Arhim Dumitru Cobzaru Duhovnicia Dulce Povara 2020 10

Arhim.
Dumitru cobzaru
Duhovnicia – dulce povară

Culegere text: Laura Popu , Raluca Cucura
Corectură: Cosmina Timoce-Mocanu, Diana Mo oc
Tehnoredactare și copertă: Delia-Maria Kerekes
© 2020 Editura Renaşterea

Piaţa Avram Iancu, nr. 18
RO – 400117, Cluj-Napoca
Tel/fax: 0264-599649
E-mail: [email protected]
www.renasterea-cluj.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Dumitru Cobzaru, arhimandrit
Duhovnicia - dulce povară / arhim. Dumitru Cobzaru ; cuv. înainte de
pr. conf. univ. dr. Cristian Sonea. - Cluj-Napoca : Renaşterea, 2020
ISBN 978-606-607-327-1
I. Sonea, Cristian (pref.)
ISBN: 978-606-607-327-1
Arhim. Dumitru cobzaru
Duhovnicia – dulce povară
Tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului

†Andrei,
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului
și Mitropolitul Clujului, Maramureşului și Sălajului
Cuvânt înainte de
Pr. Conf. Univ. Dr. Cristian Sonea
Cluj-Napoca
2020
Doamne, tinde-Ți patrafirul
peste fața mea de lut,
...
eu opri-Te-voi din cale
și-n minunea vrerii Tale
Te-oi sorbi dintr-un pahar.
Valeriu Anania, Confessio

PROFETISM ŞI HARISME
ÎN LUCRAREA DUHOVNICEASCĂ
D
uhovnicia – dulce povară este titlul pe care Arhiman-
dritul Dumitru Cobzaru îl dă celei mai recente cărți ale
sale. Ne place să credem că numele pe care le purtăm
nu sunt întâmplătoare, ele indicând, într-o formă simbo-
lică, spre o realitate pe care am vrea să o întrupăm, iar în
contextul creștin, ne îndreaptă spre viața sfântului al cărui
nume îl purtăm, în măsura în care avem un nume de sfânt.
Într-un mod similar, titlul esențializează conținutul
unei cărți, reprezentând primul nivel de lectură a acesteia.
Așadar, avem în față o carte care vorbește despre duhov-
nicie, caracterizată deja ca dulce povară. Ce este duhovni-
cia și de ce este aceasta o povară dulce, în viziunea Arhim.
Dumitru Cobzaru, vom descoperi citind textul.
Dincolo de abordarea personală a unei problematici și
de înțelegerea subiectivă a unei situații, există totuși și un
înțeles obiectiv sau cel puțin larg acceptat al noțiunilor te-
ologice. Duhovnicul și instituția duhovniciei nu fac excep-
ție. Există o înțelegere teologică larg răspândită a sensului
duhovniciei și o asumare dulce-împovărătoare a acesteia,
asemenea chemării lui Hristos: „Veniţi la Mine toţi cei os-
teniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. [...] Căci jugul
Meu este bun, şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 28; 30).
8 Cristian Sonea
Așadar, ce este duhovnicia și de ce asumarea ei este o dulce

povară? Asemenea călăuzei din filmul cu același nume al lui
Tarkovsky, în relaţia cu ucenicii săi, duhovnicul își pierde iden-
titatea, numele și biografia proprie. El stă în umbră, îndrumă,
sfătuiește, devine un anonim, lăsând ucenicului libertatea de a
crește. În acest sens, duhovnicia este smerita lucrare a părinte-
lui spiritual pentru creșterea fiului/fiicei sale duhovnicești.
Ucenicul care urcă pentru prima dată un munte trebuie să
urmeze un traseu cunoscut, de aceea este necesar să aibă cu el,
ca însoțitor și ghid, pe cineva care a parcurs traseul și este fa-
miliarizat cu calea. A sluji pe cineva în acest fel este tocmai rolul
părintelui spiritual. Grecii îl numesc „gheron”, rușii, „stareț”,
românii, și „stareț”, și „duhovnic”. Dacă în greacă și rusă titlul
înseamnă „bătrân”, în limba română numele este asociat lucră-
rii pe care o face, anume călăuzirea duhovnicească.
Ce-i dă dreptul unui om să acționeze ca un duhovnic? În
esență, părintele spiritual este o figură harismatică și profetică,
„acreditată” pentru sarcina aceasta prin lucrarea directă a
Duhului Sfânt. După Mitropolitul Kallistos Ware, el este rându-
it de Dumnezeu, fiind o expresie a Bisericii, înțeleasă ca „eve-
niment”, mai degrabă decât ca instituție1. Desigur, nu există o
linie foarte clară de demarcare între dimensiunea profetică și
viața instituțională a Bisericii, cele două fiind împletite și cres-
când una din cealaltă. Slujirea duhovniciei, harismatică în ea
însăși, este legată de o funcție clar definită în cadrul instituțio-
nal al Bisericii, de funcția de preot-duhovnic. În tradiția orto-
doxă, dreptul de a spovedi nu se acordă automat la hirotonie.
1Kallistos Ware, “The Spiritual Father in Orthodox Christianity,”
CrossCurrents 24, no. 2/3 (1974): 297–98.
Cuvânt înainte 9
Înainte de a lucra ca duhovnic, un preot are nevoie de o

împuternicire din partea episcopului, care se primește prin hi-
rotesia întru duhovnic. Deși administrarea Tainei Spovedaniei
este, cu siguranță, o ocazie potrivită pentru îndrumarea spiri-
tuală, slujirea duhovnicească nu este identică cu cea a mărturi-
sirii păcatelor în fața preotului duhovnic. Duhovnicii, părinții
spirituali, dau sfaturi nu numai în cadrul Tainei Spovedaniei, ci
și în multe alte ocazii. De aceea, în timp ce administratorul
Tainei Spovedaniei trebuie să fie întotdeauna preot, părinții du-
hovnicești pot fi un călugăr simplu, o călugăriță, chiar un mirean
cu viață aleasă. Altfel spus, slujirea duhovnicească este ceva mai
profundă și, trebuie să recunoaștem, nu toți preoții care au pri-
mit hirotesia întru duhovnic pot pretinde că vorbesc pentru toți
credincioșii cu autoritatea părintelui duhovnicesc, însă, când
acest lucru se întâmplă, folosul spiritual este mai mare. Relația
dintre părintele duhovnicesc și ucenic este în sine un proces
harismatic, binecuvântările și neîmplinirile venind atât pentru
unul, cât și pentru celălalt, atât bucuria, cât și povara.
Cu trei daruri speciale se distinge părintele duhovnicesc.
Primul este discernământul (diakrisis), capacitatea de a percepe
intuitiv secretele inimii altuia, de a înțelege adâncimile ascunse,
de care celălalt nu este conștient. Duhovnicul pătrunde sub ges-
turile și atitudinile convenționale, prin care ne ascundem ade-
vărata personalitate, de alții și de noi înșine; și, dincolo de toa-
te aceste trivialități, el se confruntă cu persoana unică, făcută
după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Această putere este
spirituală, mai degrabă decât psihică; nu este pur și simplu un
fel de percepție extrasenzorială sau o clarviziune sfințită, ci ro-
dul harului, presupunând rugăciunea concentrată și o luptă
10 Cristian Sonea
ascetică neîncetată. Cu acest dar de pătrundere, se asociază ca-

pacitatea de a folosi cuvinte cu putere multă. Pe măsură ce fie-
care persoană vine înaintea lui, părintele duhovnicesc știe ce
trebuie să audă ucenicul. Astăzi, suntem inundați de cuvinte,
dar, în cea mai mare parte, acestea nu sunt în mod evident cu-
vinte rostite cu putere. Duhovnicii folosesc puține cuvinte și,
uneori, niciunul; dar, prin aceste câteva cuvinte sau prin tăcerea
lor, sunt capabili să schimbe întreaga direcție a vieții unui om.
Tot Mitropolitul K. Ware nota că, la Betania, Hristos a folosit
doar trei cuvinte: „Lazăre, vino afară!” (Ioan 11, 43) și aceste trei
cuvinte, rostite cu putere, au fost suficiente pentru a readuce
morții la viață. Într-o epocă în care limbajul a fost banalizat ru-
șinos, este vital să redescoperim puterea cuvântului; și aceasta
înseamnă și redescoperirea naturii tăcerii, nu doar ca o pauză
între cuvinte, ci ca una dintre realitățile primare ale existenței2.
Dacă majoritatea predicatorilor vorbesc uneori mult prea mult,
duhovnicii se disting printr-o austeritate a limbii.
Darul discernământului, deținut de părintele spiritual, este
exercitat în primul rând prin practica cunoscută sub numele de
„mărturisirea gândurilor”. În monahismul timpuriu, tânărul
călugăr obișnuia să meargă zilnic la „gheron” și să pună în fața
lui toate gândurile care i-au venit în timpul zilei. Această dez-
văluire a gândurilor presupunea mult mai mult decât o mărtu-
risire a păcatelor, deoarece novicele vorbea și despre acele idei
și impulsuri care puteau părea nevinovate pentru el, dar în care
părintele duhovnicesc ar fi putut discerne pericole ascunse.
Mărturisirea păcatelor este retrospectivă, având de-a face cu
ceea ce deja a fost săvârșit; mărturisirea gândurilor, pe de altă
2 Ware, 302.
Cuvânt înainte 11
parte, este prospectivă și profilactică, pentru că „dezbracă” gân-

dul înainte ca acesta să fi dus la păcat și, astfel, îl privează de
puterea de a face rău. Scopul dezvăluirii nu este juridic, pentru
a asigura iertarea de vinovăție, ci de autocunoaștere, pentru ca
fiecare să se poată vedea așa cum este cu adevărat3.
Al doilea dar al părintelui duhovnicesc este abilitatea de a-i
iubi pe alții și de a face suferințele altora ale lui. Darul discernă-
mântului și introspecția adâncă în inimile oamenilor, dacă este
lipsit de compasiune iubitoare, nu ar fi creativ, ci aducător de
moarte. Să-i iubești pe alții implică suferință cu și pentru ei;
acesta este sensul literal al compasiunii. „Purtați-vă sarcinile
unul altuia și așa veți împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2).
Părintele spiritual este cel care, prin excelență, poartă poverile
altora. Cu toate acestea, relația dintre duhovnic și ucenicii săi
nu este unilaterală. Deși el ia povara vinovăției lor asupra sa și
răspunde pentru ei înaintea lui Dumnezeu, el nu poate face acest
lucru în mod eficient dacă ei înșiși nu se luptă din toată inima
pentru mântuirea lor4.
Un al treilea dar al duhovnicului este puterea de a transforma
mediul uman, atât material, cât și nematerial. Darul vindecării,
deținut de atât de mulți dintre duhovnicii renumiți, este un as-
pect al acestei puteri. În general, părinții duhovnicești îi ajută
pe ucenicii lor să perceapă lumea așa cum creat-o Dumnezeu
și așa cum Dumnezeu o dorește să fie. Pentru omul care locu-
iește în Dumnezeu, nu este nimic rău și banal: el vede totul în
lumina Muntelui Tabor5.
3 Ware, 304.
4 Ware, 306.
5 Ware, 307.
12 Arhim. Dumitru cobzaru
„Ce este o inimă plină de milă?” – întreabă Sfântul Isaac

Sirul. „Şi a zis: Arderea inimii pentru toată zidirea, pentru
oameni, pentru păsări, pentru dobitoace, pentru draci şi pentru
toată făptura. În acest caz, gândul la acestea şi vederea lor fac să
curgă din ochi şiroaie de lacrimi. Din mila multă şi apăsătoare,
ce stăpâneşte inima şi din stăruinţă, inima se micşorează şi nu
mai poate răbda sau auzi, sau vedea vreo vătămare, sau vreo
întristare cât de mică, ivită în vreo zidire. Şi pentru aceasta adu-
ce rugăciune cu lacrimi în tot ceasul, şi pentru cele necuvântă-
toare, şi pentru duşmanii adevărului, şi pentru cei ce-l vatămă
pe el, ca să fie păziţi şi iertaţi; la fel şi pentru firea celor ce se
târăsc pe pământ. O face aceasta din multa milostivire ce se miş-
că în inima lui fără măsură, după asemănarea lui Dumnezeu”6.
Desigur, acestea sunt exigențele maximale ale duhovniciei și
împlinirea lor este atât darul lui Dumnezeu, cât și lucrarea în
Duhul, pe care o face părintele spiritual.
Așadar, în linii generale, părintele duhovnicesc este profetic,
harismatic, cu puterea discernământului, cu compasiunea și
iubirea pentru toată zidirea. Lucrarea duhovnicească implică
toate aceste daruri. Arhimandritul Dumitru Cobzaru propune
spre lectură un exercițiu practic de călăuzire spirituală, adresat
unui public larg și eterogen. Volumul cuprinde prelegeri, con-
ferințe, interviuri, intervenții, articole adresate preoților, cre-
dincioșilor în biserică, tinerilor, toate având ca temă centrală
duhovnicia.
Textul este structurat în două părți, cea dintâi: Fiule, iată
Mama ta! și a doua: Iată fiul tău! Într-un mod original, auto-
6 Sfântul Isac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, trans. Dumitru
Stăniloae, Filocalia 10 (București: Humanitas, 2008), 353–54.
Duhovnicia - dulce povară 13
rul așază lucrarea duhovnicească sub oblăduirea Maicii

Domnului și sub purtarea de grijă a fiilor ei, slujitorii și iu-
bitorii Bisericii.
În măsura în care sfătuirea și călăuzirea duhovnicească se fac
și de către alte persoane decât preoții consacrați, inclusiv de către
monahii sau mame duhovnicești cu daruri deosebite, această
lucrare își găsește temelia în Maica Domnului. Tradiția ortodoxă
cunoaște figuri de fecioare și maici cu daruri minunate, care fie
au călăuzit poporul, fie l-au slujit până la sacrificiul suprem.
Amintesc, pentru exemplificare, doar pe Sfânta muceniță Maria
Skobţova, cunoscută şi ca Sfânta Maria din Paris sau Maica
Maria. Aceasta a fost o monahie din Paris, trăitoare în secolul
XX. Vocația ei specială a fost ospitalitatea şi dragostea de oameni,
ce au fost împlinite până la ultimele consecințe, murind ca mu-
ceniță, în 1945, în lagărul de la Ravensbrück, din Germania. Tot
ca exemplificare, este demn de menționat numele Maicii Siluana
Vlad, care trăiește la Iași și coordonează Centrul de Formare și
Consiliere „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din cadrul
Mânăstirii „Sfântul Siluan Athonitul”. Stareță a acestei mânăs-
tiri, Maica Siluana împlinește, cu ajutorul lui Dumnezeu, și lu-
crarea de călăuzire duhovnicească.
Astfel, în îmbrățișarea Fecioarei, partea întâi a volumului
oferă spre lectură o îndrumare duhovnicească călăuzită de Maica
Domnului.
Partea a doua este dedicată fiilor deosebiți ai Maicii Domnului,
reprezentați atât de părinți duhovnicești, dar și de cei care, sub
călăuzirea acestora, Îl caută pe Dumnezeu.
Așadar, într-o structură inteligent alcătuită, se conturează o
imagine a duhovniciei care poate fi trăită de omul zilelor noas-
tre. Mai multe despre modul cum înțelege Arhim. Dumitru

Cobzaru tensiunea dulce-împovărătoare a paternității
duhovnicești, centrală în Răsăritul creștin, vom descoperi citind
paginile de față.
Pr. Conf. Univ. Dr. Cristian Sonea

m
PARTEA ÎNTÂI
m
Fiule, iată Mama ta!

