile şi interesele legale ale adoptaţilor şi adoptatorilor,
contravine secretului adopţiei, care este stabilit de lege.
Conform art. 292 CPC, instanţa judecătorească, examinând cererea privind
adopţia, adoptă o hotărâre prin care satisface cererea adoptatorului (adoptatorilor)
în privinţa adopţiei copilului sau refuză satisfacerea acesteia. În cazul satisfacerii
cererii privind adopţia, instanţa judecătorească recunoaşte copilul ca fiind adoptat
de persoane (persoană) concrete şi indică în hotărâre toate datele despre adoptat şi
adoptator (adoptatori), necesare pentru înregistrarea de stat a adopţiei în organele
de înregistrare a actelor de stare civilă.
Instanţa de judecată, satisfăcând o parte din cererea privind adopţia, poate
refuza altă parte, de exemplu - cererea adoptatorilor de a fi înregistraţi în calitate de
părinţi ai copilului în actul de înregistrare a naşterii acestuia sau de a modifica data
şi locul de naştere a copilului.
Copia hotărârii judecătoreşti privind adopţia copilului se trimite de către
instanţă, în decurs de 5 zile din momentul când rămâne definitivă, organului de
înregistrare a actelor de stare civilă de la locul adoptării hotărârii pentru
înregistrarea de stat a adopţiei copilului. Hotărârea judecătorească privind adopţia
nu înlocuieşte prin sine documentele emise de organele de înregistrare a actelor de
stare civilă.
Adopţia încetează odată cu anularea acesteia sau cu recunoaşterea ei ca fiind
nulă în baza hotărârii instanţei judecătoreşti (art. 135 alin. (1) Codul familei),
adoptată conform regulilor procedurii contencioase (art. 293 CPC). Nu se permite
anularea sau recunoaşterea nulităţii adopţiei în ordinea procedurii speciale.
În conformitate cu art. 136 alin. (3) Codul familiei, instanţa este obligată în
decurs de 3 zile din ziua rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti privind
anularea sau recunoaşterea nulităţii adopţiei copilului să transmită o copie de pe
această hotărâre în organul înregistrării actelor de stare civilă şi una în organul de
tutelă şi curatelă, care se află în circumscripţia instanţei judecătoreşti.

Declararea capacității depline de exercițiu minorului (emanciparea). Prin

emancipare (art. 20 alin. (3) Cod civil) înțelegem declararea (atribuirea) minorului
care a atins vârsta de 16 ani ca având capacitate deplină de exercițiu, dacă lucrează
în baza unui contract de muncă sau - cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau
curatorului - practică activitate de întreprinzător153.
Astfel, emancipare înseamnă eliberarea minorului care a atins vârsta de 16
ani de necesitatea obţinerii de la părinții, adoptatorii sau curatorii lui acordul pentru
încheierea afacerilor (art. 21 Cod civil). Emancipatul dispune de volumul deplin de
drepturi şi obligaţii, cu excepţia acelora pentru a căror obţinere actele normative
stabilesc un atare cenz de ani. De exemplu, cetăţenii minori emancipaţi nu pot fi
adoptatori (art. 121 Codul familiei).
Legislaţia civilă în vigoare prevede două forme de declarare a minorului cu
capacitate de exerciţiu deplină – administrativă şi judiciară. În ordinea
administrativă, declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului (emanciparea)
se realizează prin hotărârea organului de tutelă şi curatelă, în cazul existenţei
următoarelor condiţii:
- minorul a atins vârsta de 16 ani;
- minorul lucrează în bază de contract de muncă sau, cu acordul părinţilor,
adoptatorilor sau curatorilor, practică activitate de întreprinzător, adică are izvor
independent de obţinere a veniturilor;
- există acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorilor privind emanciparea
lui.
Forma judiciară de emancipare se aplică în cazul existenţei următoarelor
condiţii:
- minorul a atins vârsta de 16 ani;
- minorul lucrează în bază de contract de muncă sau, cu acordul părinţilor,
adoptatorilor sau curatorilor, practică activitate de întreprinzător, adică are izvor
independent de obţinere a veniturilor din munca sa ori din activitatea de
întreprinzător;
- lipsa acordului părinţilor, adoptatorilor sau curatorilor privind emanciparea
minorului;
153
Emancipare provine de la lat. emancipatio; engl. emancipation: 1) În Roma Antică semnifica un
complicat proces de drept, prin care capul familiei elibera pe unul dintre copii de autoritatea părintească;
2) În dreptul civil al Republicii Moldova înseamnă declararea minorului ca având capacitate deplină de
exerciţiu, în prezenţa unui şir de condiţii.
 - există un atare acord, însă organul de tutelă şi curatelă a refuzat să declare
capacitatea deplină de exerciţiu minorului.
Competenţa teritorială a pricinilor privind emanciparea cetăţeanului minor se
stabileşte în baza domiciliului petiţionarului. Conform art. 294 alin. (1) CPC,
minorul care a atins vârsta de 16 ani este în drept să adreseze în instanţa
judecătorească de la domiciliul său o cerere pentru a i se declara capacitatea
deplină de exerciţiu. Ca domiciliu al minorului care a atins vârsta de 16 ani se
consideră locul unde acesta îşi are locuinţa statornică sau principală (art. 30 alin.
(1) Cod civil), cu excepţia cazurilor reglementate de art. 31 Cod civil.
Cererea privind emanciparea minorului se depune în instanţa judecătorească,
dacă lipseşte acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului asupra declarării
capacităţii depline de exerciţiu a acestuia sau există refuzul organului de tutelă şi
curatelă de a adopta o hotărâre privind emanciparea lui, cu existenţa acordului
reprezentanţilor lui legali.
Instanţa judecătorească nu este în drept să refuze primirea cererii minorului
atât în cazurile lipsei acordului părinţilor (unuia dintre părinţi), adoptatorilor sau
curatorului cât şi în cazurile refuzului organului de tutelă şi curatelă de declarare a
capacităţii depline de exerciţiu a acestuia. Petiţionar în pricinile privind declararea
capacităţii depline de exerciţiu minorului poate fi doar minorul care a atins vârsta
de 16 ani. Reprezentanţii legali (părinţii, adoptatorii, curatorul), inclusiv organul de
tutelă şi curatelă, nu dispun de acest drept.
Cererea privind declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului trebuie să
corespundă cerinţelor stabilite de lege pentru cererile de chemare în judecată (art.
166, 167 CPC), inclusiv datele caracteristice acestei categorii de pricini ale
procedurii speciale. În cerere trebuie să se indice asupra atingerii vârstei de 16 ani,
locul de muncă al minorului, funcţia lui, mărimea salariului (dacă el lucrează în
baza acordului (contractului) de muncă), copia ordinului administraţiei
întreprinderii de primire la lucru în baza contractului de muncă semnat bilateral.
Dacă în calitate de antreprenor apare întreprinderea individuală, pentru
confirmarea existenţei înţelegerilor de muncă sunt suficiente copiile contractului de
muncă. Totuşi, ţinem să atenţionăm că, în cazurile în care minorul în vârstă de 16
ani nu lucrează în baza contractului de muncă, ci în baza contractului de antrepriză,
comision, consignaţie, atunci el nu dobândeşte drepturile privind emanciparea,
deoarece în acest caz nu există relaţii de muncă.
Dacă minorul practică activitate de întreprinzător, cererea trebuie să conţină
informaţii asupra tipului de activitate antreprenorială (copia certificatului de
înregistrare în calitate de întreprinzător sau copia patentei corespunzătoare) şi
veniturile obţinute în urma practicării acesteia; perioada de timp pe parcursul
căreia minorul a muncit (a practicat activitatea de întreprinzător); informaţii despre
părinţi (adoptatori, curator); datele care certifică refuzul ambilor părinţi (sau a
unuia dintre ei), al adoptatorilor (adoptatorului), al curatorului de a-i recunoaşte
minorului capacitatea deplină de exerciţiu; date privind refuzul organului de tutelă
şi curatelă de a-i recunoaşte minorului capacitatea deplină de exerciţiu, indiferent
de faptul că reprezentanţii legali nu obiectează împotriva acestuia.
În cerere trebuie argumentate cauzele în baza cărora minorul solicită instanţei
judecătoreşti să-i fie declarată capacitatea deplină de exerciţiu.
La cererea adresată în instanţa de judecată trebuie anexate documentele
corespunzătoare: copia certificatului de naştere, copia buletinului de identitate,
copia carnetului de muncă, copia certificatului de înregistrare a minorului în
calitate de întreprinzător individual (copia unui alt document); certificatul de la
locul de muncă privind salariul minorului sau certificatul organului fiscal privind
veniturile obţinute, documentul organului de tutelă şi curatelă care confirmă
refuzul declarării capacităţii depline de exerciţiu minorului şi alte documente.
Particularităţile procesuale ale pricinilor privind declararea capacităţii depline
de exerciţiu minorului se exprimă prin faptul că cererile privind declararea
emancipării minorului se examinează de către instanţa de judecată, cu participarea
obligatorie a petiţionarului, a unuia sau ambilor părinţi, a adoptatorului
(adoptatorilor), a curatorului şi reprezentantului organului de tutelă şi curatelă.
Necitarea sau informarea necorespunzătoare a persoanelor indicate privind timpul
şi locul şedinţei judiciare constituie o piedică în examinarea pricinii în şedinţă
judiciară. Neprezentarea persoanelor indicate (sau măcar a uneia dintre ele) atrage
după sine emiterea de către instanţa de judecată a unei încheieri privind amânarea
procesului.
Minorul participă la proces în calitate de petiţionar, iar părinţii (unul dintre
părinţi), adoptatorii (adoptatorul) sau curatorul participă în calitate de persoane
interesate. Reprezentantul organului de tutelă şi curatelă participă la proces pentru
prezentarea încheierii pe pricina privind existenţa sau lipsa temeiurilor pentru
declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului.
Obiectul probaţiunii în pricinile privind declararea capacităţii depline de
exerciţiu minorului îl constituie circumstanţele care argumentează cerinţele
petiţionarului şi obiecţiile persoanelor interesate (dacă atare există). Se are în
vedere probaţiunea numeroaselor fapte, şi anume: atingerea de către petiţionar a
vârstei de 16 ani; prestarea muncii în baza contractului de muncă sau activitatea de
întreprinzător; cuantumul salariului sau al oricărui alt venit, care îi permite
minorului să ducă o existenţă de sine stătătoare, să îndeplinească obligații de drept
civil şi alte obligații patrimoniale, să poarte răspundere pentru obligațiile asumate;
lipsa acordului reprezentanților legali (a unuia dintre ei) de a-i recunoaște
capacitatea deplină de exerciţiu; refuzul organului de tutelă şi curatelă de a-l
emancipa; circumstanţele care motivează necesitatea declarării capacităţii depline
de exercițiu minorului etc.
La stabilirea faptului existenței şi cuantumului salariului sau oricărui alt venit,
care îi permite minorului să ducă o existenţă de sine stătătoare, să îndeplinească
obligaţii de drept civil sau alte obligaţii patrimoniale, să poarte răspundere pentru
obligaţiile asumate, se va porni de la faptul că temei al emancipării persoanei care
a atins vârsta de 16 ani este existența veniturilor care ţin anume de activitatea lui de
muncă sau de întreprinzător, dar nu de alte izvoare legale de obținere a venitului ce
îi permit o existenţă de sine stătătoare (moștenire, dobânda bancară etc.).
În pricinile privind declararea capacității depline de exercițiu minorului în
obiectul probaţiunii intră nu doar circumstanțele care dau posibilitatea declarării
minorului emancipat, dar şi circumstanțele legate de imposibilitatea de a-i declara
capacitatea deplină de exercițiu (temeiuri pentru emancipare lipsesc sau sunt
insuficiente). În acest sens, art. 296 alin. (1) CPC prevede că instanța, examinând
în fond cererea privind declararea capacității depline de exercițiu minorului, adoptă
o hotărâre prin care admite sau respinge cererea petiționarului.
Capacitatea deplină de exercițiu a minorului apare din momentul când
hotărârea privind emanciparea rămâne irevocabilă. Legislația materială şi
procesuală nu reglementează posibilitatea limitării ulterioare a capacității de
exercițiu a persoanei emancipate, fie anularea emancipării. În afară de aceasta, nici
normele legislației civile, nici normele dreptului procesual civil nu prevăd dreptul
persoanei emancipate de a refuza ulterior capacitatea de exercițiu obținută. În
literatura juridică este expusă părerea precum că în cazul existenței temeiurilor
suficiente ar trebui să se ofere instanței dreptul în limitarea capacității de exercițiu
a persoanei emancipate, dacă ea abuzează sau evident irațional dispune de
veniturile sale, după cum este prevăzut în art. 21 alin. (3) Cod civil. Se consideră
că o atare abordare este logică şi corespunde scopului apărării drepturilor,
intereselor minorului.

Declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată. Declararea

cetățeanului dispărut fără urmă sau declararea cetățeanului decedat constituie una
dintre categoriile de pricini ale procedurii speciale, legată de constatarea sau
modificarea statutului juridic civil. Examinarea acestei categorii de pricini în
ordinea procedurii speciale este predeterminată de faptul că instanța de judecată în
aceste cazuri constată situaţia juridică care atrage după sine diferite efecte juridice:
se numește administratorul asupra patrimoniului persoanei declarate dispărută fără
urmă, se acordă întreținere cetățenilor pe care persoana dispărută fără urmă este
obligată să-i întrețină, se sting datoriile pentru alte obligații ale persoanei dispărută
fără urmă şi alte efecte stabilite de legislație. În cazul declarării cetățeanului
decedat se realizează înscrierea privind decesul lui în cartea (registrul)
corespunzătoare a organului de înregistrare a actelor de stare civilă, se deschide
succesiunea, căsătoria se consideră încetată etc.
 Condiţiile de drept material privind declararea cetățeanului dispărut fără urmă
şi declararea persoanei decedate sunt prevăzute în normele art. 49-53 Cod civil.
Cetăţeanul poate fi, în ordine judecătorească, recunoscut ca dispărut fără urmă
dacă, în decurs de nu mai puţin de un an, la locul lui de trai nu există date
(informaţii) privitor la locul lui de aflare (art. 49 alin. (1) Cod civil). Cetățeanul
poate fi, în ordine judecătorească, declarat decedat, dacă la locul lui de trai nu
există date privind locul lui de aflare în decurs de trei ani, iar dacă el a dispărut fără
urmă în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de
presupus că a decedat în urma unui anumit accident – în decurs de șase luni.
Militarul sau o altă persoană dispărută fără urmă în legătură cu acțiunile militare
poate fi declarată decedată numai după expirarea a doi ani de la încetarea acţiunilor
militare (art. 53 Ccod civil).
Procedura judiciară de recunoaştere a cetăţeanului dispărut fără urmă sau
declarării persoanei decedate se stabileşte de regulile generale ale procedurii
contencioase şi de normele art. 297-301 CPC.
A se adresa în instanța judecătorească cu cerere privind recunoașterea
persoanei fizice dispărută fără urmă sau declarării persoanei decedate sunt în drept
orice persoane interesate. Acestea pot fi cetățean, organizație, întreprindere,
instituție dacă stabilirea statutului juridic al celui dispărut fără urmă are legătură cu
interesul lor legal. Un atare interes în cazul recunoașterii persoanei dispărută fără
urmă poate fi stabilirea întreținerii cetățenilor pe care cel dispărut fără urmă era
obligat să-i întrețină, stabilirea administratorului asupra patrimoniului, desfacerea
căsătoriei cu persoana dispărută fără urmă în organele de înregistrare a actelor de
stare civilă (art. 36 Codul familiei), iar în cazul declarării persoanei decedate –
primirea succesiunii, încetarea căsătoriei, creditorii pot să-şi satisfacă cerințele lor,
este necesară soluționarea problemei privitor la calitatea de membru într-o oarecare
asociație privitor la soarta depunerilor în capitalul social etc. În calitate de
petiționari trebuie să fie doar persoanele lipsite de posibilitatea de a-şi îndeplini
drepturile lor subiective printr-un alt mod decât pe calea adresării în instanța
judecătorească cu cerința privind recunoașterea persoanei dispărută fără urmă sau
declarării persoanei decedate (soţul, părinţii, copiii, fraţii şi surorile, întreținuții,
instituțiile de creditare, cooperativele şi alte organizații).
Competenta teritorială a pricinilor privind declararea cetățeanului dispărut
fără urmă sau decedat se stabilește după domiciliul persoanei interesate
(petiționarului) (art. 297 alin. (1) CPC). Dacă în calitate de petiționar participă o
persoană juridică, atunci cererea privind declararea cetățeanului dispărut fără urmă
sau decedat trebuie depusă la instanța de la sediul persoanei juridice. De exemplu,
banca sau altă instituţie de creditare în cazul lipsei îndelungate a debitorului.
În cerere, alături de datele generale obligatorii, trebuie să fie indicat cu ce
scop petiţionarul are nevoie să-l recunoască pe cetăţean dispărut fără urmă sau
decedat, să fie expuse circumstanţele care certifică dispariţia fără urmă a
cetăţeanului, fie circumstanţele periculoase (ameninţătoare cu moartea) pentru cel
dispărut fără urmă sau care dau temei de a presupune moartea lui din cauza unui
anumit accident.
În privința militarilor dispăruţi fără urmă în legătură cu acţiunile militare, în
cererea privind recunoaşterea cetăţeanului dispărut fără urmă sau de declarare
decedat se indică ziua încetării acţiunilor militare. Această cerinţă trebuie
respectată şi în privinţa altor cetăţeni, inclusiv din rândul cetăţenilor civili dispăruţi
fără urmă în legătură cu acţiunile militare.
Legislaţia în vigoare (civilă, a familiei, de creditare, de asigurări sociale etc.)
leagă de recunoaşterea cetăţeanului dispărut fără urmă sau de declararea acestuia
decedat apariţia, modificarea sau stingerea la terţele persoane a anumitor drepturi
şi obligaţii – încetarea acţiunii procurii, deschiderea succesiunii şi trecerea la
moştenitori a tuturor drepturilor şi obligaţiilor civile, pierderea dreptului asupra
spaţiului locativ, obţinerea dreptului la pensie din cauza pierderii întreţinătorului
etc.
În calitate de persoane interesate pot participa atât cetăţeni (soţul, copiii, alte
rude, alte persoane) cât şi organizaţii, instituţii, care nu participă în calitate de
petiţionar.
 În conformitate cu art. 297 CPC, instanţa de judecată începe examinarea
pricinii privind recunoaşterea persoanei dispărută fără urmă sau declararea
cetăţeanului decedat dacă sunt respectate cerinţele legii privind respectarea
termenelor stabilite în art. 49 şi 52 Cod civil. Cererea privind recunoaşterea
persoanei dispărută fără urmă sau privind declararea persoanei decedate, depusă
până la expirarea termenului stabilit în art. 49 şi 52 Cod civil, se restituie
petiţionarului. Respectarea termenelor indicate se justifică prin faptul că
recunoaşterea persoanei dispărută fără urmă sau declararea acesteia decedate este
legată de intervenția în sfera drepturilor inalienabile ale acesteia.
La pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul clarifică esența
cerințelor înaintate de petiţionar şi precizează dacă în cerere sunt expuse toate
datele necesare privind cel dispărut fără urmă. Acestea ţin de numele, prenumele,
patronimicul, data şi locul naşterii ale celui dispărut fără urmă, date despre genul
activității lui şi despre ultimul loc de aflare a sa.
În ordinea pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul trebuie să
clarifice posibilitatea stabilirii locului de aflare a cetăţeanului dispărut fără urmă,
atât după locul locuinţei statornice sau după locul locuinţei principale, cât şi după
locul de trai al petiţionarului. Este necesară contactarea tuturor persoanelor care l-
au cunoscut pe cel dispărut fără urmă şi care pot da informaţii despre el, adresarea
interpelărilor la biroul de adrese, în organele de poliţie şi alte organizaţii.
În ordinea pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul are dreptul
(dar nu este obligat) să emită o încheiere privind publicarea, din contul
petiționarului, în ziarul local a unei comunicări despre depunerea în instanța de
judecată a unei cereri cu rugămintea către toți cetățenii şi persoanele juridice care
dispun de informații despre cel dispărut să le aducă la cunoștință instanței.
După conținutul său, publicația trebuie să corespundă cerințelor art. 299 alin.
(2) CPC. În special, în aceasta trebuie să fie indicate:


Faptul expirării unui anumit termen stabilit de lege pentru dispariţia fără urmă intră în obiectul
probaţiunii, iar problema respectării acestuia trebuie soluționată în etapa dezbaterilor judiciare pe baza
probelor examinate. După părerea noastră, judecătorul nu este în drept să restituie cererea, după cum
aceasta este prevăzut în art. 279 alin. (2) CPC RM. În acest caz, judecătorul trebuie să primească cererea
şi, examinând pricina în fond, să emită o hotărâre privind refuzul de a o satisface.
 - denumirea instanței de judecată în care a fost depusă cererea;
- numele, prenumele, patronimicul, data şi locul naşterii cetăţeanului, ultimul
lui loc de trai şi ultimul loc cunoscut de aflare;
- solicitarea adresată persoanelor care deţin informaţii despre locul aflării
celui dispărut de a le comunica instanţei.
Codul de procedură civilă nu conține indicații asupra termenului de așteptare a
informațiilor despre cetățeanul dispărut fără urmă. După părerea noastră, termenul
de comunicare instanței a datelor despre cetăţeanul respectiv trebuie să fie nu mai
mare de două luni. În termenul indicat în publicație (două luni), cercetarea pe
cauză trebuie amânată. Stabilirea unor termene mai mari vor tărăgăna nejustificat
procesul examinării pricinii în fond.
În cazul existenţei datelor care confirmă ameninţarea privind sustragerea sau
deteriorarea patrimoniului persoanei dispărute fără urmă sau necesităţii
administrării acestui patrimoniu, instanţa judecătorească, în conformitate cu art.
299 alin. (3) CPC, poate adopta o încheiere prin care propune organului de tutelă şi
curatelă de la locul de aflare a bunurilor persoanei dispărute să numească un
administrator al bunurilor ei.
Dacă în procesul pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare este descoperit
locul de aflare a cetățeanului în privința căruia a fost intentată procedura privind
declararea acestuia dispărut fără urmă sau decedat, instanța este în drept să înceteze
procesul, numai dacă petiționarul va renunța la cerințele sale, în caz contrar
-instanța trebuie să examineze pricina în fond.
Instanța judecătorească adoptă hotărâre privind recunoașterea persoanei
dispărută fără urmă sau privind declararea ei decedate dacă pe parcursul cercetării
probelor cu certitudine vor fi stabilite circumstanțele prevăzute de art. 49 şi 52 CC.
Dacă în procesul cercetării probelor sunt stabilite circumstanțele care certifică
dispariția premeditată a persoanei (de exemplu, este dată în urmărire penală sau se
eschivează de la plata pensiei de întreținere), instanța trebuie să adopte o hotărâre
privind refuzul de a satisface cerințele petiționarului. Instanța refuză satisfacerea
cererii, dacă se va stabili locul aflării persoanei căutate sau neexpirarea termenelor
stabilite de lege.
Dacă, examinând cererea privind recunoașterea persoanei dispărută fără urmă,
instanța judecătorească va stabili circumstanțele care dau temeiuri de a declara
persoana decedată, atunci instanța este în drept să adopte o hotărâre privind acest
fapt doar în cazul în care petiționarul îşi va modifica pretențiile sale (art. 60 alin.
(2), (4) CPC). Este de subliniat că, în conformitate cu art. 52 Cod civil, pentru
declararea cetățeanului decedat trebuie să expire termenul locului necunoscut de
aflare al celui dispărut, stabilit de lege, şi pentru aceasta nu este necesară
recunoașterea prealabilă a persoanei dispărută fără urmă.
În dispozitivul hotărârii judecătoreşti, instanța urmează să indice numele,
prenumele, patronimicul persoanei care este declarată dispărută fără urmă sau
decedată, data şi locul nașterii ei, ultimul loc cunoscut de aflare a acesteia, din ce
moment persoana se consideră dispărută fără urmă sau decedată, dacă sunt
constatate circumstanțele care o amenințau cu moartea sau care dau temei de a
presupune moartea persoanei din cauza unui anumit accident.
Ziua morţii cetăţeanului declarat mort se consideră ziua când hotărârea
judecătorească privind declararea lui decedat rămâne irevocabilă sau ziua morții
poate fi considerată ziua morţii presupuse, în cazul declarării decedate a persoanei
dispărute fără urmă în împrejurări ce prezentau primejdie de moarte sau care dau
temei a presupune că a decedat în urma unui anumit accident.
Hotărârea instanţei de judecată constituie temei pentru organul de înregistrare
a actelor de stare civilă să înregistreze un act privind decesul acestui cetăţean.
Totuși, hotărârea judecătorească nu înlocuieşte nici înregistrarea însăşi, nici
certificatul de deces, eliberat de organele de înregistrare a actelor de stare civilă.
Declararea de către instanţa judecătorească a cetăţeanului decedat atrage după sine
aceleași efecte juridice ca şi decesul cetăţeanului (de drept civil, de dreptul
familiei, de muncă etc.).
Concomitent cu declararea cetăţeanului dispărut fără urmă, organul de tutelă
şi curatelă, în baza hotărârii judecătoreşti, dobândeşte dreptul de a transmite
patrimoniul acestuia în administrare fiduciară, dacă aceasta este necesar.
Administrarea fiduciară se realizează de către persoana numită de organul de tutelă
şi curatelă şi care acţionează în baza contractului de administrare fiduciară,
încheiat cu organul de tutelă şi curatelă (art. 1053 Cod civil).
Concluzia instanţei judecătoreşti privind declararea cetățeanului dispărut fără
urmă se întemeiază pe prezumția aflării cetățeanului în viață, iar în cazul declarării
cetățeanului decedat – pe presupunerea decesului acestuia. Cu toate acestea,
aprecierea instanței despre declararea cetăţeanului ca atare trebuie să se bazeze
strict pe cercetarea sub toate aspectele şi completă în ședință judiciară a
circumstanțelor pricinii şi, în acest sens, această concluzie va prezenta întotdeauna
un fapt veridic, ci nu unul prezumtiv. În cazul apariţiei sau descoperirii locului
aflării cetăţeanului declarat dispărut fără urmă sau decedat, instanţa judecătorească,
în baza cererii cetăţeanului însuşi sau a reprezentantului acestuia, sau a altor
persoane interesate, anulează hotărârea sa. Anularea hotărârii privind declararea
persoanei dispărută fără urmă sau decedată se realizează în cadrul aceluiași dosar,
dacă acesta se păstrează în arhiva instanței. Dacă un atare dosar lipseşte, se
întocmeşte un dosar nou. Plata taxei de stat în cazul depunerii cererii respective în
legislaţia în vigoare nu este prevăzută, deoarece în acest caz este redeschisă pricina
anterioară. De fapt, are loc continuarea pricinii anterioare.
Anularea hotărârii judecătoreşti privind declararea persoanei dispărută fără
urmă sau decedată atrage după sine efectele juridice de drept civil, de dreptul
familiei, de drept administrativ etc. – se desface contractul de administrare
fiduciară; se anulează înregistrarea decesului; se restabilesc multe drepturi ale
cetăţeanului, dar anularea hotărârii judecătoreşti nu poate restabili dreptul în
cazurile expres prevăzute de legislaţia în vigoare.

Declararea persoanei limitată în capacitatea de exercițiu sau declararea

incapacității. Statutul juridic al cetăţeanului este o categorie juridică complexă,
care include în conţinutul său cetăţenia, capacitatea de folosinţă, capacitatea de
exerciţiu, deţinerea drepturilor şi obligaţiilor subiective.
 Capacitatea de exerciţiu este unul din aspectele importante ale statutului
juridic al personalităţii. Pentru o garantare mai completă a apărării intereselor
cetăţeanului, legiuitorul a stabilit că nimeni nu poate fi limitat în capacitatea de
folosinţă sau capacitatea de exerciţiu decât în cazurile şi în ordinea prevăzute de
lege (art. 23 Cod civil). Mai mult decât atât, refuzul total sau parţial al însăşi
persoanei fizice la capacitatea de folosinţă sau capacitatea de exerciţiu este nul.
Având în vedere că statutul juridic al persoanei are o importanţă socială
supremă, legiuitorul a stabilit şi mecanismele juridice corespunzătoare de limitare
forţată a acesteia. Procedura judiciară civilă prevede două mecanisme:
recunoaşterea cetăţeanului incapabil şi limitarea cetăţeanului în capacitatea de
exerciţiu (Capitolul XXVIII, art. 302 – 308 CPC).
Temeiurile de drept material de recunoaștere a cetăţeanului incapabil sau
limitarea lui în capacitatea de exerciţiu sunt prevăzute în normele art. 24 şi 25 Cod
civil.
Persoana fizică care, în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau
deficiențe mintale), nu poate conștientiza acțiunile sale sau nu le poate dirija, poate
fi declarată de către instanța de judecată incapabilă (art. 24 alin. (1) Cod civil).
Persoana fizică care, în urma consumului abuziv de alcool, de droguri sau de
alte substanțe psihotrope, agravează starea materială a familiei sale poate fi limitată
de către instanța de judecată în capacitatea de exercițiu (art. 25 alin. (1) Cod civil).
Capacitatea de exercițiu a minorului în vârstă de la 14 la 18 ani poate fi
limitată de către instanța judecătorească în drepturile sale indicate în art. 21 alin.
(2) Cod civil. Totodată, în conformitate cu art. 21 alin. (2) şi (3) Cod civil, nu se
permite a limita sau a lipsi de dreptul de a dispune de veniturile sale pe minorul
care şi-a obținut capacitatea de exercițiu în volum total prin încheierea căsătoriei
(art. 20 alin. (2) Cod civil) sau prin emancipare (art. 20 alin. (3) Cod civil). În
legătură cu aceasta, cererea privind limitarea capacității de exercițiu a unor atare
minori nu se supune examinării în instanțele judecătoreşti.
Procesul privind limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu poate fi pornit
la cererea membrilor ei de familie, a procurorului sau a organului de tutelă şi
curatelă. Procesul privind declararea incapacității persoanei poate fi pornit la
cererea membrilor ei de familie, a rudelor apropiate (părinţi, copii, fraţi, surori,
bunei), indiferent de faptul că domiciliază ori nu în comun cu aceștia, sau la
solicitarea organului de tutelă şi curatelă, a instituţiei de psihiatrie
(psihoneurologie), a procurorului (art. 302 CPC).
Cu dreptul de a se adresa în instanţa de judecată în interesele altor persoane în
pricinile privind limitarea cetăţeanului în capacitatea de exerciţiu trebuie să fie
înzestrate organizaţiile obşteşti sarcina statutară a cărora este ocrotirea familiei,
mamei şi copilului. Există o necesitate imperioasă de a oferi acest drept şi
dispensarelor narcologice.
În cererea despre limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu trebuie să fie
expuse circumstanţele care certifică: a) persoana abuzează de băuturi alcoolice,
substanţe narcotice sau psihotrope; b) îşi pune familia într-o situaţie materială grea.
Faptul că alţi membri ai familiei au salarii sau alte venituri nu constituie temei de a
refuza primirea cererii şi satisfacerea cerinţelor petiţionarului. Conform art. 25 Cod
civil, pentru limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu nu se cere ca persoana
respectivă să fie alcoolic cronic. Acelaşi lucru se referă şi la persoanele care
consumă substanţe narcotice.
Persoanele solitare care abuzează de băuturi alcoolice şi consum de droguri
sau alte substanţe psihotrope nu pot fi limitate în capacitatea de exerciţiu. Aceste
persoane pot fi supuse doar unui tratament forţat.
În cererea privind recunoaşterea persoanei incapabilă trebuie să fie indicate
împrejurările care denotă deficienţele mintale din cauza cărora persoana nu poate
să conştientizeze acţiunile sale sau să le dirijeze.
Cererea despre limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu sau declararea
acesteia incapabilă se depune în instanţa judecătorească de la locul de trai al acestei
persoane, iar dacă persoana dată este internată într-o instituţie psihiatrică
(psihoneurologică) curativă – în instanţa judecătorească de la locul aflării instituţiei
respective.
 În pricinile despre recunoaşterea persoanei incapabilă în urma tulburărilor
psihice trebuie să fie folosite extrasele din istoria bolii, eliberate în ordinea
stabilită, certificate privind aflarea persoanei în instituţiile psihiatrice curative,
fişele medicale din instituţiile psihiatrice unde cetăţeanul respectiv se tratează sau
s-a tratat, declaraţiile martorilor etc. Pentru stabilirea stării psihice a persoanei în
privinţa căruia se pune problema declarării ca fiind incapabilă, instanţa
judecătorească este obligată să stabilească expertiza psihiatrică, dacă există
suficiente date privind tulburarea lui psihică: rămânerea în urmă cu dezvoltarea
mintală; traumă, care ar fi putut duce la tulburări psihice; aflarea la evidenţă la
medicul psihiatru; tratamentul într-un spital de psihiatrie; adoptarea sentinţei
privind eliberarea de la răspundere penală cu spitalizarea forţată în staţionar
psihiatric; alte date care confirmă comportamentul neadecvat.
Spre soluţionare în faţa experţilor psihiatri trebuie puse următoarele probleme:
1) suferă persoana dată de vreo boală psihică cronică;
2) poate ea să conştientizeze acţiunile sale şi să le dirijeze.
În cazuri excepţionale (eschivarea persoanei de la efectuarea expertizei),
instanţa, cu participarea medicului psihiatru la şedinţa judiciară, poate adopta o
încheiere privind trimiterea forţată a cetăţeanului la expertiză psihiatrică judiciară
(art. 305 alin. (2) CPC). Concluzia expertului psihiatru nu poate fi înlocuită cu nici
o altă probă care ar confirma că cetăţeanul suferă de o boală mintală sau deficienţă
mintală (extrasul din cartela ambulatorie a bolnavului, certificatul instituţiei
psihiatrice curative).
Concluzia expertizei judiciar-psihiatrice este una din probele obligatorii.
Pentru efectuarea acesteia este nevoie de timp, fapt ce determină prelungirea
termenului de examinare a pricinii în fond. Conform art. 261 lit. d) CPC, la cererea
participanţilor în proces sau din oficiu, instanţa judecătorească poate (adică nu este
obligată) să suspende procesul în cazul ordonării expertizei psihiatrice.
Petiționarul este în drept să-şi susţină sau să renunțe la pretențiile sale privind
limitarea cetăţeanului în capacitatea de exerciţiu, de recunoaştere a acestuia
incapabil. Renunțarea petiţionarului la cererea sa nu împiedică alte persoane,
enumerate în art. 302 CPC, să se adreseze în instanţa de judecată cu aceeaşi cerere.
Refuzul petiţionarului la cererea sa nu exclude dreptul lui de a intenta repetat
pricina privind limitarea în capacitatea de exerciţiu a aceluiaşi cetăţean în cazul în
care ultimul, după afirmaţiile petiţionarului, continuă să abuzeze de băuturi
alcoolice sau droguri. Atenţionăm că obiecţiile unuia dintre membrii familiei
împotriva examinării pricinii intentate în baza cererii persoanelor enumerate în art.
302 CPC, nu constituie temei pentru încetarea procesului, lucrul acesta fiind
permis doar în cazurile prevăzute de art. 265 CPC.
Recunoaşterea cetăţeanului limitat în capacitatea de exerciţiu sau
recunoaşterea lui incapabil nu este nelimitată în timp: persoana declarată
incapabilă se poate însănătoşi, iar persoana care suferea de consum abuziv de
alcool, droguri sau alte substanţe psihotrope poate să-şi schimbe comportamentul.
Ordinea anulării limitării în capacitatea de exerciţiu şi recunoaşterea persoanei cu
capacitate deplină de exerciţiu este stabilită de art. 308 CPC şi se rezumă la
următoarele:
- trebuie să dispară temeiurile în baza cărora cetăţeanul a fost limitat de către
instanţă în capacitatea de exerciţiu sau a fost declarat incapabil;
- cererea privind recunoaşterea cetăţeanului cu capacitate deplină de
exerciţiu se depune la instanţa de judecată de la domiciliul cetăţeanului respectiv,
indiferent de faptul de către care instanţă judecătorească a fost adoptată hotărârea
privind recunoaşterea cetăţeanului incapabil sau limitat în capacitatea de exerciţiu;
- cererea privind anularea limitelor în capacitatea de exerciţiu sau
restabilirea capacităţii de exerciţiu se depune de către persoanele indicate în art.
308 alin. (1) şi (2) CPC. A se avea în vedere că cetăţeanul recunoscut de către
instanţa de judecată ca fiind incapabil nu poate depune cerere în instanţă cu
rugămintea restabilirii complete a capacităţii sale de exerciţiu. Cererea lui trebuie
să-i fie restituită (art. 170, 308 CPC);
- este vorba despre intentarea unei noi proceduri independente pe pricină,
dar nu privind anularea hotărârii judecătoreşti anterior adoptate, spre deosebire de
cazurile prezentării sau descoperirii locului aflării cetăţeanului recunoscut dispărut
fără urmă sau declarat decedat (art. 301 CPC). La pregătirea pricinii privind
recunoaşterea persoanei cu capacitate deplină de exerciţiu, anterior declarată
incapabilă, judecătorul obligatoriu va numi expertiza psihiatrică judiciară;
- declararea cetăţeanului cu capacitate deplină de exerciţiu poate avea loc
dacă el s-a însănătoşit sau s-a îmbunătăţit considerabil starea sănătăţii lui. Ca temei
pentru anularea limitelor în capacitatea de exerciţiu poate servi nu doar faptul că
cetăţeanul a încetat să abuzeze de alcool, să consume droguri sau substanţe
psihotrope, dar şi faptul pierderii familiei (divorţ, despărţirea de familie) şi
dispariţia în legătură cu aceasta a obligaţiilor de a acorda mijloace pentru
întreţinerea altor persoane;
- recunoaşterea cetăţeanului cu capacitate deplină de exerciţiu prezintă o
categorie independentă de pricini examinate în ordinea procedurii speciale în baza
regulilor generale ale procedurii judiciare civile cu derogările şi completările
prevăzute de Capitolele XXIII şi XXVIII CPC;
- în baza hotărârii judecătoreşti privind restabilirea capacităţii de exerciţiu se
anulează tutela (curatela) instituită asupra cetăţeanului. Soluţionarea acestei
probleme este pusă în competenţa organului de tutelă şi curatelă.

Încuviinţarea spitalizării forţate şi a tratamentului forţat al persoanei.

Conform legislaţiei, asistenţa medicală şi tratamentul se acordă în conformitate cu
principiul caracterului benevol al adresării persoanei corespunzătoare sau cu
acordul acesteia, fie cu acordul reprezentantului lui legal, inclusiv internarea în
spital sau într-o altă instituţie curativă şi tratamentul petrecut în acestea. În unele
cazuri prevăzute de lege, bolnavul poate fi spitalizat forţat. Reieşind din faptul că
spitalizarea forţată şi tratamentul forţat al persoanei este legat de restrângerea
drepturilor şi libertăţilor, aceastea au loc doar în baza hotărârii judecătoreşti.
În conformitate cu legislaţia în vigoare, spitalizării forţate şi tratamentului
forţat pot fi supuse:
1) persoanele care suferă de boli venerice;
2) persoanele bolnave de tuberculoză;
 3) persoanele bolnave de alcoolism cronic, narcomanie sau toxicomanie;
4) persoanele contaminate de virusul imunodeficitar uman (HIV) şi bolnave
de SIDA;
5) persoanele care au refuzat ajutorul medical atunci când asistenţa medicală
era necesară pentru salvarea vieţii lor;
6) persoanele care suferă de tulburări psihice. Aprobarea forţată a examenului
psihiatric sau a spitalizării persoanei într-un staţionar de psihiatrie în temeiul
hotărârii instanţei judecătoreşti este reglementată de Capitolul XXX (art. 312-318)
CPC şi de alte legi.
Ordinea procesuală de examinare a pricinilor privind spitalizarea forţată şi
tratamentul forţat al cetăţenilor se reglementează de art. 309–311 (Capitolul XXIX)
CPC.
Necesitatea spitalizării şi tratamentului forţat trebuie să fie confirmate printr-o
încheiere a comisiei medicale corespunzătoare, care trebuie să corespundă
cerinţelor conţinute în actele legislative care stabilesc ordinea, condiţiile spitalizării
şi tratamentului forţat al cetăţenilor. De regulă, problema spitalizării şi
tratamentului forţat se rezolvă de către instituţia curativ-profilactorie, fiind
perfectată de comisia medicală consultativă din instituţia dată. În lipsa unei
instituţii curativ-profilactorii specializate de profil, problema spitalizării şi
tratamentului forţat al cetăţenilor indicaţi o rezolvă medicul cabinetului specializat
de profil, aprobată prin hotărârea comisiei medicale consultative a instituţiei
medicale în structura căreia acesta se află.
Încheierea medicală motivată a instituţiei de ocrotire a sănătăţii privind
spitalizarea şi tratamentul forţat se anexează la cerere. În cazurile prevăzute de
lege, la cerere se anexează documentele doveditoare a faptului eschivării persoanei
de la tratamentul benevol, dar neprezentarea acestor documente nu constituie temei
pentru a refuza intentarea procesului. Acestea pot fi prezentate şi după intentarea
procesului (art. 204 alin. (1) CPC).
 Instituţia medicală, la depunerea cererii în instanţa de judecată privind
spitalizarea şi tratamentul forţat al cetăţenilor cu afecţiuni social periculoase, se
eliberează de plata taxei de stat (art. 85 alin. (1) lit. f) CPC).
Pricinile din categoria respectivă se supun examinării în timp de trei zile din
ziua depunerii cererii în instanţa judecătorească, dacă altfel nu este prevăzut în
actele legislative care stabilesc ordinea şi condiţiile spitalizării şi tratamentului
forţat al cetăţenilor care suferă de bolile social periculoase respective.
Aceste pricini se examinează cu participarea obligatorie a cetăţeanului în
privinţa căruia a fost pornit procesul, cu excepţia imposibilităţii participării
acestuia din cauza sănătăţii, şi cu participarea reprezentantului instituţiei medicale
la iniţiativa căreia acest proces a fost intentat. Cetăţeanul vizat participă la pricină
în calitate de persoană interesată. El este în drept să beneficieze de serviciile
reprezentantului care participă la proces în ordinea şi condiţiile prevăzute de
legislaţia procesual civilă. Apărarea drepturilor şi intereselor legale ale minorilor,
inclusiv ale cetăţenilor recunoscuţi în odinea stabilită de lege ca fiind incapabili
sau limitaţi în capacitatea de exerciţiu, o exercită reprezentanţii lor legali.
În cazul neprezentării fără motiv în şedinţa de judecată, instanţa
judecătorească emite o încheiere privind aducerea forţată a acestei persoane de
către organul teritorial de poliţie. Încheierea privind aducerea forţată nu poate fi
atacată cu recurs (art. 310 alin. (3) CPC).
Conform art. 311 alin. (2) CPC, stabilirea termenelor de spitalizare forţată şi a
tratamentului nu intră în competenţa instanţei judecătoreşti, acestea ținând de
atribuţiile comisiilor medicale consultative ale instituţiilor corespunzătoare, care,
de asemenea, mai adoptă şi hotărâri privind externarea acestor pacienţi după
tratarea lor.
După rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti privind spitalizarea şi
tratamentul forţat o copie de pe aceasta este expediată de către instanţa
judecătorească spre executare instituţiei de ocrotire a sănătăţii care a depus cererea.
Copia hotărârii privind spitalizarea şi tratamentul forţat al cetăţenilor care suferă de
boli social periculoase trebuie să fie expediată şi organului de poliţie de la
domiciliul cetăţeanului respectiv pentru ca acesta să acorde ajutor instituţiilor
corespunzătoare în executarea forţată a hotărârii judecătoreşti (aducerea forţată a
bolnavului în instituţia curativă).

Încuviinţarea examenului psihiatric sau spitalizării în staționarul de

psihiatrie. Conform art. 25 din Constituţia Republicii Moldova, orice persoană are
dreptul la libertate individuală şi la siguranţă personală. Nimeni nu poate fi privat
de libertate, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Printre cazurile de privare de
libertate a cetăţeanului se înscrie spitalizarea într-o instituţie de psihiatrie a
persoanei care suferă de tulburări psihice, fără acordul lui benevol sau fără acordul
reprezentantului lui legal.
Asistenţa psihiatrică sub diverse forme poate fi acordată şi cu posibila limitare
a libertăţii individuale a pacientului, şi cu aplicarea diferitelor măsuri forţate
(spitalizarea forţată în staţionarul de psihiatrie şi examenul psihiatric forţat),
inclusiv juridice. În scopul prevenirii samavolniciei de drept în cazul acordării
asistenţei psihiatrice, utilizării psihiatriei în scopuri nemedicale, se aplică Legea
nr.1402 din 16 decembrie 1997 privind sănătatea mintală154 şi dispoziţiile CPC (art.
312-318) care reglementează ordinea examinării pricinilor privind încuviinţarea
examenului psihiatric sau spitalizării persoanei în staţionarul de psihiatrie.
În ordinea stabilită de art. 312-318 CPC, se examinează şi se soluţionează
patru categorii de pricini:
- privind încuviinţarea spitalizării în staţionarul de psihiatrie, fără liberul
consimțământ al persoanei sau al reprezentantului ei legal;
- privind încuviinţarea examenului psihiatric, fără liberul consimțământ al
persoanei sau al reprezentantului ei legal;
- privind prelungirea termenului de spitalizare a persoanei;
- privind externarea înainte de termen a persoanei din staţionarul de
psihiatrie.

Legea privind sănătatea mintală. Nr.1402 din 16.12.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
154

21.05.1998, nr.44-46.
 Condiţie obligatorie pentru spitalizarea în staţionarul de psihiatrie fără liberul
consimțământ al persoanei sau al reprezentantului ei legal cu scopul acordării de
ajutor constituie prezenţa unei tulburări psihice grave (art. 28 din Legea privind
sănătatea mintală din 16 decembrie 1997). „Grave” în psihiatrie se numesc
tulburările psihice de nivel psihotic, adică bolile însoţite de dereglări grave ale
psihicului. Atare boli condiţionează:
- pericolul nemijlocit pentru sine sau pentru cei din jur;
- incapacitatea de a-şi satisface independent necesităţile vitale;
- prejudicierea gravă a sănătăţii sale, dacă nu i se acordă asistenţă
psihiatrică;
- incapacitatea de a-şi exercita independent drepturile şi obligaţiile sale, de a
purta răspundere juridică, de a conştientiza caracterul faptic şi pericolul social al
acţiunilor (inacţiunilor) sale sau de a le dirija (iresponsabilitate);
- să înțeleagă sensul acţiunilor sale şi să dirijeze cu ele (incapacitate civilă
de drept).
În legislaţia privind ocrotirea sănătăţii (art. 42 din Legea nr. 411 din 28 martie
1995 privind ocrotirea sănătăţii155) şi acordarea asistenţei psihiatrice nu se prevede
tratamentul psihiatric fără consimțământul bolnavilor care nu prezintă tulburări
psihice grave (persoane cu discernământ limitat).
Petiţionar în pricinile de examen psihiatric forţat, conform art. 312 alin. (3)
CPC şi art. 24 alin. (5) din Legea privind asistenţa psihiatrică, este medicul
psihiatru, dacă acesta dispune de informaţie privitor la faptul că persoana
respectivă săvârșește acţiuni ce dau temei de a-l suspecta că suferă de tulburări
psihice grave, care prezintă pericol nemijlocit pentru sine şi pentru cei din jur.
Motiv pentru supunerea persoanei unui examen psihiatric forţat serveşte cererea în
scris a membrilor familiei sau a rudelor, a unui medic din orice domeniu de
specialitate, a unor persoane cu funcţie de răspundere care întemeiază necesitatea
unui atare examen.

Legea privind ocrotirea sănătăţii. Nr. 411 din 28 .03.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
155

22.06.1995, nr.34.
 Medicul psihiatru prezintă în instanţa de judecată cerere privind încuviinţarea
examenului psihiatric forţat al unei persoane concrete doar în cazul soluționării
pozitive de către acesta a problemei privind necesitatea efectuării examinării.
La încuviinţarea judiciară a examenului psihiatric se poate recurge doar atunci
când se exclude modalitatea administrativă – efectuarea examenului personal de
către medicul psihiatru. Hotărârea privind examinarea psihiatrică a persoanei fără
consimțământul acesteia sau fără consimțământul reprezentantului ei legal se ia de
către medicul psihiatru personal:
1) când persoana, supusă examinării, săvârșește acţiuni ce prezintă temei
pentru a presupune existenţa la aceasta a unei tulburări psihice grave care cauzează
pericol nemijlocit pentru sine sau pentru cei din jur (art. 22 alin. (4) lit. a) din
Legea privind asistenţa psihiatrică);
2) dacă această persoană se află la evidenţa dispensarului în baza temeiului
prevăzut în art. 26 alin. (1) din Legea privind asistenţa psihiatrică.
Medicul psihiatru depune cererea privind încuviinţarea examenului psihiatric
al persoanei fără consimțământul ei sau fără consimțământul reprezentantului ei
legal la instanţa judecătorească de la domiciliul persoanei respective. Conţinutul
cererii trebuie să corespundă cerinţelor art. 313 alin. (1) CPC, art. 24 alin. (4) şi (5)
din Legea privind asistenţa psihiatrică şi să conţină:
1) numele, prenumele, patronimicul petiţionarului, adresa acestuia (numărul
de telefon);
2) atitudinea lui faţă de persoana care urmează a fi supusă examinării;
3) motivele adresării în instanţa de judecată, datele faptice care ar indica:
- prezenţa unei tulburări psihice grave a persoanei (psihoză acută şi cronică,
stare depresivă, debilitate mintală etc.);
- comportament şi declaraţii care demonstrează incapacitatea persoanei de a-
şi satisface independent necesităţile vitale sau necesitatea intervenţiei psihiatrice în
vederea evitării prejudiciului grav sănătăţii;
4) refuzul persoanei sau al reprezentantului ei legal de a se adresa medicului
psihiatru şi imposibilitatea (incapacitatea) examinării benevole.
 În ordinea pregătirii pricinii privind încuviinţarea examenului psihiatric,
judecătorul audiază petiţionarul pe fondul circumstanţelor indicate în cerere;
explică drepturile şi obligaţiile petiţionarului; dacă starea persoanei, în privinţa
căreia este intentat procesul îi permite să se prezinte în instanţă, judecătorul poate
să-l înştiinţeze şi să-l audieze privitor la cererea înaintată în instanţa de judecată,
explicându-i drepturile lui procesuale şi obligaţiile; soluţionează problema privind
atragerea în proces a tuturor persoanelor interesate, citarea martorilor; emite
interpelări, solicitând de la organizaţii şi persoane aparte probele, mai ales a
documentației medicale care conţine mersul şi rezultatele examenelor medicale ale
pacientului, indicarea măsurilor terapeutice, inclusiv recomandările medicilor
privind contraindicațiile. După terminarea procesului, documentele trebuie să fie
restituite în instituţia curativă respectivă. Copiile autentificate de către judecător
trebuie să rămână în materialele dosarului, fapt ce va permite să se respecte
interesele justiţiei.
Examinarea pricinilor privind examenul psihiatric forţat al persoanei se reduce
la controlul de către judecător a legalităţii şi temeiniciei examenului psihiatric
forţat. Termenul examinării cererii privind efectuarea examenului, conform art.
315 alin. (1) CPC, constituie cinci zile din ziua intentării procesului. Cererea se
examinează cu participarea medicului psihiatru, a reprezentantului legal al
persoanei şi a altor persoane interesate, precum şi a persoanei însăşi, dacă medicul
consideră că acest lucru este posibil, având în vedere starea sănătăţii ei. La
adoptarea hotărârii, judecătorul analizează plenitudinea datelor utilizate, indicate
de către medicul psihiatru în încheierea sa, logica argumentelor şi corespunderea
lor cu concluziile persoanelor interesate, declaraţiile martorilor etc.

Restabilirea în drepturile ce izvorăsc din titlurile de valoare la purtător şi

din titlurile de valoare la ordin pierdute (procedura de chemare). Ordinea
judiciară specială de apărare a drepturilor subiective ale posesorilor titlurilor de
valoare (valorilor mobiliare) o constituie procedura privind restabilirea în
drepturile ce izvorăsc din titlurile de valoare la purtător şi din titlurile de valoare la
ordin pierdute. Legislatorul şi practica judiciară denumesc această ordine judiciară
ca procedură de chemare, ale cărei norme sunt fixate în Capitolul XXXI CPC (art.
319-326).
Procedura de chemare, ca procedură judiciară specială, este îndreptată spre
recunoaşterea titlului de valoare la purtător sau a titlului de valoare la ordin că şi-a
pierdut valabilitatea, restabilirea drepturilor posesorului acestui titlu de valoare pe
calea depistării persoanelor necunoscute interesate. Problema constă, în primul
rând, în faptul că documentul de valoare pierdut la purtător poate ajunge în mâinile
unei terţe persoane care, de asemenea devine titular al dreptului la prezentarea
titlului de valoare spre executare debitorului (de exemplu, instituţiei bancare).
Această terţă persoană este necunoscută atât posesorului titlului de valoare, cât şi
debitorului în baza titlului de valoare. Procedura de chemare serveşte la căutarea
(pentru chemarea publică) şi pentru declararea de către deţinătorul (cel care l-a
găsit) documentului despre drepturile sale asupra titlului de valoare sau restituirea
lui posesorului. Procedura de chemare vizează interesele tuturor persoanelor
interesate în titlurile de valoare la purtător sau la ordin pierdute: interesul
debitorului în baza titlului de valoare constă în asigurarea garanțiilor acestuia de la
executarea repetată a obligaţiilor în baza titlului de valoare; interesul deținătorului
documentului (de bună-credință) constă în faptul că prin intermediul procedurii de
chemare i se oferă posibilitatea de a declara drepturile sale asupra documentului
(art. 322 CPC); interesul fostului posesor al titlului de valoare la purtător este
îndreptat spre restabilirea drepturilor sale asupra titlului de valoare. În aşa fel,
procedura de chemare ca subinstituţie a procedurii speciale este o procedură
judiciară de apărare a drepturilor subiective nelitigioase ale posesorilor titlurilor de
valoare pe calea recunoaşterii titlurilor de valoare ca fiind nevalabile în cazurile
pierderii lor şi restabilirea drepturilor în privinţa lor. Scopul procedurii de chemare
este depistarea necunoscutului deținător al documentului pierdut şi restabilirea
drepturilor în baza acestuia.
Procedura de chemare este posibilă doar în cazurile indicate de lege.
Legislaţia în vigoare a Republicii Moldova permite aplicarea procedurii de
chemare doar în privinţa titlurilor de valoare la purtător şi a titlurilor de valoare
la ordin (de exemplu: conosamente, cecuri, certificate de depozit etc.). Se aplică
regula: procedura de chemare este interzisă în privinţa titlurilor de valoare, dacă
altceva nu este prevăzut de lege. Iată de ce drepturile în baza titlurilor de valoare
nominale nu se supun apărării în ordinea procedurii de chemare. Persoana care a
pierdut titlul de valoare nominal nu are nevoie de restabilirea judiciară a drepturilor
în baza acestuia, însă oricare deţinător necunoscut al titlului de valoare nominal nu
poate obţine nici un drept asupra titlului de valoare nominal (cu excepţia cazurilor
cesiunii de creanţă). În cazul pierderii titlului de valoare, recunoaşterea acestuia ca
fiind nul şi restabilirea în drepturi în baza acestuia se efectuează de către debitor.
Prin pierderea titlului de valoare înţelegem lipsa totală a acestuia sau pierderea
de către titlul de valoare a indicilor de plată – şterşi, pătaţi, parţial sunt deterioraţi
în timpul incendiului, inundaţiei în apartament, oficiu, este pătat de vopsea,
cerneală, sânge în timpul unui accident rutier sau în urma păstrării neglijente şi din
alte motive.
Persoana care a pierdut titlul de valoare la purtător sau titlul de valoare la
ordin poate solicita restabilirea drepturilor asupra acestuia în ordinea procedurii
speciale în cazurile prevăzute de lege şi dacă nu este cunoscut deţinătorul acestuia.
În caz contrar, trebuie să fie înaintată o acţiune de revendicare.
În conformitate cu art. 319 alin. (2) CPC, cererea privind recunoaşterea titlului
de valoare ca ieşit din vigoare (recunoaşterea documentului ca fiind nevalabil) şi
restabilirea drepturilor în baza acestuia se depune la instanţa judecătorească de la
sediul instituţiei (persoanei) care a eliberat documentul. Aceasta înseamnă că în
pricinile procedurii de chemare este stabilită competenţa teritorială specială. Nu
este în totalitate corect. Competenţa teritorială specială este binevenită pentru
procedura de chemare privind titlurile la purtător şi nu pentru procedura de
chemare privind titlurile de valoare la ordin. Competenţa cererilor privind
pierderea titlurilor de valoare la ordin (cecuri, cambii, trate) trebuie să se
stabilească în funcţie de locul efectuării plăţilor, adică de locul îndeplinirii
obligaţiilor în baza titlului. Sintagma „la sediul instituţiei (persoanei) care a
eliberat documentul”, conţinută în art. 319 alin. (2) CPC, trebuie înţeleasă în sensul
că cererea se depune la instanţa judecătorească de la locul de trai al debitorului
(adică a persoanei fizice care a eliberat documentul), iar dacă în calitate de debitor
apare o instituţie (persoană juridică) care a eliberat documentul, atunci - la sediul
acesteia.
Art. 320 CPC stabileşte cerinţe speciale, înaintate faţă de cererea privind
recunoaşterea documentului pierdut ca fiind nevalabil. O importanţă deosebită o au
cerinţele privind indicarea caracteristicilor de diferenţiere a documentului pierdut.
Aceasta este important pentru publicarea chemării necunoscutului deţinător al
documentului, aplicarea interdicţiei de executare a titlului de valoare şi emiterea
hotărârii judecătoreşti despre recunoaşterea titlului de valoare ca fiind nevalabil.
În cererea privind recunoaşterea ca fiind nevalabile valorile mobiliare la
purtător şi la ordin pierdute şi privind restabilirea drepturilor în privinţa acestora
trebuie să fie indicate circumstanţele în care a avut loc pierderea documentului.
Acestea trebuie expuse amănunţit, cu anexarea documentelor instituţiilor
corespunzătoare, care confirmă atât existenţa împrejurărilor propriu-zise cât şi
probabilitatea pierderii valorilor mobiliare–documente privind incendiul, inundaţia,
actele de control ale organelor de ocrotire a normelor de drept efectuate la
plângerea privitor la pierderea, furtul valorilor mobiliare, certificate privind
pornirea urmăririi penale, alte documente, nu se exclude referirea la declaraţiile
martorilor.
La categoria acţiunilor pregătitoare speciale pentru pricinile procedurii de
chemare se referă: 1) interzicerea instituţiei (persoanei) care a eliberat documentul
de a exercita în baza acestuia plăţi şi livrări; 2) dispoziţia despre publicarea
chemării publice în instanţa de judecată a deţinătorului documentului. În acest scop
se emit două acte procesuale de sine stătătoare.
În încheierea despre chemarea publică a deţinătorului documentului pentru
recunoaşterea titlului de valoare ca fiind nevalabil trebuie să se indice descrierea
detaliată a titlului de valoare pierdut cu evidenţierea datelor acestuia. În încheiere
trebuie să fie menţionat termenul de chemare – trei luni de la data publicării
înştiinţării, indiferent de tipul titlului de valoare.
Punctul obligatoriu al înştiinţării este propunerea adresată deţinătorului
documentului a cărui pierdere este declarată ca să depună în instanţă o cerere în
care să-şi revendice drepturile asupra documentului. În sensul art. 324 CPC,
înştiinţarea trebuie să conţină şi preîntâmpinarea precum că, la expirarea
termenului de chemare, titlul de valoare pierdut va fi declarat nul. În încheierea
judecătorească trebuie să fie reprodus ad litteram textul anunţului din ziar, precum
şi indicat termenul pentru executarea de către petiţionar a obligaţiilor de publicare
a înştiinţării privitor la chemarea publică a deţinătorului documentului şi
prezentare a instanţei judecătoreşti a probelor publicării unei atare înştiinţări.
Termenul respectiv trebuie să fie cât mai scurt – trei zile din momentul emiterii
încheierii. Legea (art. 110 alin. (1) CPC) permite judecătorului să stabilească un
termen pentru îndeplinirea de către petiţionar a acţiunilor procesuale indicate.
Înfăţişarea deţinătorului documentului până la expirarea termenului de
chemare (trei luni) şi prezentarea de către acesta a titlului de valoare atrage după
sine scoaterea cererii de pe rol. În astfel de cazuri instanţa judecătorească stabileşte
un termen care nu depăşeşte două luni, în decursul căruia se păstrează acţiunile de
asigurare întreprinse. Îndeplinirea actelor procesuale menţionate este posibilă dacă
deţinătorul documentului nu numai că va prezenta documentul în instanţă, ci şi,
ceea ce este foarte important, îşi va declara drepturile sale asupra titlului de
valoare, dacă atare drepturi îi aparţin. În astfel de cazuri se consideră că apare un
litigiu de drept, iar instanţa judecătorească explică petiţionarului dreptul acestuia
de a înainta deţinătorului documentului o cerere de chemare în judecată privind
reclamarea titlului de valoare din posesiunea străină ilegală, iar deţinătorului
documentului – dreptul acestuia de a solicita de la petiţionar repararea prejudiciilor
cauzate prin aplicarea de către instanţa judecătorească a interdicției asupra
efectuării plăţilor şi livrărilor în baza documentului litigios.
În cazul neînaintării cererii de chemare în judecată de către petiţionar sau de
către deţinătorul documentului în perioada termenului stabilit (nu mai mult de două
luni), acţiunile asiguratorii întreprinse de instanţa judecătorească urmează a fi
anulate. Cererea de chemare în judecată menţionată (a petiţionarului sau a
deţinătorului documentului) trebuie să fie înaintată în aceeaşi instanţă de judecată
în care a fost pornită procedura de chemare în scopul obţinerii de către instanţă a
informaţiei despre faptul depunerii sau nedepunerii unei atare cereri de chemare în
judecată şi anularea acţiunilor asigurătorii întreprinse, dacă acţiunea împotriva
deţinătorului documentului nu a fost înaintată.
În cazul în care deţinătorul prezintă titlul de valoare în instanţa de judecată,
însă nu declară nici un drept asupra acestuia, instanţa judecătorească, după
controlul autenticităţii şi identităţii documentului cu cele indicate în cerere, trebuie
să-l restituie petiţionarului, iar procesul în procedura dată să fie încetat, deoarece
acordul petiţionarului de a primi titlul de valoare urmează a fi înţeles ca renunţarea
acestuia la cererea sa privind restabilirea drepturilor în baza titlului de valoare şi la
dezbaterile judiciare viitoare, fapt ce constituie temei de a înceta procesul în
conformitate cu art. 265 lit. c) CPC. Concomitent, instanţa judecătorească trebuie
să anuleze acţiunile asigurătorii întreprinse în pricina respectivă.
Lipsa cererilor din partea posibililor deţinători în privinţa drepturilor lor
asupra documentului face posibilă dezbaterea judiciară despre recunoaşterea
documentului pierdut ca fiind nul, care trebuie să aibă loc după regulile generale
ale procedurii judiciare civile. Pricina este supusă examinării cu participarea
obligatorie a petiţionarului, a persoanei care a eliberat titlul de valoare, a
debitorului după titlul de valoare, a altor persoane interesate. În cazul titlurilor de
valoare la ordin la participarea la examinarea pricinii este necesară atragerea
tuturor persoanelor care cândva au înregistrat un gir (au girat) pe titlul de valoare la
ordin. Această oferă posibilitatea de a-l restabili pe petiţionar în drepturile asupra
titlului de valoare pierdut cu un grad înalt de veridicitate.
Prin hotărârea judecătorească petiţionarul se confirmă în drepturile sale, care
i-au aparţinut în baza documentului declarat ca fiind nul. Această hotărâre
reprezintă temei pentru efectuarea către petiţionar a plăţilor corespunzătoare sau a
eliberării unui nou document în schimbul celui declarat nul.
 Constatarea inexactităţii înscrierilor în registrele de stare civilă. În
scopul protecţiei drepturilor cetăţenilor, precum şi în interesele de stat şi sociale,
cele mai importante evenimente din viaţa omului – naşterea, decesul, încheierea şi
desfacerea căsătoriei, înfierea, stabilirea paternităţii, schimbarea prenumelui, a
numelui sau a patronimicului – urmează a fi înregistrate la organele de stat de
înregistrare a actelor de stare civilă (art. 54 Cod civil, art. 1 din Legea privind
actele de stare civilă nr.100 din 26 aprilie 2001).
Înregistrarea actului de stare civilă constă în efectuarea înregistrării actului
şi a certificatului corespunzător, care se eliberează în acest temei cetăţenilor.
Documentele indicate sunt recunoscute ca dovezi incontestabile a faptului fixat în
ele.
Tipurile actelor şi ordinea de înregistrare a actelor de stare civilă sunt
determinate de legislaţia privind actele de sare civilă – Codul civil; Codul familiei;
Legea privind actele de stare civilă din 26 aprilie 2001; Instrucţiunea cu privire la
modul de înregistrare a actelor de stare civilă nr.4 din 21 ianuarie 2004, 156 de alte
acte normative privitoare la actele stării civile.
Inexactităţile comise la înregistrarea actelor de stare civilă pot influenţa
esențial drepturile şi obligaţiile persoanelor interesate (de exemplu, la primirea
moştenirii, a pensiei etc.).
Legislaţia privind actele de stare civilă prevede posibilitatea rectificării şi
modificării înscrierilor în actele de stare civilă, dacă la întocmirea lor totuşi au fost
comise greşeli sau dacă datele conţinute în ele nu corespund realităţii. În cazul
existenţei unor temeiuri suficiente şi a lipsei litigiului de drept între persoanele
interesate, rectificarea greşelilor sau introducerea modificărilor în înregistrările
actelor se efectuează de către organul de stare civilă (art. 54 Cod civil, art. 66 din
Legea privind actele de stare civilă). Ordinea rectificării greşelilor şi introducerea
modificărilor se reglementează prin Legea privind actele de stare civilă şi prin
Instrucţiunea privind ordinea înregistrării actelor de stare civilă.
Instrucţiunea cu privire la modul de înregistrare a actelor de stare civilă. Nr.4 din 21.01.2004. În:
156

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 15.04.2005, nr.59-61.

 Instanţa judecătorească examinează pricinile despre stabilirea
incorectitudinii înscrierii în actele de stare civilă, dacă organul de stare civilă a
respins cererea despre modificarea, rectificarea sau completarea înscrierii în actul
de stare civilă. În cazul unui litigiu de drept între petiţionar şi alte persoane
interesate, chestiunea despre incorectitudinea înregistrării în act sau
necorespunderii ei cu realitatea este examinată de instanţa judecătorească în
ordinea procedurii în acţiuni civile şi înscrierea în act se rectifică (se modifică, se
completează) în baza hotărârii instanţei judecătoreşti.
Procedura în pricinile privind constatarea inexactităților în înscrierile din
actele de stare civilă poate fi intentată în cazul existenţei condițiilor prevăzute de
art. 331 CPC:
- existenţa înscrisului primar sau restabilit al actului de stare civilă, în care
este comisă inexactitatea;
- lipsa litigiului de drept dintre petiţionar şi persoanele interesate;
- decizia organului stării civile despre refuzul de a rectifica sau modifica
înscrierea.
Rectificarea (modificarea, completarea) actelor de stare civilă, în afară de
explicaţia petiţionarului şi a persoanelor interesate, poate fi confirmată prin orice
alte mijloace de probare, inclusiv prin concluzia expertului. De aceea, pe lângă
materialele prezentate de petiţionar (actul eliberat de organul de stare civilă care
conţine greşeala, documentele care confirmă necesitatea introducerii rectificării,
copia deciziei organului stării civile despre refuzul de a modifica sau rectifica
înscrierea existentă), o importanţă majoră pot avea şi datele scrise despre găsirea
petiţionarului în timpul studiilor la școală, în instituțiile de învățământ superior, la
locul de muncă şi de trai, în cartea de imobil, în actele despre decoraţii, în paşaport,
în actele militare etc.
Hotărârea instanţei judecătoreşti prin care este constatată inexactitatea
înscrierii în registrele (cărţile) OSC serveşte drept temei pentru corectarea ei de
către organele stării civile.
 Reconstituirea procedurii judiciare pierdute (procedura de
reconstituire).
Neavând un caracter de litigiu, reconstituirea procedurii judiciare se referă la
o procedură specială – nu există reclamant şi nu există pârât, dar există petiţionar,
nu există litigiu de drept civil.
Capitolul XXXIV CPC stabileşte normele de reconstituire nu numai a
procedurii judiciare pierdute. Procedura de reconstituire se aplică şi în cazul
pierderii procedurii de executare. Astfel, conform art. 87 Cod de executare,
procedura de executare pierdută poate fi reconstituită de către instanţa
judecătorească în corespundere cu Capitolul XXXIV CPC.
Legea procesuală (art. 335 CPC) nu defineşte noţiunea „procedură judiciară
pierdută”. Nu există o asemenea definiţie nici în Codul de executare. Articolul 335
CPC şi art. 87 Cod de executare se limitează doar la indicarea „pierderii”
procedurii respective judiciare sau de executare. În conformitate cu aprecierea
lingvistică a textelor respective, a normelor indicate, precum şi cu analiza logico-
gramaticală, prin pierderea procedurii judiciare sau de executare trebuie înţeleasă
lipsa ei totală (e pierdută sau furată), precum şi distrugerea fizică a procedurii
(incendiu, inundaţie, aducerea în starea care nu permite utilizarea ei, distrugerea
din considerente criminale sau distrugerea în legătură cu expirarea termenului de
păstrare prevăzut de lege). Cele mai răspândite cauze de pierdere a procedurii
judiciare sau de executare sunt păstrarea neglijentă, incendiul sau acţiuni
(inacţiuni) intenţionate.
Actele ce constituie materialul pricinii civile concrete (a procedurii
judiciare) sau a pricinii de executare concrete (procedurii de executare) pot fi
pierdute în întregime sau parţial. Respectiv, procedura judiciară sau de executare
pierdută poate fi reconstituită în întregime sau parţial. Volumul reconstituirii
procedurii judiciare (de executare) pierdute este determinat nemijlocit de către
petiţionar.
 Conform art. 335 CPC, procedura judiciară pierdută într-o pricină civilă
urmează a fi reconstituită (în întregime sau parţial) numai în cazul dacă ea s-a
încheiat:
- prin adoptarea unei hotărâri judecătoreşti;
- prin pronunțarea încheierii privind încetarea procesului.
Procedura judiciară pierdută până la examinarea cauzei în fond sau până la
încetarea procesului nu se reconstituie. În aceste cazuri persoanele interesate au
dreptul să intenteze o nouă acţiune conform regulilor generale. Dacă cererea de
chemare în judecată s-a păstrat în instanţa judecătorească, dar au fost pierdute alte
acte, atunci eforturile instanţei judecătoreşti şi ale persoanei interesate pot fi
direcţionate spre reconstituirea actelor prezentate împreună cu cererea de chemare
în judecată sau la înlocuirea lor cu exemplarele secundare sau cu alte acte ce
confirmă pretenţiile cererii de chemare în judecată.
Dacă a fost pierdută procedura de executare nefinisată, iar procedura
judiciară s-a păstrat, procedura de executare pierdută poate fi reconstituită şi prin
eliberarea duplicatului titlului executoriu în ordinea stabilită de art. 19 Cod de
executare. De cele mai multe ori urmează a fi reconstituită însăşi procedura
judiciară sau de executare în întregime, unele elemente ale lor, hotărârea
judecătorească, încheierea privind încetarea procesului, titlul executoriu sau actul
cu caracter executor (partea lor dispozitivă) indicate în art. 11 Cod de executare şi
altele.
Cererea privind reconstituirea procedurii judiciare pierdute trebuie să
corespundă prin forma şi conţinutul ei cerinţelor art. 166, 167 CPC. Totodată,
cererile de acest fel trebuie să conţină şi date speciale, indicate în art. 337 CPC. În
legătură cu aceasta, de exemplu, dacă este vorba de reconstituirea procedurii de
executare, în cerere se indică ce act executoriu (art. 11 Cod de executare) şi ce alte
materiale au existat în procedura de executare pierdută; dacă a fost executată
hotărârea judecătorească; ce poziţie ocupa petiţionarul în procesul de executare
(Capitolul VI CE); cine a mai participat la procedura de executare şi în ce poziţie
procesuală, domiciliul lor sau locul lor de aflare; se indică numele, prenumele,
patronimicul executorului judecătoresc care a efectuat acţiunile de executare; ce-i
este cunoscut petiţionarului despre circumstanţele pierderii procedurii de
executare; locul de aflare a copiilor actelor procedurii de executare pierdută; la
cine se află copiile acestor acte; reconstituirea căror acte concrete o cere
petiţionarul; în ce scop este necesară reconstituirea lor.
La cerere se anexează actele respective referitoare la procedura judiciară sau
de executare, care s-au păstrat la petiţionar în original sau în copii, chiar dacă ele
nu sunt autentificate în ordinea stabilită; copiile cererii de chemare în judecată
(cererea despre intentarea procedurii de executare), cererile de apel (de recurs),
citaţiile judiciare, copiile încheierii privind intentarea procedurii de executare
privind aplicarea sechestrului asupra patrimoniului sau privind interdicția de a
efectua careva acţiuni, extrasele din procesele-verbale ale ședințelor de judecată,
corespondența instanţei judecătoreşti sau a organului de executare cu participanții
la procedura respectivă, titlul executoriu sau extrasul din el, copia actului de
sechestru al patrimoniului etc. Dacă există date despre aceea că actele se află în
instituții sau la anumiți cetăţeni, acest fapt trebuie să fie indicat în cerere, iar
instanţa judecătorească va emite o interpelare privind solicitarea lor în pregătirea
cauzei pentru dezbateri judiciare (art. 119 CPC) sau ea singură le va solicita (art.
185 alin. (1) CPC, art. 340 alin. (2) CPC).
Legea fixează indicarea obligatorie în cerere a scopului adresării în instanţa
judecătorească în chestiunea reconstituirii procedurii pierdute. Lipsa scopului
adresării serveşte drept temei pentru a nu se da curs cererii, refuzul de a intenta
proces sau scoaterea cererii de pe rol (art. 339 alin. (1), (2) CPC).
În timpul examinării pricinii, instanţa judecătorească cercetează acea parte a
procedurii care s-a păstrat, actele eliberate din dosar cetăţenilor şi instituțiilor până
la pierderea procedurii, copiile acestor acte, alte certificate şi hârtii care se referă la
cauză. În calitate de martori se audiază nu numai participanții la procesul pierdut
sau la procedura de executare, dar şi persoanele prezente în timpul efectuării
acţiunilor procesuale privitoare la acestea.
 Dacă materialele adunate şi verificate de către instanţa de judecată sunt
suficiente pentru reconstituirea procedurii pierdute, instanţa judecătorească
hotărăște asupra reconstituirii ei în totalitate sau parţial.
Dacă scopul cererii este executarea ei, dar adresarea în instanţa de judecată a
avut loc după expirarea termenului pentru prezentarea spre executare a titlului
executoriu şi instanţa judecătorească a refuzat repunerea în termen, procedura de
reconstituire încetează.
La soluţionarea chestiunii privind reconstituirea procedurii judiciare pierdute
instanţa judecătorească nu este competentă să discute corectitudinea concluziilor
instanţei judecătoreşti care a examinat pricina şi a temeiniciei cerinţelor
petiţionarului în fondul acţiunii intentate anterior sau a altei solicitări privind
dosarul civil pierdut. În cazul existenţei temeiurilor pentru reconstituirea procedurii
în totalitate sau parţial, instanţa judecătorească adoptă o hotărâre în care este
expusă esenţa actelor judiciare pierdute. În cazul insuficienţei materialelor adunate
pentru reconstituirea exactă a procedurii judiciare sau de executare pierdute pe
pricina civilă, instanţa judecătorească emite o încheiere privind încetarea
procesului de reconstituire a procedurii. În acest caz persoanei interesate i se aduce
la cunoştinţă că ea are dreptul să înainteze o cerere corespunzătoare (cerere de
chemare în judecată, cerere) în ordine generală (procedura în acţiuni civile,
contenciosului administrativ, procedura specială etc.).
 Capitolul VII
APLICAREA MĂSURILOR DE PROTECŢIE
ÎN CAZURILE DE VIOLENŢĂ ÎN FAMILIE

Igor COBAN,
doctor în drept, conferențiar universitar

§1. Natura juridică a procedurii de aplicare a măsurilor de protecție în

cazurile de violență în familie
§2. Procedura de examinare a cererii de aplicare a măsurilor de protecție în
cazurile de violență în familie
   

§1. Natura juridică a procedurii de aplicare a măsurilor de protecție în

cazurile de violență în familie
Din punct de vedere sistemic, procedura de aplicare a măsurilor de protecție
în cazurile de violență în familie este reglementată de Capitolul XXX1 CPC la
secțiunea Procedură specială.
Această poziționare tehnico-legislativă însă nicidecum nu îi justifică locul
procedurii de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie în
sistemul dreptului procesual civil ca fel al procedurii speciale.
 Astfel, deși în pct.3 al Hotărârii explicative a Plenului Curții Supreme de
Justiție a Republicii Moldova nr.1 din 28 mai 2012 157 se impune ideea apartenenței
acestui fel de procedură civilă la categoria procedurilor speciale, nu putem fi de
acord cu această poziție.
Prin esență, procedura de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de
violență în familie constituie un fel de sine stătător al procedurii civile, având
propriile particularități.
Procedura de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în
familie nu are drept obiectiv soluționarea unui litigiu de drept, ci aplicarea
măsurilor de protecție. Aceasta, în fond constituie o trăsătură similară ca și în cazul
procedurii speciale, care, de fapt, creează confuzia unei similitudini dintre
respectivele două feluri de proceduri. Per a contrario, lipsa litigiului de drept în
cadrul procedurii de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în
familie o definește ca un fel de sine stătător al procedurii civile, și nu speciale.
Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova recomandă 158 ca, în
conformitate cu art. 280 alin. (3) CPC, dacă în cadrul procedurii de aplicare a
măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie se va constata un litigiu de
drept ce ține de competența instanțelor de judecată, să fie aplicate prin analogie
prevederile din cadrul procedurii speciale, iar instanța de judecată să scoată cererea
de pe rol printr-o încheiere şi să explice petiționarului şi persoanelor interesate
dreptul lor de a soluționa litigiul în procedura de acțiune civilă la instanța
competentă. Considerăm că această poziție se datorează faptului că procedura de
aplicare a măsurilor de protecție este limitată doar la admisibilitatea măsurilor de
protecție pentru cazurile de violență în familie și aplicarea acestora, fără a se
expune asupra oricăror drepturi în fond.

157
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.1 din 28.05.2012 cu privire la
practica aplicării de către instanțele de judecată a prevederilor Capitolului XXX 1 din Codul de procedură
civilă (aplicarea măsurilor de protecție în cazurile de violentă în familie).
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=115
158
Pct.4 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.1 din 28.05.2012 cu privire la practica
aplicării de către instanțele de judecată a prevederilor Capitolului XXX 1 din Codul de procedură civilă
(aplicarea măsurilor de protecție în cazurile de violentă în familie).
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=115
 În principiu, procedura de aplicare a măsurii de protecție în cazurile de
violență în familie reprezintă un mecanism de aplicare a prevederilor Legii nr.45
din 01.03.2007 cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie159.
Evident că reglementările procesual civile nu pot acoperi întreg spectrul ce ține de
cazurile de violență în familie, or, potrivit art. 14 al Legii nr.45 din 01.03.2007
cererea despre comiterea actelor de violență se examinează în instanța de judecată
conform Codului de procedură civilă și Codului de procedură penală. Obiect al
normelor procesual civile, însă, constituie doar aplicarea de către instanța de
judecată a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie.
Procedura civilă nu delimitează care anume drepturi sau interese legitime
urmează a constitui obiectul apărării judiciare, acoperind în virtutea art.5 CPC, o
competență generală. În cazul procedurii de aplicare a măsurilor de protecție în
cazurile de violență în familie, obiectul este limitat la actele de violență în
familie.
Astfel, raportând prevederile art. 3184 CPC la prevederile art.  3186 alin. (1)
CPC, se relevă faptul că legiuitorul, prin utilizarea sintagmei „încheierea privind
aplicarea ordonanței de protecție”, a avut în vedere interpretarea acesteia ca o
dispoziție a instanței de judecată în vederea punerii în executare a ordonanței de
protecție şi nu ca un act procedural separat, având în vedere că nici dispozițiile
Capitolului XXX1 CPC şi nici ale Legii cu privire la prevenirea şi combaterea
violenței în familie nr. 45 din 01.03.2007 nu prevăd forma şi conținutul ordonanței
de protecție, cu excepția faptului că ordonanța de protecție va cuprinde una sau mai
multe măsuri prevăzute la art. 15 alin. (1) din legea menționată, art. 318 4 alin. (2)
CPC.160
O altă însușire caracteristică procedurii de aplicare a măsurii de protecție în
cazurile de violență în familie este prezența ordonanței ca și act de procedură, care,
din punct de vedere al conținutului, nu se încadrează în reglementările cuprinse în
159
Legea cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie. Nr.45 din 01.03.2007. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 18.03.2008, nr. 55-56.
160
Recomandarea Curții Supreme de Justiție nr. 47 cu privire la aplicarea prevederilor art. 318 6 CPC la
aplicarea măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie.
http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=72
sistemul dreptului procesual civil la art.14 CPC. Astfel, potrivit art. 14 alin.(4)
CPC, „ordonanța judecătorească se emite la examinarea în primă instanță a
pricinilor specificate la art.345 CPC”. În acest context prevederile art.3184 CPC
constituie o excepție de la prevederile art.14 alin.(4) CPC. Deoarece urmează să
delimităm ordonanța judecătorească emisă în cadrul procedurii în ordonanță
(simplificată) de ordonanța de protecție emisă în cadrul procedurii de aplicare a
măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie.
Ordonanța de protecție nu constituie actul judecătoresc de dispoziție în cazul
examinării cererii de aplicare a măsurii de protecție în cazurile de violență în
familie. Întrucât conform art.3184 alin. (1) CPC, în cazurile de violenta în familie,
instanța de judecată emite o încheiere prin care admite sau respinge cererea privind
emiterea ordonanței de protecție. Alineatul (2) al acestui articol prevede că, în
cazul admiterii cererii, instanța emite o ordonanță de protecție prin care aplică
agresorului una sau mai multe măsuri prevăzute de această normă. În acest sens,
ordonanță de protecție constituie actul de aplicare al încheierii judecătoreşti.
Această idee este susținută și de poziția legiuitorului statuată în art.2 al Legii
nr.45 din 01.03.2007 cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie și
anume: „ordonanță de protecție – act legal prin care instanța de judecată aplică
măsuri de protecție a victimei”.

§2. Procedura de examinare a cererii de aplicare a măsurii de protecție în cazurile

de violență în familie
Legea procesual civilă nu prevede la acest capitol careva principii speciale,
motiv din care urmează a fi aplicate principiile fundamentale ale procesului civil și
la examinarea cererilor de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență
în familie.
Conținutul art.5 al Legii nr.45 din 01.03.2007 care reglementează principiile
de bază ale prevenirii şi combaterii violenței în familie:
a) legalitatea;
b) egalitatea;
 c) confidențialitatea; 
d) accesul la justiție;
e) protecția şi securitatea victimei;
f) cooperarea autorităților administrației publice cu societatea civilă şi cu
organizațiile internaționale.
Deși majoritatea principiilor sunt comune și procedurii civile, unele din
acestea (de exemplu: confidențialitatea, protecția și securitatea victimei) ar limita
sau cel puțin ar impune excepții la aplicarea principiilor fundamentale ale
procesului civil. De exemplu, pentru a asigura confidențialitatea, este nevoie
deexaminarea cererilor de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de
violență în familie în ședință închisă.
Persoanele în drept să depună cererea. Reieșind din axioma principiului
disponibilității în cadrul procesului civil, procedura de aplicare a măsurilor de
protecție în cazurile de violență în familie poate fi intentată doar în baza unei cereri
care reprezintă materializarea voinței subiectului raportului juridic.
Reieșind din art.12 al Legii nr.45 din 01.03.2007, persoanele care pot
depune cerere despre comiterea actelor de violență în familie sunt:
    a) victima;
    b) în situații de criză, membrii de familie; 
    c) persoanele cu funcții de răspundere şi profesioniștii care vin în contact cu
familia;
    d) autoritatea tutelară;
    e) alte persoane care dețin informații despre pericolul iminent de săvârșire a
unor acte de violență sau despre săvârșirea lor.
Art. 3181 CPC completează prevederile enunțate, reglementând cazurile
când anumite categorii de persoane sunt în drept să depună cerere de aplicare a
măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie:
1) victima violenței în familie sau de reprezentantul ei legal;
2) în cazul minorului – de organul de tutelă şi curatelă;
 3) în caz de imposibilitate de depunere a cererii de către victimă –
procurorul, organul de asistență socială sau poliția, la solicitarea victimei.
În acest sens, este cazul ca procurorul sau organul de poliție să motiveze
imposibilitatea depunerii cererii de către victimă. Spre exemplu, victima
a fost bătută tare, este bolnavă, este într-o stare psihică deplorabilă etc.161
Observăm că prevederile Legii nr.45 din 01.03.2007 stipulează un cerc mai
larg de persoane (membrii de familie; persoanele cu funcții de răspundere şi
profesioniștii care vin în contact cu familia; alte persoane care dețin informații
despre pericolul iminent de săvârșire a unor acte de violență sau despre săvârșirea
lor) în drept să depună cererea de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de
violență în familie. Considerăm că, în cazul respectiv, neconcordanța elucidată
urmează a fi interpretată în sens extensiv, în ideea producerii de efecte juridice. În
pofida formalismului legii procesual civile, nu putem exclude dreptul subiectului
de a depune cererea de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în
familie în temeiul prevederilor Legii nr.45 din 01.03.2007, prin simplul fapt al
omisiunii legii procesuale. Or, legea procesual civilă în acest caz vine să prescrie
mecanismul procesual de aplicare a Legii nr.45 din 01.03.2007.

Competența instanței de judecată. Privitor la competența instanțelor de

judecată de a examina cererile de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de
violență în familie, art.3181 CPC stabilește competența la alegere:
1) instanța de judecată de la domiciliul sau locul de aflare a victimei sau a
agresorului;
2) de la locul unde victima a solicitat asistență sau de la locul unde a avut loc
actul de violență.

161
Pct.6 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.1 din 28.05.2012 cu privire la practica
aplicării de către instanțele de judecată a prevederilor Capitolului XXX 1 din Codul de procedură civilă
(aplicarea măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie).
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=115
 Cuprinsul cererii. Art.3182 CPC prevede în calitate de exigențe ale
conținutului cererii de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în
familie:
- circumstanțele actului de violență, intensitatea, durata, consecințele
suportate;
- alte circumstanțe care indică necesitatea aplicării măsurilor de protecție. 
Deși legea procesual civilă nu impune alte cerințe de conținut ale cererii de
aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie, Curtea
Supremă de Justiție a Republicii Moldova recomandă aplicarea prevederilor
art.166, 167 CPC și în acest caz162.
La cerere, însă, nu se va anexa dovada achitării taxei de stat, deoarece
potrivit art. 85 alin. (1) lit. c1) CPC, victimele violenței în familie sunt scutite de la
achitarea taxei de stat pentru cererile privind aplicarea măsurilor de protecție.
Aceasta constituie și o deosebire de procedura specială, or ultima, potrivit Legii, se
impune cu taxa de stat163.
Procedura de examinarea a cererii. Art.3183 CPC prevede reguli atipice
procedurii civile de examinare, ceea ce, de fapt, îi și imprimă caracterul particular
ca fel de sine stătător al procedurii civile.
Astfel, după primirea cererii de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile
de violență în familie, instanța de judecată are obligația să contacteze imediat
poliţia de sector de la locul aflării agresorului pentru a solicita informarea acestuia
despre procedura inițiată. În principiu, faptul constituie o formă atipică de citare a
agresorului, justificată prin necesitatea garantării promptitudinii în soluționarea
acestor categorii de cereri.
Un alt subiect la etapa dată ține de interpretarea noțiunii de „imediat”, or,
legea procesual civilă nu mai folosește o astfel de unitate de cronometrare a

162
Pct.4 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.1 din 28.05. 2012 cu privire la practica
aplicării de către instanțele de judecată a prevederilor Capitolului XXX 1 din Codul de procedură civilă
(aplicarea măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie).
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=115.
163
Potrivit art.3 alin.1 lit.f) Legea taxei de stat. Nr. 1216 din 03.12.1992. În Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 02.04.2004, nr. 53-55.
timpului în alt context. În acest sens, deși s-ar preta aplicarea principiului
rezonabilității, totuși, în cazul de față, vorbim de niște exigențe mai drastice față de
unitatea temporară. Pentru a face o claritate, considerăm că acest concept urmează
a fi interpretat în raport cu prevederile art.318 4 CPC, care impune în general limita
de 24 ore pentru examinarea unor astfel de cereri. Este motivul din care termenul
„imediat” nu ar fi corect să îl interpretăm în dimensiune temporară concretă (de
exemplu, în minute, ore), ci urmează a fi interpretat în vederea realizării termenului
general de 24 ore de examinare a cererii de aplicare a măsurilor de protecție în
cazurile de violență în familie.
Această sarcină are drept scop asigurarea garanțiilor procesuale față de
agresor, motiv din care Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova
recomandă aplicarea prevederilor art.102 CPC pentru procedura dată.
Iar în cazul în care, în cadrul citării legale, persoana interesată (agresorul) va
refuza să primească citația sau înștiințarea, colaboratorul de poliție va întocmi un
raport conform procedurii stabilite.164
Neprezentarea agresorului la ședința de judecată nu împiedică instanța să
examineze cererea.
La rândul său, alin.(2) al art.3184 CPC mai impune facultativ obligația
instanței de judecată de a solicita organului de asistență socială sau poliției, după
caz, prezentarea unui raport de caracterizare a familiei vizate şi a agresorului. Deși
realizarea acestei sarcini nu este limitată de unitatea temporară: „imediat”,
considerăm că ea urmează a fi aplicată și în acest caz, pentru a asigura garanția
stipulată la art.3184 CPC de examinare a cererii de aplicare a măsurilor de
protecție în cazurile de violență în familie în 24 ore.
Instanța de judecată poate solicita şi alte acte necesare pentru examinarea
cererii. În acest caz, instanța nu poate periclita termenul de 24 ore de examinare a

164
Pct.8 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.1 din 28.05.2012 cu privire la practica
aplicării de către instanțele de judecată a prevederilor Capitolului XXX 1 din Codul de procedură civilă
(aplicarea măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie).
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=115
cererii de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie în
detrimentul altor acte, cum ar fi dispunerea oricăror expertize.
Deși art.3184 CPC prevede cu titlu de normă imperativă obligația instanței
de judecată de a soluționa cererea de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile
de violență în familie în 24 de ore de la primirea cererii, prin emiterea unei
încheieri prin care admite sau respinge cererea, nerespectarea termenului de 24 de
ore nu duce la nulitatea actului judecătoresc prin care a fost soluționată cererea de
aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie, însă constituie
temei pentru aplicarea sancțiunilor disciplinare față de magistrat.
În cazul admiterii cererii, instanța emite o ordonanță de protecție prin care
aplică agresorului una sau mai multe dintre următoarele măsuri:
a) obligarea de a părăsi temporar locuința comună ori de a sta departe de
locuința victimei, fără a decide asupra modului de proprietate asupra bunurilor;
b) obligarea de a sta departe de locul aflării victimei, la o distanță ce ar
asigura securitatea victimei;
c) obligarea de a nu contacta victima, copiii acesteia, alte persoane
dependente de ea;
d) interzicerea de a vizita locul de muncă şi de trai al victimei;
e) obligarea, până la soluționarea cazului, de a contribui la întreținerea
copiilor pe care îi are în comun cu victima;
f) obligarea de a plăti cheltuielile şi daunele cauzate prin actele sale de
violență, inclusiv cheltuielile medicale şi cele de înlocuire sau reparare a bunurilor
distruse sau deteriorate;
g) limitarea dispunerii unilaterale de bunurile comune;
h) stabilirea unui regim temporar de vizitare a copiilor săi minori;
i) interzicerea de a păstra şi purta armă.
Legea nu impune o limită în ceea ce privește numărul sau combinația de
măsuri de protecție care pot fi aplicate. În schimb, legiuitorul a reglementat
exhaustiv lista acestor măsuri.
 Măsurile de protecție se aplică pe un termen de până la 3 luni. În acest sens
Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova explică că termenul poate fi
prelungit doar la cererea repetată, ca urmare a comiterii de către agresor a unor
fapte noi de violență în familie165. Considerăm oportună interpretarea in favorem
victimei, astfel încât nefiind necesare acte noi de violență din partea agresorului, ci
menținerea pericolului de a se repeta aceleași acțiuni de violență. În acest context,
potrivit art.3185 CPC, termenul măsurilor de protecție poate fi prelungit de instanța
de judecată la cererea repetată ca urmare a comiterii faptelor de violență în familie
sau ca rezultat al nerespectării condițiilor prevăzute în ordonanța de protecție. În
principiu, legea nu limitează de câte ori poate fi prelungit termenul măsurilor de
protecție, motiv din care, dacă nu dispar temeiurile care au stat la baza aplicării lor,
prelungirile pot fi aplicate de mai multe ori, până nu dispar premizele pentru
aceasta.
Însă în cazul în care dispare necesitatea prelungirii sau revocării măsurilor
de protecție, la cererea întemeiată a victimei, instanța de judecată poate revoca
măsurile de protecție aplicate, asigurând-se că voința victimei este liber exprimată
şi nu a fost supusă presiunilor din partea agresorului.
Instanța de judecată remite de îndată ordonanța de protecție poliției şi
organului de asistență socială spre executare imediată.
Ordonanța privind măsurile de protecție prevăzute la art.318 4 alin. (2) lit. e)
şi f) CPC se remite spre executare imediată executorului judecătoresc în a cărui
competență teritorială, stabilită de camera teritorială a executorilor judecătoreşti, se
află domiciliul agresorului. În cazul nerespectării condițiilor prevăzute în
ordonanța de protecție, instanța de judecată, la cerere, poate institui şi alte măsuri
adecvate prevăzute expres de Codul de procedură civilă. Instanța poate sesiza
organul competent în vederea cercetării acțiunilor agresorului de neexecutare

165
Pct.10 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.1 din 28.05.2012 cu privire la practica
aplicării de către instanțele de judecată a prevederilor Capitolului XXX 1 din Codul de procedură civilă
(aplicarea măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie).
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=115
intenționată sau de eschivare de la executarea hotărârii instanței de judecată (fapte
prevăzute de art.318 Cod contravențional, art. 320 Cod penal etc.).
Contestarea. Încheierea privind admiterea sau respingerea cererii de
aplicare  a măsurilor de protecție şi încheierea privind aplicarea ordonanței de
protecție nu se contestă în ordine de apel, însă poate fi contestată în ordine de
recurs (secțiunea 1).
Încheierea privind admiterea sau respingerea cererii de aplicare 
a măsurilor de protecție şi încheierea privind aplicarea ordonanței de protecție, pot
fi supuse revizuirii potrivit regulilor generale prevăzute la art.446-453 CPC, nu
însă și ordonanța de protecție. În acest sens, ordonanță de protecție constituie actul
de aplicare al încheierii judecătoreşti şi poate fi supusă revizuirii doar împreună cu
încheierea instanței de judecată prin care s-a dispus admiterea ordonanței de
protecție. Iar încheierea de respingere a cererii privind emiterea ordonanței de
protecție constituie obiect de sine stătător al revizuirii166.
Contestarea încheierii privind aplicarea ordonanței de protecție nu suspendă
executarea măsurilor aplicate.

166
Pct. 2 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.02 din 15.04.2013 cu privire la practica
aplicării legislaţiei procesuale la examinarea cauzelor civile în ordine de revizuire.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=110
 CAPITOLUL VIII
SISTAREA TEMPORARĂ A VALABILITĂŢII ŞI RETRAGEREA
LICENŢELOR/AUTORIZAŢIILOR CARE VIZEAZĂ ACTIVITATEA DE
ÎNTREPRINZĂTOR

Felicia CHIFA,
magistru în drept, lector universitar

§1. Noțiuni generale privind sistarea temporară a valabilităţii şi retragerea

licenţelor care vizează activitatea de întreprinzător
§2. Temeiurile de sistare temporară a valabilităţii şi retragerea licenţelor care
vizează activitatea de întreprinzător
§3. Procedura de sistare temporară a valabilităţii şi retragerea licenţelor care
vizează activitatea de întreprinzător

§1. Noțiuni generale privind privind sistarea temporară a valabilităţii şi

retragerea licenţelor caree vizează activitatea de întreprinzător
Libertatea comerţului şi a activităţii de întreprinzător sunt condiţii
inalienabile ale economiei naţionale167, totodată fiind firească posibilitatea statului
de a exercita funcţia de control faţă de întreprinzători. O modalitate de intervenţie a
statului în activitatea economică este licenţierea/autorizarea unor genuri de
activitate, acţiune prin care autoritatea administraţiei publice şi/sau altă instituţie
abilitată prin lege cu funcţii de reglementare şi de control îi permite solicitantului
să iniţieze şi/sau să desfăşoare o afacere, eliberându-i un act cu caracter permisiv.
167
Art.126 din Constituția Republicii Moldova.
 Autorităţile de licenţiere sunt prevăzute în art. 6 din Legea nr.451 din
30.07.2001 privind reglementarea prin licențiere a activității de întreprinzător 168.
Autorităţile emitente ale actelor permisive sunt enumerate în Anexă 169 la Legea
nr.160 din 22.07.2011 privind reglementarea prin autorizarea activităţii de
întreprinzător170. Condiţiile de licenţiere și emitere a actelor permisive, precum şi
tipurile de încălcări ale acestora sunt reglementate prin legi speciale.
Licenţa reprezintă un act administrativ cu caracter permisiv, eliberat de
autoritatea de licenţiere în procesul de reglementare a activităţii de întreprinzător,
ce atestă dreptul titularului de licenţă de a desfăşura, pentru o perioadă stabilită,
genul de activitate indicat în aceasta, integral sau parţial, cu respectarea obligatorie
a condiţiilor de licenţiere.
Autorizaţiile care vizează activitatea de întreprinzător sunt prevăzute în
Legea privind reglementarea prin autorizarea activităţii de întreprinzător din
22.07.2011, care operează cu termenul de act permisiv, ce reprezintă un document
sau înscris constatator prin care autoritatea emitentă constată unele fapte juridice
şi/sau învesteşte solicitantul cu o serie de drepturi şi de obligaţii pentru iniţierea,
168
Legea privind reglementarea prin licențiere a activității de întreprinzător. Nr. 451 din 30.07.2001. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 18.02.2005, nr. 26-28.
Potrivit art.6 din Legea nr. 451 din 30.07.2001 privind reglementarea prin licențiere a activității de
întreprinzător autorităţile de licenţiere sunt:
    a) Camera de Licenţiere;
    b) Banca Naţională a Moldovei;
    c) Comisia Naţională a Pieţei Financiare;
    d) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică;
    e) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi Tehnologia Informaţiei;
    f) Consiliul Coordonator al Audiovizualului.
169
Potrivit Anexei, acestea sunt: Ministerul Finanţelor, Inspectoratul Fiscal Principal de Stat, Serviciul
Vamal, Ministerul Economiei, Inspectoratul Principal de Stat pentru Supraveghere Tehnică a Obiectelor
Industriale Periculoase, Întreprinderea de Stat „Institutul Naţional de Standardizare şi Metrologie”,
Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, Ministerul Afacerilor Interne, Agenţia Naţională
Transport Auto, Autoritatea Aeronautică Civilă, Întreprinderea de Stat „Registru Naval”, Instituţia
Publică „Căpitănia Portului Giurgiuleşti”, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Construcţiilor, Inspecţia de
Stat în Construcţii, Ministerul Sănătăţii, Agenţia Medicamentului, Serviciul de Supraveghere de Stat a
Sănătaţii Publice, Comitetul Permanent de Control asupra Drogurilor, Consiliul Naţional de Evaluare şi
Acreditare în Sănătate, Consiliul Coordonator al Audiovizualului, Întreprinderea de Stat „Agenţia de Stat
pentru Proprietatea Intelectuală”, Agenţia Naţională de Reglementare a Activităţilor Nucleare şi
Radiologice, Ministerul Culturii, Consiliul Concurenței, Agenţia Turismului, Ministerul Tehnologiilor
Informaţionale şi Comunicaţiilor/Întreprinderea de Stat „Radiocomunicaţii”, Serviciul de Informaţii şi
Securitate, Ministerul Justiţiei/Camera Înregistrării de Stat, Agenţia Relaţii Funciare şi Cadastru,
Ministerul Mediului, Inspectoratul Ecologic de Stat, Serviciul Piscicol, Comisia Naţională a Pieţei
Financiare, Centrul Național de Terminologie.
170
Legea privind reglementarea prin autorizarea activităţii de întreprinzător. Nr. 160 din  22.07.2011. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.10.2011, nr. 170-175.    
desfăşurarea şi/sau încetarea activităţii de întreprinzător sau a unor acţiuni aferente
acestei activităţi. Actul permisiv poate avea formă de autorizaţie, permis, certificat,
aviz, aprobare, coordonare, brevet, de atestat de calificare.
Obţinerea liceţei/actului permisiv şi desfăşurarea activităţii în baza acesteia
se efectuează potrivit principiilor transparenţei decizionale şi transparenţei
reglementării activităţii de întreprinzător, precum şi al echitabilităţii în raporturile
dintre stat şi întreprinzător.  Activitatea ce implică imixtiunea autorităţilor
competente în relaţiile cu întreprinzătorii trebuie să fie proporţională asigurării
intereselor societăţii şi protecţiei drepturilor lor.
Autorităţile de licențiere exercită verificarea activităţii de întreprinzător în
limitele şi în conformitate cu competenţele stabilite de lege, controlând modul de
desfăşurare a activităţilor întreprinderilor. Acestea sunt sesizate de instituţiile cu
funcţii de reglementare şi de control, în caz de depistare a încălcărilor condiţiilor
de licenţiere.
Conform regulii generale instituite de art. 17 alin. (2) din Legea nr. 235 din
20.07.2006 cu privire la principiile de bază de reglementare a activităţii de
întreprinzător171, licenţa/actul permisiv poate fi retras sau sistat temporar doar prin
hotărârea instanţei de judecată adoptată la cererea autorităţilor publice competente.
Drept excepţie de la această regulă, licenţa/actul permisiv poate fi retras sau sistat
temporar prin decizia autorităţilor publice competente, cu adresarea ulterioară în
instanţa de judecată a autorităţii respective.
Prin „sistare a valabilităţii licenţei/actului permisiv” se înţelege privarea
titularului de licenţă, pe un termen stabilit, de dreptul de a desfăşura un anumit gen
de activitate. Prin „retragere a licenţei/actului permisiv” se înţelege privarea
definitivă a titularului de licenţă de dreptul de a desfăşură un anumit gen de
activitate.

Unul din principiile fundamentale care guvernează procedura sistării

valabilităţii /retragerii licenţelor şi a actelor permisive este principiul echitabilităţii

171
Legea cu privire la principiile de bază de reglementare a activităţii de întreprinzător. Nr. 235 din 
20.07.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 11.08.2006, nr. 126-130.
(proporţionalităţii) - (art. 17 din Legea cu privire la principiile de bază de
reglementare a activităţii de întreprinzător din 20.07.2006).
O licenţă poate constitui un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la
CEDO, având în vedere faptul că deţinătorul licenţei poate avea o „speranţă
rezonabilă şi legitimă în privinţa valabilităţii în timp a licenţei şi a posibilităţii de
a continua să obţină beneficii din exercitarea unei activităţi în baza acestei
licenţe”. Potrivit jurisprudenţei CtEDO, încetarea valabilităţii unei licenţe prin
care se permitea crearea unei afaceri, constituie o interferenţă în dreptul de a se
bucura de proprietate, care este garantat de articolul 1 din Primul Protocol 172.
Sistarea valabilităţii licenţelor nu reprezintă o lipsire de proprietate, ci o
măsură de control al folosirii proprietăţii. Principiile de bază pentru aprecierea
caracterului rezonabil al unei ingerinţe sunt următoarele:
- deşi marja de apreciere de care se bucură legislativul naţional este, conform
art.1 din Protocolul 1 la CEDO, una largă, măsura impusă trebuie să urmărească un
scop legitim, adică să nu fie „lipsită în mod vădit de temeiuri rezonabile”;
- atunci când măsura urmăreşte un scop legitim, trebuie să existe o legătură
rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele antrenate şi scopul urmărit;
- trebuie să fie stabilit un echilibru echitabil între imperativele interesului
general al colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului173.

§2. Temeiurile de sistare temporară a valabilităţii şi retragerea licenţelor care

vizează activitatea de întreprinzător
Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea privind reglementarea prin licențiere a
activității de întreprinzător din 30.07.2001, drept temei pentru suspendarea
temporară a licenţei servesc:
a) cererea titularului de licenţă privind suspendarea acesteia;
172
De exemplu: Hotărârea CtEDO Bimer SA contra Republicii Moldova, din 10.07.2007
http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/BIMER%20S.A.%20%28ro%29.pdf
Hotărârea CtEDO Rosenzweig and Bonded. Warehouses Ltd. contra Poloniei, hotărîrea din 28.07.2005
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-69939
173
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 2 din 28.05.2012 privind practica judiciară de
soluţionare de către instanţele judecătoreşti a cauzelor referitoare la suspendarea (sistarea şi retragerea)
licenţelor ce vizează activitatea de întreprinzător. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=116
 b) neachitarea anuală, în termenul stabilit, a taxei pentru licenţă;
c) nerespectarea de către titularul de licenţă a termenului de depunere a cererii
de eliberare a duplicatului licenţei pierdute sau deteriorate;
d) desfăşurarea de către filială şi/sau altă subdiviziune separată a titularului de
licenţă a activităţii licenţiate fără copia autorizată de pe licenţă, în cazurile în care
obligativitatea obţinerii copiilor autorizate de pe licenţă este stabilită prin lege.
Conform art. 10 alin. (2) din Legea privind reglementarea prin autorizarea
activităţii de întreprinzător din 22.07.2011, drept temei pentru suspendarea
valabilităţii actului permisiv serveşte:
a) cererea titularului privind suspendarea valabilităţii actului permisiv;
b) neachitarea anuală sau neachitarea în termen a taxei pentru actul permisiv,
prevăzută de lege.
În conformitate cu art. 21 alin. (2) din Legea privind reglementarea prin
licenţiere a activităţii de întreprinzător, drept temei pentru retragerea licenţei
servesc:
a) cererea titularului de licenţă privind retragerea acesteia;
b) decizia cu privire la anularea înregistrării de stat a titularului de licenţă;
c) depistarea unor date neautentice în documentele prezentate autorităţii de
licenţiere;
Se consideră date neautentice informaţiile conţinute în documentele
prezentate autorităţii de licenţiere care au servit drept temei pentru eliberarea
licenţei, drept exemplu pot servi:
- amplasarea în sala de joc a unui număr mai mare de aparate de joc, faţă de
numărul de aparate indicat în lista automatelor de joc prezentată organului de
licenţiere;
- lipsa datelor privind activitatea specialiştilor în cadrul întreprinderii, care
întruneau condiţiile necesare şi au servit drept bază pentru eliberarea licenţei;
- desfăşurarea activităţii licenţiate pe o altă adresă decât cea indicată în
documentele prezentate autorităţii de licenţiere în momentul obţinerii licenţei.
 d) stabilirea faptului de transmitere a licenţei sau a copiei de pe aceasta altei
persoane în scopul desfăşurării genului de activitate licenţiat;
e) neînlăturarea, în termenul stabilit, a circumstanţelor care au dus la
suspendarea temporară a licenţei;
f) nerespectarea a doua oară a prescripţiilor privind lichidarea încălcărilor ce
ţin de condiţiile de licenţiere;
g) neachitarea lunară şi trimestrială, în termenul stabilit, a taxei pentru licenţă.
Licenţa se retrage şi în alte cazuri prevăzute expres de legile ce reglementează
genul de activitate licenţiat.
De exemplu, licenţa pentru exercitarea activităţii farmaceutice poate fi retrasă
în cazurile: 174
a) achiziţionării, păstrării şi distribuirii produselor farmaceutice şi
parafarmaceutice care nu au fost autorizate în modul stabilit;
b) producerii produselor farmaceutice şi parafarmaceutice, modificării
formulei de producere sau a fluxului tehnologic al produselor farmaceutice şi
parafarmaceutice, precum şi modificării documentaţiei tehnice de normare a
produselor farmaceutice sau parafarmaceutice, fără aprobarea organului abilitat;
c) practicării de către titularul de licenţă a activităţii farmaceutice neindicate
în licenţă;
d) desfăşurării de către titularul de licenţă a activităţii farmaceutice în locuri
unde o astfel de activitate nu a fost autorizată de organul abilitat;
e) conducerii prin cumul a întreprinderii şi instituţiei farmaceutice de către
farmacist (laborant-farmacist);
f) practicării repetate, după aplicarea amenzii prevăzute de legislaţie, a
activităţii farmaceutice fără utilizarea sistemului informaţional automatizat de
evidenţă a circulaţiei medicamentelor, exploatării necorespunzătoare cerinţelor
stabilite pentru acest sistem. Prin exploatarea necorespunzătoare cerinţelor stabilite
pentru sistemul informaţional automatizat de evidenţă a circulaţiei medicamentelor
se subînţelege exploatarea incompletă şi/sau incorectă a acestui sistem, operarea de

174
Ibidem
modificări voluntare, inclusiv la aparatul de casă şi/sau în dările de seamă,
neprezentarea în termenele stabilite a dărilor de seamă obţinute în cadrul sistemului
menţionat (art. 143 din Legea nr. 1456 din 25.05.1993 cu privire la activitatea
farmaceutică.)175.
Temei pentru retragerea licenţei este și nereperfectarea acesteia în termenul
stabilit. Potrivit art. 15 alin. (7) din Legea privind reglementarea prin licențiere a
activității de întreprinzător din 30.07.2001, licenţa care nu a fost reperfectată în
termenul stabilit nu este valabilă. Drept temeiuri pentru reperfectarea licenţei
servesc schimbarea denumirii titularului de licenţă şi modificarea altor date ce se
conţin în licenţă.

§3. Procedura de sistare temporară a valabilităţii şi retragerea licenţelor care

vizează activitatea de întreprinzător
Autoritatea competentă poate dispune unilateral sistarea temporară a
valabilităţii sau retragerea licenţei/actului permisiv ce vizează activitatea de
întreprinzător atunci când va depista încălcările care servesc drept temei pentru
aceasta. Atunci autoritatea competentă este obligată, în decurs de 3 zile lucrătoare,
să se adreseze cu o cerere în instanţa de judecată privind sistarea temporară a
valabilităţii sau retragerea licenţei/autorizaţiei ce vizează activitatea de
întreprinzător.
Actele de dispoziţie privind sistarea sau retragerea licenţei emise de către
organele de licenţiere până la sesizarea instanţei pot fi contestate de către
întreprinzător în judecată, în ordinea procedurii contenciosului administrativ, întru
evitarea unei pagube iminente. În acest caz, dacă în termen de 3 zile lucrătoare
autoritatea publică respectivă nu depune o cerere în instanţa de judecată conform
Capitolului XXXIV1 CPC, decizia acesteia se anulează de drept, iar instanţa de
contencios administrativ va înceta procesul, conform art. 265 lit. a) CPC, în baza
unei încheieri motivate, întrucât lipseşte obiectul examinării. În încheierea instanţei
175
Legea cu privire la activitatea farmaceutică. Nr. 1456  din  25.05.1993. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 15.04.2005. Nr. 59-61.
se va face menţiune despre anularea de drept a deciziei de suspendare/retragere a
licenţei176.
Dacă în termen de 3 zile lucrătoare autoritatea publică respectivă depune o
cerere în instanţa de judecată conform Capitolului XXXIV1 CPC, instanţa de
contencios administrativ va suspenda procesul, în baza art. 261 lit. h) CPC, până la
rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti emise potrivit Capitolului XXXIV 1
CPC.
Felul de procedură. Examinarea cererilor privind sistarea temporară a
valabilităţii sau retragerea licenţelor/actelor permisive este reglementată de
Capitolului XXXIV1 al CPC ca fiind una din proceduri speciale, adică
necontencioase, fapt ce nu corespunde esenței acestei proceduri. Procedura privind
sistarea temporară a valabilităţii sau retragerea licenţelor/actelor permisive
presupune existenţa a două părţi cu interese contrare care se află într-un litigiu de
drept. Astfel, concluzionăm că ea corespunde elementelor acțiunii civile.
Competența de a examina în primă instanţă cauzele privind sistarea
temporară a valabilităţii sau retragerea licenţelor/autorizaţiilor ce vizează
activitatea de întreprinzător o au judecătoriile de drept comun. CPC nu
reglementează competența teritorială în această categorie de cauze. Tinând cont de
faptul că procedura dată este plasată în Capitolul ce legiferează procedura specială,
cererea trebuie depusă în instanța de la sediul petiționarului.
În cererea de sistare temporară a valabilităţii şi de retragere a
licenţei/autorizaţiei ce vizează activitatea de întreprinzător se vor indica, pe lângă
elementele generale prevăzute la art. 166, 167 CPC, şi probele ce atestă încălcarea
de către întreprinzător a condiţiilor de desfăşurare a activităţii prevăzute de lege,
probele ce atestă că întreprinzătorului i-au fost notificate toate încălcările
constatate, modul de remediere a deficienţelor identificate şi că întreprinzătorul nu
a remediat în termenul stabilit aceste deficienţe, precum şi probele ce atestă
existenţa altor fapte care, în conformitate cu prevederile legii, servesc drept temei

Munteanu A. Categorii de pricini calificate impropriu drept procedură specială, Conferinţa ştiinţifică
176

„Dreptul privat ca factor în dezvoltarea relaţiilor economice: tradiţii, actualitate şi perspective”. Chişinău,
2014, pag. 237.
pentru sistarea valabilităţii sau, după caz, retragerea licenţei/actului permisiv.
Odată cu cererea, organul de licenţiere va prezenta instanţei de judecată şi copia
licenţei a cărei sistare sau retragere se solicită, precum şi copia anexei la licenţă,
care este parte integrantă a acesteia. Aceasta e necesar întru evitarea unor greşeli ce
ţin de indicarea incorectă în actul juridic pronunţat de instanţă a seriei şi numărului
licenţei, a denumirii, formei juridice de organizare a întreprinderii, a adresei
juridice a titularului de licenţă, a genului de activitate pentru a cărei desfăşurare a
fost eliberată licenţa etc.
Potrivit art. 85 alin. (1) lit. i) CPC, autorităţile publice centrale sunt scutite de
taxă de stat atât la înaintarea acţiunilor cât şi la contestarea hotărârilor instanţelor
judecătoreşti. Indiferent de calitatea lor procesuală, acestea nu vor achita taxa de
stat. Taxa de stat se încasează la buget de la pârât proporţional părţii admise din
acţiune, dacă pârâtul nu este scutit de plata cheltuielilor de judecată (art. 98 alin.
(1) CPC). Deși, cum am menționat mai sus, procedura privind sistarea temporară a
valabilităţii sau retragerea licenţelor/actelor permisive este improprie procedurilor
speciale, totuși, fiind plasată în cadrul acestora în cazul admiterii acţiunii organului
de licenţiere, instanţa de fond urmează să dispună încasarea taxei de stat din contul
pârâtului în mărime de 500% din unitatea convenţională (art.3 alin. (1) lit. f) din
Legea taxei de stat. Nr. 1216 din  03.12.1992177. 
Legea stabileşte un termen special pentru examinarea acestor categorii de
cereri, care este de 5 zile lucrătoare (art. 3434 CPC). Întru evitarea unei ingerinţe
îndelungate şi nejustificate în dreptul deţinătorului de licenţă de a se bucura de
proprietate, este oportun ca şi instanţele de apel şi de recurs să examineze aceste
categorii de litigii în regim de urgenţă178.
Cererile privind sistarea temporară a valabilităţii sau retragerea
licenţelor/actelor permisive se examinează în instanţa de judecată cu participarea

177
Legea taxei de stat. Nr. 1216 din  03.12.1992. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 02.04.2004,
nr. 53-55.
178
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 2 din 28.05.2012 privind practica judiciară de
soluţionare de către instanţele judecătoreşti a cauzelor referitoare la suspendarea (sistarea şi retragerea)
licenţelor ce vizează activitatea de întreprinzător. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=116
întreprinzătorului, a reprezentantului sau avocatului său, a reprezentantului
autorităţii competente şi a altor persoane interesate.
Examinând cererea, instanţa de judecată urmează să aprecieze faptul dacă
organul de stat competent a respectat cerinţele prevăzute de lege pentru a se
pronunţa în privinţa sistării sau retragerii licenţei, şi anume - să verifice dacă, până
la sesizarea instanţei de judecată, acesta:
- a verificat nemijlocit respectarea condiţiilor de licenţiere sau informaţia
prezentată (în cazul dacă a fost sesizat de instituţia cu funcţii de reglementare şi de
control);
- a emis, în termen de 15 zile lucrătoare de la data întocmirii actului de
control, prescripţia privind lichidarea încălcărilor (prescripţia urmează să cuprindă
recomandările privind modul de remediere a tuturor deficienţelor identificate);
- a avertizat titularul de licenţă despre posibila sistare sau retragere a licenţei,
dacă încălcările depistate nu vor fi lichidate în termenul stabilit;
- a calificat corect temeiurile de sistare sau retragere a licenţei, a invocat doar
temeiuri prevăzute de lege şi nu şi-a depăşit atribuţiile.
Având în vedere art. 19 alin. (8) din Legea privind reglementarea prin
licenţiere a activităţii de întreprinzător, precum şi principiile prevăzute la art. 19
alin.(2) din aceeaşi lege, în special „prescrierea recomandărilor pentru
înlăturarea încălcărilor constatate în urma controlului” şi „tratarea dubiilor,
apărute la aplicarea legislaţiei, în favoarea titularului de licenţă”, emiterea
prescripţiilor e obligatorie în toate cazurile. Ca excepţie, nu este necesară şi
oportună emiterea prescripţiilor în cazul:
- depunerii cererii personale de retragere sau suspendare a licenţei din partea
titularului de licenţă;
- emiterii deciziei cu privire la anularea înregistrării de stat a titularului de
licenţă;
- comiterii unor încălcări care nu pot fi remediate sau a căror remediere este
neactuală sau imposibilă.
 Termenul de sistare temporară a valabilităţii licenţei/actului permisiv nu
poate depăşi 2 luni, dacă legile care reglementează activitatea respectivă nu prevăd
altfel179. Termenul de valabilitate a licenţei/actului permisiv nu se prelungeşte pe
perioada de sistare temporară a acesteia.
În cazul în care instanţa constată că nu există temeiuri privind sistarea
activităţii de întreprinzător, ea respinge cererea autorităţii competente şi anuleza
decizia acesteia, iar întreprinzătorul este în drept să cerară repararea prejudiciului
cauzat în condiţiile art.1404 Cod civil.
Sistarea valabilităţii licenţei/actului permisiv este un proces reversibil, care
poate implica înaintarea ulterioară a cerinţei privind anularea sistării temporare a
valabilităţii licenţei/actului permisiv după remedierea circumstanţelor ce au dus la
suspendarea acesteia. Cerinţa privind anularea sistării temporare a valabilităţii
licenţei/actului permisiv poate fi înaintată de titularul de licenţă sau organul de stat
competent, în acest sens instanţa de judecată intentând un proces ce se finalizează
cu pronunţarea unei hotărâri. Hotărârea de anulare a sistării temporare a
valabilităţii licenţei/actului permisiv, de asemenea, se pronunţă în termen de 5 zile
lucrătoare. În baza acestei hotărâri, organul de stat competent emite decizia privind
reluarea activităţii de întreprinzător, care se aduce la cunoştinţa titularului de
licenţă în termen de 3 zile lucrătoare de la data emiterii ei.

