Riga Crypto și lapona Enigel

de Ion Barbu
Ion Barbu, adept al modernismului, frecventează cenaclul “Sburătorul” condus de Eugen
Lovinescu, astfel că viziunea sa corespunde noii paradigme moderniste. Opera poetică se
sincronizează cu noul model de științificitate. Considerată de criticul I. Em. Petrescu ca
“expresie a unei creații singulare”, opera barbiană își găsește fundamentul în resemnalizarea
limbajului poetic, rol al unei mutații fundamentale a gândirii care presupune abandonarea
modelului clasic (antropocentric) de științificitate și adoptarea unei noi realități științifice prin
promovarea teoriilor neeuclidiene, teoriei relativității și teoriei cuantice. Opera poetică face
trecere de la teoriile mimetice spre o artă non-figurativă în care arta devine sursă de inspirație
pentru realitate. Se observă astfel preferința pentru lirismul pur și pentru infrarealism (obiectul
de studiu este increatul cosmic). Se conturează o nouă imagine a lumii, o nouă realitate poetică
a lui Barbu, considerând potrivită încadrarea în post-modernism, însă nu ca o reacție la
modernism, ci ca o prelungire a acestuia. În asamblu, viziunea critică cu privire la opera lui
Barbu preferă încadrarea în modernismul de tip ermetic atât la nivel filologic (T.Vianu) printr-o
sintaxă greoaie, un lexic cu terminologie inspirată din matematică, cu dislocări, elipse,
anacoluturi, o poezie ca “un joc de cuvinte încrucișate” (Eugen Lovinescu), dar și prin ocultismul
magic, armonia dintre ființă și univers, tentația metafizică, tema cunoașterii, potrivit lui
G.Călinescu.
Poezia “Riga Crypto și lapona Enigel” este un poem modernist prin: răspunde noii viziuni, și
anume, umanismul matematic, încalcă convențiile constitutive ale genurilor și speciilor- fiind o
baladă prin prelucrarea formulei epicului și prin păstrarea intactă a liricului și un poem al
cunoașterii, cultivă ambiguitatea limbajului, ceea ce generează mai multe coduri de lectură și
este atât o legendă despre nașterea ciupercilor otrăvitoare, cât și o alegorie a ființei, ceea ce îl
determină pe Barbu să considere textul “un Luceafăr întors” datorită dramei incompatibilității
dintre regnuri.
I. Em. Petrescu este de părere că viziunea poetică a lui Barbu vizează un cititor conștient că
participă la o “experiență inițiatică”, idee care susține implicit încadrarea textului în ermetism și
viziunea criptică a textului. Termenul ermetism (hermetism) provine de la zeul Hermes
Trismegistul, considerat deținătorul secretelor creației, cuvântului, științei, artei, fiind un zeu al
morții și al vieții. Ermetismul este o învățătură impersonală, ascunsă despre lume și existență,
iar textul ermetic are un caracter încifrat (la nivelul limbajului poetic ce presupune o decriptare
intelectuală).
Intuiția matematică a lui Barbu cuprinde o lume de esențe ideale, ce refuză să fie identificate în
obiecte concrete, poezia fiind pentru el un “Joc secund”. De asemenea, Șerban Cioculescu
definește jocul secund ca o “reflectare ideală și spiritualizată a cosmosului în conștiință”, adică o
combinație în câmpul fanteziei eliberată de tendințele unei gândiri practice și desfășurate în
zona simbolurilor ideale- așa cum imaginile sunt reflectate pe suprafața apei, tot așa lumea se
răsfrânge după propriile legi în conștiința umană. Imaginile reproduse nu sunt copiate exact din
lumea exterioară, din realitate, ci sunt transformate prin spiritualizarea lor. Astfel, poezia
devine negația priorității concretului în lume și o sublimare a materialității în spirit printr-un joc
în plan imaginativ, nu în contingent.