IUBIREA FECIOAREI MARIA
PENTRU OMUL CONTEMPORAN1
Preacucernici Părinți, iubiți tineri și onorat auditoriu,
S
ubiectul serii noastre duhovnicești este Maica Domnului.
Cred că nici nu se putea altfel, de vreme ce suntem în preaj-
ma sărbătorii Bunei Vestiri și, de asemenea, pentru faptul
că vin din obștea Mânăstirii Maicii Domnului de la Nicula; de
aceea socotesc că li s-a părut potrivit organizatorilor să îmi cea-
ră să vorbesc despre Maica Domnului. Aș începe cu o mică is-
torioară, o povestire simplă, dar adevărată, și am să continui
cu un cuvânt al Sfântului Proclu, Patriarhul Constantinopolului,
care conturează câteva virtuți ale Maicii Domnului2.
În ceea ce privește titlul conferinței, Iubirea Fecioarei Maria
pentru omul contemporan, cred eu că Maica Domnului a fost con-
temporană nu doar cu cei din primul secol creștin, ci ea rămâne
contemporană cu toți creștinii, dintotdeauna și până la sfârșitul
veacurilor. În ea regăsim, practic, tot ceea ce ne conferă identi-
tate fiecăruia. De altfel, ceea ce voi încerca să exprim în cuvân-
1 Conferință organizată de Liga Tinerilor Creștini Ortodocși Români,

Târgu Mureș, în data de 15 martie 2017, urmată de întrebări şi răspun-
suri. Versiunea scrisă a fost revizuită pentru publicare.
2 În Viața Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria.
Ediție îngrijită de Arhim. Constantin Chirilă. Traducere de Monahia
Theodora Videscu și Constantin Fădur. Editura Doxologia, Iași, 2013.
tul meu este faptul că ei nu îi este străin niciun amănunt al vie-

ții omenești, dimpotrivă, aproape tot ce i s-a întâmplat Maicii
Domnului a fost dus la intensitate maximă și, atunci, ne putem
regăsi în trăirile sale, fiecare în parte, în încercările pe care le
avem sau în problemele cu care ne confruntăm pe tot parcursul
vieții.
Istorioara sau povestea adevărată este următoarea: cândva,
cu mulți ani în urmă, o mamă a născut un băiat. După naștere,
a încercat să-l hrănească din sânul ei. Băiețelul n-a acceptat sub
nicio formă. În această încercare disperată a mamei să-l hră-
nească pe pruncul care nu-i accepta sânul, intervine, la un mo-
ment dat, într-un vis repetat, o femeie foarte frumoasă, dar
foarte sobră, care îi spune mamei că nu trebuie forțat copilul
pentru că nu-i aparține, băiatul Îi aparține lui Dumnezeu și
Maicii Domnului... Au trecut anii și, atunci când băiatul a îm-
brățișat viața monahală la Mânăstirea Nicula, mama și-a dat
seama că femeia din vis, care a liniștit-o într-o oarecare măsu-
ră în încercarea sa, nu era alta decât Maica Domnului, care-și
cerea fiul. Această istorie este adevărată și cu ea vreau să vă pun
la suflet faptul că Maica Domnului se implică în viața fiecăruia,
cu precădere a noastră, a creștinilor, care credem în ea, și cu atât
mai mult a noastră, a ortodocșilor, care avem o evlavie aparte
pentru ea. O evlavie cuminte și, deopotrivă, corectă, firească,
pentru că Ortodoxia a păstrat-o pe Maica Domnului în parame-
trii ei firești, normali, împlinindu-i, am putea spune, dorința
de a rămâne într-o oarecare taină, discreție, cumințenie, tăce-
re chiar, cu toate că, în Ortodoxie, s-a vorbit mult, dintotdeauna,
despre Maica Domnului, inclusiv în cadrul unor sinoade ecu-
menice dedicate ei, iar sărbătorile care o cinstesc sunt ample,
Adormirea Maicii Domnului de la Nicula fiind chiar cea mai

amplă celebrare din țara noastră. Până la sfârșitul veacurilor se
va vorbi despre Maica Domnului, poate și pentru că oamenilor
li se deslușesc multe lucruri din trăirile pe care le au, identifi-
cându-se cu ea. Așadar, menirea poveștii a fost să vă încredin-
țeze că, într-adevăr, Maica Domnului intervine în viața noastră
în mod direct.
Cât despre Sfântul Proclu, Patriarhul Constantinopolului –
vorbim despre un sfânt din secolul al V-lea al erei creștine –,
acesta ne spune că Maica Domnului este „slava fecioarelor, bu-
curia mamelor, întărirea credincioșilor, diadema Bisericii, pil-
da adevăratei credințe, tronul evlaviei, sălaș al Sfintei Treimi”3.
Mă voi opri, pe rând, la fiecare virtute ori nume dat Maicii
Domnului, virtute în care, tot așa, ar trebui să ne regăsim fieca-
re dintre noi sau pe care să ne-o însușim.
Cea dintâi virtute sau laudă pe care i-o aduce Sfântul Proclu
Maicii Domnului este aceea că ea a devenit și rămâne pentru
veșnicie „slava fecioarelor”4 ori a fecioriei. Este una dintre vir-
tuțile de căpătâi și unul din temeiurile credinței noastre: Maica
Domnului – fecioară înainte de naștere, în timpul nașterii și
după naștere. Tema fecioriei este una pe marginea căreia se poa-
te discuta și s-a discutat amplu de-a lungul veacurilor. În ultima
vreme însă acest subiect a devenit din ce în ce mai evitat în so-
cietatea contemporană. Oamenii nu mai sunt preocupați de
virtutea fecioriei. Asta se vede și din faptul că se împuținează
călugării, că opțiunea pentru viața monahală nu mai este aceeași
cu cea care a existat cândva. Dar, mai cu seamă, acest lucru este
3 Ibidem, pp. 447-448.
4 Ibidem, p. 447.
evident prin faptul că secularizarea și libertinajul au făcut ca

fecioria să fie un subiect tabu, care nu trebuie discutat, adus în
față, scos în evidență; dimpotrivă, dacă ar fi să amintim doar
felul în care se manifestă „Ziua îndrăgostiților”, este suficient
ca să ne dăm seama că nu există niciun interes pentru viața fe-
ciorelnică.
Or, Maica Domnului ne arată ce înseamnă fecioria și încear-
că să ne convingă să o trăim, mai ales noi, creștinii. Și reușește,
îndeobște, așa cum spuneam și cred, cu creștinii ortodocși, pen-
tru că noi încă păstrăm linia tradițională, de pildă, a familiei
(fecioria, în sens amplu, însemnând și fidelitate în familie). Dar
se vede că, odată ce ne depărtăm de zona ortodoxă și intrăm în
zona catolică, sunt probleme în ceea ce o privește pe Maica
Domnului și adevărul de credință, iar când intrăm în zona pro-
testantă și neo-protestantă, practic Maica Domnului nu mai
există! A fost scoasă efectiv din Biserica lor, din cultul lor, care
se numește, totuși, creștin. Și, atunci, în direcția aceasta, chiar
geografic vorbind, dacă vreți, putem observa cât s-a denaturat
viața, în general, și viața creștină. Fiindcă ceea ce ni se aduce și
impune (și ne agresează!) acum, venind dinspre Occident sau
de peste ocean, demonstrează lipsa credinței în Maica Domnului.
Acolo nu mai există conștiința fecioriei, pentru că nu o mai au
pe Maica Domnului în viața lor. Să fiți încredințați de acest lucru,
care, de altfel, este foarte evident. De aceea s-a ajuns la căsăto-
riile între persoane de același sex, de aceea sunt țări sau state în
lume unde se evită deja cuvântul „mamă” și „tată”, de aceea sunt
state în lume care au scos din certificatul de naștere sexul copi-
lului, pentru ca să și-l aleagă el la vârsta majoratului, și altele
asemenea! Tot de aici, problemele cu copiii luați forțat din fa-
miliile lor și dați spre adopție – vedeți dramele din ultimii ani,
în Norvegia, chiar ale unor copilași de-ai noștri, români. Toate
acestea se întâmplă pentru că nu există evlavie la Maica
Domnului, pentru că Maica Domnului nu mai face parte din
viața lor, altminteri, ar exista și credința în virtuțile ei, care tre-
buie să fie neapărat imitate.
În ceea ce privește fecioria în sine, am spus-o și cu alte ocazii,
fecioria nu este și nu trebuie să fie doar o calitate a trupului, ci
trebuie să fie și o calitate a minții și a inimii. Nu este suficient
să trăiești feciorelnic, să porți fecioria în trupul tău, trebuie să
o porți și în minte, și în inimă. De altfel, Domnul Hristos spune
că este suficient să gândești și ai și păcătuit în inima ta5, chiar
dacă trupul, în aparență sau medical, a rămas neîntinat. Or,
Maica Domnului, cred eu, prin prezența ei în casele noastre, în
bisericile noastre, în credința noastră, în ființa noastră crești-
nă, vrea să ne spună, la rându-i, că trebuie să rămânem fecio-
relnici atât cu trupul, cât și cu mintea și inima, deopotrivă în
viața monahală și în cea de familie. În ambele trebuie să existe
o feciorie a trupului, dar și a minții și a inimii, întrucât și în
călugărie, și în viața de familie, de multe ori trădăm, înșelăm
cu mintea și, apoi, mai grav, înșelăm și cu inima, adică ne ata-
șăm de altcineva, iar sentimentele pe care le trăim nu sunt pe
placul lui Dumnezeu. De aceea și spune Dumnezeu adesea, mai
ales în scriptura Vechiului Testament, că El este un Dumnezeu
5 Matei 5, 28. Toate citările biblice se dau din Biblia sau Sfânta
Scriptură. Versiune diortosită după Septuaginta, redactată, adnotată şi ti-
părită de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi
Clujului, Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009.
gelos6. Dacă am transpune acest cuvânt, de pildă, în viața de

familie, ne-am da seama ce înseamnă cu adevărat. Fiindcă în
viața de familie (chiar creștină!) – dincolo de geloziile patolo-
gice, care țin de alt sector, acela al vindecării bolilor trupești și
psihice –, de multe ori se trădează, nu neapărat din punct de
vedere fizic, ci al minții și al inimii. Iar dacă se întâmplă și fizic,
iar celălalt află, abia dacă mai poate ierta. Cei care spun că iar-
tă, o spun pentru că se străduiesc să facă acest lucru, dar se
creează o suferință atât de adâncă, atât de profundă, care nici-
odată nu mai poate fi scoasă din făptura respectivă. De altfel,
avem temei în Sfânta Scriptură, unde Sfântul Apostol Pavel
arată dimensiunea acestei tragedii care se întâmplă în făptura
omenească. El spune că toate păcatele se săvârșesc în afară de
trup, păcatul desfrâului însă se săvârșește în trup, iar trupul
este templu al Duhului Sfânt7; de aici și ravagiile pe care le face
păcatul desfrâului. Așadar, este important să avem feciorie tru-
pească, dar această feciorie trupească se susține pe fecioria
minții și pe fecioria inimii. Nu este cuvântul meu, mă înteme-
iez pe cuvântul unui mare teolog, Paul Evdokimov, care vor-
bește despre Maica Domnului și despre această a doua dimen-
siune a fecioriei, a minții și a inimii8.
6 Ieșirea 20, 5; Deuteronomul 4, 24.
7 1 Corinteni 6, 19.
8 Paul Evdokimov, „Maica Domnului – arhetipul femininului”, în
Femeia și mântuirea lumii. Prefață de Olivier Clément. Traducere de
Gabriela Moldoveanu. Editura Sophia, București, 2015, pp. 267-286;
Taina iubirii. Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe.
Traducere de Gabriela Moldoveanu. Editura Sophia, București, 2016,
pp. 208-210. De asemenea, Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre
fecioare, 2, 6, apud Stefano de Fiores, Maria, Mama lui Iisus, 2002,
Salamanca, p. 160.
A doua numire (și slăvire!) pe care i-o dă Sfântul Proclu Maicii