179
De exemplu, potrivit art. 14 alin. (2) din Legea cu privire la fabricarea şi circulaţia alcoolului etilic şi a
producţiei alcoolice Nr. 1100 din  30.06.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 15.06.2010
Nr. 98-99, termenul de suspendare nu poate depăşi 6 luni.
 CAPITOLUL IX
PROCEDURA ÎN ORDONANŢĂ (PROCEDURA SIMPLIFICATĂ)

Igor COBAN,
doctor în drept, conferențiar universitar

§1. Natura juridică a procedurii în ordonanță (procedura simplificată)

§2. Caracteristica temeiurilor în baza cărora se emite ordonanţă judecătorească
§3. Intentarea procedurii de eliberare a ordonanței
§4. Procedura de examinare a cererii de eliberare a ordonanței

§1. Natura juridică a procedurii în ordonanță (procedura simplificată)

Procesul de înfăptuire al justiției este perceput în mod clasic ca un complex
de acțiuni procesuale realizate în fața magistratului de către persoanele interesate în
soluționarea unui litigiu.
Însă, datorită diversității naturii juridice a drepturilor și intereselor legitime
deduse judecății, pot fi identificate cerințe diverse privind modalitatea realizării
apărării judiciare și suficiența garanțiilor procesuale necesare.
În acest context, însăși legiuitorul a identificat etimologia procedurii în
ordonanţă (procedura simplificată) în denumirea acestor instituții, care, printre
altele, evidenţiază două caractere esenţiale ale acesteia:
1. este o procedură simplificată, comparativ cu procedura clasică în
acțiune civilă;
2. este caracterizată prin prezența unui act judecătoresc de dispoziție al
instanței de judecată deosebit de cel obișnuit (adică, hotărârea judecătorească)
şi anume: ordonanța judecătorească.
Procedura în ordonanţă este reglementată de Capitolul XXXV CPC
(art.344-354).
 Legiuitorul autohton identifică procedura în ordonanță ca un fel distinct al
procedurii civile cu reguli proprii. În acest context, procedura în ordonanță se
deosebește de alte feluri de procedură civilă prin particularități esențiale care îi
imprimă un caracter autonom, deoarece aceasta nu operează cu norme de trimitere
la regulile de examinare a acţiunii civile, ca şi în cazul procedurii contenciosului
administrativ (art. 278 CPC), procedurii speciale (art. 280 CPC) sau procedurii de
declarare a insolvabilităţii (art. 356 CPC). Anume din cauza acestui raţionament, la
examinarea cererilor de eliberare a ordonanţei nu pot fi aplicate în mod extensiv şi
alte reglementări procesual civile, în special cele ce vizează regulile de examinare
a acţiunii civile.
Natura juridică. Esenţa procedurii în ordonanţă rezidă în faptul că aceasta
constituie o procedură simplificată faţă de procedura de examinare a acţiunii civile.
Astfel, instanța de judecată care a emis ordonanţa examinează obiecţiile debitorului
fără citarea părţilor, fără a încheia proces-verbal şi se limitează la admisibilitatea
obiecțiilor din punct de vedere al temeiniciei şi veridicităţii, potrivit prevederilor
art. 352 alin. (4) CPC.
Regulile de examinare a cererii de eliberare a ordonanţei sunt reglementate
în mod expres şi exhaustiv la art. 344-354 CPC, astfel încât elementul de
simplificare al acestui fel de procedură nu poate fi apreciat în mod aleator nici de
instanţa de judecată şi nici de părţi.
De asemenea, reglementarea în mod autonom a acestui fel de procedură nu îi
implică un caracter obligatoriu pentru instanţa de judecată sau părţi, deoarece
aceasta constituie o procedură alternativă (benevolă), dar simplificată faţă de
procedura în acţiune civilă. Alegerea procedurii în ordonanţă sau în acţiune civilă
este un drept exclusiv al creditorului care solicită apărarea dreptului sau interesului
său.
Procedura în ordonanţă nu este o cale prealabilă obligatorie de soluţionare a
litigiului şi nefolosirea acesteia nu are efecte juridice care ar îngrădi accesul la
înaintarea acţiunii civile, instanţa nefiind în drept să refuze primirea cererii de
chemare în judecată, dacă creditorul nu s-a adresat în procedura în ordonanţă180.
Procedurii în ordonanţă îi este caracteristic faptul lipsei litigiului de drept,
motiv din care aceasta este considerată a fi un fel al procedurii civile
necontencioase. Or, existenţa acestui litigiu cu privire la un drept care se manifestă
prin obiecţiile debitorului duce la anularea ordonanţei judecătoreşti, potrivit art.
353 CPC, şi oferirea posibilităţii de a examina pretenţia creditorului împotriva
debitorului în procedură de examinare a acţiunii civile. Procedura în ordonanţă este
necontencioasă în sensul că este o procedură simplificată, care nu duce la
examinarea litigiului dintre creditor şi debitor prin dezbateri judiciare. Astfel,
faptul că debitorul nu execută în mod benevol pretenţia creditorului reflectă starea
litigioasă dintre aceştia. Litigiul dat însă nu trebuie să fie de natură să afecteze
fondul pretenţiei. Însă acest fel de procedură are menirea de a soluţiona conflictul
într-o formă procesuală simplificată.
Procedurii în ordonanţă îi este specific şi faptul că actul judecătoresc de
dispoziție se emite în formă de ordonanţă judecătorească.
Astfel, ordonanţa judecătorească este o dispoziție dată unipersonal de
judecător, în baza materialelor prezentate de creditor, privind încasarea de sume
bănești sau revendicarea de bunuri de la debitor în pretenţiile specificate la art. 345
CPC.
Ordonanţa judecătorească reprezintă un document executoriu, potrivit art. 11
Cod de executare, care constituie temei pentru intentarea procedurii de executare.
Astfel că în cazul ordonanţelor judecătoreşti nu se eliberează titlu executoriu
pentru investirea lor cu formulă executorie, ele fiind executorii prin sine însăși.
Procedura în ordonanţă urmează a fi concepută ca o formă judiciară specifică
de apărare a drepturilor şi intereselor legitime ale creditorului bazată pe înscrisuri
incontestabile prezentate împotriva debitorului care nu-şi onorează obligaţia. Altfel
spus, procedura în ordonanţă este o procedură documentară.
180
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiției nr. 18 din 31.05. 2004 cu privire la unele chestiuni ce
vizează procedura de eliberare a ordonanțelor judecătorești.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=102
 Reieşind din cele menţionate mai sus, putem evidenţia următoarele
particularităţi ale procedurii în ordonanţă:
a) constituie o procedură simplificată de examinare a pricinilor civile;
b) principiile fundamentale ale dreptului procesual civil se realizează în
cadrul procedurii în ordonanţă în mod particular;
c) reprezintă o procedură alternativă (benevolă), deoarece alegerea
procedurii în ordonanţă sau în acţiune civilă este un drept exclusiv al
creditorului care solicită apărarea dreptului sau interesului său legitim.
d) calitatea procesuală a părţilor procedurii în ordonanţă este: creditor şi
debitor;
e) procedura de soluţionare a cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti
este în mod direct şi strict reglementată de legea procesuală civilă;
f) temeiurile pentru eliberarea ordonanţei judecătoreşti sunt reglementate în
mod expres la art.345 CPC, nefiind admisă aplicarea acestui fel de
procedură pentru orice tip de pretenţii;
g) ordonanţa judecătorească este un document executoriu prin sine însăşi,
nefiind necesară eliberarea titlului executoriu pentru punerea acesteia în
executare silită.

§2. Caracteristica temeiurilor în baza cărora se emite ordonanţă judecătorească

Temei pentru emiterea ordonanţei judecătoreşti constituie doar pretenţiile
exhaustiv enumerate la art. 345 CPC. Alte pretenţii care nu sunt enumerate în mod
expres la art. 345 CPC nu pot constitui temei pentru emiterea ordonanţei
judecătoreşti în cadrul procedurii în ordonanţă (simplificată).
Astfel, se emite ordonanţă judecătorească doar în cazul în care pretenţia:
a) derivă dintr-un act juridic autentificat notarial;
b) rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris simplu, iar legea nu
dispune altfel;
c) este întemeiată pe protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau
nedatarea acceptului autentificat notarial;
 d) ține de încasarea pensiei de întreținere a copilului minor care nu necesită
stabilirea paternității, contestarea paternității (maternității) sau atragerea în proces
a unor alte persoane interesate;
e) urmăreşte perceperea salariului sau a unor alte drepturi calculate, dar
neplătite salariatului;
f) este înaintată de organul de poliţie, de organul fiscal sau de executorul
judecătoresc privind încasarea cheltuielilor aferente căutării pârâtului sau
debitorului ori bunurilor lui sau copilului luat de la debitor în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti, precum şi a cheltuielilor de păstrare a bunurilor sechestrate de la
debitor şi a bunurilor debitorului evacuat din locuinţă;
g) rezultă din procurarea în credit sau acordarea în leasing a unor bunuri;
h) rezultă din nerestituirea cărţilor împrumutate de la bibliotecă;
i) decurge din neonorarea de către agentul economic a datoriei faţă de Fondul
Social;
j) rezultă din restanţele de impozit sau din asigurarea socială de stat;
k) urmăreşte exercitarea dreptului de gaj;
l) rezultă din neachitarea de către persoanele fizice şi juridice a primelor de
asigurare obligatorie de asistenţă medicală.
m) rezultă din prevederile art. 99 alin. (4) din Codul de executare;
n) rezultă din facturi care au scadență la data depunerii lor.
Deși Codul de procedură Civilă prevede limitativ temeiurile de eliberare a
ordonanței judecătorești, în art.158 Cod de executare este prevăzut că, „dacă
instanţa de judecată care a rejudecat pricina nu a soluţionat întoarcerea
executării hotărârii anulate, pârâtul este în drept, în termenele de prescripţie, să
înainteze în această instanţă o cerere de întoarcere a executării în procedură în
ordonanţă, fără respectarea procedurii prealabile”.  Curtea Supremă de Justiție a
reconfirmat în Recomandarea nr.10181 valabilitatea acestui temei de eliberare a
ordonanței judecătorești.

181
Recomandarea Curții Supreme de Justiție nr.10 cu privire la întoarcerea executării.
http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=27
 Temeiurile de eliberare a ordonanței judecătorești comportă următoarele
particularități:
a) derivă dintr-un act juridic autentificat notarial – pentru acest temei
legiuitorul a avut în vedere conținutul reglementării stipulate la art.212 Cod civil
cu privire la forma autentică a actului juridic care este obligatorie:
1) dacă actul juridic are ca obiect înstrăinarea bunurilor imobile, cu excepţia
cazurilor prevăzute expres de lege;
2) în cazurile prevăzute prin acordul părţilor, chiar dacă legea nu cere formă
autentică.
În principiu, legiuitorul nu leagă emiterea ordonanţei judecătoreşti pentru
acest temei de conţinutul pretenţiei, ci doar de forma actului juridic.
Interpretarea formală a acestui temei de eliberare a ordonanţei judecătoreşti
impune condiţia luării în considerare doar a actelor juridice autentificate notarial.

    b) rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris simplu, iar legea nu
dispune altfel - în acest context urmează să interpretăm drept temei de eliberare a
ordonanţei judecătoreşti în concordanţă cu accepţiunea actului juridic reglementată
la art.210 Cod civil, potrivit căreia trebuie să fie încheiate în scris actele juridice
dintre persoanele juridice, dintre persoanele juridice şi persoanele fizice şi dintre
persoanele fizice, dacă valoarea obiectului actului juridic depășește 1000 de lei, iar
în cazurile prevăzute de lege - indiferent de valoarea obiectului. De asemenea, în
cazul în care, conform legii sau învoielii între părţi, actul juridic trebuie încheiat în
scris, el poate fi încheiat atât prin întocmirea unui singur înscris, semnat de părţi,
cât şi printr-un schimb de scrisori, telegrame, telefonograme, altele asemenea,
semnate de partea care le-a expediat. Iar utilizarea mijloacelor tehnice la semnarea
actului juridic este permisă în cazul şi în modul stabilit de lege ori prin acordul
părţilor. Însă dacă, din cauza unei deficiențe fizice, boli sau din alte cauze,
persoana nu poate semna cu propria mână actul juridic, atunci, în baza
împuternicirii date de ea, actul juridic poate fi semnat de o altă persoană.
Semnătura terţului trebuie să fie certificată de notar sau de o altă persoană
împuternicită prin lege, arătându-se cauza în a cărei virtute cel care a încheiat actul
juridic nu a putut semna cu propria mână.

c) este întemeiată pe protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau

nedatarea acceptului, autentificat notarial – în principiu acest temei îşi are
fundamentarea pretenţiei într-un act juridic: cambia. Însă, dat fiind faptul
particularităţilor acestui act juridic, a apărut necesitatea reglementării în mod
separat.
Astfel, potrivit art.1 din Legea Cambiei nr. 1527 din 22.06.1993 182, cambia
este un titlu de credit care reprezintă o creanță scrisă, întocmită conform
prevederilor prezentei legi, ce oferă posesorului acesteia dreptul cert şi exigibil de
a cere la scadență creanței de la debitor, iar în caz de neonorare a acestei cereri - şi
de la alte persoane obligate prin cambie, achitarea sumei de bani indicate. Cambiile
se emit în calitate de instrument de plată pentru mărfurile livrate, lucrări executate
şi servicii prestate. Caracterul de contraprestație a mărfii în cambie trebuie să fie
adeverit prin documentele corespunzătoare de evidentă la trăgător, şi andosant.
Specific este faptul că, potrivit art.38 din Legea Cambiei nr. 1527 din
22.06.1993, posesorul cambiei poate exercita dreptul de acțiune împotriva
trăgătorului, giranților şi celorlalți obligați:
- la scadență, dacă plata nu a fost făcută sau a fost achitată numai o parte din
suma cambiei;
- înainte de scadență:
a) dacă acceptul a fost refuzat total sau parțial;
b) în cazul insolvabilității trasului, indiferent de faptul dacă a acceptat sau nu
cambia, în caz de încetare de plăți din partea acestuia, chiar dacă faptul nu este
constatat de o instanță judecătorească ori de arbitraj, sau în cazul când urmărirea
bunurilor lui a rămas fără rezultat;
c) în cazul insolvabilității trăgătorului unei cambii ce nu poate fi supusă
acceptului.
Legea cambiei. Nr. 1527 din 22.06.1993. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 01.10.1993, nr.
182

10.
 În caz de refuz total sau parțial de acceptare a cambiei, posesorul acesteia
trebuie să adreseze un protest.
În acest sens, la depunerea cererii de eliberare a ordonanței pentru acest
temei, creditorul va depune dovada efectuării protestului cambiei.

d) tine de încasarea pensiei de întreținere a copilului minor care nu

necesită stabilirea paternității, contestarea paternității (maternității) sau
atragerea în proces a unor alte persoane interesate – realizarea acestui temei de
eliberare a ordonanței judecătoreşti tine de valorificarea dreptului/obligației de
întreținere a copilului minor, în cazurile în care nu există un litigiu de drept care ar
statua în necesitatea stabilirii paternității, contestării paternității (maternității) sau
atragerea în proces a unor alte persoane interesate.
Deşi art. 74 alin.(1) Codul familiei stipulează obligația părinților de a
întreține copiii minori şi copiii majori inapți de muncă care necesită sprijin
material, potrivit temeiului enunțat, este stabilită o limitare în ceea ce privește
încasarea pensiei de întreținere doar pentru copii minori. Astfel, pentru copii
majori, dar inapți de muncă, nu poate fi încasată pensia de întreținere în procedura
de ordonanță.
De asemenea, deşi art. 80 alin.(1) Codul familiei stipulează obligația copiilor
majori apți de muncă de a întreține şi îngriji părinții inapți de muncă care necesită
sprijin material, legiuitorul nu a reglementat posibilitatea stabilirii şi încasării unei
astfel de pensii de întreţinere în procedura în ordonanţă.
Nu pot fi examinate în procedura în ordonanţă cererile de încasare a pensiei
alimentare la întreţinerea copiilor minori, în care se solicită încasarea sumelor fixe.
Asemenea acţiuni se examinează în procedură contencioasă. Poziţia enunţată a fost
recomandată în pct.2 de Hotărârea explicativă a Plenului Curții Supreme de Justiție
a Republicii Moldova nr.18 din 31.05.2004. Deși înaltul for ezită să explice
raționamentele unei astfel de poziţii, considerăm că poziția respectivă rezidă în
faptul că, în cazul încasării sumelor fixe pentru întreținerea copiilor minori, aceasta
urmează a fi stabilită şi probată într-un anumit cuantum, ceea ce îi conferă un
aspect litigios.

e) urmărește perceperea salariului sau a unor alte drepturi calculate, dar

neplătite salariatului. În principiu, salariul şi alte drepturi calculate salariatului
reprezintă nişte garanţii şi plăţi incontestabile prin natura lor juridică - motiv din
care acestea nu sunt nişte drepturi litigioase ca mărime şi certitudine, şi pot fi
încasate în procedura în ordonanţă.
Astfel, salariu reprezintă, potrivit art. 2 din Legea nr.847 din 14.02.2002
privind salarizarea, orice recompensă sau câștig evaluat în bani, plătit angajaților
de către angajator sau de organul împuternicit de acesta, în temeiul contractului
individual de muncă, pentru munca executată sau ce urmează a fi executată.183
Ca regulă, salariul urmează a fi convenit şi stipulat în contractul individual de
muncă, motiv din care acest înscris urmează a fi prezentat ca probă la eliberarea
ordonanței judecătoreşti.
În cazul în care s-a eludat întocmirea unui contract individual de muncă,
creditorul poate prezenta şi alte înscrisuri care să ateste existența obligației de
achitare a salariului şi altor drepturi calculate, dar neplătite salariatului.

f) este înaintată de organul de poliție, de organul fiscal sau de executorul

judecătoresc privind încasarea cheltuielilor aferente căutării pârâtului sau
debitorului ori bunurilor lui sau copilului luat de la debitor în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti, precum şi a cheltuielilor de păstrare a bunurilor
sechestrate de la debitor şi a bunurilor debitorului evacuat din locuință –
pretenția dată derivă din realizarea procedurii stipulate de art.109 CPC, care
prevede că în acțiunile intentate în interesul statului, în pricinile de plată a pensiilor
de întreținere, în pricinile de reparație a prejudiciului cauzat prin vătămare a
integrității corporale, prin altă vătămare a sănătății ori prin deces, dacă nu se

Legea salarizării. Nr.847 din 14.02.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 11.04.2002, nr.
183

50-52.
cunoaște locul de aflare a pârâtului, instanța judecătorească este obligată să ordone
căutarea lui.
Alin.(4) art.109 CPC stipulează în mod expres faptul încasării cheltuielilor de
căutare a pârâtului  de la pârât în beneficiul statului, la cererea organelor poliției
sau organelor fiscale, prin ordonanță judecătorească.
În acest context, art.72 Cod de executare stipulează că în cazul în care
prezența debitorului la anumite acțiuni de executare este impusă de lege, de
documentul executoriu sau când executorul judecătoresc ori creditorul o consideră
necesară, iar locul de aflare a debitorului nu este cunoscut, instanța de judecată, la
demersul executorului judecătoresc sau la cererea creditorului, adoptă o încheiere
de căutare a debitorului. De asemenea, şi mijloacele de transport pot fi declarate în
căutare de executorul judecătoresc.
Art.120 Cod de executare reglementează modalitatea de păstrare a bunurilor
sechestrate, iar potrivit art. 147 Cod de executare, este reglementată procedura de
evacuare a persoanei și a bunurilor acesteia. Potrivit art.37 alin.(2) lit.a) Cod de
executare, aceste cheltuieli sunt apreciate ca speze ale procedurii de executare.
În acest sens, creditorul urmează să prezinte dovada cheltuielilor suportate
prin acte justificativ-contabile (cecuri, bilete etc.).

h) rezultă din procurarea în credit sau acordarea în leasing a unor bunuri

– în principiu, acest temei de eliberare a ordonanței judecătorești are la bază un
act juridic. Însă, dat fiind particularitățile procurării bunurilor în credit 184 sau
leasing185 legiuitorul a reglementat acest temei în mod separat. Considerăm că a
făcut-o din raționamentul de a nu admite o interpretare restrictivă din partea
subiecților de drept.

h) rezultă din nerestituirea cărților împrumutate de la bibliotecă – în acest

caz, cererea de eliberare a ordonanței judecătorești se depune de un subiect special
184
Legea cu privire la contractele de credit pentru consumatori. Nr.202 din 12.07.2013. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 06.09.2013, nr.191-197.
185
Legea cu privire la leasing. Nr.59 din 28.04.2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
08.07.2005, nr.92-94.
și anume - de către biblioteca care are statut de persoană juridică sau de către
instituția în cadrul căreia aceasta funcționează. Pentru eliberarea ordonanței
judecătorești se prezintă actul care stabilește primirea de către cititor a cărții din
bibliotecă și un extras din registrul de inventariere a bibliotecii, certificat de
creditor.

i) decurge din neonorarea de către agentul economic a datoriei față de

Fondul Social. Îndatoririle față de Fondul Social se echivalează după natura
juridică obligațiilor de impozitare.
Contribuția individuală de asigurări sociale datorată de asigurații cu contract
individual de muncă se reține și se virează lunar de către angajator la bugetul
asigurărilor sociale de stat, potrivit art. 25 alin.(1) din Legea nr. 489 din
07.07.1999 cu privire la sistemul public de asigurări sociale186.
În acest sens, Casa Națională de Asigurări Sociale este subiectul în drept să
depună cerere de eliberare a ordonanței judecătorești pentru acest temei. Potrivit
art. 44 alin.(1) din Legea R. Moldova nr. 489 din 07.07.1999, Casa Națională de
Asigurări Sociale, prin intermediul Trezoreriei de Stat a Ministerului Finanțelor,
gestionează bugetul asigurărilor sociale de stat, care este format din fonduri de
asigurări sociale, al căror mod de constituire și funcționare se stabilește de
legislație. Din punct de vedere structural, Casa Națională de Asigurări Sociale
înființează și activează prin case teritoriale  care funcționează sub conducerea și
controlul său.
Casele teritoriale sunt structuri teritoriale ale Casei Naționale și nu au
calitatea de persoană juridică, potrivit ultimei redacții a art. 44 alin.(4) din Legea
Republicii Moldova cu privire la sistemul public de asigurări sociale nr. 489 din
07.07.1999. În acest sens, și-a pierdut actualitatea Recomandarea nr.25 privind
calitatea pârâtului în litigiile despre dreptul la pensie187.

186
Legea cu privire la sistemul public de asigurări sociale. Nr. 489 din 07.07.1999. În: Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 06.01.2000, nr.1-4.
187
Recomandarea Curții Supreme de Justiției nr.25 din 01.11.2012 privind calitatea pârâtului în litigiile
despre dreptul la pensie. http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=43
 j) rezultă din restanțele de impozit sau din asigurarea socială de stat.
Impozitele prin natura lor juridică sunt incontestabile și certe, dat fiind faptul
că sunt prevăzute de lege. Datorită acestui fapt, ele, practic, nu pot avea un caracter
litigios, motiv din care pot constitui obiectul procedurii în ordonanță.
Reieșind din textul reglementărilor pentru acest temei, observăm că legiuitorul
nu a delimitat tipul debitorului (persoană fizică sau persoană juridică) care poate fi
suspus încasării restanțelor de impozit sau din asigurare socială de stat prin
intermediul procedurii în ordonanță.
Prezentul temei de eliberare a ordonanței judecătorești își are sorgintea în
obligația contribuabilului, potrivit art. 8 alin.(2) lit.e) Codul Fiscal, de a achita la
buget, la timp și integral, ținând cont de prevederile art.7 alin.(5) Codul Fiscal,
sumele calculate ale impozitelor și taxelor, asigurând exactitatea și veridicitatea
dărilor de seamă fiscale prezentate. Deși această obligație este una imperativă,
realizarea ei este posibilă în mod benevol de către contribuabil. Iar în cazul
nerealizării acestei obligații, organul fiscal are obligația de a întreprinde acțiuni
pentru perceperea forțată a restanțelor în conformitate cu legislația fiscală.
Drept dovadă de respectare a procedurii prealabile de către autoritatea fiscală,
va fi prezentarea următoarelor înscrisuri:
- avizul despre necesitatea stingerii obligației fiscale, expediat contribuabilului
pe un formular tipizat până la expirarea termenului de stingere a obligației fiscale;
- hotărârea autorității de executare silită a obligației fiscale în cazul
neonorării benevole;
- dispoziția incaso trezorerială remisă de instituția financiară organului fiscal
cu mențiunea despre lipsa totală sau parțială a mijloacelor pe contul bancar al
contribuabilului (în cazul existenței contului);
- actul întocmit de către funcționarul fiscal, prin care se confirmă că
contribuabilul nu permite accesul în domiciliul sau reședința sa pentru a i se
sechestra bunurile.188

188
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiției nr. 18 din 31.05. 2004 cu privire la unele chestiuni ce
vizează procedura de eliberare a ordonanțelor judecătorești.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=102
 k) urmărește exercitarea dreptului de gaj.
În general gajul prin natura lui juridică este un drept real, ceea ce îi conferă în
esență un caracter cert. Potrivit art. 1 alin.(1) din Legea nr. 449 din 30.07.2001 cu
privire la gaj, instituția gajului este o garanție reală în al cărei temei creditorul
gajist poate urmări bunul gajat având  prioritate față de alți creditori, inclusiv față
de stat, la satisfacerea creanței garantate 189. Raționamentul dat explică atribuirea în
temeiurile de eliberare a ordonanței judecătorești acestui tip de pretenții.
Creditorul gajist este în drept să pună sub urmărire obiectul gajului, în cazul
neexecutării obligației garantate sau în alte cazuri prevăzute de lege sau contract.
Potrivit art. 61 alin.(1) din Legea cu privire la gaj nr. 449 din 30.07.2001, dacă
obligația garantată trebuie executată în rate, debitorul gajist poate, totodată, cere
executarea înainte de termen a întregii obligații, atunci când nu este executată o
parte a obligației.
La urmărirea forțată a obiectului gajat prin procedura în ordonanță respectarea
procedurii prealabile se va considera notificarea exercitării dreptului de gaj și
înregistrarea preavizului în registrul de înscriere a gajului în corespundere cu
prevederile art.67 din Legea cu privire la gaj și art.488 Cod civil.190
Respectiv, transmiterea silită are loc numai după expirarea termenului din
preaviz, în baza unei ordonanțe judecătorești.

l) rezultă din neachitarea de către persoanele fizice şi juridice a primelor de

asigurare obligatorie de asistență medicală.
Primele de asigurarea medicală obligatorie de stat constituie niște plăți
imperative, prevăzute de lege.

189
Legea cu privire la gaj. Nr. 449 din 30.07.2001 În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
21.11.2014, nr.345-351.
190
Pct.6 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiției nr. 18 din 31.05.2004 cu privire la unele
chestiuni ce vizează procedura de eliberare a ordonanțelor judecătorești.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=102
 Astfel, potrivit art. 4 din Legea cu privire la fondurile asigurării obligatorii de
asistenţă medicală pe anul 2015 nr. 74 din 12.04.2015 191, prima de asigurare
obligatorie de asistenţă medicală in formă de contribuţie procentuală la salariu şi la
alte recompense, calculată pentru categoriile de plătitori prevăzute în anexa nr.1 la
Legea nr.1593 din 26 decembrie 2002 cu privire la mărimea, modul şi termenele de
achitare a primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală 192, se stabileşte la
9% (cote 4,5% pentru fiecare categorie de plătitori).  Prin derogare de la
prevederile art. 17 alin.(4) din Legea nr.1585 din 27 februarie 1998 cu privire la
asigurarea obligatorie de asistenţă medicală193, prima de asigurare obligatorie de
asistenţă medicală calculată în sumă fixă în valoare absolută pentru categoriile de
plătitori prevăzute în anexa nr. 2 la Legea nr.1593 din 26 decembrie 2002 se
stabileşte la 4056 de lei.

m) rezultă din prevederile art. 99 alin. (4) din Codul de executare.

 Potrivit art. 99 alin.(2) Cod de executare, pentru a urmări creanţele
pecuniare, executorul judecătoresc remite persoanei care este obligată să plătească
debitorului creanţa o somaţie despre obligaţia de a nu plăti debitorului urmăritor
suma datorată. Concomitent, debitorului i se expediază o somaţie de a nu da
dispoziţii cu privire la creanţa în cauză. Creanţa pecuniară se consideră sechestrată
de la data înmânării somaţiei.
În acest context, în termen de 15 zile de la primirea somaţiei, terţul are
obligația să consemneze suma datorată la contul executorului judecătoresc.
Dacă terţul nu îşi îndeplineşte obligaţia de consemnare a obligației pe care o
are față de debitor, părţile în procedura de executare pot înainta în procedura în
ordonanţă în instanţa de judecată o cerere privind încasarea din contul terțului a
sumei datorate debitorului. 

191
Legea cu privire la fondurile asigurării obligatorii de asistenţă medicală pe anul 2015. Nr. 74 din
12.04.2015. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 28.04.2015, nr. 102-104. 
192
Legea cu privire la mărimea, modul şi termenele de achitare a primelor de asigurare obligatorie de
asistenţă medicală. Nr.1593 din 26 12. 2002 În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 08.02.2003, nr.
18-19.
193
Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală. Nr.1585 din 27.02. 1998 În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 30.04.1998, nr. 38-39.
 n) rezultă din facturi care au scadență la data depunerii lor.
În principiu, factura fiscală conține toate elementele specifice unui act juridic:
părțile, marfa/serviciul, prețul, acordul de voință materializat prin semnătura
părților. Respectiv, factura prin esența sa reprezintă și un act juridic.
Unica cerință înaintată de legiuitor pentru această categorie de pretenție o
reprezintă faptul ca aceasta să devină scadentă.

§3. Intentarea procedurii de eliberare a ordonanței

Depunerea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti şi plata taxei
de stat. Pentru intentarea procedurii în ordonanţă (simplificată) în instanţa de
judecată se depune nu cerere de chemare în judecată, dar cererea de eliberare a
ordonanţei judecătoreşti. Cu toate acestea, indicarea greşită a denumirii cererii nu
constituie temei pentru a refuza în primirea cererii de eliberare a ordonanţei
judecătoreşti, potrivit art. 348 CPC.
Potrivit prevederilor art. 346 alin. (1) CPC, cererea de eliberare a ordonanţei
judecătoreşti se depune în instanţa de judecată potrivit regulilor de competenţă
jurisdicţională stabilite la Capitolul IV CPC. În acest sens, în calitate de norme de
trimitere operează regulile cu privire la competenţa jurisdicţională.
Cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti se impune cu taxă de stat în
proporţie de 50 la sută din taxa stabilită pentru cererea de chemare în judecată
în  acţiune civilă. Astfel, potrivit art. 3 al Legii taxei de stat nr. 1216 din
03.12.1992, se stabilesc cuantumurile taxei de stat din care urmează a fi calculată
mărimea taxei de stat care urmează a fi achitată pentru depunerea cererii de
ordonanţă.
Dat fiind faptul că în conţinutul prevederilor art. 85 alin. (4) CPC nu se
specifică sfera de aplicare a reglementărilor pentru scutirea de la achitarea taxei de
stat exclusiv pentru cererile de chemare în judecată, prevederile date nu pot fi
aplicate doar în această privinţă. Astfel, respectivele norme juridice se referă în
general la incidente ce vizează achitarea taxei de stat în procesul civil, motiv din
care aceste reglementări urmează a fi aplicate de instanţa de judecată şi la
examinarea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti. Evident că instanţa de
judecată urmează să examineze cererea de scutire de la achitarea taxei de stat, dacă
creditorul formulează o astfel de cerinţă în cererea de eliberarea a ordonanţei. Iar
instanţa de judecată va dispune scutirea de la achitarea taxei de stat în funcţie de
situaţia materială şi de probele prezentate în acest sens de creditor. De asemenea,
aceste prevederi urmează a fi aplicate atât în privinţa persoanei fizice cât şi în
privința persoanei juridice. Instanţa de judecată poate dispune scutirea de plata
taxei de stat în totalitate sau de plata unei părţi a ei.
În cazul în care cererea creditorului nu este acceptată, taxa de stat i se
restituie. Restituirea taxei de stat se efectuează de către organele fiscale prin
intermediul Trezoreriei de Stat în baza unei încheieri a instanţei de judecată care a
examinat cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti. Încheierea judecătorească
de restituire a taxei de stat poate fi executată în termen de cel mult un an de la data
emiterii, potrivit prevederilor art. 89 CPC.
De asemenea, în cazul în care instanţa de judecată refuză de a primi cererea
de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, taxa de stat plătită poate fi utilizată în
contul achitării taxei de stat care urmează a fi achitată la adresarea repetată a
creditorului în instanţa de judecată cu o cerere de chemare în judecată în procedură
generală.
Însă, în caz de anulare a ordonanţei judecătoreşti, taxa de stat plătită de
creditor nu se restituie, potrivit prevederilor art. 346 alin. (4) CPC. Iar în acest caz
taxa de stat plătită nu poate fi utilizată nici în contul achitării taxei de stat care
urmează a fi achitată la adresarea repetată a creditorului în instanţa de judecată cu
o cerere de chemare în judecată în procedură generală.
Conținutul cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti. Cererea de
eliberare a ordonanţei judecătoreşti se depune în scris, iar în conținutul acesteia se
indică în mod obligatoriu:
a) instanţa în care se depune cererea;
b) numele sau denumirea creditorului, domiciliul ori sediul, codul fiscal;
 c) numele sau denumirea debitorului, domiciliul ori sediul, codul fiscal;
d) pretenţia creditorului şi circumstanţele pe care se întemeiază;
e) documentele ce confirmă temeinicia pretenţiei;
f)  documentele anexate.
Efect al nerespectării acestor exigențe de conținut servește drept temei pentru
a nu da curs cererii de eliberare a ordonanței judecătoreşti.
Art. 347 alin. (2) CPC instituie o cerință suplimentară față de conținutul
cererii de eliberare a ordonanței judecătoreşti pentru cazurile de revindicare a unui
bun şi anume - obligativitatea indicării valorii acestuia. Cerința dată are drept scop,
pe de o parte, să permită instanței de judecată aprecierea valorii cererii de eliberare
a ordonanței judecătoreşti pentru a verifica corectitudinea achitării taxei de stat, iar
pe de altă parte - să permită executarea ordonanței judecătoreşti în cazul în care
bunul revendicat va dispărea, va fi distrus sau va pieri.
De asemenea, o condiție obligatorie la depunerea cererii de eliberare a
ordonanței judecătoreşti o constituie respectarea procedurii prealabile. Astfel,
creditorul este obligat să prezinte şi să anexeze la cererea de eliberarea a
ordonanței judecătoreşti probe privind respectarea procedurii prealabile sesizării
instanței. Efect al nerespectării acestei condiții este refuzul în primirea cererii de
eliberare a ordonanței judecătoreşti.
Obligativitatea respectării procedurii prealabile ca o condiție de exercitare a
procedurii în ordonanţă nu constituie o limitarea a accesului liber la justiție194.
194
În Hotărârea Curții Constituționale nr. 14 din 15.11.2012 pentru controlul constituţionalităţii unor
prevederi din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30 mai 2003. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova 07.12.12, nr. 248-251 se menționează:
75. Astfel, Curtea constată că prin instituirea procedurii prealabile de soluționare a litigiilor nu
s-a urmărit restrângerea accesului liber la justiție, de care, în mod evident, cel interesat beneficiază în
condițiile legii, ci exclusiv instaurarea unui climat de ordine, indispensabil, în vederea exercitării
dreptului constituțional statuat de art. 20 din Constituie, prevenindu-se, astfel, abuzurile și asigurând-se
protecția drepturilor și intereselor legitime ale celorlalte părți.
76. Concomitent, Curtea menționează că reglementarea de către legiuitor, în limitele
competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept – subiectiv sau
procesual, inclusiv prin instituirea unor proceduri speciale, nu constituie o restrângere a exercițiului
acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari
de drepturi, în egală măsură ocrotite.
77. Totodată, Curtea relevă că din ansamblul reglementărilor rezultă că prin instituirea
procedurii prealabile de soluționare a litigiilor legiuitorul a urmărit să transpună în practică principiul
celerității soluționării litigiilor dintre părți. La fel, procedura prealabilă poate constitui o rațiune de
eficiență capabilă să asigure soluționarea mai rapidă a unor categorii de litigii.
 Cererea de eliberare a ordonanței judecătoreşti se semnează de creditor sau de
reprezentantul lui. Dacă se depune de către reprezentant, la cerere se anexează
documentul care atestă împuternicirile acestuia, autentificat în modul stabilit de
lege, iar modul de formulare a împuternicirilor reprezentantului urmând a fi
corespunzător prevederilor art. 80 CPC.
Părțile procedurii în ordonanță sunt: creditorul şi debitorul, dar nicidecum
reclamantul și pârâtul. Art. 347 alin. (1) lit. b) şi c) CPC reglementează în
conținutul cererii de eliberare a ordonanței judecătoreşti doar rechizitele
creditorului şi debitorului (numele sau denumirea lor, domiciliul ori sediul lor,
codul fiscal). Astfel, în cazul în care partea nu va indica corect denumirea calității
procesuale (creditor şi debitor), instanța de judecată nu va putea refuza în primirea
cererii de eliberarea a ordonanței judecătoreşti (art. 348 CPC) sau chiar de a nu-i da
curs (349 CPC).
De asemenea, în cadrul procedurii în ordonanță nu pot fi atrași intervenienți,
deoarece aceasta vizează doar raportul juridic material dintre creditor şi debitor.
Dreptul de a depune cerere privind eliberarea ordonanţei judecătoreşti îl au în 
particular: 
- persoana care a încheiat un act juridic autentificat notarial, în cazul în care
legea nu prevede altfel de soluționare; 
- creditorul  (persoana  fizică  sau  juridică),  în  baza  unui  act  juridic 
încheiat  printr-un  înscris simplu (de exemplu, contract de împrumut); 
- beneficiarul  cambiei,  în  cazul  în  care  pretenția  este  întemeiată  pe 
protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea acceptului, autentificat
notarial;
- soţia sau soţul la întreţinerea căruia se află copilul minor, precum şi tutorele, cu
ratorul, autoritatea tutelară şi procurorul care acționează în interesul minorului, în cazul
78. Cu preponderență, Curtea consideră judicioasă și oportună reglementarea procedurii
prealabile în cadrul „procedurii în ordonanță”. Or, spre deosebire de procedura contencioasă și
procedura contenciosului administrativ, procedura în ordonanță constituie o procedură derogatorie prin
care se instituie o procedură specială de soluționare a unor categorii de litigii care vizează încasarea de
sume bănești sau revendicarea unor bunuri mobile de la debitor, iar ordonanța judecătorească constituie
o dispoziție dată unipersonal de judecător, fără citarea părților, în baza documentelor prezentate de
creditor ce confirmă temeinicia pretenției.
în  care  se  solicită încasarea  pensiei  alimentare  în  mărimea  prevăzută  de  lege 
(1/4, 1/3, 1/4); 
- salariatul sau reprezentantul acestuia, în cazurile urmăririi perceperii
salariului sau unor alte drepturi calculate, dar neachitate; 
- organul de poliție, organul fiscal şi organul de executare a actelor
judecătoreşti în cazurile prevăzute de art. 345 lit. f) CPC;
- vânzătorul care, conform contractului de vânzare-cumpărare,  a  predat 
cumpărătorului mărfuri în credit;
- biblioteca care are statut de persoană juridică, iar în caz contrar instituţia în c
adrul căreia funcționează, în cazul nerestituirii cărților împrumutate;
- Inspectoratul Fiscal Principal de Stat, inspectoratele fiscale teritoriale de stat
și primăriile în pretenţiile ce rezultă din restanțele la impozite, în cazurile
prevăzute de lege;
- Centrul Național Anticorupție şi direcțiile lui teritoriale, în cazul încasării
datoriilor la impozite;
- agenții economici, în cazurile de urmărire, deposedare şi vânzare forțată a
obiectului gajului195.

Refuzul de a primi cererea. Judecătorul refuză să primească cererea de

eliberare a ordonanței judecătoreşti din motivele consemnate la art. 169 şi art. 170
CPC. Aceste circumstanțe constituie premize şi condiţii de exercitare a dreptului la
acțiune în general, de care urmează să țină cont şi de instanța de judecată care
examinează cererea de eliberare a ordonanței judecătoreşti.
Potrivit art. 348 alin. (2) CPC, sunt reglementate expres temeiuri de refuz
specifice procedurii de eliberare a ordonanței judecătoreşti, de care urmează să țină
cont judecătorul şi în cazul existenței cărora va refuza să primească cererea. Lista
acestor temeiuri particulare de refuz în primirea cererii de eliberare a ordonanței
judecătoreşti este exhaustivă şi cuprinde următoarele cazuri:
195
Pct. 4 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 18 din 31.05.2004 cu privire la unele
chestiuni ce vizează procedura de eliberare a ordonanțelor judecătorești.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=102
 a) pretenția nu rezultă din art.345;
b) debitorul este în afara jurisdicției instanțelor judecătoreşti ale Republicii
Moldova;
c) nu sunt prezentate documentele care confirmă pretenția creditorului;
d) din cerere şi din alte documente prezentate se constată existenta unui
litigiu de drept care nu poate fi soluționat în temeiul documentelor depuse;
e)  nu s-a respectat  procedura prealabilă cerută de lege pentru sesizarea
instanței judecătoreşti.
În cazul refuzului de a primi cererea de eliberare a ordonanței judecătoreşti,
judecătorul emite, în termen de 5 zile de la depunerea ei în judecată, o încheiere,
care nu poate fi atacată cu recurs. Aceasta nicidecum nu îngrădește accesul liber la
justiție al creditorului, deoarece refuzul de a primi cererea de eliberare a ordonanței
judecătoreşti nu împiedică creditorul să înainteze pretențiile sale în procedură
generală de examinare a acţiunii civile. Încheierea prin care se dispune refuzul de a
primi cererea de eliberare a ordonanței judecătoreşti nu poate să vizeze chestiuni ce
țin de fondul pretenției înaintate de creditor, ci doar acele incidente procesuale
prevăzute de art. 348 alin. (1) şi alin. (2) CPC. În acest sens încheierea de refuz în a
primi cererea de eliberare a ordonanței judecătoreşti nu poate fi invocată de debitor
în cazul înaintării de către creditor a pretențiilor sale în procedură generală de
examinare a acţiunii civile în vederea neadmiterii acestora spre examinare sau
pentru respingerea acestora.
Lichidarea neajunsurilor din cerere. Cererea de eliberare a ordonanței
judecătoreşti constituie unicul act de procedură în baza căruia se intentează
procedura de eliberare a ordonanței judecătoreşti. Anume din acest motiv cererea
de eliberare a ordonanței judecătoreşti urmează să corespundă unor exigențe strict
prevăzute de lege. Aceste formalități rezidă în cernitele de conținut ale cererii de
eliberare a ordonanței judecătoreşti (art. 347 CPC) şi în obligativitatea achitării
taxei de stat (art. 346 alin. (2) CPC).
Dacă cererea nu corespunde prevederilor art.347 ori nu s-a plătit taxă de stat,
judecătorul nu dă curs cererii şi, printr-o încheiere, stabilește un termen de
lichidare a neajunsurilor din cerere sau de plată a taxei de stat. Termenul de
lichidare a neajunsurilor din cererea de eliberare a ordonanței judecătoreşti sau de
plată a taxei de stat pentru aceasta este un termen judecătoresc, motiv din care
acesta urmează să se încadreze în criteriile de determinare a termenului rezonabil.
Astfel, instanța de judecată urmează să acorde un termen rezonabil care să nu fie
nejustificat de mare, pentru a nu duce la tergiversarea examinării cauzei, precum şi
să nu fie nerațional de scurt, astfel încât creditorul să nu reușească să înlăture
neajunsurile depistate la depunerea cererii de eliberare a ordonanței judecătoreşti.
Evident că instanța de judecată va aprecia în fiecare caz concret mărimea
termenului necesar pentru înlăturarea neajunsurilor depistate la depunerea cererii
de eliberare a ordonanței judecătoreşti, în dependență de circumstanțele concrete
ale fiecărui caz în parte. Însă un studiu statistic asupra practicii judiciare ne relevă
faptul că un termen rezonabil pentru înlăturarea neajunsurilor depistate la
depunerea cererii de eliberare a ordonanței judecătoreşti ar constitui 15 zile
calendaristice.
Dacă, în conformitate cu indicațiile judecătorului şi în termenul stabilit,
creditorul îndeplinește cerințele enumerate la art. 347 CPC şi plătește taxă de stat,
cererea este considerată depusă în ziua prezentării inițiale în judecată. În caz
contrar, judecătorul emite o încheiere de restituire a cererii, care poate fi atacată cu
recurs.
Creditorul este în drept chiar şi după primirea încheierii de a nu da curs
cererii de eliberare a ordonanței judecătoreşti să depună o cerere de scutire de la
achitarea taxei de stat pentru eliberarea ordonanței judecătoreşti, în conformitate cu
art. 85 alin. (4) CPC, sau amânarea şi eșalonarea taxei de stat în conformitate cu
art. 86 CPC, dacă nu a formulat o asemenea cerință la data adresării în instanța de
judecată. Asupra acestor cereri instanța de judecată urmează a se expune printr-o
încheiere, care poate fi atacată cu recurs.

§4. Procedura de examinare a cererii de eliberare a ordonanței

 Examinarea cererii de eliberare a ordonanței judecătoreşti. Dacă cererea
de eliberare a ordonanței judecătoreşti întrunește condițiile prevăzute de art. 346,
347, 348 CPC, instanța de judecată, în cel mult 5 zile de la data depunerii cererii,
va elibera ordonanța judecătorească. Aceasta se scrie pe blanchetă și se semnează
de judecătorul care a emis-o.
Ordonanța judecătorească se pronunță de judecător după examinarea
pricinii  în fond, fără citarea părţilor pentru explicații, fără dezbateri judiciare
și  fără întocmire de proces-verbal.
Examinarea fondului pricinii în cadrul procedurii în ordonanță se limitează la
temeinicia pretenției cererii de eliberare a ordonanței judecătoreşti în temeiul art.
345 CPC. Astfel, instanța de judecată urmează să examineze dacă cererea
creditorului se încadrează în una din pretențiile prevăzute la art. 345 CPC, atât sub
aspect formal cât și ca fond, din punct de vedere a probelor care să justifice
temeinicia pretenției.
Cuprinsul ordonanței judecătoreşti. În ordonanța judecătorească se indică:
a) numărul dosarului și data eliberării ordonanței;
b) instanța, numele judecătorului care a eliberat  ordonanța;
c) numele sau denumirea creditorului, domiciliul sau sediul, datele lor
bancare;
d) numele sau denumirea debitorului, domiciliul sau sediul, datele lor
bancare;
e) legea în al cărei temei este admisă pretenția creditorului;
f) suma ce urmează a fi încasată sau bunul ce urmează a fi revendicat,
valoarea lui;
g) despăgubirile şi penalitățile care sunt solicitate de creditor şi care
urmează să fie încasate în temeiul legii sau al contractului;
h) taxa de stat plătită de debitor în favoarea creditorului sau a statului;
i) termenul şi modul de contestare a ordonanței judecătoreşti.
Potrivit prevederilor art. 351 alin. (2) CPC, în ordonanța de încasare a pensiei
de întreținere a copilului minor, în afară de datele menționate la art. 351 alin. (1)
lit. a), b), c), d), e) şi h) CPC, se indică locul şi data nașterii debitorului, locul lui
de muncă, domiciliul, numele şi data nașterii fiecărui copil pentru care se încasează
pensie de întreținere, sumele ce urmează a fi încasate lunar şi termenul lor de
încasare.
Specificul procedurii în ordonanță presupune şi anumite particularități de
exercitare a drepturilor procesuale, în pofida faptului că acestea nu sunt stipulate de
legiuitor în mod expres. Astfel, creditorul este în drept să renunțe la cererea de
eliberare a ordonanței judecătoreşti, iar debitorul este în drept să recunoască
pretenția creditorului sau să nu o recunoască în parte sau în tot şi să înainteze
obiecții împotriva ordonanței judecătoreşti.
Încheierea tranzacţiei de împăcare în procedura în ordonanţă nu este
reglementată, în fapt considerăm că nici nu este posibil de exercitat acest act de
dispoziţie în această procedură, din mai multe considerente. În primul rând, legea
nu reglementează efectele încheierii tranzacţiei de împăcare în cadrul procedurii în
ordonanţă. Prin tranzacţia de împăcare, părţile dispun de dreptul material litigios şi
soluţionează un litigiu în fond, iar procedura în ordonanță este una grațioasă, care
presupune investirea cu formula executorie a unei pretenții a creditorului în
privinţa căreia starea conflictuală se rezumă doar la neexecutarea acesteia de către
debitor, însă nu presupune soluţionarea unui litigiu în fond.
Faptul că în procedura în ordonanţă nu este posibil de încheiat tranzacţia de
împăcare, aceasta nu decade debitorul din dreptul de a recunoaşte pretenţia (în
parte sau în întregime) şi/sau de a o executa benevol.

Expedierea către debitor a copiei de pe ordonanţa judecătorească.

Înaintarea obiecţiilor de către debitor. După eliberarea ordonanţei, judecătorul
trimite debitorului, cel târziu a doua zi, copia de pe ordonanţă printr-o scrisoare
recomandată cu recipisă.
În decursul a 10 zile de la primirea copiei de pe ordonanţă, debitorul este în
drept să înainteze, prin intermediul oricăror mijloace de comunicare ce asigură
veridicitatea obiecţiilor şi primirea lor la timp, în instanţa care a eliberat ordonanţa
obiecțiile sale motivate împotriva pretențiilor admise, anexând probele ce le
confirmă. Termenul de 10 zile pentru depunerea obiecţiilor de către creditor este
unul legal, motiv din care acesta nu poate fi prelungit de către instanţa de judecată.
Însă în cazul depunerii obiecţiilor peste termenul stabilit de lege, judecătorul
este în drept, la cererea debitorului, să suspende executarea ordonanţei până la
examinarea obiecţiilor, cu excepția cazurilor în care legea interzice suspendarea,
soluționând concomitent chestiunea de restabilire a termenului pentru depunerea
lor în condițiile art. 116 CPC.
Instanţa care a emis ordonanţa examinează obiecțiile debitorului fără citarea
părţilor, fără a încheia proces-verbal şi se limitează la admisibilitatea obiecţiilor
din punct de vedere al temeiniciei şi veridicității.
Astfel, obiecţiile debitorului urmează a fi nu doar formale, ci întemeiate,
adică bazate pe probe ce le-ar confirma veridicitatea. Or, simplul dezacord al
debitorului, fără a motiva obiecţiile, nu este un temei pentru a aprecia o situaţie
litigioasă, care urmează a fi examinată în procedura civilă contencioasă în acţiune
civilă şi dezinvestirea instanţei de judecată de a emite o ordonanţă judecătorească.
Motivarea obiecţiilor în fapt pune în sarcina debitorului dovedirea existenței unui
litigiu care a rezulta din pretenţiile înaintate de creditor. În acest sens, debitorul
este în drept de a face uz de mijloacele de probă prevăzute de legea procesual
civilă la art. 117 CPC. Evident, debitorul nu va avea dreptul de a administra
mijloacele de probă în şedinţă de judecată (de exemplu, audierea martorului,
ordonarea unei expertize judiciare etc.), deoarece, potrivit prevederilor art. 350
alin. (1) CPC, examinarea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti are loc
fără citarea părţilor pentru explicaţii, fără dezbateri judiciare şi  fără întocmire de
proces-verbal. Toate aceste acţiuni procesuale, însă, sunt condiţii de valabilitate
pentru administrarea mijloacelor de probă în procesul civil. În acest sens, este
suficient ca debitorul, prin prisma regulilor pertinenţei şi admisibilităţii mijloacelor
de probă în procesul civil, să indice asupra mijloacelor de probă care ar proba
situaţia litigioasă între creditor şi debitor cu privire la pretenţia înaintată. Cu toate
acestea, dată fiind esența procedurii în ordonanţă, la simplificarea acesteia prin
reducerea la examinarea probelor scrise din care derivă pretenţia înaintată în
temeiul art. 345 CPC, se permite prezentarea înscrisurilor şi administrarea lor
specifică, prin cercetarea lor de către instanţa de judecată fără participarea părţilor.
Aceasta în principiu nu contravine procedurii de examinarea a cererii de eliberare a
ordonanţei, deoarece acestea se limitează la admisibilitatea obiecţiilor debitorului
din punct de vedere al temeiniciei şi veridicității.
Obiecţiile debitorului cu privire la privarea lui de dreptul la un proces prin
lipsirea lui de examinarea în şedinţă de judecată a pretențiilor creditorului
îndreptate împotriva acestuia, în mod contradictoriu, cu toate formalitățile oferite
de procedura contencioasă, nu urmează a fi apreciate de instanţa de judecată ca
atare, deoarece dreptul de a alege procedura de susţinere a pretențiilor împotriva
debitorului aparține creditorului, şi nu invers.
Mai mult ca atât debitorului per a contrario îi sunt create condiţii simplificate
de exercitare a contradictorialității, în mod egal ca şi creditorului. Creditorul de
asemenea beneficiază de remedii procesuale simplificate pentru a-şi susține
pretenţiile în mod egal ca şi debitorul. Astfel, debitorului îi este garantat dreptul la
apărare prin oferirea posibilităţii de a prezenta obiecţii la pretenţiile debitorului şi
probe în vederea susţinerii lor. În fapt, obiecţiile debitorului, ca act de procedură
reprezintă un remediu procesual eficient prin intermediul căruia acesta se poate
apăra împotriva pretenţiilor creditorului. Eficacitatea acestui mijloc de apărare
rezidă în faptul că pentru debitor acesta este unicul instrument procesual prin care
este în drept să prezinte probe în vederea desesizării instanţei de judecată de a mai
menține procedura în ordonanţă în favoarea unei soluţionări contencioase, ceea ce
va genera ca efect anularea ordonanţei judecătoreşti.
Obiecţiile debitorului nu trebuie apreciate doar ca o modalitate de eludare de
a examina pretenţia creditorului şi de a-l lipsi de protecţie judiciară. Per a
contrario, acestea permit de a identifica un litigiu de drept şi de a crea premizele
necesare pentru ca acesta să fie soluționat în procedură contencioasă, deoarece
procedura în ordonanţă nu doar că este necontencioasă literalmente şi formal, ci
este simplificată, ceea ce presupune că aceasta este lipsită de multe acţiuni
procesuale, garanții şi formalități, care ar permite examinarea unui litigiu de drept
(de exemplu, citarea părţilor pentru explicaţii, dezbaterile judiciare,  întocmirea
procesului-verbal al şedinţei de judecată etc.)
Obiecţiile pot fi prezentate de către debitor doar în formă scrisă, deoarece în
procedura în ordonanţă instanţa de judecată examinează cererea de eliberarea a
ordonanţei fără citarea părţilor pentru explicaţii, fără dezbateri judiciare şi  fără
întocmire de proces-verbal.
Ca şi conținut, obiecţiile debitorului pot face referire atât la circumstanţe de
fond – cum ar fi circumstanţe importante pentru soluţionarea cauzei (de exemplu,
orice modalitate de stingere a datoriei) - cât şi de drept material (survenirea
termenului de prescripţie extinctivă) sau/şi de drept procesual (existenţa unei
hotărâri judecătoreşti care s-ar referi la o pretenție ce constituie temei de eliberare a
ordonanţei judecătoreşti, de exemplu - cu privire la declararea nulității actului
juridic).
Obiecţiile debitorului se pot referi atât la o parte din pretenţiile înaintate de
creditor cât și la tot întregul lor. Astfel, de exemplu, debitorul poate să nu conteste
pretenţia în fond, dar să obiecteze asupra volumului acesteia prin opunerea faptului
executării parţiale a obligaţiei pretinse spre executare, probate, de exemplu, prin
actul de verificare reciprocă, care nu a fost prezentat de creditor, care confirmă prin
dispoziţia de plată parţială care atestă stingerea parţială a obligaţiei pretinse spre
executare de creditor etc.
Debitorul nu este obligat să depună obiecţii împotriva ordonanţei
judecătoreşti, or, legea nu prevede careva sancţiuni procesuale, unica urmare
nefavorabilă pentru acesta ar fi de ordin procesual, şi anume: examinarea cererii de
eliberare a ordonanţei judecătoreşti şi, respectiv, menţinerea ordonanţei
judecătoreşti emise, în lipsa obiecţiilor debitorului. În acest sens, s-ar institui o
prezumţie a legalităţii şi temeiniciei pretenţiilor creditorului, care, însă, pot fi
răsturnate prin obiecţiile înaintate de debitor.
 Anularea ordonanţei judecătoreşti. Potrivit prevederilor art. 353 alin. (5)
CPC, în termen de 5 zile de la data depunerii obiecţiilor, instanţa care a emis
ordonanţa dispune, prin încheiere care nu se supune nici unei căi de atac, admiterea
obiecţiilor debitorului şi anularea ordonanţei sau dispune, prin încheiere,
respingerea obiecţiilor.
Această prevedere urmează a fi interpretată în ideea aprecierii
împuternicirilor instanţei de judecată care examinează cererea de eliberare a
ordonanței judecătorești de a admite obiecţiile debitorului şi, respectiv, a anula
ordonanţa judecătorească emisă sau de a le respinge şi menține ordonanţa
judecătorească.
Simplu fapt al înaintării obiecţiilor de către debitor nu este suficient pentru
anularea ordonanţei judecătoreşti. Simpla obiecție a debitorului nu poate constitui
o premiză pentru ca pretenţia creditorului să constituie un litigiu de drept. De
aceea, obiecțiile debitorului urmează a fi motivate şi probate. În caz contrar, s-ar
putea ajunge la periclitarea sensului procedurii în ordonanţă şi la încălcarea
dreptului la apărare judiciară pentru creditor prin oferirea unei proceduri
neechitabile. În acest sens, procedura în ordonanţă ar deveni ineficientă şi ar
compromite sarcinile procesului civil prevăzute la art. 4 CPC.
În susținerea acestei idei, operează argumentul potrivit căruia obiecţiile care
nu se referă la fondul cauzei constituie temei pentru respingerea lor şi emiterea
unei încheieri de refuz de anulare a ordonanţei judecătoreşti.
Simplul dezacord cu despăgubirile şi penalitățile care sunt solicitate de
creditor şi care urmează să fie încasate în temeiul legii sau al contractului nu
constituie temei de anulare a ordonanţei judecătoreşti.
Art. 351 alin. (1) lit. g) CPC reglementează expres despăgubirile şi
penalitățile care sunt solicitate de creditor şi care urmează să fie încasate în temeiul
legii sau al contractului ca obiect de examinare în cadrul procedurii în ordonanţă.
Astfel, potrivit art. 353 alin. (4) CPC, în cazul în care obiecţiile nu se referă
la fondul cauzei, judecătorul va emite o încheiere despre refuzul de anulare a
ordonanţei. Încheierea respectivă poate fi atacată cu recurs în termen de 10 zile.
 Prin urmare, obiecţiile care nu se referă la fondul cauzei vor constitui acele
observații ale debitorului care nu dovedesc existenţa unui litigiu, ci au alt scop, de
exemplu - tergiversarea examinării cauzei civile prin transferul examinării
pretenţiei creditorului în procedura generală.
În cazul în care judecătorul nu primește dovada înmânării ordonanței
judecătorești debitorului (de exemplu, avizul de recepție și scrisoarea de expediție
cu mențiunea că debitorul nu locuiește pe această adresă sau nu își are sediul pe
această adresă, în cazul persoanei juridice; precum și mențiunea ca acesta este
plecat la o altă adresă sau peste hotarele țării sau scrisoarea nu a fost ridicată de
nici o persoană) trebuie să dispună anularea ordonanței judecătorești. Aceasta,
însă, nu îl lipsește pe creditor de dreptul a se adresa cu o acțiune în ordine generală
în procedura contencioasă în acțiune civilă privitor la pretenția sa. În acest sens, la
examinarea cererii de eliberare a ordonanței judecătorești nu pot fi aplicate prin
analogie regulile de la art. 108 (citarea publică a pârâtului) și respectiv art. 109
(căutarea pârâtului) CPC.
Copia de pe încheierea de anulare a ordonanţei judecătoreşti se
expediază părţilor în cel mult 3 zile de la data pronunțării încheierii, iar în
încheierea de anulare a ordonanţei judecătorul lămurește că pretenţia creditorului
poate fi înaintată debitorului în procedură de examinare a acţiunii civile.
În cazul anulării ordonanţei deja executate sau executate parţial şi neadresării
creditorului cu acţiune în procedura generală, debitorul nu este lipsit de dreptul de
a se adresa cu cerere de dispunere a întoarcerii executări silite, potrivit art.159 din
Codul de executare al Republicii Moldova.

Eliberarea ordonanţei judecătoreşti creditorului. Dacă, în termenul stabilit

la art. 352 CPC, instanţa judecătorească nu primește din partea debitorului obiecţii
motivate sau dacă debitorul este de acord cu pretenţiile creditorului, judecătorul
eliberează creditorului un al doilea exemplar de ordonanţă judecătorească,
certificându-l cu sigiliul instanţei, pentru a fi prezentată spre executare.
 La solicitarea creditorului, ordonanţa judecătorească poate fi expediată de
judecător executorului judecătoresc desemnat de creditor.
În cazul încasării la bugetul de stat a taxei de stat de la debitor în temeiul
ordonanţei judecătoreşti, instanţa eliberează un titlu executoriu, care se certifică cu
sigiliul instanţei şi se expediază executorului judecătoresc în a cărui competenţă
teritorială, stabilită de camera teritorială a executorilor judecătoreşti, se află
domiciliul sau sediul debitorului.
Ordonanţa judecătorească se păstrează în original în procedura judecății.

Compensarea cheltuielilor de judecată în procedura de ordonanță.

Deși Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova nu reglementează în
mod expres posibilitatea compensării cheltuielilor de judecată „de la partea care a
pierdut procesul”, pentru asistența juridică de care a beneficiat creditorul sau
debitorul în cadrul procedurii în ordonanță, Recomandarea nr. 23 a Curții Supreme
de Justiție a Republicii Moldova privind unele aspecte ale încasării cheltuielilor de
asistență juridică196 explică cadrul legal existent la moment și impune concluzia că
acest gen de pretenții nu poate fi soluționat conform procedurii în ordonanță
(simplificată). Această concluzie, însă, nu împiedică avocatul să înainteze pretenții,
în procedura în ordonanța, de încasare a onorariului pentru asistență juridică de la
clientul său când mărimea acestuia este certă și rezultă din înscrisuri simple sau
autentice, adică contractele de asistență juridică.
În ce ne privește, apreciem în mod critic această idee, deoarece nu are un
suport logic și juridic. Per a contrario considerăm că nu există o premiză obiectivă
de a impune o astfel de limitare.

Natura juridică a ordonanței judecătorești. Ordonanța judecătorească

potrivit art. 11 Cod de executare, constituie un document executoriu prin sine
însuși și nu necesită a fi eliberat în mod suplimentar un titlu executoriu.

196
Recomandarea Curții Supreme de Justiție nr. 23 privind unele aspecte ale încasării cheltuielilor de
asistență juridică. http://csj.md/content.php?menu=1807&lang=5
 CAPITOLUL X
PROCEDURA INSOLVABILITĂȚII

Gheorghe MACOVEI
magistru în drept, lector universitar

§1. Aspecte introductive privind procedurile judiciare de insolvabilitate

§2. Participanții la procedura de insolvabilitate
§3. Intentarea cauzei de insolvabilitate
§4. Examinarea în fond a cauzei de insolvabilitate
§5.Încetarea procesului civil intentat în legătură cu examinarea cauzei de
insolvabilitate
§1. Aspecte introductive privind procedurile judiciare de insolvabilitate
Definirea procedurii de insolvabilitate
În cazul intrării unui debitor în incapacitate de plată, aplicarea procedurilor
de executare silită clasice devine ineficientă, iar desfășurarea concomitentă a mai
multor proceduri de executare contra aceluiași debitor prejudiciază grav interesele
creditorilor, în special ale celor care au apelat mai târziu la executarea silită a
creanțelor lor.
În vederea protejării creditorilor și asigurării unui echilibru între interesele
creditorilor și interesele debitorului, legislațiile contemporane reglementează așa
numitele proceduri de faliment sau proceduri de insolvabilitate. Scopul acestor
proceduri este satisfacerea concomitentă și proporțională a creanțelor tuturor
creditorilor care pretind executarea obligațiilor de la un debitor ajuns în
incapacitate de plată. În vederea garantării atingerii scopului enunțat, desfășurarea
procedurilor sus-numite presupune participarea instanței de judecată, drept organ
ce urmărește legalitatea satisfacerii creanțelor creditorilor, în condițiile respectării
drepturilor tuturor creditorilor și ale debitorului insolvabil.
În reglementarea procedurilor de insolvabilitate legiuitorul moldav a utilizat
mai multe denumiri, în vederea desemnării procedurilor judiciare colective de
satisfacere concomitentă și proporțională a creanțelor creditorilor, inclusiv:
procedură de faliment, procedură de insolvabilitate, procedură de declarare a
insolvabilității, proces de insolvabilitate etc.
Urmează să menționăm că insolvabilitatea, drept categorie juridică reprezintă
o noțiune multidisciplinară, care depășește cadrul juridic al dreptului procesual
civil, respectiv pe cel al procedurilor judiciare de insolvabilitate. În funcție de
latura abordată, insolvabilitatea poate fi privită ca:
- situaţie economică ce caracterizează starea de fapt a unui subiect de drept
aflat în imposibilitatea satisfacerii creanțelor creditorilor săi din cauza lipsei
activelor lichide sau supraîndatorării;
 - instituție juridică ce cuprinde totalitatea normelor care reglementează
relaţiile ce apar între debitorul insolvabil şi creditorii săi cu privire la satisfacerea
creanţelor acestora, relaţii ce se desfăşoară sub controlul instanţei de judecată;
- stare de fapt ce semnifică situaţia de facto în care se află subiectul de drept
incapabil de a satisface creanţele creditorilor;
- stare de drept ce caracterizează situația de jure a incapacității de plată a unui
subiect de drept, confirmată prin hotărârea instanței de judecată de intentare a
procedurii de insolvabilitate.
Astfel, insolvabilitatea este o instituție de drept interramurală ce cuprinde
atât norme de drept material cât și norme de drept procedural, care
reglementează relațiile ce apar între:
 debitorul insolvabil şi creditori săi,
 administratorul insolvabilității/lichidatorul și debitor/creditori,
 instanța de judecată și debitor/creditori/administratorul
insolvabilității/lichidator,
relații ce apar în legătură cu aflarea debitorului în incapacitate de plată.
Din perspectiva dreptului procesual civil, o importanță deosebită o are
determinarea naturii juridice și a conținutului procedurilor judiciare îndreptate spre
apărarea intereselor creditorilor unui debitor aflat în stare de insolvabilitate.
Inițial, în conformitate cu tendințele internaționale, procedura aplicabilă
debitorilor insolvabili purta denumirea de falimentul sau procedura
falimentului. Acesta a fost termenul de referință utilizat de legiuitorul moldav, la
moment revenit în uz datorită reglementărilor Legii insolvabilității nr. 149 din
29.06.2012197. Dacă, anterior, prin faliment înțelegeam orice procedură aplicată
față de debitorul insolvabil, în prezent, în domeniul insolvabilității, falimentul
urmează a fi definit ca un anumit fel de procedură de insolvabilitate ce cuprinde
lichidarea concursuală și proporțională a patrimoniului unui debitor insolvabil cu
scopul satisfacerii creanțelor creditorilor săi. Faliment, în sensul strict legal al
cuvântului, este doar un mod de desfășurare a procedurii de insolvabilitate
197
Legea insolvabilității. Nr. 149 din 29.06.2012. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
14.09.2012, nr. 193-197.
îndreptat exclusiv spre lichidarea patrimoniului și repartizării produsului acestuia.
Procedura de insolvabilitate, la rândul ei, pe lângă procedura de faliment mai
include și alte proceduri, ca, de exemplu, procedura de restructurare, procedura de
restructurare accelerare, procedura de faliment simplificat.
Drept rezultat, termenul generic care marchează totalitatea procedurilor
judiciare și extrajudiciare aplicabile debitorului aflat în stare de insolvabilitate
poartă denumirea de procedură de insolvabilitate. Procedura de insolvabilitate
sau procedura de declarare a insolvabilității (în versiunea Codului de
procedură civilă) reprezintă un anumit fel de procedură civilă, caracterizată
printrun mod deosebit de intentare, pregătire și examinare, îndreptată spre
soluționarea cererii privind declararea insolvabilității unui subiect de drept față
de care există prezumția aflării în incapacitate de plată sau supraîndatorare.
În raport cu Legea insolvabilității din 29.06.2012, în Codul de procedură
civilă se utilizează sintagma „procedura de declarare a insolvabilităţii”, dar nu
există nici o prevedere expresă ce ar defini noţiunea dată. Cu toate acestea, putem
concluziona că ambele acte normative se referă la aceeași procedură, în special
datorită prevederilor art. 356 CPC, care face referire la aplicarea prevederilor
prevăzute de legislația insolvabilității pentru situațiile nereglementate de cod. Prin
urmare, procedura declarării insolvabilității prevăzută în capitolul 36, art. 355, 356
CPC este aceeași procedură judiciară, reglementată de Legea insolvabilității din
29.06.2012 caree cuprinde totalitatea actelor juridice procesuale înfăptuite de
instanța de judecată şi participanții la proces în legătură cu pornirea și examinarea
cauzelor de insolvabilitate.
În ceea ce ne privește, considerăm preferabilă utilizarea sintagmei procedură
de insolvabilitate în raport cu cea de procedură de declarare a insolvabilității.
Asemenea poziție rezultă din analiza scopului examinării cauzelor de
insolvabilitate. Pornirea cauzei de insolvabilitate se datorează survenirii
incapacității de plată a debitorului, în așa fel încât, la momentul examinării cauzei,
debitorul se află de facto în stare de insolvabilitate. Scopul inițial al instanței de
judecată este confirmarea de jure a unei stări de facto. În condițiile utilizării
sintagmei de procedură de declarare a insolvabilității se creează impresia
survenirii stării de insolvabilitate pe parcursul procesului, ceea ce nu corespunde
circumstanțelor de fapt. Pe de altă parte, procedura de insolvabilitate nu se rezumă
doar la declararea persoanei drept insolvabile, finalitatea procedurii fiind
satisfacerea creanțelor creditorilor prin aplicarea procedurii de restructurare sau
procedurii de faliment.
Desfășurarea unei proceduri de insolvabilitate nu presupune lichidarea
debitorului, ca entitate juridică sau economică. În cadrul procedurii de
insolvabilitate, în funcție de circumstanțele cauzei, pot fi aplicate diferite
modalități de satisfacere a creanțelor creditorilor, inclusiv modalități alternative
lichidării debitorului, care urmăresc restabilirea capacității de plată și a
potențialului economic al debitorului. Evoluția cea mai amplă a procedurilor de
insolvabilitate este realizată odată cu intrarea în vigoare a Legii insolvabilității din
29.06.2012. Numărul procedurilor de insolvabilitate crește de la două la patru
feluri de proceduri, cel mai important fiind reglementarea legală a unei proceduri
pre-insolvabilitate, numită „procedura accelerată de restructurare”. În continuare,
vom încerca să facem o trecere în revistă a particularităților celor patru feluri de
proceduri de insolvabilitate: procedura de restructurare, procedura de faliment,
procedura accelerată de restructurare, procedura simplificată a falimentului.
Procedura de restructurare. Conform reglementărilor în vigoare, procedura
alternativă lichidării debitorului insolvabil obține denumirea de procedură de
restructurare. În esență, procedura de restructurare reglementată în legea în
vigoare este o variantă îmbunătățită și detaliată a procedurii planului, care era
reglementată în Legea insolvabilității nr.623 din 14.11.2001 198. Trecerea la
procedura de restructurare depinde în totalitate de voința creditorilor, lipsa căreia
instanța de judecată nu o poate substitui. Însă lipsa unei poziții clare a creditorilor
privind aplicarea procedurii de insolvabilitate duce la aplicarea din oficiu de către
instanța de insolvabilitate a procedurii de faliment, ce are drept rezultat lichidarea
debitorului. La fel ca și precedenta procedură a planului, procedura de restructurare
198
Legea insolvabilității. Nr. 623 din 14.11.2001. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
15.11.2001, nr. 139-140. ABROGATĂ
presupune aprobarea și confirmarea unui plan de restructurare. Planul de
restructurare urmează să conțină o totalitatea de măsuri economico-financiare
privind activitatea de mai departe a debitorului, cât și să descrie modalitățile
concrete de executare a creanțelor creditorilor. Realizarea nemijlocită a planului de
restructurare are loc în afara procesului judiciar de insolvabilitate, instanța de
judecată păstrându-și în acest sens doar împuterniciri de supraveghere. În caz de
realizare a planului de restructurare, supravegherea față de debitor este ridicată, iar
acesta, fără careva restricții, își poate continua activitatea comercială. Pe de altă
parte, eșecul în îndeplinirea planului de restructurare constituie temei pentru
aplicarea procedurii de faliment, fără a fi necesară o reexaminare a situației
economice a debitorului.

Procedura de faliment
Din interpretarea art. 2 al Legii insolvabilității nr. 149 din 29.06.2012,
rezultă că prin faliment se înțelege acea procedură de insolvabilitate, concursuală,
colectivă și egalitară, care se aplică debitorului în vederea lichidării patrimoniului
acestuia pentru acoperirea pasivului. Astfel, reglementările în vigoare egalează
falimentul cu procedura de lichidare a patrimoniului debitorului, prin urmare
finalitatea aplicării falimentului fiind doar lichidarea debitorului ca entitate
economico-juridică și radierea acestuia din registrele publice. Aplicarea procedurii
propriu-zise de faliment nu poate fi dispusă nemijlocit de instanța de
insolvabilitate. Soarta debitorului, la fel ca și în cazul procedurii de restructurare,
este dată în mâinile creditorilor. Spre deosebire de procedura de restructurare,
trecerea la procedura de faliment este generată direct prin voința creditorilor sau
indirect - în cazul lipsei unei asemenea voințe. În așa mod, în cadrul adunării de
raportare după audierea raportului administratorului insolvabilității, creditorii
urmează să decidă una din următoarele soluții: fie aceștia decid restructurarea
debitorului, fie, în cazul imposibilității reabilitării debitorului, decid lichidarea
patrimoniului prin aplicarea procedurii de faliment. În acest caz, trecerea la
procedura de faliment este generată direct prin manifestarea de voință a
creditorilor. Însă în anumite situații, datorită neîntrunirii condițiilor pentru
aplicarea procedurii de faliment sau lipsei voinței creditorilor pentru aplicarea
acesteia, trecerea la procedura de faliment se va decide de instanța de judecată,
reieșind din întrunirea temeiurilor de drept.
Reieșind din conținutul procedurii de faliment, descris mai sus, urmează să
menționăm că neutilizarea de către legiuitor a termenului de faliment în Legea
insolvabilității din 14.11.2001 nu a însemnat lipsa unei asemenea proceduri de
lichidare. În conformitate cu prevederile art. 2 al legii respective, față de debitor
putea fi aplicată așa numita procedură de lichidare a patrimoniului, care era
descrisă drept procedură aplicabilă debitorului în cadrul procesului de
insolvabilitate, care constă în valorificarea masei debitoare în vederea obținerii de
mijloace bănești pentru satisfacerea creanțelor creditorilor şi care finalizează cu
lichidarea debitorului ca subiect de drept. Prin urmare, conform legii
insolvabilității în vigoare, legiuitorul nu a făcut decât să delimiteze prin termenul
de faliment procedura de lichidare propriu-zisă a debitorului.

Procedura simplificată a falimentului

O novație a Legii insolvabilității din 29.06.2012 este introducerea așa
numitei proceduri simplificate a falimentului. În esență, aceasta nu este altceva
decât o procedură de lichidare a patrimoniului debitorului, care se finalizează cu
lichidarea acestuia, cu specificarea faptului că presupune parcurgerea a unui număr
redus de etape și acțiuni procesuale în vederea excluderii tergiversării neîntemeiate
a procesului. Reglementările anterioare ce țin de aplicarea procedurilor de
lichidare a debitorului nu făceau diferențiere nici de forma de organizare juridică a
întreprinzătorului, nici de lipsa sau insuficiența majoră a masei debitoare. Prin
urmare, nu se făcea deosebire dintre procedura aplicabilă unei societăți pe acțiuni
cu active și pasive enorme și procedura aplicabilă unui deținător al patentei de
întreprinzător. În aceeași ordine de idei, nu se deosebea procedura aplicabilă în
cazul lipsei integrale a masei debitoare sau insuficienței acesteia de a acoperi
cheltuielile de judecată. Neajunsurile respective ale Legii insolvabilității din
14.11.2001 au încercat a fi înlăturate prin introducerea unei proceduri simplificate,
care urmează a lua în considerare atât forma de organizare juridică a debitorului
insolvabil cât și mărimea masei debitoare în raport cu mărirea cheltuielilor de
judecată.
Spre deosebire de aplicarea procedurii de faliment, trecerea la procedura
simplificată a falimentului se face anticipat de către instanța de judecată prin
aceeași hotărâre judecătorească prin care se confirmă starea de insolvabilitate a
persoanei. Așadar , procedura simplificată a falimentului începe odată cu intentarea
procesului de insolvabilitate și se finalizează în urma distribuirii produsului masei
debitoare și lichidării debitorului insolvabil.

Procedura accelerată de restructurare

O altă novație a Legii insolvabilității nr. 149 din 29.06.2012 reprezintă
introducerea procedurii accelerate de restructurare, care constituie cel de-al
patrulea fel de procedură reglementat de Legea insolvabilității. Deși procedura dată
este reglementată de legea menționată, aceasta nu este, în esență, o procedură
aplicabilă persoanelor aflate în stare de insolvabilitate. Reieșind din conținutul art.
218 al Legii insolvabilității din 29.06.2012, procedura accelerată de restructurare
se aplică întreprinderilor aflate în dificultate financiară. Prin întreprindere în
dificultate financiară se înțelege acea întreprindere al cărei potenţial de viabilitate
managerială şi economică se află într-o dinamică descrescătoare, dar al cărei titular
execută sau este capabil să execute obligaţiile exigibile. Prin urmare, procedura
accelerată de restructurare nu poate fi aplicată în cazul în care la examinarea cererii
introductive se constată existența incapacității de plată sau starea de
supraîndatorare a debitorului.
Deși procedura aplicabilă întreprinderilor aflate în dificultate financiară poartă
o denumire practic similară cu procedura de restructurare, aceasta se deosebește
esențial de ultima, reieșind din finalitatea aplicării. Dacă procedura de restructurare
urmărește reabilitarea debitorului aflat în incapacitate de plată sau supraîndatorare,
atunci procedura accelerată de restructurare are menirea de a mări potențialul
economic al debitorului, care se află sub iminența intrării în incapacitate de plată.
În aceeași ordine de idei, dacă aplicarea procedurii de restructurare ține de
competența exclusivă a adunării creditorilor, atunci procedura accelerată de
restructurare poate fi aplicată doar la solicitarea debitorului, prin hotărârea instanței
de judecată. Reieșind din considerentele expuse mai sus, procedura accelerată de
restructurare urmează a fi calificată drept una din procedurile pre-insolvabilitate
care are menirea de a preveni intrarea debitorului în incapacitate de plată. Datorită
specificului procedurii accelerate de restructurare, pornirea acesteia poate fi făcută
doar în baza cererii debitorului.

Natura procesual-juridică a procedurii de insolvabilitate

Indiferent de modalitatea de desfășurare a procedurii de insolvabilitate,
aceasta rămâne a fi un fel de procedură civilă pe lângă alte feluri reglementate de
legislația în vigoare, precum procedura în acțiuni civile, procedura contenciosului
administrativ, procedura specială și procedura în ordonanță.
În această ordine de idei, rămâne deschisă întrebarea: care este locul
procedurii de insolvabilitate în cadrul procedurilor civile și urmează aceasta a fi
atribuită procedurilor contencioase sau celor necontencioase?
Reieșind din trăsăturile general acceptate a celor două categorii de proceduri,
observăm că procedura de declarare a insolvabilității poartă trăsături comune atât
procedurilor contencioase cât și celor necontencioase. La prima vedere, în cadrul
procedurii de insolvabilitate sunt două părți cu interese contrare, și anume -
debitorul insolvabil și creditorii, pe de altă parte, procedura insolvabilității poate
începe la cererea debitorului, care poate solicita de a fi declarat insolvabil. Într-o
altă ipostază, creditorul care depune cerere introductivă pentru declararea
insolvabilității urmează să dețină o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-
a soluționat litigiul dintre acesta și debitor, pe de altă parte - orice litigiu legat de
bunurile debitorului urmează să fie soluționat de instanța de insolvabilitate.
Asemenea aspecte contradictorii și adesea confuze nu ne permit a califica cu
ușurință natura procesuală a procedurii de insolvabilitate drept una contencioasă
(litigioasă) sau una necontencioasă (nelitigioasă). Asemenea calificare necesită o
apreciere profundă a locului acesteia, reieșind din scopul procedurii și mijloacele
procesuale acordate justițiabililor la examinarea cauzelor de insolvabilitate.
Scopul procedurii de insolvabilitate este unul absolut diferit de cel al
procedurilor contencioase și al celor necontencioase. În cadrul procedurii de
insolvabilitate nu se urmărește simpla apărare a unui drept subiectiv încălcat,
similar procedurilor contencioase, și nici constatarea faptelor cu valoare juridică,
similar procedurii speciale. Reieșind din prevederile art. 1 al Legii insolvabilității
din 29.06.2012, scopul procedurii este satisfacerea creanțelor creditorilor din
contul patrimoniului debitorului prin aplicarea față de acesta a procedurii de
restructurare sau a procedurii falimentului și prin distribuirea produsului rezultat.
Procedura de insolvabilitate depășește cadrul procedurilor orientate spre
constatarea unor încălcări sau examinarea unor litigii, aceasta fiind orientată
inclusiv spre executarea creanțelor, ceea ce o aseamănă mai mult cu o procedură de
executare silită.
Reieșind din cele enunțate, considerăm necesar de a recunoaște procedura de
insolvabilitate drept un fel de procedură civilă distinctă de categoria procedurilor
civile contencioase sau a celor necontencioase.

§2. Participanții la procedura judiciară de insolvabilitate

Datorită specificului procedurii de declarare a insolvabilității, participanții la
proces în cadrul procedurii insolvabilității prezintă, de asemenea, un specific
aparte. În cadrul procedurii date nu există reclamant şi pârât care participă în
condiții de contradictorialitate. Ca părți în cadrul procedurii de insolvabilitate apar
debitorul insolvabil și creditorii acestuia. Pe lângă aceștia, desfășurarea procesului
de insolvabilitate presupune participarea administratorului insolvabilității, drept un
subiect caracteristic doar acestei categorii de proceduri, atribuțiile căruia sunt
subordonate protejării intereselor atât a creditorilor cât și a debitorilor.

Debitorul insolvabil. Statutul procesual-juridic

 Debitor în cadrul procedurii de insolvabilitate este acel participant la proces,
persoană fizică sau persoană juridică, aflat de facto în stare de incapacitate de plată
sau de supraîndatorare, care a depus sau față de care s-a depus de către creditori
cerere introductivă. Pentru a întruni calitatea procesuală de debitor trebuie sa fie
întrunite mai multe condiții indispensabile:
1. Debitorul trebuie să fie subiect de drept care practică activitate de
întreprinzător înregistrat în modul prevăzut de lege.
Calitatea de debitor în cadrul procedurii de insolvabilitate este strâns legată de
calitatea de întreprinzător și starea insolvabilității de facto. Calitatea de debitor o
pot avea doar subiecții de drept care își asumă drepturi sau obligații şi răspund cu
patrimoniul propriu pentru acestea. S-ar părea că și persoanele fizice care nu
practica activitatea de întreprinzător cad sub incidența normelor cu privire la
insolvabilitate, dar Legea insolvabilității pune accentul pe calitatea de
întreprinzător a persoanelor fizice. În art. 1 alin. (2) al Legii insolvabilității din
29.06.2012 sunt menționați întreprinzătorii individuali şi titularii patentei de
întreprinzător ca persoane fizice ce au calitatea de întreprinzători. Dar o asemenea
reglementare nu pare a fi îndeajuns de explicită, deoarece în primul rând - există
mai multe forme de organizare a întreprinzătorilor individuali, iar în al doilea rând,
nu se ia în considerație aplicarea art. 26 alin. (2) Cod civil în ce privește calitatea
de întreprinzători pentru persoanele fizice care nu s-au înregistrat în modul
corespunzător.
Interpretând sistemic legislația civilă ajungem la concluzia că calitatea de
debitor în cadrul unui proces de insolvabilitate o pot avea următoarele persoane
fizice-întreprinzători:
- întreprinderea individuală;
- gospodăria țărănească;
- titularii de patentă de întreprinzător.
O condiție esențială pentru categoriile de persoane fizice enumerate mai sus
pentru a fi debitor în cadrul procesului de insolvabilitate este înregistrarea acestuia
în modul prevăzut de lege. Apare problema persoanelor fizice care practică
activitatea de întreprinzător, nefiind înregistrate ca atare. Pot ele oare să fie subiecţi
ai procedurii de insolvabilitate? Codul civil al RM, în art. 26 alin. (2), stabileşte că
persoana care practică activitate de întreprinzător fără înregistrarea de stat nu poate
invoca lipsa calităţii de întreprinzător. La prima vedere s-ar părea că articolul dat
ne dă răspuns la întrebarea pusă mai sus, dar norma dată stabileşte doar calitatea de
a fi „întreprinzător” a persoanei fizice care practică activitate de întreprinzător fără
a fi înregistrată. Prin urmare, persoanele care practică activitate de întreprinzător
fără a fi înregistrată îndeplinesc doar o condiţie - cea de a fi întreprinzători, dar nu
şi cea de a doua - de a fi înregistraţi.
Persoanele juridice în sensul primei condiţii sunt debitori în cadrul procesului
de insolvabilitate dacă sunt constituite şi înregistrate în modul prevăzut de lege
fiind subiecți de drept privat.
Pot avea calitatea de debitor următoarele persoane juridice:
a) Persoanele juridice cu scop lucrativ:
- societăţile comerciale (societatea pe acţiuni, societatea cu răspundere
limitată, societatea în nume colectiv, societatea în comandită);
- cooperativele de producţie;
- cooperativele de întreprinzător;
- întreprinderile de stat şi municipale.
b) Persoanele juridice cu scop nelucrativ
- asociaţii;
- fundaţii;
- instituţii.
Nu cad sub incidența primei condiții în calitate de debitor: Statul,
Parlamentul, Președinția, Guvernul, Autoritățile Administrației Publice Centrale
(ministere, departamente, servicii, agenţii etc.), Autoritățile Judecătoreşti (Curtea
Supremă de Justiţie, Curţile de Apel, Curtea de Apel Economică, Judecătoriile),
Curtea Constituţională, Procuratura, Banca Naţională a Moldovei, Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare, Camera de Comerţ şi Industrie, Comisia
Electorală Centrală, Compania Naţională de Asigurări în Medicină, Casa Naţională
de Asigurări Sociale, unităţile administrativ-teritoriale.
De asemenea, sunt excluse de la posibilitatea intentării unei proceduri de
insolvabilitate în baza legii insolvabilității acei subiecți de drept pentru care este
prevăzută o altă procedură, ca, de exemplu, lichidarea băncilor comerciale în cazul
incapacității de plată sau supraîndatorării prevăzute de Legea instituțiilor
financiare.
2. Debitorul persoană fizică sau persoană juridică trebuie să se afle în stare
de insolvabilitate.
Aceasta este cea de-a doua condiție înaintată pentru întrunirea calității de
debitor în cadrul procedurii de declarare a insolvabilității. Doar în condițiile
insolvabilității de facto poate fi intentată procedura de declarare a insolvabilității
pentru stabilirea de jure a acestei stări. Starea de facto de insolvabilitate presupune
starea în care debitorul nu-şi onorează obligațiile faţă de creditorii săi şi se află în
imposibilitate relativă sau absolută de a le realiza. În acest sens, insolvabilitatea de
facto poate fi privită sub două aspecte.
În primul caz vorbim de incapacitatea de plată, aceasta survine atunci când
debitorul nu-şi poate onora obligația pecuniară ajunsă la scadență din lipsa
temporară de numerar. În acest caz esențial este coraportul dintre activele şi
pasivele debitorului, incapacitatea de plată presupune că activul este egal sau
prevalează pasivul, însă plățile nu pot fi făcute din lipsa de lichidități. Suntem în
situația de insolvabilitate relativă, adică neonorarea obligațiilor este cauzată de
lipsa temporară de lichidități, dar poate fi uşor depășită prin transformarea
activelor în numerar şi, respectiv, onorarea completă a obligațiilor.
În cel de-al doilea caz vorbim despre supraîndatorarea, care este o stare
patrimonială a debitorului în care acesta nu-şi onorează obligațiile faţă de creditorii
săi, iar valoarea pasivelor sale depășesc valoarea activelor. În acest caz vorbim
despre insolvabilitatea absolută, în primul rând debitorul nu-şi onorează obligațiile
faţă de creditori, iar în al doilea rând nici nu va putea să le onoreze deoarece chiar
şi transformarea activelor în numerar nu va satisface integral creanțele creditorilor
săi.
Lege insolvabilității din 29.06.2012 deosebeşte două temeiuri de intentare a
unui proces de insolvabilitate, prevăzute în art. 10 al acesteia:
a) temei general – incapacitatea de plată a debitorului;
b) temei special – supraîndatorarea debitorului.
Anume asupra analizei existenței acestor două temeiuri sunt direcționate
atribuțiile instanței de judecată pe parcursul primei etape în cadrul procedurii de
declarare a insolvabilității până la emiterea hotărârii de intentare a procesului de
insolvabilitate.
De menționat că, reieșind din reglementarea art. 10 al Legii insolvabilității din
29.06.2012, supraîndatorarea, ca temei de insolvabilitate, poate fi invocată doar în
privința persoanelor juridice.

Creditorii. Formele de participare a creditorilor în cadrul procesului de

insolvabilitate.
Creditorii sunt cea de a doua categorie de participanți în cadrul procedurii de
insolvabilitate. Calitatea procesuală de creditori în cadrul procesului de
insolvabilitate o pot avea numai cei care au o creanță incontestabilă față de debitor,
care a ajuns sau nu la scadență. În acest sens, nu pot fi creditori persoanele care nu
au cu certitudine o creanţă faţă de debitor şi în privinţa existenţei căreia există un
litigiu de drept. Incontestabilitatea creanţei confirmate documentar atât prin actele
creditorului cât şi a debitorului constituie o condiţie de bază pentru intentarea
procesului de insolvabilitate. Scadenţa creanţei este o altă condiţie, dar relativă,
deoarece, doar ca rezultat al neplăţii creanţei, creditorul are temei de a cere
declararea insolvabilităţii, dar în acelaşi timp, dacă la momentul intentării
procesului de insolvabilitate există creanţe neajunse la scadenţă, conform Legii
insolvabilității nr. 149 din 29.06.2012, ele se vor considera scadente din momentul
intentării procesului de insolvabilitate. Prin urmare, scadenţa creanţei reprezintă o
condiţie pentru înaintarea cererii introductive şi, în acelaşi timp, pentru validarea
creanţei în cadrul procedurii de declarare a insolvabilităţii.
De asemenea, o condiţie pentru a fi creditor în cadrul procedurii de
insolvabilitate este momentul apariţiei creanţei. Din acest punct de vedere trebuie
sa deosebim două categorii de creditori:
a) creditori ai căror creanţe au apărut până la intentarea procesului de
insolvabilitate;
b) creditori ai căror creanţe au apărut după intentarea procesului de
insolvabilitate, care mai sunt numiți și creditori ai masei.
De fapt, creditori, în sensul procedurii propriu-zise a insolvabilităţii sunt
doar cei din prima categorie, deoarece ei sunt aceia care au anumite relaţii
comerciale, contractuale cu debitorul şi cei faţă de care debitorul are obligaţia de a
executa plata. Ei sunt unicii care pot înainta cererea introductivă pentru pornirea
procedurii de insolvabilitate, în afară de cazurile când debitorul înaintează de sine
stătător. Creditorii din cea de a doua categorie apar doar după pornirea procedurii
de declarare a insolvabilităţii, nefiind întotdeauna creditori ai debitorului
insolvabil, creanţele acestora apar în legătură cu cheltuielile suportate în cadrul
procesului de insolvabilitate sau în legătură cu strângerea, păstrarea, valorificarea
şi împărţirea masei debitoare. Din punct de vedere procesual, ne interesează, însă,
ambele categorii de creditori ca participanţi în cadrul procedurii de declarare a
insolvabilității ce pretind satisfacerea creanţelor proprii prin împărţirea
patrimoniului debitorului.
Din punct de vedere procesual, este necesar de a deosebi principalele tipuri
de creditori, deoarece, în funcție de aceasta se va diferenţia măsura în care se vor
satisface creanţele fiecărui. Astfel, vom deosebi:
1. Creditorii garantați (gajişti) – sunt persoanele ale căror creanţe au apărut
înainte de intentarea procedurii de declarare a insolvabilităţii şi sunt asigurate prin
garanţii. Vor fi creditori garantați persoanele care au drept de gaj sau ipotecă
asupra bunului, persoanele care au drept de retenţie asupra bunului precum şi statul
asupra bunurilor ce le deţine ca garanţie a achitării diferitor taxe sau impozite. De
atenţionat asupra faptului că, într-o situaţie relativ provizorie vor fi considerați
creditori, persoanele ale căror drept de gaj s-a constituit în ultimele două luni
până la momentul intentării procesului civil şi persoanele care au devenit creditori
gajişti, anterior fiind creditori chirografari.
2. Creditorii chirografari – persoane creanţele cărora nu sunt garantate,
acestea fiind:
a) creditori chirografari cu creanţe preferenţiale, adică acei creditori care au:
- creanţe din dăunarea sănătăţii sau cauzarea morţii (Rangul I);
- creanţe salariale faţă de angajaţi şi creanţe la remuneraţia datorată conform
drepturilor de autor (Rangul II);
- creanţele la impozite şi la alte obligaţii de plată faţă de bugetul public
(Rangul III);
- creanţe de restituire sau achitare a datoriilor faţă de rezervele materiale ale
statului (Rangul IV);
- alte creanțe care nu sunt de rang inferior (Rangul V).
b) creditori chirografari cu creanţe de rang inferior, adică acei creditori care
au:
- dobândă la creanţele creditorilor chirografari calculată după intentarea
procedurii de insolvabilitate (Rangul VI);
- suportat în procesul de insolvabilitate cheltuielile unor creditori
chirografari (Rangul VII);
- drept de a încasa amenzi, penalităţi sau recuperări a prejudiciilor cauzate
(Rangul VIII);
- creanţe din prestaţiile gratuite ale debitorului (Rangul IX);
- creanţe legate de rambursarea creditelor de capitalizare ale unui asociat
(Rangul X).
3. Creditorii masei - creditorii ale căror creanţe au apărut după sau în
legătură cu intentarea procedurii de insolvabilitate, și anume:
A. Creditori ai căror creanţe au apărut în legătură cu cheltuielile procedurii de
declarare a insolvabilităţii, acestea fiind:
 a) cheltuieli de judecată ce includ:
- sumele plătite persoanelor care au contribuit la înfăptuirea justiţiei
(martori, experţi, specialişti);
- cheltuielile suportate de instanţa de judecată la efectuarea actelor de
procedură (înştiinţarea părţilor, cheltuieli de căutare a părţii, cheltuieli de executare
a actelor de procedură etc.);
b) cheltuielile suportate în legătură cu remuneraţia şi recuperarea
cheltuielilor administratorului provizoriu şi ale administratorului
insolvabilităţii/lichidatorului.
B. Creditori ai căror creanţe au apărut în legătură cu cheltuielile în privinţa
masei debitoare, şi anume:
a) cheltuielile apărute în legătură cu acţiunile de administrare, valorificare, şi
distribuire a masei debitoare ale administratorului;
b) cheltuielile rezultate din obligaţiile contractuale realizate în legătură cu
intentarea procedurii de declarare a insolvabilităţii;
c) cheltuielile rezultate din obligaţiile apărute din îmbogăţirea fără justă
cauză a masei debitoare.
Numai încadrarea persoanelor în categoriile date de creditori ne permite de
ai califica ca participanţi în cadrul procedurii de declarare a insolvabilităţii. De
asemenea, trebuie de menţionat că creditorii care au creanţe faţă de debitorul
insolvabil şi care nu fac parte din cele în baza cărora s-a intentat procedura de
insolvabilitate, trebuie să le declare instanţei de judecată prin depunerea unei
cereri la instanţa la care se află cauza, cu anexarea documentelor ce justifică
existenţa creanţei.
Datorită specificului procedurii de declarare a insolvabilităţii, menţionarea
doar a debitorului insolvabil şi a creditorilor, în calitate de participanţi, ar fi
incompletă. Din punct de vedere al legii materiale şi, în special, al legii procesuale,
o importanţă deosebită are menţionarea rolului şi calităţii procesuale a
participanţilor cu o calitate specifică în cadrul procedurii de declarare a
insolvabilităţii. Aici ne referim în special la formele de participare procesuală a
creditorilor – adunarea creditorilor și comitetul creditorilor.
Totalitatea creditorilor debitorului insolvabil formează împreună adunarea
creditorilor. Aceasta, la rândul său, reprezintă o formă de participare procesuală a
tuturor creditorilor la acţiunile realizate în scopul îndeplinirii sarcinilor stabilite în
cadrul procedurii de declarare a insolvabilităţii. Adunarea creditorilor reprezintă
acel organ colegial care exercită, în numele creditorilor, toate acţiunile cu privire la
creanţele faţă de debitorul insolvabil şi repartizarea masei debitoare. Evidenţierea
în calitate de participant la proces aparte a adunării creditorilor separat de
creditorul individual rezultă din sarcinile şi drepturile procesuale care pot fi
divizate între adunarea creditorilor şi fiecare creditor în parte. Atribuțiile adunării
creditorilor sunt reglementate de art. 54 al Legii insolvabilității nr. 149 din
29.06.2012.
Fiind un organ colegial deliberativ, adunarea creditorilor își exercită funcțiile
inclusiv prin intermediul organului său executiv - comitetul creditorilor. În
privința constituirii comitetului creditorilor, instanța de judecată se pronunță prin
hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate, adică până la convocarea
adunării creditorilor. Însă numai adunarea creditorilor hotărăşte definitiv
constituirea comitetului creditorilor, la prima sa convocare, aceasta are dreptul de a
revoca, de a menţine, de a suplini sau reduce numărul membrilor comitetului
creditorilor. Principalele atribuții ale comitetului creditorilor sunt prevăzute de art.
61 al Legii insolvabilității nr. 149 din 29.06.2012.

Statutul procesual-juridic al administratorului insolvabilității/lichidatorului

Deși este clar că parte în cadrul procedurii de insolvabilitate este debitorul
insolvabil, din cauza incapacității de plată a căruia şi este pornită cauza respectivă,
totuși rolul de bază în administrarea masei debitoare îl are alt participant la
procedura de insolvabilitate - administratorul insolvabilității.
Prin sintagma de „administrator al insolvabilității” se înțelege atât
administratorul provizoriu cât şi administratorul insolvabilităţii, și lichidatorul.
Acesta are un rol procesual fundamental, deoarece, odată cu numirea acestuia, are
loc trecerea dreptului de administrare şi dispoziție asupra masei debitoare de la
debitor, sau organele sale executive, la administratorul insolvabilității, care este
numit de instanța de judecată. Statutul său procesual este unul specific, întrunind în
sine mai multe aspecte. În aceeași procedură, administratorul insolvabilității
îndeplinește câteva roluri simultan:
a) promotor al puterii de stat, care are sarcina de supraveghere a desfășurării
procedurii date;
b) reprezentant al creditorilor, ca persoană ce supravegheze și previne orice
acțiuni care ar prejudicia creditorii prin reducerea masei debitoare;
c) reprezentant al debitorului, ca gestionar principal al acestuia.
Din punct de vedere procesual, trebuie să deosebim desemnarea
administratorului provizoriu de desemnarea administratorului insolvabilităţii.
Administratorul provizoriu îndeplinește funcția de gestionare a patrimoniului
debitorului insolvabil doar pe perioada examinării cererii introductive, adică pe
toată perioada de observație. Astfel, administratorul provizoriu este desemnat prin
încheierea instanţei de judecată de admitere a cererii introductive spre examinare
de la data emiterii acesteia şi până la data pronunţării asupra cererii introductive.
Revocarea administratorului provizoriu se face prin hotărârea de respingere a
cererii introductive sau prin hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate,
în acest din urmă caz locul acestuia va fi luat de administratorul insolvabilităţii.
Totodată, trebuie să deosebim calitatea de lichidator de cea de administrator,
astfel administratorul procedurii de insolvabilitate va obține calitate de lichidator
din momentul trecerii procedurii de insolvabilitate în procedura de faliment sau
faliment simplificat.
Administratorul insolvabilităţii rămâne a fi figura centrală în ce priveşte
administrarea masei debitoare după emiterea hotărârii de intentare a procedurii de
insolvabilitate, prin care este desemnat. Sarcinile și atribuțiile de bază ale acestuia
sunt reglementate de art. 66 al Legii insolvabilității nr. 149 din 29.06.2012.
§.3 Intentarea cauzei de insolvabilitate
Particularitățile desfășurării procesului civil intentat în legătură cu
examinarea cauzei de insolvabilitate.
Pornirea şi desfășurarea procesului civil pe cauzele de insolvabilitate prezintă
o serie de particularități specifice în raport cu examinarea altor categorii de cauze
civile. Ordinea efectuării actelor procesuale şi a desfășurării etapelor procedurii de
insolvabilitate modelează un proces civil unic în raport cu fazele tradiționale pe
care le parcurge procesul civil în cazul examinării cauzei civile clasice. Diferența
dintre procedura insolvabilității și alte feluri de proceduri este şi mai dificil de
stabilit în condițiile utilizării diferitor noțiuni pentru definirea aceluiaşi act
procesual reglementat de Legea insolvabilităţii nr.149 din 29.06.2012 şi de Codul
de procedură civilă. Pentru a stabili consecutivitatea legală a actelor de procedură,
menţionând momentele cheie şi deosebirile de alte proceduri civile, ne vom opri
asupra analizei structurii procedurii de insolvabilitate.
Tradițional, doctrina199 recunoaște patru faze obligatorii pe care le parcurge
procesul civil în examinarea unei cauze civile, și anume: intentarea procesului,
pregătirea pricinii pentru judecată, dezbaterile judiciare și executarea hotărârii.
Spre deosebire de fazele pe care le parcurg cauzele civile tradiționale, fazele
parcurse la examinarea cauzei de insolvabilitate au un alt scop și conținut. În
primul rând, este confuză însuși determinarea momentului care marchează
începutul procesului civil pornit în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate
cât și actul ce marchează momentul dat. Spre deosebire de procedura în acțiuni
civile, care se finalizează prin adoptarea unei hotărâri ca act ce marchează sfârșitul
examinării litigiului de drept, în cazul procedurii de insolvabilitate însuși intentarea
procedurii se realizează prin adoptarea unei hotărâri judecătorești. Astfel,
comparativ cu formula clasică, în cadrul procedurii de insolvabilitate acesta obține
o serie de etape/faze atipice, reieșind din specificul desfășurării acestei proceduri.
Convențional, putem diviza procedura de insolvabilitate în două faze majore:

Belei E. ș.a. Drept procesual civil. Partea generală. Chișinău: editurile Lexon și Cartea Juridică, 2014,
199

pag.39.
 1. Faza primirii și examinării cererii introductive – reprezintă etapa în
cadrul căreia are loc verificarea existenței temeiurilor de insolvabilitate și
intentarea, după caz, a procedurii de insolvabilitate corespunzătoare.
2. Faza examinării procedurilor de insolvabilitate propriu-zise –
reprezintă etapa în cadrul căreia are loc desfășurarea propriu-zisă a procedurii de
insolvabilitate în dependență de tipul de procedură determinat de instanță sau
creditori, și anume procedura de restructurare, procedura de faliment, procedura de
faliment simplificat sau procedura accelerată de restructurare.
Cu toate că sarcinile procesului civil desfășurat pe cauzele de insolvabilitate
au creat o structură specifică a fazelor parcurse în cadrul desfășurării procedurii de
insolvabilitate, o analiză minuțioasă a acestora ne permite de a trasa o serie de
asemănări și deosebiri în raport cu fazele clasice ale procesului civil.
Vorbind de inițierea propriu-zisă a procesului civil pe cauzele de
insolvabilitate, în primul rând urmează să deosebim două acțiuni procesuale
distincte și anume - intentarea procesului civil și intentarea procedurii de
insolvabilitate, care marchează două momente diferite în cadrul procesului civil.
Așadar, dacă în cazul examinării cauzelor civile tradiționale există un moment unic
ce marchează intentarea procesului și, ca rezultat, semnifică apariția tuturor
raporturilor procesuale legate de examinarea întregii cauze civile, în cadrul
examinării cauzei de insolvabilitate urmează să deosebim momentul inițial de
intentare a procesului civil, după care urmează examinarea temeiniciei cererii
introductive, iar ulterior, în funcție de circumstanțe, are loc intentarea procedurii de
insolvabilitate.
În această ordine de idei, o faza similară fazei de intentare a procesului civil,
în cadrul procedurii insolvabilității, începe odată cu depunerea cererii introductive
și se finalizează odată cu admiterea spre examinare a cererii introductive. Urmează
să menționăm că admiterea spre examinare a cererii introductive nu reprezintă o
soluție dată de instanța de judecată pe marginea solicitării de declarare a persoanei
insolvabile, ci semnifică faptul respectării de către solicitant a condițiilor de formă
și de fond pentru primirea cererii introductive, similar efectelor intentării
procesului civil în cazul soluționării altor cauze civile.
Dacă intentarea procesului civil în legătură cu punerea pe rol a cauzei de
insolvabilitate prezintă unele analogii cu faza intentării procesului civil clasic,
atunci etapele care urmează după primirea cererii introductive spre examinare sunt
absolut diferite de fazele clasice, atât după scopul ce îl urmăresc, cât și după actele
procedurale care se efectuează.
Urmează să menționăm că în raport cu procesul civil tradițional în cadrul
examinării cauzelor de insolvabilitate nu avem o fază propriu-zisă de pregătire a
pricinii ce ar urma după faza intentării procesului. Aceasta - deoarece în cadrul
procedurii de insolvabilitate în atribuțiile instanței de judecată nu intră toate
sarcinile pe care urmează să le îndeplinească judecătorul la examinarea unei cauze
civile obișnuite. Cu mici excepții legate de citarea participanților la proces și
colectarea anumitor probe, instanța de judecată este scutită de o serie de sarcini
legate de stabilirea cercului participanților, participarea la colectarea probelor,
asigurarea acțiunii, etc. Majoritatea chestiunilor ce necesită a fi decise până la
examinarea propriu-zisă a cererii introductive sunt hotărâte încă la etapa admiterii
spre examinare a cererii, deoarece, prin încheierea de admitere, instanța de
judecată numește administratorul provizoriu, înștiințează participanții despre
ședința de judecată, aplică măsurile de asigurare în privința masei debitoare etc.,
adică înfăptuiește toate acțiunile pregătitoare pentru a putea examina cauza la
prima ședință de judecată ce va urma.
Imediat după primirea spre examinare a cererii introductive, începe o etapă
distinctă a procedurii de insolvabilitate, care constă în examinarea existenței
temeiurilor de insolvabilitate. Etapa respectivă are cele mai multe asemănări cu
faza clasică a dezbaterilor judiciare, deoarece în cadrul acesteia instanța de
judecată, în condiții de contradictorialitate, administrează probe în vederea
stabiliri circumstanțelor de fapt relevante ce ar indica asupra incapacității de plată a
debitorului sau supraîndatorării acestuia. În rezultatul verificării circumstanțelor de
fapt ce adeveresc existența temeiurilor de insolvabilitate instanța de judecată
adoptă o hotărâre de declarare a persoanei insolvabile și intentare a procedurii de
insolvabilitate, iar după caz - de refuz în intentarea procedurii de insolvabilitatea și
de respingere a cererii introductive. Odată cu adoptarea hotărârii de intentare a
procedurii de insolvabilitate se finalizează faza primirii și examinării cererii
introductive, iar procesul trece într-o nouă amplă fază, în care are loc desfășurarea
procedurilor de insolvabilitatea propriu-zise.
Faza examinării procedurilor de insolvabilitate propriu-zise este o fază mult
mai complexă decât faza anterioară a procesului. În cadrul acesteia se desfășoară
felurile de proceduri de insolvabilitate propriu-zise, în funcție de circumstanțele
constatate la faza anterioară. Astfel, procesul civil pornit în legătură cu examinarea
cauzei de insolvabilitate poate continua, la această etapă, sub forma procedurii de
restructurare, fie a procedurii de faliment, fie a procedurii de faliment simplificat,
fie sub forma procedurii accelerate de restructurare.
Urmează să menționăm că faza examinării procedurilor de insolvabilitate
propriu-zise este o fază unică specifică doar procedurii de insolvabilitate, care nu
se regăsește în fazele tradiționale ale procesului civil. Așadar, dacă scopul fazei
dezbaterilor judiciare este examinarea propriu-zisă a cauzei civile și adoptarea
soluției finale în vederea soluționării litigiului, scopul fazei examinării procedurilor
de insolvabilitate este aplicarea sub control judiciar a măsurilor corespunzătoare
față de debitor și patrimoniul acestuia în vederea asigurării executării creanțelor
creditorilor săi. În așa fel, dacă punctul culminant al dezbaterilor judiciare este
adoptarea hotărârii judecătorești în vederea soluționării cauzei, atunci finalul fazei
examinării procedurilor de insolvabilitate este marcat de executarea propriu-zisă a
creanțelor creditorilor, în urma aplicării procedurilor de asanare economică sau în
urma lichidării debitorului.
Prin urmare, desfășurarea procesului civil în legătură cu examinarea cauzelor
de insolvabilitate prezintă o serie de particularități în comparație cu desfășurarea
procesului civil pe alte cauze civile. În așa mod menționăm faptul „intentării
duble” ce se produce pe parcursul procesului, astfel încât inițial se intentează
procesul civil pentru verificarea existenței temeiurilor de insolvabilitate, iar ulterior
se intentează procedura de insolvabilitatea propriu-zisă, în dependență de
circumstanțele cauzei. În aceeași ordine de idei, în cadrul procesului civil intentat
în legătură cu examinarea cauzelor de insolvabilitate nu avem reglementată clar o
fază distinctă de pregătire a pricinii, majoritatea acțiunilor fiind realizate de
judecător deja la faza intentării procesului. Deși, practic, lipsește faza pregătirii
pricinii pentru judecată, etapa procesuală ce urmează după primirea spre examinare
a cererii introductive ne amintește cel mai mult de faza dezbaterilor judiciare,
obligatorie la examinarea altor cauze civile, cu toate acestea este îndreptată doar
spre un singur scop - de a verifica existența temeiurilor de insolvabilitate. În sfârșit,
în cadrul procesului civil intentat în legătură cu examinarea cauzei de
insolvabilitate avem o fază unică specifică doar acestor categorii de cauze, care
constituie ultima fază a procesului, cu scop de examinare a procedurilor de
insolvabilitatea propriu-zise.