Viziunea modernistă a lui Barbu este dată de raportul pe care poetul îl construiește între poezie
și geometrie. Acesta este de părere că Jocul secund al artei este “mai pur” în sens intelectual,
poezia este o formă de a trăi sub semnul minții, iar realitatea este jocul prim al existenței,
interpretată prin intermediul creației. Poetul este subiectiv, modifică înțelesul cuvântului, iar
lectorul accede la înțelesul operei printr-o subiectivitate de grad secund. Sursa de inspirație
este Platon care vede arta ca o copie a realității, iar în cele din urmă, ca pe o copie a ideilor
externe. Pentru Barbu, lumea sublimată în idee se realizează prin înlocuirea imaginii cu altă
imagine. Ion Barbu afirmă că “Oricât ar părea de contradictorii acești doi termeni la prima
vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlnește cu
poezia. Ca și în geometrie, înteleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea
formelor posibile de existență. Pentru mine, poezia este o prelungire a geometriei”. Fiind o
prelungire a geometriei, poezia presupune o inițiere a lectorului, un mecanism de reconstituire
a traseului rațional și identic parcurs de gândirea poetului. Astfel, poezia ilustrează tentația
metafizică, cunoașterea din perspectiva apolinică, întrucât poetul propune trei căi de
cunoaștere: erosul (reprezentat de cercul Venerei), rațiunea (patronată de Mercur) și
contemplația artistică simbolizată de Soare, ca simbol totalizator absolut.
Viziunea poetică în baladă îl determină pe George Călinescu să considere că amestecul de
regnuri incompatibile este de factură romantică și, astfel, poezia reface problematica
cunoașterii. Aspirația spre absolut a laponei, aspirație solară, sugerează faptul că se află în sfera
rațiunii, pe treapta lui Mercur, iar chemările erotice ale rigăi sunt în cercul Venerei. Frigul
ținutului polar, perfecțiunea geometrică a apei cristalizate configurează intelectul pur, rațiunea
pură, în timp ce spațiul în care se află Crypto este impur, amestecând elementele primordiale:
“pat de râu”, “humă unsă”. Astfel, impactul dintre rațiune și simțire, simbolizat prin sintagmele
“fiară bătrână”, “făptură mai firavă” se soldează cu victoria rațiunii, lapona întruchipând gândul
eliberat prin aspirația spre lumină și cunoaștere de ispitele intelectuale, simbolizate de somn și
umbră.
Viziunea modernistă este particularizată prin tema textului și poate fi reprezentată din multiple
coduri de lectură: iubirea eșuată, generată de incompatibilitatea dintre regnuri, dintre materie
și spirit, cunoașterea, ceea ce dezvăluie ideea că soarele este simbolul totalizator, dar și faptul
că Enigel refuză blestemul negării cunoașterii, baladă despre nașterea ciupercilor otrăvitoare,
alegorie a superiorității ființei și tema lumilor posibile: strania întâlnire în vis dintre o ciupercă
din pădure și o ființă umană se transformă într-o anumită simbolistică pentru reprezentarea
formelor posibile de existență. Tema este țesută de o sumedenie de motive poetice, unele
dintre ele, simboluri ale cunoașterii: transhumanța vazută ca tentația soarelui, tentația sudului,
visul, sufletul- fântână, soarele- astrul cunoașterii totale, extatice.
În ceea ce privește simbolistica sufletului- fântână, trebuie precizat că în datul existențial al lui
Crypto nu e înscrisă eternitatea, el viețuind la umbră, pe când pentru Enigel, sufletul, afectul,
fântâna tinereții împlinesc dimensiunea ei existențială. Omul se centrează pe fântâna în care se
oglindește însuși Soarele, care îi asigură eternitatea. Crypto însă, pentru a accede la fântâna
tinereții este condiționat de pactul cu o vrăjitoare. Dacă pentru Enigel reprezintă viața, pentru
Crypto soarele reprezintă moartea.
Titlul anticipează tema incompatibilității și oferă o cheie de interpretare a textului ca poezie de
dragoste, înscriindu-se astfel pe linia multor istorii de dragoste cu final nefericit, precum Tristan
și Isolda sau Romeo și Julieta. Titlul este conturat pe cele două personaje simbolice: regele
Crypto- ciuperca și lapona Enigel- ființa. Precizarea statutului social pune în lumină o altă serie
de incompatibilități: Crypto are statut regal, ceresc, denumit prin arhaismul “riga”, pe când
Enigel aparține ținuturilor polare. Onomastica personajelor e simbolică, termenul Crypto are
dublă semnificație: specie a criptogramelor (ciupercă), dar și critic încifrat, ascuns. Enigel își
găsește etimonul în latinescul “angelus”, însă pronunția este evidentă prin rima Enigel- măcel.