Domnului este cea de „bucurie a mamelor”9. Sunteți, aici, foar-
te multe mame și nu ar trebui să vă explic prea mult, deoarece
cred că, prin excelență, mamele simt ceea ce spuneam la înce-
putul cuvântului meu, și anume că Maica Domnului într-adevăr
le înțelege, le pricepe, vorbește aceeași limbă, știe ce înseamnă
un copil pe care trebuie să-l crești, să-l îngrijești, să-l protejezi
și față de care dragostea este copleșitoare. De asemenea, înțe-
lege deplin suferința care însoțește viața mamei pe tot parcursul
vieții copilului său, încă de la naștere, încă de la concepție, dacă
vreți, de când îl poartă în pântece și până când trăiește mama
sau pruncul, fiica sau fiul, care tot prunc rămâne pentru mamă.
Așadar, Maica Domnului este cu adevărat o bucurie a mamelor!
Sfântul Simeon Noul Teolog10 are o abordare foarte fină și pro-
fundă în ceea ce privește legătura maternă a Maicii Domnului
cu Fiul ei Cel iubit, cu Domnul nostru Iisus Hristos. El merge
până la momentul sarcinii, când Domnul Hristos se forma ca
trup omenesc în pântecele Maicii Domnului. Este o imagine ex-
traordinară!
Desigur, pe vremea Sfântului Simeon Noul Teolog, nu existau
ecografe, grație cărora vedem, astăzi, ce se întâmplă înăuntrul
trupului, deși este și o tragedie a ecografelor, fiindcă, în urma
interpretării unui filmuleț, doctorii dau un verdict, din cauza
căruia foarte mulți copii sunt omorâți încă din pântecele maicii
lor. Este o mare problemă pentru noi și ar trebui făcut ceva în
9 Viața Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, ed.
cit., p. 447.
10 Simeon Noul Teolog, „Cuvântări morale”, în Filocalia. Vol. VI.
Traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae. Editura
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1977, pp. 156-157.
acest sens. Nu trebuie evitate ecografele, bineînțeles, dar nici să

se exagereze cu ele, iar doctorii trebuie crezuți până la păcat! Și
în viața duhovnicească, de pildă, atunci când este vorba de as-
cultare, în mânăstiri, și nu doar în mânăstiri, ci față de duhov-
nic, în general, la întrebarea: „Până unde trebuie să asculți de
duhovnic sau de stareț?”, răspunsul este „Până la păcat!” Așa
cred că ar trebui ascultat și de doctori, până la păcat, până la a
nu-l înfăptui, mai ales în privința aceasta. Este adevărat că,
uneori, ei pun corect diagnosticul, dar și acolo se pot găsi solu-
ții. De pildă, cunosc un caz în care copilul a venit pe lume, l-am
botezat, la scurt timp a murit și l-am înmormântat. Dar, de cele
mai multe ori, au fost erori tehnice, ale ecografului, sau umane,
de interpretare din partea medicului, și nu am îngăduit să fie
ucis pruncul, care acum are vârsta adolescenței sau e în preajma
căsătoriei!
Revenind la Sfântul Simeon Noul Teolog, el spune că omul
duhovnicesc reușește să aibă aceleași trăiri pe care le-a avut
Maica Domnului când L-a purtat pe Domnul Hristos în pânte-
cele ei, să simtă mișcările de Prunc ale Domnului Hristos în fi-
ința lui11. Omul duhovnicesc poate simți așa cum a simțit Maica
Domnului și cum simte o mamă oarecare (dacă există mame
oarecare!), atunci când poartă în pântecele ei un trup omenesc.
O mamă, când i se mișcă pruncul în pântece, se bucură că aces-
ta trăiește, că dă semne de viață. Atunci când pruncul nu mai
mișcă în pântecele ei, se îngrijorează și se gândește la ce-i mai
rău. Ce bine ar fi să avem și noi aceeași atitudine când Îl simțim
pe Dumnezeu în viața noastră și mai ales când nu-L simțim în
viața noastră, când Dumnezeu nu mișcă, efectiv, când nu ne
11 Ibidem.
mișcă făptura pe dinlăuntru! Ar trebui să fim foarte îngrijorați,

atunci, și să ne temem de ce-i mai rău. Această imagine a
Sfântului Simeon Noul Teolog este extraordinară, iar dumnea-
voastră, mamele, așa cum spuneam, cred că vă asemănați foar-
te mult cu Maica Domnului și trebuie să vă asemănați cât mai
mult posibil cu ea. La înmormântări de mame, spun, adesea, un
cuvânt în acest sens. Din păcate, cu trecerea vârstei, începi să
înmormântezi din ce în ce mai mulți cunoscuți și inclusiv mame
pe care le îndrăgești, pentru că le-ai crescut copiii din punct de
vedere duhovnicesc și e firesc să te legi sufletește și de mamă,
ori ți-au fost și ele fiice duhovnicești, și, atunci, e greu să ofici-
ezi o slujbă de înmormântare pentru o mamă pe care o cunoști,
ai prețuit-o, ai apreciat-o și ai iubit-o, cu atât mai greu să spui
un cuvânt de învățătură. De aceea, adesea, la predică, spun sim-
plu (și adevărat!) că, dacă Maica Domnului este socotită Doamna
Îngerilor, cu siguranță îngerii din preajma ei sunt chiar femei-
le mame, care-i seamănă atât de mult. Așadar, bucuria mame-
lor!
Sfântul Proclu spune, în continuare, despre Maica Domnului
că este „întărirea credincioșilor”12. Când m-am oprit la nume-
le „slava fecioarelor”, am anticipat oarecum că Maica Domnului
este întărirea credincioșilor. Nici nu poate fi altfel. O altă istorie
adevărată – și delicată, în ce mă privește – este aceea că, la un
moment dat, intrând în biserica Mânăstirii Nicula, am văzut, în
fața Icoanei Maicii Domnului, un bărbat de 38 de ani, care plân-
gea amarnic: avea cancer în fază terminală și se gândea ce se va
întâmpla cu fiica lui de 13 ani, cu familia, și nu neapărat că Îi
12 Viața Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, ed.
cit., pp. 447-448.
reproșa lui Dumnezeu și, respectiv, Maicii Domnului, boala sa,

dar punea întrebări. Își recunoaștea starea de neputință și de
păcat, la urma urmei, fiindcă toți oamenii suntem păcătoși și
merităm. „Dar ceilalți de ce trebuie să sufere?” – aceasta era una
din întrebările pe care i le punea el Maicii Domnului. El merită,
dar ceilalți de ce trebuie să sufere? Mi-am dat seama că faptul
că se afla în genunchi în fața Icoanei de la Nicula și plângea și
își punea aceste întrebări izvora din credința lui în Dumnezeu
și în Maica Domnului și că acel moment a fost o întărire a cre-
dinței lui și, cu siguranță, Maica Domnului a intervenit în viața
lui și i-a făcut trecerea din această lume mai ușoară.
Pregătindu-mă pentru această seară duhovnicească, l-am
ascultat pe Părintele Sofian Boghiu, care relatează o întâmplare
asemănătoare cu un deținut din închisorile comuniste, care, în
pragul disperării, o cheamă pe Maica Domnului în ajutor, pen-
tru că așa îi spusese mama lui: „Atunci când simți că nu mai poți
și nu mai există nicio soluție, cheamă-o pe Maica Domnului în
ajutor!” Părintele Sofian, care a fost nu doar un mare duhovnic,
ci și un suflet foarte sensibil, povestește cum Maica Domnului
l-a ajutat pe acel deținut să nu se sinucidă și să continuie să își
ducă crucea în temnițele acelea înfiorătoare, până la capăt. Vă
îndemn să citiți scrierile Părintelui Sofian și să ascultați înre-
gistrările care s-au păstrat: pe lângă faptul că a fost un artist de
mare finețe, a fost și un om profund, un călugăr cuminte, blând,
smerit, având ceva din Maica Domnului. Uitându-mă la înre-
gistrare, am văzut cum lăcrima, vorbind cu atâta sensibilitate...
Încheie părintele spunând că el însuși l-a întâlnit pe fostul de-
ținut, după ce a ieșit din pușcărie. Prin urmare, povestea e ade-
vărată și auzită chiar din gura celui care o trăise. Așadar, Maica
Domnului e întărirea credincioșilor, mai ales în situațiile limi-

tă. Desigur, nu vă doresc să ajungeți în situații limită, dar, dacă
se va întâmpla vreodată acest lucru, să o chemați pe Maica
Domnului în ajutor și veți vedea că Dumnezeu, prin mijlocirea
ei, vă va da soluții sau veți simți intervenția ei directă, foarte
palpabilă.
Așadar, și pilda de la început, și aceasta a Părintelui Sofian
arată că intervenția Maicii Domnului este, deseori, directă și
imediată, inclusiv poate să vină în preajma omului, făcându-și,
uneori, simțită prezența. Desigur, nu trebuie să ne dorim să o
vedem pe Maica Domnului; în acest sens, cei mai mulți Părinți
ne avertizează să avem grijă că poate fi și o înșelare a diavolului.
Dar, cu siguranță, dacă o chemați pe Maica Domnului în ajutor,
ea nu rămâne indiferentă, nici nu întârzie, așa cum știm din
toate rugăciunile pe care i le adresăm, fiindcă ea este grabnic
ajutătoare și, în plus, așa cum am văzut, ne întărește în credin-
ță.
Mai mult, spune mai departe Sfântul Proclu, ea însăși este
„pilda adevăratei credințe”13. Dacă ar fi să vorbim doar despre
suferință, despre suferința omului contemporan, a omului din-
totdeauna, a omului căzut, de la Adam încoace și până la sfâr-
șitul veacurilor, ei bine, Maicii Domnului nu îi este străină su-
ferința; dimpotrivă, a trăit-o cu intensitate maximă, cum spu-
neam la început. Să ne gândim la Pruncul Iisus, Care, după ce
L-a purtat în pântece, S-a născut în condițiile pe care le știm14
– câtă durere putea să fie în inima ei de mamă?! Câtă durere a
putut să simtă, când a trebuit să fugă în Egipt, de teama celor
13 Ibidem.
14 Luca 2, 7.
care doreau să ia viața Pruncului15, teamă care, cu siguranță, n-a

părăsit-o nici după întoarcere, ani de zile... Cu câtă durere și cu
cât zbucium s-a întors la Ierusalim, împreună cu bătrânul Iosif,
să-L caute pe Fiul ei, când L-au pierdut la vârsta de 12 ani16?!
Trei zile L-au căutat. Ce s-ar întâmpla în lumea noastră să se
piardă un copil?! Câte instituții ar fi mobilizate și prin câte mij-
loace s-ar încerca să fie găsit acel copil?! Așadar, cu cât zbucium
L-a căutat Maica Domnului pe Copilul ei, înainte să-L găsească
în templul din Ierusalim, în casa Tatălui Său17?! Trebuie să luăm
aminte – fie spus în paranteză, dar fără a ne îndepărta de tema
noastră – la faptul că L-a găsit în templu. De ce L-a găsit în
templu? Fiindcă așa a fost educat. De cine anume a fost educat
astfel? De însăși Maica Domnului. Este foarte important acest
amănunt, pentru că, dacă noi ne pierdem copiii, tare mă tem că
nu ne-am gândi că sunt în biserică. Foarte rar se întâmplă acest
lucru. Poate se află chiar într-un loc opus bisericii. De aceea,
trebuie să luăm aminte! Revenind la suferința Maicii Domnului,
să ne aducem aminte de toate pericolele și amenințările pe care
ea și le-a asumat, atunci când Dreptul Simeon i-a spus că prin
sufletul ei va trece sabie18. Domnul Hristos a fost amenințat cu
moartea, mai mult, căutau să-L omoare19 cu pietre20, apoi să-L
răstignească, ceea ce s-a și săvârșit21. Aflându-se mereu în preaj-
ma Mântuitorului, știind, probabil chiar auzind în mulțime ceea
15 Matei 2, 13-15.
16 Luca 2, 43-50.
17 Luca 2, 46, 49.
18 Luca 2, 35.
19 Luca 4, 28-29.
20 Ioan 8, 59.
21 Matei 27; Marcu 15; Luca 23; Ioan 19.
ce se murmura împotriva Fiului ei, fără îndoială a trăit neînce-

tat cu teama în inimă, teamă care s-a transformat într-o durere
pe care ne-o putem închipui nemărginită – sabie a trecut prin
sufletul ei, prin inima ei! –, atunci când Domnul nostru Iisus
Hristos a fost prins, întemnițat, scuipat, biciuit, încoronat cu
cunună de spini și omorât prin răstignire!
Scriptura este lacunară în ceea ce privește viața Maicii
Domnului, dar, ca să înțelegem suferința, durerea pe care a tră-
it-o, pe ea o putem încadra în orice categorie, nu doar în cea de
mamă îndurerată, care și-a văzut Fiul omorât, ci, de pildă, în
cea a orfanilor, ca fiică a unor părinți pe care i-a iubit, dar de
care s-a bucurat puțină vreme, fiindcă i-a pierdut la o vârstă
foarte fragedă.
Maica Domnului a fost un „elev” bun și silitor, ascultător! De
aici, pilda adevăratei credințe: a fost crescută în credință și a fost
învățată credința cea adevărată, care s-a împlinit în ea. Spune
Sfântul Nicolae Cabasila22 că toată Scriptura insuflată de
Dumnezeu a fost scrisă pentru Maica Domnului, pentru că în ea
s-a împlinit Sfânta Scriptură, începând de la făgăduința dată
protopărinților noștri că Se va naște Mesia și că șarpele va fi
zdrobit23, continuând cu profețiile Vechiului Testament24, până
la sfârșitul veacurilor, pentru că inclusiv în Cartea Apocalipsei
22 Nicolae Cabasila, „Cuvânt la preaslăvita Adormire a Preasfintei

Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoarea”. În diac. Ioan I. Ică jr,
Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a se-
colului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei. Studii și
texte, Editura Deisis, Sibiu, 2008, pp. 476-477.
23 Facerea 3, 15.
24 Facerea 28, 12, 17; Ieșirea 3, 2; Psalmul 44, 11, 20-21; Psalmul 45,
15-16; Cântarea Cântărilor 4, 7-9; Isaia 6, 6-7; 7, 14; Iezechiel 14, 2.
o găsim pe Maica Domnului25. Așadar, în Maica Domnului se

regăsesc și etapele istoriei mântuirii neamului, dar și etapele
vieții noastre pământești și ale devenirii noastre în ceea ce pri-
vește credința și mântuirea sufletului. Spuneam, la începutul
cuvântului meu, că nu se poate să ai o credință adevărată – iată
pilda adevăratei credințe! –, dacă din această credința este
scoasă Maica Domnului. Cel puțin nu este o credință creștină!
Cei care nu o au în cultul lor și în viața lor duhovnicească pe
Maica Domnului, aceia nu mai pot fi numiți creștini. Fiindcă,
spun cei mai mulți Părinți duhovnicești, nu Îl poți despărți pe
Domnul Hristos de Maica Lui, precum nici pe Maica Domnului
de Fiul ei. Deci în ea se plinesc, iată, ne spune un mare sfânt al
veacului al XIV-lea, toate Scripturile. Mai mult, Sfânta Scriptură,
cea insuflată de Dumnezeu, a fost scrisă pentru Maica Domnului,
care L-a născut pe Cuvântul Însuși. De aceea, atunci când vom
vedea că se atentează la cultul Maicii Domnului, să înțelegem că
se întâmplă ceva străin, primejdios, în ceea ce privește adevărul
de credință, credința cea adevărată. Așadar, atâta vreme cât o
avem pe Maica Domnului, avem și garanția că suntem pe drumul
cel bun.
Mai departe, spune Sfântul Proclu, Maica Domnului este
„tronul evlaviei”26. Cei care ați cercetat Mânăstirea Nicula – și
nu sunteți puțini aici, din sală –, mai ales de hramul din 15 au-
gust, cunoașteți foarte bine evlavia credincioșilor față de Maica
Domnului. Dar această evlavie este izvorâtă din însăși evlavia
ei! Nici nu ne putem închipui noi evlavia Maicii Domnului față
25 Apocalipsa 12, 1.
26 Viața Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria,
ed. cit., p. 448.
de Fiul ei! Cu câtă sfială I-a slujit Fecioara Maria Domnului nos-
tru Iisus Hristos, cu câtă atenție, cu câtă gingășie! Acestea sunt
semne ale evlaviei sale, fiindcă Maica Domnului știa că Domnul
Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat, avea această con-
știință, a căpătat-o atunci când i-a răspuns Îngerului: „Iată,
roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”27 Ea a știut, a fost
încredințată și s-a încredințat zi de zi de ceea ce i s-a întâmplat
și de Cui trebuie să-I poarte de grijă. În felul acesta trebuie să
înțelegem și evlavia noastră, a credincioșilor, fiindcă, de multe
ori, evlavia creștină este dusă la extreme. De pildă, la Catedrala
noastră din Cluj-Napoca, am putea spune că există și o „evlavie
a babelor”, și o „evlavie a mironosițelor”, până și o „evlavie a
ipocriților”... Dacă ne-am uita însă la Maica Domnului, am în-
văța care este evlavia adevărată, pentru că Maica Domnului n-a
ieșit în evidență. Nici măcar atunci când se afla la poalele Crucii,
ei nu i s-a auzit plânsul, căci, dacă i s-ar fi auzit plânsul, fără
îndoială s-ar fi scris în Scripturi. Cu siguranță că a plâns! Nu i
s-a auzit însă plânsul, nici oftatul... Sigur, în filmele care s-au
făcut în ultimii ani, regizarea este foarte agresivă. Dar nu a fost
așa... Se poate vedea... Eu am văzut, la înmormântări, mame
care își conduceau copiii la mormânt, asemeni ei, plângând cu
multă demnitate și resemnare. Dar am văzut, am auzit și lucruri
de nedescris, pe care, e adevărat, le poți înțelege, până la un
anumit punct... Spun acest lucru dintr-o experiență destul de
amplă de slujire la înmormântări. Pe măsură ce trec anii, precum
spunea Mitropolitul Bartolomeu, începi să cunoști mai mulți
morți decât vii, lucru adevărat mai ales pentru cei care trăiesc,
ca el, până la o vârstă matusalemică!
27 Luca 1, 38.
De asemenea, în biserică, mai ales când suntem în comuni-