Punerea pe rol a cauzei de insolvabilitate.

Atât în cazul procedurilor contencioase cât şi a procedurii insolvabilităţii
instanţa este sesizată prin cererea persoanei care are interes legitim în intentarea
procesului. Dacă în cazul procedurilor contencioase cererea prin care este sesizată
instanța de judecată se numeşte „cerere de chemare în judecată”, în cazul
procedurii de insolvabilitate aceasta este denumită ”cerere de intentare a
procesului de insolvabilitate” sau generic „cerere introductivă”. Deosebirile cele
mai importante dintre cererea de chemare în judecată și cererea introductivă rezultă
din esența celor două categorii de proceduri, care se solicită a fi intentate. Dacă
scopul cererii de chemare în judecată este exprimarea în formă juridică a pretenției
material-juridice pretinsă de titularul dreptului lezat, atunci cererea introductivă
exprimă solicitarea înaintată fie de debitor, fie de creditor cu privire la constatarea
stării de insolvabilitate și pornirea unui fel de proceduri de insolvabilitate în funcție
de circumstanțe. Cu toate acestea, atât înaintarea cererii de chemare în judecată cât
și a cererii introductive presupune respectarea a o serie de condiții de fond și de
formă obligatorii pentru a fi primite de instanța de judecată. Dar și în acest caz
cerințele necesare a fi respectate pentru intentarea procesului de insolvabilitate
prezintă o serie de particularități, deosebiri, care apar atât în ceea ce privește
premizele și condițiile necesare a fi întrunite pentru sesizarea instanței de judecată
cât și în privința actelor procedurale ale instanţei de judecată ce pot fi adoptate în
legătură cu depunerea cererii introductive.
Procesul civil în privința cauzei de insolvabilitate poate fi intentat cu condiția
respectării de către solicitant a următoarelor cerințe:
a) existența dreptului la înaintarea cererii introductive;
b) respectarea de către solicitant a procedurii depunerii cererii introductive.
Dreptul la înaintarea cererii introductive reprezintă dreptul persoanei la
înaintarea și examinarea cererii de declarare a persoanei insolvabile de către
instanța de fond. Similar intentării altor proceduri civile, persoana, care sesizează
instanța de judecată urmează să respecte o serie de premize și condiții pentru a
accede în procesul civil. Dreptul la înaintarea cererii introductive este asemănător
cu dreptul la acțiune civilă oferit oricărei persoane care se consideră lezat într-un
drept al său, cu specificarea faptului că înaintarea cererii introductive urmărește
pornirea unei proceduri de insolvabilitate, dar nu apărarea unui drept lezat. Cu
toate acestea, pentru exercitarea dreptului la înaintarea cererii introductive
solicitantul urmează să îndeplinească o serie de cerințe legale în virtutea cărora
apare și se realizează acest drept.
Datorită specificului procedurii de insolvabilitate, aplicarea tuturor regulilor
privind intentarea procesului civil, valabil în cazul celorlalte proceduri, este
imposibilă. Particularitățile sesizării instanței de judecată în vederea declarării
insolvabilității unei persoane ne permit a determina o serie de premize specifice,
care influențează apariția dreptului la înaintarea cererii introductive. În același
timp, urmează să menționăm că, în virtutea prevederilor art. 356 alin. (2) CPC, în
conformitate cu care, „cererea de declarare a insolvabilității se judecă în instanță
conform normelor generale din Codul de procedură civilă, cu excepțiile și
completările stabilite de legislația insolvabilității ”, nu putem neglija aplicabilitatea
efectelor nerespectării premizelor prevăzute de art. 169 CPC, în măsură în care
acestea nu contravin esenței procedurii de insolvabilitate. Prin urmare, deducem
următoarele premize ce influențează apariția dreptului la înaintarea cererii
introductive:
- capacitatea procesuală de folosință a persoanei ce depune cerere
introductivă;
- inexistența unei hotărâri judecătorești irevocabile pe aceeași cauză;
- inexistența unei încheieri prin care a fost confirmată renunțarea la acțiune sau
încheierea tranzacției dintre părți;
- depunerea cererii introductive doar de persoanele prevăzute de lege;
- reglementarea expresă a dreptului solicitantului de a depune cerere
introductivă în interesul persoanei;
- inexistența unei proceduri de restructurare intentate în privința debitorului
insolvabil.
În condițiile în care persoana care dorește să depună cerere introductivă a
îndeplinit toate premizele necesare pentru a avea dreptul la înaintarea cererii
introductive, acesta urmează să se conformeze la o serie de cerințe legale pentru a
putea exercita dreptul la înaintarea cererii introductive. Reieșind din specificul
procedurii de insolvabilitate, conchidem că nu toate condițiile comune cauzelor
civile, în general, sunt aplicabile procedurii de insolvabilitate, mai mult decât atât -
realizarea dreptului la înaintarea cererii introductive presupune realizarea și a unor
condiții specifice doar acestui tip de proceduri. Reieșind din circumstanțele care,
conform legii, instanța le verifică după depunerea cererii introductive, deducem
următoarele condiții ce urmează a fi respectate pentru realizarea dreptului la
înaintarea cererii introductive:
- respectarea competenței jurisdicționale a instanței de judecată;
- existența capacității de exercițiu a persoanei ce depune cerere introductivă;
- semnarea cererii introductive în modul corespunzător;
- existența împuternicirilor reprezentantului de a depune cerere introductivă;
- perfectarea cererii introductive în forma prevăzută de lege;
- notificarea prealabilă a debitorului despre depunerea cererii introductive, în
cazul depunerii cererii introductive de către creditori;
- existența acordului tuturor membrilor gospodăriei țărănești (fermier) în cazul
depunerii cererii introductive în privința acesteia.
După cum am menționat anterior, pentru intentarea procesului civil în
legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate solicitantul urmează să
demonstreze existența dreptului la înaintarea cererii introductive și posibilitatea
realizării acestuia, ceea ce presupune necesitatea respectării premizelor și
condițiilor dreptului la acțiune menționate în subparagraful anterior. În același
timp, deponentul urmează să respecte forma și procedura depunerii cererii
introductive. În această ordine de idei, apare întrebarea: care sunt actele de
procedură ce urmează a fi adoptate de instanța de judecată în caz de primire sau
neacceptare a cererii introductive?
În cazul proceselor civile ce țin de examinarea altor cauze civile decât cele de
insolvabilitate instanța urmează să aplice prevederile generale ale Codului de
procedură civilă pentru a-și argumenta o soluție sau alta. În cazul respectării
tuturor cerințelor legale, cererea de chemare în judecată este primită, fapt care se
confirmă printr-o încheiere judecătorească, adoptată în conformitate cu prevederile
art. 168 alin. (4) CPC, încheiere prin care se intentează procesul civil propriu-zis.
În același timp, în cazul nerespectării cerințelor legale, cererea de chemare în
judecată nu este acceptată, fapt care de asemenea se stabileşte printro încheiere. În
funcție de încălcările comise de deponent în cazul neprimirii cererii, instanța de
judecată poate dispune, după caz refuzul în primirea cererii în baza art. 169 CPC,
restituirea cererii în baza art. 170 CPC sau de a nu da curs cererii în baza art. 171
CPC.
În rezultatul analizei prevederilor generale, deducem că, drept urmare a
verificării cererii introductive, instanța de judecată poate proceda astfel:
1. Admiterea spre examinare a cererii introductive. În cazul în care cererea
introductivă corespunde tuturor cerințelor de fond, în ce privește respectarea
premizelor și condițiilor legale necesare, este îndeplinită conform cerințelor de
formă, stabilite de art. 16, 17, 20 ale Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012 și
este depusă în ordinea prevăzută de lege, instanța de judecată urmează, în
conformitate cu art. 21 al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, să admită
spre examinare cererea introductivă. Asupra admiterii spre examinare a cererii
introductive instanța de judecată se pronunță printr-o încheiere, în maxim 3 zile de
la data depunerii cererii, încheierea respectivă fiind fără drept de recurs.
Drept efect al admiterii spre examinare a cererii introductive este intentarea
procesului civil în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate, etapa imediat
următoare a intentării fiind examinarea circumstanțelor care adeveresc prezența sau
lipsa temeiurilor de insolvabilitate.
2. Restituirea fără examinare a cererii introductive. În conformitate cu art. 22
alin. (1) al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, instanța de judecată este în
drept să restituie fără examinare cererea introductivă a creditorului depusă cu
încălcarea cerințelor de formă înaintată față de cererea introductivă a creditorilor.
Încheierea de restituire fără examinare a cererii poate fi dispusă doar în privința
cererii creditorilor, în exclusivitate - pentru încălcarea de către aceștia a formei
cererii introductive. Prin prisma art. 423-428 CPC și a art. 8 al Legii insolvabilității
nr.149 din 29.06.2012, încheierea de restituire fără examinare a cererii introductive
poate fi atacată cu recurs de către creditorul deponent, în termen de 15 zile de la
pronunțare.
Drept efect al restituirii fără examinare a cererii introductive, creditorul nu
este lipsit de dreptul de a mai depune o dată cererea introductivă, cu condiția
îndeplinirii cerințelor de formă omise.
3. Refuzarea în primirea cererii introductive. În conformitate cu prevederile
art. 169 CPC, cu luarea în considerare a specificului desfășurării procedurii de
insolvabilitate, instanța de judecată este în drept să refuze în primirea cererii
introductive în cazul în care au fost încălcate premizele dreptului la înaintarea
cererii introductive. Asupra refuzului în primirea cererii introductive instanța de
judecată urmează să se pronunțe printr-o încheiere de refuz în primirea cererii
introductive, care poate fi atacată separat cu recurs în termen de 15 zile de la data
pronunțării (art. 169 alin. (2) CPC, în coroborare cu art. 8 al Legii insolvabilității
nr.149 din 29.06.2012).
În urma refuzului instanței de judecată de a primi cererea introductivă,
persoana nu va mai avea dreptul de a depune repetat aceeași cerere introductivă,
contra aceluiași debitor în baza aceluiași temei.
4. Restituirea cererii introductive. În conformitate cu prevederile art. 170
CPC, luând în considerație specificul procedurii de insolvabilitate, instanța de
judecată are dreptul să restituie cererea introductivă în cazul în care va depista
încălcarea condițiilor dreptului la înaintarea cererii introductive. Instanța de
judecată urmează să restituie cererea printro încheiere susceptibilă de recurs.
Încheierea de restituire a cererii introductive urmează a fi atacată cu recurs în
termen de 15 zile, începând cu data pronunțării, reieșind din coroborarea art. 8 al
Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012 cu art. 170 alin. (5) CPC.
Drept efect al restituirii cererii introductive, deponentul nu este lipsit de
dreptul de a depune repetat aceeași cerere introductivă, cu condiția corectării
încălcărilor depistate.
5. Nu se dă curs cererii introductive. Reieșind din prevederile art.171 CPC,
în cazul în care instanța de judecată constată că cererea de chemare în judecată este
depusă cu încălcarea condițiilor de formă (art.166, art.167 CPC), aceasta nu
restituie cererea deponentului, dar nu dă curs cererii introductive, fapt care permite
reclamantului de a corecta erorile comise în așa mod în care cererea să fie
considerată depusă la data înregistrării sale. Deși art. 171 CPC se referă la cerințele
de formă înaintată față cererea de chemare în judecată, considerăm că acțiunea de a
nu da curs cererii este aplicabilă și în cadrul procedurii de insolvabilitate. În ceea
ce ne privește, considerăm că acțiunea procesuală de restituire fără examinare a
cererii introductive prevăzută de art. 22 din Legea insolvabilității nr.149 din
29.06.2012 și acțiunea de restituire a cererii prevăzută de art. 170 CPC nu acoperă
situația în care debitorul depune cererea introductivă cu respectarea cerințelor
privind documentele necesare a fi anexate, însă cu încălcarea conținutului acesteia.
În acest caz, considerăm oportun aplicarea acțiunii de a nu da curs cererii
introductive a debitorului, cu acordarea unui timp rezonabil pentru corectarea
conținutului cererii introductive.
În afară de verificarea îndeplinirii cerințelor pentru intentarea unei cauze de
insolvabilitate, instanța de judecată urmează să îndeplinească și o serie de alte
acțiuni specifice etapei date a procesului. Una din trăsăturile esențiale specifice
doar procedurii de insolvabilitate ține de necesitatea conservării activelor
debitorului existente la momentul adresării cererii introductive cu scopul
maximizării procentului de satisfacere a creanțelor creditorilor. Desfășurarea de
către orice creditor aflat în pragul insolvabilității (incapacitate de plată sau
supraîndatorare) a orice activități economice, inclusiv a activității de gestiune
internă poate duce inevitabil la o înrăutățire gravă a situației activelor acestuia,
ceea ce va pune în pericol posibilitatea satisfacerii creanțelor creditorilor. În așa
mod în cadrul instituției insolvabilității au apărut așa numitele măsuri de asigurare
a creanțelor creditorilor, mecanism similar măsurilor de asigurare a acțiunii civile.
Deși aceste două mecanisme procesuale prezintă o serie de asemănări după
acțiunile de protecție întreprinse, totuși acestea sunt diferite după scopul aplicării
sale. Așadar, dacă aplicarea măsurilor de asigurare a acțiunii are drept scop
prevenirea imposibilității executării unei eventuale hotărâri adoptate în favoarea
reclamantului, atunci măsurile de asigurare a creanțelor creditorilor urmăresc
conservarea activelor debitorului existente la data adresării în instanța de judecată
și prevenirea oricăror acțiuni de diminuare a acestora. O particularitate esențială
specifică măsurilor de asigurare a creanțelor creditorilor este modalitatea de
instituire a acestora. În așa mod, dacă măsurile de asigurare a acțiunii civile se
dispun, de regulă, doar la cererea reclamantului, atunci măsurile de asigurare a
creanțelor creditorilor se dispun întotdeauna din oficiu de instanța de judecată
odată cu primirea cererii introductive. Așadar, prin aceeași încheiere de admitere
spre examinare a cererii introductive, instanța de judecată urmează să aplice
măsurile de asigurare a creanțelor creditorilor prevăzute de art. 24 al Legii
insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, cererea participanților fiind necesară doar în
cazurile expres prevăzute de lege. Reieșind din prevederile legale, măsurile de
asigurare se aplică atât în conformitate cu Legea insolvabilității nr.149 din
29.06.2012 - art. 24, cât și cu Codul de procedură civilă - art. 175 CPC.
Totodată, legea prevede posibilitatea ridicării măsurilor de asigurare până la
intentarea procedurii de insolvabilitate în urma deciziei instanței de judecată.
Excepție de la regula dată constituie numirea administratorului provizoriu, care nu
poate fi revocat până la investirea în funcție a administratorului/lichidatorului sau
până la respingerea cererii introductive. Numirea administratorului provizoriu
reprezintă una din măsurile de asigurare esențiale specifice doar procedurii de
insolvabilitate, aceasta fiind dispusă obligatoriu, din oficiu, fără drept de ridicare.
În afară de instituirea măsurilor de asigurare a creanțelor creditorilor, un efect
distinct al admiterii spre examinare a cererii introductive este instituirea perioadei
de observație. Aceasta reprezintă o novație a Legii insolvabilității nr.149 din
29.06.2012, care are menirea de a institui un regim juridico-economic special pe
perioada examinării temeiniciei cererii introductive, care este cuprinsă între
momentul adoptării încheierii de admitere spre examinare a cererii introductive și
momentul adoptării hotărârii de declarare a insolvabilității/respingere a cererii
introductive. În perioada de observație, debitorul, de obicei, continuă activitatea
curentă, dar sub supravegherea administratorului provizoriu și doar în limita
activităților necesare desfășurării normale a activității economice.
Cu titlu de excepție, perioada de observație nu se aplica în cazul în care
debitorul declară că este insolvabil și optează din start pentru lichidare sau pentru
procedura de restructurare cât și în cazul aplicării procedurii simplificare de
faliment față de întreprinzătorii individuali sau persoanele juridice în proces de
dizolvare.
Perioada de observație nu poate dura mai mult de 60 de zile, cu posibilitatea
extinderii încă pentru 15 zile. Ca rezultat aceasta este perioada maximă de
examinare a cererii introductive și, respectiv, a etapei primirii și examinării cererii
introductive.
 O trăsătură esențială a perioadei de observație este limitarea expresă a
activităților permise a fi realizate în această perioadă. Conform art. 23 alin (2) al
Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, activitățile se limitează la:
a) continuarea activităţilor contractate, conform obiectului de activitate;
b) efectuarea operaţiunilor de încasări şi de plăţi aferente acestora;
c) asigurarea finanţării cheltuielilor curente.
În rest, operațiunile sunt interzise, desfășurarea acestora fiind posibilă doar
după aprobarea acestora de către instanța de judecată prin încheiere judecătorească.
Odată cu admiterea spre examinare a cererii introductive sarcina primordială a
procesului este verificarea circumstanțelor de fapt care adeveresc existența sau
lipsa temeiului de declarare a insolvabilității debitorului, invocat de deponent. În
această ordine de idei, până la intentarea procedurii de insolvabilitate propriu-zisă,
legea instituie o etapă specifică procesului civil pornit în legătură cu examinarea
cauzei de insolvabilitate.
Etapa de examinare a cererii introductive este o etapă distinctă a procesului
civil intentat în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate, etapă specifică
doar categoriei date de pricini, din următoarele considerente:
- este o etapă premergătoare intentării procedurii de insolvabilitate menită a
verifica existența temeiurilor insolvabilității invocate;
- este o etapă la care deja se examinează circumstanţe de fapt, inclusiv se
administrează probe pentru constatarea obiectivă a incapacității de plată, fie a
supraîndatorării, fapt care se confirmă prin actul final al acesteia, reprezentat
printro hotărîre judecătorească;
- este o etapă tranzitorie în cadrul căreia se realizarea la maxim măsurile
îndreptate spre păstrarea și conservarea masei debitoare, în eventualitatea pornirii
unei proceduri de insolvabilitate.
Menționăm că una din trăsăturile definitorii ale etapei date este caracterul
contradictorial al procedurii, care se desfășoară în condiții menite să asigure
accesul egal al participanților la examinarea cererii, cât și în condiții care să ofere
posibilitatea acestora de a-și expune poziția în legătură cu argumentele și probele
invocate. Datorită caracterului contradictoriu al etapei respective, în doctrina
juridică nu există o opinie certă privind natura procesual-juridică unică a procedurii
de insolvabilitate, deoarece trăsăturile procedurilor necontencioase se îmbină cu
trăsăturile specifice procedurilor contencioase și chiar cu cele specifice
procedurilor de executare. Cu toate acestea, ținem să menționăm că etapa
examinării cererii introductive nu este un proces în sine și nu poate fi privită ca o
procedură cu scop separat, independent de întreaga procedură, deoarece pornirea
procedurii de insolvabilitate nu se face doar cu scopul declarării persoanei
insolvabile, finalitatea pornirii procedurii având o perspectivă de durată. În acest
sens, pornirea procedurii de insolvabilitate are drept scop fundamental executarea
concomitentă a creanțelor creditorilor, debitorului insolvabil și aceasta poate atinge
scopul respectiv fie în urma lichidării debitorului ca entitate economică, fie în urma
aplicării unei proceduri de reînvigorare a situației economice, fapt ce ar permite
executarea de sine stătătoare a creanțelor.
Prin urmare, considerăm că anumite trăsături specifice unor etape ale unei
proceduri atât de complexe nu pot și nu trebuie să determine caracterul întregului
proces.
Trăsăturile unui proces contradictorial rezultă din reglementările legale cu
privire la modul de realizare a actelor procesuale de către instanța de judecată. În
așa fel, concluzia privind caracterul contradictorial al etapei de examinare a cererii
introductive se bazează pe o serie de aspecte ce țin de poziția participanților la
proces, mijloacele procesuale acordate de lege la această etapă, cât și poziția și
actele de dispoziție a instanței de judecată.
Pe lângă aplicarea măsurilor de asigurare numite mai sus, numirea
administratorului provizoriu reprezintă una din măsurile de asigurare esențiale
specifice doar procedurii de insolvabilitate, aceasta fiind dispusă obligatoriu, din
oficiu, fără drept de ridicare. Calitatea de administrator provizoriu este identică
calității de administrator al insolvabilității sau celei de lichidator. Din punct de
vedere procesual, administratorul provizoriu își îndeplinește atribuțiile doar în
perioada de timp începând cu primirea cererii introductive spre examinare până la
adoptarea intentării procesului de insolvabilitate (după caz, până la respingerea
cererii introductive, încheierea tranzacției de împăcare), fiind protagonistul
principal al procedurii de insolvabilitate.
Sub aspectul atribuțiilor sale, administratorul provizoriu are ca sarcină de
bază supravegherea activității debitorului în perioada de observație și autorizarea
actelor necesare a fi efectuate, neaprobarea cărora duce la nulitatea lor.
Suplimentar, în cazul înlăturării debitorului de la conducerea afacerii,
administratorul va îndeplini și sarcinile conducătorului unității economice pe care
o supraveghează. Integral, atribuțiile administratorului provizoriu sunt prevăzute
de art. 25 alin (5) Legea Insolvabilității nr.149 din 29.06.2012.
Pe parcursul perioadei de observație, acțiunile administratorului provizoriu
sunt îndreptate spre îndeplinirea următoarelor sarcini:
1. Preluarea actelor și ștampilei debitorului. Administratorul solicită de la
debitor prezentarea informației, actelor contabile și a documentelor privind
activitatea economică pentru pregătirea raportului asupra solvabilității debitorului.
Totodată, solicită și predarea ștampilei întreprinderii. În cazul nerespectării
cerințelor de către debitor, se va institui răspunderea subsidiară a persoanelor
responsabile a debitorului, iar administratorul va restabili în măsura maxim
posibilă actele contabile și cele privind activitatea economică, totodată suspendând
valabilitatea ștampilei debitorului cu utilizarea propriei ștampile.
2. Prezentarea raportului privind executarea măsurilor de asigurare. În
maxim 45 de zile de la desemnarea sa, administratorul provizoriu urmează să
prezinte instanței de judecată raportul privind starea debitorului și solvabilitatea
acestuia, cu indicarea următoarelor propuneri, după caz:
- intentarea procedurii de insolvabilitate;
- intentarea procedurii simplificate de faliment;
- respingerea cererii introductive pe motiv de solvabilitate a debitorului.
Examinarea raportului se face întro ședință unică cu examinarea referinței
debitorului și obiecțiilor creditorilor (art. 28 alin. (7) din Legea Insolvabilității
nr.149 din 29.06.2012).
 3. Dispunerea de bunurile perisabile sau supuse deprecierii. Administratorul
este obligat de a întreprinde toate măsurile pentru înstrăinarea bunurilor perisabile
și a celor supuse deprecierii, în scopul conservării la maxim a valorii masei
debitoare existente la momentul investirii în funcție. Acesta este obligat de a
depune sursele bănești obținute în contul debitorului.
4. Pregătirea tabelului preliminar al creanțelor. Ca rezultat al activității sale,
administratorul provizoriu urmează să înregistreze în instanța de judecată tabelul
preliminar al creanțelor cu indicarea tuturor creanțelor debitorului insolvabil și
precizarea dacă sunt: chirografare, garantate, sub condiție, scadente, nescadente
etc. Creanțele înregistrate în tabelul preliminar se atribuie masei credale cu titlu
provizoriu fără drept de vot. Astfel creditorii nu vor putea vota la adunarea
creditorilor, participa la distribuirea masei debitoare, realiza creanțele. Statutul de
creanță provizorie se menține până la ședința de validare. Ca rezultat includerea
sau neincluderea unei creanțe în tabelul preliminar nu poate fi contestată în instanța
de judecată.
Atribuțiile administratorului provizoriu vor înceta de drept la momentul
desemnării administratorului insolvabilității/lichidatorului prin hotărârea de
intentare sau din momentul respingerii cererii introductive.

§.4 Examinarea în fond a cauzei de insolvabilitate

Intentarea procedurii de insolvabilitate propriu-zise
După cum am menționat anterior, scopul final al etapei examinării cererii
introductive este aprecierea temeiniciei cererii introductive sub aspectul existenței
sau lipsei temeiurilor de insolvabilitate invocate. În urma aprecierii circumstanțelor
invocate și probate de participanți, instanța de judecată are dreptul fie să declare
debitorul insolvabil și să intenteze față de acesta procedura de insolvabilitate, fie să
respingă cererea introductivă ca neîntemeiată. Însă, datorită complexității
reglementărilor Legii insolvabilității, finalizarea etapei examinării cererii
introductive poate fi marcată prin mai multe soluții, care nu se limitează la
respingerea sau admiterea cererii introductive, deoarece, reieșind din prevederile
art. 30 alin. (4) și (5) al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, după judecarea
cererii introductive, instanţa de insolvabilitate poate:
- constata insolvabilitatea debitorului şi intenta procedura de insolvabilitate;
- constata insolvabilitatea debitorului şi intenta procedura simplificată a
falimentului;
- intenta procedura accelerată de restructurare a debitorului;
- respinge cererea introductivă şi refuza intentarea unui proces de
insolvabilitate faţă de debitor;
- înceta procesul judiciar în cazul încheierii unei tranzacţii sau al retragerii
cererii introductive.
În cazul în care instanța de judecată constată existența temeiurilor de
insolvabilitate prevăzute de art. 10 al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012,
aceasta este în drept să admită cererea introductivă și să intenteze procedura de
insolvabilitate propriu-zisă. Menționăm că admiterea cererii introductive ca
întemeiată are un efect dublu. În primul rând, constatarea temeiniciei cererii
introductive presupune confirmarea existenței temeiului de insolvabilitate invocat
de deponent. În rezultat, efectul primar al admiterii cererii introductive este
confirmarea stării de insolvabilitate a debitorului și confirmarea de jure a stării de
insolvabilitate. În al doilea rând, confirmarea temeiniciei cererii introductive
constituie temei pentru intentarea procedurii de insolvabilitate generale. Intentarea
procedurii de insolvabilitate în acest caz nu semnifică aplicarea față de debitor a
unei proceduri concrete, fie a celei de restructurare, fie a celei de faliment, fie a
falimentului simplificat, fie a procedurii accelerate de restructurare. Intentarea, în
acest caz, declanșează apariția raporturilor procesuale necesare pentru validarea
creanțelor creditorilor și formarea adunării creditorilor - unic organ legitimat cu
dreptul de a aplica un anumit fel al procedurii de insolvabilitate, în acest caz fiind
vorba doar de procedura de restructurare, fie de procedura falimentului. Astfel,
hotărârea prin care se admite cererea introductivă, se declară debitorul insolvabil și
se intentează procedura de insolvabilitate marchează începutul unei noi etape a
procesului de insolvabilitate, în cadrul căruia creditorii vor obține legitimarea
calității procesuale și vor putea decide asupra sorții debitorului.
Sub aspectul conținutului său, hotărârea de intentare a procedurii de
insolvabilitate generale, pe lângă faptul constatării stării de insolvabilitate și
intentării procedurii de insolvabilitate, urmează să dispună asupra următoarelor
chestiuni: numirea administratorului insolvabilității; instituirea unui comitet al
creditorilor din trei sau cinci membri; stabilirea termenului limită pentru înaintarea
cererilor de admitere a creanțelor; stabilirea termenului limită pentru verificarea
creanțelor și întocmirea tabelului definitiv al creanțelor; numirea datei desfășurării
a ședinței de validare a creanțelor și primei adunări a creditorilor (adunarea de
raportare).
Hotărârea prin care se dispune intentarea procedurii de insolvabilitatea este
definitivă și executorie din momentul pronunțării. Aceasta poate fi atacată cu
recurs doar de către debitor în condițiile art. 8 al Legii insolvabilității. În așa fel,
recursul contra hotărârii urmează a fi exercitat în termen de 15 zile, ceea ce
constituie o derogare de la termenul general de 2 luni stabilit de art. 434 CPC.

Efectele intentării procedurii de insolvabilitate

Intentarea procedurii de insolvabilitate propriu-zisă are cele mai radicale
efecte asupra debitorului ca entitate economică și juridică. Pornirea procedurii de
insolvabilitate propriu-zisă este în mare parte similară lichidării debitorului, acesta
fiind lipsit de capacitatea de a dispune și de a se folosi de activele sale,
diminuându-și aproape complet ortice activitate economică sau financiară200.
Efectele produse în urma intentării procedurii de insolvabilitate propriu-zise pot fi
divizate convențional în: efecte procesual-juridice și material-juridice.
Efectele material-juridice ale intentării procedurii de insolvabilitate propriu-
zise se referă în mare parte la soarta drepturilor și obligațiilor materiale ale
debitorului, cele mai importante fiind:

200
Macovei Gh. Efectele intentării procedurii de insolvabilitate. În: Rezumatele comunicărilor Conferinței
Științifice ”Integrare prin cercetare și inovare”, 2013, pag. 77.
 − Pierderea dreptului debitorului de folosință și dispoziție asupra
propriilor active. În așa mod, începând cu data adoptării hotărârii de intentare a
procedurii de insolvabilitate, debitorul este desesizat de patrimoniul său, toate
acțiunile de dispoziție, folosință și posesie asupra acestora fiind executate în
exclusivitate de administrator. Drept efect al desesizării debitorului de patrimoniul
său este nulitatea a orice act prin care debitorul dispune de patrimoniul său (art. 79
alin. (2) Legea insolvabilității nr.149 din 29.06.2012);
 Suspendarea de drept a activității organelor de conducere ale debitorului.
Astfel, organele de conducere ale debitorului nu au dreptul de a efectua acțiuni ce
țin de conducerea sau administrarea debitorului, cu atât mai mult nu au dreptul de a
dispune sau a decide într-un alt mod soarta debitorului.
 Pierderea dreptului asociaților sau altor membri ai debitorului de a cere
separarea cotei-părți din întreprindere sau ieșirea din întreprindere cu plata
contra-valorii părții cotei deținute. În aceeași ordine de idei, începând cu data
intentării procedurii de insolvabilitate propriu-zise, se interzice plata oricăror
drepturi pecuniare față de asociați, acționari, fondatori sau alți membri ai
debitorului.
 Suspendarea penalităților și dobânzilor. În privința plăților pecuniare
purtătoare de dobânzi (dividende), Legea insolvabilității în vigoare interzice
efectuarea oricăror plăți.
 Stingerea efectelor mandatului/procurii. În cazul în care până la intentarea
procedurii de insolvabilitate de către debitor este eliberată procură sau mandat
către un terț odată cu intentarea procedurii de insolvabilitate acestea își pierd
valabilitatea.
 Efectuarea tuturor achitărilor prin intermediul administratorului
insolvabilității. În așa fel, după intentarea procedurii de insolvabilitate orice plată
datorată debitorului se va efectua exclusiv într-un cont unic, deschis și administrat
de administratorul insolvabilității. Din data respectivă sunt interzise categoric orice
plăți individuale direct față de debitor.
 O importanță deosebită asupra sorții debitorului insolvabil, cât și asupra
desfășurării procesului civil pornit în legătură cu cauza de insolvabilitate o au
efectele procesual juridice, și anume:
− Numirea administratorului insolvabilității. Odată cu intentarea
procedurii de insolvabilitate propriu-zise supravegherea și conducerea debitorului
trece în mâinile administratorului insolvabilității, care este unica persoana ce va
conduce în continuare întreprinderea debitoare, fiind cel care va acționa în numele
și interesul debitorului, dar și în interesul creditorilor sub supravegherea instanței
de judecată.
− Stabilirea termenelor-limită pentru înaintarea creanțelor creditorilor.
În cazul procedurilor civile clasice, faptul acceptării cererii de chemare în judecată
și intentării procesului marchează momentul obținerii de către participanți a
drepturilor corespunzătoare statului procesual al acestora. Spre deosebire de
acestea, în cadrul procedurii de insolvabilitate creditorii nu obțin drepturi
procesuale nici la admiterea spre examinare a cererii introductive, nici la intentarea
procedurii de insolvabilitate. Pentru a obține un statut procesual legal, creditorilor
urmează a le fi validate creanțele lor, fapt care poate fi făcut cu condiția temeiniciei
creanței și înaintării acesteia în termenul legal stabilit de instanța de judecată. Prin
urmare, unul din cele mai importante efecte ale intentării procedurii de
insolvabilitate este începutul curgerii termenului în care creditorii urmează să
înainteze creanțele lor pentru validare, ori depășirea acestuia are drept efect
decăderea creditorilor din dreptul de a-și înainta și valorifica creanțele în cadrul
procedurii de insolvabilitate.
− Stabilirea termenilor pentru desfășurarea ședinței de validare și a
adunării de raportare. Pe lângă determinarea limitelor temporale pentru înaintarea
creanțelor creditorilor, intentarea procedurii de insolvabilitate are drept efect
începutul curgerii termenelor pentru desfășurarea ședinței de validare și a adunării
de raportare. După cum am menționat anterior, termenul maxim pentru
desfășurarea ședinței de validare nu poate depăși 90 de zile de la intentare, iar
pentru adunarea de raportare 120 de zile de la intentare.
 − Anularea măsurilor de asigurare. Reieșind din scopul aplicării
procedurii de insolvabilitate, și anume - instituirea unei proceduri unice pentru
satisfacerea creanțelor creditorilor din contul patrimoniului debitorului, legiuitorul
a prevăzut necesitatea excluderii oricăror urmări individuale, inclusiv prin anularea
măsurilor de asigurare, altele decât cele aplicate de instanța de insolvabilitate.
Reieșind din prevederile în vigoare, sechestrarea patrimoniului debitorului, alte
măsuri de asigurare sau de limitare a debitorului, administratorului
insolvabilităţii/lichidatorului în dreptul de administrare şi de valorificare a masei
debitoare aplicate de alte instanţe de judecată sau de organele abilitate în acest
sens, se anulează de drept şi se aplică în exclusivitate numai de către instanţa de
judecată care a intentat procedura de insolvabilitate.
− Interzicerea executării silite. Un alt efect ce rezultă din scopul unei
proceduri concursuale și colective, precum procedura de insolvabilitate, este
interzicerea nemijlocită a executării silite, bazată pe aceleași acțiuni de urmărire
silită individuale. În sensul protejări masei debitoare de asemenea urmăriri
individuale, legea în vigoare dispune aplicarea a două interdicții. În primul rând,
pentru creditorii chirografari este interzisă executarea silită în mod individual a
masei debitoare pe întregul proces de insolvabilitate, datorită cărui fapt aceștia pot
obține satisfacerea creanțelor doar în urma distribuirii dispuse de administratorul
insolvabilității. În al doilea rând, pentru creditorii garantaţi interdicţia de
valorificare a bunurilor grevate cu garanţii este valabilă pe parcursul a 180 de zile
din data intentării procedurii de insolvabilitate, perioadă care, în cazul iniţierii
procedurii de restructurare a debitorului, se prelungeşte pe perioada moratoriului.
În același timp, creditorii garantaţi sunt în drept să înceapă urmărirea silită a
bunurilor grevate cu garanţii înaintea expirării termenului de 180 de zile doar în
baza unei încheieri a instanţei de judecată care examinează procesul de
insolvabilitate, emisă la cererea creditorului garantat, în cazul în care acesta
dovedeşte că suportă pierderi prin diminuarea valorii bunului grevat cu garanţie
reală şi că nu există posibilitate de compensare a pierderii valorii bunului în cadrul
procedurii de insolvabilitate sau în cazul neconfirmării planului procedurii de
restructurare a debitorului.
− Suspendarea parțială a cauzelor civile în derulare. Declararea
persoanei insolvabile prin hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate nu
presupune lichidarea debitorului ca subiect de drept, fapt care denotă necesitatea
determinării sorții proceselor judiciare pendinte în care debitorul insolvabil a
participat în calitate de reclamant sau pârât pînă la data intentării. Spre deosebire
de reglementările legale ale altor state, în legislația națională soarta proceselor
pendinte se determină în dependență de poziția procesuală a debitorului insolvabil
cât și obiectul litigiului. Reieșind din conținutul art. 79 al Legii insolvabilității
nr.149 din 29.06.2012, conchidem că majoritatea proceselor judiciare aflate pe rol,
în care debitorul insolvabil participă în calitate de reclamant sau pârât, nu se vor
suspenda odată cu intentarea procesului de insolvabilitate. Unica categorie a
litigiilor ce se vor suspenda obligatoriu ține de cauzele cu privire la bunurile din
masa debitoare în care debitorul este pîrît, iar reclamantul este creditor chirografar
şi care sunt pendinte la data intentării procedurii de insolvabilitate (art. 79 alin. (4)
Legea insolvabilității). În rest, procesele civile aflate pe rol vor continua în
ordinea în care au fost intentate cu participarea administratorului insolvabilității în
calitate de reprezentant al debitorului insolvabil. Aceeași opinie este susținută și de
Curtea Supremă de Justiție, care, în Avizul său consultativ din 29 septembrie
2014201 a reținut că, „obligația instanței de a suspenda procesul apare doar în
situațiile prevăzute de art. 79 alin. (4) și/sau art. 138 din Legea insolvabilității, și
doar după emiterea hotărârii de intentare a procedurii de insolvabilitate ”.
Comparativ cu practica legislativă națională, legiuitorul român a optat pentru o altă
soluție în acest sens, respectiv - Legea României privind procedura insolvenței din
2006202 (abrogată la moment) prevedea în art. 36 regula în conformitate cu care,

201
Avizul consultativ al Plenului Curții Supreme de Justiție privind aplicabilitatea prevederilor art. 260
alin.(1) lit.d) şi art. 261 lit. h) Codul de procedură civilă, referitoare la dizolvarea prin lichidare a
agentului economic în cazul în care, în alt proces judiciar, de către instanţa de insolvabilitate a fost admisă
cererea introductivă cu privire la intentarea procesului de insolvabilitate şi desemnat administratorul
provizoriu nr. 4ac-15/14 din 29.09.2014. http://jurisprudenta.csj.md/search_avize_csj.php?id=21
202
Legea României privind procedura insolvenței nr. 85 din 21 aprilie 2006,
http://www.dreptonline.ro/legislatie/lege_procedura_insolventei.php,
„de la data deschiderii procedurii, se suspendă de drept toate acțiunile judiciare

sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor

sale”. Prevederi similare le găsim și în noua Lege a României privind procedurile
de prevenire a insolvenței și insolvența din 2014203, care, în art. 262 alin. (4)
prevede că, „hotărîrea de deschidere a procedurii de faliment are ca efect
suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a
măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății de
asigurare/reasigurare debitoare”. În opinia doctrinarilor români,204 suspendarea
tuturor cauzelor civile are ca finalitate concentrarea la dosarul de insolvență a
proceselor contra debitorului și averii sale aflate pe rolul instanțelor, opinie pe care
o susținem, considerând-o oportună pentru practica legislativă a Republicii
Moldova.
− Numirea reprezentantului debitorului. După intentarea procedurii de
insolvabilitate sau a procedurii falimentului, adunarea generală a
acţionarilor/asociaţilor debitorului va desemna pe cheltuiala lor un reprezentant
persoană fizică pentru a reprezenta interesele debitorului şi ale
acţionarilor/asociaţilor acestuia şi pentru a participa la procedură din contul
debitorului. Dacă nu este desemnat un astfel de reprezentant în termen de 10 zile
lucrătoare din data publicării hotărârii, instanţa de insolvabilitate desemnează un
reprezentant al debitorului din rândul persoanelor specificate la art. 247 al Legii
insolvabilității.
După cum am menționat anterior, intentarea procedurii de insolvabilitate în
cazul constatării temeiniciei cererii introductive nu semnifică aplicarea față de
debitor a unui anumit fel de procedură de insolvabilitate. Intentarea procedurii de
insolvabilitate declanșează o nouă etapa procesuală ce are drept scop verificarea și
validarea creanțelor creditorilor în vederea stabilirii cercului creditorilor și
recunoașterii unui statut procesual al acestora. În rezultat, va avea loc formarea
adunării creditorilor drept unic organ legitimat cu dreptul de a aplica un anumit fel
203
Legea României privind procedurile de prevenire a insolvenței și insolvența nr. 85 din 25 iunie 2014,
http://www.inppi.ro/resurse/download/174_0f9300cebd2f236d8f19538036c9d705,
204
Turcu I. Aplicarea corectă a dispozițiilor art. 36 și 40 din Legea nr. 85/2006. Revista Phoenix, 2014, nr.
48, pag. 12-14.
al procedurii de insolvabilitate, în acest caz fiind vorba doar de procedura de
restructurare sau de procedura falimentului.
Similar etapei precedente, etapa ce urmează imediat intentării procesului de
insolvabilitate se caracterizează prin desfășurarea a o serie de acțiuni procesuale,
realizate sub controlul și supravegherea nemijlocită a instanței de judecată.
Reieșind din faptul că până la finalizarea etapei date nici unuia dintre creditori nu îi
este recunoscută formal calitatea sa procesuală, la etapa dată aceștia încă nu pot
realiza careva acțiuni ce ar avea efect asupra desfășurării procesului sau sorții
debitorului. Drept rezultat, procesul civil la această etapa poartă amprenta unei
proceduri judiciare clasice în cadrul căreia totalitatea acțiunilor se desfășoară în
fața instanței de judecată cu participarea administratorului, debitorului și
creditorilor drept participanți la proces. Astfel, în cadrul etapei respective,
desfășurarea acțiunilor extrajudiciare este redusă, realizându-se doar acțiunile
administratorului insolvabilității ce țin de păstrarea și valorificarea masei
debitoare.
Desfășurarea procesului civil după intentarea procedurii de insolvabilitate este
determinată de limitele temporale stabilite prin hotărârea de intentare a procedurii
de insolvabilitate. Imediat intentării procesului de insolvabilitate urmează perioada
de timp în care creditorii sunt în drept să înainteze creanțele lor pentru a fi validate
în cadrul procedurii de insolvabilitate. Termenul legal de înaintare a creanțelor nu
poate depăși 45 de zile de la data intentării procesului de insolvabilitate. Reieșind
din prevederile art. 140 alin. (1) al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012,
„dacă are o creanță față de debitor născută anterior datei deschiderii procedurii,

creditorul înaintează în scris creanța, indiferent de tipul ei printr-o cerere de

admitere a creanțelor adresată instanței de judecată ce examinează cauza de
insolvabilitate a debitorului”. Prin urmare, după intentarea procedurii de
insolvabilitate, creditorii care pretind la satisfacerea creanțelor lor sunt obligați să-
și confirme intenția prin depunerea unei cereri, distincte de cererea introductivă,
numită cerere de admitere a creanțelor. Dar care este statutul procesual juridic al
acesteia? Legea insolvabilității nr.149 din 29.06.2012 pare a fi destul de certă în
acest sens, deoarece, în conformitate cu prevederile art. 141, recunoaște pentru
cererea de admitere a creanțelor un regim juridic identic cu cel al cererii de
chemare în judecată. Prin urmare, legiuitorul stabilește un statut distinct al cererii
de admitere a creanțelor în comparație cu cererea introductivă. Deși s-ar părea că
cererea de admitere a creanțelor urmează a fi identificată cu cererea introductivă,
totuși considerăm corectă opțiunea legiuitorului de a distinge statutul juridic al
acestora, deoarece au o finalitate distinctă. Așadar ,dacă cererea introductivă vine a
invoca existența stării de insolvabilitate a debitorului și în legătură cu aceasta de a
cere satisfacerea creanțelor creditorului, atunci cererea de admitere are drept scop
înaintarea pretențiilor existente față de debitorul declarat insolvabil. În același timp
pretențiile ce urmează a fi înaintate prin cererea de admitere a creanțelor se pot
depune inclusiv în condițiile în care acestea nu sunt confirmate printr-o hotărâre
judecătorească sau arbitrală irevocabile, deoarece, după intentarea procedurii de
insolvabilitate, orice creanță poate fi înaintată doar în cadrul procedurii de
insolvabilitate, ceea ce exclude posibilitatea depunerii separate a unei cereri de
chemare în judecată. Astfel, orice cerere față de debitor, înaintată după declararea
insolvabilității acestuia, nu poate avea drept scop faptul declarării insolvabilității,
dar urmărește satisfacerea pretențiilor material-juridice avute de creditorii
debitorului insolvabil.
Următoarea etapa ce urmează după înaintarea și verificarea creanțelor
creditorilor este etapa validării creanțelor creditorilor. Validarea creanțelor
creditorilor are un rol major în desfășurarea întregii proceduri de insolvabilitate, or,
în urma desfășurării acesteia, creditorilor le este recunoscut de jure statutul
procesual juridic, aceștia fiind investiți pe deplin în drepturile lor. Mai mult decât
atât, aceasta este unica etapa în cadrul căreia are loc verificarea creanțelor
creditorilor și, cu mici excepții, unica etapa în cadrul căreia persoanele pot înainta
contestații pe marginea creanțelor înaintate față de debitor.
Validarea creanțelor creditorilor are loc în cadrul unei ședințe de judecată
distincte, în cadrul căreia instanța de judecată este împuternicită cu dreptul de a
confirma sau a respinge creanțele înaintate față de debitorul insolvabil în
dependență de contestațiile ridicate împotriva acestuia. Spre deosebire de
reglementările anterioare, conform Legii insolvabilității în vigoare, ședința de
validare precedă desfășurarea adunării de raportare a creditorilor, ceea ce acordă o
legitimitate sporită activității acesteia.
Creditorii sunt convocați în ședința de validare de către instanța de judecată
prin hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate. Termenul maxim pentru
numirea datei ședinței de validare este de 90 de zile de la data intentării procedurii
de insolvabilitate. Termenul de „validare” utilizat în legea insolvabilității are o
semnificație mult mai complexă decât sensul etimologic al acestuia. Reieșind din
prevederile art. 143 alin. (9) al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012,
„consemnarea judecătorului în tabelul definitiv consolidat al creanțelor are efectul

unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pentru toate creanțele validate

(…)”. Astfel, faptul confirmării unei creanțe în tabelul creanțelor este similar cu
adoptarea unei hotărâri judecătorești în fond, generând prin aceasta efectele clasice
ale hotărârii judecătorești irevocabile pentru creanța validată, în speță fiind vorba
despre incontestabilitatea, executorialitatea, prejudicialitatea, obligativitatea și
exclusivitatea acesteia. Logica recunoașterii unor asemenea efecte pentru creanța
validată este una evidentă, or, după intentarea procedurii de insolvabilitate, pot fi
înaintate atât creanțe care sunt confirmate printro hotărâre judecătorească
irevocabilă cât și creanțe pentru care creditorii nu au obținut un act jurisdicțional
anterior intentării procedurii de insolvabilitate. Prin urmare, efectele recunoscute
de lege pentru acțiunea de „validare” protejează nu doar creditorii care deja dețin
un act jurisdicțional irevocabil, dar și creditorii care nu au obținut o hotărâre
judecătorească în legătură cu creanțele lor, din mai multe motive - fie creanțele nu
au ajuns la scadență, fie executarea acestora este sub condiție, fie creditorul nu a
reușit să înainteze o cerere de chemare în judecată până la intentarea procedurii de
insolvabilitate.
Deși procedura de insolvabilitate care se desfășoară după adoptarea hotărârii
de intentare a procedurii de insolvabilitate se realizează în mare parte după regulile
procedurilor necontencioase, totuși aceasta are și anumite trăsături specifice
procedurilor contencioase. În această ordine de idei, urmează să menționăm că
validarea creanțelor creditorilor este precedată de verificarea contestațiilor
înaintate contra acestora. În așa fel, o parte importantă a ședinței de validare constă
în examinarea contestațiilor înaintate față de creanțele înscrise în tabelul definitiv.
În comparație cu legislația anterioară, în vederea economiei procesuale, Legea
insolvabilității în vigoare prevede că toate contestațiile urmează a fi înaintate până
la data desfășurării ședinței de validare. Reieșind din prevederile art. 144 alin. (1)
al Legii insolvabilității din 29.06.2012, „ debitorul şi creditorii pot să fnr.149
ormuleze contestaţii cu privire la creanţele şi la drepturile de preferinţă neadmise
sau trecute integral sau parţial de administratorul insolvabilităţii/lichidator în
tabelul definitiv”. Astfel, legea recunoaște creditorilor și debitorului insolvabil
dreptul de a se opune validării creanțelor înaintate, acțiune specifică, de regulă
procedurilor contencioase în cadrul cărora părțile sunt puse pe poziție
contradictorie pentru a-și apără propriile interese. În așa fel, atât în vederea
respectării drepturilor debitorului insolvabil cât și a apărării drepturilor creditorilor,
aceștia pot aduce obiecțiile proprii ce ar întemeia faptul respingerii creanțelor,
obiecțiile în acest caz având atât natură material-juridică (expirarea termenului de
prescripție, creanța este deja executată, capacitatea juridică etc) cât și natură
procesual-juridică (încălcarea formei cererii, nerespectarea termenului pentru
depunerea cererii, lipsa împuternicirilor etc.).
Datorită prezenței conflictului de interese dintre deținătorul creanței
contestate și cei ce contestă creanța, participanților urmează a le fi asigurat dreptul
la apărare eficient, inclusiv luarea de cunoștință de materiale, susținerea propriei
poziții în fața instanței, prezentarea de contraprobe etc. Pentru asigurarea
principiilor unui proces echitabil, Legea insolvabilității instituie regula în
conformitate cu care contestaţiile urmează a fi depuse în scris la instanţa de
judecată care examinează cazul de insolvabilitate cu cel puţin 3 zile înainte de data
şedinţei fixate pentru examinarea valabilităţii creanţelor incluse în tabelul definitiv.
Aceasta asigură desfășurarea în termenii legali a ședinței de validare și, totodată
asigură dreptul celorlalți participanți de a lua cunoștință de contestațiile înaintate și
de a-și pregăti apărarea până la data ședinței de validare. Termenul de 3 zile până
la ședința de validare, instituit de legiuitor, este unul de decădere, deoarece,
reieșind din prevederile art. 144 alin. (2) al Legii insolvabilității nr.149 din
29.06.2012, „contestaţiile înaintate după termenul prevăzut se declară tardive şi
se restituie, fără a fi examinate”.
În vederea respectării în continuare a contradictorialității procesului civil,
instanța de judecată urmează a asigura judecarea contestațiilor în ședința de
validare sau în cadrul unei ședințe speciale ulterioare, în ambele cazuri fiind
obligatorie citarea persoanei care a depus contestația, a creditorului care deţine
creanţa contestată, a administratorului insolvabilităţii/lichidatorului şi a oricărei
alte părţi interesate, după caz.
Un aspect distinct în ceea ce privește examinarea contestației contra
creanțelor înaintate este repartizarea sarcinii probațiunii. Atât în conformitate cu
reglementările anterioare cât și conform Legii insolvabilității nr.149 din
29.06.2012, sarcina probațiunii se schimbă în funcție de faptul dacă creanța
contestată este sau nu confirmată printr-un act jurisdicțional irevocabil. În cazul în
care creanța contestată nu este întemeiată pe o hotărâre judecătorească sau arbitrală
irevocabilă, creditorul contestat urmează să aducă probele de rigoare pentru a-și
demonstra temeinicia creanței. Pe de altă parte, în cazul în care creanța contestată
este întemeiată pe un titlu executoriu sau pe o hotărîre judecătorească sau arbitrală
irevocabilă, sarcina probațiunii aparține celui ce contestă creanța, instanța fiind în
drept să respingă contestația, dacă aceasta nu este probată suficient.
În urma examinării contestațiilor, instanța de judecată urmează a se pronunța
asupra admiterii sau respingerii acestora prin adoptarea unei încheieri
judecătorești, care poate fi contestată cu recurs. Încheierea dată constituie unicul
temei pentru modificarea tabelului definitiv sau a tabelului definitiv consolidat,
ceea constituie temei pentru radierea creanței din tabel sau consemnarea faptului
validării acesteia.
Deși etapa înaintării și examinării contestațiilor contra creanțelor înaintate
pare a fi similară unei proceduri contencioase generale, totuși, în cadrul acesteia,
nu are loc soluționarea litigiilor de drept, iar instanța de insolvabilitate nu are
dreptul să se pronunțe pe fond asupra pretențiilor material-juridice ale creditorului
ce sunt contestate. Caracterul necontencios al examinării contestațiilor contra
creanțelor se demonstrează inclusiv prin actul prin care instanța de judecată
soluționează respingerea sau admiterea acestora, deoarece încheierea adoptată
demonstrează că instanța de judecată nu s-a pronunțat asupra fondului litigiului.
Mai mult decât atât, legiuitorul introduce o interdicție expresă pentru instanță de a
soluționa litigii la etapa respectivă. Reieșind din prevederile art. 144 alin. (4) a
Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, „dacă la examinarea contestaţiei se
constată existenţa unui litigiu de drept, instanţa de insolvabilitate admite
contestaţia printr-o încheiere motivată (…)”. Prin urmare, nu doar temeinicia
creanței, dar și constatarea litigiului de drept ca temei distinct, îndreptățește
instanța de judecată de a adopta încheiere de admitere a contestației, ceea ce, în
rezultat, va duce la modificarea tabelului de creanțe. Astfel, legiuitorul susține
poziția în conformitate cu care procedura de insolvabilitate nu este o procedură
contencioasă, aceasta neavând drept scop soluționarea litigiilor de drept, finalitatea
acesteia fiind satisfacerea concomitentă și proporțională a creanțelor creditorilor.
Urmează să menționăm că admiterea contestațiilor contra creanțelor
creditorilor nu semnifică faptul că aceștia vor fi în imposibilitate de a-și mai
executa creanțele proprii față de debitor. Pentru a putea cere în continuare
satisfacerea creanțelor proprii în cadrul procedurii de insolvabilitate, creditorii ale
căror creanțe nu au fost validate urmează să se adreseze separat cu cerere de
chemare în judecată în ordine generală pentru a solicita intentarea unui proces
separat în vederea examinării pretențiilor material-juridice înaintat. În cazul în care
instanța de drept comun va confirma prin hotărâre judecătorească irevocabilă
temeinicia creanței, creditorul va avea dreptul la satisfacerea creanței în cadrul
procedurii de insolvabilitate.
Deși legea în vigoare limitează irevocabil termenul în cadrul căruia pot fi
depuse contestațiile contra creanțelor creditorilor, totuși de la regula generală
există și anumite excepții. Astfel, instanța de judecată nu va fi în drept de a restitui
contestațiile depuse după ședința de validare, dar până la încetarea procesului, dacă
acestea se referă la descoperirea unui fals sau a unei erori esențiale care a
determinat admiterea creanței sau a unor acte jurisdicționale irevocabile care nu s-
au cunoscut până atunci. În acest caz, instanța de judecată urmează a numi o
ședință de judecată separată pentru examinarea temeiniciei contestației, cu citarea
tuturor persoanelor interesate, și de a decide, după caz, asupra admiterii sau
respingerii acesteia.
Dacă declararea insolvabilității debitorului este prerogativa exclusivă a
instanței de judecată, atunci soarta propriu-zisă a debitorilor este decisă în
exclusivitate de către creditori. În măsura în care, în urma validării creanțelor,
creditorilor le sunt recunoscute toate drepturile procesuale, etapa ce urmează
validării creanțelor creditorilor este desfășurarea primei adunări a creditorilor,
denumită și adunare de raportare. Scopul primordial al adunării de raportare este
analiza stării de fapt a debitorului insolvabil și alegerea modalității de depășire a
acesteia.
Începând cu adunarea de raportare, se resimte o diminuare esențială a voinței
instanței de judecată asupra desfășurării întregii proceduri. Principalii actori în
cadrul procedurii devin creditorii și administratorul insolvabilității/lichidatorul,
soarta debitorului și majoritatea chestiunilor ce țin de desfășurarea întregului
proces se decid în dependență de voința exprimată de creditori. Voința instanței de
judecată capătă în acest sens un rol secundar, aceasta fiind în imposibilitate să
substituie voința creditorilor, însă, cu toate acestea, rămâne a fi unicul organ cu
drept de supraveghere și autorizare a tuturor acțiunilor ce au loc pe parcursul
întregului proces.
Convocarea adunării de raportare are loc prin hotărârea de intentare a
procedurii de insolvabilitate, în care judecătorul urmează să stabilească consecutiv
data desfășurării ședinței de validare și a primei adunări a creditorilor. Deși legea
nu prevede expres termenul în care instanța de judecată poate convoca adunarea de
raportare, acesta poate fi dedus din interpretarea sistemică a legii insolvabilității în
vigoare. Reieșind din prevederile art. 55 alin. (9) a Legii insolvabilității nr.149 din
29.06.2012, rezultă că adunarea de raportare urmează a se desfășura nu mai târziu
de 30 de zile din data cînd a avut loc ședința de validare. Totodată, interpretarea
art. 34 alin. (5) al aceleeași legi, ne permite să afirmăm că ședința de validare nu
poate fi numită mai târziu de 90 de zile din data intentării procedurii de
insolvabilitate. Prin urmare, prima adunare a creditorilor nu poate fi numită mai
târziu decât 120 de zile din data intentării procedurii de insolvabilitate, fapt care
permite trecerea rapidă a etapelor procesuale pregătitoare și accelerează
determinarea sorții debitorului în urma exprimării voinței creditorilor. Reieșind din
aceleași principii de economie procesuală, pentru desfășurarea în termen a
adunării de raportare, administratorul urmează să prezinte creditorilor nu mai tîrziu
de 100 de zile din data intentării procedurii de insolvabilitate, un raport privind
starea economică a debitorului, cauzele survenirii acesteia și posibilitățile reale de
menținere a activității acestuia.
Sarcinile instanței în cadrul adunării de raportare sunt reduse la minim și se
limitează la confirmarea prin actele de dispoziție a acțiunilor participanților la
proces. Cu excepția faptului că prezidarea lucrărilor adunării de raportare este
asigurată de către administrator, în rest lucrările primei adunări a creditorilor
decurge după regulile generale stabilite pentru orice adunare a creditorilor. În acest
sens, secretariatul adunării urmează a fi asigurat de către administratorul
insolvabilității, în grija acestuia fiind întocmirea procesului verbal și consemnarea
hotărârilor adunării.
Actul final ce urmează a fi adoptat de instanța de judecată la această etapă
este încheierea de confirmare a hotărârii adunării creditorilor, încheiere ce va
constitui temei pentru pornirea procedurii de restructurare, după caz - a procedurii
generale de faliment. Ținem să menționăm că, indiferent de modalitatea în care se
va desfășura în continuare procedura de insolvabilitate, dreptul de a decide asupra
sorții debitorului aparține în exclusivitate adunării creditorilor.
Instanța de judecată nu poate să substituie voința creditorilor și să decidă
pornirea unei sau altei proceduri, reieșind din propriile rațiuni. Așadar, legiuitorul
limitează la maxim voința instanței de judecată și rolul activ al acesteia în legătură
cu desfășurarea în continuare a procedurii de insolvabilitate. Instanța de judecată
își păstrează în acest sens un rol de supraveghere și control și intervine în cazurile
expres prevăzute de lege pentru confirmarea judiciară a acțiunilor participanților la
proces.
Confirmarea de către instanța de judecată a unei sau altei hotărâri a
creditorilor poate fi realizată numai după examinarea raportului administratorului
insolvabilității, în cadrul căruia acesta fie indică asupra posibilității de menținere,
în totalitate sau parțial, a întreprinderii debitorului, fie indică motivele ce nu permit
restructurarea debitorului, propunând în acest sens intrarea în procedura de
faliment. Deși administratorul insolvabilității urmează să vină cu argumente
suficiente și o poziție clară privind menținerea sau lichidarea debitorului, totuși
decizia finală este adoptată în exclusivitate de către creditori, însă procedura de
adoptare a soluției finale este una specifică. În așa fel, inițial este pusă la vot
propunerea susținută de administrator, indiferent de poziția acestuia. În cazul în
care propunerea administratorului nu este aprobată, se va considera că a fost
susținută cealaltă procedură, fără a fi necesar votarea suplimentară a acesteia.
În cazul în care adunarea creditorilor a decis asupra aplicării procedurii de
restructurare, instanța de judecată urmează să confirme hotărârea creditorilor în cel
mult 5 zile de la adoptarea acesteia. Urmează să menționăm că, prin încheierea de
confirmare a hotărârii adunării creditorilor privind procedura de restructurare,
instanța de judecată urmează să dispună expres pornirea procedurii de restructurare
și prezentarea planului de restructurare în termenul stabilit de adunarea creditorilor.

§5. Încetarea procesului civil intentat în legătură cu examinarea cauzei de

insolvabilitate
După cum am menționat anterior, acțiunea procesuală de încetare, utilizată în
cadrul procedurii de insolvabilitate, se deosebește radical de instituția încetării
procesului civil. Această concluzie rezultă atât din analiza temeiurilor pentru care
se dispune încetarea în ambele cazuri cât și reieșind din efectele pe care le are
încetarea procesului asupra drepturilor și obligațiilor participanților la proces.
Instituția clasică a încetării procesului civil are menirea fie de a finaliza un
proces civil care a fost intentat cu încălcarea condițiilor de fond pentru pornirea
proceselor civile (competența generală, capacitatea de folosință etc.), fie de a
finaliza un proces deja pornit în cazul survenirii circumstanțelor care nu presupun
adoptarea unei hotărâri pe fond (decesul unei părți, renunțarea la acțiune,
încheierea unei tranzacții).
Spre deosebire de alte feluri de proceduri, în cadrul procedurii de
insolvabilitate, instituția încetării procesului obține un alt înțeles. Similar celorlalte
feluri de proceduri, încetarea procedurii de insolvabilitate înseamnă în primul rând
finalizarea procesului civil intentat în legătură cu examinarea cauzei de
insolvabilitate. În esență, asemănarea respectivă formează esența încetării
procedurii de insolvabilitate, deoarece în majoritatea cazurilor presupune doar
finalizarea acțiunilor procesuale în legătură cu examinarea cauzei de
insolvabilitate. Așadar, în cadrul procedurii de insolvabilitate, instituția încetării
procesului obține un sens mult mai restrâns, marcând în esență doar încheierea
procesului. Urmează să menționăm că încheierea procedurii civile prin încetare
este o regulă generală, deoarece aceasta nu presupune existența anumitor
circumstanțe specifice, de exemplu - încălcarea condițiilor de pornire a procesului,
încetarea operând în legătură cu îndeplinirea sarcinilor procedurii, ceea ce
înseamnă fie lichidarea debitorului fie restructurarea acestuia.
În concluzie, încetarea procedurii de insolvabilitate sau a procesului de
insolvabilitate înseamnă, în primul rând, îndeplinirea sarcinilor procedurii de
insolvabilitate. În cazul în care față de debitor a fost aplicată procedura de
restructurare, procesul urmează a fi încetat odată cu aplicarea planului procedurii
de restructurare, iar în cazul în care față de debitor a fost aplicată procedura
falimentului, procesul urmează a fi încetat odată cu distribuirea finală a fondurilor
masei debitoare.
 Încetarea procesului de insolvabilitate, ca urmare a finalizării procedurii de
faliment. În conformitate cu prevederile art. 175 alin. (1) al Legii insolvabilității nr.
149 din 29.06.2012, după terminarea distribuției finale a masei debitoare, instanța
de insolvabilitate pronunță o hotărâre de încetare a procesului de insolvabilitate și
de radiere a debitorului din registru.
Încetarea procesului de insolvabilitate, ca urmare a finalizării procedurii de
restructurare. Restructurarea debitorului drept măsură alternativă lichidării
acestuia presupune aplicarea față de debitor a unui plan de restructurare, care
urmează a fi aprobat de creditori și confirmat de instanța de judecată. În rezultatul
confirmării planului, are loc încetarea tuturor acțiunilor procesuale, iar debitorul
trece într-o nouă etapă extrajudiciară, destinată aplicării tuturor măsurilor
economico-financiare prevăzute în plan. Astfel, confirmarea planului de
restructurare marchează îndeplinirea sarcinilor procedurii judiciare de
restructurare, ceea ce înseamnă finalizarea tuturor acțiunilor procesuale și
necesitatea încetării procesului de insolvabilitate. Conținutul reglementărilor
prevăzute de art. 206 al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, confirmă
practic integral afirmația anterioară, or, reieșind din aliniatul (1) al articolului
nominalizat, prin hotărârea de confirmare a planului procedurii de restructurare,
instanța de insolvabilitatea dispune și încetarea procedurii de restructurare și
aplicarea planului față de debitor.
Cazurile de încetare a procesului de insolvabilitate descrise mai sunt
aplicabile pentru situațiile în care față de debitor a fost aplicat un anumit fel de
procedură, care a ajuns la sfârșitul logic al acesteia fiind îndeplinite integral
sarcinile. Însă, nu este exclusă situația în care, din anumite circumstanțe,
procedura de insolvabilitate propriu-zisă (falimentul sau restructurarea) să fie
finalizată prin încetare, și înainte de îndeplinirea sarcinilor acesteia. Asemenea
cazuri se referă la situațiile în care, pe parcursul desfășurării unui anumit fel de
procedură, se constată circumstanțe care întemeiază aplicarea unui alt fel de
procedură. Reieșind din prevederile art. 139 alin. (1) al Legii insolvabilității nr.149
din 29.06.2012, în cazul în care față de debitor a fost aplicată procedura
falimentului, dar pe parcursul acesteia s-au constatat circumstanțe esențiale, bazate
în special pe date din analiza financiară, potrivit cărora solvabilitatea creditorului
poate fi restabilită, adunarea creditorilor poate decide asupra trecerii în procedura
de restructurare. În conformitate cu aliniatul (2) al aceluiași articol, în cazul în care
adunarea creditorilor decide asupra trecerii la procedura de restructurare, instanța
de insolvabilitate urmează să dispună încetarea procedurii falimentului și trecerea
la procedura de restructurare. O situație similară este reglementată de prevederile
art. 136 alin. (4) al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, cu specificarea
faptului că este aplicabilă procedura de faliment simplificat. În așa mod, în cazul în
care, după aplicarea procedurii falimentului simplificat, se constată că debitorul
dispune de capacități operațional viabile, care ar permite redresarea solvabilității
lui, instanța de insolvabilitate, la cererea lichidatorului, va dispune încetarea
procedurii falimentului și trecerea în procedură de restructurare.
Pe lângă cazurile generale de încetare a procedurii de insolvabilitate, Legea
insolvabilității în vigoare prevede și o serie de situații specifice de încetare a
procedurii de insolvabilitate, chiar și în cazul neîndeplinirii sarcinilor acesteia.
Un caz aparte de încetare a procesului de insolvabilitate este încheierea
tranzacției. Conform prevederilor art. 162 alin. (1) al Legii insolvabilității nr.149
din 29.06.2012, participanții la proces sunt în drept, la orice stadiu de examinare a
procesului de insolvabilitate, să încheie o tranzacție. Totodată, conform art. 30 alin.
(5) și art. 162 alin. (5), tranzacția în cadrul procesului de insolvabilitate urmează a
fi confirmată de instanța de judecată prin încheiere, prin care se dispune și
încetarea procesului de insolvabilitate, indiferent de faza în care se află.
Un alt caz special de încetare a procesului de insolvabilitate este decesul
debitorului, persoană fizică, până la momentul adoptării hotărârii de intentare a
procesului de insolvabilitate. Conform art. 36 alin. (1) al Legii insolvabilității
nr.149 din 29.06.2012, dacă debitorul persoană fizică decedează până la intentarea
procedurii de insolvabilitate, instanța de insolvabilitate va decide încetarea
procedurii. Acțiunea respectivă de încetare a procesului este inaplicabilă pentru
debitorii persoană juridică, și nici pentru cazul în care debitorul decedează după
intentarea procesului, în cazul dat moștenitorii urmând să preia locul acestuia în
cadrul procesului de insolvabilitate.
Dacă cele două situații de încetare, analizate mai sus, sunt practic similare cu
cazurile analogice ce se pot produce în cadrul examinării și altor cauze civile decât
cauzele de insolvabilitate, atunci situațiile reglementate de art. 177 și 178 ale Legii
insolvabilității nr.149 din 29.06.2012 se pot produce doar în legătură cu
examinarea cauzelor de insolvabilitate. În conformitate cu art. 177 ale Legii
insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, instanța de insolvabilitate urmează să
înceteze procesul de insolvabilitate în cazul în care se constată lipsa creanțelor
validate. Asemenea temei de încetare poate surveni în două situații. În primul rând,
în situația în care până la expirarea termenului de înregistrare a creanțelor nu a fost
depusă nici o cerere de admitere a creanței, drept rezultat administratorul nu va
putea întocmi și prezenta spre examinare tabelul definitiv a creanțelor, ceea ce
presupune lipsa creanțelor validate. În doilea rând, în situația în care, în urma
ședinței de validare, nici una din creanțele înscrise în tabel nu a fost validată, iar
toate contestațiile au fost respinse, cu menținerea aceleiași soluții de către instanța
de recurs, drept rezultat, deși inițial au fost înainte mai multe creanțe, după ședința
de validare nu poate fi formată adunarea creditorilor și nu poate fi stabilită masa
credală. Ambele situații constituie temei pentru încetarea procesului de
insolvabilitate intentat, prin adoptarea unei hotărâri de încetare în acest sens.
Un alt caz de încetare, specific doar pentru procedura de insolvabilitate este
reglementat de art. 178 alin. (1) al Legii nr.149 din 29.06.2012, în conformitate cu
care, procesul de insolvabilitate încetează la cererea debitorului, dacă acesta, după
expirarea termenului de înaintare a creanțelor, dispune de aprobarea tuturor
creditorilor validați. Menționăm că simplitatea aparentă a normei respective
creează o serie de controverse privind aplicarea practică a acesteia. În primul rând,
nu este clar ce urmează să aprobe toți creditorii validați: urmează aceștia să renunțe
la satisfacerea creanțelor lor în procedura insolvabilității și să fie de acord cu
urmărirea debitorului în ordine generală, fie aceștia urmează să aprobe un plan de
achitare a creanțelor, care este garantat de debitor și permite încetarea procesului
până la adunarea de raportare. Datorită descrierii laconice a prevederii respective,
aplicarea în practică a acesteia va fi foarte dificilă, deoarece nu este clar datorită
căror circumstanțe ar putea creditorii să renunțe la satisfacerea creanțelor lor în
procedura de insolvabilitate, în care au ajuns din cauza imposibilității executării în
ordinea generală. În al doilea rând, dacă presupunem că creditorii cad de acord să
renunțe la urmărirea judiciară a debitorului, atunci care este deosebirea dintre
norma respectivă și tranzacția ce poate fi încheiată în cadrul procedurii și care
constituie garanții cu mult mai mari pentru creditori, decât hotărârea de încetare?
În ceea ce ne privește, considerăm reglementarea respectivă incompletă, deoarece
nu sunt clare nici condițiile de realizare a acesteia și nici procedura de aplicare.
Spre regret, din cauza stilului laconic al legiuitorului, nu putem determina o
oarecare situație reală de aplicare a acesteia.
Încă un caz de încetare a procesului de insolvabilitate specific doar acestei
proceduri este reglementat de art. 178 alin. (2) al Legii insolvabilității nr.149 din
29.06.2012, în conformitate cu care procesul de insolvabilitate încetează la cererea
debitorului, dacă acesta garantează că, după încetarea procesului, nu va fi în stare
de insolvabilitate sau de supraîndatorare. Iarăși suntem în fața unei norme
insuficient de detaliat reglementate pentru a o putea aplica corect în practică. În
primul rând, nu este clar de ce debitorul ar trebui să garanteze că nu va fi în stare
de insolvabilitate, or, interesul creditorilor ține de satisfacerea reală a creanțelor
sau garantarea satisfacerii reale a creanțelor, prin urmare - un argument mai
puternic în fața creditorilor ar fi garantarea executării creanțelor în caz de încetare
a procesului de insolvabilitate. Pe de altă parte, asemenea garanții pot fi acordate și
confirmate sub forma unui plan de restructurare, aplicarea cărora ar avantaja toți
participanții, dar, în primul rând, creditorii, obligațiile față de care sunt confirmate
printr-un act cu putere executorie. În al doilea rând, nu este clară intenția
legiuitorului la reglementarea următoarei condiții „cererea de încetare a

procesului este admisă dacă lipsa temeiului de insolvabilitate este probată”. În

această ordine de idei, dacă debitorul poate proba lipsa temeiului de insolvabilitate,
procesul de insolvabilitate, din start, nu poate fi intentat, iar instanța de judecată
urmează să adopte o hotărâre de respingere a cererii introductive și refuz în
intentarea procesului de insolvabilitate. Nu în ultimul rând, dacă debitorul poate
garanta că nu va fi în stare de insolvabilitate, în acest caz urmează a fi întocmită o
tranzacție care va constitui o garanție procesuală mai mare atât pentru debitor cât
și pentru creditori, decât încetarea procesului în formula oferită de art. 178 al Legii
insolvabilității.
Mai mult decât atât, nu este clară necesitatea garantării solvabilității
ulterioare, prin prisma analizei prevederilor art. 178 alin. (3) al Legii
insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, în conformitate cu care procesul de
insolvabilitate încetează fără radierea debitorului din registrul de stat (…) doar în
cazul în care, după distribuția finală, au fost stinse toate creanțele validate și
creanțele masei. În ceea ce ne privește, considerăm inaplicabilă reglementarea de
la art. 178 al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012 în forma în care există la
moment.
După cum am observat din reglementările care se referă la încetarea
procesului de insolvabilitate, instanța de judecată, în majoritatea cazurilor, urmează
să adopte o hotărâre judecătorească. Astfel, prin hotărâre judecătorească va înceta
procesul de insolvabilitate în temeiurile prevăzute de art. 135, 136, 139, 175, 177 și
178 ale Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012. Faptul alegerii de către
legiuitor a hotărârii judecătorești în calitate de act de dispoziție pentru încetarea
procesului de insolvabilitate este unul neclar și intră în contradicție cu regulile
generale stabilite de Codul de procedură civilă. Așadar, dacă scopul hotărârii
judecătorești este de a soluționa fondul cauzei, atunci acțiunea de încetare a
procesului de insolvabilitate nu poate fi dispusă prin hotărâre, deoarece semnifică
doar momentul finalizării acțiunilor procesuale, constituind în esență o chestiune
incidentală întregului proces. Mai mult decât atât, prin însuși hotărârea de încetare
nu se recunosc, se sting sau se modifică careva drepturi sau obligații ale
participanților la proces și aceasta nu reprezintă în esență un document executoriu.
Spre exemplu, în cazul în care a fost încetat procesul în legătură cu aplicarea
planului de restructurare, iar din anumite motive acesta a eșuat, documentul
executoriu ce confirmă creanțele creditorilor este conform art. 298 alin.(3) al Legii
insolvabilității nr.149 din 29.06.2012 , planul confirmat și nu hotărârea de încetare
a procedurii de restructurare. În aceeași ordine de idei, în cazul procedurii de
faliment, documentul executoriu ce confirmă creanțele creditorilor este tabelul
definitiv consolidat și nu o eventuală hotărâre de încetare a procedurii de faliment.
Aceste prevederi ne demonstrează că adoptarea unei hotărâri în vederea încetării
procesului de insolvabilitate este irelevantă.
În afară de cazurile de adoptare a hotărârii în vederea încetării procesului,
Legea insolvabilității în vigoare prevede și câteva situații în care instanța de
judecată va înceta procesul prin încheiere judecătorească. Aici este vorba despre
încetarea procesului în legătură cu încheierea tranzacției, caz în care, indiferent de
faza procesului, instanța urmează să adopte o încheiere judecătorească, cât și
despre încetarea procesului în legătură cu retragerea cererii introductive, fapt care
se poate produce doar până la adoptarea hotărârii de intentare a procesului.
Un caz separat îl reprezintă acțiunea de încetare a procesului produsă în
legătură cu decesul debitorului până la data intentării procesului. În situația dată,
spre deosebire de cele descrise anterior, legiuitorul nu a prevăzut expres actul care
urmează a fi adoptat de instanța de judecată. În ceea ce ne privește, considerăm că
în acest caz instanța de judecată urmează a adopta o încheiere judecătorească. Mai
mult decât atât, susținem ideea de a modifica reglementările actuale în vederea
înlocuirii hotărârii, act prin care se încetează la moment procesul de insolvabilitate
cu încheiere judecătorească. În acest sens propunem modificarea art.135, 136, 139,
175, 177 și 178 ale Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, în conținutul
cărora să fie înlocuită sintagma „hotărâre de încetareˮ cu cea de „încheiere de
încetareˮ.
În funcție de momentul încetării procesului de insolvabilitate și tipul de
procedură aplicată, vom deosebi diferite efecte ale încetării procesului de
insolvabilitate asupra drepturilor și obligațiilor participanților la proces. Conform
articolului 176 al Legii insolvabilității din 29.06.2012, în urma încetării procesului
de insolvabilitate, creditorii validați pot înainta fără restricții creanțele lor față de
debitor. Aici urmează să menționăm că prevederea respectivă este aplicabilă doar
pentru cazurile în care încetarea procesului a avut loc fără radierea debitorului din
registrele publice, adică în cazul încetării procedurii în urma tranzacției sau în
cazul aplicării prevederilor art. 176 alin. (1) și (2) al Legii insolvabilității nr.149
din 29.06.2012. Temeiul prezentării spre executare a creanțelor în acest caz îl va
constitui tabelul de creanțe în care este consemnat faptul validării creanței
respective. În același timp, în cazul în care față de debitor a fost aplicată procedura
de faliment general sau simplificat, și acesta a fost radiat din registrul comercial,
atunci, drept urmare a încetării procesului, debitorul (fiind subînțeleși asociații,
acționarii, fondatorii întreprinderilor individuale etc.) este degrevat de obligațiile
pe care le avea înainte de intentarea procedurii de faliment. Acest fapt determină
imposibilitatea creditorilor de a se adresa contra persoanelor ce sunt identificate cu
debitorul sau către succesorii acestora cu cerința de executare a părții neexecutate a
creanțelor lor. Totodată, conform art. 181 alin. (2) al Legii insolvabilității nr.149
din 29.06.2012, debitorul poate fi urmărit și după încetarea procesului de
insolvabilitate în legătură cu creanțele creditorilor, în cazul în care acesta a fost
recunoscut culpabil în conformitate cu art. 14 (nedepunerea în termen a cererii),
art. 15 (insolvabilitatea intenționată și fictivă) și art. 248 (răspunderea subsidiară) a
Legii insolvabilității din 29.06.2012, cazuri în care acesta urmează să răspundă
subsidiar în fața creditorilor.
O atenție deosebită merită să acordăm efectelor încetării procesului de
insolvabilitate în temeiul art. 177 al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012,
atunci când se constată lipsa creanțelor validate. Specificul situației date se
datorează faptului că pe cauza respectivă deja a fost adoptată o hotărâre
judecătorească prin care s-a recunoscut starea de insolvabilitate a debitorului, iar
având în vedere caracterul executoriu al hotărârii, apare întrebarea: dacă nu se
validează nici o creanță sau nu vine nici un creditor cum trebuie să procedăm cu
hotărârea prin care s-a constatat starea de insolvabilitate? Legiuitorul, în acest sens
a mers pe o cale mai neobișnuită și a permis instanței de insolvabilitate să revină
asupra propriei hotărâri. Reieșind din prevederile art. 177 alin. (1) al Legii
insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, instanța de judecată urmează odată cu
adoptarea hotărârii de încetare să dispună și revocarea hotărârii de deschidere a
procedurii de insolvabilitate. Menționăm că acțiunea de revocare nu se întâlnește
altundeva decât în cadrul procedurii de insolvabilitate și semnifică în esență o
anulare a hotărârii judecătorești legale și întemeiate de către instanța de judecată
care a adoptat-o.
Și în sfârșit, ținem să menționăm că încetarea procedurii de insolvabilitate
pentru cazurile în care debitorul nu este radiat din registrele publice nu constituie
un impediment pentru depunerea ulterioară a unei noi cereri introductive de către
același creditor contra aceluiași debitor. Orice creditor are temei de a depune o
nouă cerere introductivă, nefiind legat de existența unor eventuale proceduri de
insolvabilitate desfășurate anterior împotriva debitorului.

CAPITOLUL XI
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CĂILE DE ATAC ALE
HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI

Alexandru MUNTEANU,
doctor în drept, conferenţiar universitar

§1. Noţiunea şi importanţa căilor de atac

§2. Clasificarea căilor de atac
§3. Reguli comune privind folosirea căilor de atac

§1. Noţiunea şi importanţa căilor de atac

Prin modul în care este organizată activitatea de înfăptuire a justiţiei, legislaţia
Republicii Moldova a creat condiţiile necesare pentru ca instanţele judecătoreşti să
pronunţe hotărâri legale şi întemeiate. Judecarea cauzelor de către instanţele
judecătoreşti are la bază un sistem de principii care constituie în acelaşi timp şi
garanţii procesuale ce pot asigura desfăşurarea în bune condiţii a activităţii de
judecată (principiul independenţei judecătorului şi supunerii lui numai legii,
dreptului la apărare judiciară, contradictorialităţii, publicităţii, nemijlocirii etc.). Cu
toate acestea, erorile judiciare nu pot fi întotdeauna evitate. La înfăptuirea justiţiei,
ca şi în orice alt domeniu de activitate umană, oricând se pot comite erori („errare
humanum est” – a greşi este omeneşte).
Legislaţia procesuală civilă a Republicii Moldova prevede diferite modalităţi
de remediere a erorilor comise la înfăptuirea justiţiei pe cauzele civile. Acestea
depind de caracterul şi gravitatea încălcării. Erorile ce nu vizează fondul cauzei pot
fi înlăturate de instanţ acare a adoptat hotărârea prin: corectarea greşelilor din
hotărâre (art. 249 CPC), emiterea hotărârii suplimentare (art. 250 CPC),
strămutarea pricinii reţinute cu încălcarea normelor de competenţă jurisdicţională
(art. 43 CPC), încetarea procesului (art. 265 CPC) sau scoaterea cererii de pe rol
(art. 267 CPC), dacă procesul a fost intentat în mod greşit etc. Verificarea şi
corectarea erorilor ce se referă la corectitudinea soluţionării cauzei în fond
(temeinicia şi legalitatea hotărârii) nu intră în competenţa instanţei care a pronunţat
hotărârea. Corectarea unor asemenea erori este reglementată de instituţia căilor de
atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Căile de atac reprezintă o garanţie
fundamentală a dreptului la apărare judiciară, asigurând pronunţarea unor hotărâri
legale şi întemeiate205.
Posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti drept
garanţie suplimentară a calităţii actului de justiţie este consfinţită în art. 119 din
Constituţia Republicii Moldova, potrivit căruia împotriva hotărârilor judecătoreşti
părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita căile de atac în
condiţiile legii. Conform art. 15 CPC, participanţii la proces şi alte persoane
interesate ale căror drepturi, libertăţi ori interese legitime au fost încălcate printr-un
act judiciar pot exercita căile de atac împotriva acestuia în condiţiile legii.

205
În anul 2013 hotărârile emise de judecătoriile de drept comun au fost casate în 4492 de cauze civile,
ceea ce constituie 9,7% din numărul total de cauze examinate cu pronunţarea hotărârii.
http://www.csm.md/files/Statistica/2013/12%20luni/Judecatoriile%20civile.pdf
 Consfinţind în art. 6 dreptul persoanei la un proces echitabil, CEDO nu
impune statelor participante la Convenţie obligaţia de a crea curţi de apel sau de
casaţie. Totuşi, luând în considerare importanţa instituţiei căilor de atac în sistemul
procesual, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menţionat în una din deciziile
sale că un stat care prezintă asemenea jurisdicţii trebuie să vegheze asupra modului
în care justiţiabilii se folosesc de garanţiile fundamentale ale art. 6 din Convenţia
europeană206. De asemenea, se recunoaşte că art. 2 din Protocolul nr. 7 al
Convenţiei europene, care prevede dreptul persoanei la două grade de jurisdicţie 207
în materie penală, este aplicabil şi în materie civilă, şi comercială208.
Sistemul căilor de atac, adoptat într-un stat sau altul, depinde de tradiţiile lui
istorice, gradul de dezvoltare a instituţiilor juridice, dimensiunile teritoriale ale
acestuia etc. La reglementarea acestui sistem se ţine cont, în primul rând, de
calitatea şi eficienţa controlului judiciar. Or, numărul nejustificat de mare al
gradelor de jurisdicţie constituie sursa unor complicaţii inutile, generatoare de
cheltuieli exagerate, determinând adeseori o restabilire tardivă a drepturilor
încălcate sau contestate. Mai mult decât atât, un atare sistem este de natură să
afecteze însuşi prestigiul justiţiei într-un stat democratic. În acest context, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în mai multe decizii că unul dintre
elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul stabilităţii
raporturilor juridice, care presupune, între altele, respectul faţă de principiul
lucrului judecat (res judicata) şi inadmisibilitatea rediscutării soluţiei definitive a

206
Hotărârea CtEDO „Referitor la aspecte certe ale regimului lingvistic al educaţiei în Belgia”,
23.07.1968.
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-57525#{"itemid":["001-57525"]}
Hotărârea CtEDO Delcourt contra Belgiei, 17.01.1970.
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-57467#{"itemid":["001-57467"]}
207
Prin grad de jurisdicţie se înţelege posibilitatea examinării fondului cauzei de către o instanţă.
208
Voicu M. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Dreptul la un proces echitabil şi la un tribunal
imparţial (examen teoretic al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului). În: Revista de drept
comercial, 2001, nr. 9, p.47; Туманова В.А. и. Энтина Л.М. Комментарий к Конвенции о защите
прав человека и основных свобод и практике ее применения. Москва: Издательство Норма, 2002,
pag.88.
oricărui litigiu209. De aceea, în majoritatea statelor dezvoltate în prezent se observă
tendinţe de diminuare, iar nu de amplificare a căilor de atac210.
Aşadar, în scopul preîntâmpinării şi înlăturării greşelilor în sfera de înfăptuire
a justiţiei, legiuitorul a creat posibilitatea controlului judiciar, instituind diferite căi
de atac, prin a căror exercitare se poate cere verificarea hotărârilor considerate
neîntemeiate sau ilegale. Caracterizând importanţa controlului judiciar, Curtea
Constituţională a Republicii Moldova, în una din deciziile sale, a indicat că acesta
reprezintă o garanţie a edificării statului de drept, în cadrul căruia universalitatea
accesului liber la justiţie este o normă supremă211.
Controlul judiciar poate fi definit ca fiind dreptul şi obligaţia pe care le au
în cadrul unui sistem judiciar instanţele judecătoreşti superioare de a verifica, în
condiţiile şi cu procedura stabilită de lege, legalitatea şi temeinicia hotărârilor
pronunţate de instanţele judecătoreşti inferioare lor şi de a casa sau modifica
acele hotărâri ce sunt greşite sau de a confirma pe cele ce sunt legale şi
temeinice212.
Controlul judiciar se declanşează prin intermediul căilor de atac prevăzute în
Codul de procedură civilă al RM: apelul (art. 357-396 CPC), recursul împotriva
încheierilor judecătoreşti (art. 423-428 CPC), recursul împotriva actelor de
dispoziţie ale curţilor de apel (art. 429-445 CPC). Se impune de remarcat că
revizuirea hotărârilor irevocabile (art. 446-453 CPC), deşi este plasată de legiuitor
în Titlul III al CPC „Căile de atac al hotărârilor judecătoreşti”, nu reprezintă o cale
209
Hotărârea CtEDO Roşca contra Republicii Moldova, 22.03.2005.
http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/ROSCA%20%28ro%29.pdf
Hotărârea CtEDO Brumărescu contra României, 28.10.1999.
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-58337#{"itemid":["001-58337"]}
Hotărârea CtEDO Ryabykh contra Rusiei, 24.07.2003.
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-61261#{"itemid":["001-61261"]}
210
Standardele europene în materia căilor de atac sunt cuprinse în CEDO, Protocolul adiţional nr. 7 la
CEDO; Recomandările Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. R (95) 5 cu privire la crearea
sistemelor şi procedurilor de recurs în materie civilă şi comercială şi ameliorarea funcţionării lor, nr. R
(84) 5 cu privire la principiile procedurii civile pentru ameliorarea funcţionării justiţiei, nr. R (2000) 2 cu
privire la reexaminarea şi redeschiderea unor cazuri la nivel intern în rezultatul hotărârilor Curţii
Europene a Drepturilor Omului. http://www.coe.int/t/cm/adoptedTexts_en.asp
211
Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 33 din 23.11.1997 privind controlul constituţionalităţii art. 302
alin. (1) pct. 4) din Codul de procedură civilă şi art. 327 alin. (1) pct. 5) din Codul de procedură penală.
În: Monitorul Oficial al Republica Moldova, 11.12.1997, nr. 82-83.
212
Stoenescu I., Zillberştein S. Drept procesual civil. Căile de atac şi procedurile speciale. Bucureşti:
editura Didactică şi Pedagogică, 1981, pag. 9.
de atac propriu-zisă. Revizuirea hotărârilor judecătoreşti irevocabile nu are drept
scop verificarea legalităţii şi temeiniciei actelor judecătoreşti, ci reprezintă o
procedură distinctă de reexaminare a cauzei de către instanţa care a emis-o, în
virtutea unor circumstanţe noi descoperite213.
Controlul judiciar trebuie delimitat de controlul judecătoresc, prin care se
înţelege aptitudinea instanţelor judecătoreşti de a verifica, în cazurile prevăzute de
lege, legalitatea şi, după caz, temeinicia actelor emise de organele ce nu fac parte
din sistemul instanţelor judecătoreşti (organele administraţiei publice centrale şi
locale). Această delimitare este importantă pentru utilizarea corectă a noţiunilor de
„atacare cu apel” şi „atacare cu recurs”, ce sunt improprii atunci când este vorba de
contestare a hotărârilor (deciziilor), a acţiunilor (inacţiunilor) altor organe, decât
instanţele judecătoreşti214.
Căile de atac sunt mijloace juridice procesuale prin intermediul cărora se
poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi, în
final, remedierea erorilor comise.
Căile de atac reprezintă o instituţie indispensabilă în orice stat de drept, având
o importanţă deosebită. Astfel, căile de atac au un rol preventiv, contribuind la
preîntâmpinarea erorilor judiciare. Posibilitatea folosirii căilor de atac reprezintă
pentru judecător un stimulent pentru a-şi îndeplini atribuţiile cu maximă exigenţă
şi o frână împotriva arbitrariului şi abuzului în stabilirea faptelor şi aplicarea
legilor. Verificând legalitatea şi temeinicia hotărârilor atacate, instanţele de control
judiciar atenţionează instanţele inferioare asupra greşelilor comise, indică
mijloacele procesuale de înlăturare a acestora. Astfe,l instanţele de apel şi de recurs
previn comiterea repetată a erorilor judiciare, îndrumează activitatea instanţelor
inferioare în spiritul legii, îmbunătăţesc calitatea hotărârilor emise.

213
Situarea revizuirii hotărârilor judecătoreşti în Titlul III al CPC poate fi explicată prin abordarea în sens
larg a căilor de atac în literatura de specialitate română, potrivit căreia revizuirea hotărârilor este
caracterizată drept cale de atac extraordinară, de retractare. Pentru detalii, a se vedea Capitolul XV din
prezentul manual.
214
Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 18 din 27.04.2000 despre controlul constituţionalităţii dispoziţiilor
art. 25 alin. (7) şi art. 26 lit. h) din Legea privind Curtea de Conturi. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 12.05.2000, nr. 54-56; Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 7 din 29.03.2005 privind excepţia de
neconstituţionalitate a unor prevederi din Legea nr. 1286-XV din 25 iulie 2002 cu privire la statutul
refugiaţilor. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 08.04.2005, nr. 55-58.
 Căile de atac au un rol reparator, având ca efect corectarea erorilor care
eventual s-au comis la judecarea cauzei. Casând hotărârile neîntemeiate şi ilegale,
instanţele de apel şi de recurs restabilesc ordinea de drept, drepturile şi interesele
legitime ale participanţilor la proces.
De asemenea, căile de atac constituie una dintre garanţiile dreptului la
apărare judiciară. Existenţa căilor de atac acordă participanţilor la proces
posibilitatea de a demonstra că o hotărâre este ilegală sau neîntemeiată şi de a cere
casarea ei de către instanţa competentă să judece calea de atac declarată. Aceasta
dă certitudine părţilor că hotărârea greşită va fi anulată, ceea ce este de natură să
întărească încrederea în justiţie.
Totodată, căile de atac asigură uniformitatea în aplicarea şi interpretarea
legilor, orientează activitatea instanţelor inferioare în vederea formării unei practici
judiciare unitare. Marele procesualist rus E. Vasikovski menţiona: „O instanţă
interpretează legea într-un fel, alta – în altfel (...), în fiecare circumscripţie
judecătorească poate să se formeze propria practică, ceea ce va slăbi puterea legii...
De aceea, este necesară instituirea unui control asupra activităţii tuturor instanţelor
judecătoreşti în vederea aplicării şi interpretării uniforme a legilor”215.

§2. Clasificarea căilor de atac

Pentru o înţelegere mai clară a esenţei şi naturii juridice a unei căi de atac
este necesară caracterizarea ei din diferitele puncte de vedere, evidenţiind
particularităţile şi trăsăturile comune ale acesteia cu alte căi de atac. În acest
context, este utilă clasificarea căilor de atac în funcţie de diverse criterii.
Din punctul de vedere al condiţiilor de exercitare a căilor de atac, acestea
pot fi grupate în două categorii: căi ordinare de atac şi căi extraordinare de atac,
care în actualul Cod de procedură civilă al Republicii Moldova, spre deosebire de
cel din 1964, nu sunt prevăzute expres.

215
Васьковский Е. Курс гражданского процесса. Тoм 1. Москва, 1913, pag. 174.
 Căile ordinare de atac sunt acelea care pot fi exercitate de oricare dintre
participanţii la proces şi pentru orice temeiuri. Drept urmare, calea ordinară de atac
evocă ideea unei libertăţi de exercitare a acesteia, fără a fi stabilite restrictiv
temeiurile de declarare a ei (apelul, recursul împotriva încheierilor judecătoreşti).
Căile extraordinare de atac sunt acelea care pot fi exercitate doar pentru temeiurile
şi în condiţiile expres prevăzute de lege (recursul împotriva deciziilor instanţei de
apel). De asemenea, trebuie menţionat că obiectul căilor de atac ordinare îl
constituie hotărârile nedefinitive, iar al celor extraordinare – hotărârile definitive.
După întinderea atribuţiilor instanţei competente să se pronunţe asupra
căilor de atac, în doctrina procesual civilă, spre deosebire de doctrina procesual
penală, se foloseşte divizarea căilor de atac în: căi devolutive de atac şi căi de atac
nedevolutive. Căile de atac devolutive determină o nouă judecată a fondului cauzei
după casarea hotărârii atacate, instanţa de control judiciar fiind în general obligată
să emită o nouă hotărâre (apelul). Recursul împotriva încheierilor judecătoreşti şi
recursul împotriva actelor de dispoziţie ale curţilor de apel au un caracter
nedevolutiv, deoarece în cadrul acestor căi de atac cauza, de obicei, nu se
reexaminează după casare, ci se efectuează doar un control al legalităţii
(temeiniciei) actului atacat.
În funcţie de efectele asupra executării hotărârii, pe care le provoacă
exercitarea căilor de atac, acestea se clasifică în: căi de atac suspensive de
executare şi căi de atac nesuspensive de executare. Apelul este suspensiv de
executare (art. 363 CPC). Recursul împotriva încheierilor judecătoreşti, recursul
împotriva actelor de dispoziţie ale curţilor de apel, de regulă, sunt nesuspensive de
executare (art. 435 CPC).

§3. Reguli comune privind folosirea căilor de atac

În doctrina procesuală civilă au fost formulate cele mai importante reguli
comune cu privire la instituirea şi exercitarea căilor de atac:
Legalitatea căilor de atac. În conformitate cu art. 119 din Constituţia
Republicii Moldova şi art. 15 CPC, căile de atac pot fi exercitate numai „în
condiţiile legii”. În afara căilor de atac prevăzute de lege, nu pot fi folosite alte
mijloace pentru a obţine anularea hotărârii judecătoreşti. Menţiunea incorectă în
dispozitivul hotărârii privitoare la calea de atac ce poate fi exercitată nu modifică
condiţiile stabilite de lege de atacare a acesteia.
Disponibilitatea în exercitarea căilor de atac. Dreptul de a ataca hotărârile
judecătoreşti aparţine în exclusivitate participanţilor la proces. Statul, prin organele
sale, nu intervine din oficiu pentru a garanta legalitatea absolută a tuturor
hotărârilor emise în cauzele civile. Respectiv, este posibil ca o hotărâre ilegală sau
neîntemeiată să rămână irevocabilă prin neatacare, ceea ce rezultă din principiul
fundamental al disponibilităţii în cadrul procesului civil (art. 27 CPC).
Ierarhia căilor de atac. Principiul ierarhiei căilor de atac decurge din modul
de organizare a instanţelor judecătoreşti. Potrivit acestei reguli, nu poate fi
exercitată o cale extraordinară de atac în instanţa ierarhic superioară atât timp cât
partea are la dispoziţie o cale ordinară de atac de competenţa instanţei de grad
inferior. Astfel, recursul împotriva deciziilor instanţei de apel nu poate fi exercitat
împotriva hotărârilor în privinţa cărora persoanele interesate nu au folosit calea de
apel, din moment ce legea prevede această cale de atac, sau în privinţa cărora
apelul a fost retras (art. 429 alin. (4) CPC).
Unicitatea dreptului de a exercita o cale de atac. Dreptul de a exercita o cale
de atac este, în principiu, unic şi se epuizează odată cu exercitarea lui. Astfel se
asigură autoritatea lucrului judecat şi se previne pronunţarea unor hotărâri
judecătoreşti contradictorii. Apelul sau recursul nu poate fi exercitat împotriva
aceleiaşi hotărâri decât o singură dată, chiar dacă se invocă alte temeiuri decât cele
pe marginea cărora instanţa de control judiciar s-a pronunţat printr-o decizie
anterioară.
Neagravarea situaţiei în propria cale de atac (non reformatio in pejus).
Potrivit acestei reguli, apelantului (recurentului) nu i se poate crea o situaţie mai
dificilă decât acea din hotărârea atacată cu apel (recurs), cu excepţia cazurilor când
acesta consimte sau hotărârea este atacată şi de alţi participanţi la proces (art. 373
alin. (6) CPC).
 Principiul non reformatio in pejus reprezintă una dintre garanţiile dreptului la
apărare judiciară a participanţilor la proces. În absenţa acestui principiu,
participanţii la proces, cunoscând posibilitatea înrăutăţirii situaţiei lor, ar putea fi
determinați să renunţe la atacarea hotărârii pentru a nu-şi asuma un risc, chiar dacă
hotărârea este ilegală sau neîntemeiată. Acest principiu vine în întâmpinarea unui
interes general, acela ca, prin declanşarea controlului judiciar, să nu rămână în
fiinţă hotărâri nelegale şi netemeinice.
Principiul menţionat nu-şi găseşte aplicare în cazurile în care apelantul
(recurentul) este de acord cu înrăutăţirea situaţiei sale sau când hotărârea este
atacată şi de alţi participanţi la proces. În cel din urmă caz, înrăutăţirea situaţiei
apelantului (recurentului) va avea loc ca urmare a respingerii apelului (recursului)
lui şi admiterii căii de atac exercitate de partea adversă.
Aplicarea principiului non reformatio in pejus nu trebuie să ducă la
menţinerea hotărârilor pronunţate cu încălcarea normelor imperative, ceea ce ar
contravine principiului legalităţii în procesul civil. De aceea, instanţa de control
judiciar poate să înrăutăţească situaţia apelantului (recurentului) în cazurile
invocării din oficiu a încălcărilor normelor de drept procedural (art. 388 alin. (1),
art. 432 alin. (3) CPC).
Legislaţia procesuală civilă în vigoare a Republicii Moldova nu prevede
expres răspunsul la întrebarea dacă principiul neagravării situaţiei în propria cale
de atac este aplicabil şi la rejudecarea cauzei după casarea hotărârii 216. În opinia
noastră, instanţa de rejudecare trebuie să aibă libertate deplină în administrarea
probelor şi stabilirea circumstanţelor de fapt ale cauzei, respectându-se nelimitat
principiile contradictorialităţii şi disponibilităţii. La rejudecarea pricinii părţile şi
alţi participanţi la proces pot să-şi formuleze, argumenteze şi dovedească poziţia în
proces, să-şi aleagă modalităţile şi mijloacele susţinerii ei, fără a fi legaţi de
mijloacele de apărare folosite la judecarea iniţială a cauzei. De asemenea, la

216
În literatura de specialitate română este acceptată poziţia potrivit căreia principiul neagravării situaţiei
în propria cale de atac se aplică şi la rejudecarea pricinii după casarea hotărârii, întrucât această
rejudecare se datorează tocmai iniţiativei pe care a avut-o partea prin exercitarea căii de atac (Nicolae A.
Aspecte ale aplicării principiului non reformatio in pejus în procesul civil. În: Dreptul, 2001, nr. 10, pag.
78).
rejudecare părţile au posibilitatea să dispună de drepturile procedurale (modificarea
acţiunii, recunoaşterea acţiunii etc.). Apreciind după intima convingere probele
administrate, instanţa de rejudecare emite hotărârea legală şi temeinică care poate
să difere de cea pronunţată anterior.

CAPITOLUL XII
APELUL

Alexandru MUNTEANU,
doctor în drept, conferenţiar universitar

§1. Noţiunea şi elementele apelului

§2. Procedura de declarare a apelului
§3. Procedura de judecare a cauzei în apel
§4. Limitele judecării apelului
§5. Actele de dispoziţie ale părţilor în instanţa de apel
§6. Împuternicirile instanţei de apel
§7. Temeiurile pentru casarea sau modificarea hotărârii de către instanţa de
apel
§8. Decizia instanţei de apel
§1. Noţiunea şi elementele apelului
În conformitate cu art. 357 CPC, hotărârile susceptibile de apel pot fi atacate,
până a rămâne definitive, în instanţă de apel care, în baza materialelor din dosar şi
a celor prezentate suplimentar, verifică corectitudinea constatării circumstanţelor
de fapt ale pricinii, a aplicării şi interpretării normelor de drept material, precum şi
respectarea normelor de drept procedural, la judecarea cauzei în prima instanţă.
Apelul este mijlocul procesual prin care persoana nemulţumită de
hotărârea primei instanţe solicită curţii de apel, în condiţiile prevăzute de lege,
modificarea sau casarea (totală ori parţială) a acesteia. Apelul este o cale de
atac ordinară, suspensivă de executare, devolutivă ce provoacă o nouă judecare
a cauzei în fond. Apelul reprezintă o realizare a principiului dublului grad de
jurisdicţie.
Obiectul apelului îl constituie hotărârile nedefinitive pronunţate de
judecătoriile de drept comun şi Judecătoria Comercială de Circumscripţie. Nu pot
fi atacate cu apel hotărârile pronunţate în prima instanţă de către curţile de apel
(art. 355 CPC) şi de către Curtea Supremă de Justiţie 217. Hotărârile pronunţate în
prima instanţă după reexaminarea cauzei pot fi atacate cu apel după regulile
generale.
Obiect al apelului, de regulă, este dispozitivul hotărârii, cuprinzând soluţia
dată de instanţă, cu care nu este de acord apelantul. Sunt posibile totuşi situaţii
când o parte este de acord cu soluţia adoptată, dar nu este mulţumită de motivarea
acesteia. Urmează de ţinut cont de faptul că nu numai dispozitivul hotărârii
produce efectele juridice, ci şi motivarea acesteia, cuprinzând circumstanţele
cauzei constatate de instanţă şi probele pe care se întemeiază concluziile ei
privitoare la aceste circumstanţe. Or, potrivit art. 123 alin. (2) CPC, faptele
217
În situaţiile prevăzute de art. 25 din Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii. Nr. 947 din
19.07.1996. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 22.01.2013, nr.15-17 și art.40 din Legea cu
privire la răspunderea disciplinară a judecătorilor. Nr.178 din 25.07.2014. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 15.08.2014. Nr. 238-246.
stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă într-o cauză civilă sunt
obligatorii pentru instanţa care judecă cauza şi nu se cer a fi dovedite din nou şi
nici nu pot fi contestate la judecarea unei alte cauze civile la care participă aceleaşi
persoane. Prin urmare, participantul la proces, fiind de acord cu dispozitivul
hotărârii, poate avea interes legitim de a declara apel doar împotriva părţii de
motivare a acesteia. În acest caz, apelantul trebuie să argumenteze în cererea de
apel dezacordul cu partea de motivare a hotărârii atacate, invocând efectele
juridice nefavorabile pe care le produce aceasta. De exemplu, intervenientul
accesoriu, fiind de acord cu dispozitivul hotărârii, poate ataca cu apel doar partea
de motivare a acesteia, dacă faptele stabilite de instanţă sunt de natură să-i afecteze
drepturile sau interesele legitime la examinarea ulterioară a acţiunii de regres
împotriva acestuia.
Încheierile emise în prima instanţă nu pot fi atacate cu apel decât odată cu
hotărârea, cu excepţia încheierilor care pot fi atacate cu recurs, separat de hotărâre,
în cazurile specificate la art. 423 CPC. Apelul declarat împotriva hotărârii se
consideră declarat şi împotriva încheierilor date în cauza respectivă, chiar dacă au
fost emise după pronunţarea hotărârii şi dacă atacarea încheierii nu se menţionează
în cererea de apel (art. 359 CPC). De exemplu, în cazul în care în privinţa unor
pretenţii s-a emis o hotărâre în fond, iar în privinţa altor pretenţii concomitent, prin
încheiere, a fost scoasă cererea de pe rol sau procesul a fost încetat, şi partea va
declara apel împotriva hotărârii, instanţa de apel va judeca cauza în ordine de apel,
în volum deplin, fiind în drept de a se pronunţa din oficiu şi asupra legalităţii
încheierii. În cazul în care, după declararea apelului împotriva hotărârii, instanţa de
fond emite o încheiere împotriva căreia se declară separat un recurs, instanţa de
apel va examina împreună ambele cereri (apel împotriva hotărârii şi recurs
împotriva încheierii) în ordine de apel, pronunțând o decizie în acest sens.
Subiecţii apelului. Potrivit art. 360 CPC, sunt în drept să declare apel: a)
părţile şi alţi participanţi la proces; b) reprezentantul în interesul apelantului, dacă
este împuternicit în modul stabilit de lege; c) martorul, expertul, specialistul şi
interpretul, reprezentantul cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce li
se cuvine.
Legea acordă dreptul de a declara apel, în primul rând, participanţilor la
proces – subiecţilor care au un interes juridic în cauză (material-juridic şi/sau
procesual-juridic). Astfel, pot exercita apel participanţii în nume propriu şi în
apărarea intereselor proprii: reclamantul (coreclamantul), pârâtul (copârâtul),
intervenienţii, petiţionarii şi persoanele interesate în procedura specială. Doar
participanţii la proces care dispun de capacitate procesuală de exerciţiu (art. 58
alin. (1) CPC) pot exercita apelul. Apelul declarat de minorii cu vârste cuprinse
între 14 şi 18 ani sau de adulţii cu capacitatea de exerciţiu limitată este lovit de
nulitate relativă şi produce efecte juridice doar în cazul în care acesta este
confirmat de reprezentantul legal al minorului sau curatorul adultului cu
capacitatea de exerciţiu limitată, conform art. 58 alin. (2) CPC. Instanţa de apel va
acorda un termen rezonabil pentru confirmarea unor asemenea apeluri. Apelul
declarat de minorii cu vârste de până la 14 ani sau de adulţii declaraţi incapabili
este nul şi urmează a fi restituit de instanţa de apel (art. 369 alin. (1) lit. d) CPC).
Participanţii la proces care acţionează în interesele unei alte persoane pot
declara apel cu respectarea unor condiţii speciale. Astfel, procurorul, precum şi
autorităţile publice, organizaţiile şi cetăţenii care apără în proces interesele altor
persoane sunt în drept să exercite apel doar în cauzele intentate de ele (art. 71, 73
CPC). Dat fiind faptul că aceşti participanţi la proces au drepturi şi obligaţii de
reclamant, cu excepţia dreptului de a încheia tranzacţie (art. 72, 73 CPC), pentru
exercitarea căilor de atac de către aceştia nu este necesară depunerea unei cereri
speciale (repetate) de către reclamant. În opinia noastră, autorităţile publice care,
conform legii trebuie să participe la proces pentru a depune concluzii (art. 74 alin.
(1) CPC), pot exercita căile de atac împotriva hotărârii indiferent de participarea
efectivă a lor la judecarea cauzei în fond. De exemplu, autoritatea tutelară este în
drept să atace hotărârea judecătorească prin care s-a încuviinţat adopţia fără
atragerea în proces a acesteia.
 Reprezentantul părţii în proces, al intervenientului, petiţionarului sau al
persoanei interesate poate declara apel numai dacă acest drept este expres prevăzut
în procură eliberată reprezentantului persoanei juridice sau în mandatul eliberat
avocatului (art. 81 CPC). Reprezentanţii legali dispun de dreptul exercitării căilor
de atac în virtutea legii (art. 79 CPC).
Persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei, neavând interes juridic în
proces (martorul, expertul, specialistul, interpretul) şi reprezentantul în nume
propriu pot declara apel doar cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce
li se cuvin. În acest caz, în lipsa cererilor de apel depuse de participanţii la proces,
instanţa de apel verifică doar corectitudinea compensării cheltuielilor de judecată,
fără a controla temeinicia şi legalitatea soluţionării fondului cauzei.
Persoanele care nu sunt participante la proces, dar care, prin hotărâre
judecătorească, sunt lezate în drepturi, nu au dreptul de a declara apel. Acestea pot
solicita revizuirea hotărârii în baza art. 449 lit. c) CPC.
Potrivit art. 599 Cod civil, creditorul, a cărui creanţă este certă, lichidă şi
exigibilă poate, în numele debitorului său, exercită drepturile şi acţiunile acestuia
în cazul în care debitorul în dauna creditorului refuză sau omite să le exercite. În
virtutea acestei dispoziţii legale, creditorii chirografari ai uneia dintre părţile în
proces pot declara apel împotriva hotărârii în cazul în care acesta din urmă refuză
sau omite să exercite acest drept. Exercitând apelul împotriva hotărârii în numele
uneia dintre părţile în proces, creditorii chirografari trebuie să demonstreze
existenţa următoarelor condiţii speciale: 1) creditorul are o creanţă certă, lichidă şi
exigibilă faţă de o parte în proces, 2) această parte nu exercită apel împotriva
hotărârii, 3) creditorul are un interes serios şi legitim pentru exercitarea acestei căi
de atac (de exemplu, când nedeclararea apelului agravează solvabilitatea
debitorului).
Persoana care declară apel se numeşte apelant, iar partea adversă – intimat. În
cazul în care apelul este declarat de ambele părţi, acestea vor dobândi calităţi
duble, atât cea de apelant, cât şi cea de intimat.
 Persoana interesată care a renunţat expres la apel în privinţa unei hotărâri nu
mai are dreptul să declare apel. Renunţarea la apel se face prin depunerea unei
cereri în prima instanţă până la expirarea termenului de depunere a apelului (art.
360 alin. (2) CPC). Renunţarea implicită la apel, exprimată, de exemplu, prin
executarea parţială a hotărârii, nu decade persoana din dreptul de a exercita apelul.
Renunţarea anticipată la calea de atac (până la pronunţarea hotărârii) nu se admite.
Coparticipanţii (coreclamanţii, copârâţii) şi intervenienţii care participă în
proces din partea apelantului se pot alătura la apel, dacă pretenţiile lor coincid cu
pretenţiile apelantului, prezentând o cerere scrisă. Pentru cererea de alăturare la
apel nu se achită taxă de stat. În cazul în care pretenţiile apelantului nu coincid cu
pretenţiile alăturatului, acesta din urmă este în drept să depună apel după regulile
generale, achitând taxa de stat. Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau
cererii de apel nu i se dă curs, sau cererea a fost restituită, sau există alte motive
care exclud soluţionarea fondului, alăturarea la apel produce efecte juridice în
cazul în care a avut loc în interiorul termenului de apel şi persoana alăturată a
achitat taxă de stat.
Temeiurile de declarare a apelului. Codul de procedură civilă nu prevede o
listă a temeiurilor pentru care poate fi declarat apelul. Totodată, cererea de apel (de
bază sau cea suplimentară) trebuie să conţină motivele de fapt şi de drept pe care
aceasta se întemeiază. Spre deosebire de redacţia anterioară a art. 373 alin. (3) CPC
care permitea depunerea unui apel nemotivat, prin prisma modificărilor operate
prin Legea nr. 155 din 05.07.2012, orice cerere de apel depusă după 30.11.2012
trebuie motivată, inclusiv prin reiterarea argumentelor invocate în prima instanţă.
În cazul în care cererea de apel nu conţine motive de fapt şi de drept, acesteia nu i
se dă curs, iar apelantului i se acordă un termen pentru înlăturarea neajunsurilor.
Instanţele competente să judece cererile de apel. Hotărârile pronunţate în
prima instanţă de judecătorii se atacă cu apel la curţile de apel. Hotărârile
pronunţate în prima instanţă de Judecătoria Comercială de Circumscripţie se atacă
cu apel la Curtea de Apel Chişinău. În instanţă de apel cauzele se judecă colegial
de un complet format din 3 judecători. Din acest complet nu pot face parte
judecătorii care au luat parte la judecarea cauzei în prima instanţă (art. 49 CPC).

§2. Procedura de declarare a apelului

Cererea de apel se depune în scris la judecătoria a cărei hotărâre se atacă.
Cererile parvenite prin poştă în adresa instanţei de apel se expediază instanţei de
fond, a cărei hotărâre se atacă, pentru efectuarea acţiunilor prevăzute de art. 367
CPC.
Cuprinsul cererii de apel. Conform art. 365 CPC, în cererea de apel se
indică: a) instanţa căreia îi este adresat apelul; b) numele sau denumirea, domiciliul
sau sediul apelantului, calitatea lui procedurală; c) hotărârea atacată, instanţa care a
emis-o, completul de judecată, data emiterii; d) motivele de fapt şi de drept pe care
se întemeiază apelul; e) probele invocate în susţinerea apelului; f) solicitarea
apelantului; g) numele şi domiciliul martorilor, dacă se cere a fi citaţi în apel; h)
documentele ce se anexează. Elementele cererii de apel prevăzute la alin. (1) lit. d),
e) şi h) pot fi incluse într-o cerere de apel suplimentară depusă după data întocmirii
hotărârii integrale. În cererea de apel se pot indica şi alte date ce ţin de examinarea
apelului. Se consideră că cererea de apel este valabil făcută, chiar dacă poartă o
denumire incorectă (art. 166 alin. (6) CPC).
Cererea de apel se semnează de apelant sau de reprezentantul său. În ultimul
caz, la cerere se anexează documentul, legalizat în modul stabilit, care certifică
împuternicirile reprezentantului, dacă în dosar lipseşte o astfel de împuternicire.
Cererea de apel şi înscrisurile noi care nu au fost prezentate în prima instanţă se
depun cu atâtea copii câți participanţi la proces sunt, plus câte o copie pentru
instanţa de apel. Copiile de pe înscrisuri se legalizează în modul stabilit de lege (de
exemplu, de către notari sau avocaţi). Înscrisurile alăturate, redactate într-o limbă
străină, se depun în traducere, certificată în modul stabilit de lege.
La cererea de apel se anexează dovada de plată a taxei de stat dacă apelul se
impune cu taxă. Taxa de stat pentru depunerea apelului constituie 75% din taxa ce
se achită la depunerea cererii de chemare în judecată la instanţa de fond, iar în
cazul litigiilor cu caracter patrimonial – 75% din taxa calculată din suma
contestată. Plenul Curţii Supreme de Justiţie al Republicii Moldova a explicat că
taxa de stat pentru declararea unei căi de atac se calculează în funcţie de persoana
apelantului218. În această ordine de idei, persoana juridică va achita, la depunerea
apelului, 75% din 270 – 50.000 de lei, iar persoana fizică 75% din 150 – 25.000 de
lei.
Termenul de declarare a apelului. Dreptul la declararea apelului este limitat
la un anumit termen. Stabilirea acestuia are drept scop asigurarea certitudinii şi
siguranţei circuitului civil, precum şi disciplinarea participanţilor la procesul civil.
Cu toate acestea, durata termenului de declarare a apelului trebuie să fie suficientă
pentru ca partea interesată să aibă posibilitate să formuleze şi să argumenteze
cererea de apel. Termenul declarare a apelului este de 30 de zile de la data
pronunţării dispozitivului hotărârii, dacă legea nu dispune altfel219.
Termenul de apel se întrerupe prin decesul participantului la proces care avea
interes să facă apel sau prin decesul mandatarului căruia i se comunicase hotărârea.
În astfel de cazuri, se face o nouă comunicare la locul deschiderii succesiunii, iar
termenul de apel începe să curgă din nou de la data comunicării hotărârii. Pentru
moştenitorii incapabili şi pentru cei limitaţi în capacitatea de exerciţiu sau pentru
cei dispăruţi fără urmă termenul curge din ziua din care se numeşte tutorele sau
curatorul.
Încheierea privind repunerea în termen trebuie motivată. De exemplu, în cazul
în care participantul la proces nu a fost citat în mod legal despre data, ora şi locul
şedinţei de judecată şi nu a fost prezent la examinarea cauzei şi pronunţarea
dispozitivului, iar copia hotărârii a fost primită de acesta cu depăşirea termenului
de 5 zile prevăzut în art. 236 alin. (4) CPC, instanţa de apel îl va putea repune în
termen. Prin prisma jurisprudenţei CtEDO, neprezentarea de către instanţa de
judecată a motivelor pentru repunerea apelului în termen sau repunerea

218
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 6 din 11.11.2013 privind procedura de judecare a
cauzelor civile în ordine de apel. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=193
219
În unele legi special este prevăzut un termen mai restrâns de declarare a apelului (de exemplu, art. 68
alin. (6) din Codul electoral – 3 zile de la pronunţare, art. 34 alin. (3) din Legea nr. 1402 din 16.12.1997
privind partidele politice – 15 zile de la pronunţare).
neîntemeiată în termenul de apel reprezintă o încălcare a dreptului la un proces
echitabil220.
Termenul de apel suspendă executarea hotărârii pronunţate în prima instanţă.
Apelul exercitat în termen este, de asemenea, suspensiv de executare a hotărârii.
Excepţie constituie hotărârile care se execută imediat (art. 256 CPC). Apelul
declarat peste termen nu suspendă executarea hotărârii, însă, la cererea apelantului,
instanţa de apel, din motive justificate, poate să dispună repunerea în termen si,
drept consecintă, apare efectul suspensiv al apelului.