Pe de altă parte, viziunea poetică modernist- ermetică este ilustrată la nivelul structurii și
compoziției. Folosind formula epicului în versuri, tipul de lirism este obiectiv, însă se observă și
filonul liric prin țesătura de simboluri și limbajul expresiv care trădează subiectivitatea.
Tensiunea lirică este specifică oricărui text poetic și este generată de gestionarea relațiilor de
simetrie și de opoziție. Complexul de opoziții este evident încă din titlu: non-uman- uman,
materie- spirit, masculin- feminin, regal- comun, soare- umbră, rațiune- afect. Se observă
existența a două nunți: cea umană, la finalul căreia se rostește prevestea menestrelului și cea
de-a doua nuntă, din lumea plantelor otrăvitoare. Ele intercalează istoria unei nunți ratate, cea
dintre Crypto și Enigel. Simetria are menirea de a dezvălui o lege cosmică: nuntirea nu se poate
realiza numai între cei care au același statut ontologic. O altă simetrie vizează impulsul
protagoniștilor de a-și defini poziția în raport cu Soarele.
În ceea ce privește scenariul epico- liric al textului, acesta îmbină structura simbolică cu drama
de esență lirică. La nivelul formal al textului, se observă preferința pentru tehnica ramei, textul
fiind alcătuit din două părți, fiecare reprezentând câte o nuntă: cea consumată, împlinită, care
devine cadrul nunții povestite: inițiatice.
Partea întâi debutează cu prologul, prezentând printr-un ton premonitoriu, urmarea tragică
nedezvaluită încă, aspect sugerat de epitetul “menestrel mai aburit”. Decorul fastuos
pregătește starea de comuniune necesară introducerii în ordinea intimă a celor două principii
opoziționale. Epitetul “aburit” surprinde starea revelatorie (febra) și faptul că zicerea nu e la
îndemâna oricui. De altfel, spartul nunții devine momentul dilematic, nunta e doar o
virtualitate. Ca baladă, textul se propune sub forma unei cântări inițiatice, nunta reprezentând
pragul de trecere, de unde totul este posibil. Menestrelul se înfățișează ca un poet lăutar,
prezentând cântecul larg.
Partea a doua este povestea propriu-zisă. Aceasta se deschide prin prezentarea protagoniștilor.
Crypto reprezintă subumanul, inferiorul ca principiu de viață. Fiind un exponent al umbrei și al
somnului, nuntirea sa este neobișnuită. E un simbol al increatului, al intelectului pur steril,
aspirând să atragă ființa umană în hotarele sale, să se nuntească cu afectul solar. El este sterp,
nărăvaș, nu vrea să înflorească, iar Soarele îl pedepsește și îl transformă în ciupercă otrăvitoare.
Prin raportare la luceafărul eminescian, Crypto viețuiește “în pat de râu și-n humă unsă”, un cer
răsturnat, iar traseul său este spre absolutul polului negativ. La fel ca Hyperion, își asumă
individual riscurile aventurii, se închide în sine, aspect sugerat de metafora “inimă ascunsă”.
Natura stagnară așteaptă fatalitatea împlinirii sau a morții (“la veșnic tron de rouă parcă”) însă,
sterilitatea sa generează izolarea, ostilitatea cu care este privit de ceilalți, devenind o natură
singulară. Pedeapsa pentru tentația de a-și depăși condiția este transformarea sa sub imperiul
razelor solare, ceea ce îl îndepărtează de ipostaza de increat, devenind o faptură demonică.
Enigel este natura plenară, aparține regnului uman, coboară din ținuturile nordice, este
mesagerul intelectului, patronată parțial de restricția lui Mercur. Întrucât e urgisită “în țări de
gheață” tinde spre Sud, spre împlinirea naturii afective, urmând traseul transhumanței. Starea
sa este ambiguă, ca a Cătălinei. Deși vine din țări boreale, ea respinge răcoarea sterilă propusă
de Crypto. Starea sa implică aparent o ordine superioară fiindcă nu spiritul patronează existența
ei, ci sufletul, afectul.
Povestea propriu-zisă de iubire începe prin aspirația erotică a lui Crypto, factorul “inferior”.
Pețirea are loc în somn, pe cale onirică, la fel ca în poemul “Luceafărul”, comunicarea între cele
două forme de existență nefiind posibilă. Cadrul oniric pune în valoare starea inițiatică. Crypto
este solemn și grav și îi propune fetei trei modalități de nuntire.