tatea credincioșilor și trebuie să fim în comuniune cu ceilalți,
trebuie să avem firescul Maicii Domnului, să o imităm pe Maica
Domnului în evlavie și aici: să nu deranjăm pe nimeni, să nu
stingherim pe nimeni, să nu simtă nimeni șoapta rugăciunii
noastre, să nu deranjeze pe nimeni șoapta rugăciunii noastre.
Nici îmbrăcămintea noastră, nici comportamentul nostru nu
trebuie să agreseze persoana de lângă noi. Nici măcar statul nos-
tru în genunchi! Și aceasta poate să deranjeze. Poziția de rugă-
ciune firească și cu adevărat evlavioasă, în biserică, este în pi-
cioare. Evlavia, întruchiparea evlaviei noastre creștine, trebuie
să fie Maica Domnului și, atunci, vom fi delicați, vom fi discreți,
vom fi tăcuți... Nici nu se va simți prezența noastră lângă celălalt,
dacă vom avea înaintea noastră exemplul Maicii Domnului. Căci
ea este, spune Sfântul Proclu, „tronul evlaviei”, adică o cununa
a evlaviei.
În sfârșit, ultimul cuvânt al Sfântului Proclu spune că Maica
Domnului este „sălaș al Sfintei Treimi”28. Aici poate fi dezvol-
tată o întreagă teologie. Spus simplu, prin faptul că L-a întrupat
pe Domnul Hristos, Maica Domnului este, prin definiție, sălaș
al Sfintei Treimi. Cuvântul Sfântului Proclu ne privește însă și
pe noi. Maica Domnului a fost și rămâne, pentru veșnicie, sălaș
al Sfintei Treimi. Dar noi? Ce se întâmplă cu noi? Care este
destinația noastră? Ce trebuie să dobândim? Care este scopul
nostru? Și cum trebuie să lucrăm la viața noastră, pentru a ajunge
să fim într-o continuă devenire spre a atinge acest scop? Aceste
întrebări ar trebui să ne preocupe tot mai mult. De pildă, în
28Viața Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria,
ed. cit., p. 448.
ultimii ani, ne preocupă deasa sau rara împărtășire și este foarte

bine că ne preocupă. Referitor la teama că deasa împărtășire
poate duce la banalizarea ei, să nu vă fie frică, noi nu vom ajun-
ge niciodată ca în lumea occidentală, să ne împărtășim așa, „en
gros”. În bisericile romano-catolice, se împărtășeste toată lu-
mea, cu sau fără spovedanie, cu sau fără pregătire, mâncând sau
fără a mânca înainte... Este problema dumnealor și a credinței
lor. Noi nu vom ajunge acolo, fiindcă nu împărtășim acea cre-
dință a lor, fiindcă profilul creștinului ortodox este mai exigent,
mai atent, mai vigilent, fără a fi de dorit, desigur, ca acestea să
fie duse la extreme, așa cum se întâmplă, din păcate, uneori.
Totuși, dacă se pune problema mai desei împărtășiri, este un
lucru bun: ne împărtășim cu Domnul Hristos!
În traducerile actuale ale Liturghierului29, după Mitropolitul
Bartolomeu – care a diortosit, pe lângă Sfânta Scriptură, și tex-
tul Sfintei Liturghii și care a scris o carte despre Sfânta și
Dumnezeiasca Liturghie, Cartea deschisă a Împărăției30 –, des-
coperim faptul că nu ne împărtășim cu Duhul Sfânt, ci avem păr-
tășie cu Duhul Sfânt, devenim părtași, precum ne spune Sfânta
Scriptură, devenim „părtași ai firii celei dumnezeiești”31. Însă
cu Domnul Hristos ne putem împărtăși, pentru că El S-a întru-
pat, și trebuie să ne împărtășim cu El pentru a avea viața cea
29 Liturghia Sfântului Ioan, ediţia a V-a, Editura Renaşterea,
Cluj-Napoca, 2009, p. 79.
30 Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisă a
Împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni. București, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2007. Text
republicat în volumul Valeriu Anania, Cartea deschisă a Împărăției. De la
Betleemul Nașterii la Ierusalimul Învierii. Studii introductive de Jan Nicolae
și Vasile Gordon. Cronologie de Ștefan Iloaie. Iași, Editura Polirom, 2011.
31 2 Petru 1, 4.
veșnică, precum El Însuși o spune32. Așadar, să devenim părtași

dumnezeieștii firi în ceea ce-L privește pe Dumnezeu-Tatăl și
în ceea ce-L privește pe Duhul Sfânt – prin darul lui Dumnezeu,
prin cunoașterea Lui, prin lucrarea virtuților33 –, iar cu Domnul
Iisus Hristos, cu Trupul și Sângele Lui, trebuie să ne împărtășim
cât mai des cu putință, cu pregătirea cuvenită, cu îngăduința
duhovnicului, cu tot ceea ce dumneavoastră știți deja că se cu-
vine a face sau ați experimentat personal. Astfel, să devenim și
noi, asemenea Maicii Domnului, sălaș al Sfintei Treimi.
Trebuie să ne punem această problemă: dacă Maica Domnului
a devenit sălaș al Sfintei Treimi, oare nu acest lucru trebuie să-l
avem și noi în vedere, în ceea ce ne privește? Nu acesta este sco-
pul nostru? Vorbim despre mântuirea sufletului, despre dobân-
direa Împărăției Cerurilor. Dar să nu le luăm așa, egoist, ca și
cum mi-aș dori o casă frumoasă, o mașină bună, o sănătate
puternică, de nezdruncinat; să nu ni se pară la fel și mântuirea
sufletului, dobândirea Împărăției Cerurilor. Adică trebuie să le
abordăm cu o înțelegere profundă. Locul nostru este deja pre-
gătit, ni l-a pregătit Domnul nostru Iisus Hristos34 și ni l-a arătat
prin Sine Însuși 35 : locul nostru este de-a dreapta lui
Dumnezeu-Tatăl, adică în sânul Sfintei Treimi. Dar nu poți să
ajungi în sânul Sfintei Treimi, dacă tu însuți nu ai devenit sălaș
al Sfintei Treimi. Împărăția lui Dumnezeu sau Împărăția
Cerurilor aceasta este. Se spune că Împărăția lui Dumnezeu este
ori începe înlăuntrul nostru36; noi însă visăm, ne dorim o îm-
32 Ioan 6, 51-58.
33 2 Petru 1.
34 Ioan 14, 2-3.
35 Faptele Apostolilor 7, 56.
36 Luca 17, 21.
părăție adevărată, în care să fim noi, să ajungem să fim noi, în

cele din urmă. Dar această împărăție trebuie să fie și în noi! Noi
Îl vrem pe Dumnezeu și vrem să stăm de-a dreapta lui
Dumnezeu-Tatăl, în Împărăția Lui, dar iată ce ne spune Maica
Domnului, în cuvântul Sfântului Proclu: această împărăție tre-
buie să fie deja în noi, adică Sfânta Treime să Se sălășluiască în
ființa noastră!
De multe ori, trăim sau facem lucrurile fără să le cunoaștem
profunzimile pe care le au. La fel, nici credința nu ne-o cunoaș-
tem prea bine. Însă ar trebui să ne străduim din ce în ce mai mult
să o cunoaștem, ascultându-i, de pildă, pe părinții noștri du-
hovnicești, când ne spun să citim Sfânta Scriptură și alte cărți
duhovnicești. Încă de când eram adolescent, duhovnicul meu
mă sfătuia să citesc măcar o pagină, seara, înainte de culcare. Și
citeam, în acea vreme, uneori, nopți întregi; acum, din păcate,
citim tot mai puțin... De asemenea, Mitropolitul Andrei ne în-
deamnă pe noi, colaboratorii săi, și pe toți creștinii, ori de câte
ori are ocazia, să citim în fiecare zi câte un capitol din Noul
Testament, ceea ce Înaltpreasfinția Sa însuși face. Așadar, tre-
buie să cunoaștem în profunzime care este scopul nostru, care
este destinația noastră și să lucrăm, astfel, la mântuirea sufle-
tului, să ne dorim să moștenim Împărăția Cerurilor. Dar, mai
presus de toate, trebuie să-L dobândim pe Dumnezeu efectiv,
să-L dobândim pe Dumnezeu! Repet, dacă noi ne dorim
Împărăția Cerurilor și dacă Împărăția Cerurilor trebuie să în-
ceapă înlăuntrul nostru, atunci cu adevărat trebuie să devenim
sălaș al Sfintei Treimi, încă din această lume. Altfel, imaginân-
du-ne acum oarecum utopic, când vom ajunge în Împărăția
Cerurilor, ne vom trezi într-o realitate care nu ne este proprie.
Deci trebuie să ajungi să trăiești această realitate încă din exis-

tența pământească, ceea ce este cu putință. Cunoașteți din vie-
țile sfinților, din cărțile duhovnicești, că, într-adevăr, există
până astăzi oameni sfinți, care au revelația strălucirii slavei lui
Dumnezeu, care încă de pe pământ pot vedea strălucirea slavei
lui Dumnezeu, așa cum ne spune Sfântul Grigorie Palama37.
Rezumând, Maica Domnului a fost ea însăși prunc, a fost un
copil orfan, a fost un adolescent, a trecut prin școală (a templu-
lui!), a învățat, a fost educată, lucru pe care nu-l specifică Sfânta
Scriptură, deși ne lasă să-l deducem38. Însă, din Sfânta Scriptură,
știm că Domnul Hristos îi uimea pe contemporanii Lui cu învă-
țătura Sa39. La cei doisprezece ani ai Săi, Îl urmăreau toți cei din
templu gură-cască, fiindcă știa atât de multe lucruri. De unde
le știa? Desigur, le știa fiind Dumnezeu adevărat, însă, ca Om
adevărat, le știa și de la Maica Domnului. Maica Domnului cu-
noștea Scriptura; în templul Legii Vechi, fecioarele erau pregă-
tite, cultivate, iar accentul se punea mai cu seamă pe viața du-
hovnicească, pe viața spirituală, lucru pe care-l putem deduce,
așa cum spuneam mai sus, mai ales din cântarea sa40. De ase-
menea, Maica Domnului a știut ce înseamnă viața de familie, a
cunoscut și văduvia și, mai ales, a știut ce înseamnă să-ți înmor-
mântezi unicul fiu, pe Fiul lui Dumnezeu. A trecut, așadar, cum
am văzut, prin toate suferințele posibile ale unei făpturi ome-
nești și ar trebui să ne rămână reper, reperul prin excelență, în
37 „Tomul aghioritic”, în Filocalia. Vol. VII. Traducere, introducere și
note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae. Editura Humanitas, București,
2017, p. 415.
38 Luca 1, 46-55.
39 Luca 2, 46-47.
40 Luca 1, 46-55.
durerile noastre, dar și în ceea ce privește normalitatea feciori-

ei, de pildă, cum spuneam, dar și în celelalte aspecte ale firescu-
lui vieții. Și, desigur, ea să ne fie reperul în iubire, în iubirea față
de Dumnezeu și în iubirea față de oameni. Cuviosul Siluan
Athonitul are un cuvânt foarte frumos despre Maica Domnului,
în cartea Între iadul deznădejdii și iadul smereniei 41, în care
spune că ea îi iubea foarte mult pe oameni, știind că Domnul
Hristos a venit pe pământ pentru mântuirea lor și, cu cât era mai
mare dragostea ei, cu atât îi era mai mare suferința, pentru că
acei oameni, pentru care Domnul Hristos a venit pe pământ să-i
mântuiască, aceia L-au răstignit, în fața ei... Și ea îi iubea cu atât
mai mult! Așadar, ea poate să fie pentru noi reperul iubirii ade-
vărate și, de aici, reperul iertării, căci ea i-a și iertat, cu siguran-
ță a făcut-o, nici nu putea altfel.
În sfârșit, ultimul lucru pe care doresc să vi-l împărtășesc
este că, în ultima vreme, suntem foarte preocupați de sănătatea
noastră trupească și de hrana noastră, care să fie, de pildă, cât
mai bio... În acest sens, este foarte important să înțelegem că
Maica Domnului a fost sănătoasă și din punct de vedere trupesc,
și din punct de vedere sufletesc. Prin urmare, tot ea ne poate
învăța cum să ducem o viață echilibrată și cuminte, astfel încât
sănătatea trupului să fie mulțumitoare, iar sănătatea sufletului
să fie mântuitoare. Amin!
***
41Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei.

Studiu introductiv și traducere de diac. Ioan I. Ică jr. Ediția a IV-a revi-
zuită. Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 171.
Ne putem spovedi și la alt duhovnic, în afară de duhovnicul nos-

tru?
Sigur că se poate, dar cu binecuvântarea duhovnicului. Se și

întâmplă adesea: din cauza distanței, a vacanțelor sau din alte
motive. Deci se poate, dar cu binecuvântarea duhovnicului, poa-
te chiar cu recomandarea lui.
Preacuvioase Părinte, vă rog să ne relatați o amintire frumoasă

pe care o aveți legată de Înaltpreasfințitul Părinte Bartolomeu. Știu
că v-a fost drag, știu că petrecea mult timp la Mânăstirea Nicula,
când erați stareț. Împărtășiți-ne și nouă cea mai frumoasă amintire
legată de un Arhiepiscop și Mitropolit iubit de toată țară și de un om
model.
Cele mai frumoase momente erau când mă certa...!