Actele primei instanţe după primirea cererii de apel. Preşedintele primei

instanţe, după ce primeşte cererea de apel, înscrisurile şi alte probe alăturate care
nu au fost prezentate în prima instanţă, dispune înregistrarea imediată a cererii de
apel. Până la expirarea termenului de depunere a apelului, nimeni nu este în drept
să reclame dosarul din prima instanţă. Participanţii la proces pot lua cunoştinţă de
materialele din dosar, de apelurile şi referinţele depuse, de probele noi prezentate şi
pot înainta referinţe motivate împotriva apelurilor şi referinţelor.
În caz de depunere a referinţei în prima instanţă, ultima o primeşte şi o
anexează la dosar. De asemenea, prima instanţă va examina observaţiile la
procesul-verbal, în caz de înaintare a acestora, va soluţiona, după caz, chestiunea
privind adoptarea unei hotărâri suplimentare sau a unei încheieri privind corectarea
greşelilor din hotărâre. După expirarea termenului de depunere a apelului, prima
instanţă expediază a doua zi instanţei de apel dosarul împreună cu apelurile depuse
şi probele alăturate care nu au fost prezentate în prima instanţă.
Actele instanţei de apel după primirea dosarului. Prima instanţă expediază
dosarul instanţei de apel fără a verifica dacă sunt respectate toate condiţiile pentru
declararea apelului. Aceasta intră în atribuţiile instanţei de apel.
Dacă cererea de apel nu întruneşte condiţiile prevăzute la art. 364 şi 365 CPC
sau dacă cererea este depusă fără plata taxei de stat, instanţa de apel dispune printr-
220
Hotărârea CtEDO Melnic contra Republicii Moldova, 14.11.2006.
http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/MELNIC%20%28ro%29.pdf
Hotărârea CtEDO Ceachir contra Republicii Moldova, 15.01.2008.
http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/CEACHIR%20%28ro%29.pdf
o încheiere să nu se dea curs cererii, acordând apelantului un termen pentru
lichidarea neajunsurilor (art. 368 alin. (1) CPC). Acest termen trebuie să fie
rezonabil, astfel încât apelantul să dispună de posibilităţi reale de a executa
indicaţiile din încheiere221. Apelantul este în drept să ceară prelungirea termenului
acordat. Dacă apelantul îndeplineşte în termen indicaţiile din încheierea
judecătorească, apelul se consideră depus la data prezentării iniţiale. În cazul în
care apelantul solicită scutirea, amânarea sau eşalonarea achitării taxei de stat, nu
se admite emiterea încheierii de a nu se da curs cererii de apel fără soluţionarea
prealabilă a temeiniciei demersului cu privire la scutirea, amânarea sau eşalonarea
achitării taxei de stat.
Încheierea instanţei de apel de a nu se da curs cererii poate fi atacată cu
recurs. Depunerea recursului va avea ca efect întreruperea curgerii termenului
judiciar acordat, care va începe să curgă din nou după examinarea recursului de
către instanţa de recurs.
Dacă se constată încălcarea altor reguli de declarare a apelului, se aplică
sancţiunea restituirii cererii de apel (art. 369 CPC). Astfel, instanţa de apel
restituie, printr-o încheiere, cererea de apel dacă: a) apelantul nu a îndeplinit în
termen indicaţiile instanţei de apel din încheierea emisă în conformitate cu art. 368
alin. (1) CPC; b) apelul a fost depus în afara termenului legal, iar apelantul nu
solicită repunerea în termen sau instanţa de apel a refuzat să efectueze repunerea în
termen; c) apelantul a înaintat o nouă pretenţie, neexaminată în prima instanţă; d)
cererea de apel a fost depusă de o persoană care nu este în drept să declare apel; e)
apelantul solicită restituirea apelului până la începerea dezbaterii pricinii în fond în
instanţa de apel; f) în virtutea legii, hotărârea nu poate fi atacată în apel. Încheierea
judecătorească de restituire a cererii de apel poate fi atacată cu recurs.
Dacă sunt respectate toate condiţiile pentru declararea apelului, instanţa de
apel emite o încheiere de primire a cererii de apel şi intentare a procedurii de apel.
Legea nu reglementează în mod expres cum trebuie să procedeze instanţa de apel
în cazul în care după intentarea procedurii de apel se constată existenţa temeiurilor
221
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 6 din 11.11.2013 privind procedura de judecare a
cauzelor civile în ordine de apel. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=193.
din art. 369 alin. (1) lit. b), c), d) sau f) CPC. În opinia noastră, în aceste cazuri
instanţa de apel nu este în drept să examineze fondul apelului cu emiterea unei
decizii. Prin prisma categoriilor de acte de dispoziţie emise de instanţele de
judecată stabilite de art. 14 CPC, considerăm că instanţa de apel urmează să emită
o încheiere de încetare a procedurii de apel222. Încheierea respectivă poate fi atacată
cu recurs.

§3. Procedura de judecare a cauzei în apel

În termen de 30 de zile de la data primirii dosarului spre examinare, instanţa
de apel efectuează actele procedurale în vederea pregătirii cauzei către dezbateri în
şedinţă de judecată în conformitate cu art. 185 şi art. 186 CPC. Pregătirea cauzei
pentru judecare în apel este o etapă obligatorie şi se efectuează de instanţa de apel,
ținând cont de sarcinile apelului – verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii
atacate şi, în caz de casare a acesteia, rejudecarea cauzei. Dispoziţiile privind
pregătirea cauzei pentru dezbateri judiciare în prima instanţă se aplică în modul
corespunzător. Instanţa de apel expediază participanţilor la proces copii de pe
cererea de apel şi de pe înscrisurile care nu au fost prezentate primei instanţe,
citează părţile şi pe alţi participanţi la proces, propunându-le să depună, cu cel
puţin 3 zile înainte de judecarea apelului, noi referinţe şi înscrisuri la dosar.
Referinţele şi înscrisurile se depun cu atâtea copii câți participanţi la proces sunt,
plus câte o copie pentru instanţa de apel.
Codul de procedură civilă nu stabileşte termenul concret de examinare a
cauzei în instanţă de apel. După expirarea termenului de pregătire a cauzei către
dezbateri în şedinţă de judecată, apelul se examinează într-un termen rezonabil (art.
371 CPC). Legile speciale pot conţine norme privind termenul de examinare a
cauzelor în apel223.
222
A se vedea Poalelungi M. ș.a. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediţia II. Chişinău:
Tipografia centrală, 2013. pag. 348; Belei E., Poalelungi M. Modele de acte judecătorești. Procedura
civilă. Ediția III. Chişinău: Tipografia centrală, 2014, pag. 777 - 780. Ţinem să menţionăm că această
opinie nu este unanim acceptată în practica judiciară. În lipsa unor dispoziţii legale exprese privind
încheierile de încetare a procedurii în apel, în situaţiile menţionate curţile de apel deseori adoptă decizii
de respingere a apelului.
223
De exemplu, conform art. 68 alin. (3) din Codul electoral, recursul (apelul) se examinează în termen de
3 zile de la primirea dosarului.
 Procedura de judecare a cauzei în instanţa de apel este similară celei din
prima instanţă, cu unele excepţii stabilite de CPC. Sunt prezente aceleaşi etape ale
dezbaterilor judiciare: partea pregătitoare, examinarea în fond a apelului,
susţinerile orale şi replicile, deliberarea şi pronunţarea deciziei.
În cadrul părţii pregătitoare preşedintele şedinţei de judecată deschide şedinţa
şi anunţă cauza, numele apelantului, instanţa a cărei hotărâre este atacată, constată
prezenţa participanţilor la proces şi a reprezentanţilor acestora, determină
identitatea celor prezenţi, verifică împuternicirile persoanelor cu funcţie de
răspundere şi ale reprezentanţilor. Neprezentarea în şedinţă de judecată a
apelantului sau intimatului, a reprezentanţilor acestora, precum şi a unui alt
participant la proces, citaţi legal despre locul, data şi ora şedinţei, nu împiedică
judecarea apelului. Instanţa este în drept să amâne şedinţa, dacă va constata că
neprezentarea lor este motivată. În cazul în care participantului la proces nu i s-a
remis cererea de apel, probele noi, referinţele, instanţa de apel dispune amânarea
procesului pentru remitere.
Judecarea cauzei în instanţă de apel se deschide cu raportul asupra pricinii,
prezentat de preşedintele şedinţei de judecată sau de un judecător. Raportorul
expune circumstanţele cauzei, cuprinsul hotărârii primei instanţe, motivele
înaintării apelului, sumarul referinţelor depuse împotriva lui, conţinutul noilor
probe prezentate instanţei de apel, alte date necesare verificării legalităţii şi
temeiniciei hotărârii. Instanţa de apel este obligată să asculte explicaţiile
participanţilor la proces prezenţi în şedinţa de judecată şi ale reprezentanţilor
acestora. Primul ia cuvânt apelantul şi reprezentantul său, după aceea şi ceilalţi
participanţi la proces în ordinea stabilită de instanţă. Dacă ambele părţi au depus
apel, primul ia cuvânt reclamantul. După ascultarea explicaţiilor participanţilor la
proces, instanţa de apel verifică probele din dosar şi cele prezentate suplimentar de
aceştia. Procedura de administrare a probelor în instanţă de apel este similară celei
din prima instanţă. Instanţa de apel este în drept să dea citire explicaţiilor
participanţilor la proces absenţi, precum şi depoziţiile martorilor care nu au fost
citaţi în instanţa de apel.
 După examinarea apelului în fond, preşedintele şedinţei de judecată oferă
participanţilor la proces şi reprezentanţilor posibilitatea de a face demersuri sau
completări. După ce soluţionează demersurile, instanţa trece la susţineri orale.
Susţinerile orale au loc în conformitate cu prevederile art. 233 şi art. 234 CPC.
Primul ia cuvânt apelantul. Dacă ambele părţi au depus apel, primul ia cuvânt
reclamantul.
După încheierea dezbaterilor şi susţinerilor orale, completul de judecată se
retrage în camera de deliberare pentru adoptarea deciziei. În urma deliberării,
completul de judecată pronunţă dispozitivul deciziei. Dispozitivul deciziei se
semnează de toţi judecătorii completului de judecată şi se anexează. Dacă la
adoptarea deciziei se exprimă o opinie separată, aceasta se anexează la dosar.
Decizia integrală se întocmeşte în termen de 15 zile de la pronunţarea
dispozitivului deciziei. Dacă unul dintre judecătorii completului de judecată este în
imposibilitatea de a semna decizia integrală, în locul lui semnează preşedintele
şedinţei, iar dacă şi acesta este în imposibilitatea de a semna, în locul lui semnează
preşedintele instanţei de judecată. În toate cazurile, pe decizie va fi menţionată
cauza imposibilităţii de a semna. Decizia integrală se remite părţilor în termen de 5
zile de la semnare, prin scrisoare recomandată cu aviz de primire.
Prin Legea nr. 155 din 05.07.2012 a fost exclus art. 395 CPC care prevedea
procedura de judecare a apelului primit după examinarea cauzei în apel. Cu toate
acestea, nu trebuie admise situaţii când cererile de apel declarate legal rămân
neexaminate (de exemplu, în cazul în care, din vina lucrătorilor instanţelor
judecătoreşti, cererea de apel este expediată în instanţa de apel sau este transmisă
completului de judecată cu întârziere, după judecarea cauzei în temeiul unor alte
cereri de apel în lipsa persoanei respective). În aceste cazuri instanţa de apel este
obligată să primească cererea de apel depusă în termen şi să o examineze.
Examinarea acestui apel este de competenţa aceluiaşi complet de judecători care a
examinat cauză în apel în temeiul cererilor de apel depuse anterior şi se efectuează
conform regulilor generale (cu parcurgerea etapelor caracterizate mai sus,
înştiinţarea tuturor participanţilor la proces etc.). Dacă, după judecarea apelului
nominalizat, instanţa ajunge la concluzia că decizia sa anterioară este ilegală sau
neîntemeiată, ea o casează şi emite o nouă decizie.

§4. Limitele judecării apelului

Unul dintre efectele pe care îl produce apelul este efectul devolutiv. Prin
devoluţiune, în general, se înţelege transmiterea dreptului de a judeca cauza de la o
instanţă (de fond) la o altă instanţă ierarhic superioară. Apelul reprezintă al doilea
grad de jurisdicţie, instanţa de apel având obligaţia de a rejudeca fondul cauzei.
Apelul are un efect devolutiv deplin, adică se extinde asupra tuturor
împrejurărilor de fapt şi de drept ale cauzei. Regula enunţată nu are însă un
caracter absolut, ci implică şi unele restricţii:
1. În virtutea principiului disponibilităţii, instanţa de apel verifică legalitatea
şi temeinicia hotărârii atacate, în limitele argumentelor invocate în cererile de apel,
referinţele şi obiecţiile înaintate (se aplică regula „tantum devolutum quantum
appellatum – nu se rejudecă decât ceea ce s-a apelat”). Astfel, părţile determină
sfera controlului judiciar efectuat de către instanţa de apel (art. 373 alin. (1) CPC).
Or, precum am menţionat mai sus, părţile pot ataca hotărârea în întregime sau
numai o parte din aceasta.
2. Instanţa de apel este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor
invocate în apel (art. 373 alin. (5) CPC). Este inadmisibil ca un motiv de apel să fie
refuzat pentru discuţie din considerentul că el a fost deja discutat în prima instanţă
şi a fost respins ca nefondat. De asemenea, dacă se constată existenţa unui temei
necondiţionat de casare totală a hotărârii, instanţa de apel trebuie să cerceteze şi să
se pronunţe asupra tuturor celorlalte motive invocate. În acest fel se va evita
repetarea erorilor comise la rejudecarea cauzei după casare. În caz de nerespectare
a acestor reguli, decizia instanţei de apel se consideră neîntemeiată şi ilegală fiind
pasibilă casării de către instanţa de recurs.
3. În cazul în care motivarea apelului nu cuprinde argumente sau dovezi noi,
instanţa de apel se pronunţă în fond numai în temeiul celor invocate în prima
instanţă (art. 373 alin. (3) CPC). Cu toate acestea, potrivit art. 373 alin. (4) CPC,
instanţa de apel este obligată să verifice legalitatea hotărârii în întregul ei, nefiind
legată de motivele apelului, ceea ce constituie o excepţie de la regula din art. 373
alin. (1) CPC. Astfel, în instanţa de apel se îmbină realizarea principiului
disponibilităţii şi a principiului legalităţii. Drept urmare, instanţa de apel urmează
să se expună cu referire la corectitudinea aplicării de către prima instanţă a
normelor de drept material şi a normelor de drept procedural.
4. Efectul devolutiv al apelului se răsfrânge numai asupra a ceea ce s-a
judecat în prima instanţă (regula „tantum devolutum quantum iudicatum – nu se
rejudecă decât ceea ce s-a judecat”). Instanţa de apel efectuează un control asupra
hotărârii instanţei de fond, iar acest control nu poate avea în vedere noi pretenţii
care nu au format obiectul examinării în prima instanţă. Altfel s-ar încălca grav
principiul dublului grad de jurisdicţie. De aceea, legea stabileşte că în apel nu se
poate schimba calitatea procedurală a părţilor, temeiul sau obiectul acţiunii şi nici
nu pot fi înaintate noi pretenţii. În acelaşi timp, pot fi cerute dobânzi, rate, venituri
ajunse la termen şi orice alte despăgubiri apărute după emiterea hotărârii în prima
instanţă (art. 372 alin. (3) CPC). De exemplu, reclamantul poate solicita ajustarea
cuantumului dobânzii de întârziere, având în vedere perioada adiţională cuprinsă
între data adoptării hotărârii primei instanţe şi data adoptării deciziei instanţei de
apel. De asemenea, pârâtul poate invoca, în calitate de obiecţie împotriva acţiunii
reclamantului, stingerea obligaţiei sale faţă de reclamant prin compensarea acesteia
cu o creanţă certă, lichidă, de aceeaşi natură şi exigibilă a pârâtului faţă de
reclamant (compensaţie legală conform art. 651 CC).
5. Instanţa de apel verifică circumstanţele şi raporturile juridice stabilite în
hotărârea primei instanţe, precum şi cele care nu au fost stabilite, dar care au
importanţă pentru soluţionarea cauzei. În acest scop, instanţa de apel apreciază
probele din dosar şi cele prezentate suplimentar de către participanţii la proces (art.
373 alin. (2) CPC). Legea nr. 155 din 05.07.2012 a introdus reguli noi cu privire la
administrarea probelor suplimentare de către instanţa de apel. Potrivit art. 372
CPC, părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul să prezinte noi probe, cu
condiţia că demonstrează că au fost în imposibilitatea să le prezinte la examinarea
cauzei în primă instanţă. De exemplu, dacă probele au fost respinse de prima
instanţă ca fiind nepertinente sau inadmisibile; prima instanţă a respins demersul
participantului la proces privind reclamarea probelor; despre existenţa probelor
participantul la proces a aflat după pronunţarea hotărârii primei instanţe. Instanţa
de apel nu are dreptul să administreze probele care au putut fi prezentate de
participanţii la proces în primă instanţă. În cazul în care participanţii la proces
invocă necesitatea administrării de noi probe, aceştia trebuie să indice probele
respective, mijloacele prin care ele pot fi administrate, precum şi motivele care au
împiedicat prezentarea lor în prima instanţă. După ascultarea poziţiilor
participanţilor la proces cu referire la admiterea sau respingerea probelor
suplimentare, instanţa de apel, până la începerea judecării apelului în fond, va
adopta în mod obligatoriu în camera de deliberare o încheiere motivată în acest
sens. În instanţa de apel pot fi citaţi martorii audiaţi în prima instanţă, dacă în
cererea de apel se contestă depoziţiile lor.
6. Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai dificilă
decât aceea din hotărârea atacată cu apel, cu excepţia cazurilor când consimte 224 şi
când hotărârea este atacată şi de alţi participanţi la proces (non reformatio in
pejus).

§5. Actele de dispoziţie ale părţilor în instanţa de apel

În conformitate cu principiul disponibilităţii, părţile pot săvârși acte de
dispoziţie: solicitarea de a restitui cererea de apel, retragerea apelului, renunţarea la
acţiune, încheierea tranzacţiei între părţi. Totodată, acţiunea principiului
disponibilităţii în instanţa de apel este limitată, întrucât nu se admite modificarea
temeiului sau obiectului acţiunii, precum şi înaintarea unor noi pretenţii.
Trebuie delimitată restituirea cererii de apel de către instanţa de apel (art. 369
CPC) de retragerea cererii de apel de către apelant (art. 374 CPC). Dacă apelantul,
până la începerea dezbaterii cauzei în fond în instanţa de apel, solicită restituirea
cererii de apel, instanţa de apel o restituie. După începerea dezbaterilor în fond în
Prin depunerea unei cereri scrise sau expuse verbal şi consemnate în procesul-verbal. Conform art. 9
224

CPC, instanţa de apel trebuie să explice apelantului efectele acestui act de procedură.
instanţa de apel, cererea de apel poate fi retrasă de către apelant. În acest caz,
instanţa de apel dispune încetarea procedurii de apel (art. 374 CPC). Încetarea
procedurii de apel nu trebuie confundată cu încetarea procesului (art. 265 CPC).
Retragerea apelului declarat de către procuror sau de o altă persoană sau organ
împuternicit prin lege să se adreseze în judecată pentru apărarea drepturilor şi
libertăţilor legitime ale unei alte persoane nu privează persoana în al cărei interes a
fost declarat apelul, de dreptul de a-l susţine, însă după achitarea taxei de stat.
În cazul restituirii cererii de apel sau încetării procedurii de apel, în lipsa
cererilor de apel depuse de alte persoane, hotărârea primei instanţe devine
definitivă. În cazul în care mai mulţi participanţi la proces au declarat apeluri de
sine stătătoare împotriva hotărârii, iar unul dintre apelanţi şi-a retras apelul, ceilalţi
susținând apelurile declarate, instanţa de apel va înceta procedura în apel în
privinţa persoanei care şi-a retras apelul şi va examina apelurile altor participanţi la
proces.
De asemenea, la judecarea cauzei în apel reclamantul poate renunţa la acţiune,
iar părţile pot încheia tranzacţia. Examinarea cererii reclamantului de renunţare la
acţiune sau a cererii părţilor de încheiere a tranzacţiei, efectele admiterii sau
respingerii renunţării sau tranzacţiei au loc în conformitate cu art. 212 CPC. Dacă
sunt respectate prevederile art. 60 alin. (5) CPC (renunţarea la acţiune şi tranzacţia
între părţi nu contravin legii, nu încalcă drepturile, libertăţile sau interesele
legitime ale persoanei, ale societăţii sau ale statului), instanţa de apel admite
renunţarea reclamantului la acţiune sau, după caz, confirmă tranzacţia de împăcare.
În aceste cazuri hotărârea atacată cu apel pierde valoarea juridică, instanţa de apel
o anulează şi dispune încetarea procesului (art. 265 CPC).

§6. Împuternicirile instanţei de apel

Declararea în ordinea stabilită de lege a apelului obligă instanţa de apel să
examineze şi să soluţioneze fondul cererii depuse, adoptând o decizie. În
conformitate cu art. 385 CPC, instanţa de apel, după ce judecă apelul, este în drept:
a) să respingă apelul şi să menţină hotărârea primei instanţe;
 b) să admită apelul şi să modifice hotărârea primei instanţe;
c) să admită apelul şi să caseze integral sau parţial hotărârea primei instanţe,
emițând o nouă hotărâre;
d) să admită apelul şi să caseze integral sau parţial hotărârea primei instanţe,
restituind pricina spre rejudecare în prima instanţă.
e) să admită apelul şi să caseze integral sau parţial hotărârea primei instanţe,
dispunând încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol.
Respingerea apelului. În majoritatea cazurilor hotărârile judecătoreşti sunt
legale. În cazul în care, după efectuarea controlului judiciar, instanţa de apel
constată temeinicia şi legalitatea hotărârii atacate, aceasta va respinge apelul ca
nefondat şi va menţine hotărârea primei instanţe (art. 385 alin. (1) lit. a) CPC). În
cazul respingerii apelului, instanţa de apel în decizia sa trebuie să expună concluzia
cu privire la toate argumentele invocate de apelant şi, referindu-se la legea
respectivă, să întemeieze motivele în legătură cu care instanţa de apel a ajuns la
concluzia de a recunoaşte motivele apelului neîntemeiate. În practica judiciară s-a
stabilit că este inadmisibilă limitarea instanţei de apel doar la reproducerea în
decizie a hotărârii apelate ori la simpla constatare a faptului netemeiniciei apelului,
deoarece în acest caz decizia apare ca nemotivată225.
Admiterea apelului. Dacă cel puţin unul dintre motivele de casare invocate de
către apelant este întemeiat, instanţa va admite apelul, dispunând modificarea sau
casarea hotărârii primei instanţe. Admiterea apelului poate avea loc şi în cazul
invocării din oficiu de către instanţa de apel a încălcării normelor de drept
procedural (art. 388 alin. (1) CPC).
Rejudecarea cauzei de către instanţa de apel. În primul rând, urmează a fi
făcută delimitarea între modificarea hotărârii şi casarea hotărârii cu adoptarea unei
noi hotărâri.

225
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiției nr. 3 din 07.07.2008 cu privire la practica aplicării de
către instanţele judecătoreşti a legislaţiei procesuale civile la întocmirea actelor judecătoreşti de dispoziţie
în cadrul examinării pricinilor civile şi economice în ordine de apel şi recurs.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=146;
 O importanţă primordială pentru părţi o au concluziile instanţei cu privire la
litigiul dintre părţi, care constituie scopul adresării în justiţie. Prin urmare,
concluziile diametral opuse, făcute de către instanţa de apel în baza probelor
administrate, reprezintă hotărâri diverse.
Aşadar, se pronunţă o nouă hotărâre în cazurile când concluziile instanţei de
judecată privind drepturile şi obligaţiile părţilor se înlocuiesc cu altele diametral
opuse (concluzia iniţială despre admiterea acţiunii se înlocuieşte cu concluzia
despre respingerea acţiunii şi invers). O nouă hotărâre se pronunţă şi în cazul
schimbării semnificative a conţinutului şi esenţei hotărârii atacate (de exemplu,
dacă instanţa de apel va reduce cuantumul pretenţiilor admise de la 100000 lei
până la 1 leu, teoretic, această operaţiune poate fi tratată ca modificare a hotărârii,
deşi în realitate vom fi în prezenţa unei noi hotărâri, diametral opuse celei atacate).
Hotărârea atacată se consideră modificată dacă, fără a afecta concluziile cu
privire la drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi fără a schimba semnificativ
conţinutul şi esenţa hotărârii, în partea de motivare sau în dispozitivul acesteia se
introduc anumite corectări (de exemplu, schimbarea mărimii sumei adjudecate,
termenul de achitare a plăţilor periodice, precizarea formei de încasare: pe cote
părţi sau solidar etc.).
Casarea hotărârii primei instanţe poate fi atât totală, cât şi parţială. Casarea
este totală, dacă se referă la toate aspectele cauzei şi la toţi participanţii la proces.
Casarea este parţială, dacă vizează doar unele aspecte ale pricinii sau numai
raporturile dintre unii participanţi. De exemplu, în cauza privind repararea
prejudiciului material şi moral, cauzat unei persoane, instanţa de apel, constatând
legalitatea hotărârii în privinţa încasării prejudiciului material, poate casa hotărârea
atacată în ce priveşte repararea prejudiciului moral.
Legea nr. 155 din 05.07.2012 a introdus anumite modificări în ceea ce
priveşte soluţiile pronunţate de instanţa de apel în caz de admitere a apelului.
Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, instanţa de apel urmează nu doar
să caseze o hotărâre greşită, ci este obligată să corecteze greşelile comise prin
rejudecarea cauzei. Astfel, în cazul în care hotărârea primei instanţe nu este
întemeiată (art. 386 alin. (1) lit. a), b), c) CPC), instanţa de apel urmează să verifice
circumstanţele şi raporturile juridice stabilite în hotărârea primei instanţe, precum
şi cele care nu au fost stabilite, dar care au importanţă pentru soluţionarea cauzei,
să aprecieze probele din dosar şi cele prezentate suplimentar de către participanţii
la proces şi, drept rezultat, să pronunţe o nouă hotărâre întemeiată. Dacă hotărârea
primei instanţe este adoptată cu aplicarea eronată a normelor de drept material (art.
387 CPC), instanţa de apel va aplica corect normele de drept material şi va
substitui corespunzător concluziile primei instanţe. Instanţa de apel va pronunţa o
nouă hotărâre şi în cazurile când la judecarea cauzei în fond au fost încălcate
normele de drept procedural prevăzute de art. 388 alin. (1) lit. a), b), c), f), g), h)
sau alin. (2) CPC226.
Noua hotărâre, pronunţată de către instanţa de apel, se bazează pe
circumstanţele constatate şi dovedite la judecarea cauzei în fond şi, după caz, în
apel. În baza principiului nemijlocirii şi având în vedere jurisprudenţa CtEDO 227,
reaprecierea probelor de către instanţa de apel poate fi făcută doar cu condiţia
administrării nemijlocite a acestora (de exemplu, audierea repetată a martorilor
pentru a aprecia credibilitatea declaraţiilor acestora).
În caz de modificare a hotărârii atacate sau pronunţare a unei noi hotărâri,
instanţa de apel este obligată să soluţioneze problema întoarcerii executării
hotărârii (art. 159 din Codul de executare), precum şi să schimbe corespunzător
repartizarea cheltuielilor de judecată (art. 94 alin. (4) CPC).
Restituirea cauzei spre rejudecare în prima instanţă. Casând hotărârea primei
instanţe, instanţa de apel va restitui cauza spre rejudecare în prima instanţă doar în
cazul în care s-au încălcat temeiurile prevăzute la art. 388 alin. (1) lit. d) şi i) CPC

226
Pricina a fost judecată de un complet de judecată compus ilegal; pricina a fost judecată în absenţa unui
participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată; în judecarea pricinii
au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului; hotărârea nu este semnată de judecător sau de
cineva dintre judecători ori hotărârea este semnată nu de acel judecător sau de acei judecători care sunt
menţionaţi în hotărâre; în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată; în dosar lipseşte procesul-
verbal privind efectuarea unui act procedural; alte încălcări care au dus sau au putut duce la soluţionarea
eronată a pricinii.
227
De exemplu, Hotărârea CtEDO Dan contra Republicii Moldova, 05.07.2011.
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/Pages/search.aspx#{"fulltext":["dan"],"documentcollectionid2":
["GRANDCHAMBER","CHAMBER"],"itemid":["001-105507"]}
(instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces;
pricina a fost examinată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale). În primul caz,
restituirea cauzei la rejudecare are drept scop oferirea posibilităţii de apărare
tuturor persoanelor, ale căror drepturi au fost atinse prin hotărârea primei instanţe,
fiindu-le garantat dreptul la dublul grad de jurisdicţie. În cel de-al doilea caz, cauza
se va transmite la rejudecare în instanţa competentă potrivit regulilor de
competenţă jurisdicţională228.
De asemenea, legea permite instanţei de apel să trimită cauza spre rejudecare
în prima instanţă în cazul prevăzut la art. 388 alin. (1) lit. b) CPC (pricina a fost
judecată de instanţă în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat
locul, data şi ora şedinţei de judecată). În acest caz instanţa de apel ţine cont în
exclusivitate de părerea acelui participant care nu a fost citat în mod legal.
Potrivit art. 385 alin. (2) CPC, în cazul în care cauza este trimisă spre
rejudecare, cu acordul tuturor participanţilor la proces, instanţa de apel indică
actele procesuale rămase valabile, celelalte fiind desfiinţate de drept. În opinia
noastră, această prevedere, introdusă prin Legea nr. 155 din 05.07.2012, nu este
reuşită, creând confuzii şi generând interpretări diferite. În primul rând, norma
menţionată nu trebuie tratată în sensul anulării de drept a tuturor încheierilor
judecătoreşti emise la examinarea cauzei în prima instanţă. În măsura în care
încheierile cu privire la organizarea desfăşurării procesului (de exemplu,
încheierile cu privire la acceptarea cererii de chemare în judecată şi intentarea
procesului, conexarea sau separarea pretenţiilor, etc.) nu au fost atacate cu apel
împreună cu hotărârea, ele nu ar trebui să fie anulate şi re-emise la rejudecarea
cauzei. În al doilea rând, pentru unele categorii de încheieri sunt stabilite prevederi
specifice privind valabilitatea şi anularea. De exemplu, conform art. 180 alin. (3)
CPC, încheierea cu privire la asigurarea acţiunii rămâne valabilă până când
hotărârea judecătorească devine irevocabilă (în cazul respingerii acţiunii) sau până
la executarea hotărârii (în cazul admiterii acţiunii). În cazul în care măsura de

228
A se vedea, de asemenea, Avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la modul
de aplicare a art. 385, 388 CPC, nr. 4ac-13/13 din 27.05.2013.
http://jurisprudenta.csj.md/db_avize_csj.php
asigurare a acţiunii nu este anulată în mod expres de către instanţa de apel,
conform art. 180 alin. (1) CPC, ea nu poate fi considerată desfiinţată de drept în
baza art. 385 alin. (5) CPC, întrucât aceasta ar veni în contradicţie cu esenţa şi
scopurile măsurilor de asigurare a acţiunii. Considerăm că prevederile art. 385 alin.
(2) CPC urmează a fi interpretate în coroborare cu art. 25 alin. (1) CPC, care
consfinţeşte principiul nemijlocirii dezbaterilor judiciare. Respectiv, actele de
procedură privind administrarea de către prima instanţă a probelor sunt desfiinţate
de drept, în caz de casare a hotărârii, instanţa de rejudecare având obligaţia să
administreze din nou probele prezentate, cu excepţia situaţiilor în care ambele părţi
sunt de acord cu menţinerea unor acte de procedură (de exemplu, părţile pot avea
interes să solicite menţinerea valabilităţii încheierii cu privire la numirea
expertizei, pentru a evita tergiversarea examinării pricinii din cauza numirii unei
noi expertize)229.
Încetarea procesului sau scoaterea cererii de pe rol. Casând hotărârea primei
instanţe, integral sau parţial, instanţa de apel va dispune încetarea procesului sau
scoaterea cererii de pe rol, dacă există temeiurile prevăzute la art. 265 şi art. 267
CPC.

§7. Temeiurile pentru casarea sau modificarea hotărârii de către instanţa de

apel
Având în vedere importanţa hotărârii judecătoreşti, legislaţia procesuală civilă
înaintează mai multe cerinţe faţă de acest act: legalitatea, temeinicia, certitudinea,
deplinătatea şi necondiţionalitatea. Nerespectarea acestor cerinţe duce la aplicarea
sancţiunilor procesuale civile. Tipul sancţiunilor pasibile aplicării şi, respectiv,
modalitatea de corectare a greşelilor, depinde de caracterul încălcării comise.
Astfel, pentru cazuri în care hotărârea judecătorească nu este deplină, se prevede
posibilitatea emiterii unei hotărâri suplimentare (art. 250 CPC). Dacă hotărârea nu
este certă, poate fi solicitată explicarea acesteia (art. 251 CPC). În astfel de cazuri

229
Pentru o altă viziune referitor la interpretarea art. 385 alin. (2) CPC, a se vedea Avizul consultativ al
Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la modul de aplicare a art. 385 alin. (2) din CPC, nr. 4ac-
20/14 din 17.11.2014. http://jurisprudenta.csj.md/db_avize_csj.php
nu este necesară recurgerea la căile de atac şi sesizarea instanţei ierarhic
superioare, greşelile se corectează de instanţa care a emis hotărârea.
În cazurile în care nu se respectă cerinţele esenţiale faţă de actul de justiţie –
temeinicia şi legalitatea – intervine sancţiunea casării şi modificării hotărârii
judecătoreşti care este aplicată de către instanţa de control judiciar.
Netemeinicia hotărârii. În conformitate cu art. 386 alin. (1) CPC, hotărârea
primei instanţe se consideră neîntemeiată dacă:
a) circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii nu au fost constatate
şi elucidate pe deplin;
b) circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii, pe care prima
instanţă le consideră constatate, nu au fost dovedite cu probe veridice şi suficiente;
c) concluziile primei instanţe, expuse în hotărâre, sunt în contradicţie cu
circumstanţele pricinii.
Constatarea şi elucidarea incompletă a circumstanţelor importante pentru
soluţionarea cauzei are loc atunci când instanţa de fond determină incorect
obiectul probaţiunii şi, drept urmare, omite să examineze unele fapte relevante.
Obiectul probaţiunii, adică circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea
justă a cauzei, trebuie determinate definitiv de instanţa judecătorească pornind de
la temeiul pretenţiilor şi obiecţiilor părţilor şi ale altor participanţi la proces,
precum şi de la normele de drept material şi procedural ce urmează a fi aplicate
(art. 118 alin. (3) CPC).
Determinarea incorectă a obiectului probaţiunii poate fi condiţionată de faptul
că instanţa atribuie importanţă juridică circumstanţelor care nu au nici o valoare
pentru soluţionarea corectă a cauzei şi, viceversa, când instanţa nu pune în discuţie
circumstanţele importante pentru soluţionarea justă a cauzei. Asemenea erori
deseori se comit în cazurile în care norma juridică aplicabilă are o ipoteză relativ-
determinată (aşa-numitele „norme situaţionale”). În aceste cazuri sensul unor
noţiuni („interesele copilului”, „starea materială a părţilor” etc.) şi circumstanţele
importante ce urmează a fi constatate se stabilesc după intima convingere a
judecătorului.
 Dat fiind rolul diriguitor al instanţei în proces, aceasta, de regulă, nu este în
drept să prezinte din oficiu probele necesare. Rolul diriguitor nu înseamnă însă că
instanţa are un rol pasiv în proces. De aceea, instanţa judecătorească (judecătorul)
este în drept să propună părţilor şi altor participanţi la proces, după caz, să prezinte
probe suplimentare şi să dovedească faptele ce constituie obiectul probaţiunii
pentru a se convinge de veridicitatea lor (art. 118 alin. (5) CPC).
Nedovedirea circumstanţelor importante pentru soluţionarea cauzei pe care
prima instanţă le consideră constatate poate avea loc atunci când instanţa trage
concluzie cu privire la existenţa unui fapt ce intră în obiectul probaţiunii, iar
probele care ar justifica asemenea concluzie lipsesc sau sunt insuficiente ori
inadmisibile şi, viceversa, când instanţa nu consideră constatate circumstanţele
dovedite prin probele administrate. Aceasta, printre altele, poate fi rezultatul
aplicării incorecte a art. 123 CPC privind degrevarea de probaţiune.
Un proces dificil îl constituie aprecierea veridicităţii probelor, între care există
contradicţii. În aceste cazuri atitudinea formală a instanţei, bazată numai pe
numărul de probe, este inadmisibilă. Instanţa trebuie să motiveze în hotărâre
concluziile sale cu privire la admiterea unor probe şi respingerea altora, precum şi
să argumenteze preferinţa unor probe faţă de altele. În caz contrar, hotărârea emisă
va fi neîntemeiată.
Contradicţiile dintre concluziile primei instanţe, expuse în hotărâre, şi
circumstanţele cauzei230 sunt rezultatul aprecierii incorecte a probelor, când
probele administrate constituie temeiul unor concluzii, iar instanţa trage concluzii
contrare. Aceste erori se comit deseori în cazurile când circumstanţele importante
ale cauzei sunt dovedite prin probe indirecte. Întemeind concluziile sale, instanţa
nu trebuie să admită posibilitatea unei alte interpretări a circumstanţelor cauzei.
Aplicarea eronată a normelor de drept material. Normele juridice, în modul
în care sunt formulate, au un caracter general, impersonal, fiind destinate să
reglementeze relaţii sociale tipice, abstracte, şi nu cazuri concrete. Raporturile

230
Se are în vedere contradicţia dintre concluziile instanţei cu privire la circumstanţele de fapt ale cauzei.
Dacă contradicţia se referă la aprecierea de drept a raporturilor dintre părţi, suntem în prezenţa aplicării
eronate a normelor de drept material.
materiale întâlnite în viaţă sunt diverse şi multiple, dând naştere, în cazul apariţiei
litigiilor, la felurite cauze civile. De aceea, aplicarea de către instanţa de judecată a
normelor de drept material este un proces deosebit de dificil. De corectitudinea
desfăşurării acestui proces depinde legalitatea şi temeinicia hotărârii judecătoreşti.
Aplicarea eronată a normelor de drept material poate condiţiona încălcări ale
normelor de drept procedural. Astfel, aplicarea legii nepotrivite duce la stabilirea
incorectă a obiectului de probaţiune, încălcarea regulilor referitor la admisibilitatea
mijloacelor de probă etc.
Procesul de aplicare a normei de drept este alcătuit din mai multe etape
(stadii): 1) stabilirea circumstanţelor de fapt, 2) calificarea juridică a raportului
litigios, 3) verificarea autenticităţii textului normei, 4) interpretarea normei, 5)
adoptarea hotărârii.
Felurile de aplicări eronate ale normelor de drept material se află într-o
legătură strânsă cu etapele aplicării legii. Aceasta rezultă din însăşi formularea art.
387 CPC, care dispune că normele de drept material sunt aplicate eronat în cazul în
care instanţa judecătorească: a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată, b) a
aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată, c) a interpretat eronat legea, d) a
aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului.
a) Neaplicarea legii potrivite are loc atunci când prima instanţă:
- nu a aplicat nici o normă de drept material şi a pronunţat o hotărâre ce
contravine legislaţiei în vigoare (de exemplu, pune în sarcina donatarului obligaţia
de a răspunde în faţa creditorilor pentru datoriile donatorului decedat);
- a aplicat acte normative subordonate legii, adoptate cu încălcarea
competenţei, procedurii stabilite sau contrare prevederilor legii;
- a aplicat un act normativ declarat neconstituţional sau contrar normelor
constituţionale de aplicare directă;
- a aplicat unul dintre mai multe acte normative ce reglementează raportul
material litigios, neaplicând pe celelalte.
Dacă soluţia adoptată este legală, calificarea juridică a raportului material
litigios este corectă, însă instanţa a omis să indice în hotărâre norma de drept
material aplicată, aceasta nu poate fi calificată ca neaplicare a legii potrivite.
Instanţa de apel va reacţiona la aceste încălcări comise de către judecătorie,
modificând hotărârea atacată, fără însă a o casa.
În cazurile când hotărârea atacată este corectă, însă norma de drept material a
fost aplicată eronat, instanţa de apel nu va casa hotărârea atacată, însă, reieşind din
importanţa, obligativitatea şi puterea lucrului judecat a hotărârii judecătoreşti, va
indica norma potrivită de drept material în motivarea acesteia.
b) Aplicarea legii nepotrivite. Spre deosebire de primul fel de aplicare eronată
a normelor de drept material (neaplicarea legii potrivite), aplicarea legii nepotrivite
reprezintă situaţia în care instanţa aplică legea, însă nu pe aceea ce trebuia să fie
aplicată.
În cele mai dese cazuri aplicarea legii nepotrivite este condiţionată de
calificarea juridică greşită a raportului material litigios. În locul normei potrivite,
instanţa de judecată aplică o altă normă, care nu trebuia să fie aplicată. Aplicarea
legii nepotrivite are loc şi în cazurile când instanţa a încălcat regulile acţiunii
normelor în timp, spaţiu sau asupra persoanelor.
La soluţionarea cauzelor civile instanţele judecătoreşti urmează să ţină cont de
obligativitatea aplicării tratatelor internaţionale, la care Republica Moldova este
parte. Potrivit art. 20 din Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii
Moldova231, dispoziţiile tratatelor internaţionale care, după modul formulării, sunt
susceptibile de a fi aplicate în raporturile de drept fără adoptarea de acte normative
speciale, au caracter executoriu şi sunt direct aplicabile în sistemul juridic şi
sistemul judiciar al Republicii Moldova. Prin urmare, soluționând cauza în baza
normei de drept interne, ce contravine prevederilor tratatului internaţional cu
aplicare directă, instanţa va aplica o lege care nu trebuia să fie aplicată.
Ratificând Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, Republica Moldova a recunoscut jurisdicţia obligatorie a
Curţii Europene a Drepturilor Omului de plin drept şi fără o convenţie specială

Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova. Nr. 595 din 24.09.1999. În: Monitorul
231

Oficial al Republicii Moldova, 02.03.2000, nr. 24-26.

pentru toate cauzele referitoare la interpretarea şi aplicarea Convenţiei 232. În
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că hotărârile
acesteia sunt recunoscute self-executing în sistemul intern: judecătorul trebuie să
aplice direct exigenţele hotărârii fără a aştepta modificarea legislaţiei naţionale 233.
Prin urmare, aplicarea la soluţionarea cauzelor civile a normelor juridice ce
contravin Convenţiei europene şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor
Omului va constitui temei pentru casarea hotărârii, fiind calificată drept aplicare a
legii nepotrivite.
Aplicarea legii nepotrivite va avea loc şi în cazurile când instanţa de judecată
incorect a determinat legea aplicabilă raportului material litigios cu element de
extraneitate (lex cauzae). Astfel, potrivit art. 1622 alin. (2) CC, raporturile de
succesiune cu privire la bunurile imobile sunt guvernate de legea statului pe al
cărui teritoriu se află aceste bunuri. Aplicarea unei alte legi referitor la aceste
raporturi se va considera drept aplicare a legii nepotrivite.
În conformitate cu art. 13 alin. (3) CPC, în cazul imposibilităţii de a obţine
informaţia necesară despre o lege sau un alt act juridic străin, deşi a întreprins
măsurile de rigoare, instanţa aplică legea naţională. Aplicarea legii Republicii
Moldova în calitate de substituit trebuie să prezinte soluţia pentru cazul în care au
fost luate toate măsurile pentru a se stabili conţinutul dreptului străin pe parcursul
unui termen rezonabil stabilit de instanţa de judecată, însă conţinutul acestuia
rămâne în mod obiectiv necunoscut instanţei de judecată 234. Aplicarea legii
Republicii Moldova în calitate de substituit cu încălcarea regimului nominalizat va
reprezenta o aplicare a unei legi nepotrivite.
Vom fi în prezenţa aplicării legii nepotrivite şi în cazurile când instanţa de
judecată a soluţionat greşit conflictul dintre normele cuprinse în diferitele acte
normative interne. La soluţionarea unor asemenea conflicte instanţa trebuie să se
232
Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova privind ratificarea Convenţiei europene pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a unor protocoale adiţionale la această
Convenţie. Nr. 1298 din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 21.08.1997, nr. 54-55.
233
Lambert-Abdelgawad E. Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului. Chişinău:
Tipografia Centrală, 2004, pag. 7-8.
234
Buruiană M. Aspecte teoretice şi practice ale aplicării, stabilirii conţinutului şi interpretării dreptului
străin de către instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova în cauzele cu element de extraneitate. În:
Avocatul poporului, 2006, nr. 4, pag. 13.
călăuzească de prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale Legii privind
actele legislative235. Potrivit art. 6 din Legea privind actele legislative, în caz de
divergenţă între o normă a actului normativ general şi o normă a actului normativ
special cu aceeaşi forţă juridică, se aplică norma actului normativ special. Dacă
apare o divergenţă între o normă a actului normativ general sau special şi o normă
a actului normativ de excepţie cu aceeaşi forţă juridică, se aplică norma actului
normativ de excepţie. La constatarea divergenţei dintre legea organică şi legea
ordinară, se aplică legea organică. În cazul în care între două acte normative cu
aceeaşi forţă juridică apare un conflict de norme ce promovează soluţii diferite
asupra aceluiaşi raport, se aplică prevederile actului posterior.
Potrivit art. 4 din Codul civil, sunt considerate în calitate de izvor de drept şi
uzanţele care se aplică numai dacă nu contravin legii, ordinii publice şi bunelor
moravuri. Aplicarea de către instanţa de judecată a unei uzanţe ce contravine legii
va constitui aplicarea legii (în sens larg) ce nu trebuia să fie aplicată.
Astfel, se consideră că instanţa a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată
în următoarele cazuri: a dat o calificare juridică incorectă raportului material
litigios, aplicând o normă străină acestuia; a încălcat regulile acţiunii normelor în
timp, spaţiu sau asupra persoanelor; a soluţionat cauza în baza normei de drept
interne, ce contravine prevederilor tratatului internaţional cu aplicare directă;
instanţa a aplicat normele juridice ce contravin Convenţiei europene şi
jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului; a determinat incorect legea
aplicabilă raportului material litigios cu element de extraneitate (lex cauzae); a
soluţionat greşit conflictul dintre normele cuprinse în diferitele acte normative
interne; a aplicat o uzanţă, ce contravine legii.
c) Interpretarea eronată a legii. Spre deosebire de primele două feluri de
aplicări eronate a normelor de drept material, în cazul interpretării eronate a legii,
instanţa de judecată dă o calificare juridică corectă raportului material litigios,
corect determină norma aplicabilă, însă, din cauza înţelegerii incorecte a sensului
acesteia, face o concluzie greşită cu privire la drepturile şi obligaţiile părţilor. În
Legea privind actele legislative. Nr. 780 din 27.12.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
235

14.03. 2002, nr. 36-38.

unele cazuri, interpretarea eronată reprezintă o consecinţă a folosirii incorecte de
către judecător a metodelor sau procedeelor de interpretare a normelor de drept
(sistematică, gramaticală, istorică, logică; extensivă, restrictivă, ad litteram).
Interpretarea eronată a legii poate fi condiţionată de necunoaşterea de către instanţa
de judecată a esenţei legislaţiei străine, a practicii de aplicare a acesteia în statul
respectiv.
d) Aplicarea eronată a analogiei legii sau a analogiei dreptului are loc în
cazurile când instanţa de judecată încalcă unul sau mai multe principii ale aplicării
analogiei. Aceste principii constau în următoarele: 1) aplicarea analogiei se admite
doar în cazul obscurităţii sau lipsei normei de drept; 2) circumstanţele cauzei şi
circumstanţele prevăzute în norma aplicabilă prin analogie trebuie să fie
asemănătoare după esenţă şi regim juridic; 3) aplicarea analogiei este inadmisibilă
în cazurile când aceasta este expres interzis de lege sau când legea stabileşte
producerea efectelor juridice numai în caz de aplicare a unor norme concrete; 4)
normele de excepţie se aplică doar în privinţa faptelor cu caracter excepţional; 5)
soluţia adoptată ca urmare a aplicării analogiei nu trebuie să contravină legislaţiei
în vigoare; 6) aplicarea analogiei presupune căutarea normei în actele aceleiaşi
instituţii, ramuri de drept şi doar în cazul inexistenţei acesteia – referirea la alte
ramuri sau legislaţie în general.
Aplicarea eronată sau încălcarea esenţială a normelor de drept procedural.
Procesul civil, ca activitate a instanţelor judecătoreşti de examinare şi soluţionare a
cauzelor civile, este strict reglementat de normele de drept procedural. Însă, forma
procesuală civilă nu reprezintă un scop în sine. Ea are menirea să asigure
persoanelor interesate posibilitatea de a folosi mijloacele legale în vederea apărării
drepturilor şi intereselor legitime încălcate sau contestate neîntemeiat. Prin urmare,
se asigură condiţiile necesare pentru stabilirea şi calificarea juridică corectă a
circumstanţelor cauzei. Astfel, respectarea normelor de drept procedural reprezintă
o premisă pentru adoptarea unor hotărâri legale şi temeinice. Pe lângă aceasta,
normele de drept procedural au menirea să consolideze autoritatea instanţelor
judecătoreşti, să contribuie la sporirea încrederii justiţiabililor în actul judecătoresc,
realizându-se astfel şi funcţia educativ-preventivă a procesului civil. Reieşind din
aceste considerente, aplicarea eronată sau încălcarea normelor de drept procedural
la judecarea cauzelor civile, trebuie să ducă la casarea hotărârii adoptate. Totuşi,
aplicând sancţiunea de anulare a hotărârii judecătoreşti, se va ţine cont de
caracterul încălcărilor comise, evitându-se formalismul exagerat. Anume din
caracterul încălcărilor normelor de drept procedural a reieşit legiuitorul,
reglementând temeiurile casării hotărârii de către instanţa de apel.
Potrivit art. 388 alin. (1) CPC, hotărârea primei instanţe se casează, indiferent
de argumentele cererii de apel, dacă: a) pricina a fost judecată de un complet de
judecată compus ilegal; b) pricina a fost judecată în absenţa unui participant la
proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată; c) în
judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului; d)
instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces; f)
hotărârea nu este semnată de judecător sau de cineva dintre judecători, ori
hotărârea este semnată nu de acel judecător sau de acei judecători care sunt
menţionaţi în hotărâre; g) în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată;
h) în dosar lipseşte procesul-verbal privind efectuarea unui act procedural; i)
pricina a fost examinată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale.
Săvârșirea altor încălcări decât cele consemnate în art. 388 alin. (1) CPC
constituie temeiul casării hotărârii numai dacă ele au dus sau au putut duce la
soluţionarea eronată a cauzei.
Astfel, temeiurile de ordin procedural pentru casarea hotărârii primei instanţe
de către instanţa de apel pot fi divizate în două grupe:
1) Încălcări esenţiale ale normelor de drept procedural, comise în instanţa de
fond. Aceste încălcări sunt expres prevăzute de lege (art. 388 alin. (1) CPC),
ducând necondiţionat la casarea hotărârii. Apelantul trebuie să demonstreze numai
existenţa lor fără a fi necesară dovedirea influenţei acestora asupra hotărârii
atacate. Aceste încălcări se invocă din oficiu de către instanţa de apel.
2) Alte încălcări ale normelor de drept procedural, decât cele din prima grupă,
comise în prima instanţă, care au dus sau au putut duce la soluţionarea eronată a
cauzei (de exemplu, încălcarea procedurii de administrare a probelor care sunt puse
la baza hotărârii; restrângerea dreptului la apărare a participanţilor la proces;
nesoluţionarea unor cereri ale participanţilor la proces care sunt importante pentru
soluţionarea justă a cauzei; neexplicarea pârâtului a consecinţelor recunoaşterii
acţiunii, etc.). Apelantul trebuie să demonstreze că aceste încălcări au dus sau au
putut duce la soluţionarea eronată a cauzei. Apreciind în fiecare caz concret
temeinicia argumentelor invocate de apelant şi obiecţiilor înaintate de intimat,
instanţa de apel va decide casarea sau menţinerea hotărârii instanţei de fond.
Urmează de ţinut cont de faptul că o hotărâre legală în fond nu poate fi casată
numai din motive formale (art. 386 alin. (2) CPC). De aceea, dacă încălcarea
normelor de drept procedural nu a dus şi nici nu a putut duce la soluţionarea
eronată a cauzei, hotărârea primei instanţe urmează a fi menţinută.
a) Cauza a fost judecată de un complet format ilegal. Reglementând
procedura de compunere a completului de judecată, Codul de procedură civilă al
Republicii Moldova stipulează principiul judecării unipersonale şi colegiale a
pricinilor civile (art. 21 CPC). În prima instanţă cauzele civile se judecă de un
singur judecător sau, la dispoziţia preşedintelui instanţei, de către un complet din
trei judecători (art. 46 CPC). Reieşind din aceste norme, participarea la completul
de judecată a unei persoane fără statut de judecător obţinut în mod legal sau a unui
judecător suspendat din funcţie236, precum şi numărul insuficient de judecători din
complet se consideră compunere ilegală a completului de judecată.
Completul de judecată urmează să fie format cu respectarea principiului
independenţei şi imparţialităţii judecătorilor. De aceea, emiterea hotărârii de către
un judecător incompatibil (art. 49 CPC) atrage casarea hotărârii, considerându-se
că pricina a fost judecată de către un complet format ilegal. De asemenea, se va
califica drept judecare a cauzei de către un complet compus ilegal participarea în
complet a unui judecător în privinţa căruia există temeiuri de recuzare (art. 50
CPC), dacă s-a înaintat, în ordinea stabilită, cererea de recuzare şi aceasta a fost
respinsă. Acest temei nu poate fi invocat, dacă participantul la proces a cunoscut
236
A se vedea, de asemenea, Hotărârea CtEDO Gurov contra Republicii Moldova, 11.07.2006.
http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/GUROV%20%28ro%29.pdf
despre existenţa temeiurilor de recuzare, dar nu a înaintat în modul corespunzător
cererea de recuzare. Dacă însă participantul la proces a aflat despre existenţa
temeiurilor de recuzare a judecătorului instanţei de fond după pronunţarea hotărârii
şi instanţa de apel constată că judecătorul respectiv trebuia să fie recuzat, hotărârea
instanţei de fond urmează a fi casată.
b) Cauza a fost judecată în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a
comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată. La aplicarea acestui temei de
casare a hotărârii urmează a fi ţinut cont de următoarele reguli de înştiinţare a
participanţilor la proces, în redacţia Legii nr. 155 din 05.07.2012:
- cererea de chemare în judecată şi actele de procedură se comunică
participanţilor la proces şi persoanelor interesate, contra semnătură, prin
intermediul persoanei împuternicite, prin poştă, cu scrisoare recomandată şi cu aviz
de primire, prin intermediul biroului executorului judecătoresc sau prin alte
mijloace, care să asigure transmiterea textului cuprins în act şi confirmarea primirii
lui, precum şi prin delegaţie judiciară (art. 100 alin. (3) CPC);
- citaţia sau înştiinţarea se expediază autorităţilor publice, persoanelor juridice
de drept privat şi avocaţilor prin telefax, poşta electronică sau prin orice alt mijloc
de comunicare ce asigură transmiterea şi confirmarea primirii acestor acte. Citaţia
sau înştiinţarea poate fi transmisă persoanelor fizice prin telefax, poşta electronică
sau prin orice alt mijloc de comunicare ce asigură transmiterea şi confirmarea
primirii acestor acte doar la solicitarea persoanelor în cauză (art. 105 alin. (1 1)
CPC);
- participanţii la proces înştiinţaţi în mod legal o dată nu pot invoca necitarea
lor pentru efectuarea actelor de procedură la o dată ulterioară (art. 102 alin. (4) 1
CPC);
- participantul la proces, care a fost prezent la şedinţa de judecată sau
reprezentantul căruia, a fost prezent la şedinţă de judecată (fapt consemnat în
procesul-verbal al şedinţei de judecată) nu va putea cere casarea hotărârii pe motiv
de neînştiinţare legală (art. 102 alin. (5) CPC).
 O cauză se consideră judecată în absenţa unui participant la proces căruia nu i
s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată în următoarele cazuri: în dosar
lipsesc probele care confirmă primirea citaţiei de către participant; încălcarea
regimului legal de citare a persoanei juridice sau a persoanei fizice absente de la
domiciliu; înmânarea citaţiei cu încălcarea termenului legal ce a împiedicat
participantul la proces de a se prezenta la şedinţa de judecată; indicarea incompletă
sau greşită a unor date din citaţie; judecarea cauzei în lipsa pârâtului, a cărui citare
prin publicitate s-a făcut cu rea-voinţă.
Având în vedere specificul acestui temei de casare, încălcarea regulilor cu
privire la înştiinţare poate fi invocată doar de către participantul la proces care nu a
fost citat în mod legal sau din oficiu, însă numai în interesele acestuia.
c) În judecarea cauzei au fost încălcate regulile cu privire la limba
procesului. Judecarea cauzelor în instanţele judecătoreşti din Republica Moldova
se desfăşoară în limba de stat. Pentru a-şi apăra în mod eficient drepturile şi
interesele legitime, participanţii la proces trebuie să înţeleagă tot ce se vorbeşte şi
se scrie în cadrul procesului civil, precum şi să aibă posibilitatea de a vorbi în
instanţă în limba maternă. În virtutea principiului egalităţii tuturor cetăţenilor în
faţa legii şi în faţa justiţiei, Codul de procedură civilă a instituit garanţii
suplimentare pentru persoanele care nu posedă sau nu vorbesc limba de stat,
precum şi pentru persoanele care, din cauza deficienţelor fizice, nu pot vorbi şi
auzi. Aceste persoane sunt în drept să ia cunoştinţă de actele, de lucrările dosarului
şi să vorbească în judecată prin interpret (art. 24 CPC). Procesul se poate desfăşura
de asemenea şi într-o limbă acceptabilă pentru majoritatea participanţilor la proces
şi cunoscută de judecător.
După anunţarea limbii de procedură, preşedintele şedinţei trebuie să constate
dacă toţi participanţii posedă limba în care se desfăşoară şedinţa de judecată. În
practica judiciară s-a statuat că participarea interpretului este obligatorie nu numai
în cazul în care unul dintre participanţii la proces nu posedă limba în care se
desfăşoară şedinţa, dar şi atunci când unii dintre ei solicită să dea explicaţii prin
interpret237. Interpretul trebuie avertizat asupra răspunderii ce o poartă, în
conformitate cu legislaţia penală, în caz de traducere intenţionat greşită.
Limba de procedură stabilită la examinarea cauzei concrete în şedinţa de
judecată nu poate fi modificată pe parcursul întregului proces. La solicitarea
participanţilor la proces actele procedurale care li se înmânează se traduc în limba
procesului sau în limba la care aceştia au recurs la proces. Judecătorul, procurorul,
reprezentantul participantului la proces nu pot exercita în proces funcţia de
interpret. Încălcarea regulilor sus-menţionate cu privire la limba procesului
reprezintă un temei necondiţionat pentru casarea hotărârii.
Efectuând controlul asupra respectării de către instanţa de fond a regulilor cu
privire la limba procesului (art. 24 CPC), instanţa de apel urmează să studieze
procesul-verbal al şedinţei de judecată, să stabilească limba în care s-a desfăşurat
procesul, să constate dacă în procesul-verbal este consemnată participarea
interpretului, să stabilească dacă participanţii la proces au înaintat demersuri cu
privire la acordarea interpretului, precum şi modul în care instanţa a soluţionat
aceste demersuri.
Analogic temeiului precedent de casare a hotărârii (cauza a fost judecată în
absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora
şedinţei de judecată), încălcarea regulilor cu privire la limba procesului poate fi
invocată doar de către participantul la proces prejudiciat în urma acestei încălcări.
Prin urmare, hotărârea nu poate fi casată în baza art. 388 alin. (1) lit. c) CPC în
detrimentul persoanei care nu posedă limba în care s-a desfăşurat procesul,
deoarece aceasta ar însemna aplicarea temeiului de casare contrar menirii lui.
d) Instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în
proces. Fiind un act de procedură cu caracter de autoritate, emis de către instanţa
de judecată în virtutea legii în urma înfăptuirii justiţiei în cauzele civile, hotărârea
judecătorească definitivă este obligatorie nu numai pentru participanţii la proces, ci
şi pentru toate autorităţile publice, asociaţiile obşteşti, persoanele oficiale,

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 12 din 09.04.1999 cu privire la respectarea legislaţiei
237

despre utilizarea limbii în procedura judiciară.

http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=23.
organizaţiile şi persoanele fizice şi se execută cu stricteţe pe întreg teritoriul
Republicii Moldova (art. 16 CPC).
În pofida caracterului obligatoriu al actelor judecătoreşti (art. 16 CPC), în
teoria şi practica procesului civil este unanim recunoscut că puterea lucrului
judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive are limite obiective şi subiective.
Limitele obiective sunt determinate de raportul material litigios ce a constituit
obiect al dezbaterilor judiciare. Referitor la limitele subiective ale puterii lucrului
judecat a hotărârilor judecătoreşti irevocabile, în literatura de specialitate se
menţionează că hotărârea judecătorească determină drepturile şi obligaţiile unui
cerc determinat de persoane – subiecţi ai raportului material litigios examinat şi
soluţionat în cadrul dezbaterilor judiciare; hotărârea nu poate să se răsfrângă asupra
persoanelor care sunt subiecţi ai unui alt raport material litigios care nu a constituit
obiect al dezbaterilor judiciare238. Pentru subiecţii raportului material litigios care
au participat la judecarea cauzei civile hotărârea judecătorească reprezintă un act
de dispoziţie obligatoriu care, nemijlocit, determină drepturile şi obligaţiile lor.
Per a contrario, pentru subiecţii raportului material litigios care nu au fost
antrenați în judecarea cauzei hotărârea judecătorească nu trebuie să producă efecte
juridice. Aceasta rezultă din principiul dreptului la un proces echitabil consfinţit în
art. 6 din CEDO, potrivit căruia persoana trebuie să aibă posibilitate reală de a-şi
apăra drepturile şi interesele legitime în condiţii în care să nu o plaseze într-o
situaţie net dezavantajată în raport cu adversarul său.
Prin antrenare în judecarea cauzei înţelegem înştiinţarea persoanei privind
acordarea acesteia a unui statut procesual de participant la proces (reclamant,
coreclamant, pârât, copârât, intervenient, petiţionar, persoană interesată), ce îi oferă
posibilitatea de a-şi apăra în mod efectiv drepturile şi interesele. Neantrenarea în
judecarea cauzei urmează a fi delimitată de necomunicarea unui participant la
proces a locului, datei şi orei şedinţei de judecată. În ultimul caz persoana, reieşind
din materialele dosarului, are statut de participant la proces, dar nu este citată în
mod legal şi cauza se examinează în lipsa ei.
Зейдер Н.Б. Судебное решение по гражданскому делу. Москва: Юридическая литература, 1966,
238

pag. 178-179.
 Soluţionarea problemei drepturilor unor persoane neantrenate în proces se
poate manifesta prin: 1) indicaţii directe în dispozitivul hotărârii cu privire la
drepturile sau obligaţiile unor persoane neatrase la judecarea cauzei (de exemplu,
acestea sunt obligate să achite o sumă de bani, să transmită un bun, să execute o
lucrare, să înlăture obstacole în folosirea unui bun etc.); 2) afectarea de fapt, prin
punere în executare a hotărârii, a drepturilor sau obligaţiilor unor persoane neatrase
la judecarea cauzei, neindicate direct în dispozitivul hotărârii (de exemplu,
nulitatea, rezilierea sau modificarea unui contract la care persoana neantrenată este
parte; recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra unor bunuri, al
dreptului de autor asupra unei opere, ce are ca efect lipsirea altor persane de
drepturile respective).
Obligaţia instanţei de judecată de atragere în proces a tuturor persoanelor,
problema drepturilor sau obligaţiilor cărora se soluţionează, există în cazurile de
coparticipare obligatorie prevăzute la art. 62 CPC. Ca urmare a constatării
temeiurilor coparticipării procesuale obligatorii, instanţa judecătorească va
înştiinţa, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, pe toţi coreclamanţii şi
copârâţii despre posibilitatea de a interveni în proces. Neînştiinţarea acestor
persoane despre posibilitatea intervenirii în proces în calitate de coreclamanţi
(copârâţi) sau atragerea acestor persoane în calitate de martori reprezintă o
încălcare esenţială a normelor de drept procedural, având ca efect casarea hotărârii.
De asemenea, potrivit art. 65 alin. (11) CPC, dacă se constată că există persoane
care pot să îşi declare propriile pretenţii asupra obiectului litigiului între părţile
iniţiale, instanţa este obligată să înştiinţeze persoanele în cauză despre procesul
pornit şi să le explice dreptul lor de a interveni în proces prin înaintarea unei
acţiuni239.
Obligaţia instanţei de judecată de a atrage în proces toate persoanele
interesate există la examinarea cauzelor civile în ordinea procedurii speciale, în
cadrul cărora instanţa trebuie să verifice dacă nu există un litigiu de drept şi să
239
A se vedea, de asemenea, Hotărârea CtEDO Business şi Investiţii pentru Toţi contra Republicii
Moldova, 13.10.2009.
http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/BUSINESS%20SI%20INVESTITII%20PENTRU
%20TOTI%20%28ro%29.pdf
stabilească cercul tuturor persoanelor interesate care trebuie să participe la proces.
De exemplu, în cazul înaintării cererii privind constatarea raporturilor de rudenie
dintre petiţionar şi defunct în vederea confirmării dreptului la succesiune, în
calitate de persoane interesate trebuie să fie atrase toate persoanele chemate la
succesiune.
f) Hotărârea nu este semnată de judecător sau de cineva dintre judecători ori
hotărârea este semnată nu de acel judecător sau de acei judecători care sunt
menţionaţi în hotărâre. Hotărârea judecătorească, fiind un act jurisdicţional
învestit cu autoritatea lucrului judecat, trebuie să fie întocmită cu respectarea
cerinţelor legale privind forma şi conţinutul. În partea introductivă a hotărârii
instanţei de fond trebuie să fie indicate, printre altele, şi numele membrilor
completului de judecată. Toţi judecătorii care au participat la deliberare, inclusiv
judecătorul care are opinie separată, trebuie să semneze hotărârea. Regula cu
privire la semnarea hotărârii este menită să garanteze autenticitatea acesteia,
precum şi să ofere posibilitatea de a verifica legalitatea compunerii completului de
judecată. Prin urmare, pentru ca hotărârea judecătorească să fie legală, trebuie să
existe o concordanţă între numele membrilor completului de judecată care au
pronunţat hotărârea, indicate în partea introductivă a acesteia, şi numele
judecătorilor care au semnat hotărârea. Excepţie constituie următorul caz: potrivit
art. 236 alin. (5) CPC, dacă unul dintre judecătorii completului de judecată este în
imposibilitatea de a semna hotărârea integrală, în locul lui semnează preşedintele
şedinţei, iar dacă şi acesta este în imposibilitatea de a semna, în locul lui semnează
preşedintele instanţei de judecată. În toate cazurile, pe hotărâre va fi menţionată
cauza imposibilităţii de a semna.
g) În dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată; h) în dosar
lipseşte procesul-verbal privind efectuarea unui act procedural. Pentru fixarea
tuturor actelor efectuate în cursul procesului şi a momentelor esenţiale ale
dezbaterilor judiciare, legea prevede obligativitatea perfectării procesului-verbal al
şedinţei de judecată. Potrivit art. 273 CPC, pentru fiecare şedinţă de judecată în
prima instanţă, precum şi pentru fiecare act de procedură îndeplinit în afara
şedinţei (audierea martorului la locul aflării sale, examinarea la faţa locului etc.) se
perfectează un proces-verbal.
Procesul-verbal al şedinţei de judecată este un act procesual de o deosebită
importanţă, asigurând posibilitatea verificării temeiniciei şi legalităţii hotărârii. În
lipsa procesului-verbal este imposibilă efectuarea controlului judiciar cu privire la
componenţa instanţei, prezenţa părţilor, conţinutul apărării părţilor în fapt şi în
drept, respectarea altor norme procesuale. De aceea, neîntocmirea procesului-
verbal al şedinţei de judecată reprezintă o încălcare esenţială a normelor de drept
procedural, sancţionată cu anularea hotărârii.
Instanţa de apel casează hotărârea şi în cazurile în care procesul-verbal al
şedinţei de judecată nu este semnat de judecător sau grefier, întrucât în lipsa
semnăturilor cerute de lege, care confirmă autenticitatea procesului-verbal, acest
act procesual nu produce efecte juridice, situaţie echivalentă cu lipsa acestuia.
i) Cauza a fost judecată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale.
Competenţa jurisdicţională este de două feluri: materială şi teritorială. Dreptul la
judecarea cauzei de către o instanţă instituită de lege este garantat de art. 6 CEDO.
La primirea cererii, judecătorul, stabilind că instanţa de judecată nu este
competentă să judece cauza civilă, trebuie să restituie cererea de chemare în
judecată, iar dacă lipsa competenţei jurisdicţionale se stabileşte după emiterea
hotărârii, această eroare urmează a fi corectată prin casarea hotărârii.
Nerespectarea competenţei jurisdicţionale materiale sau teritoriale reprezintă o
încălcare esenţială a normelor de drept procedural.
j) Cauza a fost judecată în fond cu adoptarea hotărârii, deşi sunt temeiuri
pentru încetarea procesului sau scoaterea cererii de pe rol. Aceste încălcări ale
normelor de drept procedural au un caracter esenţial şi necondiţionat duc la casarea
hotărârii (art. 393 CPC).

§8. Decizia instanţei de apel

Dispoziţia judecătorească prin care se soluţionează fondul apelului, adică se
rezolvă chestiunea cu privire la temeinicia şi legalitatea hotărârii primei instanţe, se
emite sub formă de decizie (art. 390 CPC). Decizia instanţei de apel trebuie să
cuprindă partea introductivă, partea descriptivă, motivarea şi dispozitivul240.
În partea introductivă a deciziei instanţei de apel se indică denumirea
instanţei care a emis decizia, completul de judecată, locul şi data pronunţării
deciziei, numele sau denumirea apelantului şi calitatea lui procedurală. Această
parte a deciziei instanţei de apel diferă de partea introductivă a hotărârii primei
instanţe. În partea introductivă se expune succint dispozitivul hotărârii care se
verifică.
În partea descriptivă a deciziei instanţei de apel sunt dezvăluite
circumstanţele cauzei pe parcursul examinării ei, obiectul deciziei de apel, astfel în
decizie fiind expus sumarul motivării hotărârii instanţei de fond.
Motivarea deciziei instanţei de apel are o importanţă esenţială, ea fiind o
călăuză pentru instanţele care rejudecă cauza. În motivarea deciziei se indică
temeiurile de fapt şi de drept care au condus, după caz, la admiterea sau
respingerea apelului, precum şi temeiurile de fapt şi de drept care au condus la
adoptarea uneia dintre soluţiile prevăzute de art. 385 CPC.
În dispozitivul deciziei instanţei de apel se expune rezultatul controlului
hotărârii instanţei de fond, concluziile instanţei de apel în urma examinării
apelului. În dispozitiv se mai indică denumirea primei instanţe şi data adoptării
hotărârii în prima instanţă, numele părţilor, obiectul litigiului, numele apelantului
şi concluzia instanţei de apel, în sensul admiterii sau respingerii apelului. În cazul
adoptării unei noi hotărâri, această parte a deciziei este analogică dispozitivului
hotărârii primei instanţe, unde se arată dacă se admite sau nu acţiunea, iar dacă se
admite – cum este soluţionată cauza (art. 241-248 CPC).
Decizia este semnată de toţi judecătorii care au examinat apelul, inclusiv de
judecătorul care are opinie separată. Decizia instanţei de apel devine definitivă în

240
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 3 din 07.07.2008 cu privire la practica aplicării de
către instanţele judecătoreşti a legislaţiei procesuale civile la întocmirea actelor judecătoreşti de dispoziţie
în cadrul examinării pricinilor civile şi economice în ordine de apel şi recurs.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=146;
Belei E., Poalelungi M. Modele de acte judecătorești. Procedura civilă. Ediția III. Chişinău: Tipografia
centrală, 2014, pag. 781 - 816.
momentul pronunţării ei şi este executorie conform legii. Dispoziţiile art. 249, 250,
251 CPC privind rectificarea hotărârii sunt aplicabile şi deciziilor instanţei de apel.
În cazul casării integrale sau parţiale a hotărârii primei instanţe şi restituirii
cauzei spre rejudecare în prima instanţă, instanţa de apel poate să se expună în
decizia sa asupra actelor procedurale care urmează a fi efectuate în prima instanţă
la rejudecarea cauzei, însă nu este în drept să prejudece în opiniile sale că o
anumită probă ar inspira sau nu încredere, că unele probe ar fi mai temeinice decât
altele şi nici să stabilească ce hotărâre ar trebui adoptată după rejudecarea cauzei
(art. 390 alin. (3) CPC). Prin această normă se previne comiterea repetată a erorilor
care au servit drept temei pentru casarea hotărârilor, fără a se afecta independenţa
judecătorului din instanţa de rejudecare.
 CAPITOLUL XIII
RECURSUL ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR JUDECĂTOREŞTI

Alexandru MUNTEANU,
doctor în drept, conferenţiar universitar

Obiectul recursului. În procesul examinării cauzelor civile, instanţele

judecătoreşti emit diferite încheieri. Aceste acte de dispoziţie, la fel ca şi hotărârile,
trebuie să fie legale şi întemeiate. Acordarea dreptului de a ataca cu recurs separat
toate încheierile judecătoreşti ar putea duce la tergiversarea examinării cauzei. În
acelaşi timp, unele încheieri judecătoreşti au o importanţă semnificativă pentru
participanţii la proces. Interzicerea atacării lor cu recurs, separat de hotărâre, ar
avea ca efect lezarea intereselor legitime ale participanţilor la proces. De aceea,
pentru a asigura respectarea normelor juridice la emiterea încheierilor, Codul de
procedură civilă prevede diferite modalităţi de atacare a încheierilor judecătoreşti,
în funcţie de rolul lor procesual: 1) atacarea încheierilor cu recurs, separat de
hotărâre şi 2) atacarea încheierilor odată cu hotărârea.
Potrivit art. 423 CPC, încheierile primei instanţe pot fi atacate cu recurs,
separat de hotărâre, în două cazuri:
a) în cazurile expres prevăzute de lege;
b) în cazurile în care încheierea face imposibilă desfăşurarea de mai departe a
procesului.
Aceleaşi reguli se aplică pentru atacarea încheierilor adoptate de instanţele de
apel. Încheierile Curţii Supreme de Justiţie rămân irevocabile din momentul
pronunţării şi, prin urmare, nu pot fi atacate cu recurs.
 Codul de procedură civilă prevede expres posibilitatea atacării cu recurs,
separat de hotărâre, a următoarelor încheieri cu privire la:
- strămutarea pricinii dispusă de instanţa care judecă cauza în fond (art. 37,
art. 43 alin. (3) CPC);
- respingerea cererii participantului la proces privind înştiinţarea
coparticipantului (art. 62 alin. (2) CPC);
- respingerea cererii persoanei interesate de a fi admisă în calitate de
coparticipant în cazul coparticipării obligatorii (art. 62 alin. (3) CPC);
- refuzul examinării concomitente a acţiunii intervenientului principal şi a
acţiunii iniţiale (art. 65 alin. (5) CPC);
- refuzul în admiterea succesorului în proces (art. 70 alin. (3) CPC);
- respingerea cererii de repunere în termen (art. 116 alin. (5) CPC);
- respingerea cererii cu privire la asigurarea probelor (art. 127 1 alin. (5), 128
alin. (3) CPC);
- restituirea cauţiunii în cazul asigurării probelor (art. 1272 alin. (6) CPC);
- examinarea cererii de anulare sau reducerea amenzii (art. 164 alin. (3)
CPC);
- refuzul de a primi cererea de chemare în judecată (art. 169 alin. (2) CPC);
- restituirea cererii de chemare în judecată (art. 170 alin. (5) CPC);
- asigurarea acţiunii241, anularea şi substituirea măsurilor de asigurare a
acţiunii (art. 181 alin. (1), (3) CPC);
- examinarea cererii de corectare a greşelilor din hotărâre (art. 249 alin. (3)
CPC);
- respingerea cererii de emitere a unei hotărâri suplimentare (art. 250 alin.
(4) CPC);
- explicarea hotărârii (art. 251 alin. (4) CPC);

241
Astfel cum se explică în Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie, prin încheieri de asigurare a acţiunii
se au în vedere atât încheierile prin care cererea de asigurare a acţiunii a fost admisă cât şi încheierile prin
care asemenea cerere a fost respinsă (Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie nr. 35 privind practica de
aplicare a dispoziţiilor art. 181 CPC.
http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=53)
- amânarea sau eşalonarea executării hotărârii, schimbarea modului şi ordinii
de executare a hotărârii (art. 252 alin. (3) CPC);
- indexarea sumelor adjudecate (art. 253 alin. (3) CPC);
- suspendarea procesului (art. 263 alin. (1) CPC);
- respingerea cererii de repunere pe rol a pricinii (art. 263 alin. (2) CPC);
- încetarea procesului (art. 266 alin. (1) CPC);
- scoaterea cererii de pe rol (art. 268 alin. (2) CPC);
- respingerea cererii de anulare a încheierii privind scoaterea cererii de pe rol
(art. 268 alin. (5) CPC);
- admiterea sau respingerea cererii de aplicare a măsurilor de protecţie,
privind aplicarea ordonanţei de protecţie (art. 3186 alin. (1) CPC);
- refuzul publicării înştiinţării de chemare în judecată a deţinătorului titlului
de valoare pierdut (art. 321 alin.(3) CPC);
- scoaterea cererii de pe rol în cazurile prevăzute de art. 323 CPC;
- privind încetarea procesului în cauzele privind reconstituirea procedurii
judiciare pierdute (art. 343 alin. (4) CPC);
- restituirea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti (art. 349 alin. (2)
CPC);
- refuzul de anulare a ordonanţei judecătoreşti (art. 353 alin. (4) CPC);
- încheierea instanţei de apel de a nu se da curs cererii de apel (art. 368 alin.
(3) CPC);
- restituirea cererii de apel (art. 369 alin. (2) CPC);
- încuviinţarea sau refuzul de a încuviinţa executarea silită a hotărârii
judecătoreşti sau arbitrale străine (art. 471 alin. (2) CPC);
- desfiinţarea hotărârii arbitrale sau refuzul de a o desfiinţa (art. 481 alin. (5)
CPC);
- eliberarea titlului de executare silită a hotărârii arbitrale sau refuzul de a-l
elibera (art. 486 alin. (5) CPC).
 Cu recurs, separat de hotărâre, mai pot fi atacate şi încheierile emise de
instanţele judecătoreşti în faza executării silite a hotărârilor, cum ar fi cele cu
privire la:
- cererea de repunere în termen (art. 18 alin. (4) Cod de executare);
- refuzul de a elibera duplicatul titlului executoriu (art. 19 alin. (3) Cod de
executare);
- corectarea erorilor sau omisiunilor din titlul executoriu (art. 20 alin. (2)
Cod de executare);
- admiterea succesiunii în drepturi (art. 47 alin. (4) Cod de executare);
- căutarea sau refuzul de a da debitorul în căutare (art. 72 alin. (4) Cod de
executare);
- suspendarea executării documentului executoriu (art. 79 alin. (2) Cod de
executare) etc.242.
De asemenea, pot fi atacate separat cu recurs unele încheieri emise de
instanţele de judecată în cauzele cu privire la insolvabilitate, de exemplu -
încheierea de anulare a hotărârii adunării creditorilor şi încheierea de respingere a
cererii de anulare, încheierea privind destituirea administratorului243 etc.
Conform prevederilor legale exprese, nu pot fi atacate, separat de hotărâre,
următoarele încheieri cu privire la:
- strămutarea pricinii dispusă de instanţa ierarhic superioară celei care
judecă cauza în fond (art. 43 alin. (4) CPC);
- recuzare (art. 53 alin. (5) CPC);
- admiterea sau respingerea coparticipării facultative (art. 63 alin. (2) CPC);
- respingerea cererii de introducere în proces a intervenientului accesoriu
(art. 67 alin. (5) CPC);
- cheltuielile de judecată (art. 99 CPC);
- admiterea cererii de repunere în termen (art. 116 alin. (5) CPC);
- asigurarea probelor în timpul judecării pricinii (art. 128 alin. (3) CPC);
242
Încheierile emise de executorul judecătoresc nu pot fi atacate cu recurs. Aceste acte pot fi contestate în
instanţă de judecată conform procedurii prevăzute în Codul de executare.
243
Art. 8, art. 59 alin. (3), art. 71 alin. (4) din Legea insolvabilităţii. Nr. 149 din 29.06.2012. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 14.09.2012, nr. 193-197.
 - distribuirea probelor materiale înainte de adoptarea hotărârii (art. 145 alin.
(4) CPC);
- efectuarea expertizei (art. 148 alin. (2) CPC);
- soluţionarea cererii cu privire la recuzarea expertului (art. 151 alin. (4)
CPC);
- primirea cererii de chemare în judecată (art. 168 alin. (4) CPC);
- refuzul de a primi cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti (art. 348
alin. (3) CPC);
- anularea ordonanţei judecătoreşti (art. 353 alin. (1) CPC).
Nu pot fi atacate cu recurs, separat de hotărâre, şi alte încheieri care nu fac
imposibilă desfăşurarea de mai departe a procesului, cum ar fi cele cu privire la:
admiterea cererii de introducere în proces a intervenientului accesoriu, admiterea
succesorului în proces, de a nu da curs cererii, pregătirea pricinii pentru dezbateri
judiciare, stabilirea termenului pentru judecarea cauzei, amânarea procesului,
întreruperea şedinţei de judecată, administrarea probelor etc.
Interdicţia atacării cu recurs, separat de hotărâre, a unor încheieri nu înseamnă
că legalitatea şi temeinicia lor nu poate fi controlată. Un asemenea control se
efectuează de către instanţa ierarhic superioară care judecă apelul împotriva
hotărârii sau, după caz, recursul împotriva deciziei instanţei de apel.
Potrivit explicaţiilor date de Curtea Supremă de Justiţie, în cazul în care
participanţii la proces depun cereri de recurs separate împotriva încheierilor care se
atacă doar împreună cu fondul, aceste cereri vor fi anexate la dosar, iar instanţa va
emite o încheiere protocolară de a nu le da curs până la examinarea cauzei în
fond244.
Instanţele competente să examineze recursurile împotriva încheierilor.
Recursurile împotriva încheierilor judecătoreşti se examinează de instanţele
ierarhic superioare. Potrivit art. 424 CPC, curţile de apel examinează recursurile
declarate împotriva încheierilor emise de judecătorii. Colegiul civil, comercial şi

244
Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie nr. 24 privind punerea în aplicare a prevederilor Legii nr.155
din 05.07.2012 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova.
http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=41
de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie examinează recursurile
declarate împotriva încheierilor emise de către curţile de apel.
Depunerea şi examinarea recursului împotriva încheierii. Procedura de
depunere şi examinare a recursului împotriva încheierilor primei instanţe se
caracterizează prin anumite particularităţi, condiţionate de specificul acestei căi de
atac. Recursul se depune la instanţa a cărei încheiere se atacă. La depunerea
recursului împotriva încheierilor primei instanţe nu se achită taxa de stat (art. 85
alin. (1) lit. m) CPC). Termenul general de declarare a recursului împotriva
încheierii este de 15 zile de la pronunţarea ei (art. 425 CPC) 245. Pentru unele
categorii de încheieri legea prevede un termen mai restrâns. De exemplu,
încheierea de respingere a cererii de asigurare a probelor poate fi atacată cu recurs
în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a emis cu citarea participanţilor la
proces, sau de la comunicare, dacă s-a emis fără citarea lor (art. 128 alin. (3) CPC).
Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 155 din 05.07.2012, Codul de procedură
civilă prevedea expres efectul suspensiv al recursului împotriva încheierii (art. 403,
art. 426 CPC). Actualmente, în lipsa unor prevederi exprese, în practica judiciară s-
a reconfirmat aplicabilitatea aceloraşi reguli246. Astfel, depunerea recursului
suspendă executarea încheierii, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege247.
Codul de procedură civilă nu reglementează în mod expres acţiunile instanţei
de recurs în situaţiile în care se constată că cererea de recurs a fost depusă în afara
termenului legal, de către o persoană care nu are dreptul să declare recurs sau dacă
are drept obiect o încheiere care nu poate fi atacată separat cu recurs 248. În opinia
noastră, în aceste cazuri instanţa de recurs nu este în drept să examineze fondul
recursului cu emiterea unei decizii. Prin prisma categoriilor de acte de dispoziţie

245
Pentru unele categorii de încheieri termenul de declarare a recursului se calculează de la data
comunicării acestora (de exemplu, încheierile de asigurare a acţiunii, conform art. 181 alin. (2) CPC).
246
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 11.11.2013 privind procedura de judecare a
cauzelor civile în ordine de recurs. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=192.
247
Este expres prevăzut că recursul nu suspendă executarea încheierilor de asigurare a acţiunii (art. 181
alin. (3) CPC) şi a celor privind aplicarea ordonanţei de protecţie (art. 318 6 CPC).
248
Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 155 din 05.07.2012, Codul de procedură civilă prevedea expres
că în asemenea situaţii cererea de recurs se restituie printr-o încheiere a instanţei de recurs (art. 409, art.
426 CPC).
emise de instanţele de judecată stabilite de art. 14 CPC, considerăm că instanţa de
recurs urmează să emită o încheiere de restituire a cererii de recurs249.
Recursul împotriva încheierii se examinează în termen de 3 luni într-un
complet din 3 judecători, pe baza dosarului şi a materialelor anexate la recurs, fără
examinarea admisibilităţii şi fără participarea părţilor.
Instanţa de recurs nu se implică în esenţa fondului litigiului judecat de prima
instanţă, ci verifică în exclusivitate respectarea normelor procesuale la emiterea
încheierii atacate. După examinarea recursului împotriva încheierii, instanţa de
recurs adoptă o decizie prin care este în drept:
a) să respingă recursul şi să menţină încheierea, dacă aceasta este legală şi
temeinică;
b) să admită recursul şi să caseze integral sau parţial încheierea, restituind
cauza spre rejudecare, dacă este necesară stabilirea sau verificarea suplimentară a
anumitor circumstanţe. În aceste cazuri cauza se restituie în aceeaşi instanţă
aceluiaşi complet de judecători;
c) să admită recursul şi să caseze integral sau parţial încheierea, soluționând
prin decizie problema în fond. Se are în vedere soluţionarea chestiunii ce nu se
referă la fondul cauzei, în locul soluţiei date prin încheierea casată (de exemplu,
casând încheierea privind aplicarea sechestrului, instanţa de recurs emite o nouă
încheiere prin care cererea reclamantului privind asigurarea acţiunii se respinge).
Decizia instanţei de recurs pronunţată după examinarea recursului împotriva
încheierii emise în prima instanţă rămâne irevocabilă din momentul emiterii.
Decizia se plasează pe pagina web a instanţei la data emiterii. Copia deciziei se
remite părţilor în termen de 5 zile de la data emiterii.

249
Această concluzie este confirmă şi de Avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu
privire la modul de aplicare a art. 171, art. 423 şi art. 428 CPC, nr. 4ac-6/13 din 04.03.2013.
http://jurisprudenta.csj.md/search_avize_csj.php?id=3 A se vedea, de asemenea, Belei E., Poalelungi M.
Modele de acte judecătorești. Procedura civilă. Ediția III. Chişinău: Tipografia centrală, 2014, pag. 825-
826. În practică, în situaţiile menţionate instanţele de recurs deseori adoptă decizii de respingere a
recursului.
 CAPITOLUL XIV
RECURSUL ÎMPOTRIVA DECIZIILOR ŞI HOTĂRÂRILOR EMISE DE
CURŢILE DE APEL

Alexandru MUNTEANU,
doctor în drept, conferenţiar universitar

§1. Consideraţii generale privind recursul împotriva actelor de dispoziţie ale

curţilor de apel
§2. Noţiunea şi elementele recursului împotriva deciziilor instanţei de apel
§3. Temeiurile de declarare a recursului
§4. Procedura de declarare a recursului. Admisibilitatea recursului
§5. Procedura de judecare a cauzei în instanţa de recurs. Limitele judecării
cauzei în recurs
§6. Împuternicirile instanţei de recurs. Decizia instanţei de recurs
§7. Particularităţile recursului împotriva hotărârilor emise de curţile de apel
în cauzele cu privire la insolvabilitate

§1. Consideraţii generale privind recursul împotriva actelor de dispoziţie ale

curţilor de apel
Potrivit art. 429 CPC, pot fi supuse recursului două categorii de acte de
dispoziţie ale curţilor de apel250:

250
Deşi termenul „act de dispoziţie” include, pe lângă hotărâri şi decizii, încheierile pronunţate de curţile
de apel, cele din urmă pot fi atacate separat cu recurs în conformitate cu procedura stabilită în secţiunea 1
din Capitolul XXXVIII CPC – recursul împotriva încheierilor judecătoreşti, descrisă în capitolul
precedent.
 deciziile adoptate în urma examinării apelului împotriva hotărârilor
judecătoriilor;
 hotărârile emise în procedura de insolvabilitate.
De asemenea, având în vedere explicaţiile Curţii Supreme de Justiţie privind
menţinerea competenţei curţilor de apel drept instanţe de fond pentru unele
categorii de cauze, chiar şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 155 din
05.07.2012251, hotărârile acestora pot fi atacate cu recurs în ordinea prevăzută de
secţiunea a 2-a din Capitolul XXXVIII CPC.
Astfel, constatăm că, drept urmare a modificărilor introduse prin Legea nr.
155 din 05.07.2012, instituţia recursului împotriva deciziilor instanţei de apel a fost
extinsă în mod artificial. Fiind iniţial concepută drept o cale de atac subsecventă
apelului, aceasta nu este potrivită pentru cazurile de atacare a hotărârilor
pronunţate de curţile de apel ca instanţe de fond. Decizia legiuitorului de excludere
a instituţiei recursului împotriva hotărârilor, pentru care nu este prevăzută calea
apelului (prin abrogarea art. 397 – 422 CPC), se baza pe principiul promovat de
proiectul Legii nr. 155, potrivit căruia toate cauzele civile urmau să fie judecate în
fond de judecătorii. Acest principiu, însă, nu a fost implementat, de fapt, în măsură
deplină, ceea ce a generat, pe de o parte, deformarea esenţei recursului, secţiunea a
2-a din Capitolul XXXVIII CPC, prin extinderea aplicabilităţii acestuia şi, pe de
altă parte, necesitatea instituirii în practică a unor excepţii neprevăzute expres de
lege referitor la procedura de contestare a hotărârilor curţilor de apel252.
Având în vedere discrepanţele semnalate, în continuare vom caracteriza
separat recursul împotriva deciziilor instanţei de apel şi recursul împotriva
hotărârilor curţilor de apel în cauzele cu privire la insolvabilitate.

§2. Noţiunea şi elementele recursului împotriva deciziilor instanţei de apel

251
Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie nr. 24 privind punerea în aplicare a prevederilor Legii nr.155
din 05.07.2012 pentru modificarea si completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova.
http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=41.
252
Această situaţie ar putea fi caracterizată drept continuarea aplicării tacite a instituţiei recursului
împotriva hotărârilor, abrogate prin Legea nr. 155.
 Natura juridică a recursului. Deciziile instanţelor de apel, adoptate în urma
controlului judiciar asupra hotărârilor primei instanţe, trebuie să fie legale şi
întemeiate. Pentru a preveni şi, după caz, a repara erorile ce pot fi comise la
rejudecarea cauzei în apel, legislaţia procesuală civilă prevede posibilitatea atacării
cu recurs a deciziilor instanţelor de apel.
Recursul împotriva deciziilor instanţei de apel ocupă un loc aparte în sistemul
căilor de atac. Natura juridică a acestuia diferă substanţial de cea a apelului, ceea
ce este şi firesc, deoarece decizia instanţei de apel, spre deosebire de hotărârea
primei instanţe, este definitivă şi ar fi nejustificat ca persoana care a atacat o
hotărâre a judecătoriei cu apel să conteste în continuare şi decizia curţii de apel,
nelimitat în aceleaşi condiţii. Aceasta ar veni în contradicţie cu principiul
stabilităţii raporturilor juridice şi principiul puterii lucrului judecat (res judicata).
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova reglementează expres şi
imperativ temeiurile speciale de exercitare a recursului împotriva deciziilor
instanţei de apel (art. 432 CPC), ceea ce permite plasarea lui în categoria căilor
extraordinare de atac.
O altă trăsătură specifică a recursului împotriva deciziilor instanţei de apel
constă în faptul că acesta reprezintă o cale nedevolutivă de atac, care nu provoacă o
rejudecare a fondului cauzei. Rolul recursului nu este acela de a realiza o nouă
judecată în fond după casarea deciziei atacate, ci doar de a asigura efectuarea unui
control de legalitate a acesteia. În acest context, recursul împotriva deciziilor
instanţei de apel nu reprezintă un al treilea grad de jurisdicţie.
Recursul împotriva deciziilor instanţei de apel vizează, în general, legalitatea
soluţiei contestate. Această particularitate a căii de atac în cauză este consfinţită în
art. 432 CPC, potrivit căruia părţile şi alţi participanţi la proces sunt în drept să
declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a
normelor de drept material sau a normelor de drept procedural prevăzute la art. 432
alin. (2), (3) şi (4) CPC. Verificând legalitatea deciziilor curţilor de apel, Curtea
Supremă de Justiţie a Republicii Moldova asigură aplicarea corectă şi unitară a
legilor de către toate instanţele judecătoreşti.
 Recursul împotriva deciziilor instanţei de apel, de regulă, nu este suspensiv de
executare. Conform regulilor generale, declararea recursului împotriva deciziilor
instanţei de apel nu suspendă executarea hotărârii, fapt explicat prin aceea că
obiect al recursului îl constituie deciziile instanţei de apel, care devin definitive în
momentul pronunţării şi sunt pasibile de executare silită (art. 255, 394 CPC).
Executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, în viziunea Curţii Europene a
Drepturilor Omului, este privită drept parte integrantă a dreptului la un proces
echitabil253. Mai mult decât atât, precum a indicat Comitetul de Miniştri al
Consiliului Europei într-o Recomandare către statele membre, nu numai
neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, ci şi amânarea momentului la
care ea îşi produce efectele poate face dreptul la un proces echitabil inoperant şi
iluzoriu în detrimentul uneia dintre părţi254. În acest context, prevederile art. 435
CPC privind efectul nesuspensiv al recursului împotriva deciziilor instanţei de apel
sunt de natură să asigure protejarea intereselor părţii, în beneficiul căreia a fost
emisă hotărârea, împotriva abuzurilor părţii adverse care, prin folosirea acestei căi
extraordinare de atac, ar putea urmări amânarea nejustificată a executării hotărârii.
Reglementările privind caracterul nesuspensiv al recursului împotriva deciziilor
instanţei de apel urmează să protejeze şi interesele recurentului ce pot fi lezate prin
punerea în executare a unei hotărâri ilegale. Ţinând cont de aceste considerente,
legiuitorul a prevăzut excepţii de la caracterul nesuspensiv al recursului. În
conformitate cu art. 435 alin. (1) CPC, recursul suspendă executarea hotărârii în
cazul strămutării de hotare, distrugerii de plantaţii, demolării de construcţii sau de
orice bun imobil. Prin lege, pot fi stabilite şi alte cazuri de suspendare a executării
deciziei instanţei de apel atacate cu recurs. Aceste excepţii se explică prin faptul că
executarea hotărârilor în cauză ar putea leza grav drepturile recurentului, care, în
eventualitatea casării deciziei instanţei de apel, nu va putea obţine întoarcerea
executării hotărârii. Efectul suspensiv al recursului se produce în aceste situaţii în
virtutea legii, nefiind necesară depunerea unei cereri speciale de către recurent.
253
Hotărârea CtEDO Pasteli şi alţii contra Republicii Moldova, 15.06.2004.
http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/PASTELI%20SI%20ALTII%20%28ro%29.pdf
254
Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. Rec(2003)17 în materie de executare
a deciziilor judecătoreşti. http://www.coe.int/t/cm/adoptedTexts_en.asp
 Legea admite posibilitatea suspendării executării hotărârii atacate şi la cererea
recurentului (suspendarea facultativă). În conformitate cu art. 435 alin. (2) CPC, la
cererea recurentului, instanţa învestită cu judecarea recursului este în drept să
dispună suspendarea executării hotărârii atacate în recurs dacă recurentul a depus o
cauţiune. Cauţiunea se depune în pricinile patrimoniale în care hotărârile nu au fost
executate, în cuantumul stabilit la art. 81 din Codul de executare (120% din suma
bănească ce urmează a fi încasată de la debitor sau din valoarea bunurilor pe care
acesta este obligat să le transmită în temeiul hotărârii judecătoreşti, cu includerea
cheltuielilor de judecată). Cauţiunea se depune pe contul executorului judecătoresc
în conformitate cu prevederile art. 80 din Codul de executare. Confirmarea
eliberată de executorul judecătoresc recurentului urmează să fie anexată la cererea
de suspendare a executării hotărârii atacate cu recurs255. În cauzele nepatrimoniale,
executarea hotărârii poate fi suspendată la cererea motivată a recurentului (art. 435
alin. (8) CPC).
Suspendarea executării hotărârii în cazurile prevăzute la art. 435 alin. (2) şi
alin. (8) CPC reprezintă un drept, şi nu o obligaţie a instanţei de recurs. Recurentul
trebuie să motiveze necesitatea suspendării executării deciziei (de exemplu, dacă
nesuspendarea executării va avea drept efect imposibilitatea ori dificultatea
întoarcerii executării hotărârii).
În cel mult 10 zile de la depunerea cererii însoţite de confirmarea eliberată de
executorul judecătoresc privind depunerea cauţiunii, completul din trei judecători
se va pronunţa asupra demersului privind suspendarea executării hotărârii, printr-o
încheiere nesusceptibilă de atac. Încheierea de suspendare sau despre refuzul de
suspendare se transmite imediat recurentului.

255
Plenul Curţii Supreme de Justiţie a explicat că, dacă debitorul solicită suspendarea executării
hotărârii (în pricini cu caracter patrimonial) la depunerea recursului fără depunerea cauţiunii, invocând
că executorul a sechestrat deja alte bunuri în vederea asigurării documentului executoriu, instanţa va
refuza suspendarea executării hotărârii, or, acest sechestru nu va echivala cu o cauţiune. Cauţiunea nu
poate fi depusă în alte bunuri (mobile, imobile), decât în mijloace băneşti (monedă naţională sau valută
străină). Drept excepţie, depunerea cauţiunii nu este obligatorie în cazul în care, la data depunerii
recursului, în privinţa recurentului este în vigoare măsura de asigurare a acţiunii - sechestrul asupra
mijloacelor băneşti, valoarea cărora depăşeşte cuantumul stabilit la art.81 din Codul de executare. A se
vedea Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 11.11.2013 privind procedura de judecare a
cauzelor civile în ordine de recurs. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=192.
 Astfel, recursul împotriva deciziilor instanţei de apel reprezintă o cale de
atac extraordinară, nedevolutivă şi, de regulă, nesuspensivă de executare, prin
care se exercită controlul de legalitate asupra deciziilor pronunţate de instanţa
de apel.
Exercitarea recursului împotriva deciziilor instanţei de apel impune
respectarea anumitor condiţii stipulate în Codul de procedură civilă al Republicii
Moldova. Condiţiile ce sunt comune pentru toate căile de atac au fost caracterizate
în capitolele precedente, de aceea, în continuare ne vom opri mai detaliat la acele
condiţii care sunt specifice doar recursului împotriva deciziilor instanţei de apel.
Obiectul recursului poate fi numai decizia instanţei de apel sau decizia
instanţei de apel şi hotărârea primei instanţe concomitent. Astfel, în cazul în care
curtea de apel a menţinut hotărârea primei instanţe, recurentul va ataca atât
hotărârea judecătoriei cât şi decizia curţii de apel. Dacă instanţa de apel a casat
hotărârea primei instanţe şi a pronunţat o nouă hotărâre, atunci obiect al recursului
va constitui doar decizia instanţei de apel. În cazul modificării hotărârii primei
instanţe de către instanţa de apel, obiect al recursului va constitui decizia instanţei
de apel (dacă recurentul nu este de acord numai cu modificările introduse de curtea
de apel) sau decizia instanţei de apel şi hotărârea primei instanţe. Această soluţie
reiese din principiul disponibilităţii, conform căruia persoana decide de sine
stătător dispoziţiile judecătoreşti ce vor fi atacate. Determinarea corectă a
obiectului recursului este importantă din perspectiva limitelor judecării recursului
şi a împuternicirilor instanţei de recurs.
În cazul în care instanţa de apel a casat hotărârea primei instanţe cu încetarea
procesului sau scoaterea cererii de pe rol, conform art. 393 CPC, de fapt există
două acte de dispoziţie ale instanţei de apel: decizie (prin care se admite apelul şi
se casează hotărârea instanţei de fond) şi încheiere (prin care se dispune încetarea
procesului sau scoaterea cererii de pe rol). Dat fiind faptul că încheierea privind
încetarea procesului / scoaterea cererii de pe rol este rezultatul deciziei prin care
hotărârea primei instanţe a fost casată, fiind strâns legată de aceasta, obiect al
recursului în asemenea cazuri vor fi ambele acte de dispoziţie ale instanţei de apel
(decizia şi încheierea), recursul fiind examinat conform regulilor din secţiunea a 2-
a din Capitolul XXXVIII CPC.
Hotărârile, în a căror privinţă persoanele interesate nu au folosit calea de apel,
prevăzută de lege, nu pot fi atacate cu recurs (art. 429 alin. (4) CPC). Stipulând
această interdicţie, legiuitorul a consfinţit în mod legal principiul ierarhiei căilor de
atac, potrivit căruia recursul nu poate fi exercitat omissio medio, adică fără să se fi
exercitat în prealabil calea de atac a apelului256.
Regula enunţată necesită, totuşi, o precizare. Dacă o parte a obţinut câştig de
cauză în prima instanţă, hotărârea fiind casată sau modificată în apel la cererea
părţii adverse, prima parte are dreptul de a ataca cu recurs decizia instanţei de apel,
deşi nu a folosit calea apelului, neavând interes. Astfel, persoana care nu a folosit
apelul poate ataca cu recurs decizia instanţei de apel prin care i s-a înrăutăţit
situaţia. Însă, în această situaţie, controlul instanţei de recurs se va limita doar la
legalitatea deciziei de înrăutăţire a situaţiei. De exemplu, în cazul în care prima
instanţă emite o hotărâre prin care încasează de la pârât 10.000 lei şi pârâtul nu
atacă această hotărâre cu apel, iar instanţa de apel la cererea reclamantului
modifică hotărârea primei instanţe şi majorează suma spre încasare de la pârât până
la 15.000 lei, pârâtul va putea ataca decizia instanţei de apel doar în partea ce ţine
de modificarea hotărârii primei instanţe (de la 10.000 lei la 15.000 lei), fără a putea
solicita casarea hotărârii primei instanţe sau reducerea sumei încasate sub 10.000
lei.
Conform art. 429 alin. (4) CPC, nu pot fi atacate cu recurs hotărârile în a căror
privinţă apelul a fost retras. La baza acestei reguli stă disponibilitatea
participanţilor la proces de a dispune liber de drepturile lor materiale şi procedurale
la toate fazele procesului civil. Retragerea apelului reprezintă o manifestare de
voinţă a participantului la proces, prin care acesta recunoaşte legalitatea şi
256
Legislaţia procesuală civilă a unor state prevede posibilitatea declarării recursului fără exercitarea
prealabilă a apelului („die Sprungrevision” în Germania, „leap frog” în Marea Britanie). În conformitate
cu art. 566 din CPC al Germaniei, hotărârile primei instanţe, pasibile apelului, pot fi atacate cu recurs la
Curtea Federală de Justiţie în condiţiile în care: 1) ambele părţi sunt de acord; 2) litigiul ridică o problemă
importantă de drept. Reglementări asemănătoare sunt prevăzute în art. 459 al Noului Cod de procedură
civilă al României. Asupra utilităţii introducerii „procedurii de transmitere a cauzei cu omiterea unei
instanţe” pentru soluţionarea chestiunilor de drept a atenţionat şi Comitetul de Miniştri al Consiliului
Europei în Recomandarea nr. R(95) 5 (art. 7).
temeinicia hotărârii primei instanţe şi solicită încetarea procedurii în apel (art. 374
CPC)257. Dat fiind faptul că retragerea apelului nu poate fi revocată (asupra acestui
fapt instanţa de apel trebuie să atenţioneze apelantul), depunerea recursului la
Curtea Supremă de Justiţie este exclusă.
A treia interdicţie stabilită de legiuitor constă în faptul că nu pot fi atacate cu
recurs deciziile de trimitere a cauzei la rejudecare ce nu se supun nici unei căi de
atac. Această prevedere legală se explică prin scopul urmărit de legiuitor – de a nu
permite tărăgănarea abuzivă a procesului, în măsura în care persoanele interesate
nu sunt lipsite de accesul la justiţie, pricina urmând a fi rejudecată de instanţa de
trimitere258.
Subiecţii recursului. Cercul subiecţilor abilitaţi cu dreptul de a declara
recursul împotriva actelor de dispoziţie ale curţilor de apel este identic celui pentru
apel (art. 430 CPC)259.
Instanţele competente să judece cererile de recurs. Examinarea recursului
ţine de competenţa Curţii Supreme de Justiţie. Asupra admisibilităţii recursului
decide un complet din 3 judecători. Recursul considerat admisibil se examinează
într-un complet din 5 judecători de la Colegiul civil, comercial şi de contencios
administrativ al Curţii Supreme de Justiţie. Judecătorii care au examinat
admisibilitatea recursului pot participa şi la examinarea recursului în cauză.
257
Retragerea apelului declarat de către procuror sau de o altă persoană sau organ împuternicit prin lege să
se adreseze în judecată pentru apărarea drepturilor, libertăţilor legitime ale unei alte persoane nu privează
persoana, în al cărei interes a fost declarat apelul, de dreptul de a-l susţine, însă după achitarea taxei de
stat.
258
Interdicţia de atacare a deciziilor cu privire la trimiterea cauzei la rejudecare era prevăzută şi în Codul
de procedură civilă din 1964. Efectuând un control de constituţionalitate a acestor norme, Curtea
Constituţională a Republicii Moldova le-a declarat constituţionale, invocând în decizie următoarele
argumente: cauza cetăţeanului se află deja pe rol (în prima instanţă şi în instanţa de apel). Or, atât timp
cât cauza se află în proces de examinare de către instanţa judecătorească, nu se poate vorbi despre
îngrădirea accesului la justiţie. Hotărârea, adoptată în prima instanţă după rejudecare, potrivit
normelor supuse controlului constituţionalităţii, poate fi supusă căilor de atac ordinare şi extraordinare,
inclusiv recursului. Trimiterea cauzei pentru rejudecare în prima instanţă nu limitează nicidecum
principiile fundamentale într-un proces civil, dimpotrivă, permite ca procesul să se desfăşoare conform
principiului contradictorialităţii cu participarea părţilor în proces în condiţiile respectării dreptului
cetăţenilor la apărare şi al egalităţii lor în faţa legii, creându-se astfel premise pentru asigurarea
dreptului lor la satisfacţie judiciară efectivă, ceea ce este în deplină concordanţă atât cu prevederile
Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cât şi cu Constituţia
Republicii Moldova. A se vedea Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 33 din 23.11.1997 privind controlul
constituţionalităţii art. 302 alin. (1) pct. 4) din Codul de procedură civilă şi art. 327 alin. (1) pct. 5) din
Codul de procedură penală. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 11.12.1997, nr. 82-83.
259
Pentru detalii a se vedea capitolul precedent dedicat apelului.
§3. Temeiurile de declarare a recursului
Recursul împotriva actelor de dispoziţie ale curţilor de apel poate fi declarat
numai pentru temeiurile expres şi limitativ prevăzute de lege. Reglementând aceste
temeiuri, legiuitorul în art. 432 CPC a stipulat că părţile şi alţi participanţi la proces
sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau
aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural
prevăzute la alin. (2), (3) şi (4) ale aceluiaşi articol.
În esenţă, recursul este o cale de atac de drept, vizând în exclusivitate
legalitatea deciziei contestate260. Părţile au avut posibilitatea de a se judeca în fond
atât în faţa primei instanţe cât şi în faţa instanţei de apel, situaţie în care o
examinare a temeiniciei hotărârii atacate în faza recursului nu se mai justifică.
Particularitatea recursului împotriva deciziilor instanţei de apel de a fi o cale
de atac de drept este caracteristică sistemelor de drept ale mai multor state
democratice. În legislaţia franceză şi cea belgiană este consfinţită poziţia potrivit
căreia judecătorul instanţei supreme este un judecător de drept, iar nu de fapt, ceea
ce înseamnă că el va accepta faptele aşa cum au fost stabilite de instanţa care a
pronunţat hotărârea atacată. El nu realizează decât un examen critic cu privire la
chestiunile de drept. Stabilirea faptelor intră în câmpul de acţiune al jurisdicţiilor
de fond, de aceea, se spune că judecătorul instanţei supreme este un judecător de
casaţie, căci el nu rejudecă cauza, astfel cum ar face-o curtea de apel, care poate
substitui hotărârea atacată cu propria decizie 261. În mod similar, §545 CPC al
Germaniei prevede că cererea de recurs poate fi motivată numai prin aceea că
hotărârea se bazează pe încălcarea dreptului federal sau a normelor al căror câmp
de acţiune depăşeşte circumscripţia unei judecătorii supreme a landului. Funcţia
soluţionării în exclusivitate a chestiunilor de drept este atribuită instanţelor
judecătoreşti în Olanda, Italia, Spania, Austria, Elveţia, Grecia, Canada etc.

260
Trebuie remarcat că legalitatea hotărârii urmează a fi interpretată restrictiv, întrucât în sens larg orice
hotărâre neîntemeiată este în acelaşi timp şi ilegală, temeinicia fiind una dintre cerinţele înaintate de lege
faţă de o hotărâre.
261
Parmentier C. Căile de recurs în materie civilă. În: Buletinul Centrului de Informare şi Documentare a
Consiliului Europei în Moldova, 2000, nr. 1-2, pag. 23.
 Interdicţia controlului temeiniciei hotărârii atacate de către instanţa de recurs
este compatibilă cu principiul dreptului la un proces echitabil. Într-o decizie
CtEDO a indicat că întinderea competenţei instanţei supreme doar la problemele de
drept nu vine în contradicţie cu prevederile art. 6 din CEDO262.
Asupra utilităţii limitării atribuţiilor instanţei de recurs în exclusivitate la
chestiunile de drept a atenţionat şi Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. În
art. 7 din Recomandarea nr. R (95) 5 din 07.02.1995 cu privire la crearea
sistemelor şi procedurilor de recurs în materie civilă şi comercială şi ameliorarea
funcţionării lor se indică: „La examinarea chestiunii privind instanţa a treia statele
trebuie să ia în considerare faptul că pricinile au fost deja examinate în alte două
instanţe. Plângerile în a treia instanţă trebuie depuse, în primul rând, în cadrul
acelor pricini care necesită o a treia examinare judiciară, cum ar fi cele care vor
evolua dreptul sau vor contribui la interpretarea uniformă a legii. Cercul acestor
plângeri poate fi limitat la pricinile care vizează problemele de drept, având
importanţă pentru întreaga societate. De la persoana care depune plângere
urmează de cerut întemeierea faptului că pricina respectivă va contribui la
atingerea scopurilor enunţate”.
Aplicarea în practică a art. 432 CPC presupune o delimitare clară şi certă a
noţiunilor de legalitate şi temeinicie a hotărârii. Stabilirea circumstanţelor de fapt
ale cauzei şi aplicarea normelor de drept sunt indisolubil legate între ele. La
determinarea circumstanţelor care au importanţă pentru justa soluţionare a pricinii
(obiectul probaţiunii) instanţa de judecată porneşte, printre altele, şi de la normele
de drept material ce urmează a fi aplicate. Pe de altă parte, pentru a stabili dacă o
normă materială va fi aplicată sau nu, instanţa trebuie să cunoască circumstanţele
de fapt ale cauzei care formează ipoteza normei de drept potrivite. De aceea,
stabilind incomplet circumstanţele de fapt ale pricinii, instanţa poate comite o
greşeală la alegerea normei aplicabile potrivite şi, în final, va emite o hotărâre
ilegală. Prin urmare, controlul de către instanţa de recurs a aplicării corecte a
normelor de drept material impune în mod obligatoriu şi verificarea corectitudinii
Hotărârea CtEDO Bryan contra Regatului Unit, 22.11.1995.
262

http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-57954#{"itemid":["001-57954"]}
de stabilire a obiectului probaţiunii. Instanţa de recurs trebuie să compare ipoteza
normei juridice puse la baza deciziei cu circumstanţele de fapt stabilite de
instanţele inferioare. Stabilirea incompletă de către instanţele de fond şi de apel a
circumstanţelor de fapt care au importanţă pentru soluţionarea justă a cauzei are ca
efect aplicarea eronată a normei de drept material şi, prin urmare, duce la casarea
deciziei instanţei de apel. Cu toate acestea, instanţa de recurs nu va verifica în
măsură deplină corectitudinea stabilirii circumstanţelor de fapt ale cauzei prin
examinarea suficienţei probelor administrate şi modului de apreciere a lor. În
general, instanţa de recurs se va călăuzi de prezumpţia stabilirii corecte a
împrejurărilor cauzei expuse în decizia atacată. Excepţie de la această regulă o
constituie situaţiile în care decizia instanţei de apel se bazează pe aprecierea
arbitrară a probelor (art. 432 alin. (4) CPC), adică atunci când se încalcă flagrant
regulile de apreciere a probelor stabilite în art. 130 CPC, de exemplu dacă: instanţa
a aplicat eronat regulile cu privire la repartizarea sarcinii de probaţie între părţi sau
degrevarea de probaţiune; concluziile instanţei se bazează pe probe inadmisibile;
probele puse la baza hotărârii sunt în mod vădit insuficiente; hotărârea este bazată
pe copiile înscrisurilor, nefiind administrate originalele acestora; decizia nu conţine
motivarea suficientă a preferinţei unor probe faţă de altele etc.263.