În prima chemare- descântec, el își exteriorizează oroarea de plăcerile materiale și o îmbie cu
“dulceață” și cu “fragi”, elemente ale existenței sale vegetative care capată aici conotații
erotice. Darul lui este refuzat de Enigel: “Eu mă duc să culeg/ Fragii fragezi, mai la vale.”
A doua chemare este sinonimă cu sacrificiul de sine: “Dacă pleci să culegi,/ Începi, rogu-te, cu
mine.”. Pentru a doua oară, răspunsul ei este negativ: “Așteaptă de te coace”, însă coacerea
este verdictul morții pentru rigă.
Cea de-a treia încercare vine sub forma unei propuneri ca ființa umană să rămână în sfera
umbrei. Încă din primele refuzuri, susținute de enumerarea epitetelor lui Crypto, “blând”,
“plăpând”, “necopt”, se observă practic tentația solară a fetei, aspirația ei spre absolut (“Mă-
nchin la soarele-nţelept”), cu toate că tentația iubirii este foarte mare: “Ca o lamă de blestem/
Vorba-n inimă-ai înfipt-o!”. Pentru a-și continua drumul spre Soare și cunoaștere, lapona refuză
descântecele lui Crypto care se întorc sub forma unui blestem asupra lui.
În final, Crypto cade pradă neputinței și îndrăznelii de a-și depăși limitele. Aspirația lui fiind
sancționată prin nuntirea în regnul inferior. De altfel, orice ieșire din echilibrul prestabilit al firii
este sancționată cu un hybris, Crypto este alungat la “măselarița mireasă”, tot o ciupercă
otrăvitoare. Aventura lui Crypto eșuează în mod tragic: trăindu-și condiția paradisiacă, intrarea
în planul realității înseamnă nebunia, degredarea.
Pornind de la concepția criticului Marin Mincu, potrivit căreia nu există practic o
incompatibiliate între regnuri, ci două tendințe de viață disjuncte ce se resping prin inadecvare,
într-o compensație cosmică ce ține de echilibrul universului. Sunt de părere că “Riga Crypto și
lapona Enigel” se aseamănă cu “Luceafărul” eminescian din perspectiva naturilor
problematizante, rebele- Crypto și Hyperion, însă se diferențiază la nivelul viziunii poetice
deoarece Eminescu optează pentru cercul superior al intelectului, geniul incompatibil cu lumea
telurică, a afectului, în timp ce Barbu preferă sensul feminin, împlinirea umană superioară.
O primă idee care susține aserțiunea formulată este dată de structura problematizantă a
protagoniștilor masculini. Hyperion vine dintr-un absolut intangibil și factorul uman nu-i
corespunde, aspirația fiind doar un vis. Crypto vine din regnul subuman, un absolut negativ, iar
factorul uman îl respinge de frica umbrei și a trăirii sterile. Se observă în ambele cazuri
incompatibilitatea ontică care se prelungește și la nivelul personajelor feminine: Catălina îi cere
să devină muritor, Enigel să se umanizeze. Hyperion stagnează în lumea “de lumină”, Crypto în
lumea “de umbră”. În cazul ambilor putându-se vorbi despre sterilitate. Ambii sunt condamnați
la o condiție irevocabilă. Riga simte nevoia de autodepășire a condiției sale, este atras de afect,
de stări emoționale, un Hyperion decăzut din polul spiritului, osândit la o stare vegetativă,
veșnică. În calitatea sa de increat, se sacrifică mai întâi ca idee. O altă idee pentru susținerea
tezei este evidentă la nivelul țesăturii simbolice a textelor. Eminescu propune varianta geniului
intangibil “nemuritor și rece”, dar care simte nevoia să se împlinească prin iubire. În “Riga
Crypto și lapona Enigel”, țesătura de simboluri valorifică trei mituri fundamentale: al soarelui,
absolutul, al nunții și al oglinzii. Drumul laponei, aici ființa superioară are semnificația unei
inițieri, oprirea în ținutul rigăi fiind doar o probă trecută prin respingerea nunții pe o treaptă
inferioară. Inițierea completă are loc doar prin adevărata “nuntă” a timpului și spiritului cu
Soarele, cunoașterea absolută.