Întotdeauna aveai emoții în preajma lui, dar mai ales atunci.
I-am învățat, de altfel, firea, pe parcursul anilor, și oarecum îl
intuiam dinainte și îi mai lăsam și pe alții „să pice” în vizorul
lui, atunci când era mai „nervos”. Se întâmpla să fie nervos, în
ce sens? Vă dau un exemplu: totdeauna venea la Nicula a doua
zi de Crăciun și a doua zi de Paști, să slujească; desigur, și la
hramuri. Bineînțeles, stătea la Nicula trei-patru zile pe săptă-
mână, iar luna de concediu, iulie, de obicei se odihnea la Nicula;
de asemenea, în Săptămâna Luminată și în perioada dintre
Crăciun și Bobotează. Așadar, putem spune că stătea la Nicula
poate mai mult decât la Cluj. Însă, când slujea, până să înceapă
efectiv Sfânta Liturghie, în timpul acelor, să le spunem, „artificii”
binecuvântate – o regie, practic –, se simțea oarecum incomod.
Ele nu-l traspuneau imediat în atmosfera Sfintei Liturghii, tre-

buia să treacă un timp, timp în care, dacă te aflai în preajma sa,
câteodată puteai „să mai și capeți”...! Dar, ori de câte ori se în-
tâmpla, Îi mulțumeam lui Dumnezeu că era numai atâta. Fiindcă
te certa pentru un nimic pe care îl observa în altar sau în afara
altarului, amănunte din acestea care nu aveau nicio valoare și
pe care le și trecea cu vederea numaidecât.
Era un om care impunea, de aici și emoțiile pe care le simțeam
în preajma lui și pe care i le mărturiseam, adesea. Trebuia să
colaborăm, aveam atâtea lucruri de făcut împreună, iar emoți-
ile pe care mi le crea mă împiedicau să comunic, uneori. O făcea
și intenționat – am învățat lucrul acesta de la el, poate că și pro-
pria mea fire a fost influențată în privința aceasta. Se proteja. Te
lăsa să te apropii de el doar până la o anumită distanță. Ei bine,
ce amintire să vă povestesc? Cea mai frumoasă nu este cea mai
frumoasă, în sens fericit... Este ultima amintire, atunci când s-a
hotărât să plece la Viena, pentru a se încerca imposibilul...
Înainte de intubare, am fost acolo cu Preasfințitul Vasile, care
l-a și spovedit, iar printre clipele în care ațipea, pentru că era
foarte ostenit, foarte slăbit, ne-a mai spus câte ceva despre anii
de pușcărie și alte amintiri de-ale lui... Iar înainte să rămână
doar cu Preasfințitul Vasile, pentru ultima spovedanie, eu i-am
luat ambele mâini, mi le-am pus pe capul meu, pentru că el nu
era în stare, și i-am spus că îl iubesc, iar el mi-a spus că și el, și
așa ne-am despărțit, pentru anii cât mai trăiesc eu pe pământ...
A fost un moment delicat și pentru mine, și pentru el. A rezonat
întotdeauna la sentimentele noastre și, chiar dacă nu își cerea
decât foarte rar iertare, atunci când ne mai „necăjea”, ne arăta
că îi pare rău, dacă cumva ar fi exagerat într-o anumită privință.
Sunt multe lucruri de povestit... După ce am ajuns stareț la

Nicula – am scris acest lucru într-un interviu publicat în cartea
„Fiule, m’am vrut să-ți fiu candelă de ceas târziu...”!42 –, l-am în-
trebat cum ar trebui să gestionez, concret, Mânăstirea Nicula.
Desigur, și din punct de vedere administrativ, chiar financiar,
pentru că ne gândeam să începem investiții de anvergură, pe
care le-am și dus la bun sfârșit, după cum ați putut vedea cei
care ați fost în ultima vreme la Mânăstirea Nicula: am constru-
it o biserică nouă, câteva case, și încă se mai construiește. L-am
întrebat, atunci, concret despre gestiune, dacă să facem o sin-
gură gestiune sau două gestiuni, mai ales atunci când vrei să faci
cât mai mult... Iar el mi-a spus două lucruri: „Eu n-am să-ți țin
spatele niciodată. Eu sunt omul legii. Niciodată n-am să-ți țin
spatele!” Și al doilea: „Să ții minte de la mine, cât trăiești, că n-ai
numai prieteni; ai și dușmani!” Am ținut cont de aceste două
lucruri. Și nu doar eu, ci și el! În ce sens? De pildă, cum vă spu-
neam, stătea la Nicula perioade lungi. Ei bine, își plătea cheltu-
ielile: își plătea casa, masa și tot ce se consuma. Inclusiv porcul
de Crăciun, căci îi plăcea să se simtă așa tradițional, că vine
Crăciunul. Cumpăra porcul de la Mânăstirea Nicula, căci știa că
îl creștem cu bucate, nu cu hrană artificială. Eu refuzam, dar el
zicea: „Atunci mă duc la târg și-mi cumpăr de la târg, cu prețul
pieței, și amin!” Desigur că plătea și mânăstirii cu prețul pieței!
Era omul care nu rămânea dator, ci spunea adesea: „Să le plătești
totdeauna celor care îți oferă servicii, pentru că nimic nu este
gratuit cu adevărat!” Am învățat acest lucru. Mitropolitul
Bartolomeu plătea, iar eu îi tăiam chitanță, îi dădeam originalul
42Publicată la Editura Renașterea, Cluj-Napoca, în mai multe ediții
(2014, 2017, 2020).
și eu păstram duplicatul, ca să am dovada că mi-a plătit. Păstrez

și acum acele chitanțe, să știți. În felul acesta, a căpătat încre-
dere din ce în ce mai sporită în ce mă privește, în ce ne privea pe
toți, pentru că nu mă ocupam eu singur de administrația
Mânăstirii Nicula: exista un consiliu economic, un consiliu du-
hovnicesc, care conducea efectiv destinele mânăstirii.
Vă mai relatez o amintire. Când simțea deja că se scurg în
grabă zilele spre un sfârșit iminent, m-am gândit să mă duc
până acasă la mama, care se află la o distanță destul de mare și
îmi lua câteva zile până să mă întorc. M-am dus la el la cabinet,
eram deja la Cluj, iar la plecare, i-am spus să mă ierte. El a pri-
ceput imediat despre ce e vorba și mi-a zis el mie: „Dar ce? Te
gândești să mori? Să nu te mai întorci?” Avea conștiința că se va
întâmpla lucrul acesta curând și și-a aranjat toate lucrurile di-
nainte. A fost un om care nu lăsa nimic la întâmplare. Inclusiv
memoria, să știți, și-a controlat-o.
Iată încă o amintire, menită și să vă amuze, dar și să între-
gească portretul acestui om mare. Cum știți deja, a fost instalat
mitropolit în 2006, la Cluj, iar la masa oficială, la Hotelul
Belvedere, unde am fost cam cinci sute de persoane, s-au ținut
mai multe discursuri. Patriarhul Teoctist provoca anumite
persoane din mulțime, îi cunoștea pe fiecare și voia să afle cât
mai multe amănunte despre personalitatea Mitropolitului
Bartolomeu. În mijlocul acelor discursuri, președintele Băsescu
s-a ridicat de la masă mai repede, motivând că trebuie să plece
în China; probabil că, între altele, era și acela un motiv. Atunci,
Mitropolitul Bartolomeu s-a ridicat, la rându-i, și i-a mulțumit
pentru prezență, iar nouă, tuturor celor de față, ne-a spus: „De
atâtea ori l-am rugat pe președintele Băsescu să se mai lase de
chinezăriile astea!” Sigur, noi am aplaudat, iar Băsescu s-a dus

liniștit în China... Ultimul care a vorbit la acel dineu, bineînțeles,
a fost Patriarhul Teoctist, care l-a lăudat la nesfârșit pe Mitropolitul
Bartolomeu. Îi plăcea să vorbească, cu accent moldovenesc, iar
ultimul lucru pe care l-a spus a fost următorul: „Acum, istoria a
consemnat înființarea Mitropoliei de la Cluj și, probabil, într-o
zi se va afla și regia înființării ei!” S-a ridicat îndată Mitropolitul
Bartolomeu, „Leul Ardealului”, și a spus: „Da, dar regie de scenă,
nu de culise!” El a fost omul care a jucat mereu cu cărțile pe față,
nu există o „regie de culise” a înființării Mitropoliei de la Cluj,
dar, vedeți, oamenii au speculat dintotdeauna... Or, Mitropolitul
Bartolomeu n-a lăsat niciodată lucrurile nerezolvate, le-a rezol-
vat și limpezit întotdeauna, cum spuneam, inclusiv aceste spe-
culații despre înființarea Mitropoliei de la Cluj.
Am multe amintiri cu Înaltpreasfinția Sa, întrucât ne întâl-
neam cel puțin de două-trei ori pe săptămână, luam masa îm-
preună adesea, îl însoțeam în anumite împrejurări, la anumite
evenimente. Mă folosesc de experiența dobândită în preajma sa,
în diferite contexte; întotdeauna a dat rezultate. De pildă, vă mai
împărtășesc două afirmații ale sale, prima fiind: „Să nu te ener-
vezi când vor alții, să te enervezi când vrei tu!”, iar a doua, care
se referea la demnitatea familiei din care se trăgea, mai cu sea-
mă a mamei, pe care o iubea foarte mult și de la care o învățase:
„Decât să întingi în unt și să te uiți în pământ, mai bine întingi
în sare și te uiți la soare!”
Mulțumim, Preacuvioase Părinte! Aș vrea să vă mai pun o între-

bare. Știu că cea mai mare minune pe care o face Dumnezeu este că
ne face din răi buni, cum zice Sfântul Simeon Noul Teolog: „Cel ce faci
din vameși îngeri și întunericul, lumină”. Întrebarea este următoarea:

ați fost nouă ani stareț la Mânăstirea Nicula, unde este Icoana făcă-
toare de minuni a Maicii Domnului. Ați văzut o minune făcută acolo?
Adesea mi se pune această întrebare. Răspunsul meu con-

stant este: cea mai mare minune e că m-a răbdat Maica Domnului
pe mine, acolo, lângă ea!
Desigur, pot să dau mărturie pentru multe lucruri, inclusiv
vindecări de boli grave, de cancer... De pildă, unul dintre uce-
nicii mei, Daniel, care astăzi este preot, în copilărie a suferit de
cancer. Toți câți au fost în spital atunci, din generația lui, au
murit. Știu asta pentru că mergeam la Oncologie să-l vizitez pe
fratele meu, bolnav și el, și treceam prin secția de copii. Așa l-am
și întâlnit pe Daniel. Daniel trăiește și o punem pe seama Maicii
Domnului de la Nicula. E doar un exemplu din nenumăratele
cazuri de vindecări de boli grave.
De asemenea, cunosc cazuri de vindecări de îndrăciți. Nu
cred că exagerez spunând aceasta. Mi-aduc aminte foarte bine
de un domn, de aici, din Târgu Mureș, care a venit la Nicula
multă vreme, fiind posedat, și, în cele din urmă, s-a făcut sănă-
tos. Dar să știți că a insistat să vină până s-a făcut sănătos; noi,
toți călugării, am avut zile de coșmar cu el.
După aceea, veneau la Maica Domnului foarte multe familii
care nu aveau copii și își doreau să aibă și i-au avut... Și așa mai
departe...
Desigur, minunile Maicii Domnului rămân, cumva, pe „re-
tina” celor care le-au experimentat; oamenii nu prea se groză-
vesc cu ele și cred că așa este bine, să fie taina fiecăruia cum
lucrează Dumnezeu, la urma urmei. Am scris un istoric al mâ-
năstirii, o monografie, și, cercetând ce s-a întâmplat în trecut,

am descoperit cărți întregi care vorbesc despre minunile Maicii
Domnului, cu exemple, adrese, nume. Am enumerat câteva în
monografia mea. Părintele Andrei, starețul care mi-a urmat la
Nicula, oferă exemple mai numeroase în culegerea sa, publica-
tă chiar în mai multe limbi.
Se mai poate reface o feciorie pierdută?
Da! Dincolo de aspectul fizic, bineînțeles... Am să vă dau un

exemplu pe care l-am mai invocat, deoarece cred că este foarte
la îndemână: slujirea lui Dumnezeu presupune o stare feciorel-
nică și, vedeți, când au fost chemați apostolii, o parte dintre ei
au fost căsătoriți, dar au renunțat la familie și I-au urmat
Domnului Hristos. Prin urmare, cred eu că au intrat și în cate-
goria celor feciorelnici...
Se poate! Se poate redobândi fecioria și trebuie neapărat să
lucrăm la redobândirea fecioriei minții și a inimii. Altfel, este
periculos, mai periculos poate, aș putea spune. Desfrâul este o
patimă și a trupului, dar mintea necurată și inima împătimită...!?
Fiindcă trupul, vrând-nevrând, se face neputincios până la urmă.
Dar mintea? Și inima? Deci trebuie lucrat aici, la minte și la inimă.
Budiștii, hindușii se mântuiesc? Doar creștinii ortodocși se mân-

tuiesc?
Am găsit, în urmă cu mult timp, un cuvânt al unui părinte,

pe care îl folosesc poate și pentru că mă „scapă” de dificultatea
de a da un răspuns: „Cine nu este ortodox riscă mântuirea!”
Ce părere aveți despre nașterea de prunci prin inseminare artifi-

cială?
Biserica nu e de acord și nici eu nu sunt de acord. Avem ade-

vărate tragedii. Îmi vin în minte exemple – acum totul se aude
și se știe –, sunt adevărate tragedii. De pildă, sunt plantați mai
mulți embrioni, dar nu rezistă toți, iar acesta este avort, e lim-
pede, și nu din culpă, nu așa, că nu știi despre ce e vorba. Apoi,
avem situația următoare: au făcut copii, dar ceilalți embrioni
sunt înghețați undeva, într-o bancă. Ce facem cu aceștia? Ei au
o anumită vârstă acum... Într-o zi, cineva nu mai plătește, pro-
babil, ca să fie păstrați în bancă și...? Ce se întâmplă? Sunt două
exemple, dar există multe, multe altele... În sfârșit, mai este un
aspect, despre care am vorbit în mai multe împrejurări, tot la
predici legate de Maica Domnului. Și anume, mai mulți Părinți
sunt de părerea că, pe vremea Maicii Domnului, se aștepta ve-
nirea lui Mesia, lucru de o asemenea însemnătate încât era un
adevărat blestem pentru o familie neputința de a naște copii. În
zilele noastre însă se naște Antihrist, dintr-o femeie, cu sigu-
ranță, iar eu mă tem că se va naște nu dintr-o femeie oarecare
și nu știm prin ce mijloace... Cred că vremurile pe care le trăim
și ceea ce ni se pregătește pentru sfârșitul lumii are legătură cu
Antihrist, dar are legătură și cu tot ceea ce duce la sfârșitul lumii.
Iar eu socotesc că experimentele acestea științifice la limită atâr-
nă, și ele, greu pentru sfârșitul omenirii. Desigur, există deja
cazuri de copii născuți din astfel de experimente, care au și cre-
at probleme mari, de toate felurile. Dar faptul că se naște
Antihrist trebuie să ne trezească la conștiința că nu mai este atât
de grav dacă nu poți să ai copii. Cel mai important este să ne
mântuim, să ne ajutăm unii pe alții în viața de familie să dobân-