263
Prezintă interes criteriile detaliate de delimitare între legalitatea şi temeinicia hotărârii aplicate la
determinarea competenţei Curţii Federale de Justiţie a Germaniei în calitate de instanţă de recurs. În
jurisprudenţa germană, la baza distingerii dintre chestiunile de drept şi cele de fapt stă un principiu
potrivit căruia constatarea circumstanţelor de fapt ale unei pricini civile şi aprecierea veridicităţii acestora
sunt de competenţa excepţională a instanţelor de fond şi de apel. Instanţa de recurs apreciază
circumstanţele constatate de instanţele inferioare doar sub aspectul corectitudinii aplicării normelor de
drept. În practica judiciară germană sunt considerate chestiuni de drept, ce vizează legalitatea hotărârii şi
cad în sfera controlului instanţei de recurs, următoarele aspecte ale unei pricini civile:
- aplicabilitatea la pricină a normelor de drept material;
- respectarea normelor de drept procedural;
- interpretarea normelor de drept aplicate;
- interpretarea clauzelor contractuale standard;
- interpretarea actelor juridice. Instanţa de recurs verifică respectarea regulilor de interpretare
pentru a stabili conţinutul voinţei persoanei. Din contra, modul în care voinţa persoanei a fost manifestată
şi conţinutul acestei manifestări constituie o chestiune de fapt;
- calificarea juridică a acţiunilor şi evenimentelor cu caracter material juridic. Instanţa de recurs
este în drept să verifice, de exemplu, dacă acţiunile constatate au fost corect calificate drept încheiere,
reziliere a unui contract, executare a acestuia în modul corespunzător, dacă evenimentele constatate au
fost corect calificate drept forţă majoră, dacă a fost determinată corect forma vinovăţiei persoanei, buna
sau reaua-credinţa a acesteia;
- interpretarea actelor procedurale ale participanţilor la proces (de exemplu, dacă explicaţiile
pârâtului pot fi calificate drept recunoaştere a anumitor circumstanţe invocate de reclamant).
 Având în vedere cele sus-menţionate, temeiurile de declarare a recursului pot
fi clasificate în 4 categorii264:
1. Aplicarea eronată a normelor de drept material. Se consideră că normele
de drept material au fost încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanţa
judecătorească: a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată; b) a aplicat o lege
care nu trebuia să fie aplicată; c) a interpretat în mod eronat legea; d) a aplicat în
mod eronat  analogia legii sau analogia dreptului.
2. Încălcări esenţiale ale normelor de drept procedural care necondiţionat
duc la casarea deciziei instanţei de apel (art. 432 alin. (3) CPC): a) pricina a fost
judecată de un judecător care nu avea dreptul să participe la judecarea ei; b) pricina
a fost judecată  în absenţa unui  participant la proces căruia nu i  s-a comunicat
locul, data şi ora şedinţei de judecată; c) în judecarea pricinii au fost încălcate
regulile privind limba de desfăşurare a procesului; d) instanţa a soluţionat
problema drepturilor unor persoane care nu au fost implicate în proces; e) în dosar
lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată; f) hotărârea a fost pronunţată cu
încălcarea competenţei jurisdicţionale.
Pentru casarea deciziei instanţei de apel, recurentul trebuie să demonstreze
numai existenţa acestor încălcări fără a fi necesară dovedirea influenţei acestora

Sunt considerate chestiuni de fapt, ce vizează temeinicia hotărârii, fiind exceptate de la controlul
instanţei de recurs, următoarele aspecte ale unei pricini:
- aprecierea probelor. Instanţa de recurs nu verifică modul de apreciere a probelor de către
instanţele de fond şi de apel. Forţa atribuită unei probe sau alteia, coraportul dintre probe, suficienţa
probelor şi concluziile făcute în urma probaţiunii sunt în afara controlului instanţei de recurs. Intervenţia
instanţei de recurs în domeniul aprecierii se limitează doar la controlul respectării normelor procedurale
(respectarea regulilor legale de apreciere a probelor, motivarea concluziilor, repartizarea corectă a sarcinii
de probaţiune, degrevarea de probaţiune, respectarea procedurii de administrare a probelor etc.);
- intima convingere a judecătorului. Legea acordă dreptul instanţei de fond şi celei de apel de a
hotărî asupra unor chestiuni în baza intimei lor convingeri (de exemplu, să determine cuantumul
despăgubirii pentru prejudiciul cauzat, să soluţioneze fondul cauzei ţinând cont de „interesele copilului”,
„starea materială a persoanei”, să repună persoana în termen, dacă acesta este omis din „motive
întemeiate” etc.). Instanţa de recurs nu este în drept să înlocuiască intima convingere a judecătorului din
instanţa de fond sau din instanţa de apel cu propria sa intimă convingere. În această ordine de idei, nu
poate fi modificată decizia instanţei de apel în partea în care se referă la cuantumul despăgubirii încasate
pentru prejudiciul moral cauzat, dacă decizia instanţei de apel este motivată în această parte şi nu sunt
depăşite limitele intimei convingeri;
- stabilirea uzanţelor şi obiceiurilor.
A se vedea Kommentar zur Zivilprozessordnung mit Gerichtsverfassungsgesetz. Hrsg. von H.-J.
Musielak. 4., neubearbeitete Auflage. – München: Verlag Franz Vahlen, 2005, pag.1398-1401.
264
Pentru detalii referitor la conţinutul temeiurilor de declarare a recursului (similare temeiurilor de casare
a hotărârii de către instanţa de apel) a se vedea capitolul precedent dedicat apelului.
asupra deciziei atacate. Aceste încălcări se invocă din oficiu de către instanţa de
recurs.
3. Încălcări esenţiale ale normelor de drept procedural care au dus sau au
putut duce la soluţionarea eronată a pricinii sau care au dus la încălcarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (art. 432 alin. (4) CPC). Pentru
casarea deciziei instanţei de apel, recurentul trebuie să demonstreze în fiecare caz
concret că aceste încălcări (i) au dus sau au putut duce la soluţionarea eronată a
cauzei sau (ii) au avut drept efect încălcarea drepturilor procedurale garantate de
Constituţia Republicii Moldova, CEDO sau alte acte internaţionale. Apreciind, în
temeinicia argumentelor invocate de recurent şi obiecţiilor înaintate de intimat,
instanţa de recurs va decide casarea sau menţinerea deciziei instanţei de apel.
4. Aprecierea arbitrară a probelor de către instanţa de apel (art. 432 alin. (4)
CPC). Astfel, cum am menţionat mai sus, recursul poate fi declarat, iar decizia
instanţei de apel urmează a fi casată, dacă se constată că au fost încălcate flagrant
regulile de apreciere a probelor stabilite în art. 130 CPC.
Ţinând cont de principiul ierarhiei căilor de atac, precum şi de prevederile art.
429 alin. (4) CPC care interzice atacarea cu recurs a hotărârilor în a căror privinţă
nu a fost folosită calea de apel, temeiurile de recurs nu pot fi formulate de către
recurent omissio medio, adică trecând peste apel. Recurentul nu poate formula, iar
instanţa de recurs nu va examina noi temeiuri de recurs, neinvocate în apel şi
asupra cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat. Astfel, în situaţia în care hotărârea
primei instanţe este menţinută de către instanţa de apel, recurentul, nefiind de
acord nici cu hotărârea judecătoriei, nici cu decizia curţii de apel, poate formula în
recurs numai acele temeiuri care au fost invocate şi examinate în instanţa de apel.
De exemplu, hotărârea primei instanţe, atacată cu apel numai pe motiv de necitare
legală a persoanei în prima instanţă, şi menţinută în apel, nu poate fi atacată în
continuare cu recurs de acest participant la proces pe motiv de apreciere arbitrară a
probelor de către instanţele de fond şi de apel. În situaţia în care hotărârea primei
instanţe a fost modificată în apel sau casată cu emiterea unei noi hotărâri,
recurentul, nefiind de acord cu decizia instanţei de apel, va putea invoca, iar
instanţa de recurs va examina toate argumentele ce se referă la legalitatea acestei
decizii. În acelaşi timp, trebuie de luat în considerare că instanţa de apel este
obligată să verifice legalitatea hotărârii în întregul ei (art. 373 alin. (4) CPC). Iată
de ce temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2) şi alin. (3) CPC pot fi invocate în
recurs, chiar dacă nu au fost menţionate în mod expres în cererile de apel.

§4. Procedura de declarare a recursului. Admisibilitatea recursului

Spre deosebire de celelalte căi de atac, cererea de recurs împotriva deciziilor
instanţei de apel se depune direct la Curtea Supremă de Justiţie. Cererea de recurs
se înregistrează la grefa Curţii Supreme de Justiţie. Cuprinsul cererii de recurs
trebuie să corespundă cerinţelor din art. 437 CPC. În cazul când recursul este
declarat prin reprezentant, la cererea de recurs se anexează şi documentul, legalizat
în modul stabilit, care atestă împuternicirile acestuia, dacă în dosar lipseşte o astfel
de împuternicire. Urmează de ţinut cont de faptul că dreptul reprezentantului de a
semna cererea de recurs trebuie prevăzut în mod expres, sub sancţiunea nulităţii, în
procura eliberată reprezentantului persoanei juridice sau în mandatul eliberat
avocatului (art. 81 CPC).
Dacă cererea de recurs se impune cu taxă de stat, la cererea de recurs
trebuie să se anexeze dovada de plată a acesteia (în mărime de 50% din taxa ce se
achită la depunerea cererii de chemare în judecată la instanţa de fond, iar în cazul
litigiilor cu caracter patrimonial – 50% din taxa calculată din suma contestată).
Recurentul este în drept să solicite scutirea, amânarea sau eşalonarea plăţii taxei de
stat, conform art. 85 alin. (4), art. 86 CPC, anexând la cererea de recurs
documentele justificative265.
Recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării deciziei sau
hotărârii integrale. Termenul de 2 luni este termen de decădere şi nu poate fi

265
Interzicerea globală la acordarea scutirilor de la plata taxei de stat, prevăzută iniţial în art. 437 alin. (2)
CPC, a fost recunoscută contrară Convenţiei europene. Hotărârea CtEDO Clionov contra Republicii
Moldova, 09.10.2007.
http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/CLIONOV%20%28ro%29.pdf
Prin Legea nr. 84 din 17 aprilie 2008, art. 437 şi 438 CPC au fost modificate corespunzător.
restabilit. Regulile privind întreruperea termenului de declarare a apelului (art. 362
alin. (2) CPC) se aplică şi la calcularea termenului de declarare a recursului.
Dacă cererea de recurs corespunde prevederilor art. 437 CPC, grefa Curţii
Supreme de Justiţie, în baza încheierii nemotivate semnate de preşedintele sau
vicepreşedintele Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ,
înregistrează intentarea procedurii de recurs. Despre emiterea încheierii privind
intentarea procedurii de recurs se face o menţiune pe pagina web a Curţii Supreme
de Justiţie.
Potrivit art. 438 alin. (2) CPC, dacă cererea de recurs nu corespunde
prevederilor art. 437 CPC (de exemplu, nu conţine nici un argument privind
ilegalitatea deciziei atacate), instanţa, printr-o încheiere nesusceptibilă de atac,
semnată de preşedintele sau vicepreşedintele colegiului, o restituie în termen de 5
zile. La aplicarea acestor prevederi urmează a fi luat în considerare următoarele:
restituirea cererii de recurs înseamnă că aceasta nu produce nici un efect juridic, cu
alte cuvinte este nulă. Această sancţiune este de natură să afecteze grav dreptul la
exercitarea recursului, putând fi calificată drept restrângere nejustificată a
accesului liber la justiţie. În cauza Saez Maeso contra Spaniei, CtEDO a constatat
că a existat o violare a art. 6 din CEDO, atunci când aplicarea normelor referitoare
la formă ce trebuie respectate pentru declararea unui recurs îi împiedică pe
justiţiabili să se prevaleze de căile de atac disponibile. În partea de motivare a
Hotărârii, Curtea a precizat că, deşi accesul la instanţă de judecată nu este un
drept absolut, ci susceptibil de limitări, în special în ceea ce priveşte condiţiile de
admisibilitate a unei căi de atac, totuşi, aceste limitări nu trebuie să restrângă
accesul deschis unui justiţiabil de o asemenea manieră sau până la un asemenea
punct, încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa lui 266. Din aceste considerente,
în cazul în care se constată că cererea de recurs conţine temeiurile recursului, dar
lipsesc unele date din art. 437 alin. (1) lit. a), b), c), e) sau g) CPC, preşedintele sau
vicepreşedintele Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ emite o

266
Hotărârea CtEDO Saez Maeso contra Spaniei, 09.12.2004.
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/Pages/search.aspx#{"fulltext":["saez"],"documentcollectionid2":
["GRANDCHAMBER","CHAMBER"],"itemid":["001-67338"]}
încheiere nesusceptibilă de atac de a nu da curs cererii de recurs şi acordă
recurentului un termen rezonabil pentru înlăturarea deficienţelor. Dacă recurentul
înlătură deficienţele în cadrul termenului acordat, recursul se consideră depus la
data prezentării iniţiale şi se emite o încheiere privind intentarea procedurii de
recurs. În caz contrar, cererea de recurs se restituie în baza unei încheieri semnate
de preşedintele sau vicepreşedintele colegiului. Despre emiterea încheierii privind
restituirea cererii de recurs se face o menţiune pe pagina web a Curţii Supreme de
Justiţie.
În cazul în care la cererea de recurs nu este anexată dovada de plată a taxei de
stat şi recurentul a solicitat scutirea, amânarea sau eşalonarea plăţii taxei de stat (cu
prezentarea documentelor justificative), demersul respectiv se examinează de către
completul din trei judecători, printr-o încheiere nesusceptibilă de atac, înainte de a
trece la examinarea admisibilităţii recursului. Dacă demersul privind scutirea,
amânarea sau eşalonarea plăţii taxei de stat a fost respins, se dispune, printr-o
încheiere nesusceptibilă de atac, de a nu da curs cererii, acordându-i-se
recurentului un termen rezonabil pentru achitarea taxei de stat. Dacă recurentul
îndeplineşte în termen indicaţiile din încheierea judecătorească, recursul se
consideră depus la data prezentării iniţiale. În caz contrar, cererea de recurs se
restituie recurentului.
Restituirea cererii de recurs nu împiedică declararea repetată a recursului după
lichidarea neajunsurilor şi respectarea celorlalte reguli stabilite de lege pentru
declararea lui.
Admisibilitatea recursului. După intentarea procedurii în recurs, Curtea
Supremă de Justiţie solicită, în cel mult 10 zile, dosarul de la instanţa respectivă.
După parvenirea dosarului, un complet din 3 judecători decide asupra
admisibilităţii recursului. Astfel, înainte de a trece la examinarea fondului
recursului, se verifică dacă acesta este declarat în mod legal267.
267
Introducerea unui asemenea filtru la Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova reprezintă o
tendinţă generală ce se manifestă tot mai accentuat în ultimele decenii în mai multe state. În majoritatea
ţărilor europene în ultimele decenii are loc supraaglomerarea instanţelor judecătoreşti supreme cu cereri
de recurs, fapt ce paralizează activitatea acestora. Având în vedere situaţia creată, Comitetul de Miniştri al
Consiliului Europei în Recomandarea nr. R (95) 5 din 07.02.1995 cu privire la crearea sistemelor şi
procedurilor de recurs în materie civilă şi comercială şi ameliorarea funcţionării lor, a indicat că, în
 Urmează a fi delimitate sarcinile puse în faţa completului din 3 judecători,
care examinează admisibilitatea recursului de sarcinile completului din 5
judecători, care examinează fondul recursului. Pornind de la esenţa instituţiei
admisibilităţii recursului, controlul efectuat de către completul din 3 judecători ai
Curţii Supreme de Justiţie urmează să se limiteze la chestiunea: era sau nu în drept
recurentul să declare recursul, urmează sau nu să fie primită spre examinare în
fond cererea de recurs? Sarcinile şi împuternicirile completului de judecători, care
decide asupra admisibilităţii recursului sunt similare cu cele ale judecătorului din
prima instanţă, care decide cu privire la primirea cererii de chemare în judecată. În
mod analogic, instanţele de apel, după primirea dosarului cu apelurile depuse,
verifică, înainte de a controla legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, dacă
apelantul avea dreptul să declare apel. În cazul în care se constată că apelantul a
declarat apel neavând acest drept, cererea de apel depusă se restituie printr-o
încheiere a instanţei de apel (art. 369 al CPC). Respectiv, completul din 3
judecători, care decide asupra admisibilităţii recursului, urmează să examineze în
exclusivitate chestiunea cu privire la existenţa dreptului la exercitarea recursului şi
nu este în drept să examineze temeinicia cererii de recurs (existenţa dreptului la
admiterea recursului). Aceasta intră în competenţa colegiului din 5 judecători ai
Curţii Supreme de Justiţie.
Temeiurile inadmisibilităţii recursului. Potrivit art. 433 CPC, cererea de
recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care:
a) recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3)
sau (4) CPC. Astfel, cum am menţionat mai sus, părţile şi alţi participanţi la proces
sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau
aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural
prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) sau (4) CPC. La soluţionarea chestiunii cu privire
la admisibilitatea recursului nu se verifică temeinicia cererii de recurs. Prin urmare,
pentru admisibilitatea recursului este suficientă doar invocarea încălcărilor

vederea preîntâmpinării folosirii abuzive de către părţi a căilor de atac, poate fi permisă restituirea într-o
procedură simplificată, fără înştiinţarea părţilor, a cererilor de apel/recurs, care sunt vădit nefondate,
neraţionale sau depuse cu scopul de a şicana (art. 4).
esenţiale ale legii. Această invocare, însă, trebuie să permită încadrarea recursului
în unul din temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) sau (4) CPC. Aşadar,
recurentul trebuie să indice, în cererea de recurs, ce fel de încălcări au fost comise,
în ce constau aceste încălcări, din care circumstanţe concrete ele rezultă. Cererea
de recurs trebuie să cuprindă o critică argumentată a părţii de motivare a deciziei
instanţei de apel cu deducerea că această motivare nu justifică dispozitivul adoptat.
Indicarea în cererea de recurs a normelor concrete de drept material sau de drept
procedural ce au fost încălcate, fiind recomandabilă, nu este obligatorie pentru
admisibilitatea recursului. Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage
nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul
din motivele prevăzute de lege. Per a contrario, va fi inadmisibilă cererea de
recurs în care nu sunt invocate temeiurile prevăzute la art. 432alin. (2), (3) sau (4)
CPC sau sunt invocate alte temeiuri. De asemenea, va fi inadmisibilă cererea de
recurs în care încălcările invocate, exprimate sub forma unor enunţuri generale
nedezvoltate, nu permit încadrarea lor în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2),
(3) sau (4) CPC (de exemplu, în cererea de recurs se susţine că instanţa de apel a
aplicat eronat normele de drept material, fără a se specifica prin ce s-a manifestat
aplicarea eronată şi din care circumstanţe aceasta rezultă);
b) recursul este depus cu omiterea termenului de declarare prevăzut la art.
434 CPC. Acest temei de inadmisibilitate a recursului rezultă expres din
necesitatea respectării termenului legal de declarare a recursului;
c) persoana care a înaintat recursul nu este în drept să-l declare. Numai
persoanele cărora legea le acordă legitimare procesuală (art. 430 al CPC) pot
declara recurs împotriva actelor de dispoziţie ale curţilor de apel. Recursul declarat
de alte persoane sau cu nerespectarea condiţiilor înaintate faţă de recurenţi este
recunoscut inadmisibil. De asemenea, urmează a fi recunoscut inadmisibil, în baza
art. 433 lit. c) CPC, recursul declarat împotriva unui act de dispoziţie al curţii de
apel care nu este susceptibil de recurs (de exemplu, decizia curţii de apel de
trimitere a cauzei la rejudecare);
 d) recursul este depus repetat după ce a fost examinat. În virtutea
principiului unicităţii dreptului la cale de atac, dreptul de a exercita recursul este
unic şi se epuizează odată cu declararea lui. Recursul declarat repetat după
examinarea lui este inadmisibil. Astfel se asigură autoritatea lucrului judecat şi se
previne pronunţarea unor decizii contradictorii ale instanţei de recurs. Acest temei
de inadmisibilitate este aplicabil numai în cazul în care recursul precedent, fiind
recunoscut admisibil, a fost examinat de Curtea Supremă de Justiţie, adoptându-se
o decizie. Dacă recursul precedent a fost restituit din motiv de neachitare a taxei de
stat sau de nerespectare a cerinţelor de formă a cererii de recurs (art. 438 CPC),
după înlăturarea neajunsurilor, recursul poate fi declarat repetat şi poate fi
admisibil.
Procedura examinării admisibilităţii recursului. Reieşind din prevederile
Codului de procedură civilă al Republicii Moldova, putem evidenţia următoarele
particularităţi ale procedurii de examinare a admisibilităţii recursului:
 După parvenirea dosarului, un complet din 3 judecători dispune expedierea
copiei de pe recurs intimatului, cu înştiinţarea despre necesitatea depunerii
obligatorii a referinţei timp de o lună de la data primirii acesteia. În cazul
neprezentării referinţei în termenul stabilit, admisibilitatea recursului se decide în
lipsa acesteia.
 Judecătorul raportor verifică încadrarea în prevederile legii a temeiurilor
invocate în recurs şi face un raport verbal în faţa completului din 3 judecători.
Asupra admisibilităţii recursului se decide fără citarea părţilor. Intimatul îşi expune
poziţia pe marginea admisibilităţii recursului în referinţă. În această privinţă,
CtEDO într-o decizie a menţionat că, deoarece încheierea de admisibilitate nu se
referă la fondul cauzei şi este limitată la stabilirea faptului, dacă recursul
corespunde criteriilor formale prevăzute de lege şi în absenţa în această cauză a
vreunui element care ar cere în mod expres Curţii Supreme de Justiţie să audieze
reclamantul în persoană înainte de a decide asupra admisibilităţii recursului,
Curtea consideră că necitarea părţilor înainte de declararea recursului ca
inadmisibil nu ridică o chestiune în temeiul art. 6 din CEDO268.
 Asupra inadmisibilităţii recursului se decide printr-o încheiere. Încheierea
cu privire la inadmisibilitatea recursului trebuie motivată 269. Încheierea nu trebuie
să conţină nicio referire cu privire la fondul recursului şi legalitatea deciziei
instanţei de apel. Încheierea privind inadmisibilitatea recursului se plasează pe
pagina web a Curţii Supreme de Justiţie la data emiterii şi se transmite tuturor
participanţilor la proces şi reprezentanţilor acestora.
 Încheierea prin care recursul este declarat inadmisibil se adoptă cu votul
unanim al celor 3 judecători. Dacă cel puţin un judecător din completul desemnat
este împotriva inadmisibilităţii, recursul trebuie declarat admisibil. În acest caz,
chestiunea cu privire la inadmisibilitatea recursului poate fi discutată de către
completul din 5 judecători, înainte de a trece la examinarea fondului recursului. În
opinia noastră, dacă majoritatea din completul din 5 judecători vor considera ca
există temeiurile prevăzute la art. 433 CPC, urmează a fi emisă o încheiere privind
încetarea procedurii în recurs, fără a purcede la examinarea temeiniciei acestuia.
 În cazul în care recursul este recunoscut admisibil, se emite o încheiere
nemotivată, despre care se face o menţiune pe pagina web a Curţii Supreme de
Justiţie.

§5. Procedura de judecare a cauzei în instanţa de recurs. Limitele judecării

cauzei în recurs
În cazul în care recursul este recunoscut admisibil, un complet din 5
judecători examinează fondul recursului, adică temeinicia cererii de recurs şi

268
Hotărârea CtEDO Harovschi contra Republicii Moldova, 18.11.2008.
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/Pages/search.aspx#{"fulltext":["harovschi"],"documentcollectionid2":
["GRANDCHAMBER","CHAMBER","DECISIONS"],"itemid":["001-112888"]}
269
Având în vedere esenţa procedurii de examinare a admisibilităţii recursului, este incorect de a utiliza în
încheierile asupra inadmisibilităţii sintagmele de genul „nu sunt motive pentru admiterea recursului”,
„decizia de apel se menţine” sau „recursul se respinge”. Este recomandabilă utilizarea sintagmei „recursul
se recunoaşte inadmisibil”. A se vedea: Poalelungi M. ș.a. Manualul judecătorului pentru cauze civile.
Ediţia II. Chişinău: Tipografia centrală, 2013, pag. 378.
legalitatea actului de dispoziţie a curţii de apel. Judecătorii care au examinat
admisibilitatea recursului pot participa şi la examinarea recursului în cauză.
Judecând recursul declarat împotriva deciziei date în apel, instanţa verifică, în
limitele invocate în recurs şi în baza referinţei depuse de către intimat, legalitatea
hotărârii atacate, fără a administra noi dovezi (art. 442 alin. (1) CPC). Astfel, nu
pot fi anexate la cererea de recurs (referinţă) şi nu sunt examinate de instanţa de
recurs probe adiţionale ale participanţilor la proces care confirmă existenţa sau
inexistenţa circumstanţelor de fapt cu caracter material-juridic, pe care se
întemeiază pretenţiile sau obiecţiilor părţilor. În acelaşi timp, participanţii la proces
au dreptul de a anexa la cererile de recurs şi referinţe înscrisuri noi care confirmă
încălcările normelor de drept procedural (art. 432 alin. (3) CPC) sau existenţa
temeiurilor pentru încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol (art. 265, 267
CPC), cu condiţia că demonstrează că au fost în imposibilitatea să le prezinte la
examinarea cauzei în instanţă de apel. De exemplu, recurentul, în susţinerea
argumentului privind casarea hotărârilor şi încetarea procesului în baza art. 265 lit.
b) CPC, poate anexa copia hotărârii irevocabile într-o cauză identică, respinsă ca
nepertinentă de instanţele inferioare.
Instanţa de recurs este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor
invocate în recurs. Instanţa de recurs va controla decizia instanţei de apel din oficiu
din punctul de vedere al respectării normelor de drept procedural (art. 432 alin. (3)
CPC), indiferent de invocarea acestor temeiuri în cererea de recurs.
Până la pronunţarea deciziei, recurentul are dreptul să îşi retragă recursul
printr-o cerere scrisă. Cererea de retragere a recursului se depune în instanţa care a
fost învestită cu judecarea recursului. În cazul retragerii recursului, instanţa
competentă dispune, printr-o încheiere irevocabilă, încetarea procedurii în recurs.
Conform art. 444 CPC, în redacţia Legii nr. 155 din 05.07.2012, recursul se
examinează fără înştiinţarea participanţilor la proces. În această privinţă, CtEDO a
statuat că modul de aplicare a art. 6 din CEDO pentru proceduri în faţa
instanţelor ierarhic superioare depinde de caracteristicile speciale ale
procedurilor respective. Atunci când a avut loc o şedinţă publică în prima
instanţă, lipsa unei astfel de şedinţe poate fi justificată la faza căii de atac de
caracteristicile speciale ale procedurilor în cauză, ținând cont de natura
sistemului căilor de atac naţionale, de scopul competenţelor instanţelor ierarhic
superioare şi de modul în care interesele reclamantului au fost de fapt prezentate
şi apărate în faţa instanţei ierarhic superioare, îndeosebi în lumina naturii
chestiunilor care urmează a fi hotărâte de către aceasta. Conform jurisprudenţei
Curţii, procedurile care implică doar chestiuni de drept, şi nu chestiuni de fapt pot
fi conforme cu cerinţele art. 6 din CEDO, chiar dacă persoanei care a folosit
calea de atac nu i s-a dat posibilitatea să prezinte personal probe în faţa instanţei
de recurs. Mai mult, chiar dacă instanţa ierarhic superioară are competenţa
deplină de a examina atât chestiuni de drept cât şi de fapt, art. 6 din CEDO nu
garantează întotdeauna un drept la o şedinţă publică sau, dacă o şedinţă are loc,
un drept de a fi prezent personal270.
Totodată, cu referire la examinarea recursului în cauzele penale, Curtea a
menţionat că, atunci când unei instanţe ierarhic superioare i se cere să examineze
o cauză atât în fapt cât şi în drept şi să facă o evaluare deplină a chestiunii
vinovăţiei sau nevinovăţiei reclamantului, ea nu poate, ca o chestiune ce ţine de un
proces echitabil, să determine, în mod corespunzător, acele chestiuni fără o
evaluare directă a probelor prezentate de acuzat personal – care susţine că el nu a
săvârşit pretinsele acţiuni271. Din aceste considerente, art. 444 CPC stabileşte că
completul din 5 judecători poate decide invitarea unor participanţi sau
reprezentanţi ai acestora pentru a se pronunţa asupra problemelor de legalitate
invocate în cererea de recurs. La aplicarea acestei reguli urmează să se ţină cont de
următoarele:
- completul din 5 judecători decide invitarea participanţilor la proces în cazul
în care constată necesitatea clarificării unor aspecte menţionate în cererea de recurs
sau referinţă. Cu privire la invitarea participanţilor la proces instanţa de recurs
emite o încheiere nemotivată;
270
Hotărârea CtEDO Botten contra Norvegiei, 19.02.1996.
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-57970#{"itemid":["001-57970"]}
271
Hotărârea CtEDO Popovici contra Republicii Moldova, 27.11.2007.
http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/POPOVICI%20%28ro%29.pdf
 - dacă se decide invitarea participanţilor la proces, toţi participanţii la proces
trebuie să fie înştiinţaţi, respectându-se principiul contradictorialităţii.
Neprezentarea în şedinţă de judecată a recurentului sau intimatului, a
reprezentanţilor acestora, precum şi a unui alt participant la proces, citaţi legal
despre locul, data şi ora şedinţei, nu împiedică judecarea recursului. Instanţa este în
drept să amâne şedinţa, dacă va constata că neprezentarea lor este motivată;
- în cazul examinării recursului cu înştiinţarea participanţilor la proces se vor
aplica dispoziţiile de procedură privind judecarea pricinilor civile în instanţă de
apel, cu unele particularităţi specifice recursului. Astfel, vor fi respectate aceleaşi
etape ale dezbaterilor judiciare: partea pregătitoare, examinarea recursului în fond,
susţinerile orale şi replicile, deliberarea şi pronunţarea deciziei.

§6. Împuternicirile instanţei de recurs. Decizia instanţei de recurs

În conformitate cu art. 445 CPC, instanţa, după ce judecă recursul, este în
drept:
a) să respingă recursul şi să menţină decizia instanţei de apel şi hotărârea
primei instanţe, precum şi încheierile atacate cu recurs;
b) să admită recursul şi să caseze integral sau parţial decizia instanţei de apel
şi hotărârea primei instanţe, pronunţând o nouă hotărâre;
c) să admită recursul, să caseze integral decizia instanţei de apel şi să trimită
pricina spre rejudecare în instanţa de apel în toate cazurile în care eroarea judiciară
nu poate fi corectată de către instanţa de recurs;
c1) să admită recursul şi să caseze integral decizia instanţei de apel şi
hotărârea primei instanţe, trimiţând pricina spre rejudecare în prima instanţă doar
în cazul în care a constatat încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de drept
procedural specificate la art. 432 alin. (3) lit. d) şi f) CPC. La solicitarea
participanţilor la proces, instanţa de recurs poate trimite pricina spre rejudecare în
prima instanţă în cazul prevăzut la art. 432 alin. (3) lit. b) CPC;
 d) să admită recursul şi să caseze decizia instanţei de apel şi hotărârea primei
instanţe, dispunând încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol, dacă există
temeiurile prevăzute la art. 265 şi 267;
e) să admită recursul şi să modifice decizia instanţei de apel şi/sau hotărârea
primei instanţe;
f) să admită recursul, să caseze decizia instanţei de apel şi să menţină
hotărârea primei instanţe.
Constatând legalitatea actelor de dispoziţie ale curţilor de apel, instanţa de
recurs va respinge recursul ca nefondat şi va menţine decizia instanţei de apel şi
hotărârea primei instanţe. În cazul casării de către instanţa de apel a hotărârii
primei instanţe cu pronunţarea unei noi hotărâri, instanţa de recurs, constatând
legalitatea deciziei instanţei de apel, o va menţine, fără a menţine însă şi hotărârea
primei instanţe. În acest sens conjuncţia „şi” la art. 445 alin. (1) lit. (a) CPC nu
trebuie înţeleasă ad litteram.
Dacă cel puţin unul dintre motivele de casare invocate de către recurent este
întemeiat sau încălcările de ordin procedural invocate din oficiu dau dovadă de
ilegalitatea deciziei, instanţa admite recursul, dispunând casarea deciziei instanţei
de apel şi, după caz, a hotărârii primei instanţe. Casând decizia instanţei de apel şi,
după caz, hotărârea primei instanţe, instanţa de recurs restituie cauza spre
rejudecare în instanţa de apel, în toate cazurile când eroarea judiciară nu poate fi
corectată de către instanţa de recurs. Restituirea cauzei spre rejudecare în prima
instanţă se va aplica doar în cazul în care s-au încălcat temeiurile prevăzute la art.
432 alin. (3) lit. d) şi f) CPC (instanţa a soluţionat problema drepturilor unor
persoane neantrenate în proces; pricina a fost examinată cu încălcarea competenţei
jurisdicţionale).
De asemenea, legea permite instanţei de apel să trimită pricina spre rejudecare
în prima instanţă în cazul prevăzut la art. 432 alin. (3) lit. b) CPC (pricina a fost
judecată de instanţă în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat
locul, data şi ora şedinţei de judecată). În acest caz, instanţa de recurs va ţine cont
în exclusivitate de părerea acelui participant care nu a fost citat în mod legal.
 Casând decizia instanţei de apel şi, după caz, hotărârea primei instanţe,
instanţa de recurs este în drept să pronunţe o nouă hotărâre. Această soluţie se
aplică doar în cazurile când eroarea judiciară poate fi corectată de către instanţa de
recurs, fără a afecta dreptul părţilor la un proces echitabil. Astfel se asigură
economia procesuală, contribuindu-se la reducerea termenelor de examinare a
pricinilor civile şi apărarea eficientă a drepturilor subiective civile. Instanţa de
recurs pronunţă o nouă hotărâre în cazurile când la judecarea cauzei în fond şi în
apel au fost aplicate eronat normele de drept material, iar adoptarea hotărârii legale
nu necesită stabilirea sau verificarea circumstanţelor de fapt sau administrarea unor
noi probe.
Instanţa de recurs modifică decizia atacată în condiţiile necesare pentru
pronunţarea unei noi hotărâri, adică atunci când această operaţie nu necesită
stabilirea sau verificarea circumstanţelor de fapt sau administrarea unor noi probe.
Dacă instanţa de recurs constată că decizia instanţei de apel este ilegală, iar
hotărârea pronunţată de prima instanţă este legală (situaţie posibilă în cazul
modificării hotărârii primei instanţe de către instanţa de apel sau casării acesteia cu
pronunţarea unei noi hotărâri), ea dispune casarea deciziei instanţei de apel cu
menţinerea hotărârii primei instanţe.
În urma examinării recursului, instanţa de recurs emite o decizie care rămâne
irevocabilă din momentul emiterii272. Decizia se consideră a fi emisă din momentul
plasării acesteia pe pagina web a Curţii Supreme de Justiţie. Copia deciziei
instanţei de recurs se remite părţilor în termen de 5 zile de la data emiterii.
Hotărârea sau decizia casată nu are nici o putere legală. Actele de asigurare
sau de executare făcute în temeiul unei astfel de hotărâri sau decizii îşi pierd
puterea legală, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel.

§7. Particularităţile recursului împotriva hotărârilor emise de curţile de apel

în cauzele cu privire la insolvabilitate

Poalelungi M. ș.a. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediţia II. Chişinău: Tipografia centrală,
272

2013, pag. 761 – 898.

 Potrivit art. 8 al Legii insolvabilităţii, hotărârile instanţei de insolvabilitate pot
fi atacate doar în cazurile expres prevăzute de legea respectivă. De exemplu, pot fi
atacate hotărârile de intentare a procesului de insolvabilitate (art. 37 alin.(1) din
Legea insolvabilităţii), de respingere a cererii introductive (art.37 alin. (2) din
Legea insolvabilităţii), de încetare a procesului de insolvabilitate (art. 180 alin.(3)
din Legea insolvabilităţii) etc.273
La examinarea recursului împotriva hotărârilor în cauzele de insolvabilitate se
aplică următoarele particularităţi care fie sunt expres prevăzute de Legea
insolvabilităţii, fie sunt recomandate de Plenul Curţii Supreme de Justiţie274:
- termenul de declarare a recursului. Hotărârile instanţei de insolvabilitate
pot fi atacate cu recurs în termen de 15 zile. Termenul de recurs se calculează de la
data pronunţării hotărârii (art. 8 alin. (1) din Legea insolvabilităţii) 275. Instanţa de
recurs este în drept să-l repună pe recurent în termenul de recurs omis din motive
întemeiate;
- subiecţii recursului. În unele cazuri Legea insolvabilităţii prevede un cerc
mai restrâns de subiecţi abilitaţi cu dreptul de a ataca hotărârea judecătorească. De
exemplu, conform art. 37 alin.(1) din Legea insolvabilităţii, hotărârea de intentare a
procesului de insolvabilitate poate fi contestată doar de către debitor;
- efectul suspensiv al recursului. Depunerea recursului nu suspendă
executarea hotărârii atacate, însă suspendarea poate fi dispusă de instanţa de recurs
la cererea motivată a recurentului (art. 8 alin. (2) din Legea insolvabilităţii);
- probe suplimentare. Instanţa de recurs este în drept să administreze
înscrisuri noi prezentate de participanţii la proces, cu condiţia că aceştia
demonstrează că au fost în imposibilitatea să le prezinte la examinarea cauzei în
fond;

273
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 11.11.2013 privind procedura de judecare a
cauzelor civile în ordine de recurs http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=192; Hotărârea
Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 2 din 24.03.2014 cu privire la aplicarea în practica judiciară a
Legii insolvabilităţii. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=134
274
Ibidem
275
Hotărârea de confirmare a planului şi de încetare a procedurii accelerate de restructurare a debitorului
se contestă în 5 zile de la publicare (art. 224 alin.(6) din Legea insolvabilităţii).
 - termenul de examinare. Recursul se judecă în termen de 60 de zile de la
înregistrarea dosarului în instanţa de recurs (art. 8 alin. (3) din Legea
insolvabilităţii).
 CAPITOLUL XV
REVIZUIREA HOTĂRÂRILOR, ÎNCHEIERILOR, DECIZIILOR
IREVOCABILE

Igor COBAN,
doctor în drept, conferențiar universitar

§1. Natura juridică a procedurii de revizuire a hotărârilor

§2. Caracteristica temeiurilor declarării revizuirii
§3. Procedura revizuirii hotărârilor judecătoreşti irevocabile
§4. Împuternicirile instanței judecătoreşti la soluționarea revizuirii

§1. Natura juridică a procedurii de revizuire a hotărârilor

Revizuirea hotărârilor este reglementată de Capitolul XXXIX CPC (art. 446-
453). Spre deosebire de apel și de recurs, în cadrul revizuirii operează norme de
trimiteri, în special art. 452 alin. (1) CPC, care prevede expres că instanța
examinează cererea de revizuire în ședință publică în conformitate cu normele de
examinare a cererii de chemare în judecată. Evident că regulile de examinare a
cererii de chemare în judecată vor fi aplicate cu titlu de norme generale, iar cele
din Capitolul XXXIX cu titlu de norme speciale. Altfel spus, normele generale se
vor aplica în măsura în care nu contravin celor cu titlu particular.
Mai mult ca atât, reieșind din prevederile art. 452 alin. (2) CPC, regulile de
examinare ale revizuirii implică dezbaterile asupra cererii de revizuire, care sunt
limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.
Natura juridică. Esența revizuirii presupune redeschiderea procedurilor
judiciare asupra unei cauze civile, care a fost soluționată printr-un act judecătoresc
irevocabil. Mai mult ca atât, revizuirea nu presupune rejudecarea cauzei în mod
implicit, ci doar ca efect al admiterii cererii de revizuire, ceea ce ar presupune
existența temeiurilor în acest sens. În caz contrar, s-ar admite o ingerință asupra
securității raportului juridic.
Pentru declararea revizuirii există reguli speciale, care, de altfel, permit de a
determina o natură juridică specifică a acestei instituii procesual civile, distinctă de
căile de atac. Evident, aceasta comportă semne particulare doar căilor de atac
(subiecți, obiect, termene etc.), însă esența revizuirii imprimă argumentul
conceptualizării acesteia ca o procedură specifică care permite redeschiderea în
condițiile legii a procedurilor judiciare asupra unei cauze civile care a fost
soluționată printr-un act judecătoresc irevocabil. Reieșind din argumentele expuse
în doctrina de specialitate, s-a demonstrat dubla natură juridică a revizuirii: atât ca
și cale de atac cât și ca un fel de procedură care ar permite reluarea examinării
fondului cauzei276.

§2. Caracteristica temeiurilor declarării revizuirii

Temeiurile declarării revizuirii. Revizuirea poate fi declarată doar pentru
temeiurile strict prevăzute de lege (art. 449 CPC), aceasta constituind și o condiție
de declarare a revizuirii. Declararea revizuirii pentru alte temeiuri decât cele
prevăzute la art. 449 CPC duce la respingerea cererii de revizuire ca fiind
inadmisibilă.
1. Constatarea prin sentință penală irevocabilă a comiterii unei
infracțiuni în legătură cu pricina care se judecă - art. 449 lit. a) CPC.
Sub incidența art. 449 lit. a) CPC cad cazurile când un judecător, grefierul,
martorul, expertul, traducătorul sau unul dintre participanții la proces (părțile,
intervenienții, reprezentanții, procurorul şi alte persoane care, în conformitate cu
art. 7 alin. (2), art. 73 şi art. 74 CPC, sunt împuternicite să adreseze în instanță
cereri în apărarea drepturilor, libertăților şi intereselor legitime ale unor alte
persoane sau care intervin în proces pentru a depune concluzii în apărarea
drepturilor unor alte persoane, precum şi persoanele interesate în pricinile cu
procedură specială), care au luat parte la judecarea unei pricini civile, au fost
condamnați printr-o sentință penală irevocabilă pentru infracțiune în legătură cu
judecarea pricinii civile, anterior examinate.

276
Coban Igor. Probleme teoretico-practice ale revizuirii hotărârilor judecătorești irevocabile în procesul
civil. Teză de doctor în drept. Chișinău: 2013, pag.52-57
 De asemenea, în cazurile prevăzute la art. 449 lit. a) CPC se includ și
situațiile ce vizează falsificarea de probe.
Pentru a se admite revizuirea unei hotărâri bazată pe situații prevăzute de
art. 449 lit. a) CPC, legiuitorul cere ca dovada lor să fie preexistentă, adică să nu
fie făcută în cursul judecării cererii de revizuire. In concreto, se cere dovedirea
acestora prin sentință penală irevocabilă, ceea ce presupune existența în prealabil a
unui proces penal (cu respectarea tuturor particularităților şi garanțiilor oferite de
legea procesual penală), prin care s-a constatat săvârșirea infracțiunii legate de
pricina a cărei hotărâre se cere a fi retractată, (cum ar fi: amestecul în înfăptuirea
justiției şi în urmărirea penală (art. 303 Cod penal 277), pronunțarea unei sentințe,
decizii, încheieri sau hotărâri contrare legii (art. 307 Cod penal), falsificarea
probelor (art. 310 Cod penal) etc).
În practica judiciară pot apărea situații când, în virtutea unor împrejurări
obiective, nu pot fi constatate prin sentință penală irevocabilă circumstanțele
cazului în care unul dintre subiecți a comis o infracțiune în legătura cu judecarea
pricinii civile. În aceste cazuri, polemica rezultă din faptul că sentința penală
irevocabilă este o condiție obligatorie a declarării revizuirii în baza temeiului
prevăzut de art. 449 lit. a) CPC. Înainte de a ne expune asupra acestei probleme,
considerăm oportun a explica aici că prin circumstanțe obiective care împiedică
adoptarea unei sentințe penale cu privire la cazul când unul dintre participanții la
proces sau unul dintre judecători a comis o infracțiune în legătura cu judecarea
pricinii se înțeleg:
1) circumstanțele care exclud urmărirea penală, şi anume – situația prevăzută
de art. 275 Cod procedură penală 278: pct. 4 (a intervenit termenul de
prescripție sau amnistia), pct. 5 (a intervenit decesul făptuitorului cu
excepția reabilitării), pct. 9 (există alte circumstanțe prevăzute de lege care
condiționează excluderea sau, după caz, exclud urmărirea penală). În toate
277
Codul penal al Republicii Moldova.  Nr. 985  din  18.04.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 14.04.2009, nr. 72-74.
278
Codul de procedură penală al Republicii Moldova. Nr.122 din 14.03.2003. Republicat în: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 05.11.2013, nr. 248-251.
 aceste cazuri urmărirea penală va înceta prin actul organului de urmărire
penală şi nu va fi posibilă pronunțarea unei sentințe penale irevocabile;
2) situațiile prevăzute de art. 53 (Liberarea de răspunderea penală), art. 54
(Liberarea de răspundere penală a minorilor), art. 57 (Liberarea de
răspundere penală în legătură cu căința activă), art. 58 (Liberarea de
răspundere penală în legătură cu schimbarea situației), art. 59 (Liberarea
condiționată de răspundere penală), art. 60 (Prescripția tragerii la răspundere
penală), art. 107 (Amnistia) Cod penal.
Astfel, și prin alt act, în modul prevăzut de lege, de exemplu, în baza actului
organului de urmărire penală de încetare a urmăririi penale în legătură cu
intervenirea termenului de prescripție, poate fi constatat faptul că s-a comis o
infracțiune în legătură cu judecarea pricinii. Considerăm că în acest caz instanța
de judecată care examinează cererea de revizuire urmează să admită revizuirea în
baza art. 449 lit. a) CPC.
O altă întrebare cu privire la revizuirea unei hotărâri judecătorești
irevocabile ține de situația prezentării în instanța de revizuire numai a actelor de
pornire a urmăririi penale sau de trimitere în judecată în privința unuia dintre
participanții la proces sau unuia dintre judecători care se bănuiește sau se
învinuiește că a comis o infracțiune în legătura cu judecarea pricinii. Considerăm
că actele menționate nu pot fi primite ca probă în cererea de revizuire pentru
constatarea circumstanțelor prevăzute de art. 449 lit. a) CPC.
Cazul când împrejurările care trebuie dovedite potrivit art. 449 lit. a) CPC
sunt invocate fără o preconstituire, nu poate fi admis, deoarece constatarea
urmează să preceadă revizuirii, fiind rezultatul unei acțiuni anterioare, ceea ce
rezultă din prevederile imperative ale art. 449 lit. a) CPC.
Independent de constatările sentinței penale ce se invocă de revizuent în
procesul de revizuire, trebuie de precizat că instanța este obligată să aprecieze dacă
infracțiunile privitoare la pricină, săvârșite de persoanele vizate de textul legii
examinat, au fost decisive, adică hotărâtoare în adoptarea soluției.
 2. Descoperirea unor circumstanțe sau fapte esențiale ale pricinii care
nu au fost şi nu au putut fi cunoscute revizuentului, dacă acesta dovedește că a
întreprins toate măsurile pentru a afla circumstanțele şi faptele esențiale în
timpul judecării anterioare a pricinii - lit.b) art. 449 CPC.
Considerăm oportun pentru început a defini circumstanțele nou-
descoperite, prin care vom înțelege: totalitatea faptelor juridice (ca obiect al
probației) care duc la apariția, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligațiilor
civile; care au importanță esențială pentru justa soluționare a cauzei civile, adică
care trebuie să aibă putere decisivă asupra concluziei (hotărârii) instanței de
judecată; care nu au fost cunoscute şi nici nu puteau fi cunoscute revizuentului
anterior, dar care existau la momentul examinării şi soluționării pricinii civile; care
să fie descoperite după ce hotărârea judecătorească devine irevocabilă; și dacă
acesta dovedește că a întreprins toate măsurile pentru a afla circumstanțele şi
faptele esențiale în timpul judecării anterioare a pricinii.
Obiectul probației la examinarea cererilor de revizuire pot fi circumstanțele
importante atât în sens material cât şi în sens procesual.
Prin obiect al probației în sens material se înțelege totalitatea presupunerilor
despre existența sau inexistența faptelor juridice, care duc la careva consecințe
material-juridice, precum şi presupunerile cu privire la existența faptelor, care
asigură obținerea de cunoștințe despre faptele material-juridice. Iar prin obiect al
probației în sens procesual se înțeleg presupunerile cu privire la existența sau
inexistența faptelor juridice, de care normele dreptului procesual civil leagă
apariția, suspendarea sau încetarea procesului civil, precum şi realizarea drepturilor
procesuale ale persoanelor, participante în cauza civilă concretă.
Faptele ca mijloc (modalitate) a probării circumstanțelor vor constitui în
conformitate cu art. 117 alin. (2) CPC: explicațiile părților şi ale altor persoane
interesate în soluționarea pricinii, depozițiile martorilor, înscrisuri, probe materiale,
înregistrări audio-video, concluziile experților. În acest sens, chiar şi legislația
procesual civilă (art. 451 alin. (1) CPC) expres prevede că în cererea de revizuire
se indică în mod obligatoriu temeiul de declarare al revizuirii consemnat în art. 449
CPC şi se anexează probele ce le confirmă.
Însă, la probarea circumstanțelor conform art. 449 lit. b) CPC, trebuie de
avut în vedere şi instituția admisibilității probelor în procesul civil. Astfel, conform
art. 122 alin. (1) CPC, „circumstanțele care, conform legii, trebuie confirmate prin
anumite mijloace de probațiune nu pot fi dovedite cu nici un fel de alte mijloace
probante”. Adică, unele categorii de circumstanțe pot fi probate numai prin
anumite mijloace de probă. De exemplu, conform art. 210 Cod civil, trebuie să fie
încheiate în scris actele juridice dintre persoanele juridice, dintre persoanele
juridice şi persoanele fizice şi dintre persoanele fizice, dacă valoarea obiectului
actului juridic depășește 1000 de lei, iar în cazurile prevăzute de lege - indiferent
de valoarea obiectului. Nerespectarea formei scrise a actului juridic, conform art.
211 alin. (1) Cod civil, face să decadă părțile din dreptul de a cere, în caz de
litigiu, proba cu martori pentru dovedirea actului juridic. Prin urmare
nerespectarea formei scrise a actului juridic nu atrage neapărat nulitatea actului
juridic (alin.(2) art. 211 Cod civil) şi nu duce nici la decăderea absolută din dreptul
de a proba, însă are importanță pentru procesul civil prin prisma principiului
enunțat mai sus idem est non esse et non probari la dovedirea dreptului subiectiv şi
obligațiilor civile (în sensul că actele juridice încheiate contrar art. 210 Cod civil se
lipsesc de unul din mijloacele cele mai uzuale şi practice de dovedire a lor – proba
cu martori). Însă, după cum se explică în p. 6 din Hotărârea Plenului Curții
Supreme de Justiție nr. 12 din 25.04.2000 Cu privire la practica aplicării de către
instanțele judecătoreşti a legislației procesuale civile la întocmirea hotărârii şi
încheierii: „dacă conform legii unele împrejurări nu pot fi confirmate prin
depozițiile martorilor, judecata este în drept să-şi motiveze în hotărâre concluzia
sa despre existența ori lipsa acestor împrejurări, făcând referire la alte probe
prevăzute de lege”.
Probele noi, ca mijloc (modalitate) a constatării circumstanțelor
examinate anterior nu constituie acele „circumstanțe” şi „fapte” conform art. 449
lit. b) CPC şi, respectiv, temei al revizuirii hotărârilor judecătorești irevocabile.
Astfel, spre exemplu, în situația când o parte probează un fapt (o circumstanță)
printr-un înscris, care va fi respins de instanța de judecată ca fiind inadmisibil
conform art. 122 CPC, iar, mai apoi, după ce hotărârea judecătorească devine
irevocabilă, partea interesată descoperă un alt mijloc de probă – care confirmă
același fapt (circumstanță) – în acest caz, nu va constitui un temei de admitere a
revizuirii conform art. 449 lit. b) CPC.
Aici precizăm însă că, dat fiind faptul că circumstanțele care vor servi drept
temei al revizuirii hotărârilor judecătorești irevocabile conform art. 449 lit. b) CPC
vor fi noi, respectiv şi probele prin care se vor confirma acestea, de asemenea vor
fi noi – în raport cu obiectul anterior al probației: adică, totalitatea circumstanțelor
ce au fost constatate în pricina civilă examinată şi, respectiv, probele prin care s-au
constatat acestea. Anume sub acest aspect putem afirma că, în cazul revizuirii
hotărârilor judecătorești irevocabile pentru situațiile când au devenit cunoscute
unele circumstanțe sau fapte esențiale ale pricinii care nu au fost şi nu au
putut fi cunoscute revizuentului anterior (art. 449 lit. b) CPC), prezentarea
noilor probe nu este interzisă. Aceasta deoarece circumstanțele, invocate în
sprijinul cererii de revizuire, după cum am arătat mai sus, trebuie să fie probate,
însă, dat fiind faptul că acestea sunt noi, respectiv şi probele prin care se confirmă
acestea vor fi noi în raport cu instanța de judecată care a examinat şi soluționat
pricina respectivă, cât şi față de părțile care au participat la procesul respectiv.
Astfel, în cazul descoperirii unor noi circumstanțe esențiale care nu au fost
cunoscute şi nici nu puteau fi cunoscute anterior revizuentului (cu referire la art.
449 lit. b) CPC), acestea trebuie probate în mod obligatoriu. Or, nu poate fi admisă
anularea unei hotărâri judecătorești irevocabilă numai pe baza afirmării
descoperirii unor noi circumstanțe. În acest sens, Hotărârea Plenului Curții
Supreme de Justiție nr. 12 din 25.04.2000 Cu privire la practica aplicării de către
instanțele judecătorești a legislației procesuale civile la întocmirea hotărârii şi
încheierii explică în p.6 că hotărârea judecătorească nu poate fi bazată pe
presupuneri despre circumstanțele cauzei.
 Se reține că, circumstanțele nou descoperite în sensul art. 449 lit. b) CPC,
urmează să corespundă unor condiții, şi anume:
- ca obiect al probației constituie faptele juridice, care duc la apariția, modificarea
sau stingerea drepturilor şi obligațiilor civile;
- trebuie să aibă importanță esențială pentru justa soluționare a cauzei civile, adică
să aibă putere decisivă asupra concluziei (hotărârii) instanței de judecată;
- trebuie să nu fi fost cunoscute şi nici să nu fi putut fi cunoscute revizuentului
anterior, dar să fi existat la momentul examinării şi soluționării pricinii civile;
- să fie descoperite după ce hotărârea judecătorească devine irevocabilă;
- să fie probate prin prezentarea instanței de judecată a elementelor de fapt prin
care acestea se constată, odată cu cererea de revizuire;
- mijloacele de probă prin care se constată „circumstanțele nou descoperite”
trebuie să fi existat în momentul judecării procesului terminat prin hotărârea
revizuită, iar revizuentul să fi fost împiedicat a prezenta aceste probe din
împrejurări ce nu depind de voința acestuia;
- revizuentul trebuie să dovedească că a întreprins toate măsurile pentru a afla
circumstanțele şi faptele esențiale în timpul judecării anterioare a pricinii.
Atunci când nu sunt îndeplinite aceste condiții pentru cazurile prevăzute la
art. 449 lit. b) CPC, cererea de revizuire se va respinge ca inadmisibilă.
3. Instanța a emis o hotărâre cu privire la drepturile persoanelor care nu
au fost implicate în proces, potrivit prevederilor - art. 449 lit. c) CPC.
Potrivit sarcinilor fundamentale ale procesului civil, prevăzute la art. 4 CPC,
instanța de judecată urmează să soluționeze corect cauza civilă - ceea ce se poate
realiza doar prin examinarea cauzei cu atragerea tuturor persoanelor ale căror
drepturi sau interese legitime ar putea fi afectate prin hotărârea judecătorească.
Acest temei de declarare a revizuirii are drept scop desființarea unei hotărâri
judecătorești, în cazul în care după ce hotărârea judecătorească devine irevocabilă
se constată faptul că instanța a emis o hotărâre cu privire la drepturile
persoanelor care nu au fost implicate în proces.
 Astfel, hotărârea judecătorească își va putea realiza toate funcțiile sale
investite prin lege doar în raport cu persoanele care au participat la examinarea
cauzei. Astfel, reieșind din analiza prevederilor art. 254 CPC, hotărârea
judecătorească nu se poate răsfrânge asupra persoanelor neimplicate în proces.
Deşi, potrivit prevederilor art. 185 alin. (2) lit. c) CPC instanța de judecată la
faza pregătirii pentru dezbateri judiciare soluționează problema intervenirii în
proces a coreclamanților, copârâților şi intervenienților, unul din scopurile acestei
faze prevăzute la art. 183 alin. (2) lit. c) CPC fiind stabilirea componenței
participanților şi implicare în proces a altor persoane, în practică apar situații când
se eludează sau se omite neintenționat atragerea tuturor persoanelor drepturile
cărora ar putea fi afectate prin hotărârea pronunțată.
În cazul art. 449 lit. c) CPC, instanța de judecată urmează să constate dacă
persoana care nu este implicată în proces este subiect al raportului material litigios.
În acest sens, urmează a fi prezentate probe care să dovedească acest fapt. Dacă
obiect al acțiunii va constitui un drept supus înregistrării, acesta urmează a fi
probat prin mijloacele de probă în modul prevăzut de lege, de exemplu: în cazul
bunurilor imobile prin extrasul din registrul bunurilor imobile (art. 321 CPC).
Iar în cazul în care se va constata acest fapt, instanța urmează să constate dacă
prin hotărârea supusă revizuirii persoanei neimplicate în proces i-au fost încălcate
aceste drepturi.
4. S-a anulat ori s-a modificat hotărârea, sentința sau decizia instanței
judecătorești care au servit drept temei pentru emiterea hotărârii sau deciziei a
căror revizuire se cere – art. 449 lit. e) CPC.
În redacția Legii Republicii Moldova nr. 155 din 05.07.12, temeiul de
declarare a revizuirii a fost restrâns279, din conținutul acestor situații de drept fiind
279
În acest sens s-a expus Curtea Constituțională a Republicii Moldova prin Hotărârea nr. 4 din
01.03.2016 prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate în privința modificării enunțate.
Potrivit pct.71, Curtea a constatat că textul care a fost exclus, și anume „s-a anulat ori s-a modificat
hotărârea ori decizia unui alt organ", nu corespundea criteriilor de claritate și previzibilitate a legii.
Prin modul de redactare, acesta nu avea capacitatea de a exprima pentru instanţele judecătoreşti
care acte și ale căror autorități urmau să determine revizuirea hotărârilor judiciare. În același
context la pct.73-75, Curtea a menționat că la baza revizuirii unei hotărâri judecătoreşti urmează a fi puse
doar acte de dispoziţie irevocabile. Or, actul unei autorități non-judiciare, care nu are caracter definitiv, nu
poate determina modificarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, care de cele mai multe
ori la etapa solicitării revizuirii a fost executată, fapt care poate implica încălcarea securității raporturilor
excluse circumstanțele ce vizează: anularea sau modificarea hotărârilor ori
deciziilor altor autorități nejudecătorești care au servit drept temei pentru
emiterea hotărârii sau deciziei a căror revizuire se cere.
În legătură cu revizuirea hotărârilor judecătorești conform art. 449 lit. e)
CPC, legiuitorul nu înaintează careva condiții speciale. Însă, acest temei vizează
trei ipoteze: situația când s-a anulat ori s-a modificat 1) hotărârea, 2) sentința sau
3) decizia instanței judecătorești care au servit drept temei pentru emiterea
hotărârii sau deciziei a căror revizuire se cere.
Dacă se invocă temeiul specificat la art. 449 lit. e) CPC - anularea sau
modificarea hotărârii, sentinței sau deciziei instanței judecătorești care au servit
temei pentru emiterea hotărârii a cărei revizuire se cere, este important ca actul de
dispoziție în cauză (hotărârea, sentința, ordonanța sau decizia) să devină irevocabil
şi ca acest act să fi stat la baza emiterii hotărârii supuse revizuirii. Justificarea
acestui temei constă în faptul că au intervenit modificări în materialul probator pe
care s-a sprijinit instanța la pronunțarea hotărârii. Or, faptele stabilite printr-o
hotărâre judecătorească irevocabilă într-o pricină civilă soluționată anterior în
instanța de drept comun sau în instanță specializată sunt obligatorii pentru
instanța care judecă pricina şi nu se cer a fi dovedite din nou şi nici nu pot fi
contestate la judecarea unei alte pricini civile la care participă aceleași persoane
(art. 123 alin. (2) CPC), precum şi sentința pronunțată de instanța judecătorească
într-o cauză penală şi hotărârea organului de urmărire penală privind încetarea
urmăririi penale, rămase irevocabile, sunt obligatorii pentru instanța chemată să
se pronunțe asupra efectelor juridice civile ale actelor persoanei împotriva căreia
s-a pronunțat sentința sau hotărârea, numai dacă aceste acte au avut loc şi numai
în măsura în care au fost săvârșite de persoana în cauză (art. 123 alin. (3) CPC).
Adică, faptele stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă într-o pricină
juridice. De asemenea, Curtea a reținut că excluderea textului „hotărârii sau deciziei unui alt organ” drept
temei de revizuire nu determină ruperea echilibrului procesual, or, prin amendamentele operate
legiuitorul, în vederea neadmiterii încălcării principiului securității raporturilor juridice, a stabilit
circumstanțe clare și previzibile, condiție esențială a calității normei juridice. Astfel, concluzionând,
Curtea a reținut că, având în vedere redacţia defectuoasă a textului „sau hotărârea ori decizia unui alt
organ”, care era de natură să afecteze securitatea raporturilor juridice şi respectarea principiului res
judicata, excluderea acestuia din norma art. 449 lit e) al Codului de procedură civilă prin pct. 118 al Art. I
din Legea nr. 155 din 5 iulie 2012 nu este contrară articolului 20 din Constituţie.
civilă şi faptele stabilite printr-o sentința pronunțată de instanța judecătorească într-
o cauză penală, rămasă irevocabilă, ca efect a principiului puterii lucrului judecat,
sunt opozabile instanței de judecată şi părții opuse, de asemenea, fiind degrevate de
probațiune.
O condiție a exercitării revizuirii, conform art. 449 lit. e) CPC, este ca la
cererea de revizuire să fie anexată copia actului de dispoziție în cauză, condiție
care poate fi dedusă din prevederile art. 451 alin. (1) CPC.
5. A fost aplicată o lege declarată neconstituțională de către Curtea
Constituțională și la judecarea cauzei a fost ridicată excepția de
neconstituționalitate, iar instanța de judecată sau Curtea Supremă de Justiție a
respins cererea privind sesizarea Curții Constituționale sau din hotărârea Curții
Constituționale rezultă că prin aceasta s-a încălcat un drept garantat de
Constituție sau de tratatele internaționale în domeniul drepturilor omului – art.
449 lit. e1) CPC.
Acest temei de declarare a revizuirii a fost reintrodus recent 280, ca rezultat al
declarării neconstituționale281 a temeiului similar de declarare a revizuirii în
redacția Codului de Procedură Civilă din 30 mai 2003. Astfel, în redacția inițială,
acest temei de declarare a revizuirii avea un obiect cu mult mai larg: a fost aplicată
o lege declarată neconstituțională de către Curtea Constituțională. Or,
interpretarea ad litteram impunea ideea declarării revizuirii pentru orice situație
când o prevedere legală, aplicată în motivarea hotărârii judecătorești supuse
revizuirii, era declarată neconstituțională.
În varianta actuală, textul legii impune o interpretare mai restrictivă,
condiționată de următoarele situații:
1. a fost aplicată o lege declarată neconstituțională de către Curtea
Constituțională, însă cu condiția că

280
Art.449 lit.e1) introdusă prin Legea Republicii Moldova nr.155 din 12.06.14 pentru completarea
Codului de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30 mai 2003.
281
Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 16 din 25.06.2013 pentru controlul
constituționalității art. XI pct.16 din Legea nr. 29 din 6 martie 2012 pentru modificarea şi  completarea
unor acte legislative. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 16.08.2013, nr. 177-181. 
 2. la judecarea cauzei a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, iar
instanța de judecată sau Curtea Supremă de Justiție a respins cererea privind
sesizarea Curții Constituționale sau
3. din hotărârea Curții Constituționale rezultă că prin aceasta s-a încălcat un
drept garantat de Constituție sau de tratatele internaționale în domeniul
drepturilor omului.
Observăm că, pe de o parte legiuitorul condiționează temeiul dat de declarare a
revizuirii când a fost aplicată o lege declarată neconstituțională de către Curtea
Constituțională de necesitatea ridicării excepției de neconstituționalitate la
judecarea cauzei, iar instanța de judecată sau Curtea Supremă de Justiție a să fi
respins cererea privind sesizarea Curții Constituționale. Iar, pe de altă parte,
admite o excepție, care interpretând stricto sensum permite eludarea celei de a 2
condiții, doar în cazul în care din hotărârea Curții Constituționale rezultă că prin
aceasta s-a încălcat un drept garantat de Constituție sau de tratatele
internaționale în domeniul drepturilor omului.
Insa si aceasta reglementare recenta devine caduca in contextual
prevederilor Hotărârea Curții Constituționale nr. 2 din 09.02.2016282, care a exclus
rolul instantei de judecata si inclusiv a Curtii Supreme de Justitie in intermedierea 
controlului constitutionalitatii dintre justitiabil si Curtea Constitutionala. Astfel,  în
cazul existenţei incertitudinii privind constituţionalitatea legilor, hotărârilor
Parlamentului, decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârilor şi
ordonanţelor Guvernului, ce urmează a fi aplicate la soluţionarea unei cauze aflate
pe rolul său, instanța de judecată este obligată să sesizeze Curtea Constituţională.
Mai mult ca atat excepția de neconstituţionalitate poate fi ridicată în faţa instanţei
de judecată de către oricare dintre părți sau reprezentantul acesteia, precum şi de
către instanţa de judecată din oficiu. Iar sesizarea privind controlul
constituţionalităţii unor norme ce urmează a fi aplicate la soluţionarea unei
cauze se prezintă direct Curţii Constituţionale de către judecătorii/completele de
judecată din cadrul Curții Supreme de Justiție, curților de apel și judecătoriilor, pe
Hotărârea Curții Constituționale nr. 2 din 09.02.2016 pentru interpretarea articolului 135 alin.(1) lit.a) și g) din
282

Constituția Repubicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 11.03.2016, nr. 55-58.
rolul cărora se află cauza. Judecătorul ordinar nu se pronunţă asupra temeiniciei
sesizării sau asupra conformităţii cu Constituţia a normelor contestate, limitându-
se exclusiv la verificarea întrunirii următoarelor condiții:(1)   obiectul excepției
intră în categoria actelor cuprinse la articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție;
(2)   excepția este ridicată de către una din părți sau reprezentantul acesteia, sau
indică că este ridicată de către instanţa de judecată din oficiu; (3)   prevederile
contestate urmează a fi aplicate la soluționarea cauzei; (4) nu există o hotărâre
anterioară a Curții având ca obiect prevederile contestate.
Astfel, prin Hotărârea Curții Constituționale nr. 2 din 09.02.2016 practic s-au
creat premizele pentru inaplicabilitatea prevederilor art. 449 lit. e1) CPC drept
temei de revizuire, deoarece instanța de judecată sau Curtea Supremă de Justiție nu
va mai avea imputernicirea de a respinge cererea privind sesizarea Curții
Constituționale inaintata in timpul procesului civil.

6. Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau Guvernul Republicii

Moldova a inițiat o procedură de reglementare pe cale amiabilă într-o cauză
pendinte împotriva Republicii Moldova – art. 449 lit. g) CPC.
Conform art. 38 (Examinarea contradictorie a cauzei şi procedura de
rezolvare prin bună înțelegere) din Convenția Europeană pentru apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale, în cazul în care Curtea
Europeană pentru protecția Drepturilor Omului de la Strasbourg declară o cerere
admisibilă, ea pune la dispoziția celor interesați (litigiul) în vederea ajungerii la
rezolvarea prin bună înțelegere a cauzei, care să se inspire din respectarea
drepturilor omului, astfel cum le recunoaște Convenția şi protocoalele sale.
Sensul prevederilor art. 38 din Convenția Europeană pentru apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale constă în derularea unei
proceduri amiabile, astfel încât părțile litigante să poată să se înțeleagă sau să
„încheie o tranzacție de împăcare” privind litigiul prezentat în fața Curții. Această
procedură amiabilă are avantajele sale ce constau, de exemplu, în aceea că:
 1. părțile pot negocia condițiile de reparare a prejudiciului cauzat
petiționarului prin hotărârea judecătorească, prin care s-a încălcat grav un drept
prevăzut de Constituția Republicii Moldova sau de Convenția Europeana pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale;
2. nu se mărește practica Curții Europene a Drepturilor Omului în privința
Republicii Moldova, care are efect direct şi obligatoriu asupra ordinii juridice
interne, şi care, prin aceasta, imprimă instanțelor de judecată șabloane de conduită
la adoptarea hotărârilor judecătorești în sensul neîncălcării prevederilor Convenției
Europene pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale.
Repararea prejudiciului cauzat printr-o hotărâre judecătorească, prin care s-a
încălcat grav un drept prevăzut de Constituția Republicii Moldova sau de
Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăților
Fundamentale, poate fi efectuat, în primul rând, prin modificarea acesteia şi numai
apoi prin acordarea unei compensații pecuniare. Aceasta, deoarece hotărârea
judecătorească, în ordinea juridică internă, are putere de lucru judecat din care
rezultă efectele specifice şi care pot produce consecințele nefaste şi ilegale asupra
subiectului în cauză.
Convențiile de rezolvare amiabilă se încheie prin intermediul grefei, care
„cenzurează” corectitudinea și caracterul echitabil al înțelegerii și ia notă de
declarațiile concordate sau înțelegerea semnată de părți.
Temeiul prevăzut la art.449 lit. g) CPC implică unele exigențe specifice de
care instanțele de judecată trebuie să țină cont. Astfel, reieșind din sensul art.11 din
Legea cu privire la Agentul Guvernamental nr.151 din 30.07.2015283,  procedura de
soluţionare amiabilă se încheie prin semnarea de declarații mutuale propuse cu
asistența Curții Europene ori a unui acord scris între Agentul guvernamental și
reclamant sau reprezentantul acestuia. Clauzele acordului se stabilesc în funcţie de
circumstanţele fiecărei cauze în parte și sînt coordonate în prealabil cu Guvernul
şi/sau cu alte autorități cărora li se atribuie pretinsa încălcare a drepturilor

Legea cu privire la Agentul guvernamental. Nr.151 din 30.07.2015. În: Monitorul Oficial al Republicii
283

Moldova, 21.08.2015. Nr. 224-233.

reclamantului. Deci, în toate cazurile când este invocat acest temei la cererea de
revizuire urmează a fi anexat acordul dat sau declaratiile scrise mutuale semnate de
parti. Iar simpla afirmare precum că Curtea  Europeană
pentru  Drepturile  Omului  a derulat  o  procedură amiabilă nu va constitui temei
de revizuire. 
Plenul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, prin hotărârea nr.
14 din 03 octombrie 2005 Cu privire la practica aplicării legislației procesuale la
examinarea cauzelor civile în ordine de revizuire explică că procedura amiabilă se
confirmă prin copiile următoarelor documente: demersul Agentului guvernamental,
răspunsul dat Curții Europene despre notificarea Agentului guvernamental,
răspunsul dat Curții Europene despre recunoașterea de către stat a violării
drepturilor.
7. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, printr-o hotărâre,
fie Guvernul Republicii Moldova a recunoscut, printr-o declarație, o încălcare a
drepturilor sau libertăților fundamentale care poate fi remediată, cel puțin
parțial, prin anularea hotărârii pronunțate de o instanță de judecată națională –
art. 449 lit. h) CPC.
Temeiul de revizuire prevăzut în cadrul art. 449 lit. h) CPC presupune că
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, printr-o hotărâre, fie
Guvernul Republicii Moldova a recunoscut, printr-o declarație, o încălcare a
drepturilor sau libertăților fundamentale care poate fi remediată, cel puțin parțial,
prin anularea hotărârii pronunțate de o instanță de judecată națională.
Acest temei de declarare a revizuirii instituie respectarea a două condiții.
Prima se referă la consecințele grave ale încălcării drepturilor sau libertăților
fundamentale şi care continuă să se producă.
A doua consecință, deosebit de importantă, vizează imposibilitatea
remedierii consecințelor produse în alt mod decât prin revizuirea hotărârii
pronunțate. Este o condiție rațională care ține seama nu doar de caracterul
extraordinar al revizuirii, ci şi de faptul că o atare cale procedurală este inutilă ori
de câte ori daunele sau consecințele negative produse au fost înlăturate într-un alt
mod.
Astfel acest temei de revizuire este necesar pentru a se crea posibilitatea
reparării prejudiciilor cauzate cetățenilor prin încălcarea drepturilor şi libertăților
lor atunci când acest lucru se constată printr-o decizie a Curții Europene pentru
apărarea drepturilor şi libertăților fundamentale ale omului. Altminteri, autoritatea
hotărârii judecătorești pronunțate de instanțele judecătorești ale Republicii
Moldova riscă să constituie un obstacol major în calea reparării prejudiciului
cauzat.
Admiterea revizuirii este condiționată, în primul rând, de existența unei
constatări a Curții Europene pentru apărarea drepturilor şi libertăților fundamentale
ale omului privind încălcarea unui drept sau a unei libertăți fundamentale a
cetățeanului.
Statuarea forului european cu privire la încălcarea unui drept sau libertăți, nu
poate fi negată de instanța competentă a se pronunța asupra revizuirii.
Dimpotrivă, deciziile Curții Europene pentru apărarea drepturilor şi
libertăților fundamentale ale omului sunt obligatorii pentru toate statele membre
ale Consiliului Europei.
Revizuirea hotărârilor judecătorești irevocabile din acest temei se referă la
posibilitatea părții de a obține, potrivit legii interne, o reparație cel puțin parțială,
prin anularea hotărârii pronunțate de o instanță de judecată națională. Această
condiție nu se raportează, după părerea noastră, la statuările sau considerațiile
juridice cuprinse în hotărârea instanței judecătorești naționale şi a cărei desființare
se urmărește prin intermediul revizuirii, ci la însăși ordinea de drept a statului
nostru. Prin urmare, ori de câte ori, partea ar putea obține o reparare chiar parțială,
potrivit legii interne, desființarea hotărârii atacate (revizuite) se impune.
O problemă importantă care necesită a fi dezvăluită, pentru înțelegerea
esenței temeiului de exercitare a revizuirii conform art. 449 lit. h) CPC o constituie
efectul Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăților Fundamentale şi a Hotărârilor Curții Europene a Drepturilor
Omului asupra ordinii juridice interne.
Convenția europeană a lăsat la discreția autorităților competente ale statului
pârât să stabilească măsurile cele mai potrivite pentru realizarea restitutio in integrum,
ținând cont de mijloacele disponibile din cadrul sistemului juridic național. Luând în
considerare necesitatea şi importanța unui asemenea mecanism, Comitetul de Miniștri
al Consiliului Europei a adoptat Recomandarea nr. R. (2000) 2 cu privire la
reexaminarea şi redeschiderea unor cazuri la nivel intern în urma hotărârilor Curții
Europene a Drepturilor Omului.284 Potrivit acestei Recomandări, părțile contractante
urmează să se asigure că la nivelul intern există posibilități adecvate de a realiza, în
măsura posibilității, restitutio in integrum. Părțile contractante sunt încurajate să-şi
examineze sistemele juridice naționale pentru a se asigura că există posibilități
corespunzătoare pentru reexaminarea unui caz, inclusiv redeschiderea unui proces, în
cazurile în care Curtea a constatat o încălcare a Convenției, în particular, dacă:
1. partea lezată continuă să suporte consecințele negative foarte
grave în urma deciziei naționale („violarea continuă”), consecințe care nu pot fi
compensate prin satisfacție echitabilă şi care nu pot fi modificate decât prin
reexaminare sau redeschidere, şi
2. din hotărârea Curții rezultă că:
a) decizia internă atacată contravine în fond Convenției, sau
b) încălcarea constatată este cauzată de erori sau deficiențe de procedură de o astfel de
gravitate care ar provoca un dubiu serios față de rezultatul procedurii interne atacate.
Chiar dacă Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăților Fundamentale are efect direct în legislația Republicii Moldova, aceasta
încă nu înseamnă, că, prin efectul ei, se abrogă prevederile actelor normative interne.
Totuși, prevederile naționale care contravin Convenției Europene pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale nu urmează a fi aplicate, pe
motivul inconsistenței cu prevederile Convenției Europene pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale (ceea ce putem deduce din
Recomandarea nr. R. (2000) 2 cu privire la reexaminarea şi redeschiderea unor cazuri la nivel intern în urmă
284

hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului. http://cedo.md/?go=articole&n=52

următoarele interpretări oficiale: Hotărârea Curții Constituționale a Republicii
Moldova nr.55285 şi Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.17, din
19.06.2000, privind aplicarea în practica judiciară de către instanțele judecătoreşti
a unor prevederi ale Convenției Europene pentru apărarea Drepturilor Omului şi
Libertăților Fundamentale)286.
Concomitent, s-a susținut cu vehemență că prevederile Convenției Europene
pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale sunt obligatorii
nu numai pentru instanțele de judecată, dar şi pentru alte autorități care participă la
înfăptuirea justiției, Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăților Fundamentale constituind o parte integrantă a sistemului de drept
național şi, respectiv, urmând a fi aplicată direct ca oricare altă lege a Republicii
Moldova, cu deosebirea că Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăților Fundamentale are prioritate față de restul legilor interne care
îi contravin.
Hotărârile definitive ale Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului
şi a Libertăților Fundamentale, în baza art. 46 din Convenție sunt obligatorii (pentru
executare) pentru statele membre care figurează ca pârât în hotărâre.
Hotărârile Curții sunt obligatorii pentru statul pârât din o dublă perspectivă. Pe
de o parte, statul este obligat să achite petiționarului despăgubirile acordate conform
articolului 41 din Convenție, iar, pe de altă parte, obligă statul să ia anumite măsuri
pozitive pentru a exclude viitoarele violări similare ale Convenției.
Hotărârile Curții obligă Guvernul pe plan extern, însă strict formal nu sunt
executorii pentru autoritățile judiciare. În context, prin o hotărâre a Curții Europene
nu se stabilește temeinicia sau netemeinicia unei hotărâri judecătorești, ci violarea
Convenției Europene. Cu alte cuvinte, Curtea Europeană nu are ca scop înlocuirea
instanțelor judiciare naționale, ci doar supravegherea respectării aplicării Convenției.
În consecință, pronunțarea unei hotărâri de către Curte nu are ca efect subminarea
285
Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr.55 din 14.10.1999 privind interpretarea unor
prevederi ale art.4 din Constituția Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
28.10.1999, nr. 118-119.
286
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.17 din 19.06.2000, privind aplicarea în practica
judiciară de către instanțele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenției Europene pentru apărarea
Drepturilor Omului şi Libertăților Fundamentale. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=25
autorității lucrului judecat, stabilit prin hotărârea instanței naționale. Totuși, în cazul
când remedierea situației petiționarului este imposibilă fără modificarea hotărârilor
judiciare naționale, modificarea lor este inevitabilă. Aceasta însă nu înseamnă că din
momentul în care hotărârea Curții devine definitivă, automat se anulează dispozițiile
hotărârii naționale prin care s-a violat Convenția. Statele singure prevăd acest
mecanism sau modalitate de remediere, care, spre exemplu, în procedura civilă a
Republicii Moldova este incorporat şi vehiculat prin intermediul procedurii de
revizuire (lit. h) art. 449 CPC).
În cazul în care se pune problema aplicării directe a Convenției, instanțele
naționale nu sunt în drept să se abată de la interpretările date de Curte, în sensul că
instanțele naționale nu pot da o altă interpretare Convenției decât cea dată de Curte.
Totuși, în anumite circumstanțe, instanțele naționale pot completa interpretarea dată
de Curte, în sensul dezvăluirii ei, dacă Curtea nu a făcut acest lucru. De altfel, această
practică se observă în ultimul timp în multe state membre la Convenție, unde curțile
naționale merg mai departe decât Curtea Europeană în interpretarea națională a
Convenției.
Se impune remarcat faptul că hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului
nu modifică şi nici nu anulează hotărârile judecătorești emise de instanțele naționale.
De aceea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a indicat într-o decizie că „o
hotărâre care constată o încălcare implică pentru statul pârât obligațiunea juridică de a
înceta încălcarea dreptului şi de a lichida consecințele încălcării în aşa mod încât să
restabilească pe cât se poate situația anterioară”287.

§3. Procedura revizuirii hotărârilor judecătorești irevocabile

Subiecții revizuirii. Art. 447 CPC reglementează expres persoanele care
sunt în drept să depună cerere de revizuire:
a) părțile şi alți participanți la proces;

287
Hotărârea CtEDO Papamichalopolous şi alţii contra Greciei, 31.10.1995.
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/Pages/search.aspx#{"display":["0"],"languageisocode":
["ENG"],"appno":["14556/89"],"documentcollectionid2":["CHAMBER"]}
 b) persoanele care nu au participat la proces, dar care sunt lezate în
drepturi  prin hotărârea, încheierea sau decizia judecătorească;
b) Agentul guvernamental, în cazurile prevăzute la art. 449 lit. g) şi h) CPC.
   „Părțile” sunt cei mai frecvenți subiecți ai revizuirii, deoarece sunt subiecți
indispensabili ai raportului juridic procesual civil, fără de care acesta nu poate avea
loc. Potrivit art. 59 CPC, în calitate de parte în proces (reclamant sau pârât) poate fi
orice persoană fizică sau juridică prezumată, la momentul intentării procesului, ca
subiect al raportului material litigios.
O altă categorie de subiecți ai revizuirii, conform art. 447 CPC, sunt „alți
participanți la proces”. În art. 55 CPC sunt enumerați participanții la proces:
 părțile;
 intervenienții;
 procurorul;
 autoritățile publice, organizațiile şi persoanele fizice care sunt împuternicite
sa adreseze în instanță cereri în apărarea drepturilor, libertăților şi intereselor
legitime ale altor persoane (art. 73 CPC);
 autoritățile publice care intervin în proces pentru a depune concluzii în
apărarea drepturilor altor persoane (articolul 74 al CPC);
 persoanele interesate în pricinile cu procedură specială.
Conform lit. b) art. 447 CPC, subiecți ai revizuirii sunt şi persoanele care nu
au participat la proces, dar care sunt lezate în drepturi prin actul judecătoresc
contestat. În acest caz, se au în vedere acele persoane, altele decât cele specificate la
art. 55 CPC, care nu au participat în proces, din anumite considerente, dar cărora
prin pronunțarea hotărârii judecătorești în cauză li se încalcă drepturile, libertățile
sau interesele legitime. Această situație de fapt poate duce la încălcarea dreptului
garantat de art.6 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăților
fundamentale ale omului în cazul când, persoanelor neantrenate în proces le sunt
lezate drepturile prin actul judecătoresc contestat. În acest sens, Curtea Europeană
pentru apărarea drepturilor şi libertăților fundamentale ale omului a reiterat că
pretenția reclamantului, potrivit căreia el avea un drept de proprietate asupra unei
părți din clădirea disputată a fost prejudecată atunci când Curtea Supremă de Justiție
a admis pretențiile lui M. privind recunoașterea dreptului său asupra aceleași clădiri,
fără a implica însă compania reclamantă ca parte în proces.288
Interpretarea corectă, în sistemul instituției de drept vizate, a prevederilor lit.
b) art. 447 CPC impune recunoașterea dreptului persoanelor specificate în textul
legii pentru orice temei prevăzut la art. 449 CPC, evident, în contextul respectării
regulilor prevăzute de capitolul XXXIX al Codul de procedură civilă al Republicii
Moldova. O altă interpretare urmează a fi apreciată ca fiind eronată şi ilegală, ori
legea nu distinge şi nici nu condiționează exercitarea dreptului de a depune o
cerere de revizuire persoanelor care nu au participat la proces, dar care sunt lezate
în drepturi prin hotărârea, încheierea sau decizia judecătorească, doar pentru
anumite temeiuri din acelea enumerate la art. 449 CPC.
Prin conținutul prevederilor art. 449 lit. c) CPC, în calitate de temei al
declarării revizuirii este reglementată situația când: „instanța a emis o hotărâre cu
privire la drepturile persoanelor care nu au fost implicate în proces,” reintrodus
prin Legea Republicii Moldova nr. 155 din 05.07.2012.
Acest temei de declarare a revizuirii nu este limitat, în ceea ce privește
posibilitatea exercitării lui doar de către subiecții prevăzuți la lit. b) art. 447 CPC,
adică de către „persoanele care nu au participat la proces, dar care sunt lezate în
drepturi prin hotărârea, încheierea sau decizia judecătorească,” urmează a fi
interpretat ca atare din considerentele art.27 CPC. Astfel, încât persoana care nu
dispune de un drept material, nu poate avea nici un interes procesual, și respectiv,
nu este în drept să dispună de un drept procesual. Or, legea nu impune restricții în
ceea ce privește cazul exercitării acelui temei şi de către subiecții prevăzuți la lit. a)
art. 447 CPC, adică de către „părți şi alți participanți la proces.”

288
Pct. 32-33 din Hotărârea CtEDO Business şi investiții pentru toţi contra Moldovei, 13.10.2009.
http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/BUSINESS%20SI%20INVESTITII%20PENTRU
%20TOTI%20%28ro%29.pdf
 Obiectul revizuirii. Potrivit prevederilor art. 446 CPC, pot fi supuse
revizuirii hotărârile, încheierile şi deciziile irevocabile ale tuturor instanțelor
judecătorești, în condițiile prezentului capitol.
Aici facem mențiunea că, potrivit art. 14 CPC, în categoria actelor
judecătorești de dispoziție intră şi ordonanța judecătorească, care se emite la
examinarea în prima instanță a pricinilor specificate la art. 345 CPC (procedura în
ordonanță sau denumită şi procedura simplificată). Din aceste raționamente,
considerăm că, în art. 446 CPC, există o omisiune importantă, în sensul că obiect al
revizuirii poate fi şi ordonanța judecătorească. Deocamdată, însă, nu putem aplica
norma procesuală extensiv.
În acest sens considerăm că sunt susceptibile de a fi revizuite toate hotărârile
judecătorești, inclusiv şi hotărârile judecătorești suplimentare (art. 250 CPC).
Privitor la încheierile judecătorești, în principiu, sunt susceptibile de a fi
contestate toate dispozițiile judecătorești prin care nu se soluționează fondul
cauzei, dar care sunt susceptibile de atac separat. Încheierile judecătoreşti, însă,
care nu sunt susceptibile de atac separat, dar care se atacă doar odată cu fondul
cauzei, nu pot constitui obiect separat al revizuirii, deoarece, în acest caz, ele se
vor ataca doar prin prisma hotărârii judecătoreşti.
Privitor la actele judecătoreşti emise de instanța de judecată după
pronunțarea hotărârilor judecătoreşti (este cazul situațiilor reglementate la art. 249-
253 CPC), considerăm că acestea pot fi revizuite separat de hotărârea
judecătorească. Deoarece, acestea vizează niște aspecte legate de deplinătatea
actelor judecătoreşti. Astfel, în particular, încheierile de corectare a greșelilor din
hotărâre (art. 249 CPC), precum şi cele de explicare a hotărârilor (art. 251 CPC),
de amânare şi eșalonare a executării hotărârii, schimbarea modului şi ordinii de
executare a ei (art. 252 CPC), cât şi cele de indexare a sumelor adjudecate (art. 253
CPC) pot constitui obiect separat de contestare în procedura revizuirii.
În unele cazuri legea prevede expres imposibilitatea absolută de atacare a
unor dispoziții judecătoreşti. În această ordine de idei nu se supun nici unei căi de
atac şi, prin urmare, nu se supun nici revizuirii: încheierile prin care se
soluționează conflictele de competență (art. 44 alin. (8) CPC), încheierile cu
privire la anularea ordonanței judecătoreşti (art. 353 alin. (1) CPC).
Nu intră în categoria hotărârilor susceptibile de revizuire deciziile date în
apel sau recurs prin care s-a dispus rejudecarea cauzei.
De asemenea, revizuirea poate fi exercitată chiar dacă partea nu a uzat de
căile de atac apelul şi recursul, deci, nu există condiția restrictivă de la recurs, care
nu poate fi utilizată dacă s-a omis apelul. Unica condiție pentru depunerea cererii
de revizuire fiind ca actul judecătoresc să fie irevocabil. Legea nu condiționează
admisibilitatea revizuirii de exercitarea în prealabil a apelului sau recursului.

Depunerea cererii de revizuire

Instanța competentă să examineze cererea de revizuire. Cererea de
revizuire, potrivit prevederilor art.451 alin.(2) CPC, se depune la instanța
competentă prevăzută la art.448 CPC.
În principiu, regulile ce reglementează competența instanțelor de judecată la
examinarea cererilor de revizuire sunt guvernate de caracterul de retractare al
revizuirii.
Astfel, în conformitate cu art.448 alin. (1) CPC, în cazul în care cererea de
revizuire se depune împotriva unei hotărâri sau încheieri rămase irevocabilă prin
neatacare, aceasta se soluţionează de instanţa care s-a pronunţat asupra fondului.
Însă, în cazul în care cererea de revizuire împotriva unei hotărâri care, fiind
supusă căilor de atac, a fost menținută, modificată sau casată, emițând-se o nouă
hotărâre, se soluţionează de instanţa care a menținut, a modificat hotărârea sau a
emis o nouă hotărâre.
Ca excepție de la regula generală expusă la art.448 alin.(1) și (2) CPC,
potrivit art.448 alin.(3) CPC, cererea de revizuire declarată în temeiurile prevăzute
la art.449 lit.g) şi h) CPC se examinează în toate cazurile de Curtea Supremă de
Justiție, în conformitate cu prevederile art.453 CPC.
 Cererile de revizuire împotriva deciziilor curţilor de apel, în privinţa cărora
Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat printr-o decizie asupra inadmisibilității,
se examinează de Curtea Supremă de Justiţie (art.448 alin.(4) CPC).
Deși Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova a recomandat de a
emite încheiere de refuz în primirea cererii de revizuire, dacă aceasta a fost depusă
la o altă instanță decât cea competentă, explicând părților dreptul de a se adresa la
instanța competentă să examineze cererea de revizuire. 289 Considerăm această
abordare contară prevederilor art. 452 alin.(1) CPC, care stipulează în mod direct
aplicabilitatea normelor cererii de chemare în judecată la examinarea cererii de
revizuire.
Impunerea cu taxa de stat. Potrivit prevederilor art.85 alin.(1) lit. n),
cererile de revizuire nu se impun cu taxa de stat.
Depunerea cererii de revizuire. Art.451 alin.(4) CPC reglementează
inadmisibilitatea depunerii repetate a cererii de revizuire în baza acelorași temeiuri.
În acest caz, adresarea cu același temei, adică potrivit art. 449 CPC, dar cu
indicarea altor circumstanțe, nu se va încadra în rigorile enunțate la alin. (4) art.
451 CPC. Considerăm că legiuitorul a avut în vedere contracararea situațiilor
depunerii cererii de revizuire pentru același temei în cazul circumstanțelor identice,
de exemplu: cu scopul de a prezenta cererea sa altui magistrat al aceleiași instanțe,
în caz de respingere anterioară a cererii sale de revizuire.
Termenul de depunere a cererii de revizuire. Termenul de depunere a
cererii de revizuire reprezintă intervalul de timp pe durata căruia poate fi
exercitată revizuirea. Termenul dat este unul legal şi imperativ.
Astfel, termenul de declarare a cererii de revizuire este şi o condiție
obligatorie de exercitare şi admitere a cererii de revizuire, nerespectarea căreia
poate duce la consecințe grave în ce privește periclitarea securității raportului
juridic.

289
Pct.19 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.2 din 15.04.2013 cu privire la practica
aplicării legislației procesuale la examinarea cauzelor civile în ordine de revizuire.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=110
 Reieșind din prevederile art. 450 CPC, cererea de revizuire se depune în
termen de 3 luni, punctul de plecare al căruia este diferit, în funcție de motivul
invocat.
Cererea de revizuire se depune:
a) în termen de 3 luni din ziua în care sentința penală a devenit irevocabilă
– în cazul prevăzut la art. 449 lit. a);
b) în termen de  3 luni din ziua în care persoana interesată a luat cunoștință
de circumstanțele sau faptele esențiale ale pricinii  care nu i-au fost şi nu puteau să-
i fie  cunoscute anterior, dar nu mai târziu de 5 ani de la data rămânerii
irevocabile a hotărârii, încheierii sau deciziei – în cazul prevăzut la art. 449 lit.
b). Termenul de 5 ani este un termen general de decădere, care asigură securitatea
raportului juridic și el constituie o normă specială, care acoperă și termenul de 1 an
reglementat de art. 116 alin. (4) CPC;
c) în termen de 3 luni din ziua în care persoana interesată a luat cunoștință
de circumstanțele respective –  în cazul prevăzut la art. 449 lit. c);
d) în termen de 3 luni din ziua în care persoana interesată a luat cunoștință
de hotărârea, sentința sau decizia anulată sau modificată care a servit drept temei
pentru emiterea hotărârii sau deciziei a căror revizuire se cere – în cazul prevăzut
la art. 449 lit. e);
e) în interiorul  termenului de derulare a procedurii de reglementare pe cale
amiabilă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului – în cazul prevăzut la art. 449
lit. g);
f) în termen de 6 luni de la pronunțarea hotărârii sau deciziei Curții
Europene a Drepturilor Omului – în cazul prevăzut la art. 449 lit. h).
Dacă cererea de revizuire a hotărârilor judecătoreşti este depusă cu
omiterea termenelor de adresare prevăzute în art. 450 CPC, aceasta urmează a fi
respinsă ca fiind inadmisibilă.
Însă, în cazul omiterii termenului de declarare a cererii de revizuire
prevăzut la art. 450 CPC, revizuentul poate solicita repunerea în termen potrivit
prevederilor art. 116 CPC, întrucât Capitolul XXXIX al CPC nu prevede careva
restricții în această privință şi nici nu instituie careva termen de decădere.
Reieșind din practica Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor şi
Libertăților Fundamentale ale Omului, pe cauza Dragostea copiilor, Petrovschi,
Nagornîi c. Moldovei290, admițând cererea de revizuire depusă peste termen,
instanța națională a încălcat principiul securității juridice. În plus, nemotivând
repunerea reclamantului în termenul de depunere a cererii de revizuire, instanța de
judecată a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, garantat de art. 6 al
Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăților
Fundamentale.
În această ordine de idei, considerăm că, pentru repunerea în termen a
cererii de revizuire, rămân aplicabile cerințele din prevederile alin. 4 art. 116 CPC
cu privire la termenul de decădere de 30 de zile, care se va calcula din ziua în care
a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care justifică depășirea
termenului de procedură. Însă, chiar şi în situația solicitării repunerii în termenul
de declarare a cererii de revizuire, instanța de judecată urmează să aprecieze
„suficiența justificării motivelor invocate pentru a prelungi acest termen de
prescripție”291 în coraport cu puterea lucrului judecat a hotărârii judecătoreşti.
Condiții de formă a cererii de revizuire. Cererea de revizuire se depune
în scris de persoanele menționate la art. 447 CPC, indicându-se, în mod
obligatoriu, temeiurile consemnate la art. 449 CPC. De asemenea, în toate cazurile,
la cererea de revizuire urmează să fie anexate probele ce ar confirma temeiurile
invocate.
În acest sens, reieșind din alin. (1) art. 452 CPC, față de cererea de
revizuire ar trebui să se înainteze cerințe de formă şi conținut asemănătoare cu
acelea înaintate față de cererea de chemare în judecată.

290
Pct. 35 din Hotărârea CtEDO Dragostea Copiilor, Petrovschi, Nagornîi contra Moldovei, 13.09.2011.
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/Pages/search.aspx#{"fulltext":
["DragosteaCopiilor"],"documentcollectionid2":["GRANDCHAMBER","CHAMBER"]}
291
Pct. 33 din Hotărârea CtEDO cauza Agurdino S.R.L. contra Moldovei, 13.09.2011.
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/Pages/search.aspx#{"fulltext":["Agurdino"],"documentcollectionid2":
["GRANDCHAMBER","CHAMBER"]}
 În acest sens, trebuie să se verifice respectarea tuturor condițiilor privind
depunerea cererii de revizuire. Iar, în lipsa unor reglementări exprese, sunt
aplicabile normele din art. 170, 171 sau, după caz, art. 368, 369 CPC.
Astfel, deşi art. 451 alin. (1) CPC înaintează față de cererea de revizuire doar
trei condiții:
1) forma scrisă,
2) temeiurile consemnate la art. 449 CPC,
3) anexarea probelor ce ar confirma temeiurile invocate,
practica ne arată că cererile de revizuire sunt formulate cu respectarea cerințelor
asemănătoare înaintate față de cererile de chemare în judecată. Posibil că această
soluție este majoritar acceptată în practică, din ideea că, totuși, revizuirea vizează
redeschiderea fondului cauzei ce urmează a fi examinată după regulile de
examinare a cererii de chemare în judecată, după cum prevede alin. 1 art. 452 CPC.
Cererea de revizuire poate fi declarată pentru mai multe temeiuri, din cele
enumerate la art. 449 CPC, în acest sens neexistând nici o limitare la Capitolul
XXXIX Codul de procedură civilă.
Revizuirea, prin sine însăși, nu este suspensivă de executare, ca, de exemplu,
în cazul apelului (art. 363 CPC) sau recursului împotriva încheierilor judecătoreşti
(art. 403 CPC). Instanța de revizuire este în drept să suspende executarea hotărârii
a cărei revizuire se cere, dacă se depune o cauțiune în condițiile art. 435 CPC.
Menționăm că privitor la cererea de revizuire nu se admite suspendarea
executării hotărârii din oficiu. În caz contrar, s-ar atenta la securitatea circuitului
civil, întrucât simplul fapt al inițierii procedurii de revizuire nu suspendă
executarea actului judecătoresc contestat, după cum nu afectează nici valabilitatea
lui. Or, instanța de judecată examinând cererea de revizuire nu are drept scop
efectuarea unui control judiciar, ci doar constatarea existenței temeiurilor de
declarare a revizuirii, iar în cazul în care acestea se adeveresc drept efect de a
revizui actul judecătoresc contestat în contextul prevederilor art. 449 CPC.
 Examinarea cererii de revizuire
Potrivit prevederilor art. 452 alin. (1) CPC instanța de judecată examinează
cererea de revizuire în ședința publică în conformitate cu normele de examinare a
cererii de chemare în judecată.
Putem distinge două faze ale procedurii de examinare a cererii de
revizuire: admisibilitatea cererii de revizuire şi examinarea cererii de revizuire în
fond.
La această etapă (admisibilitatea cererii de revizuire), instanța de judecată
verifică dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru admisibilitatea
revizuirii, apoi va proceda la administrarea probelor necesare. Respectiv, în cazul în
care instanța de judecată constată că au fost respectate cerințele enunțate, aceasta va
intenta procedura de revizuire fără a anula actul judecătoresc contestat.
După examinarea admisibilității cererii de revizuire şi demarării (intentării)
acestei etape, instanța de judecată va examina fondul revizuirii cu referire la fondul
cauzei, limitat de temeiul de revizuire declarat, motiv din care instanța de judecată
continuă să examineze fondul cauzei, fără a anula hotărârea judecătorească, însă în
limitele temeiului de revizuire declarat. Adică, instanța de judecată urmează să
verifice pertinența elementelor de fapt și admisibilitatea lor prin prisma temeiului de
revizuire declarat, în raport cu fondul cauzei reținut în actul judecătoresc supus
revizuirii fără a-l anula la această etapă.
Un rol foarte important în promovarea unei cereri de revizuire îl are şi
probațiunea, reieșind chiar din cerințele înaintate în alin. (1) art. 451 CPC cu
privire la obligativitatea anexării probelor ce confirmă temeiurile consemnate la
art. 449 CPC şi invocate în cererea de revizuire.
Considerăm că urmează a-şi găsi aplicabilitatea şi regulile prevăzute nu
doar în Capitolul XV al CPC (dezbaterile judiciare), dar şi cele prevăzute de
Capitolul X al CPC (probele şi probațiunea) privitor la probațiune. La acest capitol,
un aspect foarte important îl constituie aplicabilitatea regulilor cu privire la
pertinența probelor, deoarece aceasta, în esență, şi constituie conținutul revizuirii
privind procedura de admisibilitate a temeiului de revizuire invocat.
 Reieșind din prevederile alin. (1) art. 452 CPC, aplicabilitatea prevederilor
art. 186 CPC este evidentă. Însă, este şi de netăgăduit importanța referinței ca
instrument eficient în apărarea drepturilor intimatului la cererea de revizuire
declarată de revizuent.
Prin prisma alin. (1) art. 452 CPC, instanța de judecată îşi menține
obligația de a explica drepturile şi obligațiile participanților în conformitate cu art.
202 CPC, de la etapa pregătitoare a dezbaterilor judiciare, părțile având
posibilitatea de a-și realiza drepturile procesuale.
De asemenea, cererea de revizuire urmează a fi examinată în şedinţă de
judecată publică. În baza practicii sale judiciare, Curtea Supremă de Justiție
examinează cererile de revizuire fără citarea părților, reieșind din dezideratul că
această instanță, din punct de vedere funcțional, de la 01 decembrie 2012, în
virtutea modificărilor operate prin Legea nr. 155 din 05.07.2012 la art. 444 CPC
examinează recursul fără înştiinţarea participanţilor la proces. Respectiv, „Curtea
Supremă de Justiție poate decide invitarea unor participanţi sau reprezentanţi ai
acestora, după caz”. Considerăm această interpretare neîntemeiată, deoarece nu
pot fi limitate regulile de examinare a revizuirii în ședință publică doar în instanța
de fond sau în instanța de apel.
Astfel, incidentele procesuale apărute în legătură cu amânarea procesului,
la examinarea cererii de revizuire în ședință de judecată publică, urmează a fi
soluționate potrivit art. 208 CPC. Iar, pentru cazul neprezentării participanților la
proces, a părţilor şi reprezentanților lor, a martorului, expertului, specialistului şi
interpretului, urmează a fi aplicate prevederile art. 205-207 CPC, în pofida faptului
că alin. (3) art. 452 CPC, prevede că participanților la proces li se comunică locul,
data şi ora şedinţei, iar neprezentarea lor nu împiedică examinarea cererii de
revizuire. Prin neasigurarea obligativității existenței la dosar a dovezii citării
legale, participanților la proces li se încalcă dreptul la apărare.
În cazul examinării cererii de revizuire în ședință publică, la materialele
cauzei trebuie să fie anexate datele care ar confirma faptul citării legale a
participanților la proces.
 În contextul prevederilor Legii nr. 87 din  21.04.2011 privind repararea de
către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen
rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii
judecătoreşti292, ar fi oportună examinarea cererii de revizuire în termeni mai
restrânși. Dat fiind faptul că prin intermediul revizuirii se atentează la circuitul
civil prin tulburarea stabilității raportului juridic, respectarea unui termen restrâns
de examinare a cererii de revizuire ar constitui o garanție în plus atât a termenului
rezonabil de examinare a cererii de revizuire cât şi privitor la interesul general de
înfăptuire a justiției.
Se reține că, cererea de revizuire poate fi înaintată şi în situaţia când
acţiunea constă din mai multe pretenții (capete de cerere), invocându-se temei
de revizuire doar pe un capăt de cerere. În acest caz, în situaţia admiterii cererii
de revizuire, rejudecarea cauzei va fi limitată doar la acele capete ale acţiunii
asupra cărora s-a admis cererea de revizuire, celelalte pretenţii fiind acoperite de
puterea lucrului judecat a hotărârii judecătoreşti irevocabile, adică în partea în care
hotărârea nu a fost anulată (revizuită).
O altă ipoteză vizează admisibilitatea participării la examinarea cererii de
revizuire de către același judecător sau complet de judecată. Judecătorul care a
emis hotărârea va fi în drept să examineze cererea de revizuire. Aceasta se explică
prin faptul că judecătorul nu şi-a expus opinia pe marginea unor noi fapte
necunoscute lui la emiterea hotărârii. Întro cauză, 293 CtEDO a considerat că nu a
avut loc încălcare a art. 6 CEDO (dreptul la judecarea cauzei de către o instanță
independentă şi imparțială) în măsura în care se poate presupune în mod rezonabil
că judecătorii, conștienți de faptul că au pronunțat decizia inițială în baza unor
probe limitate, examinaseră cazul dintr-un alt punct de vedere, după o dezbatere
contradictorie şi în lumina unor informații mai complete.

292
Legea privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în
termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la  executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti. Nr.
87 din 21.04.2011. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,  01.07.2011, nr. 107-109.
293
pct. 34 din Hotărârea CtEDO Thomann contra Elveţiei, 10.06.1996.
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/Pages/search.aspx#{"fulltext":["Thomann v.
Switzerland"],"documentcollectionid2":["GRANDCHAMBER","CHAMBER"]}
 În situația în care cererea de revizuire este motivată prin temeiurile din lit.
g) şi lit. h) art. 449 CPC, fiind rezultatul unei erori a judecătorului, aceasta
urmează a fi examinată de un alt complet de judecători.

§4. Împuternicirile instanței judecătoreşti la soluționarea revizuirii

Potrivit alin. (1) art. 453 CPC, după ce examinează cererea de revizuire,
instanța emite unul din următoarele acte de dispoziție:
a) încheierea de respingere a cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă;
b) încheierea de admitere a cererii de revizuire şi de casare a hotărârii sau
deciziei supuse revizuirii.
Reieșind din prevederea sus citată, actul judecătoresc de dispoziție, prin
care se soluționează cererea de revizuire este încheierea judecătorească.
În acest context, putem distinge următoarele acte de dispoziție ale acesteia:
1. de admitere a cererii de revizuire, în cazul respectiv actul judecătoresc
contestat urmează a fi casat, iar cauza rejudecată. În cazul în care la această etapă
actul judecătoresc contestat este executat, ulterior, pot apărea dificultăți cu privire
la procedura de întoarcere a executării silite, reglementată de art. 157-160 Codul de
executare. Importanța luării în considerare a aspectelor legate de executarea actului
judecătoresc contestat în ordine de revizuire, rezidă în faptul că în cazul admiterii
cererii de revizuire şi, ca rezultat al rejudecării cauzei, ar putea fi pronunțată o
soluție contrară, prin care acțiunea înaintată ar putea fi respinsă total sau parțial, iar
în cazul respectiv ar putea apărea dificultăți cu privire la întoarcerea executării
silite. Motiv din care şi Plenul Curții Supreme de Justiție explică faptul că în
situația când cererea de revizuire se admite, instanța va elibera, la solicitarea
părților, în regim de urgență, dispozitivul încheierii privind admiterea revizuirii
pentru a se decide asupra executării hotărârii. 294 În aceeași ordine de idei, în
circumstanțe excepționale, reexaminarea unei cauze sau redeschiderea procedurilor

294
Pct. 29 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.2 din 15.04.2013 cu privire la practica
aplicării legislaţiei procesuale la examinarea cauzelor civile în ordine de revizuire.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=110
s-au dovedit cele mai eficiente, uneori chiar unice mijloace pentru realizarea
restitutio in integrum295.
2. de respingere a cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă. În acest caz, motive
pentru declararea cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă servește faptul:
- omiterii termenului de declarare prevăzut la art. 450 CPC;
- ca fiind declarată în afara temeiurilor prevăzute la art. 449 CPC sau abuziv,
adică pentru aceleași temeiuri, potrivit art. 451 alin. (4) CPC;
- ca fiind neîntemeiată – când temeiurile de declarare a cererii de revizuire
invocate potrivit art. 449 CPC nu se adeveresc.
În cazul în care o hotărâre sau o decizie neexaminată în recurs a fost
supusă revizuirii, pricina se judecă, după casarea hotărârii sau deciziei, conform
regulilor generale stabilite de Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova
(art. 453 alin. (4) CPC).
În cazul în care o hotărâre examinată în recurs pentru care nu este
prevăzută calea de atac apelul a fost supusă revizuirii, pricina se trimite, după
casarea hotărârii, la rejudecare în instanța care a emis hotărârea sau, după caz, în
instanța de recurs, potrivit prevederilor alin. (5) art. 453 CPC.
În cazul în care o hotărâre examinată anterior în apel şi în recurs a fost
supusă revizuirii, pricina se trimite, după admiterea cererii de revizuire, la
rejudecare în apel sau în primă instanță, după caz, potrivit prevederilor alin. (6) art.
453 CPC. Motivația de a trimite cauza la rejudecare în instanța de apel rezidă în
faptul că apelul este devolutiv şi permite rejudecarea fondului cauzei. În acest caz,
în vederea soluționării cauzei într-un termen rezonabil s-ar justifica trimiterea
cauzei la rejudecare în instanța de apel. Iar rejudecarea cauzei va fi argumentată de
către prima instanță doar în cazul în care viciile depistate nu pot fi înlăturate de
către instanța de apel. Dacă ambele părți solicită, cauza urmează a fi trimisă spre
rejudecare în instanța de fond pentru a nu li se îngrădi dreptul la apărare și implicit
pentru a nu le lipsi de dreptul la o cale de atac.

295
Recomandarea nr. R (2000) 2 a Comitetului de Miniştri statelor membre cu privire la reexaminarea sau
redeschiderea unor cauze la nivel naţional în urma hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului
www.lhr.md/docs/recom.cm(2000)2.doc
 Astfel, spre exemplu, în cazul când în urma examinării cererii de
revizuire s-a depistat că în proces nu a fost atrasă partea corespunzătoare, pricina
se va trimite, după admiterea cererii de revizuire, la rejudecare în instanța de
fond, ținând cont de faptul, că în instanța de apel nu pot fi atrase noi părți.
Rezultat al admiterii cererii de revizuire este rejudecarea cauzei. În cazul
respectiv reclamantul nu are obligația de a depune din nou o cerere de chemare în
judecată şi nici obligația de a achita din nou taxa de stat pentru înaintarea acțiunii.
Or, rejudecarea constituie un efect sine qua non al admiterii cererii de revizuire
prescris direct de lege care trebuie să ducă la o nouă rejudecare a cauzei.
Căile de atac asupra actelor de dispoziție ale instanței de revizuire.
Actul de dispoziție al instanței de revizuire: se pronunță în camera de deliberare,
atât încheierea de admitere a cererii de revizuire cât şi cea de declarare a
inadmisibilității.
Potrivit prevederilor art. 453 CPC, încheierea de admitere a cererii de
revizuire se supune căilor de atac o dată cu fondul, în condițiile legii.
   Încheierea de respingere a cererii de revizuire poate fi atacată cu recurs în
instanța ierarhic superioară, cu excepția cazurilor în care cererea de revizuire este
examinată de Curtea Supremă de Justiție, conform prevederilor alin. (3) art. 453
CPC.
Se reține că, încheierea privind respingerea cererii de revizuire ca fiind
inadmisibilă, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție este irevocabilă, părțile
fiind lipsite de dreptul de a o ataca cu recurs.
Decizia pronunțată de instanța de recurs referitor la legalitatea
respingerii cererii de revizuire, în cazul dat, este irevocabilă şi nu poate fi
contestată pe căile de atac prevăzute de Codul de procedură civilă la Curtea
Supremă de Justiție. În acest caz, decizia pronunțată de instanța de recurs
referitor la legalitatea respingerii cererii de revizuire este irevocabilă şi formal s-
ar încadra în obiectul revizuirii potrivit prevederilor art. 446 CPC. Considerăm,
că acest raționament, din punct de vedere conceptual, nu este admisibil. Motivul
ar fi respectarea principiului unicității exercitării căii de atac, care presupune că
dreptul de a exercita o cale de atac este unic şi se epuizează odată cu exercitarea
lui, astfel se asigură securitatea raportului juridic.
În urma rejudecării cauzei după admiterea cererii de revizuire, instanța de
judecată adoptă o hotărâre, care poate fi supusă căilor de atac prevăzute de lege
pentru hotărârea revizuită odată cu fondul cauzei.
 CAPITOLUL XVI
PROCESUL CIVIL CU ELEMENTE DE EXTRANEITATE

Elena BELEI,
doctor în drept, conferențiar universitar
Ina JIMBEI
magistru în drept, lector universitar

§1. Aspecte generale privind procesul civil cu element de extraneitate

§2. Procedura de judecare a cauzelor civile cu element de extraneitate
2.1 Determinarea competenței jurisdicționale pentru examinarea cauzelor
civile cu element de extraneitate
2.2 Statutul cetățenilor străini și apatrizilor în procesul civil cu element de
extraneitate
2.3 Legea aplicabilă în cadrul procesului civil cu element de extraneitate

§1. Aspecte generale privind procedura civilă cu element de extraneitate

Dinamica relațiilor interumane, libertatea de circulație a mărfurilor,
persoanelor și serviciilor determină intensificarea raporturilor juridice civile și
complicarea acestora prin elemente de extraneitate. Raporturile juridice cu element
de extraneitate pot deveni litigioase, respectiv, pot fi deduse judecății. În asemenea
cazuri, se vor aplica normele dreptului procesual civil internațional.
Dreptul procesual civil internațional este totalitatea normelor juridice
procesuale care se aplică în legătură cu examinarea și soluționarea de către
instanțele judecătorești ale Republicii Moldova a cauzelor civile cu elemente de
extraneitate.
Chiar dacă utilizăm sintagma internațional, desigur nu trebuie confundat
procesul civil internațional cu activitatea instanțelor internaționale, cum este
Curtea European pentru Drepturile Omului (Strasbourg), Curtea Europeană de
Justiție (Luxemburg), Curtea internațională de Justiție (Haga).
Termenul proces civil internațional are un caracter abstract, deoarece, de la
stat la stat distincția dintre normele juridice ce țin de procedura soluționării
litigiului și normele juridice care reglementează fondul litigiului diferă. În unele
state există instituții de drept care se atribuie normelor juridice materiale, iar în alte
state aceleași instituții sunt atribuite normelor juridice de procedură.
În literatura de specialitate se mai utilizează termenul de proces civil
internațional care cuprinde normele juridice, care reglementează soluționarea unor
probleme procesuale, aparute în legătură cu valorificarea drepturilor subiective ale
străinilor în fața instanței de judecată296.
Procesul civil național se consideră cu elemente de extraneitate dacă
pricina dedusă judecății în Republica Moldova are legătură prin unul sau mai
multe elemente (părți, obiect al litigiului, loc al încheierii sau executării
contractului, etc.) cu cel puțin două sisteme naționale de drept material.
Elementele de extraneitate sunt prezente în cadrul raporturilor de procedură
civilă în următoarele cazuri:
1. Când subiecții unui raport juridic material litigios care este obiectul
examinării în instanța națională sunt cetățeni străini, apatrizi, persoane juridice
străine sau organizații internaționale (numite în continuare persoane străine). De
exemplu: desfacerea unei căsătorii între un cetățean al Republicii Moldova și o
cetățeancă a Franței sau încasarea de către un creditor-persoană juridică cu sediul
în România a unei datorii de la un debitor-agent economic din Republica Moldova.
2. Obiectul raportului juridic material litigios este un bun care se află pe
teritoriul altui stat. De exemplu, un litigiu privind partajarea masei succesorale în
care este inclus un bun ce se află pe teritoriul unui stat străin.
3. Faptul juridic care poate genera, modifica sau stinge efecte juridice s-a
produs pe teritoriul altui stat. În acest sens situațiile se pot complica prin:
 Locul unde s-a încheiat actul juridic este în străinătate. De exemplu, un
cetățean al Republica Moldova care se află în Canada își întocmește acolo
testamentul.
 Locul executării actului juridic este în străinătate. De exemplu, un agent
economic din Republica Moldova livrează marfă în Federația Rusă.