dim mântuirea sufletului și Împărăția Cerurilor, cum spuneam,
în sensul profund al lucrurilor. Nașterea de prunci... și aceasta,
vedeți, devine un act de egoism. Altfel stau lucrurile atunci când
soții fac promisiunea că îl dăruiesc pe prunc lui Dumnezeu, așa
cum au făcut părinții Ioachim și Ana – și chiar I-au dat-o lui
Dumnezeu pe Maica Domnului! –, dar, astăzi, cei mai mulți care
au făcut o asemenea promisiune, nu și-o împlinesc. Așadar,
Biserica nu este de acord, iar experiența mea personală și du-
hovnicească, de asemenea, mă determină să vă spun că nici eu,
sub nicio formă!
Cum ar trebui să fie implicarea creștinilor ortodocși în viața so-

cială, culturală și politică a țării?
Aș spune că totală, așa ar trebui! Totală, având conștiința că

suntem români – de ce să nu avem această conștiință?! Chiar
dacă suntem de diferite etnii, fiind cetățeni români, cetățeni ai
acestei țări care se numește România și de care trebuie să ne pese,
trebuie să ne implicăm în viața socială și inclusiv politică. Dar
punându-L pe Dumnezeu înainte! Vedeți câte răspunsuri înțe-
lepte a dat Domnul Hristos atunci când a fost pus în dificultate
de contemporanii Lui? La întrebarea „să dăm dajdie cezarului,
sau nu?”43, Hristos le-a cerut să-I arate banul dajdiei și a dat
următorul răspuns: „Ale cui sunt efigia și inscripția de pe el?...
Dați-i dar cezarului cele ce sunt ale cezarului și lui Dumnezeu
cele ce sunt ale lui Dumnezeu!”44 Trebuie să avem această con-
43 Matei 22, 17.
44 Matei 22, 19-21.
știință. Domnul Hristos plătea dajdie? A plătit dajdie45, noi de

ce să nu plătim? O plătim, dacă trebuie să o plătim. Dar trebuie
să avem și pretenții. Vedeți cât caz se face, de pildă, de constru-
irea de biserici și mai ales a Catedralei Mânturii Neamului. De
ce să nu fie subvenționată de la bugetul de stat, când optzeci și
ceva la sută din creștinii ortodocși sunt contribuabili la bugetul
de stat? Nu sunt alții, sunt ortodocșii! De ce să nu vină banii
înapoi la ortodocși și la nevoile lor spirituale? Desigur, să fie
distribuit bugetul pentru diversele nevoi, dar să revină și tărâ-
mului spiritual, adică nouă, celor care alimentăm bugetul sta-
tului. Prin urmare, Catedrala Mântuirii Neamului și bisericile,
în general, trebuie să se construiască. Să se construiască și spi-
tale gratuite, și școli, bineînțeles. Și noi, Biserica, le construim.
Faptul că nu se dorește să se vadă toate acțiunile noastre sociale
nu înseamnă că nu le facem. Nici nu ne interesează pe noi prea
mult că nu se văd; în plus, mai avem și conștiința că nu acesta
este rostul nostru, al Bisericii, decât colateral. Rostul Bisericii
este să-i călăuzescă pe credincoși spre Cerul lui Dumnezeu.
Acesta este rostul Bisericii. Însă se dorește să devenim un caritas,
sigur că asta se dorește! Am primit o felicitare acum, de ziua de
naștere, de la o doamnă milionară, româncă din Statele Unite,
care urmărește toate acțiunile mele și care, în prima frază, mă
lăuda că fac atâtea lucruri, dar, în a doua frază, scria că ar vrea
să vadă mai multe spitale, mai multe cămine de bătrâni... Eu însă
nu sunt coordonator al căminelor de bătrâni, ci sunt coordona-
torul mânăstirilor din Eparhia Clujului și slujitor la Catedrala
Mitropolitană! Vedeți, este vorba despre o înțelegere greșită.
45 Matei 17, 27.

Dumnezeu să-i ajute! O cunosc personal, am fost în casa ei de

câteva ori, nu are pe nimeni și totul se poate duce de râpă... O să
se bucure statul american de toată avuția ei, pentru că nu e în
stare să facă nimic, decât să pretindă altora.
Nu se pune problema să facem politică de partid, dar „poli-
tica omului” o facem, de ce nu? Ar trebui susținuți oamenii;
trebuie să avem „înțelepciunea șerpilor” și „blândețea porum-
beilor”46, cum ne învață Domnul Hristos. Atunci, de ce să nu stau
la masă cu președintele consiliului județean sau cu primarul
locului, când mă duc la o slujbă la biserică și el a participat la
Sfânta Liturghie? Dimpotrivă! Câteodată chiar reclam, să știți,
mai ales în zonele pe care le cunosc foarte bine, reclam faptul că
nu este prezent primarul la evenimentul respectiv, o spun public,
acuzându-l, bineînțeles. De ce nu? De pildă, am fost la Gherla,
la o înmormântare, la începutul anului, și am început predica
de la înmormântare cu o acuzație la adresa administrației. Am
stat la înmormântare în niște condiții inumane. Nu numai eu,
toată lumea de acolo, iar omul plecat la Domnul era artist, co-
regraf la Universitatea Tehnică, avea un grup pe care el îl coor-
dona, iubea frumosul, a fost dansator de muzică populară toa-
tă viața lui, a promovat costumul popular, și i-am făcut slujba
de înmormântare într-o încăpere pe care nici n-aș ști cum s-o
denumesc, fiind sub demnitatea umană. Prin urmare, avându-l
pe protopop alături și fără să pot să știu dacă e primarul prezent,
căci nu puteam cuprinde toată mulțimea, am început predica
spunând: „Nu știu dacă este primarul aici, dar este părintele
protopop și sunt atâția oameni de bine – îi cunosc bine pe gher-
leni, inclusiv pe cei din administrație –, nu se poate să continu-
46 Matei 10, 16.
ați în halul acesta, este sub demnitatea umană și trebuie să vă

gândiți că urmați, urmăm cu toții...” Mi-aduc aminte că, după
ce au stat la arest unii din mai-marii de la Cluj, au zis că, dacă
știau că ajung și ei acolo, de câte ori li se ceruseră bani să se
modernizeze arestul Poliției din Cluj, poate i-ar fi dat... Așa ar
trebui să ne gândim și la locurile unde se săvârșesc slujbele de
înmormântare... Trebuie create niște condiții umane. Nu extra-
vagante, ci umane. Și, atunci, ne împlicăm, reclamăm, spunem.
Este adevărat că ne expunem, mai ales în calitate de preoți. Însă,
până la urmă, preotul spune cu glas tare și pentru faptul că vo-
cea oamenilor greu se face auzită. Prin preot se mai pot rosti
unele lucruri și sunt multe urechi care aud, uneori mai intervi-
ne și rușinea... Îl avem, și aici, ca model, pe Mitropolitul
Bartolomeu, de pildă, în cazul primarului Funar, care, e drept,
a ajutat cât a putut Biserica, convingând să se dea terenuri pen-
tru construirea de biserici în Cluj. În condițiile în care existau
foarte puține biserici în Cluj, în perioada când Funar era primar,
Arhiepiscopia noastră a primit în jur de douăzeci de terenuri în
Cluj. Faptul că avem probleme juridice până astăzi este o altă
discuție, însă bisericile sunt acolo, credincioșii au unde să mear-
gă la slujbe și acest lucru este foarte bun. Uneori însă se mai
făcea că nu aude sau mai organiza în fața Catedralei și activități
care nu se pretau. Și, atunci, Mitropolitul Bartolomeu, din am-
vonul acesteia, îl „trăgea de urechi”, mai ales că întregul peri-
metru al pieței este proprietatea Eparhiei, iar primarul nu se
cuvenea să-și permită să organizeze o activitate acolo fără apro-
barea Bisericii, respectiv a Mitropolitului. Iar Mitropolitul
Bartolomeu îl mustra și avea greutatea să o facă. Bine... era
Mitropolitul Bartolomeu!
De ce să credem în mijlocirea Maicii Domnului spre Dumnezeu

sau Iisus, când Iisus afirmă, în Biblie, că este singurul mijlocitor
între om și Dumnezeu-Tatăl din cer?
Există o legătură indisolubilă între Iisus Hristos și Maica Lui,

de aici și credința noastră în Maica Domnului. Scriptura este
foarte clară în ceea ce-L privește pe Domnul Hristos ca fiind
Unul-Născut din Tatăl47, Fiul lui Dumnezeu, în calitate de
Dumnezeu48. În calitate de Om, Domnul Hristos a luat trup din
Maica Domnului, iată legătura indisolubilă! Nu de aceea zicem
noi: „din Tată fără de mamă și din mamă fără de tată”49? Nu-L
putem despărți pe Domnul Hristos de Maica Lui, așa cum n-o
putem despărți pe Maica Domnului de Fiul său! Întruparea în
sine a Domnului Hristos ne deschide orizontul că orice om poa-
te fi mijlocitor pentru aproapele lui înaintea lui Dumnezeu, este
însăși taina Întrupării!
De ce se zice la Liturghie: „Maica lui Dumnezeu, mântuiește-ne

pe noi”? Ea ne mântuiește sau Dumnezeu?
Troparul de la Buna Vestire, pe care o să-l auziți curând, spu-

ne: „Astăzi este începutul mântuirii noastre și arătarea tainei
celei din veac”50. Dacă e să ne gândim la ce spunea Sfântul
47 Ioan 1, 14; 3, 16.
48 Ioan 1, 1-2, 14-18; 3, 17; 1 Ioan, 5-20.
49 Mineiul pe ianuarie, Ed. IBMO, Bucureşti, 2010, p. 140. Sfântul
Grigorie de Nazianz (Teologul), „Cuvânt la Arătarea lui Dumnezeu
adică la Nașterea Mântuitorului”, în Sfinții Părinți despre Nașterea și
Întruparea Cuvântului, Editura Sophia, București, 2007.
50 Mineiul pe Martie, Ed. IBMO, Bucureşti, 2019, p. 222.
Nicolae Cabasila51, că toată Scriptura insuflată de Dumnezeu a

fost scrisă pentru Maica Domnului...! Trebuie, totuși, făcută
distincția duhovnicește. Să nu confundăm, să nu substituim. Și
este limpede: nu o substituim pe Maica Domnului lui Dumnezeu,
nu o confundăm cu Dumnezeu, ea însăși nu I s-a substituit.
Chiar și atunci când L-a „obligat”, oarecum, pe Domnul Hristos
să facă cea dintâi minune, înainte de vreme52, ați văzut cu câtă
delicatețe a făcut-o! Doar L-a informat pe Fiul ei: „Nu mai au
vin...”53 Atât, un simplu cuvânt. Sunt lucruri scrise în Scriptură.
Și dacă aici nu e vorba de mijlocire, atunci...? Dar vedeți cum se
face mijlocirea: cu delicatețea Maicii Domnului.
Ce părere aveți despre aparițiile Maicii Domnului în lumea cato-

lică? Exemplu: Fatima, Medjugorje. De ce nu ar fi adevărate, demne
de crezare și pentru ortodocși? Minunile ce se petrec acolo sunt reale.
De ce ar fi mai adevărate minunile din lumea ortodoxă legate de
Fecioara Maria?
Spunem că, de când S-a întrupat Domnul Hristos, în istorie,

un alt eveniment mai mare nu mai poate fi. Prin urmare, așa
spun și eu: nici minunile noastre, ortodoxe, să zicem, și cu atât
mai puțin cele romanțate, catolice, nu sunt necesare. Nu sunt
mijloace pentru mântuirea sufletelor noastre. Nu mai sunt ne-
51 Nicolae Cabasila, „Cuvânt la preaslăvita Adormire a Preasfintei
Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoarea”. În diac. Ioan I. Ică jr,
Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a se-
colului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei. Studii și
texte, ed. cit., pp. 476-477.
52 Ioan 2, 3-5.
53 Ioan 2, 3.
cesare minunile, pentru că Dumnezeu S-a revelat deplin. Nu mai

e nevoie de o altă minune, nu există o minune mai mare decât
Întruparea Domnului Hristos. Desigur, nici nu trebuie să le ex-
cludem, dar evlavia trebuie controlată. Iată, în această seară,
vorbim despre Maica Domnului. Atunci chiar să privim la ea și
să ne dăm seama că nu-i este propriu să se arate așa, în slavă,
cum s-a spus ori s-a accentuat de cei care au promovat eveni-
mentele respective; nu este în firea ei și nu este în firea lucrurilor,
în ceea ce o privește pe Maica Domnului. Sunt câteva sanctuare,
unele mai veridice, altele mai puțin veridice, n-aș putea să spun...
Am vizitat doar unul singur, la Czestochowa, în Polonia, cu mul-
ți ani în urmă, sunt douăzeci de ani de atunci, dar era totul con-
struit în jurul unei icoane bizantine a Maicii Domnului, pe care
ne-au furat-o nouă, e drept. Se face însă un pelerinaj de anver-
gura celui de la Mânăstirea Nicula. Nu mi s-a părut ceva ieșit din
comun acolo. Nu am fost la Fatima, nici la Lourdes, nu aș putea
să vă spun nimic referitor la acestea. Am auzit însă că foarte mul-
ți credincioși de-ai noștri merg la Medjugorje; eu sunt circum-
spect cu privire la fenomenul în sine, la amestecul, sincretismul
religios de acolo. Pentru că mulți creștini ortodocși de-ai noștri,
care se duc acolo, se împărtășesc, iar noi nu avem comuniune
euharistică cu catolicii, iar preoții catolici nu-i informează des-
pre acest lucru. Ei știu, preoții catolici, că nu ne putem împărtă-
și din același Potir și, tendențios, îi împărtășesc pe creștinii noș-
tri ortodocși, care devin vinovați, nu? Adică ei se duc acolo ca să
se elibereze, să se bucure, și tu, preot catolic, îi faci vinovați de
încălcarea legii, până la urmă. În calitate de ortodox, nu aveai
voie să te împărtășești. Așa că am rezervele mele în ceea ce pri-
vește fenomenul în sine și felul în care este gestionat.
Părintele Cleopa are o carte, Despre vise și vedenii54, în care

spune foarte clar să nu credem în ele, aducând ca argument ci-
tate din Sfinții Părinți, potrivit cărora doar unu din o sută sau
unu din o mie poate fi un semn de la Dumnezeu, dar și pe acela
să-l luăm tot ca de la draci, că Dumnezeu nu Se supără. Și, de-
sigur, cu smerenia cuvenită, căci nu suntem noi vrednici de
asemenea revelații... În plus, vedeți, Dumnezeu are totuși deli-
catețea Lui și discreția Lui, iar ieșirile acestea din lumea catoli-
că sunt foarte spectaculoase, sunt vrednice de Hollywood mai
degrabă; prin urmare, mă tem, foarte tare mă tem... Să știți că
cel mai bun regizor e diavolul. Putem observa acest lucru din
experiența noastră personală: câte gânduri nu ne trec nouă prin
cap într-o anumită împrejurare pe care noi vrem să o controlăm
sau vrem să o premedităm. De cele mai multe ori, sunt gânduri
negre, gânduri care nu au nicio legătură cu Dumnezeu. Eu aș
avea rezerve, am rezerve mari, bineînțeles că am rezerve mari!
Am spus, înainte, că cine nu e ortodox riscă mântuirea. Așadar,
eu cred în Ortodoxie și în Biserica noastră și aș vrea ca toată
lumea să devină ortodoxă. Dar aceasta, spunea Mitropolitul
Bartolomeu, va fi o lucrare a Duhului Sfânt. Da, să se unească
lumea, mai ales sau măcar lumea creștină. Astfel, toată lumea
să fie ortodoxă...! Dar asta va fi așa, spunea Mitropolitul, ca un
trăznet, pentru că va fi lucrarea Duhului Sfânt, nu a oamenilor.
Vedeți, nici noi, ortodocșii între noi, nu am reușit să ajungem la
un numitor comun, atâtea valuri s-au făcut, de pildă, pe mar-
ginea Sinodului din Creta. Revenind la catolici, cred că, în ceea
54 Arhimandrit Cleopa Ilie, Despre vise și vedenii, Editura Bunavestire,
Bacău, 2001. Și în ediția: Despre vise și vedenii și despre Sfânta
Împărtășanie, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2011.
ce-i privește, sunt probleme de credință și chiar erezii; în con-

secință, am rezerve. De pildă, imaculata concepție a Maicii
Domnului și alte chestiuni care, până la urmă, au dus la crearea
celorlalte culte, protestante și neo-protestante. Din erezie în
erezie... prin urmare, am rezerve. Dar le puteți vizita.
În ceea ce privește aparițiile Maicii Domnului în diferite locuri,

țări de pe pământ, care ar fi semnificația acestor minuni? Mă gândesc
că și Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul spunea că i s-a arătat Fecioara
Maria și chiar a construit acolo un sfânt altar, în locul din muntele
Athos unde a văzut-o. Care ar fi semnificația acestor minuni?
O să vă răspund în alt fel și poate nu va fi neapărat răspunsul

la această întrebare. Eram stareț la Nicula și, într-o duminică,
m-am dus la biserică să fac proscomidia. Mergeam adesea, du-
minica, de la începutul slujbei, și ca să-i „oblig” pe ceilalți să
vină la biserică. În timp ce făceam proscomidia, am fost chemat
la ușa diaconească de o femeie transfigurată, care mi-a spus
printre lacrimi că Maica Domnului de alături, în Icoană, plânge.
Eu i-am răspuns că da, știu că plânge, cum să nu știu că plânge?!
Ea însă insista: „Acuma plânge, trebuie să spuneți oamenilor,
așa... Cine are ochi să vadă...” I-am spus că aceasta e o problemă
de intimitate, a ei însăși cu Maica Domnului; dacă ea a văzut-o
că plânge, înseamnă că vrea să-i transmită ei un mesaj... Am
sfătuit-o să meargă la duhovnicul ei, să stea de vorbă cu el și el
îi va da răspunsul pe care Maica Domnului vrea să i-l transmită.
Nu a fost mulțumită, bineînțeles, de cuvântul meu, a plecat foar-
te furioasă pe mine, că ea a văzut-o pe Maica Domnului plân-
gând, iar eu nu am făcut un spectacol în duminica aceea, cu
atâta lume la mânăstire. Veneau câte două-trei mii de oameni

duminica la Liturghie. Vă închipuiți că, de fapt, ea avea proble-
me și voia să atragă atenția asupra ei... De aceea, trebuie să fim
vigilenți și atenți și noi, preoții, și să nu dăm curs la orice...
Trebuie să fim rezonabili. Așadar, semnificația o deslușește fi-
ecare în parte, până la urmă, cu duhovnicul, cum i-am spus
acelei femei. Nu știu, eu îmi aduc aminte de tot felul de povești,
și din familia noastră, prin urmare, cred, nu mă îndoiesc de
anumite lucruri, dar, încă o dată, cu rezervele de rigoare și cu
exigența Părintelui Cleopa în privința asta. Cu exigența Părintelui
Cleopa! La canoane nu am exigența lui, dar la vise și vedenii, da!
De ce sunt religii care seamănă cu creștinismul, de exemplu, din

Egiptul Antic?
Fiindcă, spune Părintele Rafail Noica, Ortodoxia e firea omu-

lui55, completând afirmația Sfântului Apostol Pavel: „păgânii...
din fire fac cele ale legii”56. Dar încă nu au ajuns la adevăr...
Vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre Sinodul din Creta.

Auzim tot felul de ipoteze și nu mai știm ce să credem. Introducere,
cuprins, încheiere.
Nu s-a întâmplat nimic! Nu s-a întâmplat nimic în Creta! S-au

discutat foarte multe lucruri care erau deja în practica noastră și
s-au reconfirmat oarecum: în ce privește postul, în ce privește
55 Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002.
De asemenea, în conferința Ce este omul?, 6 noiembrie 2006, Alba Iulia.
56 Romani 2, 14.
căsătoria, în ce privește legătura noastră cu celelalte culte, re-

spectiv cu Biserica Romano-Catolică și cu Biserica Protestantă.
Dar nu s-au luat decizii majore, nu au fost discutate probleme
dogmatice, efectiv. Practic, dumneavoastră, de când știți că a fost
Sinodul din Creta, din iunie, vi s-a părut că s-a schimbat ceva în
Biserică? Măcar un cuvânt? Atunci, de ce ne plângem? E ca în
povestea lui Ion Creangă cu drobul de sare... Nu se întâmplă ni-
mic! Chiar nu s-a întâmplat nimic! În schimb, s-a întâmplat
faptul că nu s-a simțit o unitate absolută în Biserica Ortodoxă.
Aici trebuie să intervenim noi cu rugăciunea. Asta trebuie să ne
îngrijoreze. De aici vine, să știți, faptul că unitatea nu a fost ab-
solută, din cauza cârcotașilor. Eu sunt sigur că decizia patriarhi-
lor și a delegațiilor care nu au fost prezente a fost influențată de
cârcotași. Au făcut valuri și în Biserica noastră, dar mai ales în
cea grecească. Vă dau un exemplu: ucrainenii. Ucrainenii au pa-
tru Biserici Ortodoxe oficiale, dar câte sunt rascolnice... nici ei
nu le știu numărul! Și, dacă la dimensiunea Ucrainei e așa, gân-
diți-vă ce e la ruși. Sunt ortodocși, dar sunt sectari, au atitudine
sectară. Prin urmare, cred că aceasta a fost logica lucrurilor, au
preîntâmpinat cumva dezastrul care ar fi putut să se întâmple,
fiindcă nu se înțeleg lucrurile. Dar e păcat... Am și eu un ucenic
preot care mă necăjește foarte tare pe tema aceasta – că nu a vrut
să-l pomenească pe episcop și chestiuni din acestea, copilărești,
până la urmă – și i-am spus: „Părinte, crezi că sinuciderea este
păcat împotriva Duhului Sfânt?” „Bineînțeles că cred!” „Păi, ce
faci dumneata este exact un păcat împotriva Duhului Sfânt, pen-
tru că te sinucizi; ieșind din Biserică, te-ai sinucis! Și-i tragi după
tine și pe alții. Asta înseamnă sinucidere.” Nu știu cât a înțeles el
din toată istoria asta, sperăm măcar în ceasul al unsprezecelea...
Povestiți-ne despre viața feciorelnică din cadrul vieții de familie.

Mulțumesc!
Trebuie să existe reguli, în primul rând, și, în al doilea rând,

trebuie să existe fidelitate, nu-i așa? Gândiți-vă dumneavoastră
înșivă... Poate că aceste întrebări nici nu sunt pentru călugări...!
Spunea Mitropolitul Andrei că, la o conferință la Iași, nu știu care
duhovnic important de la noi, cu barbă mare, a fost întrebat ceva
de genul acesta, iar el s-a străduit să răspundă cât mai bine, dar
cineva l-a contrazis, spunându-i: „Vedeți-vă de treabă, Părinte,
că sunteți călugăr și nu știți ce înseamnă viața de familie!” Dar,
după aceea, la următoarea conferință, l-au chemat pe Părintele
Mihoc de la Sibiu, care are treisprezece copii, dar arată ca un
călugăr, că are și el barba mare, și i s-a spus același lucru, dar el
a răspuns: „Nu, nu, stai, eu sunt căsătorit și am treisprezece co-
pii!” Preasfințitului Vasile, duhovnicul meu, când era tânăr, i s-a
întâmplat un lucru asemănător. A încercat să convingă o doam-
nă că trebuie să își păstreze familia, să nu divoțeze, mai ales pen-
tru copii. Iar doamna s-a uitat la Preasfințitul Vasile, cum era el
așa blând, și l-a întrebat: „Dar sunteți căsătorit...?” Preasfințitul
i-a răspuns că nu și nu a mai zis nimic... Ce să mai zică?
Deci, revenind la întrebare, gândiți-vă la perioada sarcinii.
Nu trebuie feciorie? Și vă spun care este rezultatul, în caz con-
trar... Nu știu cât știți dumneavoastră, dar noi, duhovnicii, au-
zim foarte multe și observăm consecințele. Sunt copii care se
autosatisfac de la vârsta de doi ani, și fetițe, și băieți. La fetițe e
mai greu de depistat și se întâmplă lucrul ăsta de la vârsta de doi
ani! Oare de unde vine asta? Ziceți dumneavoastră! Ceva s-a
întâmplat acolo... Așadar, trebuie feciorie și în viața de familie!
Și a trupului, bineînțeles, dar și a minții și a inimii, în sensul

fidelității. Sunt cazuri în care a trupului se păstrează, dar inima
îi aparține altuia sau alteia...
Dacă un copil nu are grijă de bătrânii lui părinți și îi dezonorează,

deși el spune că este foarte credincios, chiar foarte apropiat de anumiți
preoți, este posibil să-i fie primite darurile și să se poată împărtăși?
Doar spune... Și dacă doar spune, și nu face... Dumnezeu să

judece lucrurile... Și faptele cântăresc greu înaintea lui
Dumnezeu, nu? Să mă iertați, nu vreau să vă necăjesc sub nicio
formă pe niciunul, dar, tot de la caz la caz, să știți, sunt și părinți
imposibili. De altfel, există în Scriptură un avertisment: „Și voi,
părinților, nu-i întărâtați pe copiii voștri spre mânie”57. Este
poruncă să iubești, să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta58, dar
există și această poruncă: să nu întărâți pe copilul tău la mânie.
Atunci, tot de la caz la caz se poate desluși, până la urmă, ce se
întâmplă. Un alt exemplu: sunt mame văduve sau divorțate care
au un singur băiat și-l căsătoresc. Ferească Dumnezeu! Sunt de
o gelozie bolnavă, uneori, caz de psihiatrie! Și, atunci, ratezi
viața copilului, crezând că îl iubești, dar ce dragoste e aceasta?
E posesie, nu e dragoste. Deci, de la caz la caz. Sunt și copii care,
într-adevăr, sunt vinovați, efectiv, dar și acolo, dacă te duci pe
firul istoriei, observi niște traume care îl urmăresc pe copil de
mic. Cine știe ce s-a întâmplat, cine știe ce agresiuni și de ce fel!
Sunt niște taine pe care le poartă omul și le duce în mormânt.
Și, aici, este vorba despre legătura copilului cu părintele, despre
57 Efeseni 6, 4.
58 Deuteronomul 5, 16; Efeseni 6, 1-3.
care niciodată nu o să vorbească cu nimeni. Dar acestea sunt

exemple negative. În cazul de față, ar fi bine să se împace, ar fi
bine să aibă grijă de ei...
Preacuvioase Părinte Exarh, mai sunt puține săptămâni până la

Sărbătoarea Învierii Domnului, e o perioadă în care toți trebuie să
facem eforturi să fim mai buni. În încheiere, să ne spuneți un cuvânt
de suflet, referitor la efortul care trebuie făcut în această perioadă.
Nu știu, dar atât vă pot spune și cred că ați observat acest

lucru în tot ce am vorbit: este foarte multă suferință în lume și
nu trebuie să rămânem indiferenți. La suferința aceasta despre
care vă vorbesc, adaug un cuvânt al Preasfințitului Vasile, care
îmi place foarte mult și care, de multe ori, mă scapă de anumi-
te ispite. Credem că oamenii suferă și din cauza lor oarecum, că
își fac viața amară sau că nu duc o viață echilibată și așa mai
departe... Dar, aici, intervine judecata noastră și nu este bine
nici înaintea lui Dumnezeu, nici înaintea oamenilor, nici a noas-
tră înșine, fiindcă ne sărăcim duhovnicește. Cuvântul
Preasfințitului Vasile este: „Tot omu-i un suflet!” Dacă ai aceas-
tă conștiință, că tot omu-i un suflet sau are un suflet, atunci te
comporți puțin altfel decât ai impulsul, câteodată, să o faci, in-
corect. Acesta este cuvântul de suflet pe care vi-l spun – și vi-l
spune un om aproape bătrân –: este foarte multă suferință în
lume, și știută, și neștiută; sunt oameni care duc poveri cu ei în
mormânt și, de aceea, nu trebuie judecați foarte aspru, căci nu
știi ce-i în sufletul lor. Să-i priviți ca pe făptura lui Dumnezeu
și să încercați să ajutați cât puteți. Nu trebuie să excludem rați-
unea, dar nici s-o punem înaintea inimii!
FAMILIA – TEMELIA SOCIETĂȚII1
Preacuvioși și Preacucernici Părinți, iubiți credincioși și dra-

gii mei,
9
n contextul „Anului omagial al Pastorației părinților și copi-
ilor”, decretat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Româ-
ne, s-a rânduit ca, în această perioadă a Postului Adormirii
Maicii Domnului, să susținem câteva cateheze în favoarea fa-
miliei. Sigur că pe noi ne preocupă familia creștină, dar este
esențial să știm că familia, în general, stă la temelia societății
umane. Prin urmare, mai cu seamă creștini fiind, trebuie să
avem o atenție sporită față de familie, deoarece, în acest fel,
umanitatea poate propăși. Dacă familia dispare sau este dete-
riorată de păcatele acestei lumi, pe care le știm și care sunt evi-
dente, atunci, în fapt, se atentează la temelia societății umane.
Odată ce dispare familia, societatea umană se desființează.
Așa stând lucrurile, sigur că Maica Domnului este îngrijora-
tă, cum spunea Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și
Mitropolit Andrei aseară, dar tot ea compătimește, adică este
împreună-pătimitoare cu noi. Tot ea veghează, tot ea mijloceș-
te, cu credință desăvârșită în Fiul ei, de care ne aduce aminte
1Cuvânt rostit în cadrul programului catehetic din Postul Adormirii