296
Băieşu V., Căpăţînă I., Drept internaţional privat. Chişinău: Crauda-art, 2000, pag. 237
  Locul producerii faptului cauzator de prejudiciu sau locul unde apare
prejudiciul este în străinătate. De exemplu, unui cetățean al Republicii Moldova i
s-a cauzat o vătămare a sănătății în Portugalia.
 Locul judecării litigiului este într-o altă țară. De exemplu, o hotărâre a unei
instanțe de judecată sau arbitraj pronunțată în străinătate urmează a fi executată pe
teritoriul Republicii Moldova.
Oricare din cele trei elemente de extraneitate poate fi prezent separat sau
împreună cu celelalte în cadrul raporturilor procesuale civile. De exemplu,
cetățeanul UE de naționalitate german, decedat în Canada a testat banii dintr-un
cont bancar elvețian unui cetățean al Republicii Moldova domiciliat în Federația
Rusă (subiecții – cetățeni ai două state diferite, obiectul material litigios – bunuri
aflate pe teritoriul Elveției, fapte juridice cauzatoare de efecte: testamentul
întocmit în Germania și decesul produs pe teritoriul Canadei).
Evident că într-o astfel de situație prima întrebare care trebuie clarificată
este: instanța cărui stat este competentă să examineze această cauză civilă?
A doua întrebare inerent legată de prima este: care lege procesuală se va
aplica respectivei cauze civile?
A treia întrebare ține de determinarea legii materiale aplicabile acestui raport
juridic devenit litigios (fondul cauzei).

§2. Procedura de judecare a cauzelor civile cu element de extraneitate

2.1 Determinarea competenței jurisdicționale pentru examinarea cauzelor

civile cu element de extraneitate
Noțiunea de competență în dreptul procesual civil internațional se deosebește
de noțiunea de competență în legislația procesuală civilă a Republicii Moldova,
căci ea stabilește reguli de soluționare a cauzelor civile cu element de extraneitate
nu între instanțele judecătorești ale unui stat, ci ale diferitor state297.
Dacă o instanță judecătorească din Republica Moldova este sesizată cu o cauză
civilă care conține cel puțin un element de extraneitate, judecătorul încă de la faza

297
Cojuhari Al. ș.a Drept procesual civil. Partea Specială. Chişinău: Tipografia centrală, 2009, pag.320.
intentării procesului trebuie să decidă dacă respectiva cauză este de competența
instanțelor judecătorești naționale sau de competența instanțelor judecătorești ale
altui stat.
Această situaţie în care instanţele a două sau mai multe ţări par a fi
competente în soluţionarea unui litigiu se numeşte conflict internaţional de
jurisdicţii. Altfel spus, competenţa în dreptul internațional privat298 este aceea care
se referă la determinarea instanţelor unei ţări, care sunt chemate să soluţioneze
litigiul ivit299. Dreptul procesual civil internațional are drept prim scop soluționarea
conflictului de jurisdicții între instanțele de judecată ale diferitor state. În literatura
de specialitate se menționează că soluționarea acestei probleme are o importanță
enormă, deoarece de soluția ei va depinde:
a) Sistemul de norme conflictuale aplicabile pentru determinarea dreptului
material aplicabil și ca efect soluția litigiului.
b) Procedura soluționării litigiului.
c) Spectrul de drepturi și obligații procesuale ale părților și alte aspecte
procesuale ale soluționării pricinii în fond300.
Instanţa îşi determină competenţa în soluţionarea unui litigiu cu element de
extraneitate potrivit normei procedurale proprii, adică potrivit legii forului.
Iar legea forului nostru statuează că „ Dacă prin tratatul internaţional la care
Republica Moldova este parte sunt stabilite alte norme decât cele prevăzute de
legislaţia procedurală civilă a Republicii Moldova, se aplică normele tratatului
internaţional, dacă din acesta nu rezultă că pentru aplicarea lor este necesară
adoptarea unei legi naţionale”.
De aceea, dacă o instanță de judecată din Republica Moldova este sesizată
cu o cerere cu element de extraneitate, judecătorul trebuie să clarifice ce fel de
element de extraneitate este implicat. Actualmente, statul nostru are mai multe
tratate interstatale în care se conțin norme cu privire la competența jurisdicțională.

298
Dreptul internațional privat este o ramură de drept care de asemenea presupune implicarea elementelor
de extraneitate în raporturile material –juridice, care, implicit, pot degenera în raporturi litigioase deduse
judecății.
299
Filipescu I.P. Drept internaţional privat. Bucureşti: ACTAMI, 1999, pag.473.
300
Băieşu V., Căpăţînă I., Drept internaţional privat. Chişinău: Crauda-art, 2000, pag. 240.
Prevederile acestor tratate trebuie consultate, în primul rând, pentru a clarifica
dacă sunt sau nu instanțele judecătorești din statul nostru competente să judece.
Aceasta, deoarece există convenţii şi tratate internaţionale bilaterale care
stabilesc prevederi diferite, care sunt prioritare faţă de cele naţionale. De exemplu,
în conformitate cu art.461 CPC instanțele din Republica Moldova au competență
exclusivă de a examina cauzele privind recunoașterea dispariției fără urmă sau
declararea decesului persoanei, dacă aceasta este cetăţean al Republicii Moldova
sau a avut pe teritoriul ei ultimul domiciliu cunoscut şi de soluţionarea acestei
probleme depinde apariţia de drepturi şi obligaţii pentru persoane fizice sau
organizaţii cu domiciliu sau sediu în Republica Moldova. În același timp,
prevederile art.23 din Tratatul între Republica Moldova şi Ucraina privind
asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală din 13.12.1993 301
nu admit sub nici o condiție declararea persoanei dispărute de către instanțele
moldovenești dacă persoana este cetățean al Ucrainei. Iar în ceea ce privește
declararea morții persoanei cetățean al Ucrainei sunt impuse condiții în plus decât
cele prevăzute la art.461 alin.(2) lit. c) CPC. Adică, instanțele moldovenești vor
putea examina o astfel de cauză numai dacă cererea privind declararea morții
cetățeanului Ucrainei a fost depusă de persoana care are intenţia să realizeze
drepturile sale ce rezultă din raporturile succesorale sau patrimoniale între soţi,
privitor la bunurile imobile ale persoanei care a murit sau şi-a pierdut viaţa,
dacă aceste bunuri se află pe teritoriul Republicii Moldova sau dacă cererea este
depusă de soțul persoanei decedate care are domiciliul pe teritoriu Republicii
Moldova302.
Alteori, tratatele încheiate între state referitoare la asistența juridică reciprocă
prevăd situații mai concrete, suplinind astfel normele privind competența din
legislațiile naționale. De exemplu, în cazul declarării nulității căsătoriei în Codul
nostru de procedură civilă este prevăzută o singură situație și anume - când ambii

301
Tratat între Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă
şi penală din 13 decembrie 1993. Ratificat prin Hotărârea Parlamentului nr.261 din 04.11.1994. În:
Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 22, Chişinău: Moldpres,
1999.
302
Ibidem.
soți domiciliază în Republica Moldova, iar unul dintre ei este cetăţean al
Republicii Moldova sau apatrid - caz în care instanțele din Republica Moldova vor
avea competență exclusivă (art. 461 alin. (1) lit. g) CPC). Totuși, în Tratatul între
Republica Moldova şi Republica Lituania cu privire la asistenţa juridică şi
raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 09.02.1993303 se prevăd
și alte cazuri când Republica Moldova va avea competență în astfel de litigii și
anume, în conformitate cu art. 27 din tratatul menționat supra, instanțele din
Republica Moldova vor fi competente să soluționeze litigii privind constatarea
nulității căsătoriei, dacă soții au domiciliul în Republica Moldova la momentul
depunerii cererii indiferent de cetățenia acestora sau dacă unul dintre soți este
cetățean al Moldovei și domiciliază în Republica Moldova.
Potrivit art.459 alin.(4) CPC „ instanţa sesizată verifică din oficiu competenţa
sa de a soluţiona pricina cu element de extraneitate şi, în cazul în care constată că
nu este competentă nici ea şi nici o altă instanţă a Republicii Moldova, respinge
cererea”. Sintagma „ respinge cererea” trebuie interpretată ca refuz în primirea
cererii conform art.169 alin.(1) lit.a) CPC sau încetare a procesului conform
art.265 lit.a) CPC, reieșind din imposibilitatea oricărei instanțe judecătorești din
Republica Moldova de a examina respectiva cerere, ceea ce realmente semnifică
că nu se poate judeca în procedura noastră civilă. În acest sens a statuat și Plenul
CSJ304.
Pentru a răspunde la întrebarea, dacă este sau nu de competența instanţelor din
RM cererea de chemare în judecată cu element de extraneitate, trebuie să
identificăm nu doar prevederile tratatelor interstatale la care suntem parte, dar și să
respectăm consecutivitatea câtorva categorii de competență jurisdicțională:
1. Competența jurisdicțională exclusivă a instanțelor din Republica Moldova
în privința cauzelor civile cu element de extraneitate.
303
Tratat între Republica Moldova şi Republica Lituania cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile
juridice în materie civilă, familială şi penală din 09 februarie 1993. Ratificat prin Hotărârea Parlamentului
Republicii Moldova nr.1487 din 10.06.1993. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este
parte. Ediţie oficială. Vol. 19, Chişinău: Moldpres, 1999.
304
Pct.8 al Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție nr.5 din 17.11.2014 Cu privire la actele
judecătorului în faza intentării procesului civil şi pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=189
 2. Competența jurisdicțională contractuală a instanțelor din Republica
Moldova în privința cauzelor civile cu element de extraneitate.
3. Competența jurisdicțională generală a instanțelor din Republica Moldova în
privința cauzelor civile cu element de extraneitate.
1. Competența jurisdicțională exclusivă determină în mod imperativ
prerogativa instanțelor judecătorești din Republica Moldova de a examina și
soluționa cauze civile indiferent de elementul de extraneitate pe care îl conțin.
Hotărârile judecătoreşti străine pronunţate cu nesocotirea competenţei exclusive a
instanţelor din Republica Moldova nu pot fi recunoscute și executate în ţara
noastră (art.471 alin.(1) lit.c) CPC). Regulile evocate se bazează pe principiile
suveranităţii şi independenţei statelor. Subiecții raporturilor juridice nu pot stabili
prin contract altă competență, ignorând-o pe cea exclusivă a instanțelor Republicii
Moldova, adică prorogarea convenţională a competenţei exclusive nu este posibilă.
În instanța de judecată din Republica Moldova nu se poate invoca excepţia de
necompetenţă în privința unei cauze cu element de extraneitate de competență
exclusivă.
Competența juridică exclusivă este prevăzută în art.461 CPC, care, în două
alineate consecutive, se referă la procedura contencioasă pe acțiuni civile și la
procedura specială. Alineatul (3) din respectivul articol prevede „ Competenţa
instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova stabilită în prezentul articol şi la
art.460 nu se exclude prin faptul că acelaşi proces sau un proces conex a fost
pornit în faţa unei instanţe judecătoreşti străine”. Adică, dacă într-o instanță
judecătorească străină s-a intentat vreo cauză civilă prevăzută în art. 461și 460
CPC, atunci intentarea aceleiași cauze (același obiect, același temei, aceleiași
părți) în instanța judecătorească din Republica Moldova este legitimă și nu vine în
contradicție cu principiul respectării jurisdicției străine. Cu referire la cauzele
conexe situația este similară.
2. Reieşind din caracterul dispozitiv al drepturilor materiale civile, precum şi
al drepturilor procedurale civile, părţile sunt în drept ca printr-o convenţie să
schimbe competenţa unei instanțe de a examina litigiul, investind o altă instanţă cu
competenţa de a-l soluţiona (prorogarea convenţională). Doctrinarul Băieșu A.
definește convenţia de prorogare ca un act juridic, o înțelegere, prin care părţile
raportului juridic cu element de extraneitate determină competenţa unei instanţe de
judecată, care în mod obişnuit nu ar fi competentă305.
Grație competentei jurisdicționale contractuale în procesele cu element de
extraneitate părţile, înainte de pornirea procesului, pot schimba competența
litigiului şi pot investi o anumita instanţă a altui stat cu competență jurisdicţională
(art. 462 CPC). Această prorogare de competenţă părţile o fac în baza principiului
autonomiei de voinţă - lex voluntatis. Conform acestuia, precum și ca efect al legii
contractului - lex contractus - subiecții îşi pot alege și legea aplicabilă, şi instanţa
competentă. Alegerea de competenţă se produce înaintea apariţiei litigiului, adică
odată cu încheierea actelor juridice de drept substanţial (material), când, printre
alte stipulaţii, se pot însera şi clauze privitoare la instanţa competentă să
soluţioneze eventualele litigii dintre părţi. Cu toate acestea, încheierea de către
părţi a convenţiei de prorogare a competenţei este posibilă atât în privinţa unui
litigiu deja apărut care încă nu este dedus judecății cât şi în privința unui eventual
litigiu.
Convenţia părţilor de prorogare a competenţei prevăzută de art.462 CPC nu
trebuie confundată cu încheierea convenţiei arbitrale. Când se încheie convenţia
arbitrală nu are loc remiterea pricinii spre examinare în instanţa de judecată a unui
alt stat, ci transmiterea ei în arbitraj, care poate fi cu sediul atât pe teritoriul
Republicii Moldova, cât şi după hotarele ei306.
Alegerea instanţei competente este valabilă numai în cazul în care va întruni
următoarele condiţii:
a) litigiul trebuie să aibă un element de extraneitate;
b) existenţa acordului valabil încheiat al părţilor cu privire la alegerea
competenţei;
c) determinarea expresă a instanţei competente;

Băieşu V., Căpăţînă I., Drept internaţional privat.Chişinău:Crauda-art, 2000, pag. 241.
305

306
Шакарян М.С. ș.a. Комментарий к гражданскому процессуальному кодексу РФ. Москва:
Проспект, 2003, pag.709.
 d) instanţa aleasă de părţi să nu fie necompetentă în mod absolut, fiindcă
părţile nu pot schimba competenţa dacă:
- instanţa desemnată de părţi este străină, iar litigiul este de competenţa
exclusivă a unei instanţe a Republicii Moldova;
- instanţa desemnată de părţi este din Republica Moldova, iar litigiul este de
competenţa exclusivă a unei instanţe străine.
De asemenea, nu poate fi schimbată la înţelegerea părţilor competenţa
jurisdicţională în pricinile cu element de extraneitate dacă:
- litigiul este de competenţa altei instanțe decât judecătoriile. Art. 331 CPC
prevede că Judecătoriile examinează şi soluţionează în fond toate pricinile civile,
dacă legea nu prevede altfel. Atunci când legea noastră națională atribuie anumite
categorii de litigii în competența Judecătoriei Comerciale de Circumscripție, a unei
curți de apel sau a Curții Supreme de Justiție, atunci, chiar dacă ipotetic acestea
conțin elemente de extraneitate, prorogarea competenței nu se va aplica.
- în cazul în care legea stabileşte competenţa jurisdicțională teritorială
excepţională pentru unele categorii de litigii în conformitate cu prevederile art.40
CPC.
Legea procesuală a Republicii Moldova nu prevede ce acțiuni urmează să
întreprindă instanța de judecată, dacă reclamantul încalcă prevederea contractuală
de prorogare a competenței și se adresează conform prevederilor legale. În cazul
când a doua parte consimte și nu invocă obiecții este evident că instanța va
examina cauza fără careva probleme. Alta este situația când una din părți
obiectează și invocă clauza prin care părțile au schimbat competența instanței care
conform legii urma să examineze cauza.
În literatura românească se menționează că efectul convenției numai inter
partes îl constituie faptul că instanța desemnată prin acordul părților dobândește
astfel o competență exclusivă307.
Întrucât nu avem nici o prevedere națională relevantă, considerăm că proxima
soluție impune aplicarea prin analogie a art.267 lit.e) CPC.
Deleanu I., Mitea V., Deleanu S. Tratat de procedură civilă, Vol.III. București: Universul juridic, 2013,
307

pag.751.
 3. Competența jurisdicțională generală a instanțelor judecătorești din
Republica Moldova în cauze cu element de extraneitate derivă din art.459 alin.(3)
CPC care prevede că „instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova sunt
competente să soluţioneze pricini cu element de extraneitate dacă pârâtul
organizaţie străină are sediu sau pârâtul cetăţean străin are domiciliu în
Republica Moldova”.
Criteriile principale care determină acest fel de competență sunt: domiciliul
în Republica Moldova a pârâtului-persoană fizică sau sediul în Republica Moldova
a persoanei juridice străine, astfel ca normele conţinute în art. 460 CPC să fie doar
suplimentare.
Dacă o instanţă judecătorească străină se declară necompetentă a soluţiona
cererea înaintată de un cetăţean al Republicii Moldova, acesta o poate depune la o
instanţă judecătorească competentă din Republica Moldova (art. 460 alin. (2)
CPC). Cererea va fi depusă la instanţa din Republica Moldova competentă
conform capitolului IV CPC.
În conformitate art. 463 CPC pricina pe care instanţa judecătorească din
Republica Moldova a reţinut-o spre judecare, cu respectarea normelor de
competenţă, trebuie să fie examinată de această instanţă în fond chiar dacă ulterior,
în legătură cu schimbarea cetăţeniei, domiciliului, sediului părţilor sau cu alte
circumstanţe, pricina a devenit de competenţa unei instanţe judecătoreşti străine.
Dacă după clarificarea conflictului de jurisdicții, instanța de judecată din
Republica Moldova va stabili că pricina civilă cu element de extraneitate este de
competența noastră națională, atunci se va trece la aplicarea consecventă a art. 32-
44 CPC. Or, în art. 459 alin. (2) CPC este prevăzut expres „Competenţa
instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova în judecarea pricinilor civile cu
element de extraneitate se determină conform dispoziţiilor cap.IV, dacă prezentul
capitol nu prevede altfel”.

2.2 Statutul cetățenilor străini și apatrizilor în procesul civil cu element de

extraneitate
 În conformitate cu art. 454 CPC, cetăţenii străini şi apatrizii, organizaţiile
străine şi organizaţiile internaţionale sunt în drept să se adreseze în instanţele
judecătoreşti ale Republicii Moldova pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi
intereselor lor legitime şi beneficiază în faţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii
Moldova de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii procedurale ca şi cetăţenii şi
organizaţiile Republicii Moldova, în condiţiile legii. Deci, Republica Moldova
acordă regim național cetățenilor străini în procesul civil. Asemenea prevederi sunt
stabilite și în tratatele bilaterale încheiate de Republica Moldova. De exemplu,
art.2 al Tratatului între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în
materie civilă şi penală din 06.07.96308 prevede: „Cetăţenii unei Părţi
Contractante se bucură pe teritoriul celeilalte Părţi Contractante, în ce priveşte
drepturile lor personale şi patrimoniale, de aceeaşi ocrotire juridică ca şi
cetăţenii proprii. Cetăţenii unei Părţi Contractante au dreptul să se adreseze liber
şi nestânjenit autorităţilor competente ale celeilalte Părţi Contractante în
atribuţia cărora sunt date cauzele civile şi penale, pot să-şi susţină interesele în
faţa acestora, să facă cereri şi să introducă acţiuni în aceleaşi condiţii ca şi
cetăţenii acesteia”. Prevederi asemănătoare găsim și în Tratatul între Republica
Moldova şi Republica Letonia cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile
juridice în materie civilă, familială şi penală din 14.04.1993 309 și anume art.1
stipulează: „Cetăţenii unei Părţi Contractante se bucură pe teritoriul celeilalte
Părţi Contractante, în ceea ce priveşte drepturile lor personale şi patrimoniale,
de aceeaşi ocrotire juridică ca şi cetăţenii acestei Părţi Contractante. Aceasta se
referă, de asemenea, la persoanele juridice, care sunt fondate în conformitate cu
legislaţia uneia din Părţile Contractante. Cetăţenii unei Părţi Contractante au
dreptul să se adreseze liber şi nestingherit instanţelor de judecată, procuraturii,
birourilor notariale (numite în continuare instituţii de justiţie) şi altor instituţii

308
Tratat între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 06
iulie 1996. Ratificat prin Hotărârea Parlamentului nr.1018 din 03.12.1996. În: Tratate internaţionale la
care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 20, Chişinău: Moldpres, 1999.
309
Tratat între Republica Moldova şi Republica Letonia cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile
juridice în materie civilă, familială şi penală din 14 aprilie 1993. Ratificat prin Hotărârea Parlamentului
Republicii Moldova nr.1487 din 10.06.1993. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este
parte. Ediţie oficială. Vol. 19, Chişinău: Moldpres, 1999.
ale altei Părţi Contractante, de competenţa cărora sunt cauzele civile (inclusiv
cele de muncă, de locuinţe), familiale şi penale, pot să participe la ele, să facă
demersuri, să intenteze acţiuni şi să înfăptuiască alte acţiuni procesuale în
aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii proprii”.
Aici menţionăm că, având în vedere faptul că regimul naţional nu exprimă
toate drepturile acordate unui străin într-un stat, anumite drepturi pot fi acordate
străinilor sub condiţia reciprocității. Regimul reciprocităţii reprezintă situaţia în
care străinii au anumite drepturi într-o ţară cu condiţia ca acealaşi drepturi să fie
acordate şi cetăţenilor ţării respective310.
De asemenea, legea prevede că reclamantul străin nu poate fi obligat să depună
cauţiune sau o altă garanţie din motivul că este persoană străină sau că nu are
domiciliu ori sediu în Republica Moldova. Legea nu exclude totuşi că cetăţenilor
străini li s-ar putea aplica un tratament diferit în Republica Moldova ce ar consta în
restrângerea anumitor drepturi procesuale. Astfel, în conformitate cu art. 454 alin.
(2) CPC Guvernul Republicii Moldova poate stabili retorsiunea faţă de persoanele
statelor în care există restricţii ale drepturilor procedurale ale cetăţenilor şi
organizaţiilor Republicii Moldova. În literatura de specialitate retorsiunea este
definită ca măsuri de retaliere cu caracter licit luate de un stat faţă de acte
neprieteneşti, contrare uzanţelor internaţionale, săvârșite de un alt stat311.
În ceea ce privește participarea statelor sau organizațiilor internaționale în
procesul civil cu elemente de extraneitate menționăm următoarele. În conformitate
cu art. 457 CPC, intentarea în instanţa judecătorească a Republicii Moldova a unei
acţiuni către un alt stat, antrenarea acestuia în proces în calitate de pârât sau de
intervenient, punerea sub sechestru a bunului său amplasat pe teritoriul Republicii
Moldova sau adoptarea împotriva bunului unor alte măsuri de asigurare a acţiunii,
sau punerea lui sub sechestru în procedura de executare a hotărârii judecătoreşti se
pot face numai cu consimțământul organelor competente ale statului respectiv,

Babără V. Drept internaţional privat, Ediţia III-a. Chişinău:Elena-V.I. SRL, 2009, pag.181.
310

Buruian A. Reglementări internaționale privind soluţionarea paşnică a diferendelor internaționale. În:

311

Legea şi viaţa nr. 4, 2006, pag.4.

dacă legea naţională sau tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte
nu prevede altfel.
Fundamentul acestui principiu se justifică pe ideea de independenţă,
suveranitate şi egalitate a statelor de unde şi adagiul par in parem non habet
imperium, non habet jurisdictonem, adică egalul asupra egalului nu are
autoritate312.
Cu toate acestea, urmează să ținem cont de faptul că problema imunităţii
statului şi a bunurilor sale se întemeiază pe două concepţii:
1. Imunitatea absolută care are la bază aplicarea consecventă a principiului
imunităţii statutului străin şi a bunurilor sale pentru absolut toate activităţile
desfăşurate pe teritoriul unui stat străin, indiferent de natura acestora.
2. Imunitatea funcţională care are la bază limitarea imunităţii statului străin şi a
bunurile sale, înlăturând aplicarea acestui principiu în cazurile în care statul
străin desfăşoară activitate comercială.
În privinţa imunității funcţionale se impune deosebirea dintre cele două
categorii de acte pe care le poate săvârși statul:
a) acte jure imperii - acte făcute în virtutea puterii suverane;
b) acte jure gestionis - acte cu caracter economic, cum ar fi actele comerciale,
în care statul apare ca o persoană particulară, ca un comerciant.
Astfel, potrivit teoriei imunităţii funcţionale a statului, statul are imunitate doar
când acţionează jure imperii, iar pentru actele jure gestionis nu o are.313
Pentru agenţii diplomatici şi consulari este valabilă aceeaşi imunitate de
jurisdicţie pe teritoriul statelor acreditare cu excepţiile prevăzute de Convenţia de
la Viena privind dreptul diplomatic din 18 aprilie 1961, în vigoare pentru RM din
25.02.1993314 (art.31) şi Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare din
24 aprilie 1963, în vigoare pentru RM din 25.02.1993315 (art.43).
312
Babără V. Drept internaţional privat, Ediţia III-a. Chişinău:”Elena-V.I.”SRL, 2009, pag.321.
313
Filipescu Ion P. Drept internațional privat. Bucureşti: ACTAMI, 1999, pag.487.
314
Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice. Viena, 18.04.61. Aderat prin Hotărârea Parlamentului
Republicii Moldova nr.1135 din 04.08.92. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte
(1990-1998). Ediţie oficială. Vol. 4, Chişinău: Moldpres, 1998.
315
Convenţia cu privire la relaţiile consulare. Viena, 24.04.63. Aderat prin Hotărârea Parlamentului
Republicii Moldova nr.1135 din 04.08.92. In : Tratate internaţionale la care Republica Moldova este
parte (1990-1998). Ediţie oficială. Vol. 4, Chişinău: Moldpres, 1998.
 Organizaţiile internaţionale cad sub jurisdicţia instanţelor judecătoreşti ale
Republicii Moldova în limitele stabilite de tratatele internaţionale şi de legile
Republicii Moldova.  De exemplu, în conformitate cu Acordul General cu privire
la privilegiile și imunitățile Consiliului Europei de la Paris din 2 septembrie
1949316 și Protocolul adițional la Acordul General de la Strasbourg din 6 noiembrie
1952 Consiliul, bunurile și activele sale, oriunde se află acestea și oricine este
deținătorul lor se bucură de imunitate de jurisdicție, cu excepția cazului în care
Comitetul Miniștrilor a renunțat expres la aceasta, pentru fiecare caz în parte.
Un alt tratat în acest sens a fost aprobat la 23 noiembrie 1947 de Adunarea
Generală ONU, care a aprobat Convenția cu privire la privilegiile și imunitățile
instituțiilor specializate317, prin care s-au unificat privilegiile și imunitățile de care
se bucură Organizația Națiunilor Unite, precum și alte instituții specializate
(Organizația Mondială a Muncii, Fondul Monetar Internațional, Organizația
Aviației Civile Internaționale etc.)

2.3 Legea aplicabilă în cadrul procesului civil cu element de extraneitate

În conformitate cu art. 458 CPC, în procesele civile cu element de extraneitate,

instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova aplică legislaţia procedurală a ţării
noastre, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres. Deci, procesul civil cu element de
extraneitate este guvernat de lex fori (legea locului aflării instanţei sesizate).
În doctrina de specialitate au fost evidenţiate avantajele aplicării principiului
legii procedurale a forului318:
- procedura de judecată este o activitate exercitată de instanţele de judecată în
numele statului, care stabileşte normele juridice de urmat;

316
Acordul General cu privire la privilegiile și imunitățile Consiliului Europei. Paris, 2 septembrie 1949.
Ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1172  din  30.04.1997.
317
Legea pentru aderarea Republicii Moldova la Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la
privilegiile şi imunităţile agenţiilor specializate. Nr.36 din 03.03.201. În: Monitorul Oficial, 01.04.2011,
nr. 46-52.
318
Gheorghe A. Drept internațional privat. Bucureşti: Universul Juridic, 2010, pag.188.
 - justiţia face parte din structurile de stat, instanţele de judecată trebuie să
apere în activitatea lor valorile pe care statul din care face parte le consideră
esenţiale;
- normele procedurale formează o instituţie care trebuie să răspundă unor
exigenţe în conformitate cu interesul general, aşa cum este conceput de stat;
- actele de procedură se localizează pe teritoriul statutului căruia aparţine
instanța de judecată;
- fundamente de utilitate publică, în sensul evitării unor dificultăţi legate de
aplicarea dreptului procesual străin;
- formele de procedură depind de legile statutului în numele căruia îşi
desfăşoară activitatea instanța de judecată.
Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut anumite excepţii de la principiul legii
forului. Acestea se referă la obiectul şi temeiul acţiunii civile, calitatea procesuală
a părţilor, capacitatea lor procedurală, mijloacele de probă pentru dovedirea unui
act juridic, probarea faptelor.

Obiectul şi temeiul acţiunii. În conformitate cu art. 458 alin. (2) CPC obiectul
şi temeiul acţiunii civile în procesele cu element de extraneitate sunt determinate
de legea care reglementează fondul raportului juridic litigios.
În literatura de specialitate se menționează că întrucât raportul juridic
procesual, îndeosebi sub aspectul calității procesuale a participanților principali la
acest raport, al obiectului diferendului și al cauzei lui juridice, se mulează pe
raportul juridic substanțial, este logic și necesar ca reglementarea amândurora să
aparțină aceleași legi prin sorginte națională319.

Calitatea procedurală a părților. În conformitate cu art. 458 alin.(2) CPC,

calitatea procesuală a părților se determină de legea care reglementează fondul
raportului juridic litigios.
Capacitatea procesuală a părţilor este de două feluri:
Deleanu I., Mitea V., Deleanu S. Tratat de procedură civilă, Vol.III. București: Universul juridic, 2013,
319

pag.777.
- capacitatea procesuală de folosință care reprezintă capacitatea de a avea
drepturi și obligații procesuale, adică aptitudinea de a fi parte în proces;
- capacitatea procesuală de exercițiu care presupune aptitudinea de a exercita
în volum deplin, personal sau printr-un reprezentant drepturile şi obligaţiile
procedurale în judecată.
În conformitate cu art. 455, 456 CPC capacitatea procedurală de folosinţă şi
capacitatea procedurală de exerciţiu a cetăţenilor străini şi apatrizilor, precum şi
capacitatea procedurală de folosinţă a organizaţiilor străine în procesele civile,
este guvernată de legea naţională a acestora. Rațiunea acestei poziții a legiuitorului
reiese din faptul că capacitatea procedurală sub ambele aspecte ține de statutul
personal al subiectului de drept.
Art. 455 alin. (2) CPC dezvăluie esența legii naționale și, de asemenea,
stabilește soluția în cazul în care există circumstanțe care ar îngreuna stabilirea
acesteia. Regula generală este că legea naţională a cetăţeanului străin este legea
statului a cărui cetăţenie o deţine, însă:
- dacă cetăţeanul, concomitent cu cetăţenia Republicii Moldova, are şi o altă
cetăţenie, legea lui naţională se consideră legea Republicii Moldova;
- în cazul în care persoana deţine cetăţenia mai multor state, legea lui
naţională se consideră legea statului în care îşi are domiciliul;
- dacă cetăţeanul străin are domiciliu în Republica Moldova, legea lui
naţională se consideră legea Republicii Moldova;
- lege naţională a apatridului este legea statului în care îşi are domiciliul.
Cu toate acestea în conformitate cu art. 455 alin. (4) CPC, persoana care, în
conformitate cu legea naţională, nu beneficiază de capacitatea de exerciţiu a
drepturilor procedurale poate fi declarată, pe teritoriul Republicii Moldova, cu
capacitate de exerciţiu dacă dispune, conform legislaţiei acesteia, de capacitatea de
exerciţiu a acestor drepturi.
Capacitatea procedurală de folosinţă a unei organizaţii internaţionale se
determină în baza contractului internaţional în conformitate cu care este fondată, a
actelor de constituire sau a acordului cu autorităţile competente ale Republicii
Moldova.
Regimul probelor. În conformitate cu art. 458 CPC:
Mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic şi puterea doveditoare a
înscrisului care îl constată sunt cele prevăzute de legea locului unde a fost încheiat
actul juridic sau de legea aleasă de părţi, dacă ele au dreptul să o aleagă.
Proba faptelor se face potrivit legii locului unde s-au produs. Cu toate
acestea, este posibilă şi aplicarea legii Republicii Moldova, dacă ea admite şi alte
mijloace probatoare decât cele specificate în art. 458 alin. (3) CPC.
Administrarea probelor de judecată se face în conformitate cu legea
Republicii Moldova. În literatura de specialitate s-a menționat că administrarea
probelor, fiind o activitate specific instanței nu poate fi guvernată decât de legea
forului320.
Deci, în ceea ce privește aplicarea legii procedurale, regula este că se va
aplica legea statului a cărui instanță examinează litigiul și doar în anumite cazuri s-
ar putea aplica legea procedurală a unui stat străin. Aplicarea, însă, a legii
materiale în cadrul procesului cu element de extraneitate este supusă altor reguli.
În conformitate cu art.13 CPC la judecarea pricinilor civile, instanţa judecătorească
aplică legislaţia unui alt stat în conformitate cu legea sau cu tratatele internaţionale
la care Republica Moldova este parte. Astfel, instanța va ține cont de normele
conflictuale stabilite atât în legislația națională (Codul Civil, Cartea V, Codul
familiei Titlul VI) cât și în convenții internaționale (de exemplu, Convenția
Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, Viena,
1980321). Normele conflictuale soluționează conflictul de legi, în situația când
raportul juridic are legături cu mai multe țări. Scopul principal al normei
conflictuale este să indice, cu privire la un raport juridic, având un element de
extraneitate, care dintre legile în prezență se va aplica, fie la momentul când părțile
320
Deleanu I., Mitea V., Deleanu S. Tratat de procedură civilă, Vol.III. București: Universul juridic, 2013,
pag.777.
321
Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri. Viena
11.04.1980. Aderat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.115 din 20.05.1994Publicat în:
Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 8, Chişinău: Moldpres ,
1999.
vor încheia un atare raport juridic, fie la momentul când instanța va fi chemată să
soluționeze un anumit litigiu privitor la un asemenea raport juridic, fie în orice
moment al existenței acestui raport322.
Astfel, instanța din Republica Moldova ar putea aplica legea materială a unei
țări străine, dacă în conformitate cu norma conflictuală prevăzută de legislația
națională sau de convenții, anume aceasta guvernează raportul juridic cu element
de extraneitate sau dacă însăși părțile au stabilit în acordurile lor legea străină în
calitate de lege aplicabilă raporturilor încheiate între acestea.

CAPITOLUL XVII
RECUNOAŞTEREA ŞI EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR
JUDECĂTOREŞTI ŞI ARBITRALE STRĂINE

Ana BORŞ,
magistru în drept, lector universitar

322
Babără V. Drept internaţional privat, Ediţia III-a. Chişinău:Elena-V.I. SRL, 2009, pag. 40.
§1. Noţiunea şi efectele hotărârilor judecătoreşti străine şi a hotărârilor
arbitrale străine
§2. Sesizarea instanţei judecătoreşti cu privire la recunoaşterea şi executarea
hotărârii judecătoreşti străine sau a hotărârii arbitrale străine
§3. Procedura de examinare a cererii privind recunoaşterea şi executarea
hotărârii judecătoreşti străine şi a hotărârii arbitrale străine
§4. Refuzul de a încuviinţa executarea silită a hotărârii judecătoreşti străine
§5. Refuzul de a recunoaşte hotărârile arbitrale străine şi de a le executa

§ 1. Noţiunea şi efectele hotărârilor judecătoreşti străine şi a hotărârilor

arbitrale străine

Reieşind din principiul suveranităţii statelor, hotărârile judecătoreşti şi

arbitrale au putere juridică doar în limitele teritoriului statului unde ele au fost
adoptate. Pentru a putea produce efecte juridice în afara statului unde ele au fost
adoptate, acestea urmează a fi încuviinţate în mod corespunzător de către
autorităţile statului respectiv.
Procedura recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale
străine este reglementată de un şir de acte internaţionale, dar şi naţionale.
Printre izvoarele internaţionale de bază care reglementează procedura
recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine menţionăm
următoarele convenţii internaţionale multilaterale şi bilaterale semnate şi ratificate
de către Republica Moldova:
1. Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine.
New York, 10.06.1958323.
2. Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional. Geneva,
21.04.1961324.
3. Aranjamentul relativ la aplicarea Convenţiei europene de arbitraj comercial
internaţional. Paris, 17.12.1962325.
323
Aderat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 87-XIV din 10 iulie 1998. În: Tratate
internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 15, 1999, p. 169.
324
Aderat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1331-XIII din 26 septembrie 1997. În:
Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 14, 1999, p. 35.
325
Aderat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1331-XIII din 26 septembrie 1997. În:
Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 14, 1999, p. 44.
 4. Convenţia cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie
civilă, familială şi penală, încheiată între statele membre ale Comunităţii Statelor
Independente. Minsk, 22.01.1993326.
5. Tratat între Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi
relaţiile juridice în materie civilă şi penală din 13 decembrie 1993327.
6. Tratat între Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la asistenţa
juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 25 februarie
1993328.
7. Tratat între Republica Moldova şi Republica Letonia cu privire la asistenţa
juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 14 aprilie
1993329.
8. Tratat între Republica Moldova şi Republica Lituania cu privire la asistenţa
juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 09
februarie 1993330.
9. Acordul între Republica Moldova şi Republica Turcia cu privire la asistenţa
juridică în materie civilă, comercială şi penală din 22 mai 1996331.
10. Tratat între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică
în materie civilă şi penală din 06 iulie 1996332.
11. alte convenţii la care Republica Moldova este parte.
Printre izvoarele naţionale aplicabile în materia recunoaşterii şi executării
hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine vom menţiona:
1. Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994.

326
Ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 402-XIII din 16 martie 1995. În:
Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 16, 1999, p. 262.
327
Ratificat prin Hotărârea Parlamentului nr. 261-XIII din 04.11.1994. În: Tratate internaţionale la care
Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 22, 1999, p. 85.
328
Ratificat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 260-XIII din 04.11.1994 În: Tratate
internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 21, 1999, p. 49.
329
Ratificat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1487-XII din 10.06.1993. În: Tratate
internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 19, 1999, p. 278.
330
Ratificat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1487-XII din 10.06.1993. În: Tratate
internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 19, 1999, p. 313.
331
Ratificat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1017-XIII din 03.12.1996. În: Tratate
internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 29, 2002, p. 355.
332
Ratificat prin Hotărârea Parlamentului nr. 1018-XIII din 03.12.1996. În: Tratate internaţionale la care
Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 20, 1999, p. 364.
 2. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 14 din 15.11.2012 pentru controlul
constituţionalităţii unor prevederi din Codul de procedură civilă al Republicii
Moldova nr. 225-XV din 30 mai 2003333.
3. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova. Nr. 225 din 30.05.2003.
4. Codul de executare al Republicii Moldova. Nr. 443 din 24.12.2004.
5. Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional. Nr. 24 din
22.02.2008334.
6. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 9 din 09.12.2013 privind
practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce ţine de
recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti şi hotărârilor arbitrale
străine335.
Procedura recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale
străine este reglementată diferit în legislaţiile statelor, astfel că acestea pot fi
grupate în trei categorii, în funcţie de modalitatea de abordare a modalităţii de
recunoaştere şi executare a hotărârilor străine:
- sistemul înregistrării hotărârii, pentru ca o hotărâre străină să poată fi
executată pe terioriul statului, aceasta urmează să fie înregistrată întrun registru
special ţinut de o anumită instanţă judecătorească naţională. Înregistrarea hotărârii
străine este supusă anumitor condiţii strict reglementate;
- sistemul procesului simplificat de recunoaştere şi executare a hotărârii – prin
aşa-zisa transformare a hotărârii străine în hotărâre naţională, astfel că hotărârea
străină serveşte drept temei de intentare a unei acţiuni în instanţele judecătoreşti
naţionale;

333
Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 14 din 15.11.2012 pentru controlul constituţionalităţii unor
prevederi din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30 mai 2003În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova 07.12.12, nr. 248-251.
334
Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional. Nr. 24 din 22.02.2008În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 20.05.2008, nr. 88-89.
335
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 9 din 09.12.2013 privind practica aplicării de către
instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce ţine de recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti şi
hotărârilor arbitrale străine http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=128.
- sistemul exequaturului, conform căruia pentru ca hotărârea străină să poată
fi executată pe teritoriul statului respectiv, aceasta urmează a fi supusă unui control
din partea instanţelor judecătoreşti naţionale336.
Republica Moldova se raliază celui de-al treielea sistem de recunoaştere şi
executare a hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine, a exequatur-ului. Procedura
de recunoaştere şi încuviinţare a executării silite (exequatur sau procedura
exequatur-ului) este procedura judiciară prin care instanţa competentă a Republicii
Moldova recunoaşte efectele hotărârii străine pe teritoriul Republicii Moldova şi
încuviinţează ca aceasta să fie executată. Noţiunea de recunoaştere, deşi folosită de
mult timp, apare pentru prima oară în anul 1958, în titulatura Convenţiei de la New
York, fiind preluată apoi în Convenţia de la Washington din 1965 337 şi alte
convenţii internaţionale.
Prin recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale străine trebuie să
înţelegem confirmarea efectelor acesteia, a autorităţii de lucru judecat a acesteia,
acceptarea producerii acestor efecte – mai puţin puterea executorie – pe teritoriul
altui stat decât cel în care a fost pronunţată, prin aceasta asigurându-se, practic, o
asimilare a acesteia cu hotărârile naţionale, are loc naturalizarea ei, acceptarea ei
cu aceeaşi valoare ca orice altă sentinţă naţională338. Actele normative
internaţionale şi cele naţionale în domeniu se limitează doar la a reglementa
condiţiile care trebuie verificate în vederea recunoaşterii unei hotărâri judecătoreşti
sau arbitrale străine, fără a da o definţie expresă acesteia.
Cât priveşte a doua parte componentă a procedurii exequatur-ului,
încuviinţarea executării silite a hotărârii judecătoreşti sau arbitrale străine, aceasta

336
Ярков В.В., Гражданский процесc, 5-ое издание. Москва: Волтерс Клувер, 2004, pag. 574;
Богуславский М.М., Междунaродное частное право. Москва: Юристъ, 2005, pag. 265; Николюкин
С.В., Специфика признания и исполнения решений третейских судов. В: Исполнительное право,
2010, № 3
337
Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state
din 18.03.1965, Washington, ratificată de către Republica Moldova prin Legea Nr. 28 din 24.02.2011,
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 43-45 din 25 martie 2011, intrată în vigoare pentru
Republica Moldova la 4 iunie 2011
338
Roş V., Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine. Condiţii de executare în România.
Prescripţia dreptului de a cere executarea silită. În: Revista de drept comercial, nr. 2, 1995, pag. 68
presupune atribuirea forţei executorii hotărârii respective. De menţionat, că
invocarea unei hotărâri străine nu întotdeauna pune problema executării.
Totodată, urmează a delimita procedura „încuviinţării executării silite a
hotărârii” de cea a „executării hotărârii”. O confunzie dintre acestea comite chiar
textul Convenţiei de la New York din 10.06.1958 în art. III, în care se stipulează:
„Fiecare dintre Statele contractante va recunoaşte autoritatea unei sentinţe arbitrale
şi va acorda executarea acestei sentinţe conform regulilor de procedură în vigoare
pe teritoriul statului unde sentinţa este invocată în condiţiile stabilite în articolele
următoare”. Autorii339 recomandă, pentru a califica corect expresia de „executare”
din textul art. III al Convenţiei, interpretarea lui în coraborare cu celelalte dispoziţii
ale Convenţiei de la New York. Abordarea globală conduce spre punctul de vedere
că „executarea” are înţelesul exclusiv al procedurii de verificare a condiţiilor de
regularitate internaţională a sentinţei arbitrale invocate şi a tribunalului din
străinătate care a pronunţat-o, fără să implice sub nici o formă recurgerea la măsuri
de constrângere în statul primitor. Executarea, avută în vedere de Convenţia de la
New York, nu semnifică decât constatarea caracterului executor al sentinţei
arbitrale străine şi autorizarea aducerii ei la îndeplinire pe teritoriul statului
primitor. Deci, prin exequatur înţelegem procedura de acordare a caracterului
executor în ţara primitoare unui act jurisdicţional străin, care îndeplineşte condiţiile
de fond ale regularităţii internaţionale. La rândul ei, executarea constă în folosirea,
sub egida unei autorităţi competente, a măsurilor de natură materială destinate să
realizeze în fapt injoncţiunea enunţată de hotărârea judecătorească sau de sentinţa
arbitrală340.
Legislaţia naţională reglementează trei forme de recunoaştere a hotărârilor
judecătoreşti străine:
1. recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine nesusceptibile de executare
silită (art. 472-473 Cod de procedură civilă);

339
Căpăţână O., Circulaţia transnaţională a sentinţelor arbitrale. În: Revista de Drept Comercial, nr. 12,
1997, pag. 9.
340
Ibidem, pag. 11
 2. recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine pentru care nu se cere
procedură ulterioară (art. 474 CPC);
3. recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine susceptibile de executare
silită (art. 467-471 CPC).
Totodată, Codul de procedură civilă reglementează o singură formă de
recunoaştere a hotărârilor arbitrale străine – procedura de recunoaştere şi
încuviinţare a executării silite a hotărârilor arbitrale străine, deoarece cu privire la
sentinţele arbitrale străine se pune problema executării, întrucât ele au, de regulă,
un caracter patrimonial341.
În conformitate cu prevederile art. 467 alin. (1) CPC, în Republica Moldova
sunt recunoscute şi se execută de plin drept hotărârile judecătoreşti străine, inclusiv
tranzacţiile, dacă astfel se prevede în tratatul internaţional la care Republica
Moldova este parte, fie pe principiul reciprocităţii în ceea ce priveşte efectele
hotărârilor judecătoreşti străine. Prin hotărâre judecătorească străină se înţelege
hotărârea judecătorească pronunţată într-o cauză civilă de o judecată de drept
comun sau de o judecată specializată pe teritoriul unui alt stat (art. 467 alin. (2)
CPC). Însă, noţiunea de „hotărâre judecătorească străină” este tratată diferit în
acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte. În art. 51 din
Convenţia cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă,
familială şi penală de la Minsk din 22.01.1993 se menţionează, că fiecare Parte
Contractantă, în condiţiile prevăzute de Convenţie, recunoaşte şi execută
următoarele hotărâri, emise pe teritoriile altor Părţi Contractante:
a) hotărârile instituţiilor de justiţie în cauzele civile şi familiale, inclusiv
tranzacţiile de împăcare în asemenea cauze aprobate de judecată şi actele notariale
referitoare la obligaţiile băneşti;
b) hotărârile instanţelor de judecată în cauzele penale de reparare a pagubei.
Conform prevederilor art. 50 din Tratatul între Republica Moldova şi
România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 06.07.1996, prin
hotărâri judcătoreşti străine se înţeleg:
Poalelungi M. ș.a. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediţia II. Chişinău: Tipografia centrală,
341

2013., pag. 263.

 a. hotărârile în cauzele civile, patrimoniale şi nepatrimoniale, pronunţate de
instanţe judecătoreşti sau alte instituţii competente;
b. hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauzele penale, cu privire la obligaţia
de despăgubire pentru daunele cauzate;
c. hotărârile judecătoreşti referitoare la cheltuielile de judecată;
d. hotărârile arbitrale;
e. tranzacţiile judiciare.
Conform reglementărilor naţionale în domeniu, nu vor putea fi executate pe
teritoriul Republicii Moldova:
- hotărârile judecătoreşti prin care s-au luat măsuri de asigurare a acţiunii (art.
467 alin. (4) CPC);
- hotărârile judecătoreşti cu executare provizorie (excepţie constituie
prevederile art. 47 alin. (1)342 şi art. 49 lit. a)343 din Tratatul între Republica
Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă
şi penală din 13 decembrie 1993 şi art. 51 lit. a) din Tratatul între Republica
Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 06
iulie 1996);
- ordonanţele judecătoreşti străine;
- actele notariale cu privire la obligaţii pecuniare (creanţe pecuniare) cu
excepţia stabilită la art. 51 lit. a) din Convenţia cu privire la asistenţa juridică şi
raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală, încheiată între statele
membre ale Comunităţii Statelor Independente. Minsk, 22.01.1993344.
342
Hotărârile definitive adoptate de instanţele judecătoreşti ale uneia dintre Părţile Contractante în materie
civilă nepatrimonială, iar în cauzele privind drepturile părinţilor hotărârile nedefinitive, dar susceptibile
de executare imediată, sunt recunoscute pe teritoriul celeilalte Părţi Contractante fără a opera acţiuni de
recunoaştere în cazul în care instanţele judecătoreşti ale celeilale Părţi Contractante nu au adoptat anterior
o hotărâre autorizată pe marginea aceleiaşi cauze sau dacă nu sunt de competenţă exclusivă în baza
prezentului Tratat, iar în cazul lipsei unei asemenea reglementări în Tratat în baza legislaţiei în vigoare a
acestei Părţi Contractante
343
Hotărârile indicate în articolul 48 sunt susceptibile de recunoaştere şi executare pe teritoriul celeilalte
Părţi Contractante dacă: a) conform legislaţiei acelei Părţi Contractante pe teritoriul căreia a fost adoptată
hotărârea, ea a devenit definitivă şi este susceptibilă de executare, iar cât priveşte cauzele referitoare la
obligaţia de a plăti pensia alimentară - şi hotărârile nedefinitive, dar susceptibile de executare
344
Fiecare Parte Contractantă, în condiţiile prevăzute de prezenta Convenţie, recunoaşte şi execută
următoarele hotărâri, emise pe teritoriile altor Părţi Contractante: hotărârile instituţiilor de justiţie în
cauzele civile şi familiale, inclusiv tranzacţiile de împăcare în asemenea cauze aprobate de judecată şi
actele notariale referitoare la obligaţiile băneşti (în continuare - hotărâri)
 În ceea ce priveşte noţiunea de „hotărâre arbitrală străină” art. I alin. (1) din
Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine de la New
York din 10.06.1958 prevede că, Convenţia se aplică recunoaşterii şi executării
sentinţelor arbitrale date pe teritoriul unui alt stat decât acela unde se cere
recunoaşterea şi executarea sentinţelor, rezultate între persoane fizice şi juridice; ea
se aplică, de asemenea, sentinţelor arbitrale care nu sunt considerate naţionale în
statul unde este cerută recunoaşterea şi executarea lor. Aceeaşi noţiune este data şi
în art. 475 alin. (1) CPC, conform căruia o hotărâre arbitrală este considerată ca
fiind străină dacă:
a) este pronunţată pe teritoriul unui stat străin; sau
b) este emisă pe teritoriul Republicii Moldova, dar legea aplicată procedurii
arbitrale este a unui stat strain.
Deci, Convenţia de la New York din 10.06.1958 şi Codul de procedură
civilă identifică noţiunea de „sentinţe arbitrale străine” după un dublu criteriu:
1. Criteriul obiectiv. Acesta este un criteriu de ordin geografic: sentinţa
arbitrală are un caracter străin dacă este dată pe teritoriul altui stat decât acela unde
se cere recunoaşterea şi executarea ei. Sentinţa arbitrală poate fi dată într-un stat
contractant sau necontractant la Convenţia de la New York. Republica Moldova,
ratificând Convenţia de la New York, a făcut două rezerve la aceasta:
a) recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine se va face pe
teritoriul Republicii Moldova doar dacă acestea au fost pronunţate după intrarea în
vigoare pentru Republica Moldova a Convenţiei respective, adică după 17
decembrie 1998;
b) Republica Moldova va recunoaşte şi va executa pe bază de reciprocitate
numai sentinţele arbitrale pronunţate pe teritoriul unui alt stat parte la Convenţie.
2. Criteriul subiectiv. Convenţia de la New York se aplică şi sentinţelor
arbitrale care nu sunt considerate ca sentinţe naţionale în statul unde este cerută
recunoaşterea şi executarea lor. Potrivit acestui criteriu, pot avea caracter străin
sentinţele arbitrale date în statul unde sunt puse ulterior în executare, dacă au fost
pronunţate în temeiul unei legi procesuale străine.
 Potrivit Convenţiei Europene de arbitraj comercial internaţional de la
Geneva din 21.04.1961 sentinţă arbitrală străină se consideră actul de dispoziţie dat
pentru două părţi care la momentul încheierii convenţiei de arbitraj aveau sediul
sau reşedinţa în state diferite.
În capitolele ce urmează vom stabili condiţiile cărora urmează să corespundă
hotărârile judecătoreşti şi arbitrale străine pentru a fi recunoscute şi puse în
executare pe teritoriul Republicii Moldova.

§2. Sesizarea instanţei judecătoreşti cu privire la recunoaşterea şi executarea

hotărârii judecătoreşti sau a hotărârii arbitrale străine
Procedura de recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti străine este
reglementată de prevederile art. 467-474 CPC, iar procedura de recunoaştere şi
executare a hotărârilor arbitrale străine – de prevederile art. 475-476 CPC, cât şi de
prevederile Capitolul VIII din Legea nr.24 din 22.02.2008 cu privire la arbitrajul
comercial internaţional.
Conform prevederilor art. 468 CPC competentă să dispună recunoaşterea şi
să încuviinţeze executarea hotărârii judecătoreşti străine este instanţa
judecătorească în a cărei circumscripţie urmează să se efectueze executarea. În
cazul în care debitorul nu are domiciliu sau sediu în Republica Moldova ori când
domiciliul nu este cunoscut, hotărârea se pune în executare la locul de aflare a
bunurilor acestuia.
Deci, în cazul în care debitorul nu a avut domiciliu sau sediu în Republica
Moldova şi nici nu are şi nu a avut bunuri pe teritoriul Republicii Moldova
judecătoria sesizată nu va putea primi cererea de recunoaştere şi executare a
hotărârii judecătoreşti străine, urmând să o restituie în baza prevederilor art. 170
alin. (1) lit. b) CPC.
Referitor la instanţa competentă să examineze cererea privind recunoaşterea
şi executarea hotărârii arbitrale străine, art. 475¹ alin. (1) CPC stabileşte că cererea
de recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale străine se prezintă curții de apel în
a cărei circumscripție se află domiciliul/reședința sau sediul părții împotriva căreia
este invocată hotărârea arbitrală străină, iar în cazul în care aceasta nu are
domiciliul/reședința sau sediul în Republica Moldova ori domiciliul/reședința sau
sediul acesteia nu sunt cunoscute – curții de apel în a cărei circumscripție sunt
situate bunurile acesteia.
Pentru a obţine recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti străine,
persoana interesată trebuie să depună o cerere în instanţa judecătorească
competentă, cerere care trebuie să cuprindă date privind numele (denumirea)
creditorului şi ale debitorului, domiciliul sau sediul acestora, solicitarea
încuviinţării executării silite a hotărârii, termenul de la care se cere executarea
hotărârii, alte date, precum numărul de telefon, faxul, poşta electronică.
În unele tratate internaţionale este prevăzută o altă modalitate de depunere a
cererii, şi anume prin înaintarea ei la instanţa de judecată care a emis hotărârea
judecătorească în prima instanţă, urmând ca transmiterea să se efectueze în
continuare prin intermediul ministerelor de Justiţie ale statelor implicate345.
În general, reieşind din prevederile actelor internaţionale bi- sau
multilaterale, putem deduce următoarele practici acceptate de comunitatea
internaţională pentru recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine:
1. depunerea cererii şi a actelor necesare direct la organul de justiţie competent
al statului unde ar urma să fie obţinută recunoaşterea şi executarea;
2. depunerea cererii şi a actelor la organul de justiţie al statului emitent care a
examinat cauza în primă instanţă care transmite actele autorităţii centrale, eventual
Ministerul Justiţiei, după care autoritatea centrală a statului emitent remite setul de
acte autorităţii centrale a statului unde ar urma să fie obţinută recunoaşterea şi
executarea, eventual Ministerul Justiţiei, această din urmă autoritate urmând să
adreseze solicitarea instanţe competente;
3. depunerea cererii şi a actelor necesare la organul de justiţie al statului
emitent care a examinat cauza în primă instanţă care transmite actele direct la

Art. 52 alin. (1) din Tratatul între Republica Moldova şi România privind asistenţa civilă şi penală; art.
345

55 alin. (1) din Tratatul între Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Republica Socialistă
Cehoslovacă privind asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală.
organul de justiţie competent al statului unde ar urma să fie obţinută recunoaşterea
şi executarea.
La cerere se vor anexa actele stipulate de tratatul internaţional încheiat între
Republica Moldova şi statul străin respectiv. Dacă în tratatul internaţional nu se
indică astfel de acte, Codul de procedură civilă prevede că la cerere se anexează:
a) copia de pe hotărârea judecătorească străină, încuviinţarea executării căreia
se cere, legalizată de judecată în modul stabilit;
b) actul oficial care confirmă rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti
străine, conform legii statului în care s-a emis, dacă faptul acesta nu rezultă din
hotărâre;
c) actul care confirmă că partea împotriva căreia s-a emis hotărârea, deşi a fost
înştiinţată legal, nu a participat la proces;
d) actul care confirmă executarea anterioară a hotărârii pe teritoriul statului
respectiv.
Actele anexate la cerere trebuie să fie însoţite de traduceri în limba de stat,
autorizate şi supralegalizate în modul cuvenit. Supralegalizarea nu se cere în cazul
în care părţile sunt de acord cu depunerea actelor în copii certificate.
Nerespectarea condiţiilor impuse cererilor privind recunoaşterea şi
executarea hotărârilor judecătoreşti străine va avea drept efect emiterea unei
încheieri de a nu da curs cererii în condiţiile art. 171 CPC.
Conform prevederilor art. 475¹ alin. (2) CPC în cererea de recunoaștere și
executare a hotărârii arbitrale străine se indică numele sau denumirea solicitantului
ori a reprezentantului său, dacă cererea este depusă de către acesta,
domiciliul/reședința sau sediul, după caz, numele sau denumirea părții împotriva
căreia este invocată hotărârea arbitrală străină, domiciliul/reședința sau sediul,
după caz, data la care hotărârea arbitrală străină a devenit executorie pentru părți,
dacă aceasta nu rezultă din textul hotărârii. Cererea poate conține și alte informații,
inclusiv numerele de telefon și fax, adrese ale poștei electronice, dacă acestea sunt
necesare pentru examinarea corectă și la timp a cauzei.
 Persoana care solicită recunoaşterea sau executarea hotărârii arbitrale străine
este obligată să prezinte în judecată hotărârea arbitrală în original sau în copie
legalizată, precum şi convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul
respectiv. Totodată, conform prevederilor art. 475¹ alin. (3) CPC adițional, în caz
de necesitate, se va prezenta o declarație pe propria răspundere privind faptul dacă
și în ce măsură hotărârea arbitrală a fost executată. Dacă hotărârea arbitrală sau
convenţia arbitrală este expusă într-o limbă străină, partea este obligată să le
prezinte în traducere în limba moldovenească, legalizată în modul stabilit de lege.
Nici Convenţia de la New-York din 10.06.1958 şi nici Codul de procedură
civilă nu conţin reglementări exprese privind modalitatea de depunere a cererii -
modul de legătură dintre solicitant şi instanţa competentă să examineze cererea
privind recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine. Art. III din
Convenţie face trimitere la regulile de procedură în vigoare pe teritoriul unde
sentinţa este invocată. Din conţinutul art. 38 din Legea cu privire la arbitrajul
comercial internaţional rezultă că cererea se depune direct în instanţa de judecată
competentă.
Cele mai multe acorduri bilaterale semnate de Republica Moldova în
domeniul asistenţei juridice în materie civilă nu conţin reglementări privind
procedurile de depunere a cererilor de recunoaştere şi executare a hotărârilor
arbitrale străine. În fapt, stipulări specifice la acest capitol sunt prevăzute doar în
acordurile bilaterale încheiate de Republica Moldova cu Turcia şi România.
Potrivit acordurilor respective, cererile în privinţa hotărârilor arbitrale se transmit
în acelaşi mod ca şi hotărârile pronunţate de instanţele de drept comun.
În pofida lipsei reglementărilor, a fost stabilită o practică potrivit căreia
cererile de acest gen se depun autorităţii centrale, care în cazul Republicii Moldova
este Ministerul Justiţiei, ultimul transmiţând acestea organelor competente ale altor
state, prin intermediul căii diplomatice. La fel, mai cu seamă în cazul statelor CSI,
cererile de acest gen des se transmit direct prin intermediul autorităţilor centrale346.

346
Marian A. ş.a., Ghid cu privire la cooperarea juridică internaţională. Chişinău: 2010
http://www.justice.gov.md/public/files/file/GHID_cu_privire_la_cooperarea_juridica_internationala.pdf
 Conform prevederilor art. 467 alin. (3) CPC hotărârea judecătorească străină
poate fi înaintată spre executare silită în Republica Moldova în termen de 3 ani de
la data rămânerii ei definitive, potrivit legislaţiei statului în care a fost pronunţată.
Repunerea în termenul omis din motive întemeiate se poate face de instanţa
judecătorească a Republicii Moldova în modul stabilit la art. 116.
Convenţia de la New York din 10.06.1958 nu reglementează termenul de
depunere a cererii de recunoaştere şi executare pe teritoriul Republicii Moldova a
hotărârilor arbitrale străine. Art. III din Convenţie prevede doar că sunt aplicabile
normele de procedură în vigoare pe teritoriul unde sentinţa este invocată.
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova prevede termenul în care
este posibilă solicitarea recunoaşterii și executării hotărârii arbitrale străine pe
teritoriul Republicii Moldova în art. 475¹ alin. (6) CPC. Potrivit acestuia, cererea
de recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale străine pe teritoriul Republicii
Moldova poate fi înaintată în termen de 3 ani de la data la care hotărârea arbitrală
străină a devenit obligatorie în conformitate cu legea statului unde a avut loc
arbitrajul. Repunerea în termen, în cazul în care acesta a fost omis din motive
întemeiate, este reglementată de art. 116.

§3. Procedura de examinare a cererii privind recunoaşterea şi executarea

hotărârii judecătoreşti străine şi a hotărârii arbitrale străine

Potrivit art. 470 CPC, cererea de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti

străine se examinează în şedinţă de judecată, cu înştiinţarea legală a debitorului
despre locul, data şi ora examinării. Neprezentarea din motive neîntemeiate a
debitorului citat legal nu împiedică examinarea cererii. Instanţa judecătorească
poate satisface cererea întemeiată a debitorului privind amânarea examinării
cererii, înştiinţându-l. Codul de procedură civilă nu conţine nici o prevedere ce ţine
de înştiinţarea legală a creditorului privind examinarea cererii sale de recunoaştere
şi executare a hotărârii judecătoreşti. Totuşi, în virtutea princiului
contradictorialităţii părţilor în proces şi a egalităţii lor în drepturile procedurale,
instanţa urmează să înştiinţeze şi creditorul referitor la procedura desfăşurată,
neprezentarea acestuia, ca şi în cazul debitorului nu va împiedica examinarea
cererii.
Totodată, art. 475² alin. (1) CPC stabileşte că cererea de recunoaștere și
executare a hotărârii arbitrale străine se examinează în şedinţă publică, cu
înştiinţarea părților privind locul, data şi ora examinării. Neprezentarea din motive
neîntemeiate a părții împotriva căreia este invocată hotărârea arbitrală străină și în
privința căreia au fost îndeplinite condițiile de citare legală nu împiedică
examinarea cererii.
Totodată, conform prevederilor art. 470 alin. (2) CPC şi art. 475² alin. (2)
CPC instanţa judecătorească care examinează cererea de recunoaştere a hotărârii
judecătoreşti străine informează în mod obligatoriu şi neîntârziat despre acest fapt
Ministerul Justiţiei şi, după caz, Banca Naţională a Moldovei, în cazul în care este
vizată o instituţie financiară licenţiată de aceasta, cu remiterea cererii şi a
documentelor aferente. Prezenţa reprezentantului Ministerului Justiţiei şi, după caz,
al Băncii Naţionale a Moldovei la şedinţa de judecată în cadrul căreia se
examinează cererea de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine este
obligatorie. Lipsa reprezentantului Ministerului Justiţiei şi, după caz, al Băncii
Naţionale a Moldovei, legal citaţi, nu împiedică examinarea cauzei.
După ce ascultă explicaţiile debitorului, şi în caz de prezenţă, a celorlalţi
participanţi, instanţa judecătorească pronunţă o încheiere privind încuviinţarea
executării silite a hotărârii judecătoreşti sau arbitrale străine sau de refuz al
autorizării executării.
În cazul în care hotărârea judecătorească sau arbitrală străină conţine soluţii
asupra mai multor pretenţii disociabile, încuviinţarea executării lor poate fi
acordată separat.
În cazul în care, în cadrul soluționării chestiunii privind încuviințarea
executării silite, are îndoieli cu privire la legalitatea procedurală a hotărârii
arbitrale străine, ea poate solicita lămuriri solicitantului recunoașterii și
încuviințării executării silite a hotărârii arbitrale străine, de asemenea poate
interoga debitorul privitor la conținutul cererii de recunoaștere și executare a
hotărârii arbitrale străine și, în caz de necesitate, cere explicații arbitrajului care a
emis hotărârea.
Instanţa judecătorească poate refuza recunoaşterea şi executarea hotărârilor
judecătoreşti sau arbitrale străine în temeiurile prevăzute în art. 471, respectiv art.
476 CPC sau de tratatele internaţionale.
Potrivit art. 471 alin. (2) copia de pe încheierea judecătorească privind
încuviinţarea executării silite a hotărârii judecătoreşte străine sau refuzul autorizării
executării se expediază de judecată creditorului şi debitorului în termen de 3 zile de
la data pronunţării. În cazul hotărârilor arbitrale străine termenul este de 5 zile de la
emitere. Încheierea poate fi atacată în instanţa ierarhic superioară în ordinea şi
termenele prevăzute de Codul de procedură civilă. În temeiul hotărârii
judecătoreşti sau arbitrale străine şi a încheierii instanţa care a recunoscut şi
încuviinţat executarea hotărârii străine se va elibera titlul executoriu.
Conform prevederilor art. 156 alin. (1) Cod de executare hotărârile
judecătoreşti şi hotărârile arbitrale străine se primesc spre executare şi se execută
numai în cazul în care executarea lor a fost recunoscută şi încuviinţată conform
procedurii stabilite în capitolul XLII din Codul de procedură civilă.
Legislaţia Republicii Moldova nu prevede un termen de examinare a
cererilor de recunoaştere şi executare a hotărârii judecătoreşti sau arbitrale străine,
fiind iminentă şi în acest caz exigenţa respectării termenului rezonabil de
examinare a cererii.
După ce instanţa de judecată va primi pe rol o cerere privind recunoaşterea
şi încuviinţarea executării unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale străine, aceasta
va fi ţinută să se pronunţe exclusiv asupra acestei probleme, adică asupra faptului
dacă hotărârea respectivă urmează să fie recunoscută şi încuviinţată spre executare
sau să se refuze în recunoaşterea şi executarea ei. Instanţa din statul primitor nici
într-un caz nu va verifica fondul litigiului sau să soluţioneze litigiul din nou, la fel
nu va dispune asupra modificării hotărârii străine. Aceasta ar însemna o intervenţie
neautorizată în competenţa unei autorităţi judecătoreşti sau arbitrale străine.
Hotărârea străină se bucură de intangibilitate, instanţa de executare nu poate în nici
un caz obiecta că, potrivit opiniei sale, ar fi fost preferabilă o altă soluţie decât
aceea dată litigiului de către instanţa străină. De asemenea, este interzis a se
administra în cadrul unei proceduri de executare probe suplimentare privind
situaţia litigioasă.

§ 4. Refuzul de a încuviinţa executarea silită a hotărârii judecătoreşti străine

Motivele de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti

străine sunt prevăzute în art. 471 CPC şi în convenţiile şi tratatele privind
acordarea asistenţei juridice la care Republica Moldova este parte.
În funcţie de natura lor, motevele de refuz în recunoaşterea şi executarea
hotărârilor judecătoreşti străine pot fi grupate în două categorii:
1. Motive care trebuie invocate şi dovedite de către partea împotriva căreia
hotărârea este invocată – art. 471 alin. (1) lit. a), b), d), f) şi g) CPC;
2. Motive care pot fi constatate de către instanţa de judecată din oficiu – art.
471 alin. (1) lit. c), e) şi h).
Din prima categorie de motive de refuz în recunoaşterea şi executarea
hotărârii judecătoreşti străine fac parte următoarele:
1) hotărârea, conform legislaţiei statului pe al cărui teritoriu a fost
pronunţată, nu a devenit irevocabilă sau nu este executorie. O hotărâre
judecătorească devine irevocabilă atunci când împotriva ei nu mai pot fi exercitate
vreuna din căile de atac conform legii procesuale a statului în care hotărârea a fost
pronunţată. Judecătorul în faţa căruia este invocată obiecţia privind neîntrunirea
condiţiei de irevocabilitate şi executorialitate a hotărârii va trebui să consulte şi să
verifice prevederile legii procesuale din statul unde hotărârea judecătorească a fost
pronunţată, în vederea stabilirii momentului de când hotărârea se consideră
executorie sau irevocabilă.
2) partea împotriva căreia este emisă hotărârea a fost lipsită de posibilitatea
prezentării la proces, nefiind înştiinţată legal despre locul, data şi ora examinării
pricinii. Pentru a emite o hotărâre legală instanţa de judecată trebuie să acorde
posibilităţi egale părţilor implicate în proces de a-şi prezenta poziţia, prin
înaintarea pretenţiilor sau a obiecţiilor. Pentru aceasta părţile trebuie să fie
informate în timp util despre data, locul şi ora examinării cauzei, de asemenea,
trebuie să li se acorde posibilitate de a se expune referitor la toate chestiunile ce le
privesc.
În cazul invocării acestui motiv de refuz în recunoaşterea şi executarea
hotărârii judecătoreşti străine, instanţa va consulta prevederile legislaţiei
procesuale ale statului de origine a hotărârii judecătoreşti în vederea elucidării
conţinutului instituţiei înştiinţării legale, va verifica dacă timpul acordat părţii
pentru prezentare în şedinţă sau pentru realizarea unui act procesual a fost suficient
pentru exercitarea adecvată a dreptului.
Judecătorul va respinge obiecţiile privind recunoaşterea şi executarea
hotărârii judecătoreşti străine pe acest temei, dacă va constata că partea care îl
invoca nu a fost înştiinţată legal din cauza neonorării din partea ei a obligaţiei de
informare referitor la schimbarea adresei.
Neprezenţa la proces din motivul nedorinţei debitorului de a participa la
examinarea cauzei va determina respingerea obiecţiilor privind recunoaşterea şi
executarea hotărârii judecătoreşti străine în temeiul art. 471 alin. (1) lit. b) CPC.
3) există o hotărâre, chiar şi nedefinitivă, a instanţei judecătoreşti a Republicii
Moldova emisă în litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi având
aceleaşi temeiuri sau în procedura instanţei judecătoreşti a Republicii Moldova se
află în judecată o pricină în litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi
obiect şi având aceleaşi temeiuri la data sesizării instanţei străine. În cazul
invocării acestui motiv de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărârii
judecătoreşti străine debitorul va trebui să prezinte instanţei proba existenţei
hotărârii judecătoreşti a instanţei judecătoreşti a Republicii Moldova emisă în
litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri
sau existenţa unei atare cauze pe rolul instanţelor naţionale (situaţie numită
litispendenţă). Instanţa, la rândul ei, va verifica dacă hotărârea judecătorească
naţională sau cauza aflată pe rol într-o instanţă judecătorească naţională este
pronunţată sau se referă la aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi temeiuri. Identificarea
măcar a unuia din elementele menţionate ca fiind diferite va avea ca efect
recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti străine. Acest temei de refuz în
recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti străine vine nu atât să protejeze
autoritatea de lucru judecat al hotărârilor pronunţate de către o instanţă naţională
(în cazul dat vorbim mai curând de o autoritate de lucru judecat relativă), cât să
consilideze regula existenţei unei singuri hotărâri pentru soluţionarea unui litigiu şi
să evidenţieze rolul prioritar al instanţelor naţionale în soluţionarea litigiilor.
4) a expirat termenul de prescripţie pentru prezentarea hotărârii spre
executare silită şi cererea creditorului de repunere în acest termen nu a fost
satisfăcută de judecata Republicii Moldova. Conform prevederilor art. 467 alin.
(3) CPC hotărârea judecătorească străină poate fi înaintată spre executare silită în
Republica Moldova în termen de 3 ani de la data rămânerii ei definitive, potrivit
legii statului în care a fost pronunţată, cu posibilitatea repunerii în termenul omis
din motive întemeiate de către instanţa judecătorească a Republicii Moldova în
modul stabilit la art. 116. Astfel, trei momente se impun în acest caz: verificarea
momentului când hotărârea judecătorească străină a devenit definitivă, care se face
în baza legii procesuale unde hotărârea a fost pronunţată, încadrarea depunerii
cererii în termenul de trei ani care a început să curgă de la data rămânerii definitive
a hotărârii judecătoreşti străine şi repunerea în termen de către instanţa Republicii
Moldova în cazul omiterii termenului de prescripţie.
5) hotărârea judecătorească străină este rezultatul unei fraude comise în
procedura din străinătate. Este regretabil că, odată cu adoptarea Hotărârii
explicative a CSJ privind practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a
legislaţiei ce ţine de recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti şi
hotărârilor arbitrale străine din 09.12.2013 care a abrogat Hotărârea Plenului Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 7 din 23.02.1998 „Despre practica
aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei privind
recunoaşterea şi executarea hotărârilor instanţelor judecătoreşti străine pe teritoriul
Republicii Moldova, cu modificările introduse prin Hotărârea Plenului Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 38 din 20.12.1999, Hotărârea
Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 10 din 22.12.2008 şi
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 7 din
29.06.2009, nu au fost preluate din hotărârile explicative abrogate unele explicaţii
şi interpretări foarte utile judecătorului în soluţionarea cererilor privind
recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine. Astfel, în hotărârea
explicativă nr. 7 din 29.06.2009, referitor la noţiunea de „fraudă” prevăzută la art.
471 CPC alin.(1) lit.g) s-a explicat că frauda este o operaţie, prin care părţile unui
raport juridic, utilizând unele dispoziţii legale convenabile lor, eludează alte
dispoziţii legale defavorabile acestora; părţile îşi creează în mod voit condiţii sau
împrejurări prin care se sustrag de sub autoritatea unor dispoziţii legale imperative
spre alte dispoziţii legale mai convenabile. Rezultatul fraudei se concretizează în
schimbarea punctelor de legătură, pentru a avea posibilitatea de a opta pentru o
anumită competenţă jurisdicţională şi pentru a evita competenţa firească care poate
fi defavorabilă părţilor. Schimbarea punctelor de legătură presupune:
- schimbarea cetăţeniei sau domiciliului, pentru a evita o dispoziţie
nefavorabilă, prevăzută de legea lor personală, cum ar fi, de exemplu, un
impediment în căsătorie, o dispoziţie care prohibeşte divorţul;
- schimbarea domiciliului pentru a determina schimbarea competenţei
judecătoreşti sau a sediului - în cazul persoanelor juridice - pentru a se schimba
legea competentă;
- schimbarea locului de încheiere a actului juridic, pentru a se schimba
dispoziţiile legale privind forma exterioară a actului sau pentru a se schimba legea
care cîrmuieşte fondul raportului juridic. Pentru a realiza acest scop, părţile vor
schimba locul de executare, dacă legea competentă este determinată de acest loc
etc.
Intenţia în cazul fraudei constă în utilizarea artificială a unui punct de
legătură având drept scop schimbarea rezultatului scontat, astfel că, în cazul
constatării acestor circumstanţe, instanţa de judecată va refuza în recunoaşterea şi
executarea hotărârii judecătoreşti străine.
Din a doua categorie de temeiuri de refuz în recunoaşterea şi executarea
hotărârilor judecătoreşti străine, cele invocate din oficiu de către instanţă, fac parte:
6) examinarea pricinii este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti
ale Republicii Moldova. Legislaţia naţională, dar şi unele acte internaţionale
prevăd situaţiile când instanţele judecătoreşti din Republica Moldova au
competenţa exclusivă în soluţionarea cauzei, astfel, conform prevederilor art. 461
CPC – procesele cu element de extraneitate, în care:
a. acţiunea se referă la dreptul asupra unor bunuri imobiliare de pe
teritoriul Republicii Moldova;
b. bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul asigurat se află în
Republica Moldova;
c. pretenţiile decurg dintr-un contract de transport, iar cărăuşii ori
punctele de plecare sau sosire se află în Republica Moldova;
d. procesul se referă la abordajul unor nave sau aeronave, precum şi la
asistenţa ori salvarea unor persoane sau a unor bunuri în largul mării, dacă nava
sau aeronava are naţionalitate moldovenească, ori locul de destinaţie sau primul
port sau aeroport unde nava sau aeronava a ajuns se află pe teritoriul Republicii
Moldova;
e. nava sau aeronava a fost sechestrată în Republica Moldova;
f. procesul are ca scop declararea insolvabilităţii sau orice altă procedură
judiciară privind încetarea plăţilor în cazul unei societăţi comerciale străine cu
sediu în Republica Moldova;
g. la data depunerii cererii de desfacere, anulare sau declarare a nulităţii
căsătoriei, precum şi în alte litigii dintre soţi, cu excepţia celor cu privire la imobile
din străinătate, ambii soţi domiciliază în Republica Moldova, iar unul dintre ei este
cetăţean al Republicii Moldova sau apatrid;
h. ultimul domiciliu al celui decedat sau bunurile lui se află pe teritoriul
Republicii Moldova.
 De asemenea, art. 461 alin. (2) CPC prevede situaţiile când instanţele de
judecată naţionale au comptenţa de examinare a cauzelor în procedură specială.
7) executarea hotărârii poate prejudicia suveranitatea, poate ameninţa
securitatea Republicii Moldova ori poate să contravină ordinii ei publice.
Suveranitatea de stat poate fi interpretată ca fiind o calitate a puterii de stat de a fi
supremă pe teritoriul statului şi independentă faţă de orice stat sau organism
internaţional, caracteristică exprimată în dreptul statului de a-şi rezolva liber
treburile interne şi externe, cu condiţia respectării drepturilor corespunzătoare ale
altor state şi a normelor de drept internaţional.
Conform art. 1 din Legea securităţii statului347 securitatea statului reprezintă
protecţia suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării, a regimului ei
constituţional, a potenţialului economic, tehnico-ştiinţific şi defensiv, a drepturilor
şi libertăţilor legitime ale persoanei împotriva activităţii informative şi subversive a
serviciilor speciale şi organizaţiilor străine, împotriva atentatelor criminale ale unor
grupuri sau indivizi aparte.
Ordinea publică reprezintă un ansamblu de norme juridice, care stau la baza
funcţionării unui stat de drept. Dispoziţiile cu caracter de ordine publică, ce privesc
în special ordinea politică, economică şi socială au un caracter imperativ şi nu pot
fi înlăturate prin convenţii particulare.
Cel mai des, invocarea ordinii publice este însoţită de violarea dreptului la
apărare, dreptului la un proces echitabil, bazat pe principiul contradictorialităţii.
Un temei relativ nou de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărârilor
judecătoreşti străine este cel introdus prin Legea nr. 31 din 07.03.2013 348: prin
hotărâre judecătorească este dispusă transmiterea acţiunilor băncii licenţiate în
Republica Moldova. În acest caz, recunoaşterea executării silite a hotărârii
judecătoreşti străine este admisă numai cu condiţia prezentării permisiunii Băncii
Naţionale pentru deţinerea cotei substanţiale în capitalul social al băncii sau a
avizului Băncii Naţionale privind posibilitatea deţinerii acţiunilor fără permisiune
347
Legea securităţii statului. Nr. 618 din 31.10.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
13.02.1997, nr. 10-11
348
Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative. Nr. 31 din 07.03.2013. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 05.04.2013, nr. 69-74
prealabilă. Temeiul dat de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărârilor
judecătoreşti străine a fost instituit în scopul protecţiei sistemului bancar al
Republicii Moldova, supus unor manipulări ilicite cu concursul instanţelor
judecătoreşti şi arbitrale naţionale şi străine. Astfel, în situaţiile în care printro
hotărâre judecătorească străină este dispusă transmiterea acţiunilor băncii licenţiate
în Republica Moldova, în mod necesar se va solicita permisiunea Băncii Naţionale
pentru deţinerea cotei substanţiale în capitalul social al băncii sau avizul Băncii
Naţionale a Moldovei privind posibilitatea deţinerii acţiunilor fără permisiune
prealabilă.

§ 5. Refuzul de a recunoaşte hotărârile arbitrale străine şi de a le executa

Pentru a fi recunoscute şi executate pe teritoriul Republicii Moldova,
hotărârile arbitrale străine trebuie să îndeplinească un şir de condiţii. Cazurile, în
prezenţa cărora instanţa de judecată naţională poate refuza în recunoaşterea şi
executarea unei hotărâri arbitrale străine, sunt stabilite în art. 476 din Codul de
procedură civilă al Republicii Moldova şi art. 39 din Legea cu privire la arbitrajul
comercial internaţional.
În reglementarea temeiurilor pentru refuz în recunoaşterea şi executarea
hotărârilor arbitrale străine art. 476 alin. (1) CPC stabileşte că în prezenţa unuia din
temeiurile enumerate instanţa de judecată „poate” să refuze în recunoaşterea şi
executarea hotărârii. Astfel, doctrinarii naţionali consideră că, în unele cazuri,
instanţa liberă să aprecieze dacă este sau nu cazul să refuze recunoaşterea şi
executarea hotărârii (de exemplu, în cazul obiecţiei împotriva recunoaşterii şi
executării a unei hotărâri arbitrale care a fost anulată de către instanţa statului unde
hotărârea arbitrală a fost pronunţată)349. Spre deosebire de aceştia, autorii ruşi
consideră că, deşi textul legii pare a stabili disponibilitatea instanţei de a alege să
recunoască sau să refuze recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine,
aceasta trebuie interpretată ca o obligaţie a instanţei, şi nu un drept350.
349
Poalelungi M. ș.a. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediţia II. Chişinău: Tipografia centrală,
2013, pag. 294.
350
Гуреев В.А. Признание и принудительное исполнение иностранных судебных решений:
российское законодательство и европейский опыт. B: Современное право, 2010, № 4
 Reglementările Codului de procedură civilă al Republicii Moldova privind
refuzul de a recunoaşte şi de a executa hotărârea arbitrală străină reproduc în esenţă
dispoziţiile din Convenţia de la New York din 10.06.1958. Temeiurile de a refuza
în recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine, stipulate în Convenţia de
la New York din 10.06.1958, precum şi din Codul de procedură civilă al Republicii
Moldova, se divizează în două categorii. Prima grupă a temeiurilor consfinţită în
art. V alin. (1) din Convenţia de la New York din 10.06.1958 şi art. 476 alin. (1)
CPC cuprinde următoarele circumstanţe cu caracter procesual:
1. Una dintre părţile la convenţia arbitrală se află în incapacitate sau
convenţia arbitrală nu este valabilă potrivit legii căreia părțile au subordonat-o
ori, în lipsa stabilirii acesteia, potrivit legii ţării în care a fost pronunțată
hotărârea. Acest temei de refuz conţine două ipoteze:
i.una din părţile convenţiei arbitrale se află în incapacitate;
ii.convenţia nu este valabilă potrivit legii căreia părţile au subordonat-o sau,
în lipsa stabilirii acesteia, în virtutea legii ţării în care sentinţa a fost
pronunţată.
Părţile care convin să deducă arbitrajului un litigiu urmează să încheie
convenţia de arbitraj. Prima condiţie care se impune în acest caz este ca părţile să
aibă capacitatea deplină de a încheia convenţia arbitrală. De cele mai dese ori lipsa
capacităţii de a încheia convenţia de arbitraj este invocată referitor la lipsa
împuternicirilor reprezentantului părţii de a semna convenţia de arbitraj.
Convenţia de la New York stabileşte clar regula imperativă conform căreia
asupra capacităţii juridice a părţilor la convenţia arbitrală se vor aplica doar
reglementările legii ei naţionale.
Considerăm, totuşi, că legiuitorul moldav trebuia să preia temeiul dat de
refuz aşa cum este reglementat în Convenţia de la New York: „părţile la convenţia
amintită în articolul II, erau, în virtutea legii aplicabilă lor, lovite de o
incapacitate”, astfel că, Convenţia consideră temei de refuz situaţia când partea se
afla în incapacitate la momentul încheierii convenţiei de arbitraj, şi nu la momentul
examinării cererii de recunoaştere şi executare a hotărârii arbitrale străine, aşa cum
reiese din interpretarea prevederilor art. 476 alin. (1) lit. a) CPC.
În ce priveşte cea de-a doua ipoteză, în conformitate cu prevederile art. V.
alin. (1) lit. a) din Convenţie, se va refuza recunoaşterea şi executarea hotărârii
arbitrale străine dacă „convenţia menţionată nu este valabilă în virtutea legii căreia
părţile au subordonat-o sau în lipsa unor indicaţii în acest sens, în virtutea legii ţării
în care sentinţa a fost dată”, prevedere preluată de art. 476 alin. (1) lit. a) CPC.
Deci, conveţia arbitrală trebuie să fie valabilă conform legii căreia părţile au
supus-o, iar în imposibilitatea determinării voinţei părţilor, conform legii statului în
care hotărârea a fost emisă.
Deşi convenţiei de arbitraj îi sunt aplicabile toate temeiurile de nulitate a
actului juridic, nulitatea contractului în care este inserată convenţia arbitrală nu va
atrage în mod necesar şi nulitatea acesteia, întrucât convenţia arbitrală are o natură
autonomă faţă de contractul în care a fost inserată, fiind privită separat faţă de
celelalte clauze ale lui.
2. Partea împotriva căreia este emisă hotărârea nu a fost informată în modul
corespunzător cu privire la desemnarea arbitrului sau cu privire la procedura
arbitrală ori, din alte motive, nu a putut să își prezinte mijloacele sale de apărare.
Deci, acest temei de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine
reiese din necesitatea respectării principiului egalităţii în drepturi şi cel al echităţii.
În cazul invocării acestui temei de refuz partea va trebui să aducă probe care să
demonstreze lipsa informării despre numirea arbitrului, despre data şi locul
desfăşurării arbitrajului sau imposibilitatea prezentării mijlocelor sale de apărare în
cadrul procedurii arbitrale. Dacă partea respectivă nu a ridicat aceste obiecţii deşi a
avut posibilitatea în procedura arbitrală, instanţa de judecată nu va admite
obiecţiile sale privind recunoaşterea şi executărea hotărârii. La fel, instanţa va
respinge aceste obiecţii dacă partea respectivă nu şi-a onorat obligaţia de informare
referitor la modificarea adresei.
3. hotărârea a fost pronunţată asupra unui litigiu care nu este prevăzut de
convenţia arbitrală sau care nu cade sub incidența condiţiilor convenţiei arbitrale
ori hotărîrea conține dispoziții asupra unor chestiuni ce depășesc limitele
convenției arbitrale. Acest temei de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărârii
arbitrale străine este reglementat în textul Convenţiei de la New York din
10.06.1958, în art. V alin. (1) lit. c).
Pentru a evita situaţiile în care hotărârea arbitrală să fie inutilă, tribunalele
arbitrale trebuie să cerceteze atent orice argument referitor la faptul că o pretenţie
sau alta iese din limitele stabilite de convenţia arbitrală, întrucât acestea au
competenţă să examineze cauza doar în limitele impuse prin convenţia de arbitraj.
Totodată, instanţei de judecată care examinează cererea de recunoaştere şi
executare a hotărârii arbitrale străine îi revine sarcina de a examina atent conţinutul
convenţie arbitrale în sensul elucidării întinderii acesteia.
Eliminarea pericolului aplicării acestui temei de refuz poate fi asigurat prin
întocmirea atentă a convenţiei de arbitraj.
4. Constituirea tribunalului arbitral sau procedura arbitrală nu a corespuns
convenţiei părţilor ori, în lipsa unei asemenea convenții, nu a fost conform legii
țării în care a avut loc arbitrajul. În convenţia arbitrală părţile convin asupra
numirii unui arbitru unic, fie prevăd numărul de arbitri şi modul lor de numire, fie
decid asupra autorităţii în drept să numească arbitrii. Ori de câte ori înţelegerea
părţilor nu este respectată de către una din ele, cealaltă are dreptul de a invoca
incorectitudinea constituirii tribunalului arbitral. Acest neajuns al tribunalului
arbitral urmează a fi invocat de parte în cadrul procedurii arbitrale, în caz contrar,
obiecţiile părţii privind recunoaşterea şi executărea hotărârii arbitrale străine pe
acest temei vor fi respinse. De asemenea, părţii îi vor fi respinse obiecţiile în cazul
în care nu şi-a onorat obligaţia de numire a arbitrilor, iar acest fapt a fost realizat de
către instanţa de judecată sau altă autoritate în conformitate cu legislaţia aplicată.
În convenţia arbitrală părţile pot conveni şi referitor la calităţile profesionale
pe care trebuie să le posede arbitrii. Constatarea lipsei calităţilor respective a unuia
din arbitri pe durata procedurii arbitrale este, de regulă, temei de recuzare a
arbitrului, care duce la înlocuirea lui. În cazul în care partea a solicitat recuzarea
arbitrului însă nu a obţinut-o, aceste circumstanţe pot fi invocate în cursul
examinării cererii de recunoaştere şi executare a hotărârii arbitrale străine, iar
instanţa de judecată care examinează cererea le va admite în măsura în care ele
afectează esenţial echitatea procesului arbitral.
Odată cu încheierea convenţiei de arbitraj părţile convin asupra legii
procesuale care se va aplica la examinarea cauzei în arbitraj. În lipsa unei înţelegeri
în acest sens a părţilor, legea aplicabilă va fi cea a ţării unde are loc arbitrajul.
Nerespectarea prevederilor convenţiei referitoare la procedura aplicabilă la
examinarea cauzei în arbitraj va atrage refuzul în recunoaşterea şi executarea
hotărârii arbitrale străine, instanţa urmând să aprecieze care a fost voinţa reală a
părţilor referitor la normele aplicabile şi măsura în care acestea au fost respectate.
5. Hotărârea arbitrală nu a devenit obligatorie pentru părţi sau a fost
desființată ori executarea ei a fost suspendată de instanţa judecătorească sau de o
autoritate competentă a ţării în care sau conform legii căreia ea a fost pronunţată.
Momentul devenirii obligatorii a hotărârii arbitrale străine este dictată de legea
statului căreia părţile au supus examinarea cauzei, sau, în lipsa înţelegerii referitor
la aplicaarea legii, de legea statului unde hotărârea arbitrală a fost adoptată.
Întrucât în marea parte a legislaţiilor împotriva hotărârilor arbitrale nu este
prevăzută vreo cale de atac, arbitrajele fiind organe neguvernamentale, lipsite de
organizarea ierarhizată, obţinerea obligativităţii nu este legată de exercitarea
vreunei căi de atac. Totodată, este improprie utilizarea termenelor de „hotărâre
arbitrală definitivă” şi „hotărâre arbitrală irevocabilă”, calificative specifice doar
hotărârilor judecătoreşti.
Desfiinţarea hotărârii arbitrale în statul în care aceasta a fost pronunţată este
temei de a refuza recunoaşterea şi executarea ei peste hotarele ţării. Desfiinţarea
hotărârii arbitrale se dispune în urma examinării unei cereri de contestare a
hotărârii arbitrale şi are loc în temeiuri expres stabilite de legea procesuală a
statului unde hotărârea arbitrală a fost pronunţată, acestea nefiind legate de fondul
cauzei, dar de regularitatea procedurii arbitrale. Simpla iniţiere a procedurii de
desfiinţare a hotărârii arbitrale în statul unde ea a fost adoptată nu constituie temei
de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine, ci poate duce la
amânarea examinării cererii. Totodată, suspendarea executării de instanţa
judecătorească a ţării în care a fost pronunţată hotărârea trebuie probată în modul
cuvenit pentru ca să fie aplicabil temeiul de refuz în recunoaşterea şi executarea
hotărârii arbitrale străine prevăzut la art. 476 alin. (1) lit. f) CPC.
În toate cazurile menţionate mai sus, instanţa de judecată ia în considerare
faptele menţionate numai dacă partea care nu este de acord cu hotărârea le
înaintează în faţa instanţei şi prezintă obiecţii împotriva hotărârii. Astfel că aceste
temeiuri nu au un caracter imperativ, deci instanţa nu le ia în consideraţie din
oficiu. Din câte observăm aceste temeiuri sunt formulate destul de îngust, în acest
mod se aduce la îndeplinire unul din cele mai importante mecanisme ale
Convenţiei îndreptate spre maxima reducere a posibilităţii instanţelor judecătoreşti
de a refuza în recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine.
Depistarea de către instanţa de judecată a unuia din temeiurile de refuz în
recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine şi emiterea încheierii de refuz
în recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine pe teritoriul Republicii
Moldova, nu exclude recunoaşterea şi executarea ei pe teritoriul altor state, instanţa
judecătorească din statele respective nefiind legate în vreun fel de răspunsul
„negativ” al instanţei judecătoreşti din Republica Moldova.
Temeiurile de a refuza recunoaşterea şi executarea silită a hotărârilor
arbitrale străine din categoria a II-a sunt enumerate în art. V alin. (2) din Convenţia
de la New York din 10.06.1958 şi în art. 476 alin. (2) CPC, care după puterea
juridică sunt imperative. Instanţa de judecată din Republica Moldova este obligată
să aplice aceste temeiuri de a refuza recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale
din oficiu, independent de demersul sau obiecţiile părţilor. Vom menţiona că chiar
dacă temeiurile de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine
prevăzute la art. V alin. (2) Convenţia de la New York din 10.06.1958 sunt
invocate de instanţa de judecată din oficiu, totuşi părţile care constată un astfel de
defect al hotărârii arbitrale pot să-l invoce în instanţa de judecată care soluţionează
cererea de recunoaştere şi executare a hotărârii arbitrale străine. Acestea sunt
următoarele:
 6. obiectul litigiului nu poate fi soluționat prin arbitraj conform legii
Republicii Moldova. Cu toate că prin convenţia de arbitraj părţile pot prevedea un
şir întreg de drepturi şi priorităţi largi în ce priveşte rezolvarea litigiului lor, totuşi,
această posibilitate a lor este limitată de problemele arbitrabilităţii litigiului şi de
cea a respectării ordinii publice a statului unde această hotărârea arbitrală eventual
poate fi executată.
Spre deosebire de restul textului Convenţiei de la New York din 10.06.1958,
unde părţilor le este recunoscută o libertate practic nelimitată, art. V alin. (2) din
Convenţie stabileşte expres aplicarea lex fori în problemele ce ţin de arbitrabilitate
litigiilor. Astfel, în instanţele de judecată ce aplică normele Convenţiei nu apare
necesitatea de a studia şi aplica normele de drept din alte state în ce priveşte aceste
două întrebări. Simplificând problemele apărute în faţa instanţelor de judecată,
însă, Convenţia de la New York a complicat situaţia părţilor la convenţia de
arbitraj şi a arbitrilor. Astfel, ei trebuie să ţină cont de problemele arbitrabilităţii
litigiului şi de ordinea publică din diferite state: în primul rând de la locul
pronunţării hotărârii arbitrale şi de la locul unde eventual această hotărâre arbitrală
va fi executată. Într-o oarecare măsură situaţia arbitrilor este uşurată de practica din
relaţiile dintre state de a avea o abordare unică în ce ţine de problema
arbitrabilităţii litigiilor şi abordarea ordinii publice.
Conform art. 2 din Legea cu privire la arbitraj în sensul legii în cauză se
înţelege prin „litigiu”: „conflict izvorât din raporturi juridice civile, inclusiv
patrimoniale, dintre părţi, din raporturi obligaţionale contractuale şi necontractuale,
cum ar fi: vânzarea-cumpărarea, prestarea de servicii, executarea de lucrări şi altele
asemenea sau din raporturi de proprietate şi din alte drepturi reale, inclusiv din
dreptul de proprietate intelectuală”. Art. 3 din Legea cu privire la arbitrj stabileşte
cercul de litigii nearbitrabile în Republica Moldova:
- drepturile nepatrimoniale, în cazul în care în părţile nu sunt îndreptăţite să
încheie o tranzacţie cu privire la obiectul acelui litigiu;
- pretenţiile care ţin de dreptul familiei;
 - pretenţiile izvorâte din contractele de locaţiune (chirie) a încăperilor de
locuit, inclusiv litigiile cu privire la încheierea, validitatea, încetarea şi calificarea
unor astfel de contracte;
- pretenţiile şi drepturile patrimoniale cu privire la locuinţe.
Deci, problema stabilirii dacă litigiul care a fost soluţionat prin hotărârea
arbitrală străină a cărei recunoaştere şi executare este cerută este arbitrabil sau nu,
va fi soluţionată de către instanţa de judecată prin apelarea la normele stabilite în
Legea cu privire la arbitraj, Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional,
dar şi la alte acte normative, care prevăd competenţa exclusivă a instanţelor de
judecată sau altor organe jurisdicţionale de a examina cauza respectivă.
7. recunoaşterea sau încuviinţarea executării silite a hotărîrii arbitrale
contravine ordinii publice a Republicii Moldova. Acest temei de refuz în
recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine se atribuie la categoria
celor mai dificile temeiuri de refuz, dar, în acelaşi timp, aceasta reprezintă instituţia
cea mai importantă din dreptul internaţional privat.
Pentru a opune ordinea publică încuviinţării executării silite a hotărârilor
arbitrale străine nu este suficient ca ea să contravină unor norme de drept naţional -
hotărârea şi, mai ales, executarea acesteia trebuie să contravină în mod evident
unor principii fundamentale ale dreptului intern, cum ar fi:
- principiile de morală şi bunele moravuri ce domnesc în societate, bazate pe
valorile creştine şi general-umane;
- concepţia statului despre libertate şi libertatea acţiunilor;
- concepţia fundamentală de drept natural al echităţii;
- concepţia fundamentală de justiţie, inclusiv liberului acces la justiţie,
independent de origine, rasă, sex, opţiune politică, cent patrimonial, etc.
Verificând dacă executarea hotărârii arbitrale străine ar putea contravine
ordinii publice a statului, instanţele trebuie să analizeze doar efectele (urmările)
încuviinţării executării hotărârii arbtrale, dar nu să se pronunţe în privinţa
omisiunilor hotărârii. Însăşi hotărârea judecătorească străină nu poate să contravină
ordinii publice a ţării, acesteia îi pot contravine doar urmările încuviinţării
executării hotărârii.
Autorii ruşi au clasificat temeiurile de refuz în recunoaşterea şi executarea
hotărârii arbitrale străine menţionate mai sus în funcţie de izvorul refuzului în
recunoaşterea şi executarea hotărârilor în următoarele categorii:
1. temeiurile de refuz în recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine
legate de contestarea jurisdicţiei lor;
2. temeiurile de refuz în recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine
legate de neajunsurile de ordin procedural;
3. temeiurile de refuz în recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine
legate de contestarea sentinţei la locul pronunţării ei351.

CAPITOLUL XVIII
CONTESTAREA HOTĂRÂRILOR ARBITRALE

Ana BORŞ,
magistru în drept, lector universitar

§1. Noţiuni generale privind contestarea hotărârilor arbitrale

§2. Sesizarea instanţei de judecată cu privire la contestarea hotărârii arbitrale
§3. Procedura de examinare a cererii privind desfiinţarea hotărârii arbitrale
§4. Temeiurile pentru desfiinţarea hotărârii arbitrale

§1. Noţiuni generale privind contestarea hotărârilor arbitrale

Cu toate că arbitrajul are un caracter contractual, legea impune acestuia
anumite limite imperative, care, odată ignorate, afectează hotărârea arbitrală
adoptată. Respectarea acestor exigenţe imperative se asigură prin exercitarea
351
Карабельников Б. Р., Исполнение и оспаривание решений международных коммерческих
арбитражей. Комментарий к Нью-Йоркской Конвенции 1958 г. и главам 30 и 31 АПК РФ 2002 г.,
Москва: „Статут”, 2008, pag. 157.
controlului judecătoresc realizat de către instanţele de judecată prin intermediul
procedurii de desfiinţare a hotărârii arbitrale şi a celei de eliberare a titlului de
executare silită pentru hotărârea arbitrală.
Procedura de contestare a hotărârii arbitrale este o procedură civilă de
control înfăptuită de către instanţele de judecată competente, în vederea depistării
neregularităţilor hotărârii arbitrale şi a desfiinţării ei, în cazul prezenţei acestora.
În lume există câteva tipuri de abordare a controlului judecătoresc asupra
hotărârilor arbitrale:
1. Controlul asupra fondului litigiului examinat în arbitraj, care vizează
controlul corectidunii aplicării normelor de drept material şi procedural şi
constatarea circumstanţelor importante pentru soluţionarea corectă a litigiului,
adică acest control constituie, practice, o rejudecare a fondului litigiului.
2. Controlul hotărârii arbitrale prin prisma respectării regulilor de competenţă a
tribunalului arbitral şi a încălcărilor de ordin procesual admise pe durata
desfăşurării procedurii arbitrale.
3. Lipsa oricărui control judecătoresc asupra hotărârilor arbitrale.
Legislaţia Republicii Moldova instituie, de fapt, un „control dublu” asupra
hotărârilor arbitrale: pe de o parte, există posibilitatea părţilor de a contesta
hotărârea arbitrală şi sunt instituite anumite temeiuri de desfiinţare a acesteia, iar
pe de altă parte, în situaţiile când se solicită eliberarea tilului executoriu pentru
hotărârea arbitrală, sunt instituite, practice, aceleaşi temeiuri de refuz în eliberarea
titlului executoriu ca şi cele pentru desfiinţarea hotărârii arbitrale. Un atare „dublu
control” îşi găseşte argumentarea în faptul că, în cazul controlului judecătoresc,
urmează a fi păstrat un echilibru al posibilităţilor procesuale de a protesta
împotriva actului jurisdicţional emis de arbitraj, deci este clar că partea care a
pierdut procesul arbitral se va adresa cu o cerere de contestare a hotărârii arbitrale,
iar partea care a avut câştig de cauză se va adresa instanţei pentru eliberarea titlului
executoriu pentru executarea hotărârii arbitrale, deci, prin aceste două proceduri se
consolidează, de fapt, egalitatea părţilor în procedura arbitrală, se păstrează
echilibrul drepturilor procedurale şi se asigură realizarea controlului judecătoresc
asupra actelor altor organe jurisdicţionale decât cele de judecată, în cazul de faţă
ale arbitrajelor.
Deşi din legislaţie a fost omis termenul impropriu de „revizuire” a
hotărârilor arbitrale, totuşi, la moment, mai apar dificultăţi în ceea ce ţine de
nominalizarea acestei istituţii comune dreptului procesual civil şi arbitrajului. În
Codul de procedură civilă se operează atât cu noţiunea de „contestare” a hotărârii
arbitrale, cât şi cu cea de „desfiinţare” a hotărârii arbitrale, iar în unele surse
doctrinale naţionale se utilizează noţiunea de procedură de „anulare” a hotărârii
arbitrale. Codul de procedură civilă operează cu noţiunea de „contestare” a
hotărârii arbitrale, atunci când invocă posibilitatea sau dreptul părţii de a antrena
controlul judecătoresc realizat de instanţele de judecată asupra hotărârii arbitrale,
deci, când vorbim despre posibilitatea de a ne manifesta dezacordul cu hotărârea
arbitrală, utilizăm noţiunea de „contestare a hotărârii arbitrale”, iar în ceea ce
priveşte oformarea şi denumirea cererii, procedura de examinare şi scopul final al
procedurii de contestare, spunem „desfiinţare a hotărârii arbitrale”, pentru că, de
fapt, desfiinţarea hotărârii arbitrale este scopul final al contestării, în instanţele de
judecată, a hotărârilor arbitrale.
Hotărârile arbitrale susceptibile de a fi contestate în instanţele de
judecată conform legislaţiei Republicii Moldova. În conformitate cu prevederile
art. 477 CPC hotărârea arbitrală pronunţată pe teritoriul Republicii Moldova poate
fi contestată în judecată de către părţile în arbitraj, înaintând o cerere de desfiinţare
a hotărârii arbitrale în conformitate cu art. 479 CPC. Deci, poate face obiectul
cererii de contestare a hotărârii arbitrale doar hotărârea pronunţată pe teritoriul
Republicii Moldova, fie că aceasta are sau nu legătură cu un element de
extranietate, în acest sens determinant fiind faptul dacă respectiva hotărâre arbitrală
a fost sau nu pronunţată pe teritoriul Republicii Moldova. Tot aici urmează de atras
atenţia că, conform prevederilor art. 477 CPC, doar părţile în arbitraj pot înainta în
instanţele de judecată acţiuni de contestare a hotărârilor arbitrale.
 Conform prevederilor art. 477 alin. (2) CPC, părţile nu pot renunţa prin
convenţie arbitrală la dreptul de a contesta hotărârea arbitrală, părţile fiind libere să
renunţe doar după pronunţarea hotărârii arbitrale.

§2. Sesizarea instanţei de judecată cu privire la contestarea hotărârii arbitrale

Instanţa competentă să examineze cererile privind contestarea hotărârilor
arbitrale. Odată cu adoptarea Legii nr. 29 din 06.03.2012 pentru modificarea şi
completarea unor acte legislative, a fost stabilită competenţa instanţei judecătoreşti
comerciale – Judecătoria Comercială de Circumscripţie – de a soluţiona cererile
de contestare, în condiţiile legii, a hotărârilor arbitrale, abrogând, în acelaşi timp,
prevederile art. 477 alin. (3) CPC, conform căruia cererile de desfiinţare a
hotărârilor arbitrale se depuneau la instanţa care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi
fost competentă să judece litigiul în fond în primă instanță, regulă care mai este
prevăzută în Legea cu privire la arbtraj la aprecierea instanţei de judecată
competentă să intervină ori de câte ori este nevoie, în procedura arbitrală (aplicarea
măsurilor de asigurare, dispunerea executării măsurilor asigurătorii, numirea
arbitrului în arbitrajul ad-hoc, în cazul în care de către partea notificată sau de către
reprezentantul uneia din părţi nu este numit în termen arbitrul etc.).
Termenul de depunere a cererii de desfiinţare a hotărârii arbitrale. Prin
abrogarea alin. (3) din art. 477 CPC, a fost înlăturată, de fapt, şi prevederea care
reglementa termenul în care hotărârea arbitrală poate fi contestată. Cu toate
acestea, faptul că contestarea hotărârii arbitrale interne este reglementată de Codul
de procedură civilă şi Legea cu privire la arbitraj, iar contestarea hotărârilor
arbitrajului comercial internaţional pronunţate pe teritoriul Republicii Moldova
este reglementată de Codul de procedură civilă şi Legea cu privire la arbitrajul
comercial internaţional, exclude careva greutăţi de apreciere a termenului în care
hotărârea arbitrală poate fi contestată, întrucât art. 31 alin. (1) din Legea cu privire
la arbitraj şi art. 37 alin. (3) din Legea cu privire la arbitrajul comercial
internaţional stabilesc termenul de contestare a hotărârii arbitrale.
 Deci, în conformitate cu normele menţionate, termenul pentru depunerea
cererii de contestare a hotărârii arbitrale va fi de 3 luni din data primirii hotărârii
arbitrale de către partea interesată. Totodată, conform art. 37 alin. (3) din Legea cu
privire la arbitrajul comercial internaţional, dacă a avut loc rectificarea sau
interpretarea hotărârii arbitrale sau emiterea hotărârii adiţionale, termenul de trei
luni se calculează de la data pronunţării hotărârii rectificate, interpretate, adiţionale
care devin părţi integrante ale hotărârii arbitrale.
Este important de menţionat că partea care depune cererea de desfiinţare a
hotărârii arbitrale va trebui să anexeze la ea dovada faptului primirii hotărârii
arbitrale la o anumită dată (art. 478 alin. (2) lit. e) CPC).
Depunerea cererii de desfiinţare a hotărârii arbitrale. Pentru a desfiinţa o
hotărâre arbitrală pronunţată pe teritoriul Republicii Moldova, persoana interesată
va depune la Judecătoria Comercială de circumscripţie, o cerere de desfiinţare a
hotărârii arbitrale care va avea conţinutul specificat la art. 478 CPC. Astfel, cererea
de desfiinţare a hotărârii arbitrale trebuie depusă în scris şi semnată de către partea
care contestă hotărârea sau de reprezentantul ei.
În cererea de desfiinţare a hotărârii arbitrale se va indica:
a) instanţa căreia îi este adresată cererea;
b) denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a adoptat hotărârea;
c) numele sau denumirea părţilor în arbitraj, domiciliul sau sediul lor;
d) locul şi data pronunţării hotărârii arbitrale;
e) data înmânării hotărârii arbitrale părţii care a adresat în judecată cererea de
desfiinţare a hotărârii;
f) solicitarea părţii interesate de a desfiinţa hotărârea arbitrală, motivele
contestării hotărârii.
La cererea de desfiinţare a hotărârii arbitrale se vor anexa următoarele acte:
- hotărârea arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit. Copia
de pe hotărârea arbitrajului permanent se autentifică de preşedintele arbitrajului
permanent, iar copia de pe hotărârea arbitrajului constituit pentru soluţionarea unui
anumit litigiu trebuie să fie autentificată notarial, depunerea acesteia într-o copie
simplă sau depunerea copiei de pe hotărârea adiţională, rectificată, interpretată
nelegalizată va atrage emiterea încheierii de a nu da curs cererii;
- convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit;
- actele care argumentează cererea de desfiinţare a hotărârii arbitrale;
- dovada de plată a taxei de stat;
- copia de pe cererea de desfiinţare a hotărârii arbitrale;
- procura sau un alt act care atestă împuternicirile persoanei de a semna
cererea.
Referitor la anexarea, la cerere, a convenţiei arbitrale în original sau în copie
legalizată, vom specifica că, pentru legalizarea copiilor acesteia sunt aplicabile
aceleaşi prevederi, ca şi hotărârilor arbitrale, astfel că, dacă procedura arbitrală a
fost soluţionată de către un arbitraj instituţionalizat, copia convenţiei arbitrale va fi
legalizată de către preşedintele arbitrajului permanent, iar dacă aceasta s-a
desfăşurat în faţa unui arbitraj ad-hoc, legalizarea copiei de pe convenţia arbitrală
va avea loc pe cale notarială. Conform prevederilor art. 477 alin. (4) CPC cererea
de desfiinţare a hotărârii arbitrale se impune cu taxă de stat în cuantum stabilit de
lege pentru cererea de eliberare a titlului executoriu - 100 lei352.

§3. Procedura de examinare a cererii privind desfiinţarea hotărârii arbitrale

Dacă cererea de desfiinţare a hotărârii arbitrale întruneşte exigenţele de
formă şi conţinut instituite de lege, judecătorul primeşte cererea spre examinare.
Examinarea cererii de desfiinţare a hotărârii arbitrale are loc în şedinţă de judecată
în cel mult o lună de la data intrării ei în judecată, potrivit regulilor stabilite de
Codul de procedură civilă. În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, la
solicitarea ambelor părţi în arbitraj, judecătorul poate cere arbitrajului, potrivit
regulilor stabilite de Codul de procedură civilă pentru reclamarea probelor,
materialele dosarului, hotărârea arbitrală, care se contestă, în original. Conform
prevederilor art. 29 alin. (7) din Legea cu privire la arbitraj, dosarul se păstreză la
352
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.2 din 30.03.2015 cu privire la aplicarea de către
instanţele de judecată a prevederilor legale la soluţionarea unor chestiuni în cadrul examinării litigiilor în
care părţile au încheiat convenţia de arbitraj. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=202
instituţia permanentă de arbitraj sau, în cazul arbitrajului ad-hoc, la instanţa de
judecată care ar fi fost competentă să decidă în cauză, dacă nu exista convenţia de
arbitraj.
Şedinţa de judecată se desfăşoară în prezenţa părţilor legal citate, însă,
neprezentarea lor nu împiedică examinarea cererii. Instanţa de judecată va expedia
pârâtului, odată cu citaţia, şi cererea de desfiinţare a hotărârii arbitrale cu toate
anexele şi va acorda timp suficient acestuia de a-şi pregăti apărarea. Deşi legea nu
stabileşte expres, pârâtul în atare procedură poate depune referinţă, în care să-şi
expună obiecţiile sale faţă de cererea de desfiinţare.
Părţile implicate în soluţionarea cererii de desfiinţare a hotărârii arbitrale vor
prezenta probe, care vor privi în mod exclusiv prezenţa temeiurilor de desfiinţare a
hotărârii arbitrale. La examinarea cererii privind desfiinţarea hotărârii arbitrale
instanţa nu este în drept să intervină asupra fondului litigiului soluţionat în arbitraj,
chiar dacă consideră soluţia dată în arbitraj drept ilegală. Aşa cum am menţionat,
procedura în pricinile de contestare a hotărârilor arbitrale este o procedură de
control, în cadrul căreia instanţa de judecată are rolul verificării unor condiţii
imperative impuse actului jurisdicţional emis în arbitraj. Conform prevederilor art.
479 alin. (4) CPC, în timpul dezbaterii pricinii, judecata constată, în urma
cercetării probelor prezentate de părţi în argumentarea pretenţiilor şi obiecţiilor lor,
existenţa sau lipsa temeiurilor pentru desfiinţarea hotărârii arbitrale, prevăzute de
art. 480 CPC.
Instanţa judecătorească sesizată cu o acţiune în contestare a hotărârii
arbitrale se poate pronunţa în sensul admiterii sau respingerii acesteia printr-o
încheiere. Astfel, dacă va constata vreunul din temeiurile prevăzute la art. 480
CPC, instanţa va emite o încheiere privind desfiinţarea totală sau parţială a
hotărârii arbitrale. În această situaţie, părţile vor fi libere să se adreseze repetat în
arbitraj, dacă nu există careva circumstanţe care exclud competenţa arbitrajului
sau pot înainta o cerere de chemare în judecată în instanţele judecătoreşti. Emiterea
încheierii de anulare a hotărârii arbitrale va crea dificultăţi în executarea acesteia
peste hotarele ţării, în cazul în care o atare executare va fi cerută.
 În încheierea judecătorească despre desfiinţarea hotărârii arbitrale sau despre
refuzul de a o desfiinţa trebuie să se indice:
a) date despre hotărârea arbitrală contestată şi locul pronunţării hotărârii;
b) denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a emis hotărârea
contestată;
c) numele sau denumirea părţilor în arbitraj;
d) desfiinţarea totală sau parţială a hotărârii arbitrale, sau refuzul total ori
parţial de a admite cererea petiţionarului.
Încheierea judecătorească privind desfiinţarea hotărârii arbitrale sau privind
refuzul de a o desfiinţa poate fi atacată în ordinea şi în termenele stabilite în art.
423-428 CPC.

§4. Temeiurile pentru desfiinţarea hotărârii arbitrale

După cum am menţionat, prevederile Codului de procedură civilă în ceea ce
ţine de temeiurile de refuz în desfiinţarea hotărârii arbitrale sunt diferite de cele
instituite în Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional, deci, urmează de
înţeles că în situaţiile în care obiect al contestării va fi o hotărâre arbitrală internă,
nelegată de vreun element de extraneitate, desfiinţarea hotărârii arbitrale se va
efectua conform regulilor instituite în Codul de procedură civilă şi Legea cu privire
la arbitraj, iar dacă obiectul contestării va fi o hotărâre arbitrală pronunţată de un
tribunal arbitral comercial internaţional pe teritoriul Republicii Moldova, se vor lua
în consideraţie atât prevederile Codului de procedură civilă cât şi normele Legii cu
privire la arbitrajul comercial internaţional.
Articolul 480 alin. (1) CPC stabileşte expres că hotărârea arbitrală va putea
fi desfiinţată numai în cazurile enumerate în art. 480 CPC, deci, invocarea altor
temeiuri de desfiinţare a hotărârii arbitrale nu va avea nici un efect. Deşi am
menţionat mai sus că în unele state examinarea cererii de desfiinţare a hotărârii
arbitrale de către instanţa de judecată atrage în mod nemijlocit reexaminarea
fondului litigiului examinat în arbitraj, prin prisma corectitudinii aplicării normelor
de drept material şi procedural şi a corectitudinii stabilirii circumstanţelor
importante pentru judecarea litigiului, legislaţia Republicii Moldova nu se raliază
legislaţiei acestor state. Conform prevederilor legislaţiei Republicii Moldova în
domeniu, examinarea cererii de desfiinţare a hotărârii arbitrale va avea loc doar
prin prisma temeiurilor pentru desfiinţara hotărârii arbitrale instituite în art. 480
CPC şi art. 37 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional, adică
instanţa de judecată nu va purcede, în atare situaţii, la o reexaminare a fondului, nu
va controla circumstanţele de fond ale cauzei şi probele cercetate, nu va verifica
corectitudinea aplicării normelor de drept material de către arbitraj, ci va verifica
prezenţa temeiurilor de desfiinţare a hotărâri arbitrale specificate în legislaţie. În
acest context, vom menţiona că este suficientă depistarea doar a unuia din
temeiurile de desfiinţare specificate în lege, pentru ca instanţa de judecată să
dispună desfiinţarea hotărârii arbitrale contestate.
Motivele de desfiinţare a hotărârii arbitrale au fost grupate de autorii
români353 în trei categorii:
1. Motivele care cenzurează limitele arbitrajului, validitatea convenţiei de
arbitraj şi conformitatea judecăţii arbitrale cu convenţia arbitrală.
2. Motive ce are cenzurează conformitatea judecăţii arbitrale cu principiile
fundamentale ale procedurii civile.
3. Motivele care cenzurează conformitatea hotărârii arbitrale cu ordinea
publică, bunele moravuri şi dispoziţiile imperative ale legii.
Temeiurile de desfiinţare a hotărârii arbitrale stabilite de Codul de procedură
civilă sunt următoarele:
a) Litigiul examinat de arbitraj nu poate fi, potrivit legii, obiectul dezbaterii
arbitrale (art. 480 alin. (2) lit. a) CPC). În sensul prevederii respective, prin „lege”
urmează a fi înţelese: Legea cu privire la arbitraj, care stabileşte la art. 1 alin. (2) că
arbitrajul poate decide asupra unui litigiu care a apărut din raporturile de drept civil
în sens larg, cu excepţia litigiilor în materii în care legea nu permite soluţionarea
lor pe calea arbitrajului, iar în art. 3 Legea cu privire la arbitraj stabileşte cercul de
litigii care nu pot face obiectul dezbaterii arbitrale; Legea cu privire la arbitrajul
353
Chiuariu T., Giurea R., Arbitrajul intern și internațional. Reglementare. Doctrină. Practică arbitrală și
judiciară, București: Universul Juridic, 2012, pag. 109.
comercial internaţional, care determină cercul litigiilor examinabile în arbitrajul
comercial internaţional în art. 1 alin. (4) şi în art. 16; convenţiile şi tratatele la care
Republica Moldova este parte; regulamentele arbitrajelor permanente. Legiutorul
moldovean a urmat calea menţionării, în textul legii, a noţiunii de „litigiu care a
apărut din raporturile de drept civil în sens larg” şi a indicării cazurilor când litigiul
nu urmează a fi examinat în arbitraj. Conform prevederilor art. 3 din Legea cu
privire la arbitraj, nu pot face obiectul arbitrajului litigiile izvorâte din apărarea
drepturilor nepatrimoniale, în situaţiile şi în măsura în care părţile nu ar fi
îndreptăţite să încheie o tranzacţie cu privire la obiectul litigiului, pretenţiile care
ţin de dreptul familiei, pretenţiile izvorâte din contractele de locaţiune (chirie) a
încăperilor de locuit, inclusiv litigiile cu privire la încheierea, validitatea, încetarea
şi calificarea unor astfel de contracte, pretenţiile şi drepturile patrimoniale cu
privire la locuinţe. Deşi nu sunt expres menţionate, urmează a se subînţelege că
nici litigiile atribuite în competenţa exclusivă a instanţelor de judecată nu vor putea
face obiectul convenţiei arbitrale şi, deci, a procedurii arbitrale şi nici cele care
reies din raporturile juridico-publice.
b) Convenţia arbitrală este nulă în temeiul legii (art. 480 alin. (2) lit. b) CPC).
În primul rând considerăm că expresia „în temeiul legii” nu are în vedere doar
Legea cu privire la arbitraj sau Legea cu privire la arbitrajul comercial
internaţional, ci şi prevederile legislaţiei civile, întrucât convenţia arbitrală are o
natură juridică dublă – contractuală şi jurisdicţională. În conformitate cu
prevederile art. 8 din Legea cu privire la arbitraj şi art. 7 din Legea cu privire la
arbitrajul comercial internaţional, convenţia arbitrală trebuie să aibă forma scrisă,
sub sancţiunea nulităţii.
c) Hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi temeiurile, locul şi data
pronunţării ori nu este semnată de arbitri (art. 480 alin. (2) lit. c) CPC). Conform
prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea cu privire la arbitraj, hotărârea arbitrală
trebuie să cuprindă componenţa arbitrajului, data şi locul pronunţării sale; numele
şi domiciliul, pentru persoanele fizice, denumirea şi sediul, pentru persoanele
juridice, sau reşedinţa părţilor; referinţa la convenţia de arbitraj în al cărei temei s-a
procedat la arbitraj; obiectul litigiului; motivele de fapt şi de drept ale hotărârii, iar
în cazul arbitrajului în echitate, motivele care stau la baza soluţiei; semnăturile
arbitrilor; alte prevederi. Deci, o hotărâre arbitrală care nu va cuprinde dispozitivul,
sau din care nu va fi clar dacă instanţa arbitrală respinge sau admite pretenţiile
reclamantului, precum şi elucidat aspectul repartizării cheltuielilor de judecată, va
fi desfiinţată.
Totodată, prin necuprinderea „temeiurilor” în hotărârea arbitrală menţionată
mai sus, se are în vedere lipsa în textul acesteia a motivelor care stau la baza
soluţiei, aşa cum prescrie legea că acestea trebuie specificate în mod obligatoriu în
hotărârea arbitrală, în caz contrar aceasta urmează a fi desfiinţată.
În conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) din Legea cu privire la arbitraj,
părţile pot stabili, respectând ordinea publică şi bunele moravuri, precum şi
dispoziţiile imperative ale legii, prin convenţie de arbitraj sau prin act scris încheiat
ulterior, fie direct, fie cu referire la o anumită reglementare având ca obiect
arbitrajul, normele de constituire a arbitrajului; numirea, revocarea şi înlocuirea
arbitrilor; termenul şi locul arbitrajului; normele de procedură pe care arbitrajul
trebuie să le urmeze în soluţionarea litigiului; normele cheltuielilor arbitrale şi
repartizarea acestor cheltuieli, conţinutul şi forma hotărârii arbitrale; alte norme
privind buna desfăşurare a arbitrajului. Conform prevederilor art. 18 din Legea cu
privire la arbitraj, părţile stabilesc locul desfăşurării procedurii arbitrale. În lipsa
unui acord în acest sens încheiat în termenul stabilit de arbitraj, locul arbitrajului
va fi stabilit de instituţia arbitrală, luându-se în considerare atât circumstanţele
cazului cât şi accesibilitatea pentru părţi. Dacă nici părţile, nici instituţia arbitrală
nu au stabilit locul arbitrajului, se va considera loc al arbitrajului locul pronunţării
hotărârii (sentinţei) arbitrale. Conform prevederilor art. 31 alin. (3) din Legea cu
privire la arbitrajul comercial internaţional, în hotărârea arbitrală se indică data
pronunţării şi locul arbitrajului. De asemenea, legea menţionează că se va
considera că hotărârea a fost pronunţată la locul arbitrajului. Indicarea în textul
hotărârii arbitrale a locului pronunţării hotărârii arbitrale are importanţă practică
din perspectiva determinării, de către instanţa de judecată care va fi sesizată cu o
cerere de desfiinţare a hotărârii arbitrale, a situaţiei dacă respectiva hotărâre poate
sau nu face obiectul cererii de contestare a hotărârii arbitrale, deoarece, după cum
am menţionat mai sus, pot fi contestate în instanţele de judecată a Republicii
Moldova doar hotărârile arbitrale pronunţate pe teritoriul acesteia.
Conform prevederilor art. 28 alin. (4), art. 29 alin. (1) din Legea cu privire la
arbitraj, art. 31 alin. (1) din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional,
hotărârea arbitrală urmează a fi semnată de către toţi arbitrii care au participat la
examinarea litigiului în arbitraj, chiar şi în situaţia când a fost făcută opinie
separată. În cazul în care o semnătură lipseşte, se indică motivele absenţei acesteia.
d) Dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu pot fi executate
(art. 480 alin. (2) lit. d) CPC). Împrejurările în care dispozitivul hotărârii arbitrale
cuprinde dispoziţii care nu pot fi aduse la îndeplinire pot fi foarte variate. Un
exemplu în acest sens ar fi situaţia în care dispozitivul hotărârii arbitrale conţine
dispoziţii contradictorii şi părţile nu pot determina clar ce conduită urmează să
adopte, cum ar fi situaţia admiterii de către instanţa arbitrală atât a acţiunii
principale cât şi a celei reconvenţionale în situaţiile când acestea se exclud reciproc
sau situaţia când hotărârea arbitrală viza o obligaţie legată de remiterea unui bun de
către debitor, iar bunul respectiv nu mai există după pronunţarea hotărârii şi
hotărârea arbitrală nu prevedea o obligaţie alternativă.
e) Arbitrajul nu a fost constituit sau procedura arbitrală nu este în conformitate
cu convenţia arbitrală (art. 480 alin. (2) lit. e) CPC). Regulile de constituire a
arbitrajului sunt instituite la art. 11-16 din Legea cu privire la arbitraj şi la art. 10-
15 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional, deci, orice problemă
apărută din desemnarea arbitrilor, temeiurile şi procedura de recuzare a arbitrilor
etc. care nu va fi conformă voinţei comune a părţilor sau prevederilor legale va fi
considerată de către instanţa de judecată temei de desfiinţare a hotărârii arbitrale.
Procedura de examinare a litigiului în arbitraj este instituită la art. 20-27 din
Legea cu privire la arbitraj şi în art. 18-27 din Legea cu privire la arbitrajul
comercial internaţional, de asemenea aceasta poate fi stabilită şi în regulamentele
arbitrajelor permanente în care părţile au soluţionat litigiul. Deci, în situaţiile când
nu s-a respectat voinţa părţilor referitor la normele de procedură alese de acestea
sau, în lipsa alegerii părţilor, cele după care litigiul se examina în instanţa arbitrală,
partea interesată va putea cere desfiinţarea hotărârii arbitrale pentru temeiul
instituit la art. 480 alin. (2) lit. e) CPC. În această situaţie, nu vor fi desfiinţate
hotărârile arbitrale care, deşi neconforme voinţei părţilor, sunt date cu considerarea
normelor imperative, de la care părţile nu pot deroga nici chiar prin încheierea
convenţiei arbitrale.
f) Partea interesată nu a fost înştiinţată legal despre alegerea (numirea)
arbitrilor sau despre dezbaterile arbitrale, inclusiv despre locul, data şi ora şedinţei
arbitrale sau, din alte motive întemeiate, nu s-a putut prezenta în faţa arbitrajului
pentru a da explicaţii (art. 480 alin. (2) lit. f) CPC). Procedura de numire a
arbitrilor este reglementată de art. 11-12 din Legea cu privire la arbitraj. Legea
stabileşte că numirea arbitrilor poate să aibă loc prin indicarea în convenţia
arbitrală a acestora, prin indicarea în convenţia arbitrală a modalităţii de numire a
arbitrilor sau, în lipsa celor două, prin intermediul unei notificări scrise, adresate
părţii adverse. Temeiul de desfiinţare vizează situaţiile, când deşi părţile au
prevăzut în convenţia arbitrală modalitatea de numire a arbitrilor, partea care
solicită desfiinţarea nu a fost înştiinţată despre numirea lor, la fel şi în situaţiile în
care notificarea referitor la numirea arbitrilor nu a fost efectuată într-o măsură în
care partea notificată să-şi poată expune obiecţiile sau propunerile vis-a-vis de
problema numirii arbitrilor.
Totodată, art. 21 din Legea cu privire la arbitraj stabileşte modalităţile de
comunicare, între părţi, a înscrisurilor litigiului, a citaţiilor, a încheierilor de
şedinţă. Conform prevederilor acestuia, comunicarea actelor se face prin scrisoare
recomandată, cu recipisă de predare sau cu confirmare de primire. Părţile pot
stabili şi alte metode de comunicare, important este să fie posibilă stabilirea probei
comunicării şi a textului transmis. În cazul în care înscrisurile sunt înmânate
personal părţilor, aceasta se va efectua contra semnătură. În orice caz, dovezile de
comunicare se depun la dosar. Deci, instanţa de judecată, urmând să aprecieze
existenţa acestui temei de refuz în desfiinţarea hotărârii arbitrale într-un caz
concret, va reieşi din probele prezentate de părţi şi din faptul dacă la dosar sunt
anexate dovezile de comunicare a actelor. Legea cu privire la arbitraj stabileşte că
neprezentarea părţii citate legal la dezbatere nu împiedică dezbaterea litigiului, cu
excepţia cazului când partea lipsă invocă, cel târziu în preziua dezbaterii, motive
temeinice de amânare, informând cealaltă parte şi arbitrii. În procedura arbitrală,
amânarea poate fi cerută numai o singură dată.
g) Arbitrajul s-a pronunţat asupra unui litigiu care nu este prevăzut de
convenţia arbitrală ori care nu se înscrie în condiţiile convenţiei, ori hotărârea
arbitrală conţine dispoziţii în probleme ce depăşesc limitele convenţiei arbitrale.
Dacă dispoziţiile în problemele cuprinse în convenţia arbitrală pot fi separate de
dispoziţiile care nu decurg din convenţie, instanţa judecătorească poate desfiinţa
numai acea parte a hotărârii arbitrale în care se conţin dispoziţii ce nu se înscriu în
convenţia arbitrală (art. 480 alin. (2) lit. g) CPC). În procedura civilă, reieşind din
prescripţiile principiului disponibilităţii în drepturi a participanţilor la proces,
instanţa decide doar în limitele celor invocate în cererea de chemare în judecată.
Cu atât mai mult acestea urmează a fi respectate într-o procedură bazată pe voinţa
părţilor, cum este arbitrajul. Deci, pronunţarea unei hotărâri arbitrale asupra unui
litigiu care nu este prevăzut sau excede convenţia arbitrală este contrară
principiului legalităţii şi disponibilităţii în drepturi şi duce la desfiinţarea hotărârii
arbitrale. În aceste cazuri instanţa de judecată trebuie să decidă asupra posibilităţii
separării dispoziţiilor conforme convenţiei arbitrale de cele neconforme, iar în
situaţia în care acest lucru este posibil, să desfiinţeze parţial hotărârea arbitrală în
partea neconformităţii acesteia convenţiei arbitrale.
h) Hotărîrea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislaţiei Republicii
Moldova sau bunele moravuri (art. 480 alin. (2) lit. g) CPC). Nici Codul de
procedură civilă, nici cele două legi cu privire la arbitraj nu stabilesc încălcarea
căror principii fundamentale constituie temei de desfiinţare a hotărârii arbitrale,
nici criteriile de determinare a acestora. Deci, în fiecare caz, instanţa de judecată va
reieşi din aprecierea circumstanţelor cauzei per ansamblu şi din interpretarea
sistemică a legislaţiei. Expresia „principiile fundamentale ale legislaţiei” invocată
în contextul acestui temei de desfiinţare a hotărârii arbitrale urmează a fi înţeleasă
în sensul larg, aici fiind atribuite atât principiile fundamentale ale dreptului
material cât şi cele ale dreptului procesual, însă primordiale fiind cele stabilite de
Constituţia Republicii Moldova, care se referă la drepturile şi libertăţile omului.
Deci, în rândul principiilor fundamentale pot fi enumerate: principiul legalităţii,
principiul respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, principiul egalităţii,
principiul respectării proprietăţii private, alte principii la fel de importante.
Conceptul de “bune moravuri” reprezintã totalitatea regulilor de conduitã
care s-au conturat în conştiinţa societăţii şi a căror respectare s-a impus cu
necesitate, printr-o experienţă şi practică îndelungată. Deci, în fiecare caz, când
instanţa de judecată va constata că hotărârea arbitrală pune în pericol principiile
înrădăcinate în conştiinţa societăţii, ea va desfiinţa hotărârea arbitrală respectivă.
În afară de temeiurile menţionate mai sus prevăzute de art. 480 alin. (2)
CPC, Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional mai prevede două
temeiuri suplimentare de desfiinţare a hotărârii arbitrale:
 Una din părţile convenţiei de arbitraj se află în incapacitate (art. 37 alin. (2)
lit. a) Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional).
 Hotărârea arbitrală contravine ordinii publice a Republicii Moldova (art. 37
alin. (2) lit. b) Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional).
Temeiurile de desfiinţare a hotărârii arbitrale menţionate mai sus pot fi
divizate convenţional în două categorii: temeiuri care urmează a fi dovedite de
către partea interesată ce a înaintat cererea de desfiinaţare a hotărârii arbitrale şi
temeiuri care se stabilesc de către instanţa de judecată din oficiu. Astfel, instanţa va
reţine şi va desfiinţa hotărârea arbitrală din oficiu, indiferent dacă partea a formulat
în această parte pretenţii, ori de câte ori va depista că litigiul examinat de arbitraj
nu poate fi, potrivit legii, obiectul dezbaterii arbitrale, în cazurile în care hotărârea
arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislaţiei Republicii Moldova sau
bunele moravuri şi în cazul în care hotărârea arbitrală contravine ordinii publice a
Republicii Moldova. În celelalte cazuri, partea care solicită desfiinţarea hotărârii
arbitrale trebuie să dovedească existenţa temeiurilor de desfiinţare a hotărârii
arbitrale.

CAPITOLUL XIX
ELIBERAREA TITLURILOR DE EXECUTARE SILITĂ A
HOTĂRÂRILOR ARBITRALE

Ana BORŞ,
magistru în drept, lector universitar

§1. Procedura de examinare a cererii de eliberare a titlului de executare a

hotărârii arbitrale
§2. Temeiurile de refuz în eliberarea titlului executoriu a hotărârii arbitrale

§1. Procedura de examinare a cererii de eliberare a titlului de executare a

hotărârii arbitrale
O trăsătură specifică examinării cauzelor civile în arbitraj constituie faptul că
părţile înţeleg să execute benevol actul juridicţional final – hotărârea arbitrală
adoptată, imediat sau în termenul indicat în hotărâre. Totuşi, în situaţiile în care
partea obligată prin hotărârea arbitrală nu o execută benevol, partea adversă are la
îndemână calea executării silite a acesteia. În acest caz, hotărârea arbitrală se va
executa ca şi o hotărâre judecătorească.
Din art. 28 alin. (1) Legea cu privire la arbitraj reiese că arbitrajul emite
hotărâri în următoarele trei cazuri:
1. Soluţionarea, de către arbitraj, a litigiului dintre părţi.
2. Încetarea procedurii arbitrale fără soluţionarea problemelor remise spre
rezolvare (hotărâre de încetare a procedurii arbitrale).
3. Încheierea între părţi a unei tranzacţii asupra litigiului (emiterea hotărârii în
acest caz având un caracter dispozitiv, adică dacă există o astfel de solicitare din
partea părţilor).
Acelaşi aliniat menţionează că alte dispoziţii ale arbitrajului care nu sunt
inserate în hotărâre se emit sub formă de încheiere.
Persoana care a avut câştig de cauză va înainta în instanţa de judecată o
cerere privind eliberarea titlului de executare silită a hotărârii arbitrale. În ceea ce
priveşte instanţa competentă în aceste cazuri, conform prevederilor art. 35 CPC
cazurile de eliberare a titlurilor de executare silită a hotărârilor arbitrale ţin de
competenţa Judecătoriei Comerciale de Circumscripţie.
Cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărârii arbitrale se
depune în scris de partea care a avut câştig de cauză ori de reprezentantul ei. Deci,
aceasta poate fi depusă atât de către reclamantul în procedura arbitrală în situaţia în
care acţiunea lui a fost admisă, dar şi de pârât, în situaţiile în care acţiunea
reclamantului a fost respinsă şi pârâtul a înaintat cerere de compensare a
cheltuililor.
Cererea de eliberare a titlului de executare silită pentru hotărârea arbitrală
trebuie să conţină următoarele date privind:
a) instanţa căreia îi este adresată cererea;
b) arbitrajul care a pronunţat hotărârea şi componenţa lui nominală;
c) numele sau denumirea părţilor în arbitraj, domiciliul sau sediul lor;
d) locul şi data pronunţării hotărârii arbitrale;
e) data primirii hotărârii arbitrale de partea care s-a adresat în judecată;
 f) solicitarea părţii care a avut câştig de cauză de a i se elibera titlu de
executare silită a hotărârii arbitrale;
g) numărul de telefon, faxul, adresa electronică, după caz, alte date.
La cererea de eliberare a titlului executoriu se anexează:
a) hotărârea arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit. Copia
de pe hotărârea arbitrajului permanent se autentifică de preşedintele acestuia, iar
copia de pe hotărârea arbitrajului constituit pentru soluţionarea unui anumit litigiu
se autentifică notarial;
b) convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit;
c) dovada de plată a taxei de stat;
d) copia de pe cererea de eliberare a titlului executoriu;
e) procura sau un alt act care atestă împuternicirile persoanei de a semna
cererea.
Dacă partea care depune cererea de eliberare a titlului de executare silită a
hotărârii arbitrale omite să respecte cerinţele impuse de lege privind conţinutul şi
actele ce urmează a fi anexate cererii, aceasta va fi pasibilă de restituire sau
acesteia nu i se va da curs, conform prevederilor art. 170 şi art. 171 CPC.
Codul de procedură civilă, Legea cu privire la arbitraj şi Legea cu privire la
arbitrajul comercial internaţional nu stabilesc termenul pentru depunerea în
judecată a cererii pentru eliberarea titlului de executare silită a hotărârii arbitrale, în
acest caz urmează a fi respectat termenul de prescripţie stabilit pentru prezentarea
hotărârii judecătoreşti spre executare silită, de 3 ani.
Cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărârii arbitrale se
examinează în şedinţă de judecată în cel mult o lună de la data depunerii în
instanţă, conform regulilor stabilite de Codul de procedură civilă. În cadrul
pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, la solicitarea ambelor părţi în arbitraj,
judecătorul poate cere arbitrajului materialele dosarului în al căror temei se solicită
eliberarea titlului executoriu, potrivit regulilor pentru reclamarea probelor. Părţile
în arbitraj sunt înştiinţate legal despre locul, data şi ora şedinţei de judecată.
Neprezentarea lor însă nu împiedică dezbaterea pricinii.
 Luând în consideraţie că între părţi lipseşte un litigiu de drept, acesta fiind
deja soluţionat de către arbitraj, ordinea de examinare a cererii privind eliberarea
titlului de executare silită nu va fi aceeaşi ca şi în acţiunea civilă, respectiv, părţile
nu vor mai putea fi numite „reclamant” şi „pârât”. Codul de procedură civilă şi
Legea cu privire la arbitraj operează cu noţiuni gen „părţile în arbitraj”, „partea
care a avut câştig de cauză”, „petiţionar”. În legislaţia Federaţiei Ruse părţile în
procedura de eliberare a titlului de executare silită pentru hotărârea arbitrală poartă
denumirea de „creditor” şi „debitor” şi considerăm că acestea pot fi cu uşurinţă
utilizate şi de legiuitorul moldovean, întrucât noţiunile de „creditor” şi „debitor”
reflectă foarte bine statutul procesual al părţilor în procedura de examinare a cererii
privind eliberarea titlului de executare silită pentru hotărârea arbitrală.
Dacă la instanţa de judecată care examinează cererea de eliberare a titlului
executoriu sau la o altă instanţă se găseşte în dezbatere cererea de desfiinţare a
hotărârii arbitrale în temeiul căreia se solicită eliberarea titlului executoriu, instanţa
care examinează cererea de eliberare a titlului executoriu este în drept, dacă va găsi
raţional, să suspende examinarea cererii de eliberare a titlului executoriu până când
se va examina cererea de desfiinţare a hotărârii arbitrale.

§2. Temeiurile de refuz în eliberarea titlului executoriu a hotărârii arbitrale

După cum am menţionat anterior, temeiurile de desfiinţare a hotărârilor
arbitrale sunt, practice, aceleaşi ca şi pentru refuzul în eliberarea titlurilor de
executare silită a hotărârilor arbitrale, cu unele mici excepţii. Unul din temeiurile
specifice procedurii de examinare a cererii privind eliberarea titlurilor de executare
silită pentru executarea hotrărârilor arbitrale constituie cel instituit la art. 485 alin.
(1) lit. e) CPC, conform căruia instanţa va refuza să elibereze titlul de executare
silită a hotărârii arbitrale numai dacă partea care nu a avut câştig de cauză prezintă
în judecată probe despre faptul că hotărârea arbitrală nu a devenit obligatorie
pentru părţile în arbitraj ori a fost desfiinţată de judecată, conform legii în al cărei
temei a fost pronunţată. În conformitate cu prevederile art. 33 alin. (1) din Legea
cu privire la arbitraj, hotărârea arbitrală este obligatorie, urmând să fie executată
benevol, imediat sau în termenul indicat în ea, de partea împotriva căreia s-a
pronunţat. Totodată, conform prevederilor art. 28 alin. (6) din Legea cu privire la
arbitraj hotărârea arbitrală remisă părţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti
definitive şi, deci, este obligatorie pentru părţi. Conform normelor Legii cu privire
la arbitraj remiterea către părţi a hotărârii arbitrale are loc în cel mult 10 zile de la
pronunţare, însă, norma respectivă nu prevede o sancţiune pentru nerespectarea
acestui termen. Totodată, temei de refuz în eliberarea titlului de executare silită va
constitui şi faptul desfiinţării ei, în acest sens debitorul va trebui să prezinte
instanţei încheierea judecătorească prin care desfiinţarea a fost dispusă.
Dacă prin hotărârea arbitrală s-a fixat un termen pentru executare, aceasta se
va executa în termenul (termenele) stabilit. Termenul de executare stabilit de
tribunalul arbitral nu poate preceda termenul la care hotărârea se va comunica,
afară de cazul în care părţile în litigiu convin altfel. Dacă prin hotărâre nu s-a
stabilit un termen, aceasta trebuie executată ,,imediat’’. Locaţiunea ,,imediat’’
folosită de legiuitor urmează să fie interpretată în sensul că debitorul trebuie să-şi
execute obligaţia imediat ce hotărârea i-a fost comunicată şi nu imediat ce ea a fost
pronunţată, aceasta fiind prevăzută în art. 28 alin. (6) din Legea cu privire la
arbitraj menţionat mai sus.
După ce examinează cererea de eliberare a titlului de executare silită a
hotărârii arbitrale, instanţa judecătorească pronunţă o încheiere privind eliberarea
titlului executoriu sau refuzul de a-l elibera, care va cuprinde: denumirea şi
componenţa nominală a arbitrajului care a pronunţat hotărârea; numele sau
denumirea părţilor în arbitraj; date despre hotărârea arbitrală de eliberare a titlului
de executare silită a hotărârii pe care o solicită petiţionarul şi locul pronunţării ei;
menţiunea despre eliberarea titlului de executare silită a hotărârii arbitrale sau
despre refuzul de a-l elibera. Încheierea privind eliberarea titlului executoriu sau
refuzul de a-l elibera poate fi atacată cu recurs în ordinea instituită de art. 423-428
CPC.
 Refuzul de a elibera titlul de executare silită a hotărârii arbitrale nu
împiedică părţile să se adreseze din nou în arbitraj, dacă posibilitatea adresării nu
s-a epuizat, ori să înainteze acţiune în baze generale.
Titlul executoriu emis de instanţa de judecată în vederea executării hotărârii
arbitrale se prezintă executorului judecătoresc şi se supune executării silite ca şi
cel emis în temeiul hotărârii judecătorești.

CAPITOLUL XX
EXECUTĂREA SILITĂ A ACTELOR JUDECĂTOREȘTI CIVILE -
ETAPĂ INDISPENSABILĂ A PROCESULUI CIVIL

Elena BELEI,
doctor în drept, conferențiar universiatr
Oxana NOVICOV,
magistru în drept, lector unversitar

§1. Esența executării silite a actelor judecătoreşti civile

§2. Participanții la procedura de executare
§3. Documentele executorii. Intentarea procedurii de executare
§4. Măsurile de executare silită. Urmărirea bunurilor, veniturilor și a
mijloacelor bănești ale debitorului
§5. Incidentele procedurii de executare. Întoarcerea executării
§6. Încetarea procedurii de executare. Restituirea documentului executoriu
§7. Contestarea actelor executorului judecătoresc
§1. Esența executării silite a actelor judecătoreşti civile
Noțiunea de executare silită
Jurisprudența CtEDO a afirmat în repetate rânduri ideea că executarea silită
eficientă reprezintă o parte inerentă a dreptului persoanei la un proces judiciar
echitabil. Privită din această perspectivă, executarea silită determină reușita
întregului proces de judecare a cauzei și este un indicator infailibil al eficienței
actului de justiție, determinant pentru încrederea publicului în sistemul de justiție.
Tot jurisprudenței CtEDO se datorează consacrarea înțelegerii executării silite
drept ultimă fază a procesului civil, subsecvent, acesteia fiindu-i aplicate toate
rigorile stabilite de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Instanţa
europeană a punctat că dreptul la un proces echitabil nu acoperă doar procedura
până la pronunţarea hotărârii, ci se extinde și asupra executării acesteia, iar statul
are obligaţia de „a se plia ” unei hotărâri judecătoreşti pronunţate contra sa,
considerând că executarea silită face parte integrantă din noţiunea de proces, în
sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.354
Doctrina definește executarea silită drept procedura prin intermediul căreia
creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească
sau printr-un alt document executoriu, constrânge, cu concursul organelor
de stat competente, pe debitorul său, care nu-şi execută de bună-voie
obligaţiile prevăzute de documentul executoriu, de a le aduce la îndeplinire, în
mod silit355.
Legislația națională oferă o definiție a executării silite în art. 10 al Codului de
executare. Potrivit acestui text legal, executarea silită reprezintă „un ansamblu de
măsuri, prevăzute de prezentul cod, prin care creditorul realizează, prin
intermediul executorului judecătoresc, cu concursul organelor de stat abilitate,
354
Ar fi iluzoriu dacă sistemul juridic intern al unui Stat contractant ar permite ca o decizie
judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrementul unei părți. (...)
executarea unei sentințe sau hotărâri, a orcărei instanțe trebuie astfel să fie considerată parte
integrantă a unui „proces” în sensul art.6. Hotărârea CtEDO Hornsby contra Greciei, 19.03.1997.
http://jurisprudentacedo.com/HORNSBY-c.-GRECIA-articolul-6-paragraful-1-din-Conventie-
incalcare.html
355
Hurubă Eugen. Noțiuni de executare silită. București, Editura. Universul juridic, 2010, pag. 9.
drepturile sale, recunoscute printr-un document executoriu, dacă debitorul nu-şi
îndeplineşte benevol obligaţiile”.
Așadar, opțiunea aflată în toate cazurile la îndemâna debitorului este de a-și
îndeplini benevol obligațiile. În cazul când totuși nu o face - legiuitorul îi oferă
creditorului posibilitatea de a apela la executorul judecătoresc, pentru a iniția
executarea silită. De aceea, executarea silită reprezintă o fază facultativă a
procesului civil, existența ei fiind corelată de existența executării voluntare de
către debitor și voința creditorului de a recurge sau nu la mecanismele de
executare silită. Altfel zis, executarea silită nu este o fază obligatorie, dar
întotdeauna posibilă356.
Alineatul (2) al aceluiași articol oferă o explicare a conținutului executării
silite, marcând punctul de plecare al acesteia și finalitatea procedurii, dar și
conținutul ei. Astfel, potrivit acestui text legal, „executarea silită începe prin
sesizarea executorului judecătoresc în condiţiile legii  şi se efectuează prin orice
formă prevăzută de prezentul cod, simultan sau succesiv, până la realizarea
dreptului recunoscut prin documentul executoriu, până la achitarea dobânzilor, a
penalităţilor sau a altor sume, acordate potrivit legii, precum şi a cheltuielilor de
executare”.
Importanța executării silite rezidă nu doar în faptul că prin acesta se realizează
drepturile subiective ale creditorilor față de debitori, ci și în faptul că, de rând cu
acesta, se realizează și dreptul obiectiv general, restabilindu-se ordinea de drept și
afirmându-se ideea de echitate și justiție.
Nu poate fi ignorată nici funcția preventivă/de avertizare a procedurii de
executare silită, căci, prin mecanismele ce o constituie, ea induce iminența
conformării unui act judecătoresc definitiv/irevocabil și avertizează debitorii
referitor la consecințele opunerii sau ignorării necesității executării obligațiilor
sale.

Legislația ce reglementează executarea silită

356
Stoica Adrian. Executarea silită imobiliară. București, Editura Universul juridic, 2009, pag.11.
 Legiuitorul național a considerat util să codifice normele ce reglementează
procedura de executare într-un act normativ distinct. Astfel, în anul 2004, a fost
adoptat Codul de executare – actul care conține reglementările aplicabile
executării hotărârilor judecătorești, dar și altor documente executorii. Chiar dacă,
începând cu anul 2004, materia executării s-a desprins din cuprinsul Codului de
procedură civilă, art. 343 Cod de executare indică: ”dispozițiile cărții întâi a
prezentului cod se completează cu prevederi din Codul de procedură civilă”. În
concluzie, deși reglementată prin act legislativ distinct, executarea silită rămâne a
fi sub auspiciile legislației procedural-civile.
Codificarea legislației aferente executării silite este, fără îndoială, salutabilă,
făcând mai accesibilă și previzibilă procedura de executare pentru justițiabili și
minimalizând riscul apariției unor suprapuneri de reglementări sau conflicte între
normele legale. Mai mult, o atare soluție facilitează înțelegerea și aplicarea
normelor legale, ele toate aflându-se sub imperiul principiilor procedurii de
executare și urmând a fi aplicate în conformitate cu acestea.
Totuși, treptat, norme referitoare la procedura de executare s-au regăsit și în
alte acte legislative (Legea nr. 449 cu privire la gaj din 30.07.2001357 , Legea nr.
142 cu privire la ipotecă din 26.06.2008358, Codul fiscal359 etc. ). Inevitabil, acest
lucru atrage suprapuneri de reglementări și distorsionează practica judiciară, dar și
cea de executare. Exemplificăm: Legea nr.847-XIII din 24 mai 1996 privind
sistemul bugetar şi procesul bugetar conține în art. 361  prevederi referitoare la
unele particularități a executării documentelor executorii privind încasarea
sumelor din contul bugetului public național care vin în contradicție cu norma
constituțională despre caracterul executoriu al hotărârilor judecătorești definitive
(art. 120 Constituția Republicii Moldova).
Normele ce reglementează executarea silită pot fi clasificate, în funcție de
obiectul reglementării, în 3 categorii:
357
Legea cu privire la gaj. Nr. 449 din 30.07.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
21.11.2014, nr. 345-351.
358
Legea cu privire la ipotecă. Nr. 142 din 26.06.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
02.09.2008, nr. 165-166.
359
Codul fiscal. Nr. 1163 din  24.04.1997. Republicat în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, ediţie
specială, 08.02.2007.
  norme de organizare - acestea sunt normele care stabilesc modul de
organizare a activității de executor judecătoresc, ele regăsindu-se în Legea nr. 113
privind executorii judecătorești din 17.06.2010360;
 norme de competență - la această categorie atribuim normele ce stabilesc
atribuțiile executorului judecătoresc, instanțelor de judecată și ale unor organe
profesionale în procedura de executare361. Ele se regăsesc în Codul de executare
(art. 21, 22, 24, 161, 163, 164 etc), în Codul de procedură civilă (art. 35, 251, 251
etc), dar și în Legea nr. 113 privind executorii judecătorești din 17.06.2010 (art. 8,
37 etc.).
 norme de procedură – reprezintă categoria cea mai numeroasă și include
reglementările care stabilesc cursul nemijlocit al procedurii de executare, indică
actele și acțiunile necesare, reglementează incidentele procedurale etc. Relevante
în acest sens sunt art. 27, 66, 76, 84, 91 Cod de executare, 121, 1271, 175 CPC,
art. 70, 353, 370 Cod civil, Capitolul XVI Codul familiei etc.; prevederile
Hotărârii Guvernului nr. 886 din 23.09.2010 cu privire la aprobarea
Regulamentului privind modul de determinare a mărimii taxelor pentru efectuarea
actelor executorului judecătoresc și a spezelor procedurii de executare 362;
Hotărârea Consiliului de administrare al BNM nr.375 din 15.12.2005 privind
aprobarea Regulamentului privind suspendarea operaţiunilor, sechestrarea şi
perceperea în mod incontestabil a mijloacelor băneşti din conturile bancare363 etc.

Principiile fundamentale ale executării silite

Principiile au un caracter general; pentru a asigura aplicabilitatea lor, e
necesar ca acestea să fie dezvăluite prin norme concrete în textul actului legislativ

360
Legea privind executorii judecătorești. Nr. 113 din 17.06.2010. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 23.07.2010, nr. 126-128.
361
Camera teritorială a executorilor judecătorești dispune de competențe procedurale. În acest sens, a se
vedea art. 30, 31, 34 Cod de executare.
362
Hotărârea Guvernului cu privire la aprobarea Regulamentului privind modul de determinare a mărimii
taxelor pentru efectuarea actelor executorului judecătoresc și a spezelor procedurii de executare. Nr. 886
din 23.09.2010. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 01.10.2010, nr. 191-193.
363
Hotărârea Consiliului de administrare al BNM privind aprobarea Regulamentului privind suspendarea
operaţiunilor, sechestrarea şi perceperea în mod incontestabil a mijloacelor băneşti din conturile bancare.
Nr.375 din 15.12.2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 06.01.2006, nr. 1-4.
sau normativ. Nu mai puţin important este ca toate normele ce se conţin în actul
legislativ/normativ să fie conforme acestor principii.364
Procedura de executare este guvernată de anumite principii, prin prisma cărora
trebuie înțelese și interpretate normele Codului de executare. Rațiunea existenței
acestor principii ține de 2 aspecte:
 ele ajută la înțelegerea și interpretarea esenței procedurii de executare
(stabilind ideile fundamentale care întemeiază executarea silită și punctând
coordonatele-cheie ale acesteia, în limitele cărora se vor interpreta toate
celelalte norme ale Codului de executare);
 sub aspect practic, principiile servesc la identificarea soluțiilor pentru
unele situații, când legea nu este suficient de clară, dar și la dezvoltarea,
modificarea legislației în spiritul principiilor pe care aceasta se axează; la
formarea unei practici de lucru unice a executorilor judecătorești și a
instanțelor de judecată.
Principiile care guvernează procedura de executare sunt următoarele:
1. Principiul legalităţii. Dat fiind faptul că procedura de executare, prin
esenţa sa, implică o serie de acte de constrângere, importanţa respectării
principiului legalităţii este crucială. Legalitatea constituie garanţia realizării
sarcinilor şi scopului procedurii de executare stabilite în art. 1 Cod de executare.
Potrivit art. 2 Cod de executare, executorul judecătoresc asigură executarea silită a
documentelor executorii în strictă conformitate cu prezentul cod şi cu alte acte
normative. Remarcăm că, deşi, potrivit art. 42 Cod de executare, procedura de
executare implică mai mulţi participanţi, sarcina asigurării respectării legalităţii în
procedura de executare este pusă în seama executorului judecătoresc. La fel, alin.
(3) art. 2 Legea nr.113 din 17.06.2010 privind executorii judecătorești stabilește că
”activitatea executorului judecătoresc se desfăşoară în condiţiile legii, cu
respectarea drepturilor şi a intereselor legitime ale părţilor în procedura de
executare şi ale altor persoane interesate, fără deosebire de rasă, de naţionalitate,

Novicov Ox.,Talmaci R., ș.a., Comentariul Codului de executare al Republicii Moldova. Partea I-
364

Executarea hotărârilor judecătorești, Chișinău: Editura Bons Offices, 2010, pag.18.

de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de apartenenţă politică, de avere,
de origine socială sau de orice alt criteriu”, reiterând obligația de asigurare a
conformității cu legea a tuturor acțiunilor executorului judecătoresc.
De aceea, chiar dacă creditorul este cel în interesul și la solicitarea căruia se
realizează executarea silită, el având rolul decisiv în declanșarea și derularea
procedurii de executare, misiunea executorului judecătoresc este de a înscrie
voința creditorului în limitele legalității, asigurând echilibrul între drepturile legal
prevăzute ale creditorului și ale debitorului. Această concluzie este susținută și de
prevederile art. 7 Cod de executare, care indică asupra independenței executorului
judecătoresc și supunerii lui numai legii.
Deşi normele legale citate mai sus (art. 2 Cod de executare și art. 2 Legea
nr. 113 din 17.06.2010 privind executorii judecătorești) se referă doar la obligația
executorului judecătoresc de asigurare a legalității, vom menţiona că instanţele de
judecată au un rol decisiv în asigurarea aplicării principiului legalităţii. Ținând
cont de prevederile art. 3 Legea nr. 113 din 17.06.2010 privind executorii
judecătorești, art. 9 Cod de executare, cât și de normele ce se conțin în Titlul V al
Cărții I a Codului de executare, acţiunile sau inacţiunile executorului judecătoresc
pot fi contestate doar în instanţa de judecată. Astfel, în aprecierea legalităţii actelor
executorului judecătoresc rolul exclusiv şi decisiv revine instanţei de judecată.
Menţionăm că pentru a asigura aplicarea principiului dat, legiuitorul, pe de o
parte, a instituit această obligaţie pentru organele de executare şi le-a delegat prin
lege anumite atribuţii, iar, pe de altă parte, a creat mecanismul de protecţie contra
eventualelor încălcări ale acestui principiu, exprimat prin posibilitatea contestării
oricărui act de executare.
Considerăm necesar a menționa că, în contextul analizei principiului legalității
este necesar a ține cont de prezumția legalității actului executorului judecătoresc,
instituită de art. 3 al Legii nr. 113 din 17.06.2010 privind executorii judecătorești.
Acest beneficiu de prezumție a legalității pune în valoare rolul și importanța
atribuțiilor delegate de stat executorului judecătoresc. Sub aspect practic, norma
respectivă, raportată la prevederile Titlului V al Cărți I a Codului de executare,
indică expres asupra faptului că orice act al executorului judecătoresc, dacă acesta
nu a fost declarat ilegal de instanța de judecată, va fi considerat legal. Subsecvent,
pentru a întemeia răspunderea disciplinară sau penală pentru acțiuni procesuale ale
executorului judecătoresc este necesară constatarea ilegalității actului întocmit de
executor – lucru important a fi reținut de participanții la procedura de executare,
care consideră că printr-un act al executorului judecătoresc le-a fost încălcat vreun
drept.
2. Principiului egalităţii. Potrivit art. 3 al Codului de executare,  modul şi
condiţiile de punere în executare a documentelor executorii se extind asupra
persoanelor cu funcţie de răspundere, persoanelor fizice, fără deosebire de rasă, de
naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de
apartenenţă politică, de avere sau de origine socială, şi asupra persoanelor juridice,
indiferent de tipul de proprietate şi de forma juridică de organizare.
Remarcam că enumerarea din acest articol cuprinde și criteriul „indiferent
de tipul de proprietate și forma juridică de organizare”. Totuși, legislația
națională cuprinde norme speciale privind derularea procedurilor de executare în
situațiile când în calitate de parte a procedurii apare statul sau
autoritățile/instituțiile finanțate din bugetul public național. Acest lucru e valabil
atât în cazul când statul apare în calitate de debitor cât și atunci când acesta este
creditor.
Astfel, art. 361 al Legii nr. 847 din 24.05.96 privind sistemul bugetar şi
procesul bugetar (iar începând cu 01.01.16 – art. 68 al Legii finanţelor publice şi
responsabilităţii bugetar-fiscale nr. 181 din  25.07.2014) prevăd norme derogatorii
de la procedura de executare aplicabilă altor persoane juridice sau fizice – atât sub
aspect de termen oferit pentru executare benevolă cât și sub aspectul determinării
modului când o hotărâre judecătorească devine executorie.
De menționat, că întreprinderile de stat/municipale/raionale nu beneficiază
de privilegiile instituite prin aceste norme – ele reprezentând agenți economici
care participă în relațiile civile pe picior de egalitate cu toți antreprenorii.
 Pe de o parte, această derogare de la norma generală este dictată de raţiuni
economico-sociale, căci în situația aplicării termenului general de executare
benevolă (15 zile), ar exista riscul perturbării salarizării din contul surselor
bugetare, finanţării unor instituţii de interes public şi orientare socială (şcoli,
grădiniţe, transport public etc.)
Pe de altă parte, CtEDO a reiterat că statul este un debitor apriori solvabil365.
Mai opace sunt motivele care au justificat necesitatea apariției în Codul
fiscal a prevederilor al. (32) al art. 197, al. (22) al art. 229 și ale alin.(11) şi (41) ale
art.253 Cod fiscal, care au instituit de fapt o imixtiune a puterii executive (organul
fiscal fiind direct subordonat Ministerului Finanțelor și, implicit, Executivului) în
efectuarea justiției. Mai mult, aceste norme legiferează posibilitatea penalizării
executorului judecătoresc de către unul dintre creditori - lucru irelevant, deoarece
acesta este creditorul care reprezintă statul. Aceste norme constituie, în viziunea
noastră inadmisibile și crase neglijări ale principiilor conținute în Codul de
executare (principiul egalității, principiul independenței executorului judecătoresc,
principiul legalității), dar și a normelor constituționale (principiul separației
puterilor în stat).
O altă situație când legiuitorul a admis devieri de la principiul tratării egale
vizează categoriile de creditori vulnerabili sau beneficiari ai unor plăți de
importanță majoră – ne referim la creditorii beneficiari ai pensiilor de întreținere,
ai plăților compensatorii pentru pierderea întreținătorului, vătămarea sănătății etc.
Relevante în acest sens sunt prevederile al. (7) și (8) ale art. 37 Cod de executare.
3. Principiul disponibilităţii consacrat în art. 4 al Codului de executare
este edificat pe ideea liberei exprimări a voinţei creditorului referitor la pornirea,
modalitatea de realizare, încetarea şi amânarea executării silite a documentelor
executorii. În procedura de executare, limitele disponibilității oferite creditorului
sunt indiscutabil mai largi decât celei ale debitorului. Creditorul dispune de

365
„O autoritate de stat nu poate invoca lipsa fondurilor ca scuză pentru neexecutarea unei hotărâri
judecătorești.” Hotărârea CtEDO Immobiliare Saffi contra Italiei, 18.05.1998,
http://hudoc.echr.coe.int/eng#{"itemid":["001-4240"]}
dreptul de a cere executarea silită a documentelor executorii, precum şi de a
renunţa la executarea începută sau de a amâna pornirea ei, în limitele prescripţiei
dreptului stabilit, cât și de a încheia tranzacţii în condiţiile Codului de executare.
   Cât privește debitorul, acesta poate executa documentul executoriu prin
încheierea unei tranzacţii în condiţiile codului și mai poate executa benevol
documentul executoriu în timpul oferit de lege sau de instanța de judecată (în cazul
hotărârilor emise în contenciosul administrativ).
Existența acestui principiu a determinat definirea procedurii de executare
drept procedură prin care creditorul realizează drepturile sale. Așadar, este un
principiu care pune în valoare rolul activ și maximal important al creditorului în
procedura de executare. Materializarea acestui principiu o putem găsi în art. 60,
76, 8, 86 etc. ale Codului de executare.
4. Principiul umanismului în procedura de executare silită se manifestă
prin faptul că  modul şi condiţiile de punere în executare a documentelor
executorii se stabilesc pe principiul respectării drepturilor omului şi nu pot avea ca
scop pricinuirea de suferinţe fizice şi morale sau de prejudicii materiale.
Chiar dacă prin esența sa procedura de executare presupune limitarea sau
intervenția în realizarea anumitor drepturi și libertăți fundamentale, principiul dat
statuează clar că ele nu pot avea drept scop pricinuirea de suferințe fizice și morale
sau de prejudicii materiale. Altfel zis, acestea sunt justificate atât timp, cât duc la
executarea silită a documentului executoriu și restabilirea drepturilor altei
persoane (a creditorului).
Principiul dat se realizează prin prevederile art. 89, 106, 108, 110 ale
Codului de executare.
5. Limba procedurii de executare. Potrivit Codului de executare,
procedura de executare se desfăşoară în limba de stat; dacă nu posedă limba de
stat, participanţii la procedura de executare au dreptul de a lua cunoştinţă de actele
procedurii de executare şi de a vorbi prin interpret.
 E de reținut, că spre deosebire de reglementările CPC, Codul de executare
nu prevede opțiuni pentru a desfășura procedura de executare în altă limbă decât
cea de stat.
La fel, implicarea interpretului este un drept al părții în procedura de
executare, dar nu și o obligație a executorului judecătoresc.
Conform art. 2 Legea nr. 264 din 11.12. 2008 366, interpretul este persoana
specializată în traducerea orală, mijlocind astfel înţelegerea dintre două sau mai
multe persoane care vorbesc limbi diferite. Deducem de aici că traducerea actelor
procedurii de executare se va face verbal.
6. Independența executorului judecătoresc este o condiție inerentă a
eficienței procedurii de executare. Acest principiu afirmă că în executarea
documentelor executorii, executorul judecătoresc este independent şi se supune
numai legii, iar orice imixtiune în activitatea de executare a documentelor
executorii este inadmisibilă şi atrage răspunderea prevăzută de lege.
Este reținut faptul că executorul urmează să realizeze toate acțiunile sale,
ghidându-se în exclusivitate de lege – ceea ce înseamnă, pe de o parte, obligația
executorului de a se feri de orice influențe sau conflicte de interese, iar pe de altă
parte – obligația tuturor celorlalți (terți, părți a procedurii, autorități etc.) de a
exclude orice tentative de intervenție în afara legii în procedura de executare.
Mecanismele instituite de legiuitor pentru a garanta independența
executorului judecătoresc sunt de natură juridică-procesuală, în majoritate –
posibilitatea autorecuzării sau a recuzării, norme speciale privind competența
pornirii urmării penale în privința executorului judecătoresc și unele limitări
privind ridicarea bunurilor sau actelor aferente procedurii de executare (a se vedea
în acest sens Legea privind executorii judecătorești), posibilitatea aplicării
sancțiunilor contravenționale pentru neexecutarea obligațiilor stabilite de Codul de
executare și nerespectarea cerințelor executorului judecătoresc.

366
Legea privind autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor antrenaţi de Consiliul Superior al
Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, de organele procuraturii, organele de urmărire penală, instanţele
judecătoreşti, de notari, avocaţi şi de executorii judecătoreşti. Nr. 264  din 11.12.2008. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 20.03.2009, nr. 57-58.
 Considerăm însă, că pe lângă cele enunțate mai sus, mărimea și modul de
formare a plăților pentru actele de executare (taxe și speze), cât și a onorariilor
executorului judecătoresc sunt factori care contribuie la fortificarea independenței
executorului judecătoresc, or, în cazul insuficienței acestora, riscul neglijării
acestui principiu sporește considerabil. În plus, stabilirea acestora în maniera ce ar
asigura independența (inclusiv financiară) a agenților de executare este în
concordanță cu prevederile Recomandării Comitetului de Miniştri al Consiliului
Europei nr. (2003)17 privind executarea hotărârilor judecătorești367.

§2. Participanții la procedura de executare

La fel ca și oricare alt proces, procedura de executare implică participarea
mai multor subiecți procesuali – fiecare dintre aceștia având drepturi și obligații
distincte, prin realizarea cărora apar, se modifică sau se sting relații procesuale.
Potrivit art. 42 Cod de executare,  participanţii la procedura de
executare sunt: părţile, creditorii intervenienţi, reprezentanţii, specialiştii, experţii,
interpreţii şi martorii asistenţi.
Remarcam că participanții la procedura de executare enumerați la acest
articol pot fi clasificați, în funcție de interesul pe care-l au în derularea procedurii
de executare, în participanți care au un interes direct în procedura de executare
(părțile, creditorii intervenienți) și participanți „străini” procedurii de executare,
care nu au un interes propriu antrenat în aceasta (specialiștii, experții, interpreții și
martorii asistenți).
Chiar dacă formularea articolului 42 este una închisă, care nu presupune
completări, vom reține că în textul Codului de executare sunt enunțate și alte
persoane care – adeseori facultativ și/sau episodic -- dar participă la procedura de
executare. Ne referim la terții care dețin anumite bunuri ale debitorului (art. 98
Cod de executare), fondatorul, administratorul și contabilul persoanei juridice
debitor (alin. (3) art. 44 Cod de executare), participanții la licitație, alte persoane

367
Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. Rec (2003) 17 în materie de
executare a deciziilor judecătoreşti. http://www.coe.int/t/cm/adoptedTexts_en.asp
și, bineînțeles, deținătorii informațiilor relevante pentru procedura de executare, la
fel ca autoritățile obligate să acorde asistență executorului judecătoresc în
procedura de executare.
1. Părțile procedurii de executare
Participanții indispensabili ai unei proceduri de executare sunt părțile
acesteia – adică creditorul şi debitorul. Noţiunile de creditor şi debitor nu sunt
absolut simetrice celor de reclamant şi pârât și în nici un caz nu trebuie automat
suprapuse. Spre exemplu, pârâtul poate deveni creditor în cazul când acţiunea este
respinsă, iar el a suportat careva cheltuieli de judecată sau a înaintat o acţiune
reconvenţională care a fost admisă de instanţa de judecată.
Potrivit textului legal, creditorul este persoana fizică sau juridică în al cărei
interes a fost emis documentul executoriu.
În cazul în care sumele se încasează în beneficiul statului, calitatea de
creditor o exercită Ministerul Finanţelor prin intermediul organelor fiscale
teritoriale. Pentru a face maximal clară această normă, considerăm necesar să
precizăm semnificația și extinderea noțiunii de „încasare în beneficiul statului”.
Potrivit art. 3 al Legii finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale nr.
181 din  25.07.2014368, bugetul de stat reprezintă totalitatea veniturilor, a
cheltuielilor şi a surselor de finanţare destinate pentru realizarea funcţiilor
autorităţilor publice centrale, cu excepţia funcţiilor proprii sistemului public de
asigurări sociale şi sistemului de asigurări obligatorii de asistenţă medicală,
precum şi pentru stabilirea  relaţiilor cu alte bugete. Art. 26 din aceeași lege
prevede că bugetul public naţional cuprinde:
a) bugetul de stat; 
b) bugetul asigurărilor sociale de stat; 
c) fondurile asigurării obligatorii de asistenţă medicală;
d) bugetele locale.
Din cele indicate mai sus, deducem că Inspectoratele fiscale teritoriale vor
avea calitate de creditor pentru toate cazurile de încasare a sumelor în contul
Legea finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale. Nr. 181 din  25.07.2014. În: Monitorul
368

Oficial al Republicii Moldova, 08.08.2014, nr. 223-230.

bugetului de stat, nu și atunci când sumele se vor încasa în folosul bugetului de
asigurări sociale sau a bugetelor locale.
Rolul creditorului trebuie să fie unul activ în procedura de executare –
referitor la aceasta, în termeni generali indică alin. (5) art. 44 Cod de executare,
dar și multe alte articole care stabilesc în concret unele obligații ale creditorului –
cea de avansare a cheltuielilor de executare, de a decide asupra bunurilor imobile
urmărirea cărora o solicită, de a se expune asupra preluării la păstrare a bunurilor
sechestrate etc.
Menționăm că în unele legislații inactivitatea creditorului are drept
consecință „perimarea executării” – situația în care executarea silită se află în
etapă de pasivitate, condiționată de faptul că pe parcursul ultimelor 6 luni
creditorul nu a făcut demersuri în vederea executării hotărârii369.
Un participant distinct al procedurii de executare, asimilat în drepturi și
obligații cu creditorul, este creditorul intervenient. Potrivit art. 45 Cod de
executare, creditorii intervenienți sunt creditorii debitorului garantați prin dreptul
de gaj sau ipotecă asupra bunului debitorului supus urmăririi silite de către
executorul judecătoresc. Același text legal stabilește data-limită până la care se
poate face intervenția acestora în procedura de executare – aceasta fiind data fixată
de executorul judecătoresc pentru vânzarea bunului.
Debitorul este definit de legiuitor drept persoana fizică sau juridică
obligată, prin documentul executoriu, să efectueze anumite acţiuni ori să se abţină
de la efectuarea lor. În acest sens precizăm că, deseori, pentru a impune
debitorului o anumită conduită, hotărârea judecătorească obligă alte persoane la
anumite acțiuni sau la abținerea de la acestea (spre exemplu, întrun document
executoriu rezultat din litigiu având ca obiect drepturile de autor, autoritatea
responsabilă poate fi obligată la efectuarea/modificarea unor înscrieri sau la

A se vedea în acest sens art. 696-698 Codul de procedură Civilă al României. Nr. 247 din 10 aprilie
369

2015.
http://www.dreptonline.ro/legislatie/codul_de_procedura_civila_noul_cod_de_procedura_civila_legea_13
4_2010.php
refuzul de a face anumite înregistrări etc.), acest fapt însă nu atrage după sine
obținerea calității de debitor.
Remarcăm că obligația impusă de documentul executoriu unui debitor poate
fi pozitivă (a face ceva, a permite, a plăti etc.) sau negativă (a nu face ceva, a se
abține de la ceva etc.). Conținutul acestei obligații va constitui obiectul executării
silite.
Afirmând principiul egalității, legiuitorul a stabilit drepturi comune părților
procedurii de executare, acestea fiind enumerate în art. 44 Cod de executare.
În același articol se conțin enumerate (fără a pretinde exhaustivitatea) și
obligațiile părților procedurii de executare.
Una din obligațiile specifice ale debitorului este indicată la alin. (3) art. 44
Cod de executare - potrivit normei menționate, debitorul este obligat să declare în
scris toate bunurile sale, inclusiv cele aflate în proprietate comună pe cote-părţi, în
devălmăşie, la terţe persoane, precum şi toate veniturile și creanțele sale. Această
obligaţie, corelată cu răspunderea prevăzută de art. 352 1 Cod penal, impune
debitorului o conduită cooperatorie cu executorul judecătoresc în procedura de
executare.
Vom reliefa că norma citată mai sus obligă debitorul să declare „toate
bunurile sale” (fapt care, prin prisma art. 284 Cod civil, semnifică că debitorul va
declara executorului judecătoresc toate drepturile sale patrimoniale, inclusiv
creanţele, partea socială deţinută în capitalul social al unei societăţi comerciale,
valorile mobiliare etc. şi lucrurile ce-i aparţin) şi „toate veniturile sale”.
Legiuitorul nu exclude de la această obligaţie bunurile sau veniturile
nesusceptibile de urmărire silită sau pasibile de urmărire doar în anumite condiții.
Stabilind această obligație, legiuitorul face abstracție de caracterul obligaţiei ce-i
revine debitorului conform documentului executoriu, astfel încât obligaţia de
declarare a bunurilor şi veniturilor revine debitorului chiar şi în cazul când
obiectul executării este unul nepatrimonial. Considerăm că concluzia este
îndreptățită și de faptul că neexecutarea unei obligaţii nelegate de remiterea unor
sume băneşti sau bunuri are drept consecinţă aplicarea unor sancţiuni pecuniare,
care, respectiv, vor fi încasate din bunurile (veniturile) debitorului, la fel din
bunurile debitorului vor fi recuperate cheltuielile suportate de creditor pentru
executarea de sine stătător a obligației impuse debitorului, cât și spezele procedurii
de executare suportate de creditor (art. 152 Cod de executare).
 În cazul ieşirii uneia dintre părţi din procedura de executare (decesul
persoanei fizice, dizolvarea persoanei juridice sau reorganizarea ei, cesiunea
creanţei, preluarea datoriei), succesiunea de drepturi în procedura de executare va
fi posibilă doar după ce va fi urmată procedura prevăzută la art.70 CPC.
Așadar, simplul fapt al apariției circumstanțelor ce pot întemeia ieșirea unei
părți din procedura de executare nu este suficient pentru ca o altă persoană să fie
admisă în procedura de executare. Succesiunea de drepturi se va realiza doar dacă
instanţa o va admite, verificând prealabil posibilitatea legală a acesteia.
Menţionăm că nu admit succesiunea drepturile şi obligaţiile care au un caracter
personal (intuitu persoane) sau caracter viager (în cazul decesului creditorului), iar
în cazul succesorilor persoanei fizice decedate, răspunderea este limitată la
mărimea cotei fiecăruia din activul succesoral (art. 1540 Cod civil). În cazul când
intervine decesul debitorului sau declarația acestuia dispărut fără urma și obligația
admite succesiunea de drepturi, procedura de executare va fi suspendată până la
determinarea succesorului acestuia.
Toate actele săvârșite în cadrul procedurii de executare până la înlocuirea
părţii în procedura de executare cu succesorul ei în drepturi sunt obligatorii pentru
acesta din urmă în măsura în care actele ar fi fost obligatorii pentru partea care a
fost înlocuită.

2. Reprezentarea în procedura de executare

Atât debitorul cât și creditorul pot participa personal sau prin reprezentant
la procedura de executare, cu excepția situațiilor expres prevăzute de lege, când
acest drept este limitat sau exclus. Participarea personală poate fi limitată de lipsa
capacității depline de exercițiu a debitorului sau creditorului - astfel, drepturile şi
interesele ocrotite de lege ale minorilor, ale persoanelor cu capacitate de exerciţiu
limitată sau ale persoanelor declarate, în modul stabilit, incapabile sunt apărate, în
procedura de executare, de către părinţii, înfietorii, tutorii sau curatorii lor, care
prezintă executorului judecătoresc documentele ce le certifică împuternicirile.
Referitor la minori există o anume gradație a posibilității participării lor personale
în procedura de executare - astfel, potrivit art. 46 Cod de executare, minorii care
au atins vârsta de 16 ani pot participa personal la procedura de executare, dacă au
dobândit capacitate de exercițiu deplină. Articolul 20 Cod civil indică asupra
cazurilor când minorul dobândește capacitate de exerciţiu deplină. Acestea sunt:
 căsătoria minorului
 minorul care a atins vârsta de 16 ani şi lucrează în baza unui contract de
muncă sau, cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului, practică activitatea
de întreprinzător.
Minorii între 16 şi 18 ani pot să-şi exercite de sine stătător drepturile şi
să-şi asume obligaţii în procedura de executare, în cazurile prevăzute de legislaţie,
la punerea în executare a documentelor executorii în pricinile ce izvorăsc din
relaţii civile, de familie, de muncă şi din acte juridice legate de dreptul de a
dispune de salariul primit, de bursă.
Dreptul de a participa la procedura de executare prin reprezentant de
asemnea este supus unor limitări – spre exemplu, alin. (3) art. 48 Cod de excutare
prevede că debitorul nu poate realiza prin reprezentant obligațiile indicate în
documentul executoriu care au caracter strict personal (un exemplu elocvent ar fi
obligația de aducere a scuzelor publice sau obligația de dezmințire a unor
informații). Alin. (2) art. 50 Cod de executare exclude posibilitatea împuternicirii
de către persoana juridică a unei persoane să primească în numele său mijloacele
bănești ce-i revin în urma executării silite.
Există anumite restricții și referitor la faptul cine poate să apară în
calitate de reprezentant în procedura de executare. Astfel,  nu pot fi reprezentanţi
în procedura de executare persoanele care nu au capacitate de exerciţiu deplină. 
De asemenea, în procedura de executare nu pot fi reprezentanţi
judecătorii, procurorii, ofiţerii de urmărire penală, cu excepţia cazurilor când ei
apar în calitate de reprezentanţi legali (părinţi, înfietori, tutori, curatori), precum şi
în calitate de reprezentanţi ai instanţei de judecată, ai organelor procuraturii şi ai
organelor afacerilor interne. 
Nu poate fi reprezentant în procedura de executare executorul
judecătoresc, cu excepţia cazurilor când el apare în calitate de reprezentant legal,
precum şi în calitate de reprezentant al biroului sau al organizaţiilor executorilor
judecătoreşti, de persoană care acordă sau a acordat anterior în pricini asistenţă
juridică unor persoane ale căror interese contravin intereselor celui pe care îl
reprezintă, sau a participat în calitate de judecător, de procuror, de ofiţer de
urmărire penală, de expert, de specialist, de interpret ori de martor asistent, sau
care se află în raport de rudenie de până la al treilea grad cu executorul
judecătoresc în a cărui procedură se află executarea. 
Dacă există circumstanţele indicate mai sus, reprezentantul poate fi
recuzat de partea în procedura de executare interesată. Cererea de recuzare va fi
examinată de executorul judecătoresc, cu emiterea unei încheieri motivate, care
poate fi contestată. 
Art. 49 Cod de executare indică că împuternicirile reprezentantului trebuie
să fie formulate prin procură sau contract, întocmite în condițiile legii. Deși textul
legal citat nu indică asupra necesității autentificării procurii, considerăm ca
caracterul autentic al procurii este o condiție sine qua non pentru admiterea
participării reprezentantului. Concluzia se întemeiază pe următoarele: potrivit art.
48 al Codului de executare, persoana fizică cu capacitate deplină de exercițiu
poate să-și exercite drepturile în procedura de executare prin reprezentant;
reprezentantul, la rândul său, poate fi, în condițiile art. 51 al Codului de executare,
doar o persoană cu capacitate de exercițiu deplină. Potrivit art. 43 al Legii cu
privire la notariat, la încheierea actelor juridice, notarul verifică capacitatea de
exercițiu a persoanelor, astfel pentru a asigura respectarea exigențelor impuse de
art. 48 și 51 Cod de executare este necesar ca procurile prezentate de reprezentant
în procedura de executare să fie autentificate.
 Unele împuterniciri ale reprezentantului în procedura de executare urmează
să fie expres indicate în procură, sub sancțiunea nulității. Acestea sunt
împuternicirile de prezentare sau de retragere a documentului executoriu, de
transmitere a împuternicirilor către o altă persoană (substituire), de încheiere a
tranzacţiei, de contestare a actelor executorului judecătoresc, de schimbare a
modului de executare, de amânare sau de eşalonare a executării, de primire a
mijloacelor băneşti sau a bunurilor.
3. Alți participanți la procedura de executare (specialistul, expertul,
martorii asistenți)
În linii mari, drepturile și obligațiile specialistului și ale expertului antrenați
în procedura de executare sunt simetrice celor din procedura civilă.
Cât privește martorii asistenți, participarea lor este obligatorie în anumite
situații prevăzute de lege - la pătrunderea în locuinţă, în încăpere, în depozit, în alt
local, la cercetarea lor, la sechestrarea şi la ridicarea bunurilor debitorului, dacă
legea nu prevede altfel (de ex: art. 54, 91,115 Cod de executare). La discreția
executorului judecătoresc, martorii pot fi antrenați și la efectuarea altor acțiuni de
executare. Prezența martorilor nu este necesară dacă debitorul consimte efectuarea
acțiunilor de executare.
De reținut că legiuitorul instituie și restricții pentru persoanele care pot să
apară în calitate de martori asistenți - acestea urmează să nu fie interesate de
săvârșirea actelor de executare, să nu se afle în relaţii de rudenie cu părţile în
procedura de executare şi să nu fie supuse controlului din partea lor. 

§3. Documentele executorii. Intentarea procedurii de executare

Procedura de executare silită nu poate exista în lipsa unui înscris, întocmit
conform rigorilor legale și emis de către organele abilitate cu acest drept, care
statuează obligația impusă debitorului. Acest înscris în legislația națională este
denumit document executoriu.
 Legiuitorul național distinge 2 tipuri de documente executorii – titlurile
executorii și alte documente executorii – această din urmă categorie fiind una
eterogenă – atât sub aspectul denumiri documentelor, cât și sub aspectul
emitenților acestora.
În art. 11 Cod de executare se conține o listă a actelor care sunt documente
executorii. Astfel, sunt documente executorii şi se execută conform normelor
stabilite de Codul de executare: 
a) titlurile executorii eliberate de instanțele de judecată, în condițiile legii;
b) hotărârile date de instanţele de judecată în pricinile de contencios
administrativ, încheierile, ordonanţele  şi deciziile instanţelor de judecată, eliberate
în cauze civile;
c) deciziile (hotărârile) contravenţionale, inclusiv cele emise de agenţii
constatatori în limitele competenţei atribuite lor prin lege, şi sentinţele pe cauzele
penale în partea încasării amenzii, confiscării speciale, precum şi în partea acţiunii
civile;
d) ordonanţele privind liberarea de răspundere penală cu tragerea la
răspundere contravenţională sub formă de amendă;
e) titlurile executorii eliberate în temeiul hotărârilor arbitrale;
f)  titlurile executorii emise în baza hotărârilor instanţelor de judecată străine
şi ale arbitrajelor internaţionale, recunoscute şi încuviinţate spre executare pe
teritoriul Republicii Moldova;
g)  deciziile Curţii Constituţionale cu privire la aplicare de amenzi;
h) încheierile executorului judecătoresc;
i)  deciziile Colegiului disciplinar al Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti şi ale Colegiului disciplinar al Uniunii Avocaţilor  cu privire la
aplicarea sancţiunilor disciplinare cu caracter pecuniar; 
j) hotărîrile (deciziile) cu privire la aplicarea de sancţiuni eliberate de
autorităţile publice şi/sau de alte instituţii abilitate prin lege cu funcţii de
reglementare şi de control;
k) actele notariale învestite cu formulă executorie;
 l) hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la suma de
reparare echitabilă a prejudiciului şi de compensare a celorlalte cheltuieli, precum
şi acordul de soluţionare pe cale amiabilă a cauzei, semnat de părţi;
m) deciziile de regularizare întocmite de Serviciul Vamal;
n) contractele de gaj a bunurilor mobile, cu condiţia că avizul de executare a
gajului a fost înscris în Registrul garanţiilor reale mobile în ordinea prevăzută de
lege.
Este lesne de observat că nu toate documentele executorii sunt acte ce
emană de la instanța de judecată – astfel doar actele indicate la lit. a), b), e) și f)
ale art.11 Cod de executare sunt acte emise de instanța de judecată în procedură
civilă – motiv din care asupra acestora vom insista în cele ce urmează.
Titlul executoriu, potrivit art. 12 Cod de executare, se eliberează
creditorului de către prima instanță după rămânerea hotărârii judecătorești
definitive. Așadar, până la eliberarea titlului executoriu, instanța de judecată
urmează să verifice dacă hotărârea judecătorească, în al cărei temei este emis titlul
executoriu, a devenit definitivă, căci, odată emis titlul executoriu, debitorul nu va
mai putea beneficia de efectul suspensiv al termenului de apel (prevăzut de art.
363 CPC), decât doar dacă va fi admisă repunerea acestuia în termenul de apel.
Există situații când titlul executoriu poate fi eliberat până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătorești - acestea sunt cazurile de executare imediată,
prevăzute la art. 256 CPC.
De regulă, în temeiul unei hotărâri judecătorești se eliberează un singur titlu
executoriu. Totuși, dacă executarea trebuie să se efectueze în diferite locuri sau
dacă hotărârea s-a dat în folosul mai multor creditori, instanţa de judecată
eliberează creditorilor, la cerere, mai multe titluri executorii, cu indicarea exactă a
locului de executare. Mai multe titluri executorii pot fi eliberate și în situația când
debitorii sunt obligaţi să achite sume de bani în mod solidar.
În caz de pierdere sau deteriorare a titlului executoriu, instanţa de judecată
care a emis titlul executoriu, la cererea executorului judecătoresc sau a
creditorului, însoțită de actele ce dovedesc pierderea/deteriorarea,  va elibera, în
cel mult 5 zile, un duplicat al acestuia. În cazul în care refuză să emită duplicatul
titlului executoriu, instanţa de judecată va emite o încheiere motivată, care poate fi
contestată cu recurs.
Un nou titlu executoriu, corespunzător dispozitivului modificat, va fi
eliberat în cazul modificării hotărârii. Pentru a evita eventualele abuzuri și
suprapuneri, titlul executoriu emis în temeiul hotărâri casate sau modificate va fi
restituit instanţei emitente spre anulare – în cazul când titlul executoriu este pus în
executare, această obligație revine executorului judecătoresc (din momentul când i
se va face cunoscut faptul casării hotărârii judecătorești), iar dacă titlul nu este pus
în executare silit - obligația de restituire revine creditorului.
Potrivit art. 31 al Legii contenciosului administrativ nr. 793 din
10.02.2000370, hotărârile judecătorești irevocabile adoptate în temeiul acestei legi
constituie titluri executorii. Din acest motiv, considerăm că indicarea distinctă a
acestei categorii de documente executorii la lit. b) a art. 11 Cod de executare este
inutilă, ea fiind absorbită de litera a) – titluri executorii.
Cât privește documentele executorii indicate la lit. e) și f) ale art. 11 Cod de
executare – acestora, titluri executorii fiind, li se aplică întocmai reglementările
Codului de executare, fără a se face deosebiri dacă sunt titluri executorii rezultate
dintr-o hotărâre judecătorească națională sau străină sau din hotărâre emisă în
arbitraj.
Art. 14 Cod de executare enumeră elementele necesare a se conține într-un
document executoriu. Importanța practică a acestor elemente este detaliat
prezentată de autorii lucrării „Comentariul Codului de executare al Republicii
Moldova. Partea I- Executarea hotărârilor judecătorești”371 Cea mai importantă
consecință a nerespectării prevederilor legale privind conținutul documentului
executoriu este indicată la lit. c) a art. 61 Cod de executare – posibilitatea refuzului
în primirea documentului executoriu al cărui conținut nu corespunde cerințelor
legale.
370
Legea contenciosului administrativ. Nr. 793 din 10.02.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 18.05.2000, nr. 57-58.
371
Novicov Ox., Talmaci R., ș.a., Comentariul Codului de executare al Republicii Moldova. Partea I-
Executarea hotărârilor judecătorești, Chișinău, Editura Bons Offices, 2010, pag. 40-44.
 Documentul executoriu, de rând cu cererea creditorului (dacă legea nu
prevede altfel), sunt documentele în temeiul cărora poate fi pornită o procedură de
executare silită. Prezentarea documentului executoriu spre executare este supusă
unor rigori de competență, cât și unor rigori temporare.
Astfel, regula generală, derivată din principiul disponibilității, stabilește că
documentul executoriu va fi pus în executare de către creditor, care este liber să
aleagă orice executor judecătoresc, ținând cont de prevederile art. 30 Cod de
executare (alin. (1) art. 15 și alin. (2) art.60 Cod de executare).
Art. 30 Cod de executare, definește limitele alegerii ce o are la îndemână
creditorul. Libertatea acestuia de a alege este corelată cu unele limitări de
competență stabilite de lege executorilor judecătorești.
Competența teritorială a executorilor judecătorești din Republica Moldova
este una reglementată deosebit față de alte state cu sistem de executare organizat
similar. Competența teritorială a executorilor judecătorești, așa cum o
reglementează legiuitorul național, are 3 nivele de extindere:
 Competența teritorială generală (obișnuită) – prevăzută de alin. (1) art. 30
Cod de executare – stabilește că executorul judecătoresc poate întreprinde
acţiuni de executare silită doar în circumscripţia Camerei teritoriale a
executorilor judecătoreşti în care biroul său îşi are sediul. Circumscripțiile
Camerelor teritoriale ale executorilor judecătorești au fost aprobate la 26.09.2010
prin Hotărârea nr.1 a Consiliului UNEJ 372, astfel încât raioanele Republicii
Moldova au fost distribuite în circumscripțiile a 3 Camere teritoriale ale
executorilor judecătorești (în continuare CTEJ). Așadar, creditorul poate solicita
primirea documentului executoriu oricărui executor judecătoresc din
circumscripția CTEJ în care se află bunurile sau domiciliul debitorului, sub
rezerva excepțiilor stabilite de lege, care vor fi analizate mai jos.

372
http://www.unej.md/?go=page&p=17
 Competența teritorială îngustă – documentele executorii indicate în art.15
alin.(2) Cod de executare, cu excepţia celor de la lit. c) a acestui articol,
documente executorii ce țin de:
- confiscarea bunurilor;
- urmărirea sumelor ce urmează a fi făcute venit la stat;
- urmărirea pensiei de întreţinere;
- încasarea sumelor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin vătămarea
integrităţii corporale, prin o altă vătămare a sănătăţii sau prin deces, dacă repararea
s-a efectuat sub formă de prestaţii băneşti periodice;
- repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen
rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii
judecătoreşti;
- repararea prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire
penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti; restabilirea la locul de
muncă şi încasarea salariului mediu pentru întreaga perioadă de absenţă forţată de
la muncă;
- încasarea indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă şi altor
prestaţii de asigurări sociale prevăzute de lege.) -
se prezintă spre executare executorului judecătoresc în a cărui competenţă
teritorială, stabilită de Camera teritorială a executorilor judecătoreşti, se află
domiciliul sau sediul debitorului.
 Competența teritorială extinsă – implică dreptul executorului judecătoresc
de a acționa pe întreg teritoriul țării în cazul executării măsurilor de asigurare a
acţiunii sau al executării prin urmărirea mijloacelor de transport, a mijloacelor
băneşti de pe conturile debitorului, a valorilor mobiliare sau a participaţiunii
debitorului la capitalul social, competenţa teritorială a executorului judecătoresc.
Apreciem drept judicioasă modalitatea de distribuire a competenței teritoriale
adoptată de legiuitorul național, dat fiind că ea prezintă soluții și avantaje pentru
mai multe situații, dintre care vom enumera câteva:
  asigură suficientă libertate creditorului în alegerea executorului judecătoresc,
căruia să-i încredințeze executarea documentului executoriu;
 stimulează concurența între executorii judecătorești, în acest mod
determinându-i să fie eficienți în acțiuni;
 protejează creditorii-titulari ai unor documente executorii mai puțin atractive
din punct de vedere financiar de riscul de a nu găsi vreun executor
judecătoresc gata să le accepte documentul, prin fixarea competenței
teritoriale înguste;
 asigură un minim volum de lucru tuturor birourilor de executori judecătorești
(și, în acest mod, permite întreținerea lor) – lucru deosebit de important, dacă
e să ținem cont de obligația statului de a garanta accesul la serviciile
executorului judecătoresc tuturor cetățenilor în toate raioanele republicii.
Cât privește limitele temporale impuse pentru prezentarea documentului
executoriu spre executare, acestea sunt determinate de termenul de prescripție a
dreptului de a pune în executare documentul executoriu. Important e să se facă
distincție între stingerea dreptului de a cere executarea silită (care intervine odată
cu expirarea termenului de prescripție) și stingerea dreptului de a cere executarea
în sine. Stingerea dreptului de prezentare a documentului executoriu nu duce şi
la stingerea dreptului stabilit prin hotărârea judecătorească în temeiul căreia a
fost emis titlul executoriu.
Termenele de prezentare a documentelor executorii spre executare sunt
stabilite în art. 16 Cod de executare: termenul general fiind de 3 ani din momentul
devenirii definitive a hotărârii judecătorești în temeiul căreia a fost emis, dacă
legea nu prevede altfel. Pentru unele categorii de documente executorii există
reglementări specifice privind durata acestui termen373.
373
Art. 16 Cod de executare.  Termenele de prezentare a documentelor executorii spre executare
(1) Titlul executoriu poate fi prezentat spre executare în decursul a 3 ani de la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti în al cărei temei a fost emis, dacă legea nu prevede altfel.
    (2) Documentul executoriu privind urmărirea plăţilor periodice îşi menţine valabilitatea în cursul
întregii perioade în care urmează să se efectueze plăţile. Termenul stabilit la alin. (1) se aplică fiecărei
plăţi periodice în parte, iar curgerea lui începe de la scadenţa fiecărei plăţi.
    (3) Hotărârile judecătoreşti în contencios administrativ se prezintă spre executare în decursul a 30 de
zile  de la data expirării termenului de executare benevolă stabilit de lege sau de instanţa de judecată.
    (4) Hotărârile cu privire la contravenţii se prezintă spre executare în termenele stabilite de Codul
 Termenul de prescripţie pentru prezentarea documentului executoriu spre
executare se întrerupe prin:
 intentarea procedurii de executare;
 executarea parţială înainte de începerea executării silite sau prin îndeplinirea
de către debitor (reprezentantul sau fidejusorul acestuia) a unui act de
recunoaştere, în orice alt mod,  a obligaţiei.
După întrerupere, curgerea prescripţiei începe din nou. La calcularea noului
termen de prescripţie, perioada scursă până la întrerupere nu se ia în considerare și,
în caz de restituire a documentului executoriu care nu a fost executat sau a fost
executat parţial, noul termen pentru prezentarea documentului executoriu spre
executare se calculează din ziua în care documentul a fost restituit creditorului.
Totuși, dacă persoana la a cărei cerere sau în al cărei interes a fost iniţiată
executarea silită a solicitat restituirea documentului executoriu, prescripţia nu va fi
întreruptă – în acest mod leguitorul instituie o sancțiune procesuală pentru
creditorii care ar putea uza cu rea-credință drepturile sale.
Odată prezentat (de către creditor sau instanța de judecată) executorului
judecătoresc, documentul executoriu va fi fie acceptat în lucur de către executor,
fie refuzat. Potrivit art. 60 Cod de executare, în termen de 3 zile după primirea
documentului executoriu, executorul judecătoresc emite o încheiere cu privire la
intentarea procedurii de executare, pe care o expediază părţilor în procedura de
executare în cel mult 3 zile de la emitere.
Refuzul de a intenta procedura de executare poate fi condiționat de
următoarele motive:
 documentul nu este de competenţa executorului judecătoresc;
 termenul de prezentare a documentului spre executare a expirat; 
 documentul nu este întocmit în conformitate cu prevederile art.14 din
prezentul cod; 

contravenţional, dacă legea nu prevede altfel.

(5) Termenele de prezentare a documentelor executorii se calculează în conformitate cu art. 111 din
Codul de procedură civilă.
  documentul este înaintat de persoana care nu are împuternicirile respective,
stabilite în modul prevăzut de legislaţie;
 termenul de executare benevolă acordat prin lege sau indicat în documentul
executoriu nu a expirat. 
Atât refuzul executorului judecătoresc de a intenta procedura de executare
cât și intentarea procedurii de executare iau forma unei încheieri, care poate fi
contestată în instanţa de judecată în a cărei circumscripţie teritorială biroul
executorului judecătoresc îşi are sediul sau, în cazul municipiului Chişinău, în
instanţa de judecată în a cărei circumscripţie camera teritorială a executorilor
judecătoreşti a stabilit competenţa teritorială a executorului judecătoresc.  Legea
însă limitează temeiurile de contestare, dar și cercul de subiecți ce pot contesta
aceste încheieri – astfel, încheierea privind intentarea procedurii de executare
poate fi contestată doar de debitor, și doar pe motivul că termenul de executare
benevolă acordat prin lege sau indicat în documentul executoriu nu a expirat sau
că termenul de prezentare a documentului spre executare a expirat; încheierea de
refuz în intentarea procedurii de executare poate fi contestată doar de creditor.
Prin încheierea de intentare a procedurii de executare, executorul
judecătoresc este obligat să propună debitorului de a executa documentul
executoriu benevol în termen de 15 zile, fără să întreprindă acţiuni de punere în
executare a documentului executoriu (doar aplicând măsurile de asigurare a
executării, prevăzute de art. 63 Cod de executare).
Derularea următoarei etape a procedurii de executare este condiționată de
legiuitor de renunțarea debitorului de a executa documentul executoriu în
termenul de executare benevolă. Apreciem drept neinspirată expresia „renunțul
debitorului” utilizată de legiuitor, dar, considerăm că intenția acestuia era de a se
referi la situația când debitorul nu își onorează obligațiunile prevăzute de
documentul executoriu în termenul acordat, nu și la vreo procedură anume pentru
confirmarea renunțului. În acest sens, se va ține cont de faptul că renunțul poate
lua atât forma expresă cât și cea tacită. Astfel, lipsa confirmării executării va fi
considerată drept un renunț tacit și va fi suficientă pentru ca executorul
judecătoresc să continue executarea silită.

§4. Măsurile de executare silită. Urmărirea bunurilor, veniturilor și a

mijloacelor bănești ale debitorului
Măsurile de executare silită reprezintă modalitățile legale de a acționa
asupra drepturilor și bunurilor debitorului, în vederea realizării obligației stabilite
de documentul executoriu. Obiectul executării silite (adică obiectul obligației
prevăzute în documentul executoriu) este determinant pentru alegerea modalității
de executare silită.
Potrivit art. 74 Cod de executare, măsurile prin care se efectuează
executarea silită sunt următoarele:
a) urmărirea mijloacelor băneşti (inclusiv în valută străină) în numerar ale
debitorului; 
b) urmărirea mijloacelor băneşti (inclusiv în valută străină) de pe conturile bancare
ale debitorului; 
c) urmărirea bunurilor debitorului prin aplicarea sechestrului pe bunuri şi prin
vânzarea sau administrarea lor silită; 
d) urmărirea salariului, pensiei, bursei şi altor venituri ale debitorului; 
e) urmărirea mijloacelor băneşti (inclusiv în valută străină) şi bunurilor
debitorului care se află la terţi;
f) ridicarea de la debitor şi predarea către creditor a obiectelor indicate în
documentul executoriu; 
g) alte măsuri prevăzute de lege. 
Doctrina374 clasifică modalitățile de executare silită în 2 tipuri – executare
silită directă și executare silită indirectă.
Astfel, ridicarea de la debitor şi predarea către creditor a obiectelor indicate
în documentul executoriu subscrie executării silite directe. Aceleiași modalități
va fi atribuită și obligarea debitorului de a face anumite acțiuni sau de a se abține
Gărbuleț I, Stoica A. „Ghid practic de executare silită”. Ediția. II. București, Editura Hamangiu,
374

2010, pag. 42-43.

de la careva acțiuni. Executarea silită directă prin măsurile indicate mai sus
reprezintă realizarea ad litteram a dispozitivului unei hotărâri judecătorești sau a
altui document executoriu. Chiar dacă, aparent, executările silite directe ar fi ușor
realizabile, practica demonstrează că, deseori, acest tip de executări silite sunt
destul de dificile - elementul determinant pentru succesul unei asemenea executări
este claritatea și exactitatea conținutului documentului executoriu.
Executarea silită indirectă se realizează prin urmărirea bunurilor (mobile
și imobile), veniturilor și creanțelor debitorului, obiectul executării silite fiind în
aceste situații, de regulă, încasarea unei sume bănești. Totuși, în prezența anumitor
circumstanțe, documentele executorii având ca obiect executări silite directe
(obligarea debitorului de a preda un bun, a strămuta o îngrădire etc.) pot ajunge să
fie realizate prin modalități de executare silită indirectă – prin încasarea
contravalorii bunului sau a costului efectuării de către creditor a acțiunilor la care a
fost obligat debitorul (art. 152 Cod de executare).
Lista măsurilor de executare silită indicate la art. 74 Cod de executare nu
este completă, litera g) a acestuia indicând și asupra altor măsuri prevăzute de
lege. Cu titlu de exemplu pentru alte măsuri de executare silită, vom menţiona
măsurile prevăzute de art. 152 Cod de executare (executarea de către creditor a
actelor la săvârșirea cărora este obligat debitorul din contul acestuia); urmărirea
creanţelor debitorului (art. 99 Cod de executare) etc.
Art. 10 Cod de executare indică expres că modalitățile de executare pot fi
utilizate simultan sau succesiv, totodată, ținând cont de scopul procedurii de
executare și principiul umanismului, acestea vor fi aplicate doar în măsura
suficientă și necesară pentru realizarea obligației ce rezultă din documentul
executoriu și achitarea cheltuielilor de executare.
Remarcăm că majoritatea măsurilor de executare silită indicate la art. 74
Cod de executare - lit.a) - e) - se referă la urmărirea patrimoniului debitorului.
Potrivit art. 284 Cod civil, patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în bani), privite ca o sumă de valori
active şi pasive strâns legate între ele, aparținând unor persoane fizice şi juridice
determinate. Toate bunurile persoanei fizice sau juridice fac parte componentă a
patrimoniului ei.
Potrivit art. 88 Cod de executare, poate fi urmărit orice bun corporal ori
universalitate de bunuri ale debitorului, care se află în circuit civil, indiferent de
faptul la cine se află în posesiune, precum şi orice drept patrimonial sau creanţă
bănească, cu excepţia celor care nu sunt pasibile de urmărire silită. Bunurile
supuse unui circuit civil limitat pot fi urmărite numai în condiţiile prevăzute de
lege. 
Desprindem din această normă câteva momente semnificative:
 pot fi supuse urmăririi doar bunurile aflate în circuitul civil – astfel,
bunurile prohibite unei libere vânzări-cumpărări nu pot fi obiect de
urmărire silită (de exemplu, substanțele stupefiante depistate la debitor);
 bunurile al căror circuit civil este limitat (cum ar fi armele de foc) pot fi
urmărite, dar cu respectarea condițiilor impuse de lege;
 legea exclude sau limitează, din rațiuni umanist-sociale, posibilitatea
urmăririi anumitor bunuri, chiar dacă acestea sunt bunuri din circuitul civil
– dispoziții în acest sens se conțin la art. 89 Cod de executare.
Urmărirea silită a bunurilor debitorului constă în sechestrarea, ridicarea și
vânzarea acestora. Astfel, doar în prezența acestor activități putem afirma că are
loc urmărirea silită a bunurilor – moment definitoriu pentru a deosebi asigurarea
unei executări silite (etapă la care se aplică anumite interdicții, restricționându-se
unele drepturi ale debitorului, fără a fi efectiv adusă atingere patrimoniului său) de
executarea nemijlocită (care presupune implicare directă în patrimoniu, prin
sechestrarea bunurilor (și deci lipsirea de dreptul de a se folosi de acestea – art.
122 Cod de executare), ridicarea și vânzarea lor.)
Legiuitorul prevede că bunurile pasibile urmăririi silite vor fi urmărite în
ordinea stabilită de comun acord de către părțile procedurii de executare, ținându-
se cont de prioritatea intereselor creditorului. Dacă debitorul nu va indica
consecutivitatea în care solicită a-i fi urmărite bunurile sau creditorul nu o va
accepta, ordinea urmăririi bunurilor va fi stabilită de către creditor, în comun cu
executorul judecătoresc, ținând cont de reglementările art. 90 Cod de executare –
care au drept scop asigurarea unui echilibru între drepturile și interesele părților
procedurii de executare. Potrivit acestei norme,  în primul rând vor fi urmărite
bunurile personale ale debitorului libere de gaj sau de ipotecă şi mijloacele băneşti.
Legiuitorul plasează în capul liste ide bunuri urmăribile anume aceste bunuri,
pentru a asigura respectarea drepturilor coproprietarilor debitorului și a creditorilor
săi garantați.
  În al doilea rând, vor fi urmărite bunurile debitorului care se află în
proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmăşie, libere de gaj sau de ipotecă,
iar în al treilea rând, vor fi urmărite bunurile gajate sau ipotecate – astfel,
legiuitorul asigură că urmărirea bunurilor grevate de garanții reale va fi efectuată
doar în lipsa altor bunuri negrevate. În ultimul rând, va fi urmărit bunul imobil în
care domiciliază debitorul.
Vom prezenta în cele ce urmează aspecte specifice unor măsuri de executare
silită, după cum urmează:
1) Urmărirea mijloacelor băneşti în numerar ale debitorului – se
efectuează prin sechestrarea și ridicarea lor. La ridicarea mijloacelor băneşti în
numerar de la persoana juridică participă casierul (gestionarul) sau un angajat
suplinitor, care este obligat să prezinte documentele necesare şi să asigure acces
liber la seiful casei debitorului, în încăperea izolată a casei, precum şi în reţeaua
lui comercială. Deschiderea, fără consimțământul reprezentantului debitorului sau
în lipsa acestuia, a locurilor şi a localurilor în care se păstrează numerarul se
efectuează în prezenţa a doi martori asistenţi. Până la sosirea acestora, executorul
judecătoresc sigilează locurile şi localurile. Faptul ridicării numerarului şi al
deschiderii locurilor şi a localurilor fără consimțământul reprezentantului
debitorului se consemnează într-un proces-verbal, care se semnează de cei
prezenţi. Procesul-verbal se întocmeşte în două exemplare. Exemplarul al doilea se
remite debitorului sau reprezentantului acestuia contra semnătură pe primul
exemplar ori se expediază recomandat debitorului în aceeaşi zi sau în următoarea
zi lucrătoare.  Mijloacele băneşti ridicate se depun pe contul curent special al
executorului judecătoresc în decursul a 24 de ore.
2) Urmărirea mijloacelor băneşti  de pe conturi - executorul
judecătoresc este în drept să urmărească mijloacele băneşti aflate sau parvenite
ulterior în instituţiile financiare pe conturile debitorului ori să aplice sechestru pe
mijloacele băneşti care vor fi transferate în viitor. Această prevedere nu se aplică
conturilor bancare deschise conform acordurilor de împrumut încheiate între
Republica Moldova şi donatorii externi. Valuta străină se transferă pe contul în
valută străină al executorului judecătoresc, iar în cazul în care valoarea creanţei
este stabilită în monedă naţională, se vinde băncii comerciale în care executorul
judecătoresc are deschis contul la cursul valutar stabilit de bancă, cu înregistrarea
echivalentului în monedă naţională în contul curent special al executorului
judecătoresc.
Ordinul incaso, emis de executorul judecătoresc, se execută de instituţia
financiară în ziua primirii.  În toate cazurile, în care mijloacele băneşti de pe
contul debitorului sunt urmărite ori sechestrate de executorul judecătoresc şi de
alte organe abilitate prin lege (organele fiscale, CNS etc.), iar mijloacele băneşti
disponibile în cont nu sunt suficiente, instituţia financiară va restitui documentul
emis de executorul judecătoresc şi îl va informa despre existenţa unor alte
sechestre şi despre organul care le-a aplicat. În acest caz, executorul judecătoresc
va propune, în cel mult 3 zile, organelor respective să se alăture urmăririi în
termen de 10 zile. După ce toate organele informate au comunicat că se alătură
urmăririi, dar nu mai târziu de expirarea termenului stabilit pentru alăturare,
executorul judecătoresc emite ordinele incaso respective potrivit sumelor indicate
în documentele executorii a căror alăturare la executare a fost solicitată, iar după
executarea ordinului incaso, va distribui sumele în condiţiile prezentului cod. Dacă
alăturarea la urmărire nu are loc, executorul judecătoresc emite un ordin incaso
privind încasarea sumei indicate în documentul executoriu aflat în procedura sa,
executarea lui fiind obligatorie pentru instituţia financiară, indiferent de existenţa
unor alte grevări la contul debitorului. 
 În cazul când mijloacele băneşti ale debitorului sunt urmărite de mai mulţi
executori judecătoreşti, iar ele nu sunt suficiente pentru executarea tuturor
documentelor executorii, urmărirea o va face executorul judecătoresc care are în
procedură mai multe documente executorii în privinţa acelui debitor, iar în cazul
când numărul documentelor executorii este egal, urmărirea se va face de
executorul care execută creanţa mai mare, fiind somat de ceilalţi executori
judecătoreşti, în termen de 10 zile, despre existenţa şi mărimea creanţei. Cererile
privind alăturarea la urmărire sau somaţiile depuse după expirarea termenului de
10 zile nu se iau în calcul la emiterea ordinelor incaso şi la distribuirea sumelor. 
Suspendarea operaţiunilor din contul debitorului şi aplicarea sechestrului pe
acesta de către alte organe nu împiedică executarea ordinului incaso emis de
executorul judecătoresc.
3) Urmărirea valorilor mobiliare - se face prin ridicarea lor de la debitor
sau prin aplicarea sechestrului. În cazul ridicării sau sechestrării valorilor
mobiliare, executorul judecătoresc remite o copie de pe procesul-verbal
registratorului independent sau persoanei care ţine evidenţa valorilor mobiliare.
Persoanele menţionate vor consemna neîntârziat în registrul respectiv sechestrarea
valorilor mobiliare. După aplicarea sechestrului, exercitarea oricăror drepturi ce
rezultă din deţinerea valorilor mobiliare nu se admite fără acordul executorului
judecătoresc. Valorile mobiliare se expun de către executorul judecătoresc spre
vânzare în modul stabilit de legislaţia cu privire la piaţa valorilor mobiliare.
Dacă valorile mobiliare nu sunt vândute în termen de 3 luni de la plasarea lor spre
vânzare, executorul judecătoresc dispune reevaluarea lor prin aplicarea unei alte
metode de evaluare care să permită reducerea preţului. În cazul în care aceste
valori nu sunt vândute în termen de 3 luni după reevaluare, executorul
judecătoresc înaintează instanţei de judecată un demers privind explicarea modului
de executare a hotărârii sau, după caz, transmiterea acestora către creditor în
contul achitării datoriei. 
4) Urmărirea bunurilor imobile  şi a celor mobile - urmărirea unui bun
imobil include prin natura sa şi urmărirea bunurilor accesorii şi a obiectelor care
servesc la exploatarea acestuia sau care sunt legate solid de pămînt, precum şi tot
ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acest bun. Despre
sechestrarea bunului imobil executorul judecătoresc informează organul cadastral
teritorial, iar dacă bunul este ipotecat, informează şi creditorul ipotecar.
Bunurile mobile nesupuse înregistrării de stat, aflate în posesiunea
debitorului se prezumă a fi proprietatea acestuia până la proba contrară. 
5)  Urmărirea bunurilor proprietate comună - urmărirea unei cote-părţi
din bunurile proprietate comună pe cote-părţi şi în devălmăşie, inclusiv a celor
indivizibile, se efectuează conform regulilor stabilite la art.353 din Codul civil. În
cazul bunurilor comune determinate generic, poate fi urmărită cota-parte de bunuri
egală cu cota-parte a debitorului. La data întocmirii procesului-verbal de
sechestrare sau la data primirii lui, debitorul este obligat să informeze executorul
judecătoresc despre bunurile care sânt proprietate comună pe cote-părţi sau în
devălmăşie. În caz contrar, debitorul este lipsit de dreptul de a contesta procesul-
verbal invocând această circumstanţă, iar prejudiciile rezultate din urmărirea
bunului îi sunt opozabile. 
6) Urmărirea fructelor şi administrarea forţată a bunurilor - pot fi
urmărite fructele şi orice venituri ale unui bun al proprietarului sau al
uzufructuarului debitor. 
La cererea creditorului urmăritor, executorul judecătoresc este în drept să
dispună instituirea administrării silite asupra bunurilor debitorului. În acest caz,
veniturile obţinute în urma administrării bunului vor fi virate la contul
executorului judecătoresc şi utilizate pentru stingerea datoriei stabilite prin
documentul executoriu. Cheltuielile de administrare silită a bunului se vor achita
prioritar din veniturile rezultate din administrare. În cazul în care pe durata a 3 luni
consecutive cheltuielile de administrare silită depăşesc veniturile, administrarea va
înceta. 
7) Urmărirea cotelor-părţi din capitalul social - executorul judecătoresc
poate urmări cota-parte a debitorului din capitalul social: al societăţii în nume
colectiv; al societăţii cu răspundere limitată; al cooperativei (valoarea
participaţiunii sau bunurile corespunzătoare participaţiunii sale din patrimoniu). 
8) Urmărirea bunurilor debitorului care se află la alte persoane  -
bunurile debitorului care se află la alte persoane în baza unor contracte de
împrumut, de arendă, de închiriere, de păstrare etc. se includ, în baza
documentelor de care dispune debitorul referitor la aceste bunuri, în lista bunurilor
sechestrate. După semnarea actului de sechestru, persoanei la care se află bunurile
i se remite o somaţie despre sechestrarea bunurilor debitorului, despre obligaţia ei
de a asigura integritatea lor şi despre interdicţia de a le transmite debitorului sau
unor terţi fără acordul executorului judecătoresc. Bunurile se examinează, după
caz, la locul aflării lor. Dacă, ulterior, se descoperă că bunurile debitorului se află
la o altă persoană şi că ele nu au fost sechestrate anterior, acestei persoane i se
remite o somaţie despre sechestrarea bunurilor debitorului, despre faptul că îi
revine obligaţia de a asigura integritatea lor şi despre interdicţia de a le transmite
debitorului sau unor terţi fără acordul executorului judecătoresc. 
9) Urmărirea creanţelor debitorului - creanţele debitorului se urmăresc dacă
legea nu prevede altfel. Pentru a urmări creanţele pecuniare, executorul
judecătoresc remite persoanei care este obligată să plătească debitorului creanţa o
somaţie despre obligaţia de a nu plăti debitorului urmăritor suma datorată.
Concomitent, debitorului i se expediază o somaţie de a nu da dispoziţii cu privire
la creanţa în cauză. Creanţa pecuniară se consideră sechestrată de la data înmânării
somaţiei.  În termen de 15 zile de la primirea somaţiei, terţul va consemna suma
datorată la contul executorului judecătoresc. Dacă terţul nu îşi îndeplineşte această
obligaţie, părţile în procedura de executare pot înainta în procedura în ordonanţă în
instanţa de judecată o cerere privind încasarea din contul terţului a sumei datorate
debitorului. 
10) Urmărirea bunurilor gajate - bunurile gajate pot fi urmărite de
executorul judecătoresc în cazul în care debitorul nu dispune de alte bunuri sau
bunurile lui nu sunt suficiente pentru a acoperi întreaga sumă urmărită. În
asemenea cazuri, executorul judecătoresc înştiinţează creditorul gajist, care va
prezenta calculul datoriei la contractul a cărui asigurare este garantată prin gaj.
După satisfacerea deplină a creanţelor creditorilor gajişti, bunurile rămase sau
suma realizată care depăşeşte creanţele creditorilor gajişti se distribuie altor
creditori în ordinea categoriilor stabilite la art.145 Cod de executare. 
Urmărind asigurarea celerității procedurii de executare, legiuitorul a
stabilit că salariul şi alte venituri băneşti ale debitorului pot fi urmărite în baza
documentelor executorii în cazul în care: 
a) se execută hotărârile privind încasările periodice (pensia de întreţinere,
repararea prejudiciilor cauzate prin schilodire sau prin o altă vătămare a sănătăţii,
în legătură cu pierderea întreţinătorului etc.);
b) suma urmărită nu depăşeşte 150 de unităţi convenţionale, dacă debitorul
lucrează; 
 c) debitorul nu are bunuri sau bunurile lui nu sînt suficiente pentru a acoperi
întreaga sumă urmărită; 
d) în alte cazuri, la cererea creditorului. 
Cât privește cuantumul reţinerilor din salariu şi din alte venituri, acesta
se calculează din suma pe care debitorul urmează să o primească, astfel, încât din
salariul şi din alte venituri ale debitorului pot fi reţinute, în baza unui document
executoriu, nu mai mult de 20%, iar în baza câtorva documente executorii, nu mai
mult de 50% din cuantumul lor până la achitarea deplină a sumei urmărite.  Totuși,
în caz de urmărire a pensiei de întreţinere, a sumelor pentru repararea prejudiciului
cauzat prin schilodire sau prin o altă vătămare a sănătăţii, precum şi în legătură cu
pierderea întreţinătorului, şi a sumelor pentru repararea daunei cauzate prin
tâlhărie sau prin sustragere de bunuri, reţinerea constituie nu mai mult de 70% din
salariu şi din alte venituri.  Aceleași reglementări se aplică şi în privinţa burselor,
pensiilor de orice fel, precum şi a sumelor cuvenite în baza dreptului de autor, a
dreptului de inventator sau de inovator. 
Pentru a realiza urmărirea salariului sau a altui venit al debitorului,
executorul judecătoresc expediază documentul executoriu organizaţiei în care
lucrează debitorul sau de unde el primeşte recompensă, pensie, bursă ori un alt
venit, cerând să se facă reţinerile cuvenite în baza documentului executoriu şi să se
trimită creditorului sumele reţinute. Creditorul va fi informat despre expedierea
documentului executoriu spre executare. Administraţia organizaţiei care a efectuat
reţinerea în baza documentului executoriu este obligată să comunice, în termen de
5 zile, executorului judecătoresc şi creditorului concedierea debitorului, precum şi
noul lui loc de muncă sau noul domiciliu, dacă acesta este cunoscut. Debitorul, la
fel, este obligat să comunice executorului judecătoresc schimbarea locului de
muncă sau a domiciliului, precum şi schimbările din componenţa bunurilor şi a
veniturilor. Controlul asupra efectuării corecte şi prompte a reţinerilor din salariu
şi din alte venituri ale debitorului revine executorului judecătoresc. Procedura de
control se iniţiază la necesitate din oficiu de către executorul judecătoresc sau la
solicitarea scrisă a părţii în procedura de executare.  Modul de încasare a pensiei
de întreţinere şi a restanţelor la pensie este reglementat de Codul familiei. Dacă
creditorul a retras documentul executoriu şi procedura a fost încheiată, la
prezentarea ulterioară a documentului executoriu spre executare pensia de
întreţinere se încasează de la data prezentării documentului executoriu, iar
cuantumul restanţei se stabileşte de către instanţa de judecată, la cererea
creditorului, în modul stabilit de Codul familiei. 
În cazul în care documentul executoriu este în proces de executare, iar
pensia de întreţinere nu a fost reţinută, cuantumul restanţei se determină de către
executorul judecătoresc pentru toată perioada anterioară printr-o încheiere
motivată.  Dacă debitorul nu a lucrat sau nu a beneficiat de prestaţii sociale în
perioada în care s-a format restanţa sau nu a prezentat acte ce confirmă salariul
şi/sau alte venituri ale sale, cuantumul restanţei la pensia de întreţinere se
determină de către executorul judecătoresc, pornindu-se de la salariul mediu pe
ţară existent la momentul determinării restanţei.
Similar reglementărilor privind excluderea de la urmărire silită a unor
bunuri, legiuitorul a prevăzut la art. 108 și 110 Cod de executare limitări privind
urmărirea anumitor venituri.
 Pentru a contura mai clar esența urmăririi silite, vom analiza în parte
fiecare dintre elementele urmăririi silite – sechestrarea, ridicarea și vânzarea
bunurilor.
Sechestrarea bunurilor este reglementată de secțiunea 1 a Capitolului IX
al Cărții I a Codului de Executare. Actul prin care se materializează sechestrarea
bunurilor este procesul-verbal, întocmit în conformitate cu rigorile art .118 Cod de
executare. Acest proces-verbal va cuprinde, pe lângă elementele generale indicate
la art. 75 Cod de executare, anumite elemente particulare, care în mod necesar
urmează a fi reflectate în contextul sechestrării bunurilor. Astfel, articolul 118 Cod
de executare conţine elementele ce se referă la bunurile supuse sechestrului şi au
drept scop individualizarea acestora. Printre ele regăsim elemente de natură
cantitativă (numărul, măsura şi greutatea bunurilor sechestrate), calitativă (genul,
elementele de individualizare, gradul de uzură) şi estimativă (pe cât e posibil,
valoarea bunurilor). Necesitatea indicării valorii, fie şi aproximative, a bunurilor
este cauzată de faptul că, în eventualitatea înstrăinării sau deteriorării acestor
bunuri de către persoana care le-a preluat la păstrare, urmează a fi evaluat
prejudiciul cauzat, persoana în cauză fiind pasibilă de răspundere penală în
conformitate cu art. 251 Cod penal. Pentru valorile mobiliare este necesar a indica
numărul, emitentul, preţul nominal şi alte date cunoscute la momentul sechestrării
lor.
Evaluarea bunurilor sechestrate poate fi efectuată de către 2 subiecți – de
către executorul judecătoresc sau de către evaluatori profesioniști, specialiști în
domeniu. În cazul în care nici o parte în procedura de executare nu contestă în
termen preţul stabilit de executorul judecătoresc, evaluarea se prezumă a fi corectă
şi definitivă.  Evident, evaluarea bunului implică acces neîngrădit la acesta –
astfel, pentru a determina debitorul sau terțul-posesor al bunului la o atitudine
cooperantă cu executorul judecătoresc, legiuitorul a prevăzut la art. 117 Cod de
executare că, în cazul în care debitorul sau terţul împiedică accesul evaluatorului la
bunul supus evaluării, debitorul sau terţul este lipsit de dreptul de a contesta
valoarea stabilită a bunului, iar repararea prejudiciilor rezultate din eventuala
diminuare a valorii poate fi pretinsă de la debitor sau de la terţ.
Ulterior sechestrării, executorul judecătoresc urmează să determine cine
va prelua la păstrare bunurile sechestrate. Prima opțiune prevăzută de legiuitor (al.
(1) al art.120 Cod de executare) este transmiterea bunurilor la păstrare către
debitor sau membrii familiei lui. Această posibilitate, însă, este condiționată de
acceptul creditorului. Cea de-a doua posibilitate este preluarea la păstrare a
bunurilor de către creditor. Dacă, însă, nici una dintre posibilitățile indicate mai
sus nu se poate realiza (lipsind voința creditorului), prin acordul comun al părților
se va numi un administrator al bunurilor. În situația când părțile nu ajung la vreun
acord, desemnarea administratorului va fi făcută unipersonal de către executorul
judecătoresc, ținându-se cont de restricțiile prevăzute de alin. (4) art. 120 Cod de
executare.375 Consecutivitatea indicată mai sus urmărește minimalizarea
cheltuielilor de păstrare a bunurilor – or, în cazul păstrării acestora de către un
administrator sau în temeiul contractului de depozit, cheltuielile de păstrare vor fi
suportate de părțile procedurii de executare.
Persoana căreia i-au fost date spre păstrare bunuri sechestrate nu are
dreptul să le folosească ori să le înstrăineze, cu excepţia cazului în care acestea i-
au fost date spre administrare silită și este obligată să informeze executorul
judecătoresc despre fructele acestor bunuri. Dacă bunul sechestrat aflat la păstrare
este expus degradării ori a suferit schimbări care implică pericolul deprecierii lui şi
nu mai este timp pentru înlăturarea, prevenirea degradării sau deprecierii bunului,
persoana căreia i s-a dat bunul spre păstrare va informa la timp executorul
judecătoresc, care este obligat să organizeze vânzarea bunului în condiţiile
prezentului cod. În acest caz, contestarea procesului-verbal de sechestru nu va
suspenda vânzarea bunurilor.  Executorul judecătoresc este în drept să vândă bunul
sechestrat şi în cazul în care păstrarea bunului implică cheltuieli disproporţionate. 
Potrivit art. 125 Cod de executare, vânzarea bunurilor sechestrate

375
(4) Nu pot fi desemnaţi în calitate de administrator rudele sau afinii de până la gradul al treilea,
inclusiv ai executorului judecătoresc sau ai părţilor în procedura de executare. 
poate fi realizată prin 2 modalități – prin licitații organizate de executorul
judecătoresc și prin intermediul magazinelor specializate, în temeiul contractului
de comision. Norma respectivă este una generală, existând totuși situații
particulare, indicate la al. (2)- (5) al aceluiași articol. Astfel,  bijuteriile şi alte
obiecte de aur, de argint, de platină şi de metale din grupa platinei, din pietre
preţioase şi din perle, fragmentele din aceste obiecte, ridicate de la debitor, se vând
prin intermediul organizaţiilor specializate în achiziţionarea obiectelor de valoare
de la populaţie. Cu acordul ambelor părţi, bunurile menționate, pot fi predate
creditorului în contul achitării datoriei la preţul convenit de ei, care nu poate fi mai
mic decât preţul determinat de organizaţia specializată. 
Valorile mobiliare sechestrate se vând în conformitate cu reglementările
legale privind circulaţia valorilor mobiliare. 
Bunurile debitorului care fac parte din fondurile organizaţiilor de stat,
precum şi ale întreprinderilor şi altor obiective incluse în programul de privatizare,
se vând de către organele centrale de specialitate ale administraţiei publice sau de
autorităţile administraţiei publice locale în modul stabilit pentru privatizarea
patrimoniului public, sub controlul executorului judecătoresc, cu virarea
mijloacelor financiare, obţinute din vânzare, la contul executorului judecătoresc în
mărime suficientă pentru acoperirea creanţei şi a cheltuielilor de executare. 
  Cu cel puţin 5 zile înaintea desfăşurării licitaţiei, se admite vânzarea de
către debitor a bunurilor sechestrate la un preţ care să nu fie mai mic decât
valoarea stabilită în procesul-verbal de sechestru sau în raportul de evaluare, cu
condiţia virării sau vărsării sumelor, obţinute din vânzare, nemijlocit la contul
executorului judecătoresc. 
Potrivit art. 126 Cod de executare, dacă actele de aplicare a sechestrului
asupra bunurilor nu au fost contestate în termen de 7 zile de la data întocmirii sau
comunicării procesului-verbal, executorul judecătoresc este obligat să iniţieze, în
cel mult 10 zile, procedura de vânzare a bunurilor sechestrate. În cazul în care
actele executorului judecătoresc au fost contestate, vânzarea bunurilor la care se
referă contestarea se suspendă până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti.
Licitaţia se organizează la sediul biroului executorului judecătoresc sau
într-un alt loc stabilit de acesta. Potrivit art. 129 Cod de executare, anunţul despre
desfăşurarea licitaţiei se publică într-un ziar de nivel raional ori naţional sau în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova şi se afişează la sediul biroului
executorului judecătoresc la solicitarea creditorului, pot fi aplicate suplimentar şi
alte modalităţi de anunţare a licitaţiei. Considerăm că exigențele legale referitoare
la publicitatea anunțului privind organizarea licitației nu sunt suficiente, ba chiar
desuete, urmând a fi regândită procedura de anunțare a licitației, eventual, prin
aplicarea unor modalități mai moderne de mediatizare. 
Doritorii de a participa la licitație se vor înscrie, respectând rigorile și
limitările prevăzute de art. 130, 131 Cod de executare.
Licitația organizată în condițiile Codului de executare este o licitație „în
creștere”, participanții urmând să supraliciteze prețul propus. Prețul de la care
începe licitația este valoarea de evaluare a bunului, diminuată cu 20%. Dacă în
cererile de participare la licitaţie este propus un preţ al bunurilor scoase la licitaţie
care îl depăşeşte pe cel iniţial, acesta din urmă va fi cel mai mare preţ propus în
cererile menţionate. 
Pentru a nu admite prejudicierea intereselor coproprietarilor, legiuitorul
a stabilit că bunurile proprietate pe cote-părţi vândute în condiţiile art.361 alin.(2)
lit.b) din Codul civil vor fi expuse la vânzare cu preţul stabilit la evaluarea lor,
dacă coproprietarii/administratorul asigură accesul cumpărătorilor şi al
executorului judecătoresc la ele.
Adjudecătorul este obligat, în termen de 10 zile după încheierea licitaţiei,
să depună integral la contul executorului judecătoresc costul bunurilor cumpărate.
În cazurile prevăzute de art. 136 Cod de executare, procesul-verbal al licitației
urmează a fi confirmat de către instanța de judecată – procedură care vizează
exclusiv verificarea corectitudinii anunțării și organizării licitației și nu poate
depăși aceste aspecte (fiind inadmisibil ca, în contextul confirmării licitației
instanța de judecată să se expună asupra legalității altor acte întreprinse de
executorul judecătoresc – cum ar fi cele privind aplicarea sechestrului, intentarea
procedurii de executare etc.). Procedura stabilită de art. 136 Cod de executare nu
presupune confruntarea părților și examinarea revendicărilor acestora, ea nu este
identică examinării contestației depuse la actele executorului judecătoresc, țintind,
în principal, aspecte tehnice de organizare a licitației. Asupra acestui fapt indică
direct alin. (3) art. 136 Cod de executare - „în cazul în care constată
neregularităţi în procedura de desfăşurare a licitaţiei care nu pot fi înlăturate de
îndată, instanţa de judecată pronunţă o încheiere motivată în care indică măsurile
pe care executorul judecătoresc urmează să le întreprindă”. Astfel, rostul acestui
control judiciar este de a asigura corectitudinea organizării licitației - fie
confirmând-o, fie indicând asupra măsurilor ce urmează a fi întreprinse de
executorul judecătoresc.
În situațiile când intervin circumstanțele prevăzute de art. 139 Cod de
executare, se va organiza licitație repetată, în condițiile art. 140 Cod de executare,
existând de fiecare dată pentru creditor posibilitatea de a prelua bunul în contul
achitării datoriei.
Vânzarea bunurilor prin magazinele specializate în baza contractului de
comision este aplicabilă doar pentru bunurile mobile.  În termen de 3 zile
lucrătoare de la vânzarea bunurilor, sumele obţinute de organizaţiile comerciale
din vânzarea bunurilor se transferă la contul curent special al executorului
judecătoresc în a cărui procedură se află executarea. Reevaluarea bunurilor
transmise spre vânzare se admite, în condiţiile legii, cu participarea executorului
judecătoresc. Data, ora şi locul reevaluării se comunică debitorului şi creditorului.
Neprezentarea lor însă nu împiedică soluţionarea chestiunii. Dacă debitorul şi
creditorul nu au fost prezenţi la reevaluare, executorul judecătoresc le comunică
reevaluarea operată.  Cuantumul comisionului se stabileşte de comunul acord al
executorului judecătoresc şi al comisionarului şi se achită din sumele încasate din
vânzarea bunurilor.
 După valorificarea bunurilor sechestrate, sumele obținute din vânzare
vor fi distribuite conform reglementărilor de la art. 144-146 Cod de executare.

§5. Incidentele procedurii de executare

Pe durata procedurii de executare pot interveni anumite circumstanțe
care împiedică sau temporizează derularea activităților de executare silită. Aceste
circumstanțe au drept consecință apariția unor incidente procedurale – elemente
facultative ale unei proceduri de executare, intervenția, consecințele și întinderea
cărora sunt reglementate de lege. În toate cazurile, incidentele procedurale sunt
manifestări ale principiului legalității și egalității în procedura de executare,
reprezentând soluții legale oferite părților sau terților pentru a-și realiza drepturile
sale.
Amintim printre incidentele procedurii de executare amânarea actelor de
executare silită, suspendarea executării silite, schimbarea modului și ordinii de
executare, explicarea hotărârii, a modului și ordinii ei de executare etc.
În situația când nu este clar sensul, extinderea sau modul de aplicare a
dispozitivului hotărârii care urmează a fi executat sau dacă hotărârea cuprinde
dispoziţii contradictorii, executorul judecătoresc poate solicita, din oficiu sau la
cererea participanţilor la procedura de executare, instanţei de judecată sau
organului emitent explicarea hotărârii. 
Explicarea modului de executare a hotărârii nu va modifica cuprinsul
hotărârii, ci doar va oferi precizări privind extinderea, sensul şi modalitatea de
executare a dispozitivului dat de instanţă anterior sau, în cazul existenţei
dispoziţiilor contradictorii, va omite contradicţiile existente, dând o rezolvare
neechivocă cazului. Ea nu poate fi considerată drept un mijloc procedural destinat
a anula sau modifica titlul executoriu, această finalitate se poate realiza doar prin
intermediul căilor de atac. Astfel, la examinarea cererii de explicare a hotărârii nu
se vor discuta împrejurări care ar repune în discuţie o hotărâre judecătorească
irevocabilă, căci acest fapt ar afecta grav principiul autorităţii lucrului judecat.376
376
Novicov Ox., Talmaci R., ș.a., Comentariul Codului de executare al Republicii Moldova. Partea I-
Executarea hotărârilor judecătorești, Chișinău, Editura Bons Offices, 2010, pag. 137.
 Art. 251 CPC conține reglementări referitoare la procedura de explicare
a modului de executare a hotărârii judecătorești, care punctează următoarele
aspecte:
 explicarea hotărârii este admisibilă dacă nu a fost executată şi nu a expirat
termenul de executare silită;
 competentă pentru a se expune în privința modului de executare a hotărârii
judecătorești este instanța care a emis respectiva hotărâre;
 explicarea hotărârii se face în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces
li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor însă nu
împiedică explicarea;
 încheierea judecătorească privind explicarea hotărârii se supune recursului.
Apariția necesității de solicitare a explicațiilor privind modul de
executare este un incident procedural care temporizează activitatea de executare
silită.
La fel, în calitate de incident al procedurii de executare poate să apară
necesitatea solicitării schimbării modului și ordinii de executare. Art.77 Cod de
executare indică următoarele: „Dacă există circumstanţe care fac executarea
dificilă sau imposibilă, executorul judecătoresc sau părţile în procedura de
executare vor înainta în instanţa de judecată care a eliberat documentul executoriu
o cerere privind schimbarea modului şi a ordinii de executare a hotărârii. Cererea
de schimbare a modului şi a ordinii de executare a hotărârii se examinează în
modul prevăzut la art.252 CPC, în cel mult 30 de zile”. Dat fiind faptul că acest
incident procedural face imposibilă continuarea executării silite, legiuitorul a
prevăzut expres termenul în care acest trebuie să se rezolve, minimalizând în acest
mod riscul tergiversării procedurii de executare.
Art. 252 CPC, stabilește că cererile menţionate la alin.(1) se examinează
în şedinţă de judecată de către instanța emitentă a hotărârii supuse executării.
Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei, neprezentarea lor
însă nu împiedică examinarea. Încheierea judecătorească privind amânarea sau
eşalonarea executării hotărârii, schimbarea modului şi ordinii de executare se
supune recursului.
Deşi legislatorul nu precizează în cuprinsul art.252 CPC careva condiţii de
admisibilitate a examinării cererii privind schimbarea modului şi ordinii de
executare, considerăm că, prin analogie cu cererea de explicare a modului de
executare a hotărârii, în situaţia schimbării modului de executare se vor aplica
condiţiile prevăzute de alin. (2) al art. 251 CPC.
Potrivit art. 76 Cod de executare, amânarea executării poate fi dispusă de
executorul judecătoresc la cererea unei părţi sau din oficiu, ținând cont de
interesele primordiale ale creditorului, cu înştiinţarea părţilor în modul stabilit de
prezentul cod. Legiuitorul mai precizează la același articol că motivele care stau la
baza suspendării executării prevăzute la art.78-79 din Codul de executare, precum
şi alte motive de natură juridică, nu pot servi drept temei de amânare a executării. 
Deducem, astfel, că motiv pentru amânarea executării pot fi
circumstanțele de natură fizică, faptică, care împiedică sau fac imposibilă
realizarea unui act concret de executare silită (fiind indispensabilă existența unei
legături directe între aceste circumstanțe și acțiunea ce urma a fi întreprinsă - cum
ar fi imposibilitatea evacuării debitorului în condiții climaterice nefaste, în special,
dacă nu este asigurat locul pentru păstrarea bunurilor sale, efectuarea acțiunilor de
sechestrare a bunurilor debitorului în cazul decesului unuia dintre membrii familiei
ce locuiește cu debitorul etc.)
Menționăm că aprecierea necesității amânării rămâne la discreția
executorului judecătoresc, sub condiția de a ține cont de caracterul primordial al
intereselor creditorului.
Suspendarea executării silite este un incident procedural care poate
intervine atât în cursul procedurii de executare intentate cât și până la intentarea
acesteia. Suspendarea executării silite anterior intentării procedurii de executare
poate avea loc datorită efectului suspensiv al unor căi de atac (apelul și recursul, în
cazurile prevăzute de lege) , la fel ca și în situația depunerii cauțiunii în contextul
contestării cu recurs a hotărârii judecătorești, care încă nu a fost pusă în executare.
 Referindu-ne la suspendările ce poate să apară în procedura de executare
déjà intentată, vom menționa că acestea pot fi facultative și obligatorii. În funcție
de caracterul lor, diferă și competența pentru dispunerea suspendării – în cazul
suspendării obligatorii, aceasta va fi dispusă de executorul judecătoresc, în timp ce
asupra temeiurilor facultative de suspendare se va pronunța instanța de judecată.
Temeiurile de suspendare obligatorie a executării sunt indicate la art. 78
Cod de executare, cele de suspendare facultativă, asupra cărora urmează să decidă
instanța de judecată sunt enumerate la art. 79 Cod de executare.
Atât în cazul suspendării facultative cât și în cazul celei obligatorii,
suspendarea operează pe o perioadă limitată de timp, determinată de legiuitor, care
este legată, de obicei, de un anume eveniment (determinarea succesorului,
rămânerea definitivă a hotărârii etc.)
După înlăturarea împrejurărilor care au provocat suspendarea, procedura
de executare se reia la cererea creditorului sau din oficiu. 
Întoarcerea executării silite este la fel considerată de doctrinari drept un
incident al procedurii de executare377.
Întoarcerea executării poate interveni în cazul în care hotărârea executată
se anulează şi, după rejudecarea pricinii, se adoptă o hotărâre prin care acţiunea se
respinge parţial sau integral ori o încheiere de încetare a procesului sau de scoatere
a cererii de pe rol. În aceste situații instanţa de judecată dispune din oficiu
restituirea către pârât (debitor), din contul reclamantului (creditorului), a tot ceea
ce s-a încasat în temeiul hotărârii anulate, precum şi a cheltuielilor de
executare. Dacă restituirea în natură a bunurilor este imposibilă, instanţa de
judecată prevede restituirea contravalorii lor, stabilită la data întoarcerii
executării. 
Instanţa de judecată căreia i s-a trimis pricina spre rejudecare este
obligată să examineze din oficiu întoarcerea executării şi să o soluţioneze în o
nouă hotărâre sau încheiere, prin care se dispune încetarea procesului în cauză.
Dacă instanţa de judecată care a rejudecat pricina nu a soluţionat întoarcerea

377
Hurubă Eugen. Noțiuni de executare silită. București, Editura Universul juridic, 2010, pag. 74.
executării hotărârii anulate, pârâtul este în drept, în termenele de prescripţie, să
înainteze în această instanţă o cerere de întoarcere a executării în procedură în
ordonanţă, fără respectarea procedurii prealabile. Termenul de prescripţie începe
să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de respingere a acţiunii. 
Instanţa de apel sau instanţa de recurs este obligată să dispună
întoarcerea executării, dacă, examinând apelul sau recursul, anulează hotărârea
instanţei de fond cu adoptarea unei noi hotărâri, prin care respinge parţial sau
integral acţiunea ori adoptă o încheiere de încetare a procesului sau de scoatere a
cererii de pe rol. În cazul în care instanţa de apel sau de recurs nu a dispus
întoarcerea executării, pârâtul poate înainta o acţiune în condiţiile art.158 Cod de
executare. 
Nu se admite întoarcerea executării în pricinile de încasare a pensiei de
întreţinere, de reparare a prejudiciului cauzat prin schilodire sau prin altă vătămare
a sănătăţii, precum şi prin pierderea întreţinătorului, cu excepţia cazurilor când
hotărârea anulată a fost întemeiată pe informaţii sau pe documente false prezentate
de reclamant.

§6. Încetarea procedurii de executare. Restituirea documentului executoriu

Procedura de executare se poate încheia doar într-unul din 2 moduri –
prin restituirea documentului executoriu sau prin încetarea procedurii de
executare.
Restituirea documentului executoriu nu are drept efect încetarea
procedurii de executare și/sau imposibilitatea reluării acesteia. Astfel, creditorul
căruia i-a fost restituit documentul executoriu poate oricând, în interiorul
termenului de prescripție, să-l înainteze repetat spre executare. Restituirea
documentului executoriu fără executare este aplicabilă doar documentelor
executorii neexecutate sau executate parțial și poate fi dispusă în următoarele
situații:
a) o cere creditorul; 
 b) debitorul nu are bunuri ori venituri sau bunurile lui nu sunt suficiente pentru
satisfacerea creanţelor; 
c) creditorul refuză să preia bunurile nevândute în procesul executării hotărârii,
iar debitorul nu dispune de alte bunuri; 
d) debitorul nu locuieşte ori nu lucrează la adresa indicată de creditor sau în
documentul executoriu sau la adresa aceea nu se află bunurile lui, cu excepţia
cazului când debitorul este dat în căutare; 
e) creditorul împiedică prin acţiune (inacţiune) executarea documentului
executoriu sau nu avansează în termenul stabilit de prezentul cod cheltuielile
necesare pentru efectuarea actelor de executare; 
f) creditorul refuză să primească bunurile ridicate de la debitor, care, conform
hotărârii, urmează să-i fie predate. 
În toate cazurile în care restituirea documentului executoriu e cauzată de
alt motiv, decât cererea creditorului, circumstanțele ce întemeiază restituirea
urmează a fi confirmate printr-un proces-verbal întocmit de executorul
judecătoresc.
Restituirea documentului executoriu către creditor nu împiedică
prezentarea lui repetată spre executare, în condiţiile prezentului cod. În acest caz,
noul termen de prezentare a documentului executoriu spre executare se calculează
conform alin.(3) al art.17 Cod de executare. Documentul executoriu se restituie în
baza încheierii motivate a executorului judecătoresc, care poate fi contestată în
instanţă de judecată. Încheierea privind restituirea documentului executoriu
serveşte drept temei pentru depunerea dosarului de executare în arhivă.
În cazurile când restituirea s-a făcut la cererea creditorului, pe motivul
lipsei sau insuficienței bunurilor debitorului sau din cauza că la adresa indicată în
documentul executoriu nu a fost găsit debitorul sau bunurile sale, măsurile
asigurătorii (interdicțiile aplicate) se vor menţine pe întregul termen de prescripţie
a executării sau până la stingerea obligaţiei stabilite prin documentul executoriu.
Aceste reglementări sunt menite să asigure reușita unei eventuale puneri repetate
în executare a documentului executoriu de către creditor.
 Spre deosebire de restituirea documentului executoriu, încetarea
procedurii de executare are efecte ireversibile, atrăgând după sine imposibilitatea
reluării respectivei proceduri de executare și ridicarea tuturor măsurilor de
asigurare a executării. Încetarea procedurii de executare semnifică încetarea
raporturilor procesuale existente între părţile procedurii de executare
Potrivit art. 83 Cod de executare, procedura de executare încetează în
cazul în care: 
a) obligaţia a fost stinsă; 
b) între creditor şi debitor a fost încheiată o tranzacţie, în condiţiile Codului de
executare;
c) după încetarea din viaţă, după declararea dispariţiei fără urmă sau după
declararea decesului creditorului ori al debitorului, creanţa sau obligaţia
adjudecată nu admite succesiunea de către succesorul de drepturi al acestor
persoane; 
d) bunurile persoanei juridice lichidate nu sunt suficiente pentru satisfacerea
deplină a creanţelor creditorului; 
e) hotărârea, decizia sau încheierea în al cărei temei a fost eliberat documentul
executoriu a fost anulată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă; 
f) debitorul a prezentat spre executare o hotărâre de încasare de la creditor în
folosul său a unei sume egale cu suma debitoare sau mai mare decât aceasta; 
g) creditorul a renunţat la executare. 
Articolul citat mai sus prevede limitativ toate cazurile de încetare a
procedurii de executare. Tratarea extensivă a temeiurilor de încetare a procedurii
de executare nu poate fi admisă.
Încetarea procedurii de executare se dispune prin încheierea executorului
judecătoresc, care, spre deosebire de alte încheieri emise de acesta, nu este
executorie din momentul emiterii, ci doar după ce devine definitivă – fie prin
necontestare, fie prin menținerea ei de către instanța de judecată în urma
examinării cererii de contestare. Această derogare de la caracterul general imediat
executoriu al încheierilor emise de executorul judecătoresc se explică prin
consecințele deosebit de grave, ireversibile pentru creditor, ce le comportă intrarea
în vigoare a respectivei încheieri.

§7. Contestarea actelor executorului judecătoresc

După cum am afirmat mai sus, procedura de executare reprezintă faza finală
a procesului civil, iar faptul că toate actele întreprinse de executorul judecătoresc
sunt plasate sub controlul instanţei de judecată este cea mai concludentă
demonstrare a legăturii indisolubile între procesul civil și procedura de executare.
Instituirea posibilității controlului judiciar exhaustiv și exclusiv asupra
actelor executorului judecătoresc are o dublă semnificaţie – oferă participanţilor la
procedura de executare garanţia legalităţii actelor de executare, a căror verificare
va fi făcută prin intermediul instanţei de judecată; concomitent, acest fapt asigură
independenţa executorului judecătoresc, acţiunile acestuia fiind pasibile de anulare
doar prin hotărârea instanţei de judecată.
Contestarea actelor de executare este reglementată de Titlul IV al Cărții I a
Codului de executare.
Potrivit acestor norme, actele de executare întocmite de executorul
judecătoresc pot fi contestate de către părţi şi de alţi participanţi la procesul de
executare, precum şi de terţii care consideră că prin actele de executare le-a fost
încălcat un drept recunoscut de lege.
Pentru a asigura securitatea raporturilor juridice, legiuitorul a limitat în timp
posibilitatea contestării actelor emise de executorul judecătoresc, instituind un
temem de prescripție pentru contestarea acestora. Astfel, actele de executare
întocmite de executorul judecătoresc nu pot fi contestate, dacă din momentul
săvârșirii lor au trecut mai mult de 6 luni. 
Cererea privind contestarea actelor de executare se înaintează în instanţa de
judecată în a cărei rază teritorială se află biroul executorului judecătoresc sau, în
cazul municipiului Chişinău, în instanţa de judecată în a cărei circumscripţie
camera teritorială a executorilor judecătoreşti a stabilit competenţa teritorială a
executorului judecătoresc. Cererea de contestare a actelor de executare nu se
supune taxei de stat.
Actul de executare întocmit de executorul judecătoresc poate fi contestat de
participanţii la procesul de executare în termen de 15 zile de la data săvârșirii lui
ori a refuzului de a săvârși anumite acte, dacă legea nu prevede altfel. Terţii care
nu au participat la procesul de executare pot contesta actele de executare,
întocmite de executorul judecătoresc, în termen de 15 zile de la data la care au
aflat ori trebuie să afle despre aceste acte. 
Persoana poate fi repusă în termenul de contestare în condiţiile Codului de
procedură civilă. Dacă din data emiterii sau a refuzului emiterii actului contestat
au trecut mai mult de 6 luni, persoana nu poate fi repusă în termen.
    Reclamaţiile din cererea privind contestarea actelor de executare
întocmite de executorul judecătoresc se înaintează împotriva creditorului sau
debitorului.
Cererea se judecă în condiţiile Codului de procedură civilă şi se examinează
în instanţă de judecată (inclusiv în cea ierarhic superioară) în cel mult 30 de zile.
Executorul judecătoresc poate fi invitat să dea explicaţii referitor la actele
contestate. În cazul contestării actului întocmit de executorul judecătoresc, sarcina
probaţiunii este pusă în seama reclamantului. Actele de executare întocmite de
executorul judecătoresc, legale în fond, nu pot fi anulate pe motive
formale. Hotărârea instanţei de fond poate fi atacată cu recurs. 
În cazul respingerii cererii, reclamantul poate fi obligat, la cererea
intimatului sau a executorului judecătoresc, la repararea prejudiciului cauzat prin
întârzierea executării. 
Hotărârea judecătorească prin care s-a constatat refuzul neîntemeiat al
executorului judecătoresc de a întocmi/efectua un anumit act şi prin care s-a dispus
obligarea acestuia la îndeplinirea actului respectiv se execută de către executorul
judecătoresc în termenul stabilit de instanţa de judecată. În cazul neexecutării în
termen a acestei hotărârii judecătoreşti, executorul judecătoresc poate fi sancţionat
de instanţa de judecată cu amendă de până la 10 unităţi convenţionale pentru
fiecare zi de întârziere (o unitate convenţională este egală cu 20 de lei). Încheierea
instanţei de judecată privind aplicarea sancţiunii poate fi atacată cu recurs. 
     Dacă un terț consideră că sechestrul a fost aplicat pe bunurile ce îi
aparţin cu titlu de proprietate, acesta poate intenta în procedură contencioasă o
acţiune de ridicare a sechestrului. Prejudiciile cauzate ca urmare a anulării actului
de sechestru, dacă nu rezultă din acţiunile debitorului prevăzute la art.44 alin.(3)
Cod de executare, sunt opozabile părţii care a solicitat aplicarea sechestrului, cu
excepţia bunurilor dreptul de proprietate asupra cărora este supus înregistrării
obligatorii de stat.  Acţiunea de ridicare a sechestrului (radierea din actul de
inventar) se intentează împotriva debitorului şi creditorului urmăritor. Dacă
sechestrarea (inventarierea) bunurilor s-a făcut în temeiul unei hotărâri penale
privind confiscarea bunurilor, persoana condamnată şi organul financiar respectiv
vor figura în calitate de pârât.
 CAPITOLUL XX
PROCEDURA DE EXAMINARE A CERERILOR INDIVIDUALE DE
CĂTRE CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Vladislav GRIBINCEA,
magistru în drept, lector universitar

§1. Noțiuni generale despre Curtea Europeană a Drepturilor Omului

§2. Subiecții cu drept de sesizare a Curții Europene a Drepturilor Omului
§3. Limba de procedură şi probaţiunea
§4. Reprezentarea şi asistenţa judiciară
§5. Forma cererii şi modul de depunere a acesteia
§6. Imixtiunea în dreptul de a sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului
§7. Înregistrarea cererilor, prioritatea examinării şi examinarea cererilor
vădit inadmisibile
§8. Procesarea preliminară a cererilor care nu sunt examinate de către
judecătorul unic şi măsurile provizorii
§9. Observaţiile părţilor şi audierile
§10. Reglementarea amiabilă, declaraţia unilaterală a Guvernului şi
renunţarea la cerere
§11. Decizia cu privire la admisibilitate şi hotărârea cu privire la fondul
cauzei
§12. Examinarea cererii de către Marea Cameră a Curții Europene a
Drepturilor Omului
§13. Executarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului
§1. Noțiuni generale despre Curtea Europeană a Drepturilor Omului
La 12 septembrie 1997, Republica Moldova a devenit parte la Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare -
Convenția). Prin aderarea la Convenție, Republica Moldova s-a angajat să asigure
respectarea drepturilor garantate de aceasta și de protocoalele adiţionale la aceasta
şi a recunoscut jurisdicţia Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare -
Curtea) de a examina cererile depuse împotriva Moldovei. Curtea este competentă
să examineze cererile care se referă exclusiv la încălcarea drepturilor prevăzute de
Convenție şi de protocoalele adiţionale la aceasta.
Curtea Europeană este un tribunal internaţional care are sediul la Strasbourg,
Franța. El este compus dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor-membre
ale Consiliului Europei care au ratificat Convenţia. La 10 decembrie 2015, acestea
erau în număr de 47. Judecătorii Curții sunt numiți de Adunarea Generală a
Consiliului Europei. Ei îşi exercită funcţia cu titlu individual şi nu reprezintă nici
un stat. Curtea este asistată de o grefă compusă în special din jurişti care provin din
toate statele membre la Convenție. Aceştia sunt independenţi de ţara lor de origine
și nu reprezintă nici reclamanţii, nici statele. Curtea examinează cererile în
formațiuni de un singur judecător (judecător unic), trei judecători (comitet), șapte
judecători (cameră) și, rareori, de 17 judecători (Marea Cameră).
Chiar dacă este vorba de litigii între privați, cererea la Curte trebuie mereu
îndreptată împotriva statului din acțiunile sau inacțiunile căruia a fost încălcată
Convenția. După cum prevede art. 1 al Convenţiei, obligaţia statului de a asigura
respectarea drepturilor omului nu se referă la teritoriul său, ci la „jurisdicţia” sa.
Curtea a constatat că există „jurisdicție” atunci când există un control efectiv de
facto asupra unui teritoriu, indiferent dacă acest control este legitim sau nu
conform dreptului internaţional (a se vedea Loizidou c. Turciei, hot. 23 martie
1995). În hotărârea Ilașcu ș.a. c. Moldovei și Rusiei (8 iulie 2004), Curtea a stabilit
că Rusia deține un control efectiv asupra Regiunii Transnistrene.
Curtea primește anual peste 50.000 de cereri. În anii 2012-2014, Curtea și-a
sporit eficiența și a examinat anual circa 80.000 de cereri, dintre care mai mult de
95% sunt respinse ca fiind vădit inadmisibile. Deși în perioada anilor 2012-2014
Curtea a examinat mai multe cereri decât a primit, din cauza numărului mare de
cauze pendinte în iunie 2011 (peste 150.000), la 31 octombrie 2015, 66.500 de
cereri încă așteptau să fie examinate.
Până la 31 decembrie 2014, Curtea a pronunţat peste 17.500 de hotărâri, dintre
care 297 vizau Republica Moldova. Statele Părţi la CEDO s-au angajat să
conformeze hotărârilor definitive ale CtEDO, care presupune atât redresarea
situaţiei persoanei care a câştigat la CtEDO cât şi, dacă este vorba de o situaţie
sistemică, întreprinderea măsurilor pentru ca violări similare să nu mai aibă loc.
Practica a confirmat că procedura Curţii este tratată de mulţi cu insuficientă
atenţie. În consecinţă, mai mult de 97% din cele circa 86.000 de cereri examinate
de Curte în anul 2014 au fost declarate inadmisibile. Din cauza numărului mare de
cereri primite, Curtea îşi înăspreşte cerinţele faţă de cereri. De obicei, examinarea
cererilor care prezintă şanse de succes durează mai mult de patru ani.
Pentru a permite Curţii să examineze esenţa pretenţiilor formulate în cererea
individuală, este necesară respectarea condiţiilor de admisibilitate ce rezultă din
art. 1, 34 şi 35 ale Convenţiei. Cunoaşterea procedurii Curţii de examinare a
cererilor este, de asemenea, importantă pentru facilitarea procesului de examinare a
cererii şi pentru a obţine cea mai favorabilă soluţie pentru client. Convenţia
prevede puţine reglementări în ceea ce priveşte procedura de examinare a cererilor.
Această procedură rezultă în principal din Regulamentul Curţii378 (în continuare -
Regulamentul) şi din practicile bine-stabilite ale Curţii. Practica Curții cu privire la
admisibilitate este prezentă în Ghidul cu privire la admisibilitate, elaborat de
Curte379.
Acest capitol nu reprezintă decât o prezentare generală a procedurii de
examinare a cererilor de către Curte. Textul se referă în cea mai mare parte la
cererile individuale și atinge doar tangențial cerințele față de cererile inter-state. În

378
Disponibil în limbile engleză şi franceză la: http://echr.coe.int/Pages/home.aspx?
p=basictexts/rules&c=#n1347875693676_pointer
379
Disponibil în limba română la: http://echr.coe.int/Documents/Admissibility_guide_RON.pdf
activitatea practică, de obicei, specialiștii au nevoie de informaţii mai detaliate,
ceea ce impune documentare suplimentară.

§2. Subiecții cu drept de sesizare a Curții Europene a Drepturilor Omului

Curtea poate fi sesizată atât printr-o cerere individuală (în temeiul art. 34 al
Convenţiei) cât și de către Statele membre la Convenție (în temeiul art. 33 al
Convenției). Cu toate acestea, cererile formulate de state sunt depuse destul de rar.
După cum prevede art. 34 al Convenţiei, cererea individuală poate fi depusă de
orice „persoană fizică”, „organizație neguvernamentală” sau „grup de
particulari”. Prin „persoană fizică” Curtea înţelege persoana care s-a născut vie,
indiferent de durata vieţii. Pentru sesizarea Curții, Convenţia nu impune vreo
condiţie referitoare la naţionalitate, domiciliu, stare civilă sau capacitate juridică.
Protecţia Convenţiei poate fi invocată nu doar de cetăţenii statului pârât, dar şi de
către cetățenii altui stat sau apatrizi. Persoanele considerate incapabile sau cu
capacitate de exerciţiu limitată în dreptul intern pot să se adreseze la Curte fără a fi
reprezentate de către un tutore sau curator. Pentru Curte contează doar dacă
persoana doreşte să depună o cerere. Formalităţile instituite de legislaţiile naţionale
în ceea ce privește reprezentarea persoanelor incapabile nu sunt obligatorii pentru
Curte.
Dreptul de a sesiza Curtea îl au entitățile cu scop lucrativ sau nelucrativ. Se pare
că distincţia dintre „organizaţia neguvernamentală” şi „grupul de particulari” se
face în funcție de recunoaşterea entităţii în dreptul intern. „Grupurile de
particulari” sunt recunoscute, de regulă, organizaţiile neguvernamentale non-
formale (neînregistrate oficial), în cazul în care ele nu contestă la Curte refuzul de
a fi înregistrate. Curtea a examinat cererile depuse de societăţi comerciale
(Autronic contra Elveţiei, hot. 22 mai 1990), sindicatele (Associated Society of
Locomotive Engineers & Firemen (ASLEF) contra Regatului Unit, hot. 27
februarie 2007), organizaţiile religioase neînregistrate (Mitropolia Basarabiei ş.a.
contra Moldovei, hot. 13 decembrie 2001) sau partidele politice (Partidul Popular
Creştin Democrat contra. Moldovei, hot. 14 februarie 2006). Convenţia protejează
atât „organizaţiile neguvernamentale” oficial recunoscute, cât şi cele
nerecunoscute oficial. Organizaţiile neguvernamentale beneficiază de aceleaşi
drepturi ca şi persoanele fizice, cu excepția drepturilor care nu pot fi avute de
persoanele juridice (de exemplu, dreptul la căsătorie garantat de art. 12 al
Convenției).
Curtea va examina doar cererile în care reclamantul pretinde încălcarea unui
drept al său şi va respinge cererile depuse în interes general (actio popularis).
Curtea nu va examina in abstracto, dacă o situaţie este sau nu conformă cu
Convenţia, ci numai în măsura în care aplicarea acestei situaţii în raport cu
reclamantul contravine Convenţiei. Este victimă reclamantul care se pretinde direct
afectat prin acţiunea sau inacţiunea litigioasă (Cornwell contra Regatului Unit,
dec. 11 mai 1999). Reclamantul trebuie să demonstreze că este afectat personal
prin încălcarea invocată. Cu toate acestea, existenţa prejudiciului material sau
moral nu este obligatorie.
Calitatea de victimă poate fi pierdută după depunerea cererii la Curte. În acest
caz, cererea, de obicei, este radiată de pe rolul Curţii. Prin pierderea calităţii de
victimă se înţelege pierderea unui interes raţional şi rezonabil de a menţine cererea
pe rolul Curţii. Calitatea de victimă poate fi pierdută, dacă sunt întrunite cumulativ
următoarele condiţii:
1. autorităţile statului pârât au recunoscut, în mod expres sau în substanţă,
violarea invocată;
2. reclamantul a fost restabilit în drepturile sale;
3. autorităţile statului pârât au reparat într-un mod adecvat prejudiciile cauzate
prin violarea Convenţiei. Compensațiile acordate trebuie să fie comparabile
cu cele acordate de Curte.
Recunoaşterea violării trebuie să fie făcută până la pronunţarea hotărârii Curții,
să fie integrală, adică să se refere la toate capetele indicate în cerere, şi să fie
necondiţionată. De regulă, recunoaşterea violării fără acordarea compensaţiilor nu
este suficientă pentru pierderea calităţii de victimă.
 Pentru mai multe detalii în acest sens, urmează a fi consultat Ghidul cu privire
la admisibilitate380.

§3. Limba de procedură şi probaţiunea

Limbile oficiale ale Curţii sunt franceza şi engleza (art. 34 alin. 1 al
Regulamentului Curţii). Totuşi, cererea şi corespondenţa la faza iniţială a
procedurii (până la comunicarea cererii) pot fi scrise în limba pe care o cunoaşteţi,
cu condiţia că aceasta este limbă oficială a unuia dintre statele membre la
Convenţie. Până la comunicarea cererii, de regulă, Curtea vă va răspunde în limba
în care a fost scrisă cererea. După comunicarea cererii către Guvern, toată
corespondenţa pe care grefa Curţii o va adresa părţilor va fi redactată în franceză
sau engleză, iar părţile sunt obligate să ţină toate comunicările orale (cum ar fi
pledoariile) sau scrise (cum ar fi observaţiile) cu Curtea în limba franceză sau
engleză (art. 34 alin. (2) al Regulamentului). Totuşi, Preşedintele Camerei poate
permite reclamantului să folosească o limbă oficială a unuia dintre statele membre
la Convenţie (art. 34 alin. (3) al Regulamentului). Chiar dacă a permis
reclamantului să folosească o altă limbă decât cea oficială, hotărârea Curţii va fi
redactată în una sau în ambele limbi oficiale ale Curţii (art. 57 şi 76 ale
Regulamentului) și nu va fi tradusă pentru reclamant.
Chiar dacă cererea sau observaţiile au fost depuse în una din limbile oficiale ale
Curţii, este de dorit ca reclamanţii să expedieze documentele anexate la cerere sau
observaţii în varianta originală (netradusă). Daca martorii sau experţii care compar
în faţa Curţii nu cunosc suficient una din limbile oficiale ale Curţii, ei pot folosi
limba pe care o cunosc, iar Grefa Curţii va asigura traducerea (art. 34 alin. (6) al
Regulamentului).
Probele în susţinerea cererii trebuie anexate la cerere. Reclamantul poate
prezenta probe şi după depunerea cererii, totuși toate probele necesare pentru
examinarea preliminară a cererii trebuie anexate la cerere. Altfel, cererea sa va
considera incompletă și nu va fi examinată.

380
Disponibil în limba română la: http://echr.coe.int/Documents/Admissibility_guide_RON.pdf
 Curtea nu are reguli cu privire la admisibilitatea probelor. Prin urmare, o probă
nu va putea fi respinsă pe motiv de formă sau de alte vicii formale (de exemplu,
proba a fost sustrasă). Totuşi, în cazul în care reclamantul prezintă deliberat probe
false, aceasta constituie temei de a declara cererea inadmisibilă, ca fiind abuzivă (a
se vedea art. 35 alin. (3) lit.a) al Convenţiei).
Curtea are competenţe de a acumula singură probe şi de a audia martori. În acest
scop, în temeiul art. 38 §1 a) al Convenţiei, ea poate să solicite Guvernului
prezentarea copiilor materialelor din dosarele naţionale. Aceasta se întâmplă mai
ales atunci când Curtea trebuie să evalueze calitatea investigaţiilor efectuate la
nivel naţional. Pentru a stabili pe deplin circumstanţele cauzei, atunci când acestea
sunt disputate de părţi, Curtea poate întreprinde misiuni de constatare a faptelor pe
teritoriul Statelor Părţi. Curtea nu are puterea de a constrânge martorii să compară
în fața sa. Pentru aceasta, ea cere Guvernului citarea martorilor. În caz de
neprezentare a martorului, Guvernul va fi chemat să prezinte explicaţii. Regulile cu
privire la această procedură au fost codificate în anexa la Regulamentul Curţii. În
ultimul timp, misiunile de constatare a faptelor au loc extrem de rar, deoarece sunt
foarte scumpe, iar Curtea este suprasolicitată. Până în decembrie 2015, unica
misiune de constare a faptelor în cauzele moldoveneşti a avut loc, în primăvara
anului 2003, în cauza Ilaşcu ş.a. contra Moldovei şi Rusiei.
La aprecierea probelor, Curtea aplică criteriul „dincolo de un dubiu rezonabil”.
O decizie a Curţii poate rezulta din coexistenţa unor concluzii suficient de
întemeiate, clare şi concordate sau a unor similare prezumţii incontestabile ale
faptelor. De asemenea, comportamentul părţilor în cadrul eforturilor întreprinse de
Curte pentru a obţine probele poate constitui un element care va fi luat în
consideraţie. La aprecierea probelor, Curtea este conştientă de dificultăţile care ar
putea apărea în evaluarea unor declaraţii obţinute prin intermediul interpreţilor şi
acordă o atenţie deosebită sensului şi valorii declaraţiilor formulate de martori în
faţa delegaţilor (în cadrul misiunilor de constatare a faptelor). De asemenea, Curtea
este conştientă de timpul scurs de la pretinsele evenimente, fapt care ar putea
determina un anumit grad de imprecizie în declarațiile martorilor cu privire la date,
precum şi cu privire la alte detalii381.

§4. Reprezentarea şi asistenţa judiciară

Reclamanţii pot fi reprezentaţi în faţa Curţii de reprezentanţi. Reprezentantul are
toate drepturile reclamantului, inclusiv dreptul să semneze şi cererea în numele
reclamantului (a se vedea art. 36 alin. (1) al Regulamentului). Pot fi reprezentanţi
avocaţii autorizaţi să profeseze în oricare din statele părţi la Convenţie, care îşi au
reşedinţa pe teritoriul uneia din ele şi care înţeleg suficient una din limbile oficiale
ale Curţii. Cu autorizarea Preşedintelui Curţii, poate fi admisă ca reprezentant şi o
altă persoană (art. 36 alin. (4) lit. a) al Regulamentului). Calitatea de reprezentant
se certifică prin procura eliberată de reclamant, asupra căreia nu se extind
condiţiile de formă pentru valabilitatea procurii impuse de legislaţiile naţionale.
Procura eliberată la depunerea cererii face parte din formularul cererii, iar pentru
procurile eliberate anterior urmează a fi completat un formular tipizat al procurii 382.
Numărul reprezentanţilor nu este limitat, însă Curtea ar putea să nu compenseze
costul serviciilor reprezentantului care nu au fost „necesare" pentru examinarea
cererii. Procuri separate urmează a fi eliberate pentru fiecare reprezentant și de
către fiecare reclamant. Guvernele sunt reprezentate în faţa Curţii de către agenţii
săi, care pot fi asistaţi de avocaţi şi consilieri (art. 35 al Regulamentului Curţii).
Nu există o obligativitate ca, la depunerea cererii, reclamantul să aibă un
reprezentant. Totuşi, după comunicarea cererii sau pentru audiere, reclamantul va
fi rugat de Curte să-şi angajeze un avocat. Curtea nu recomandă reprezentanţi şi
nici nu are o listă a avocaţilor autorizaţi să apară în faţa ei. Preşedintele Camerei
poate autoriza reclamantul să-şi reprezinte singur interesele (a se vedea art. 36 alin.
(2) şi (3) ale Regulamentului).
În cazul în care conduita sau circumstanţele cauzei o impun, Preşedintele
Camerei poate, la orice fază a procedurii, să decidă că reprezentatul nu mai poate

381
A se vedea hot. Ilaşcu ş.a. contra Moldovei şi Rusiei, 8 iulie 2004, § 26.
382
Disponibil la http://www.echr.coe.int/Documents/Authority_Form_2014_1_RON.pdf
să-l reprezinte pe reclamant şi să ceară reclamantului nominalizarea unui alt
reprezentant (art. 36 alin. (4) lit.b) al Regulamentului). Curtea poate chiar interzice
reprezentantului să mai compară vreodată în faţa Curţii. Aceasta s-a întâmplat
anterior în cazuri când reprezentatul a comis abateri nescuzabile (de exemplu, a
depus cereri la Curte contrafăcând procuri şi fără ca reclamanţii să cunoască despre
aceasta).
Pentru a asigura un acces veritabil la Curte, a fost introdus un sistem de
compensare parţială de către Consiliul Europei a costurilor de reprezentare la Curte
(a se vedea Capitolul XI al Regulamentului). Asistenţa judiciară este acordată dacă
Preşedintele Camerei constată că acordarea ei este necesară pentru buna examinare
a cauzei, iar reclamantul nu dispune de mijloace financiare suficiente pentru a face
faţă integral sau parţial cheltuielilor de prezentare a cauzei sale la Curte (art. 101 al
Regulamentului). Din motiv că nu este crucială pentru examinarea cauzei, de
obicei, asistenţa judiciară nu se acordă în cauzele repetitive. De asemenea,
asistenţa judiciară nu este acordată în cazul în care reclamantul are suficiente surse
să-şi plătească avocatul.
Asistenţa judiciară se acordă la cerere sau din iniţiativa Preşedintelui Camerei
(art. 100 al Regulamentului). În aceste cazuri, după comunicarea cererii către
Guvern, reclamantului îi va fi transmisă o declaraţie de resurse, care conţine
întrebări despre proprietăţile şi angajamentele sale pecuniare. Reclamantul
urmează să o completeze, să o certifice la organul naţional competent
(inspectoratul fiscal teritorial) şi să o expedieze Curţii (art. 102 al Regulamentului).
Declaraţia completată poate fi expediată Guvernului pentru comentarii, însă acest
lucru nu este obligatoriu.
Odată ce Preşedintele Camerei a decis acordarea asistenţei, Grefierul stabileşte
cuantumul onorariilor, în baza baremelor speciale aprobate de Consiliul Europei.
Ca excepţie, în cauze complexe poate fi acordată asistenţă judiciară şi pentru mai
mult de un reprezentant. De regulă, suma onorariului reprezentantului compensată
nu depăşeşte EUR 1.000, însă reclamantul poate solicita Curţii compensarea prin
hotărâre a celorlalte cheltuieli de asistenţă juridică. Asistenţa judiciară poate
acoperi atât costul serviciilor reprezentantului cât şi cheltuielile de călătorie
necesare (de exemplu, în cazul organizării audierilor la Curte). După stabilirea
cuantumului asistenţei, reprezentantului reclamantului îi este adresată o cerere cu
solicitarea rechizitelor contului său bancar pentru transferarea sumelor respective.
Onorariile sunt plătite direct avocatului, de regulă, după prezentarea tuturor
observaţiilor. În cazul constatării unei violări a Convenţiei şi a solicitării justificate
a unor cheltuieli de asistență juridică care depășesc asistența acordată de Curte,
prin hotărâre, suma plătită pentru asistenţă judiciară de către Consiliul Europei este
dedusă din suma totală a asistenţei judiciare pe care Curtea o consideră
justificată383.
Dacă una din condiţiile pentru acordarea asistenţei judiciare a dispărut,
Preşedintele Camerei poate decide, în orice moment, retragerea sau modificarea
cuantumului asistenţei judiciare (art. 105 al Regulamentului).

§5. Forma cererii şi modul de depunere a acesteia

Curtea examinează doar cererile completate în baza formularului elaborat de
Curte384. Nerespectarea formei cererii duce la neexaminarea acesteia385. În ultimul
caz, în câteva săptămâni de la expedierea cererii, reclamantul va primi o scrisoare
de la Curte în care i se va cere să depună o nouă cerere la Curte cu respectarea
tuturor rigorilor de formă și conținut. Anexele urmează a fi prezentate din nou. De
la această regulă sunt trei excepţii: atunci când reclamantul aduce motive
convingătoare de ce nu a respectat cerinţele impuse (de exemplu, deţinuţii ar putea
să nu deţină copii ale tuturor documentelor relevante pentru examinarea cererii),
când în cadrul cererii sunt solicitate măsurii provizorii (a se vedea art. 39 al
Regulamentului) sau în alte cazuri, la solicitarea reclamantului sau din iniţiativa
Curţii (art. 47 alin. (5.1) al Regulamentului).

383
A se vedea hot. Manole ş.a. contra Moldovei, satisfacţia echitabilă, 13 iulie 2010, § 9-11.
384
Formularul în limba română este disponibil la:
http://www.echr.coe.int/Documents/Application_Form_2014_1_RON.pdf
385
Până la 31 decembrie 2013, art. 47 al Regulamentului prevedea că nerespectarea formularului cererii
„putea duce" la neexaminarea cererii. În urma modificării art. 47 al Regulamentului (modificări în
vigoare din 1 ianuarie 2014), nerespectarea formei cererii „duce" la neexaminarea cererii.
 La cerere urmează a fi anexate copii xerox ale documentelor la care se face
referire în cerere (de exemplu, copii ale hotărârilor judecătoreşti). În cazul
persoanelor juridice, la cerere urmează a fi anexată copia documentului ce
confirma dreptul semnatarului cererii şi/sau procurii de a semna în numele
persoanei juridice. Copiile documentelor transmise Curţii nu trebuie capsate, lipite
sau legate prin orice modalitate. De asemenea, toate paginile anexelor trebuie
numerotate consecutiv de la prima până la ultima.
Cererile la Curte ar trebui să fie extrem de concise şi clare. Informaţiile care nu
sunt relevante pentru pretenţiile formulate în cerere nu urmează a fi menţionate.
Formularul cererii permite expunerea faptelor pe maxim trei pagini, iar a
argumentelor cu privire la violarea Convenției pe maxim o pagină. Aspectele
descrise în cele patru pagini trebuie să fie suficiente pentru examinarea preliminară
a cererii. În cazul în care faptele cauzei sau argumentele cu privire la violarea
Convenției nu pot fi expuse pe patru pagini, la cerere poate fi anexată expunerea
faptelor și a argumentelor. În orice caz, această expunere nu poate depăși 20 de
pagini.
Cererea poate fi depusă în una din limbile oficiale ale ţărilor membre ale
Consiliului Europei. Anexele la cerere nu trebuie traduse.
Curtea poate fi sesizată în termen de 6 luni. Termenul de 6 luni încetează să
curgă prin depunerea cererii completate. Doar depunerea unei cereri complete duce
la suspendarea termenului de 6 luni386. Se consideră ziua depunerii cererii ziua
depunerea cererii la poştă. Expedierea cererii prin fax387 nu suspendă curgerea
acestui termen388. Cererea urmează a fi expediată prin poştă la următoare adresă:
Pentru Grefier
Curtea Europeană a Drepturilor Omului

386
Până la 31 decembrie 2013, printr-o cererea introductivă, termenului de şase luni putea fi suspendat. În
termen de 8 săptămâni de la răspunsul Curţii la cererea introductivă, reclamantul urma să expedieze Curţii
cererea completată în modul corespunzător.
387
Cererile pot fi expediate prin fax la numărul de telefon + 333 88 41 27 30. Cererile care conţin
solicitări de măsuri provizorii urmează a fi expediate la un alt număr de fax (+ 333 88 41 39 00).
Originalul cererilor expediate prin fax urmează a fi expediate şi prin poştă.
388
A se vedea punctul 3 al Instrucțiunii practice privind instituirea procedurilor
 Consiliul Europei
F-67075 Strasbourg, CEDEX, Franţa

§6. Imixtiunea în dreptul de a sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Art. 34 al Convenţiei prevede că înaltele Părţi contractante se angajează să nu
împiedice prin nici o măsură exerciţiul eficace al dreptului de a sesiza Curtea. Este
deosebit de important ca reclamanţii sau potenţialii reclamanţi să poate comunica
liber cu Curtea, fără a fi supuşi oricărei forme de presiune din partea autorităţilor
pentru a-şi retrage sau modifica pretenţiile (hot. Akdivar ş.a. contra Turciei, 16
septembrie 1996, § 105). Expresia „orice formă de presiune” trebuie interpretată
ca acoperind nu doar constrângerea directă şi fapte flagrante de intimidare, ci şi
fapte sau contacte indirecte şi nepotrivite destinate să descurajeze sau să împiedice
reclamanţii să apeleze la remediul instituit de Convenţie (a se vedea hot. Kurt
contra Turciei, 25 mai 1998, § 160). Întrebarea dacă contactele dintre autorităţi şi
un reclamant constituie practici inacceptabile din punctul de vedere al articolului
34, trebuie examinată prin prisma circumstanţelor specifice ale fiecărui caz. În
acest context, Curtea ia în calcul vulnerabilitatea reclamantului şi riscul acestuia de
a fi influenţat de către autorităţi (a se vedea hot. Akdivar ş.a. contra Turciei, §105).
Imixtiunea în dreptul de a sesiza Curtea a luat forma ameninţării cu sancţiuni de
către autorităţile locului de detenţie pentru sesizarea Curţii (hot. Petra contra
României, 23 septembrie 1998, § 44), împiedicarea reclamanţilor de a depune
cererea şi sancţionarea lor pentru depunerea cererii la Curte (hot. Ilaşcu ş.a. contra
Moldovei şi Rusiei, 8 iulie 2004, § 481), interogarea reclamantului vulnerabil cu
privire la autenticitatea documentelor prezentate Curţii (hot. Tanrikulu contra
Turciei, 9 iulie 1999; hot. Salman contra Turciei, 27 iunie 2000), iniţierea
procedurilor penale împotriva directorului persoanei juridice şi arestarea acestuia
pentru a descuraja persoana juridică în procedurile la Curte (hot. Oferta Plus SRL
contra Moldovei, 19 decembrie 2006, §§ 134-143), intimidarea reprezentantului
reclamantului, indiferent de rezultatul intimidării (hot. Sarli contra Turciei, 22 mai
2001, § 85), lipsa accesului reprezentantului la Curte şi a medicului independent la
reclamant şi la fişa medicală a acestuia, care erau necesare pentru prezentarea
observaţiilor (hot. Boicenco contra Moldovei, 11 iulie 2006, §§ 158-159), aparenta
lipsă a întâlnirilor confidenţiale dintre reprezentantul la Curte şi reclamant (hot.
Oferta Plus SRL contra Moldovei, §§ 145-156) sau chiar critica adusă
reclamantului de către un înalt funcţionar pentru că nu a retras cererea de la Curte
(hot. Ilaşcu ş.a. contra Moldovei şi Rusiei, § 481).
În scopul asigurării unei protecţii adecvate a persoanelor care apar în faţa Curţii,
la 5 martie 1996 a fost adoptat Acordul European privind persoanele participante la

proceduri în faţa Curţii, întocmit la Strasbourg, la 5 martie 1996389. Conform art.

2 al acestui Acord, aceste persoane se bucură de imunitatea de jurisdicţie în
privinţa declaraţiilor făcute oral sau în scris în faţa Curţii, ca şi în privinţa actelor
pe care le prezintă acesteia.

§7. Înregistrarea cererilor, prioritatea examinării şi examinarea cererilor

vădit inadmisibile
La primire, cererea este alocată unei Secţiuni a Curţii. Aceasta este, de obicei,
Secţiunea din care face parte judecătorul ales din partea guvernului împotriva
căruia este îndreptată cererea. După primirea cererii completate adecvat și care
conține toate anexele, grefa Curţii va deschide un dosar. Acestui dosar îi va fi
acordată o denumire, care, de obicei, coincide cu numele reclamantului şi
denumirea statului pârât (de exemplu, Popov contra Moldovei) şi un număr care
constă din numărul de înregistrare şi anul depunerii (de exemplu, 48787/99). După
înregistrare, cererea este citită de către un jurist de la grefa Curţii şi este alocată
uneia din cele trei categorii, în funcţie de organul care este cel mai potrivit să
examineze cererea: judecătorul unic, comitetul din trei judecători sau Camera din
şapte judecători.
Începând cu anul 2012, cererile vădit inadmisibile sunt examinate la scurt timp
după depunere, iar o decizie cu privire la inadmisibilitatea cererii este luată de

389
Ratificat prin Legea Nr. 419 din  26.07.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 17.08.2001,
nr. 97-99.
către judecătorul unic în câteva săptămâni de la primirea cererii de către Curte. În
cazul cererilor vădit inadmisibile, reclamantul nu este informat despre denumirea şi
numărul cererii până la decizia Curţii. În 2-4 luni de la expediere, reclamantul este
informat printr-o scrisoare poştală despre data deciziei de inadmisibilitate şi
numele judecătorului care a luat decizia. Această scrisoare are o formă tipizată și
nu conține motivele sau temeiul exact din care cererea a fost declarată
inadmisibilă. Decizia judecătorului unic este definitivă şi nu poate fi contestată.
Curtea nu informează Guvernul despre aceste cereri şi, în mod normal, Guvernul
nici nu cunoaşte despre depunerea şi respingerea cererilor examinate de
judecătorul unic. Din cele 83.675 de cereri declarate inadmisibile sau scoase de pe
rol în anul 2014, au fost decise de către judecătorul unic 78.660 de cereri (94.1%).
În cazul cererilor care nu sunt vădit inadmisibile, reclamantul va fi informat prin
scrisoare poştală despre denumirea şi numărul cererii, care urmează a fi menţionate
în orice corespondenţă ulterioară cu Curtea. Această cerere va fi examinată de
îndată ce va fi posibil. Dacă iniţial cererile erau examinate în funcţie data
depunerii, în anul 2009 Curtea şi-a schimbat practica, examinând cererile în funcţie
de importanţa şi urgenţa chestiunilor din cerere (art. 41 al Regulamentului) şi a
criteriilor stabilite de Curte. Tot în anul 2009, Curtea a adoptat Politica de
prioritizare a examinării cererilor. Aceasta distinge şapte categorii de cereri. Din
categoria 1 fac parte cererile care se referă la un risc deosebit pentru viaţa şi
sănătatea reclamantului, sau cererile urgente cu privire la viaţa privată, precum şi
cererile în care au fost dispuse măsuri în temeiul art. 39 al Regulamentului (măsuri
provizorii). Din categoria 7 fac parte cererile vădit inadmisibile. În mod normal,
cererile din primele categorii ar trebui tratate înainte de cererile din categoriile
ulterioare. Totuşi, preşedintele Curţii sau a Camerei poate decide ca o anumită
cauză să fie tratată altfel decât o prescrie Politica de prioritizare390.

§8. Procesarea preliminară a cererilor care nu sunt examinate de către

judecătorul unic şi măsurile provizorii
Politica de prioritizare, în limba engleză, este disponibilă la: http://echr.coe.int/Documents/Priority
390

%20policy_ENG.pdf
 Cererile care nu sunt vădit inadmisibile sunt alocate pentru examinare
Comitetului din trei judecători sau Camerei din şapte judecători. Comitetul din trei
judecători, prin vot unanim, poate atât să declare inadmisibilă o cerere, să dispună
scoaterea ei de pe rol în temeiul art. 37 al Convenţiei, cât şi să declare admisibilă
cererea şi să adopte simultan o hotărâre asupra fondului cauzei, atunci când soluţia
dată se înscrie într-o jurisprudenţă bine definită a Curţii (a se vedea art. 28 alin. 1
al Convenţiei). Hotărârile Comitetului sunt definitive de la pronunţare (art. 28 alin.
2 al Convenţiei).
Camera examinează cererile care îi sunt alocate direct, fie cererile care nu au
fost declarate inadmisibile de către Comitet. Aceasta poate scoate cererea de pe rol,
declara cererea inadmisibilă sau constata o violare a Convenţiei. De asemenea, în
cazul în care cererea prezentată unei Camere ridică o problemă gravă privind
interpretarea convenţiei sau a protocoalelor sale, sau dacă soluţionarea unei cauze
poate conduce la o contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de Curte, Camera
poate, atât timp cât nu a pronunţat hotărârea sa, să se desesizeze în favoarea Marii
Camere (art. 30 al Convenţiei).
În scopul bunei desfăşurări a procedurilor Curţii, Camera, fie Preşedintele ei, în
temeiul art. 39 al Regulamentului, poate indica, la cererea părţii sau din proprie
iniţiativă, măsuri provizorii, atât Guvernului (a se vedea hot. Paladi contra
Moldovei, 10 martie 2009, § 4) cât şi reclamantului (a se vedea hot. Ilaşcu ş.a.
contra Moldovei şi Rusiei, 8 iulie 2004, § 11). Aceste măsuri sunt indicate doar în
cazuri excepţionale, când este vorba de pericol iminent de prejudiciu ireparabil în
ceea ce priveşte drepturile garantate de art. 2, 3 şi 8 ale Convenţiei. Aceste măsuri
sânt obligatorii pentru Guvern şi neexecutarea lor ar putea constitui o violare a art.
34 al Convenţiei (a se vedea hot. Paladi contra Moldovei, 10 martie 2009, §§ 84-
104). Aceste cereri sunt, de regulă, examinate, în ziua în care au fost depuse.
Despre aplicarea măsurilor provizorii, Guvernul este informat imediat. Regulile cu
privire la cererile de măsuri provizorii au fost codificate în Instrucţiunea practică
cu privire la cererea de măsuri provizorii, emisă de Preşedintele Curţii la 5
martie 2003391. În ultimii cinci ani, toate cererile de măsuri provizorii depuse în
cauzele moldoveneşti au fost respinse.
În cazul cererilor alocate Comitetului sau Camerei, Preşedintele Secţiunii căreia
i-a fost alocată cererea poate desemna un judecător raportor responsabil de
examinarea cererii. De regulă, identitatea acestuia nu este făcută publică.
Judecătorul raportor poate solicita de la părţi informaţii suplimentare, poate decide
ca cererea să fie examinată de judecătorul unic şi asistă Comitetul, Camera sau
Preşedintele Camerei la examinarea cererii (art. 49 al Regulamentului).
Comitetul poate declara inadmisibilă sau scoate de pe rol o cerere fără a cere
observaţiile părţilor (a se vedea art. 53 alin. (1) al Regulamentului).

§9. Observaţiile părţilor şi audierile

Dacă cererile alocate Comitetului sau Camerei nu au fost declarate inadmisibile
la faza incipientă de examinare, ele sunt comunicate Guvernului. De regulă, prin
comunicare Guvernul află pentru prima dată despre depunerea cererii. Lui i se
solicită prezentarea observaţiilor scrise. La scrisoarea de comunicare Curtea
anexează o sinteză a faptelor prezentate de reclamant, a pretenţiilor acestuia şi
întrebările cu privire la care Curtea doreşte să afle poziţia părţilor. Sinteza pregătită
de Curte este redactată în una din limbile oficiale ale Curţii. Ea este, de asemenea,
expediată reclamantului pentru informare și este plasată pe pagina web a Curții.
De regulă, Curtea acordă Guvernului 16 săptămâni pentru prezentarea
observaţiilor, în care Guvernul urmează să se expună asupra admisibilităţi şi
fondului cererii. După ce primeşte observaţiile Guvernului, ele sunt prezentate
reprezentantului reclamantului sau reclamantului (dacă acesta nu are reprezentant),
pentru prezentarea observaţiilor sale. De obicei, Curtea acordă reclamantului șase
săptămâni pentru prezentarea observaţiilor. În observaţiile lor, părțile trebuie să se
expună asupra întrebărilor Curţii din actul de comunicare, asupra obiecţiilor
Guvernului, dacă acestea există, şi să formuleze pretenţiile cu privire la satisfacţia
391
Instrucţiunea, în limba engleză, este disponibilă la:
http://echr.coe.int/Documents/PD_interim_measures_ENG.pdf
echitabilă. Ulterior, observaţiile reclamantului vor fi din nou expediate Guvernului
pentru comentarii finale. Ultimele observaţii ale Guvernului, care trebuie
prezentate Curții în patru săptămâni de la solicitare, vor fi ulterior expediate
reclamantului pentru informare.
Până la mijlocul anilor 2000, Curtea solicita destul de des observaţii separate cu
privire la admisibilitatea cererii, iar ulterior, în caz că cererea nu era declarată
inadmisibilă, cu privire la fondul acesteia. În prezent, Curtea solicită destul de rar
(doar în cauze care implică chestiuni serioase cu privire la admisibilitate)
prezentarea observaţiilor separate cu privire la admisibilitatea cererii. Această
schimbare a practicii Curţii a fost făcută pentru a scurta termenul de examinare a
cererilor.
Observaţiile ambelor părţi urmează a fi redactate în una din limbile oficiale ale
Curţii şi expediate Curţii prin fax şi prin poştă (în trei exemplare). Reclamantul
urmează să expedieze observaţiile în termenul stabilit de Curte, cu riscul refuzului
anexării lor la dosar sau respingerii pretenţiilor formulate în temeiul art. 41 al
Convenţiei (satisfacția echitabilă). La cerere, Preşedintele Camerei poate extinde
termenul pentru prezentarea observaţiilor. Regulile cu privire la forma, conţinutul
şi expedierea observaţiilor au fost codificate în Instrucţiunea practică cu privire
la observaţiile scrise, emisă de Preşedintele Curţii la 1 noiembrie 2003392.
Procedura Curţii este, în principiu, scrisă. După prezentarea observaţiilor,
Camera poate decide, ca excepţie, organizarea audierilor. Audierile în Marea
Cameră sunt un lucru obişnuit. Părţile sunt chemate să prezinte Curţii pledoariile
lor scrise pentru audieri cu cel puţin o zi până la audieri, pentru a facilita
traducerea simultană a discursului în cealaltă limbă oficială a Curţii. Audierile au
loc în sediul Curţii şi sunt publice, decât dacă Curtea decide altfel (a se vedea art.
63 al Regulamentului). De obicei, fiecare parte beneficiază de 20-30 min. pentru
prezentarea poziţiei sale. După prezentarea poziţiei, judecătorii adresează întrebări
părţilor, la care ei urmează să răspundă după o pauză de 10-15 min. Răspunsurile

392
Disponibilă, în limba engleză, la http://echr.coe.int/Documents/PD_written_pleadings_ENG.pdf
verbale pot fi completate prin răspunsurile scrise prezentate de părţi după audieri,
în termenul fixat de Curte. De obicei, de la audieri până la pronunţarea hotărârii
Curţii trec mai mult de şase luni.
În cazul în care reclamantul are cetăţenia sau naţionalitatea unui alt Stat Parte
decât cea a Statului Pârât, după comunicarea cererii, acel Stat Parte poate interveni
în proceduri pentru a prezenta observaţii sau a lua parte la audieri (a se vedea art.
36 alin. (1) al Convenţiei). În acest scop, el este informat de către grefa Curţii şi, în
12 săptămâni, urmează să decidă dacă intervine. Cu permisiunea sau la cererea
Preşedintelui, în proceduri pot interveni şi persoane fizice sau juridice (a se vedea
art. 36 alin. (2) al Convenţiei). Totuşi, Curtea acceptă intervenţia în procedurile
sale a persoanelor fizice sau juridice destul de rar (a se vedea de exemplu hot. V.
contra Regatului Unit, 12. decembrie 1999). De obicei, în baza art. 36 alin. (2) al
Convenţiei, Curtea accepta intervenţia ONG-urilor care prezintă Curţii amicus
curie.

§10. Reglementarea amiabilă, declaraţia unilaterală a Guvernului şi

renunţarea la cerere
La orice etapă după comunicare şi până la hotărârea Curţii, părţile pot
reglementa amiabil procedura iniţiată la Curte. După ce cererea este comunicată
Guvernului, Curtea întreabă părţile dacă doresc să reglementeze amiabil cauza.
Aceste negocieri sunt confidenţiale şi conţinutul lor nu poate fi dezvăluit în
procedura contencioasă (art. 62 alin. (2) al Regulamentului). Aceste negocieri nu
sunt reflectate în hotărâre, iar documentele cu privire la negocierea amiabilă nu se
păstrează la dosar (art. 33 alin. (1) al Regulamentului). În cazul în care părţile
informează Curtea despre încheierea unui acord de reglementare amiabilă, cererea
va fi scoasă de pe rol în temeiul art. 37 alin. (1) lit. b) al Convenţiei. De regulă,
odată ce acordul este încheiat, Curtea nu va pune în discuţie clauzele acestuia,
chiar dacă sunt vădit inconvenabile pentru reclamant. Din acest motiv,
reprezentanţii ar trebui să fie precauţi atunci când reglementează amiabil
procedurile intentate le Curte.
 În ultimii ani, Curtea a insistat asupra recurgerii mai frecvente la reglementarea
amiabilă a cererilor comunicate. Totuşi, uneori, propunerile rezonabile ale
Guvernului nu sunt acceptate de către reclamanţi. În acest caz, Guvernul poate cere
Curţii scoaterea cererii de pe rol în condiţiile descrise în oferta sa făcută
reclamantului. Declaraţia unilaterală nu va fi acceptată, decât dacă aceasta
recunoaşte în termeni clari violarea Convenţiei în cauza reclamantului şi oferă
acestuia o redresare adecvată (art. 62A alin. (1) lit. b) al Regulamentului). Spre
deosebire de reglementarea amiabilă, declaraţia unilaterală trebuie făcută public şi
în cadrul procedurii contencioase, iar Curtea va descrie condiţiile declaraţiei
unilaterale în decizia sa. În cazul în care declaraţia unilaterală este admisă, cererea
va fi scoasă de pe rol în temeiul 37 alin. (1) lit.c) al Convenţiei, cu obligarea
Guvernului să se conformeze angajamentelor asumate prin declaraţia unilaterală.
În anul 2012, Curtea şi-a generalizat practica cu privire la declaraţiile unilaterale,
iar constatările din documentul de generalizare ar putea fi utile practicienilor393.
În temeiul art. 37 alin. (1) lit. a) al Convenţiei, Curtea scoate de pe rol cererile
comunicate în cazul în care stabileşte că reclamantul nu mai doreşte să-şi menţină
cererea (de exemplu, renunţarea la cerere, fie nemenţinerea corespondenţei cu
Curtea). Intenţia de retragere a cererii trebuie să fie integrală, clară şi univocă. În
cazul neprimirii răspunsului la scrisorile ei, grefa Curţii va încerca să afle din ce
motiv nu s-a răspuns la corespondenţă. De regulă, ea va expedia în acest sens o
scrisoare recomandată reprezentantului reclamantului sau reclamantului (dacă
acesta nu este reprezentat în faţa Curţii). Doar dacă nu va primi răspuns la această
scrisoare, cererea va fi scoasă de pe rol. Schimbarea adresei nu este o scuză pentru
neprimirea corespondenţei, deoarece reclamantul are obligaţia să informeze Curtea
despre aceasta.
Cererea poate fi scoasă de pe rol la orice stadiu al procedurii (art. 37 alin. (1) al
Convenţiei), iar decizia privind scoaterea de pe rol a cererii comunicate Guvernului
este amplasată pe pagina sa web. Art. 37 alin. (1) in fine al Convenţiei prevede că,

Documentul cu privire la generalizarea practicii Curţii cu privire la declaraţiile unilaterale, în limba

393

engleză, este disponibil la: http://echr.coe.int/Documents/Unilateral_declarations_ENG.pdf

chiar dacă cauza a fost reglementată sau reclamantul nu mai doreşte să menţină
cererea, Curtea poate continua examinarea cererii „dacă respectarea drepturilor
omului garantate de Convenţie o cere" (de exemplu, dezvoltarea jurisprudenţei
Curţii). Totuşi, aceasta se întâmplă extrem de rar (a se vedea, de exemplu, hot.
Karner contra Austriei, 24 iulie 2003).

§11. Decizia cu privire la admisibilitate şi hotărârea cu privire la fondul

cauzei
Curtea poate decide asupra admisibilităţii şi fondului cauzei printr-un singur act
sau prin acte separate. Curtea decide care procedură va fi urmată atunci când
comunică cererea către Guvern (art. 54A alin. (1) al Regulamentului).
În caz că Curtea a decis că va examina separat admisibilitatea, după prezentarea
observaţiilor, cu o majoritate de voturi, Curtea decide asupra admisibilităţii printr-o
decizie. Această decizie nu are, de obicei, paragrafele numerotate şi la ea nu pot fi
făcute opinii separate. Decizia prin care o cerere este declarată inadmisibilă este
definitivă şi nu poate fi contestată. Ea se aduce la cunoştinţa părţilor şi se
amplasează pe pagina web a Curții, de obicei, în câteva săptămâni de la adoptare.
Dacă cererea este declarată admisibilă sau admisibilitatea şi fondul cererii sunt
examinate simultan, părţile vor fi chemate să-și prezinte observaţii (a se vedea
secţiunea de mai sus cu privire la observații). După expirarea termenului de
prezentare a observaţiilor, Curtea, cu majoritate de voturi, va adopta o hotărâre în
care va examina dacă a avut loc o violare a Convenţiei şi, dacă Convenţia a fost
violată, ce satisfacţie echitabilă să acorde reclamantului. Ca excepţie, Curtea poate
rezerva pentru o hotărâre separată chestiunile cu privire la aplicarea art. 41 al
Convenţiei (satisfacţia echitabilă), integral sau în parte (a se vedea, de exemplu,
hot. Boicenco contra Moldovei, 11 iulie 2006, în care a fost rezervată pentru a
hotărâre separată doar chestiunea privind prejudiciul material).
Părţile nu sunt informate despre ziua în care Curtea va adopta hotărârea.
Hotărârile Camerei şi ale Comitetului din trei judecători sânt pronunţate, de obicei,
în trei săptămâni de la adoptare, în zilele de marţi sau de joi. Până la pronunţare,
hotărârea Curţii nu este cunoscută. De obicei, Camera şi Comitetul pronunţă
hotărârea prin amplasarea ei pe pagina web a Curţii. Ca excepţie, hotărârile
Camerei pot fi pronunţate în şedinţă publică în sediul Curţii, cu plasare
concomitentă pe pagina web. Toate hotărârile Curţii sânt amplasate pe pagina web
a Curţii în ziua pronunţării, de obicei, la ora 11:00, ora Strasbourg-ului. De regulă,
cu câteva zile până la data pronunţării, pe pagina web a curţii apare un comunicat
de presă în care se menţionează lista hotărârilor care vor fi pronunţate săptămână
viitoare. În ziua pronunţării, Curtea expediază părţilor câte o copie certificată a
hotărârii. Hotărârile Curţii au o formă tipizată şi cuprind informaţii despre
componenţa Curţii, procedura examinării cauzei, circumstanţele de fapt, dreptul
intern relevant, argumentele părţilor, motivele Curţii, aplicarea art. 41 al
Convenţiei şi dispozitivul hotărârii. Paragrafele hotărârii sânt numerotate şi la ea
pot fi anexate opinii separate. Spre deosebire de hotărârea Comitetului din trei
judecători, hotărârea Camerei nu este definitivă. Ea devine definitivă în modul
stabilit de art. 44 al Convenţiei.
Hotărârea poate fi interpretată în modul stabilit de art. 79 al Regulamentului şi
poate fi revizuită în modul stabilit de art. 80 al Regulamentului. Art. 81 al
Regulamentului permite rectificarea erorilor de scriere, de calcul şi a inexactităţilor
evidente.
Deşi hotărârile Curţii sunt adoptate doar în limbile oficiale ale Curţii, în anul
2012, Curtea a început plasarea pe pagina sa web394 a traducerilor jurisprudenței
sale efectuate de terţi. De asemenea, ea a început să traducă în română cea mai
importantă jurisprudență. Totuşi, aceste traduceri nu pot fi considerate oficiale.

§12. Examinarea cererii de către Marea Cameră a Curții Europene a

Drepturilor Omului
Marea Cameră examinează cererile desesizate ei de către Camere şi cererile de
retrimitere împotriva unei hotărâri a Camerei depuse de către una din părţi.
Desesizarea Camerei se face în modul stabilit de art. 30 al Convenţiei şi doar dacă
394
www.hudoc.echr.coe.int
nici una dintre părţi nu se opune. Retrimiterea în Marea Cameră nu reprezintă un
apel veritabil. Cererea de retrimitere, care urmează a fi depusă în termen de trei
luni de la pronunţarea hotărârii Camerei, trebuie să ridice o problemă gravă cu
privire la aplicarea sau interpretarea Convenţiei, sau la o altă problemă gravă cu
caracter general (art. 43 alin. (2) al Convenţiei). Un colegiu compus din cinci
judecători va examina cererea de retrimitere şi va decide dacă cauza va fi
examinată în Marea Cameră. Marea majoritate a cererilor de retrimitere sunt
respinse de către colegiul din cinci judecători. În 2006, mai puţin de 0,5% din
hotărârile Camerei au fost retrimise în Marea Cameră. În anul 2012, Marea Cameră
a admis mai puţin de 15 cereri de retrimitere, deşi în această perioadă au fost
pronunţate mai mult de 1.000 de hotărâri ale Camerei. Odată ce retrimiterea a fost
admisă, Marea Cameră are competenţa să se pronunţe asupra tuturor chestiunilor,
inclusiv asupra celor care nu au fost indicate în cererea de retrimitere (a se vedea,
hot. Pisano contra Italiei, 24 octombrie 2002, §§ 27-28).
După retrimitere sau desesizare, părţile sunt chemate să prezinte observaţii noi.
În cazul procedurilor în faţa Marii Camere, de obicei, au loc audieri, iar hotărârile
sunt pronunţate în ambele limbi ale Curţii. Hotărârea Marii Camere substituie
hotărârea Camerei şi, în acest caz, referirea urmează a fi făcută la hotărârea Marii
Camere, chiar dacă hotărârea Marii Camere are un dispozitiv identic. Hotărârile
Marii Camere sânt definitive din ziua pronunţării. De regulă, hotărârile Marii
Camere se pronunță în şedinţă publică în sediul Curţii, cu plasare concomitentă pe
pagina web.

§13. Executarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului

Hotărârile definitive ale Curţii sunt obligatorii pentru Statul Pârât. În temeiul
unei hotărâri de condamnare, statul pârât urmează să întreprindă măsuri cu caracter
individual (de exemplu, plata sumelor acordate de Curte sau, dacă este cazul,
redeschiderea procedurilor naţionale contrare Convenţiei) şi măsuri menite să
prevină situaţii similare pe viitor (de exemplu, modificarea legilor sau a practicilor
care sunt contrare hotărârii Curţii şi mediatizarea hotărârii între specialişti).
Supravegherea executării hotărârilor definitive ale Curţii şi a prevederilor
acordurilor de reglementare amiabilă se efectuează de către Comitetul de Miniştri
al Consiliului Europei.
După ce hotărârea devine definitivă, Curtea informează Comitetul de Miniştri că
hotărârea a devenit executorie. Procedura de examinare a modului de executare a
hotărârilor definitive ale Curţii şi prevederile acordurilor de reglementare amiabilă
este stabilită de Comitetul de Miniştri 395. Neexecutarea unei hotărâri a Curţii poate
servi drept temei de aplicare a sancţiunilor prevăzute de Statutul Consiliului
Europei. De regulă, statele se conformează măsurilor cu caracter individual, însă
măsurile cu caracter general se lasă deseori așteptate.

395
Pentru mai multe informaţii, a se vedea
http://www.coe.int/t/dghl/monitoring/execution/Presentation/Pres_Exec_en.asp
REPERE NORMATIVE ȘI BIBLIOGRAFICE:

I. Acte internaționale (ordonate în funcție de data adoptării):

1. Acordul General cu privire la privilegiile și imunitățile Consiliului Europei.

Paris, 02.09.1949. Ratificat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova
nr. 1172  din  30.04.1997. În:  Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
26.06.1997, nr. 041.
2. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Roma, 04.11.1950. Ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii
Moldova nr. 1298 din 24.07.1997. În: Tratate internaţionale la care Republica
Moldova este parte (1990-1998). Ediţie oficială. Vol. 1, Chişinău: Moldpres,
1998.
3. Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine. New
York, 10.06.1958. Aderat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova
nr.87 din 10 iulie 1998. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova
este parte. Ediţie oficială. Vol. 15, Chişinău: Moldpres, 1999.
4. Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice. Viena, 18.04.61. Aderat prin
Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.1135 din 04.08.92. În: Tratate
internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998). Ediţie
oficială. Vol. 4, Chişinău: Moldpres, 1998.
5. Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional. Geneva, 21.04.1961.
Aderat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.1331 din
26.09.1997. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Ediţie oficială. Vol. 14, Chişinău: Moldpres, 1999.
6. Aranjamentul relativ la aplicarea Convenţiei europene de arbitraj comercial
internaţional. Paris, 17.12.1962. Aderat prin Hotărârea Parlamentului Republicii
Moldova nr.1331 din 26.09.1997. În: Tratate internaţionale la care Republica
Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 14, Chişinău: Moldpres, 1999.
7. Convenţia cu privire la relaţiile consulare. Viena, 24.04.63. Aderat prin
Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.1135 din 04.08.92. În : Tratate
internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998). Ediţie
oficială. Vol. 4, Chişinău: Moldpres, 1998.
8. Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi
persoane ale altor state. Washington, 18.03.1965. Ratificată de către Republica
 Moldova prin Legea Nr. 28 din 24.02.2011, Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 25.03.2011, nr. 43-45.
9. Convenția europeană în domeniul informației cu privire la dreptul străin,
Londra, 07.06.1968 şi Protocolul adiţional la Convenţie. Ratificate prin Legea
nr. 724 din 7 decembrie 2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
04.01.2002, nr. 1-3.
https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMConten
t?documentId=0900001680072314
http://fs.procuror.ro/369d5b549a9c5d7853e5029518a2288f.pdf
10. Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de
mărfuri. Viena 11.04.1980. Aderat prin Hotărârea Parlamentului Republicii
Moldova nr.115 din 20.05.1994. Publicat în: Tratate internaţionale la care
Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 8, Chişinău: Moldpres,
1999.
11. Convenția internațională cu privire la drepturile copilului. New York,
20.11.1989. Ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova
nr.408 din 12.12.1990. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova
este parte (1990-1998). Ediţie oficială. Vol. 1, Chişinău: Moldpres, 1998.
12. Convenția asupra protecției copiilor şi de cooperare în raporturile de adopție
internațională. Haga, 29.05.1993. Ratificată prin Hotărârea Parlamentului
Republicii Moldova nr.1468 din 29.01.1998. În: Tratate internaţionale la care
Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 15, Chişinău: Moldpres,
1999.
13. Convenţia cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie
civilă, familială şi penală, încheiată între statele membre ale Comunităţii
Statelor Independente. Minsk, 22.01.1993. Ratificată prin Hotărârea
Parlamentului Republicii Moldova nr.402 din 16.03.1995. În: Tratate
internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 16,
Chişinău: Moldpres, 1999.
14. Tratat între Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile
juridice în materie civilă şi penală din 13 decembrie 1993. Ratificat prin
Hotărârea Parlamentului nr.261 din 04.11.1994. În: Tratate internaţionale la
care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 22, Chişinău:
Moldpres, 1999.
15. Tratat între Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la asistenţa
juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 25
februarie 1993. Ratificat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova
nr.260 din 04.11.1994 În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este
parte. Ediţie oficială. Vol. 21, Chişinău: Moldpres, 1999.
16. Tratat între Republica Moldova şi Republica Letonia cu privire la asistenţa
juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 14
aprilie 1993. Ratificat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova
nr.1487 din 10.06.1993. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova
este parte. Ediţie oficială. Vol. 19, Chişinău: Moldpres, 1999.
17. Tratat între Republica Moldova şi Republica Lituania cu privire la asistenţa
juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 09
februarie 1993. Ratificat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova
nr.1487 din 10.06.1993. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova
este parte. Ediţie oficială. Vol. 19, Chişinău: Moldpres, 1999.
18. Acordul între Republica Moldova şi Republica Turcia cu privire la asistenţa
juridică în materie civilă, comercială şi penală din 22 mai 1996. Ratificat prin
Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.1017 din 03.12.1996. În:
Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol.
29, Chişinău: Moldpres, 2002.
19. Tratat între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în
materie civilă şi penală din 06 iulie 1996. Ratificat prin Hotărârea
Parlamentului nr.1018 din 03.12.1996. În: Tratate internaţionale la care
Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 20, Chişinău: Moldpres,
1999.
20. Acordul European privind persoanele participante la proceduri în faţa Curţii,
întocmit la Strasbourg, la 5 martie 1996. Ratificat prin Legea Nr. 419 din 
26.07.200. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 17.08.2001, nr. 97-99.
21. Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. R (84) 5 cu
privire la principiile procedurii civile pentru ameliorarea funcţionării justiţiei.
În: Standarde ale Consiliului Europei pentru justiție, Chișinău, 2010.
22. Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. R (95) 5 cu
privire la crearea sistemelor şi procedurilor de recurs în materie civilă şi
comercială şi ameliorarea funcţionării lor. În: Standarde ale Consiliului Europei
pentru justiție, Chișinău, 2010.
23. Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. R (2000) 2
cu privire la reexaminarea şi redeschiderea unor cazuri la nivel intern în
rezultatul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului.
www.lhr.md/docs/recom.cm(2000)2.doc
24. Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. Rec (2003)
17 în materie de executare a deciziilor judecătoreşti.
http://www.coe.int/t/cm/adoptedTexts_en.asp

II. Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului (ordonate în funcție de

data adoptării):

1. Hotărârea CtEDO „Referitor la aspecte certe ale regimului lingvistic al educaţiei

în Belgia”, 23.07.1968. http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?
i=001-57525#{"itemid":["001-57525"]}
2. Hotărârea CtEDO Delcourt contra Belgiei, 17.01.1970.
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-57467#{"itemid":
["001-57467"]}
3. Hotărârea CtEDO Papamichalopolous şi alţii contra Greciei, 31.10.1995.
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/Pages/search.aspx#{"display":
["0"],"languageisocode":["ENG"],"appno":["14556/89"],"documentcollectionid2":
["CHAMBER"]}
4. Hotărârea CtEDO Bryan contra Regatului Unit, 22.11.1995.
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-57954#{"itemid":
["001-57954"]}
5. Hotărârea CtEDO Botten contra Norvegiei, 19.02.1996.
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-57970#{"itemid":
["001-57970"]}
6. Hotărârea CtEDO Thomann contra Elveţiei, 10.06.1996.
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/Pages/search.aspx#{"fulltext":["Thomann v.
Switzerland"],"documentcollectionid2":["GRANDCHAMBER","CHAMBER"]}
7. Hotărârea CtEDO Hornsby contra Greciei, 19.03.1997.
http://jurisprudentacedo.com/HORNSBY-c.-GRECIA-articolul-6-paragraful-1-din-
Conventie-incalcare.html
8. Hotărârea CtEDO Immobiliare Saffi contra Italiei, 18.05.1998.
http://hudoc.echr.coe.int/eng#{"itemid":["001-4240"]}

9. Hotărârea CtEDO Brumărescu contra României, 28.10.1999.

http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-58337#{"itemid":
["001-58337"]}
10. Hotărârea CtEDO Ryabykh contra Rusiei, 24.07.2003.
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-61261#{"itemid":
["001-61261"]}
11. Hotărârea CtEDO Pasteli şi alţii contra Republicii Moldova, 15.06.2004.
http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/PASTELI%20SI%20ALTII
%20%28ro%29.pdf
12. Hotărârea CtEDO Saez Maeso contra Spaniei, 09.12.2004.
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/Pages/search.aspx#{"fulltext":
["saez"],"documentcollectionid2":
["GRANDCHAMBER","CHAMBER"],"itemid":["001-67338"]}
13. Hotărârea CtEDO Roşca contra Republicii Moldova, 22.03.2005.
http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/ROSCA%20%28ro%29.pdf
14. Hotărârea CtEDO Gurov contra Republicii Moldova, 11.07.2006.
http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/GUROV%20%28ro%29.pdf
15.Hotărârea CtEDO Rosenzweig and Bonded. Warehouses Ltd. contra Poloniei,
28.07.2005
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-69939
16. Hotărârea CtEDO Melnic contra Republicii Moldova, 14.11.2006.
http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/MELNIC%20%28ro%29.pdf
17. Hotărârea CtEDO Bimer SA contra Republicii Moldova, din 10.07.2007
http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/BIMER%20S.A.%20%28ro
%29.pdf
18. Hotărârea CtEDO Popovici contra Republicii Moldova, 27.11.2007.
http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/POPOVICI%20%28ro%29.pdf
19. Hotărârea CtEDO Clionov contra Republicii Moldova, 09.10.2007.
http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/CLIONOV%20%28ro%29.pdf
20. Hotărârea CtEDO Ceachir contra Republicii Moldova, 15.01.2008.
http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/CEACHIR%20%28ro%29.pdf
21.Hotărârea CtEDO Harovschi contra Republicii Moldova, 18.11.2008.
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/Pages/search.aspx#{"fulltext":
["harovschi"],"documentcollectionid2":
["GRANDCHAMBER","CHAMBER","DECISIONS"],"itemid":["001-112888"]}
22. Hotărârea CtEDO Business şi Investiţii pentru Toţi contra Republicii
Moldova, 13.10.2009.
23.http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/BUSINESS%20SI
%20INVESTITII%20PENTRU%20TOTI%20%28ro%29.pdf
24. Hotărârea CtEDO Dan contra Republicii Moldova, 05.07.2011.
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/Pages/search.aspx#{"fulltext":
["dan"],"documentcollectionid2":["GRANDCHAMBER","CHAMBER"],"itemid":
["001-105507"]}
25. Hotărârea CtEDO Dragostea Copiilor, Petrovschi, Nagornîi contra
Moldovei, 13.09.2011.
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/Pages/search.aspx#{"fulltext":["Dragostea
Copiilor"],"documentcollectionid2":["GRANDCHAMBER","CHAMBER"]}
26. Hotărârea CtEDO Agurdino S.R.L. contra Moldovei, 13.09.2011.
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/Pages/search.aspx#{"fulltext":
["Agurdino"],"documentcollectionid2":["GRANDCHAMBER","CHAMBER"]}

III. Constituția Republicii Moldova. Din  29.07.1994. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, 12.08.1994, Nr. 1.

IV. Hotărâri ale Curții Constituționale (ordonate în funcție de data adoptării):

1. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 33 din 23.11.1997 privind controlul

constituţionalităţii art. 302 alin. (1) pct. 4) din Codul de procedură civilă şi art.
327 alin. (1) pct. 5) din Codul de procedură penală. În: Monitorul Oficial al
Republica Moldova, 11.12.1997, nr. 82-83.
2. Hotărârea Curții Constituționale nr. 55 din 14.10.1999 privind interpretarea
unor prevederi ale art.4 din Constituția Republicii Moldova. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 28.10.1999, nr. 118-119.
3. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 18 din 27.04.2000 despre controlul
constituţionalităţii dispoziţiilor art. 25 alin. (7) şi art. 26 lit. h) din Legea
privind Curtea de Conturi. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
12.05.2000, nr. 54-56;
4. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 7 din 29.03.2005 privind excepţia de
neconstituţionalitate a unor prevederi din Legea nr. 1286-XV din 25 iulie 2002
 cu privire la statutul refugiaţilor. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
08.04.2005, nr. 55-58.
5. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 14 din 15.11.2012 pentru controlul
constituţionalităţii unor prevederi din Codul de procedură civilă al Republicii
Moldova nr. 225-XV din 30 mai 2003. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova 07.12.12, nr. 248-251.
6. Hotărârea Curţii Constituţionale nr.18 din 11.12.2012 pentru controlul
constituţionalităţii unor prevederi din Legea contenciosului administrativ
nr.793-XIV din 10 februarie 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 11.01.2013, nr. 6-9.
7. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 31 din 01.10.2013 pentru controlul
constituţionalităţii prevederilor articolului 11 alin.(4) din Legea nr.548-XIII
din 21 iulie 1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei şi articolelor 21
alin.(3) şi 23 alin.(3) din Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10
februarie 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 08.11.2013, nr.
252-257.
8. Hotărârea Curții Constituționale nr. 16 din 25.06.2013 pentru controlul
constituționalității art. XI pct.16 din Legea nr. 29 din 6 martie 2012 pentru
modificarea şi completarea unor acte legislative. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 16.08.2013, nr. 177-181. 
9. Hotărârea Curţii Constituţionale nr.5 din 11.02.2014 pentru controlul
constituţionalităţii prevederilor articolului 4 lit. e) din Legea contenciosului
administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 06.05.2014, nr. 104-109.
10. Hotărârea Curții Constituționale nr. 2 din 09.02.2016 pentru interpretarea
articolului 135 alin.(1) lit.a) și g) din Constituția Repubicii Moldova. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 11.03.2016, nr. 55-58.
11. Hotărârea Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a
punctului 118 al Art.I din Legea nr.155 din 5 iulie 2012 pentru modificarea și
completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 06.05.2016, nr. 123-127.

V. Legi:

a) Coduri (ordonate în funcție de data adoptării):

1. Codul civil  din  26.12.1964. ABROGAT.

2. Codul jurisdicției constituționale al Republicii Moldova. Nr. 502 din
16.06.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 28.09.1995, nr. 53-
54.
3. Codul fiscal al Republicii Moldova. Nr. 1163 din  24.04.1997. Republicat în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova Ediţie Specială, 08 februarie 2007.
4. Codul electoral. Nr. 1381 din 21.11.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 08.12.1997, nr. 81.
5. Codul penal al Republicii Moldova.  Nr. 985  din  18.04.2002. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 14.04.2009, nr. 72-74.
6. Codul civil al Republicii Moldova. Nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 22.06.2002, nr. 82-86.
7. Codul de procedură penală al Republicii Moldova. Nr.122 din 14.03.2003.
Republicat în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 05.11.2013, nr. 248-
251.
8. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova. Nr.225 din 30.05.2003.
Republicat în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 21.06.2013, nr. 130-
134.
9. Codul de executare al Republicii Moldova. Nr. 443 din 24.12.2004. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 05.11.2010, nr. 214-220.

b) Legi (ordonate în funcție de data adoptării):

1. Legea privind protecția socială a cetățenilor care au avut de suferit de pe urma

catastrofei de la Cernobîl. Nr. 909 din 30.11.1992 În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 21.05.2004, nr.80-82.
2. Legea taxei de stat. Nr. 1216 din  03.12.1992. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 02.04.2004, nr.53-55.
3. Legea privind reabilitarea victimelor represiunilor politice. Nr. 1225 din 08.
12.1992 În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 10.12.2010, nr.241-246.
4. Legea privind reabilitarea şi egalarea în drepturi a cetăţenilor Republicii
Moldova care au participat la cel de-al doilea război mondial. Nr. 1358 din
18.03.1993 În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 05.01.1995, nr.005.
5. Legea cu privire la activitatea farmaceutică. Nr. 1456  din  25.05.1993. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 15.04.2005. Nr.59-61.
6. Legea cambiei. Nr. 1527 din 22.06.1993. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 01.10.1993, nr.10.
7. Legea pentru interpretarea unor prevederi ale legii privind reabilitarea
victimelor represiunilor politice. Nr. 296 din 23.11.1994 În: Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 05.01.1995, nr.001.
8. Legea privind ocrotirea sănătăţii. Nr. 411 din 28.03.1995. În: Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 22.06.1995, nr.34.
9. Legea privind asigurarea cu pensii a militarilor şi a persoanelor din corpul de
comandă şi din trupele organelor afacerilor interne. Nr. 1544 din 23.05.1995.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 30.07.1993, nr. 247-251.
10. Legea privind organizarea judecătorească. Nr. 514 din 06.07.1995. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.01.2013, nr. 15-17.
11. Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei. Nr. 548 din 21.07.1995.În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 30.10.2015, nr. 297-300.    
12. Legea instituţiilor financiare. Nr. 550 din 21.07.1995. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 13.05.2011, nr. 78-81.
13. Legea securităţii statului. Nr. 618 din 31.10.1995. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 13.02.1997, nr.10-11.
14. Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii. Nr. 947 din 19.07.1996.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 22.01.2013, nr.15-17.
15. Legea privind sănătatea mintală. Nr.1402 din 16.12.1997. În: Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 21.05.1998, nr.44-46.
16. Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală. Nr.1585 din
27.02.1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 30.04.1998, nr. 38-
39.
17. Legea privind pensiile din asigurări sociale de stat. Nr. 156 din 14.10.1998 În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 17.12.1998, nr. 42-44.
18. Legea cu privire la sistemul public de asigurări sociale. Nr. 489 din
07.07.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 06.01.2000, nr.1-4.
19. Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova. Nr. 595 din
24.09.1999. În: Monitorul Oficial al Republica Moldova, 02.03.2000, nr. 24-
26.
20. Legea privind asigurarea pentru accidente de muncă şi alte boli profesionale.
Nr. 756 din 24.12.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
23.03.2000, nr.31-33.
21. Legea contenciosului administrativ. Nr. 793 din 10.02.2000. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 18.05.2000, nr. 57-58.
22. Legea privind accesul la informaţie. Nr. 982 din 11.05.2000 În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 28.07.2000, nr. 88-90.
23. Legea cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-științifice și
medico-legale. Nr.  1086 din  23.06.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 16.11.2000, nr. 144-145.
24. Legea cu privire la participarea Republicii Moldova la operaţiunile
internaţionale de menţinere a păcii. Nr.1156 din 26.06.2000. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 30.11.2000, nr.149.
25. Legea cu privire la fabricarea şi circulaţia alcoolului etilic şi a producţiei
alcoolice Nr. 1100 din  30.06.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii
Molddova 15.06.2010 Nr. 98-99.
26. Legea privind actele de stare civilă. Nr. 100 din 26.04.2001 În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 17.08.2001, nr. 97-99.
27. Legea cu privire la gaj. Nr. 449 din 30.07.2001. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 21.11.2014, nr. 345-351.
28. Legea insolvabilității. Nr. 623 din 14.11.2001. În Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 15.11.2001, nr. 139-140. ABROGATĂ.
29. Legea privind reglementarea prin licențiere a activității de întreprinzător. Nr.
451 din 30.07.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 18.02.2005,
nr. 26-28.
30. Legea privind actele legislative. Nr. 780 din 27.12.2001. În: Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 14.03. 2002, nr. 36-38.
31. Legea salarizării. Nr.847 din 14.02.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 11.04.2002, nr. 50-52.
32. Legea cu privire la rezerva Forţelor Armate. Nr.1244 din 18.07.2002. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 05.09.2002, nr. 124-125.
33. Legea cu privire la pregătirea cetățenilor pentru apărarea Patriei. Nr.1245 din
18.07.2002. În: Monitorul oficial al Republicii Moldova, 10.10.2002, nr. 137-
138.
34. Legea cu privire la avocatură. Nr. 1260 din  19.07.2002. În: Monitorul oficial
al Republicii Moldova, 04.09.2010, nr. 159.
35. Legea cu privire la mărimea, modul şi termenele de achitare a primelor de
asigurare obligatorie de asistenţă medicală. Nr.1593 din 26.12.2002. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 08.02.2003, nr. 18-19
36. Legea cu privire la leasing. Nr.59 din 28.04.2005. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 08.07.2005, nr.92-94.
37. Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului. Nr. 263 
din  27.10.2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 30.12.2005, nr.
176-181.
38. Legea privind administraţia publică locală. Nr. 436 din 28.12.2006. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 09.03.2007, nr. 32-35.
39. Legea cu privire la principiile de bază de reglementare a activităţii de
întreprinzător. Nr. 235 din  20.07.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 11.08.2006, nr. 126-130.
40. Legea cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie. Nr.45 din
01.03.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 18.03.2008, nr. 55-
56.
41. Legea cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării
terorismului. Nr. 190 din 26.07.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 07.09.2007, nr. 141-145.
42. Legea cu privire la arbitraj. Nr. 23 din 22.02.2008. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 20.05.2008, nr. 88-89.
43. Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional. Nr. 24 din 22.02.2008. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 20.05.2008, nr. 88-89.
44. Legea cu privire la ipotecă. Nr. 142 din 26.06.2008. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 02.09.2008, nr. 165-166.
45. Legea cu privire la Procuratură. Nr. 294 din 25.12.2008. În: Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 17.03.2009, nr. 55-56. ABROGATĂ DIN 01.08.2016.
46. Legea privind regimul juridic al adopției. Nr. 99 din 28.05.2010. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 30.07.2010, nr.131-134.
47. Legea privind executorii judecătorești. Nr. 113 din 17.06.2010. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 23.07.2010, nr. 126-128.
48. Legea pentru aderarea Republicii Moldova la Convenţia
Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la privilegiile şi imunităţile
agenţiilor specializate. Nr.36 din 03.03.2011. În: Monitorul Oficial,
01.04.2011, nr. 46-52.
49. Legea privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea
dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la
 executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti. Nr. 87 din 21.04.2011.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,  01.07.2011, nr. 107-109.
50. Legea privind reglementarea prin autorizarea activităţii de întreprinzător. Nr.
160 din  22.07.2011. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.10.2011,
nr. 170-175.    
51. Legea cu privire la Comisia Naţională de Integritate. Nr. 180 din 19.12.2011.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 06.01.2012, nr. 1-6.
52. Legea insolvabilității. Nr. 149 din 29.06.2012. În Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 14.09.2012, nr. 193-197.
53. Legea cu privire la contractele de credit pentru consumatori. Nr.202 din
12.07.2013. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 06.09.2013, nr.191-
197.
54. Legea cu privire la Avocatul Poporului (Ombudsman). Nr. 52 din 03.04.2014.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 09.05.2014, nr. 110-114.
55. Legea cu privire la răspunderea disciplinară a judecătorilor. Nr.178 din
25.07.2014. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 15.08.2014. Nr. 238-
246.
56. Legea finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale. Nr. 181 din 
25.07.2014. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 08.08.2014, nr. 223-
230.
57. Legea cu privire la fondurile asigurării obligatorii de asistenţă medicală pe anul
2015. Nr. 74 din 12.04.2015. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
28.04.2015, nr. 102-104
58. Legea cu privire la mediere. Nr. 137 din  03.07.2015. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 21.08.2015, nr.  224-233.
59. Legea cu privire la Agentul guvernamental. Nr.151 din 30.07.2015. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 21.08.2015. Nr. 224-233.
60. Legea privind participarea Republicii Moldova la misiuni şi operaţii
internaţionale. Nr. 219 din  03.12.2015. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 05.02.2016, nr.25-30.
61. Legea cu privire la Procuratură. Nr.3 din 25.02.2016. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 25.03.2016, nr. 69-77.

VI. Acte normative subordonate legilor:

1. Hotărârea Guvernului cu privire la aprobarea Regulamentului privind modul de

determinare a mărimii taxelor pentru efectuarea actelor executorului
judecătoresc și a spezelor procedurii de executare. Nr. 886 din 23.09.2010. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 01.10.2010, nr. 191-193.
2. Hotărârea Guvernului cu privire la aprobarea formularului şi modului de
utilizare a mandatului avocatului şi al avocatului-stagiar. Nr. 158 din
28.02.2013. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 05.03.2013, nr. 48.
3. Hotărârea Guvernului cu privire la determinarea dizabilităţii şi capacităţii de
muncă. Nr. 65 din 23.01.2013. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
25.01.2013, nr. 18-21.
4. Regulamentul Ministerului Sănătății privind aprecierea medico-legală a
gravității vătămărilor corporale. Nr.199 din 27.06.2003. În: Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 08.08.2013, nr.170-172.
5. Hotărârea Consiliului de administrare al Băncii Naționale a Moldovei privind
aprobarea Regulamentului privind suspendarea operaţiunilor, sechestrarea şi
perceperea în mod incontestabil a mijloacelor băneşti din conturile bancare.
Nr.375 din 15.12.2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
06.01.2006, nr. 1-4.
6. Instrucţiunea Departamentului Tehnologii Informaționale cu privire la modul de
înregistrare a actelor de stare civilă. Nr. 4 din 21.01.2004. În: Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 15.04.2005, nr.59-61.
7. Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la aprobarea
Regulamentului privind modul de publicare a hotărârilor judecătoreşti pe pagina
web. Nr. 472/21 din 18.12.2008.
http://new.csm.md/files/Acte_normative/publicare%20a%20hot%C4%83r
%C3%AErilor%20judec%C4%83tore%C5%9Fti%20pe%20pagina%20web.pdf
8. Hotărârea Consiliului Superior al cu privire la aprobarea Regulamentului privind
înregistrarea audio digitală a şedinţelor de judecată. Nr. 338/13 din 12.04.2013.
http://csm.md/files/Hotaririle/2013/13/338-13.pdf

VII. Hotărârile Plenului Curții Supreme de Justiție (ordonate în funcție de data

adoptării):
1. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 12 din 09.04.1999 cu privire
la respectarea legislaţiei despre utilizarea limbii în procedura judiciară.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=23.
2. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 17 din 19.06.2000, privind
aplicarea în practica judiciară de către instanțele judecătoreşti a unor prevederi
ale Convenției Europene pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăților
Fundamentale.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=25
3. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 35 din 24.10.2003 cu privire
la practica judiciară de aplicare a unor prevederi ale Legii privind reabilitarea
victimelor represiunilor politice.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=40
4. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 18 din 31.05.2004 cu privire
la unele chestiuni ce vizează procedura de eliberare a ordonanțelor
judecătorești.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=102
5. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 25 din 28.06.2004 cu privire
la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei despre
 încasarea cheltuielilor de judecată în cauzele civile.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=104
6. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 3 din 07.07.2008 cu privire la
practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei procesuale civile
la întocmirea actelor judecătoreşti de dispoziţie în cadrul examinării pricinilor
civile şi economice în ordine de apel şi recurs.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=146;
7. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 10 din 30.10.2009 cu privire
la practica aplicării de către instanţele de contencios administrativ a unor
prevederi ale Legii contenciosului administrativ.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=179
8. Hotărârea explicativă a Plenului Curții Supreme de Justiție nr.1 din 28 mai
2012 cu privire la practica aplicării de către instanțele de judecată a
prevederilor Capitolului XXX1 din Codul de procedură civilă (aplicarea
măsurilor de protecție în cazurile de violența în familie).
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=115
9. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 2 din 28.05.2012 privind
practica judiciară de soluţionare de către instanţele judecătoreşti a cauzelor
referitoare la suspendarea (sistarea şi retragerea) licenţelor ce vizează
activitatea de întreprinzător.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=116
10. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 24.12.2012 privind practica
aplicării de către instanțele judecătoreşti a legislaţiei privind regimul juridic al
adopţiei.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=52
11. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 6 din 24 decembrie 2012
privind modificarea şi completarea Hotărârii explicative „Cu privire la practica
aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei despre încasarea
cheltuielilor de judecată în cauzele civile” nr. 25 din 28.06.2004.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=53
12. Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.2 din 15.04.2013. cu privire la
practica aplicării legislației procesuale la examinarea cauzelor civile în ordine
de revizuire.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=110
13. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.3 din 15.04.2013 privind
modificarea şi completarea Hotărârii explicative „Cu privire la aplicarea de
către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce reglementează asigurarea acţiunii
la judecarea cauzelor civile„ nr. 32 din 24.10.2003.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=111
14. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 11.11.2013 privind
procedura de judecare a cauzelor civile în ordine de recurs.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=192
15. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 6 din 11.11.2013 privind
procedura de judecare a cauzelor civile în ordine de apel.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=193.
16. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 9 din 09.12.2013 privind
practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce ţine de
recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti şi hotărârilor arbitrale
străine.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=128
17. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 2 din 24.03.2014 cu privire la
aplicarea în practica judiciară a Legii insolvabilităţii.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=134
18. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.5 din 17.11.2014 cu privire la
actele judecătorului în faza intentării procesului civil şi pregătirii pricinii pentru
dezbateri judiciare.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=189
19. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 9 din 22.12.2014 privind
practica judiciară a examinării litigiilor care apar în cadrul încheierii,
modificării şi încetării contractului individual de muncă.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=199
20. Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.2 din 30.03.2015 cu privire la
aplicarea de către instanţele de judecată a prevederilor legale la soluţionarea
unor chestiuni în cadrul examinării litigiilor în care părţile au încheiat
convenţia de arbitraj. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=202

VIII. Recomandări ale Curţii Supreme de Justiţie (ordonate în funcție de data

adoptării):

1. Recomandarea Curții Supreme de Justiție nr.10 cu privire la întoarcerea

executării. http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=27
2. Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie nr. 20 privind scutirea de taxa de stat
în cauzele de contencios administrativ.
http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=37
3. Recomandarea Curții Supreme de Justiție nr. 23 privind unele aspecte ale
încasării cheltuielilor de asistență juridică.
http://csj.md/content.php?menu=1807&lang=5
4. Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie nr. 24 privind punerea în aplicare a
prevederilor Legii nr.155 din 05.07.2012 pentru modificarea și completarea
Codului de procedură civilă al Republicii Moldova.
http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=41
5. Recomandarea Curții Supreme de Justiție nr.25 privind calitatea pârâtului în
litigiile despre dreptul la pensie.
http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=43
6. Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie nr. 35 privind practica de aplicare a
dispoziţiilor art. 181 CPC.
http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=53
7. Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie nr. 46 cu privire la aplicarea corectă
a normelor procedurale ce reglementează întocmirea procesului-verbal în
cazurile întreruperii şedinţei de judecată şi amînării procesului civil.
http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=71
8. Recomandarea Curții Supreme de Justiție nr. 47 cu privire la aplicarea
prevederilor art. 3186 CPC la aplicarea măsurilor de protecție în cazurile de
violență în familie.
http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=72
9. Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie nr. 49 cu privire la obligarea
autorităţilor administraţiei publice locale de a elibera certificatul de urbanism şi
autorizaţia de construire.
http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=74
10. Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie nr.50 cu privire la întocmirea
hotărârii integrale.
http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=75
11. Recomandarea nr. 85 din 20.01.2016 cu privire la modul de aplicare a art. 11
din Legea contenciosului administrativ nr. 793 din 10 februarie 2000.
http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=13

IX. Avizele consultative ale CSJ:

1. Avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la modul de

aplicare a art. 171, art. 423 şi art. 428 CPC, nr. 4ac-6/13 din 04.03.2013.
http://jurisprudenta.csj.md/search_avize_csj.php?id=3
2. Avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la modul de
aplicare a art. 385, 388 CPC, nr. 4ac-13/13 din 27.05.2013.
http://jurisprudenta.csj.md/db_avize_csj.php
3. Avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la modul de
aplicare a legii în cazurile nerespectării procedurii prealabile în litigiile de
contencios administrativ, nr. 4ac-7/14 din 14.04.2014.
http://jurisprudenta.csj.md/search_avize_csj.php?id=19;
4. Avizul consultativ al Plenului Curții Supreme de Justiție privind aplicabilitatea
prevederilor art. 260 alin.(1) lit.d) şi art. 261 lit. h) Codul de procedură civilă,
referitoare la dizolvarea prin lichidare a agentului economic în cazul în care, în
alt proces judiciar, de către instanţa de insolvabilitate a fost admisă cererea
introductivă cu privire la intentarea procesului de insolvabilitate şi desemnat
administratorul provizoriu, nr. 4ac-15/14 din 29.09.2014.
http://jurisprudenta.csj.md/search_avize_csj.php?id=21
5. Avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la modul de
aplicare a art. 385 alin. (2) din CPC, nr. 4ac-20/14 din 17.11.2014.
http://jurisprudenta.csj.md/db_avize_csj.php
6. Avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la modul de
aplicare a prevederilor art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 793-
XIV din 10 februarie 2000 şi art. 38 din Codul de procedură civilă, nr. 4ac-
6/15 din 18.05.2015. http://jurisprudenta.csj.md/search_avize_csj.php?id=30
X. Bibliografie în limba română:

1. Babără V. Drept internaţional privat. Ediţia III. Chişinău:Elena-V.I. SRL,

2009.
2. Baieșu S., Roșca N., Dreptul afacerilor. Ediția III. Chișinău: Tipografia
Centrală, 2011.
3. Băieşu V., Căpăţînă I. Drept internaţional privat. Chişinău: Crauda-art, 2000.
4. Belei E. ș.a. Drept procesual civil. Partea generală. Chișinău: editurile Lexon și
Cartea Juridică, 2014.
5. Buruian A. Reglementări internaționale privind soluţionarea paşnică a
diferendelor internaționale. În: Legea şi viaţa, nr. 4, 2006.
6. Buruiană M. Aspecte teoretice şi practice ale aplicării, stabilirii conţinutului şi
interpretării dreptului străin de către instanţele judecătoreşti ale Republicii
Moldova în cauzele cu element de extraneitate. În: Avocatul poporului, nr. 4,
2006.
7. Căpăţână O. Circulaţia transnaţională a sentinţelor arbitrale. În: Revista de
Drept Comercial, nr. 12, 1997.
8. Chiuariu T., Giurea R., Arbitrajul intern și internațional. Reglementare.
Doctrină. Practică arbitrală și judiciară, București: Universul Juridic, 2012.
9. Coban I. Probleme teoretico-practice ale revizuirii hotărârilor judecătorești
irevocabile în procesul civil. Teză de doctor în drept. Chișinău, 2013.
10. Cojuhari Al. ș.a Drept procesual civil. Partea Specială. Chişinău: Tipografia
centrală, 2009.
11. Deleanu I. Tratat de procedură civilă, Volumul II. București: Universul juridic,
2013.
12. Deleanu I. Tratat de procedură civilă, Volumul III. București: Universul
juridic, 2013.
13. Durac Gh. Drept procesual civil. București: C.H.Beck, 2007.
14. Filipescu I.P. Drept internaţional privat. Bucureşti: ACTAMI, 1999.
15. Gheorghe A. Drept internațional privat. Bucureşti: Universul Juridic, 2010.
16. Hurubă E. Noțiuni de executare silită. București: Universul juridic, 2010.
17. Lambert-Abdelgawad E. Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor
Omului. Chişinău: Tipografia Centrală, 2004.
18. Leș I., Tratat de drept procesual civil. Volumul I. Principii și instituții generale.
Judecata în fața primei instanțe. București: Universul Juuridic, 2014.
19. Macovei Gh. Efectele intentării procedurii de insolvabilitate. În: Rezumatele
comunicărilor Conferinței Științifice „Integrare prin cercetare și inovare”,
2013
20. Marian A. ş.a., Ghid cu privire la cooperarea juridică internaţională. Chişinău:
2010.http://www.justice.gov.md/public/files/file/GHID_cu_privire_la_coopera
rea_juridica_internationala.pdf
21. Munteanu A. Categorii de pricini calificate impropriu drept procedură specială,
Conferinţa ştiinţifică „Dreptul privat ca factor în dezvoltarea relaţiilor
economice: tradiţii, actualitate şi perspective”. Chişinău, 2014.
22. Nicolae A. Aspecte ale aplicării principiului non reformatio in pejus în
procesul civil. În: Dreptul, nr. 10, 2001.
23. Novicov Ox.,Talmaci R. ș.a., Comentariul Codului de executare al Republicii
Moldova. Partea I - Executarea hotărârilor judecătorești. Chișinău: Editura
Bons Offices, 2010.
24. Parmentier C. Căile de recurs în materie civilă. În: Buletinul Centrului de
Informare şi Documentare a Consiliului Europei în Moldova, 2000.
25. Poalelungi M. ș.a. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediţia II.
Chişinău: Tipografia centrală, 2013.
26. Poalelungi M. ș.a. Modele de acte judecătorești. Procedura civilă. Ediția III.
Chişinău: Tipografia centrală, 2014.
27. Roş V. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine. Condiţii de
executare în România. Prescripţia dreptului de a cere executarea silită. În:
Revista de drept comercial, nr. 2, 1995.
28. Stoenescu I., Zillberştein S. Drept procesual civil. Căile de atac şi procedurile
speciale. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1981.
29. Stoica Adrian. Executarea silită imobiliară. București: Universul juridic, 2009.
30. Turcu I. Aplicarea corectă a dispozițiilor art. 36 și 40 din Legea nr. 85/2006.
În: Revista Phoenix, nr. 48, 2014.
31. Voicu M. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Dreptul la un proces
echitabil şi la un tribunal imparţial (examen teoretic al jurisprudenţei Curţii
Europene a Drepturilor Omului). În: Revista de drept comercial, nr. 9, 2001.

XI. Bibliografie în limba rusă:

1. Богуславский М.М., Междунaродное частное право. Москва: Юристъ,

2005.
2. Васьковский Е. Курс гражданского процесса. Т. 1. Москва, 1913.
3. Гуреев В.А. Признание и принудительное исполнение иностранных
судебных решений: российское законодательство и европейский опыт.
Современное право, № 4, 2010.
4. Зейдер Н.Б. Судебное решение по гражданскому делу. Москва:
Юридическая литература, 1966.
5. Карабельников Б. Р., Исполнение и оспаривание решений международных
коммерческих арбитражей. Комментарий к Нью-Йоркской Конвенции
1958 г. и главам 30 и 31 АПК РФ 2002 г. Москва: Статут, 2008.
6. Николюкин С.В., Специфика признания и исполнения решений третейских
судов. Исполнительное право, № 3, 2010.
7. Треушников М.К. Гражданский процесс. Москва: Городец, 2007.
8. Туманова В.А. и. Энтина Л.М. Комментарий к Конвенции о защите прав
человека и основных свобод и практике ее применения. Москва:
Издательство Норма, 2002.
9. Шакарян М.С. ș.a. Комментарий к гражданскому процессуальному
кодексу РФ. Москва: Проспект, 2003.
10.Ярков В.В. Гражданский процесc, 5-ое издание. Москва: Волтерс Клувер,
2004.
11.Ярков В. В. Гражданский процесс, 6-е издание. Москва: Волтерс Клувер,
2006.

XII. Alte surse de informație:

1. Codul de Procedură Civilă al României. Nr. 247 din 10 aprilie 2015.

http://www.dreptonline.ro/legislatie/codul_de_procedura_civila_noul_cod_de_p
rocedura_civila_legea_134_2010.php
2. Ghidul cu privire la admisibilitate elaborat de Curtea Europeană pentru
Drepturile Omului. Disponibil în limba română la:
http://echr.coe.int/Documents/Admissibility_guide_RON.pdf
3. Legea României privind procedura insolvenței. Nr. 85 din 21 aprilie 2006.
http://www.dreptonline.ro/legislatie/lege_procedura_insolventei.php,
4. Legea României privind procedurile de prevenire a insolvenței și insolvența. Nr.
85 din 25 iunie 2014.
http://www.inppi.ro/resurse/download/174_0f9300cebd2f236d8f19538036c9d70
5
5. Kommentar zur Zivilprozessordnung mit Gerichtsverfassungsgesetz. Hrsg. von
H.-J. Musielak. 4., neubearbeitete Auflage. – München: Verlag Franz Vahlen,
2005.
Domnul Profesor Alexandru Cojuhari muncește de o viață la Facultatea de Drept a
Universității de Stat din Moldova. Este absolventul primei promoții de juriști din
Republica Moldova, țară care atunci era parte a unui mare imperiu – URSS.
Exponent al uneia dintre cele mai bune școli de drept, Dl. Profesor Cojuhari, a
promovat pluralitatea de opinii, insistând întotdeauna pe argumentarea acestora.

Calitățile de veritabil cadru didactic universitar, ținuta academică, abordarea

științifică au făcut ca Dl.Profesor Cojuhari să fie reunoscut și apreciat în întreaga
Uniuine Sovietică, dar și în multe alte țări.

Extrem de exigent, dar foarte corect cu studenții, doctoranzii și colegii de servicu,

Dumealui este, în același timp, un rar exemplu de modestie și înțelepciune.
Contribuția sa la educarea profesională a multor generații de juriști este
indispensabilă pentru jurisprudența națională. Practic toți absovenții Facultății de
Drept de până la independența Republicii Modova au fost îndrumați în dificila și
utila materie a procedurii civile de către Dl. Profesor Cojuhari.

Coordonatorul prezentului manual – profesorul Alexandru Cojuhari - scrie cu

abnegație și seriozitate, considerând că doar astfel poți marca destinul oamenilor
interesați să citească. Ne insuflă și nouă acest deziderat, ne încurajează și ne
povățuiește.

Sunt extrem de mândri că am fost studenții, doctoranzii Domnului Profesor, iar

onoarea că muncim astăzi alături de Domnia Sa ne face să ne exprimăm profunda
recunoștință și să-i urăm multă-multă sănătate.

Vă multumim frumos, Domn Profesor Alexandru COJUHARI.

Din numele colectivului de autori

Elena Belei, dr., conf.

Șef Departament Drept Procedural
Facultatea de Drept, USM