Maicii Domnului, la Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, în data
de 3 august 2020. Versiunea scrisă a fost revizuită pentru publicare.
intervenția ei la nunta din Cana Galileii2. Așadar, Maica

Domnului veghează asupra familiei, iar noi, creștinii ortodocși
și mai ales creștinii transilvăneni, avem această conștiință, de
aceea avem atât de mare evlavie față de ea, față de mânăstirea
ei, Mânăstirea Nicula, și față de Icoana ei făcătoare de minuni.
Prin urmare, cu atât mai mult se cuvine să vorbim despre fami-
lie în preajma sărbătorii Adormirii Maicii Domnului.
Voi începe prin a vă da o definiție a familiei, din catehismul
nostru ortodox: „După învăţătura Sfintei noastre Biserici, fa-
milia este un aşezământ dumnezeiesc şi temelia vieţii de obşte.
Ea se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura dintre băr-
bat şi femeie, binecuvântată de Dumnezeu în faţa Sfântului
Altar. Această legătură răsare din imboldul firesc sădit de
Dumnezeu în om”3. Imboldul firesc sădit de Dumnezeu în om
îl găsim în detaliu în paginile Sfintei Scripturi, în Cartea Facerii,
în primul și în al doilea capitol. Am să dau citire textului biblic
ca să înțelegem de ce stă familia la baza societății umane, re-
spectiv a Bisericii. Găsim în capitolul 2 al Cărții Facerii, de la
versetul 18 până la 24, următoarea relatare:
„Și a zis Domnul Dumnezeu: «Nu este bine să fie omul sin-
gur; să-i facem ajutor pe potriva lui». Şi din pământ a mai
zidit Domnul Dumnezeu toate fiarele câmpului şi toate pă-
sările cerului și le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi;
și oricum va numi Adam toată fiinţa vie, ea așa se va numi.
Şi a pus Adam nume tuturor dobitoacelor şi tuturor păsări-
lor cerului şi tuturor fiarelor câmpului; dar pentru Adam nu
2 Ioan 2, 3-5.
3 Catehism. Învăţăturăde credinţă ortodoxă, ediţia a IV-a, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, p. 420.
s’a găsit ajutor pe potriva lui. Atunci Domnul Dumnezeu a

adus asupra lui Adam somn adânc şi el a adormit, și a luat
una din coastele lui şi locul ei l-a plinit cu carne. Iar coasta
pe care Domnul Dumnezeu o luase din Adam a prefăcut-o
în femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: «de data aceas-
ta, iată os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va
numi femeie, pentru că a fost luată din bărbatul ei». De ace-
ea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de
femeia sa şi cei doi vor fi un trup.”
Vedeți, Dumnezeu îl trimite pe Adam printre animale, prin-
tre păsările cerului, printre toate dobitoacele pământului, să-și
caute un ajutor potrivit și nu-l găsește. Or, în lumea în care tră-
im noi, se întâmplă ca oamenii să-și găsească... Știți că sunt
anumite state din SUA, sau anumite țări, unde este permis acest
lucru!
Continui cu lectura capitolului 1 din Cartea Facerii, de la ver-
setul 26 până la 31:
„Și a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul și asemăna-
rea Noastră ca să stăpânească peste peștii mării și peste pă-
sările cerului și peste dobitoace și peste toate vietățile ce se
târăsc pe pamânt!» Și l-a făcut Dumnezeu pe om după chi-
pul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat și fe-
meie l-a făcut. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând:
«Creșteti și înmulțiți-vă și umpleți pământul și supuneți-l;
și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste
toate dobitoacele și peste tot pământul, peste toate vietățile
ce se târăsc pe pământ!» Și a zis Dumnezeu: «Iată, vă dau
vouă toată iarba dătătoare de sămânță pe fața-ntregului pă-
mânt, și tot pomul purtător de rod cu sămânță de pom în-

tr’însul; acestea vă vor fi vouă spre hrană. Și tuturor fiarelor
pământului și tuturor păsărilor cerului și tuturor vietăților
ce se târăsc pe pământ, și care au în ele suflare de viața [le
dau] toata iarba verde spre hrană». Și a fost așa. Și a văzut
Dumnezeu toate câte făcuse: și iată că erau foarte frumoase.
Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a șasea.”
Iată cât de lămurit spune Dumnezeu că familia este creată
după chipul și asemănarea Sa și iată de ce chipul familiei trebu-
ie să aibă în vedere întotdeauna chipul lui Dumnezeu. Așadar,
dragii mei, deducem din Sfintele Scripturi că familia este mult
mai mult decât tradițională: familia este dumnezeiască, este
sfântă, își are originea în lucrarea lui Dumnezeu și în porunca
Lui. Prin urmare, ea trebuie tratată ca atare, cu sfințenie.
Dumnezeu Însuși, văzând „toate câte făcuse”, concluzionea-
ză: „și iată că erau foarte frumoase”. Deci și familia era foarte
frumoasă sau „bună foarte”, după versiunea biblică sinodală.
Iată ce spune și catehismul în ceea ce privește însușirile famili-
ei creștine, prima dintre ele fiind următoarea: „Unitatea şi ega-
litatea. Familia trebuie să fie întemeiată prin legătura dintre un
singur bărbat şi o singură femeie”4. „Fiecare [bărbat] să-şi aibă
femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său”5, scrie
Sfântul Apostol Pavel, în Epistola întâi către Corinteni. Apoi, în
Epistola către Efeseni, adaugă – ceea ce noi auzim totdeauna la
slujba cununiei – că femeia trebuie să se teamă de bărbat, să fie
supusă bărbatului6. Iar dacă spune Sfânta Scriptură că este așa,
4 Catehism. Învăţătură de credinţă ortodoxă, ed. cit., p. 420.
5 1 Corinteni 7, 2.
6 Efeseni 5, 22-24, 33.
atunci așa trebuie să fie! Dar aceste lucruri trebuie înțelese în

Duhul lui Dumnezeu și al Sfintei Scripturi. Și anume, tot Sfânta
Scriptură ne învață că „Începutul înțelepciunii e frica de
Dumnezeu”7. Însă cum se potrivește acest cuvânt cu cea mai
mare poruncă din lege: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău
din toată inima ta...”8, cu toată ființa ta? Dacă trebuie să te temi,
cum se împacă iubirea cu teama, cu frica? Părinții Bisericii ne
învață că, atunci când ne gândim la frica de Dumnezeu – în
același fel înțelegem și teama soției față de soț –, este vorba des-
pre frica sau teama de a nu răni iubirea Lui. Încă o dată: teama
sau frica de a nu răni iubirea celuilalt. Trebuie să ne fie frică de
Dumnezeu în acest sens, să nu-I rănim iubirea, El Însuși,
Domnul nostru Iisus Hristos, fiind iubire răstignită pentru noi,
rănindu-Se pe Sine pentru noi cu rana Crucii, până la moarte...
În același fel, spuneam, teama de bărbat înseamnă teama de a
nu răni iubirea soțului, care trebuie să fie pentru soție ca iubirea
lui Hristos pentru Biserică9. În sfârșit, Sfântul Apostol Pavel ne
învață că bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia, și nici
femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul10! Iată unitatea
și egalitatea despre care ne învață Biserica noastră.
A doua însușire este: „Dragostea şi buna învoire dintre so-
11
ţi” . Nici nu se poate altfel! Dacă nu ar fi așa, familia ar fi un
infern, ar fi cu adevărat un iad. Avem, din păcate, această expe-
riență. Pentru unii, cel puțin, au existat anumite momente în
care au trecut prin așa ceva. Sunt multe familii, chiar în Biserica
7 Proverbele lui Solomon 1, 7.
8 Matei 22, 37; Marcu 12, 30; Luca 10, 27.
9 Efeseni 5, 25.
noastră creștină, în care s-au înstrăinat soții între ei, copiii față
de părinți sau părinții față de copii; dragostea dispare pentru că
nu există înțelegere, nu există pace, nu există răbdare și celelal-
te virtuți creștine. La slujba cununiei folosesc adesea – în func-
ție de împrejurare, bineînțeles – versurile unui cântec lumesc,
pe care îl cânta odinioară Loredana Groza, versuri care spun:
„Bună seara, iubito, te-aștept ca și când/ numai dragostea noas-
tră ar fi pe pământ/ mai presus de măriri, de căderi, de cuvânt”12.
Ce mare lucru să trăiești cu asemenea intensitate iubirea! Să nu
fie în calea ei nicio slavă deșartă, funcție, avere, nimic! Să nu fie
în calea ei păcatul, nici măcar cuvântul – fiindcă, atunci când
doi oameni se iubesc cu adevărat, este suficient să se privească,
ei se intuiesc unul pe celălalt. Aceasta este cu adevărat dragostea
după chipul Sfintei Treimi, Care este o comuniune desăvârșită
de iubire: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Dumnezeul nostru.
A treia însușire este curăţia13. Curăția omenească desăvârși-
tă este întruchipată de Maica Domnului, implicând, desigur,
inclusiv curăția trupului, dar, așa cum tâlcuiește Paul
Evdokimov14, dincolo de orice considerente trupești, ea era fe-
cioară preacurată. Adică și mintea ei era feciorelnică, precum
12 Versurile cântecului Bună seara, iubito, recitate de Ion Caramitru și
cântate de Loredana Groza, pe muzica lui Adrian Enescu, îi aparțin
poetului Lucian Avramescu. Poezia „Bună seara, iubito” face parte din
volumul cu același titlu (Lucian Avramescu, Bună seara, iubito, Editura
Eminescu, București, 1987, p. 185).
14 Paul Evdokimov, „Maica Domnului – arhetipul femininului”, în
Femeia și mântuirea lumii. Prefață de Olivier Clément. Traducere de
Gabriela Moldoveanu. Editura Sophia, București, 2015, pp. 267-286;
Taina iubirii. Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe.
Traducere de Gabriela Moldoveanu. Editura Sophia, București, 2016,
pp. 208-210.
și inima ei. Atât mintea, cât și inima ei Îi aparțineau deplin lui

Dumnezeu. Atunci, curăția trupului era o consecință firească a
curăției mult mai înalte a minții și a inimii! Or, revenind la fa-
milia zilelor noastre, trebuie să luăm aminte la tragedia faptu-
lui că, chiar dacă oamenii trăiesc împreună, căsătoriți, legiuiți,
de multe ori, mintea nu este la familie, la soț sau la soție, sau la
copii; de multe ori, inima aparține altcuiva... Așadar, prin în-
sușirea curăției, trebuie să avem în vedere, în primul rând, fi-
delitatea.
Tot de curăție este legată și următoarea învățătură: „Soţii să
nu fie în apropiata înrudire trupească şi sufletească”15. Vorbim
despre rudenia de sânge și despre rudenia spirituală. În ceea ce
privește rudenia de sânge, trebuie să avem grijă, pentru că, dacă
se întâmplă ca soții să fie înrudiți până la un anumit grad, pot
să existe probleme mari, în primul rând de sănătate, la copii.
Consecințele consagvinității sunt cunoscute și verificate. Dar și
rudenia spirituală între soți poate fi cauza unor probleme grave
în familie! Nu se poate căsători un naș cu o fină sau invers, de
pildă, sau cuscrii între ei, și așa mai departe. Sunt legiuiri bise-
ricești care clarifică acest lucru. De pildă, la botez, trebuie avut
grijă ca nașii să fie căsătoriți, iar dacă nu sunt și urmează să se
căsătorească, să fie doar unul dintre ei naș: ori femeia, ori băr-
batul, nu amândoi! Fiind amândoi nași, ei se încuscresc, devin
părinții spirituali ai aceluiași fin și nu mai au dreptul să se că-
sătorească. Acest lucru este valabil și pentru cununie. În reali-
tate, la cununie, nu putem pune nași care nu sunt căsătoriți, nici
nu este firesc! De vreme ce nașii sunt – trebuie să fie – părinții
spirituali ai noii familii, cum să-i alegi nefiind căsătoriți?! Nu

este deloc firesc! De altfel, sunt canoane care interzic acest lucru,
ceea ce scrie și în catehism: „Prin canoanele sale, Sfânta noastră
Biserică a stabilit gradele de rudenie, care fac cu neputinţă în-
cheierea căsătoriei”16. Dacă nu sunt cunoscute aceste aspecte,
trebuie întrebat, pentru că se întâmplă, de asemenea, așa cum
spuneam, să existe probleme și necazuri în familie, din cauza
faptului că soții sunt înrudiți spiritual.
A patra însușire este sfințenia17. Arătam mai sus, în temeiul
textului scripturistic, că familia nu este doar tradițională, ci este
dumnezeiască, sfântă: „Familia trebuie să fie binecuvântată
prin Taina Sfintei Cununii. Sfântul Apostol Pavel numeşte că-
sătoria, prin care se înfiinţează familia, Taină mare18, dar nu
altfel, ci numai dacă ea este întemeiată în Hristos şi în Biserică”19.
De altfel, Apostolul ne învață, așa cum aminteam, că legătura
dintre soți trebuie să fie asemenea legăturii dintre Hristos și
Biserica Lui20. Vă închipuiți câtă sfințenie, câtă sacralitate ar
trebui să existe în viața de familie! Sfântul Ioan Gură de Aur
numește familia „mica Biserică”21, acasă fiind un loc al mân-
tuirii. Prin urmare, așa ar trebui să ne comportăm și acasă, cum
ne comportăm în biserică.
16 Ibidem.
17 Ibidem.
18 Efeseni 5, 32.
20 Efeseni 5, 25.
21 „casa este o mică Biserică”, cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XX,
„Despre dragostea dintre bărbat şi femee, şi ce se înţelege prin „teama”
ce femeea trebuie a o avea de bărbat”. În Comentariile sau Explicarea
Epistolei cătră Efeseni. Traducere de Archim. Theodosie Athanasiu, Iași,
1902, p. 202.
Ultima însușire este trăinicia22, durabilitatea în timp.

„Căsătoria să fie pentru toată viaţa, căci: «Ce a împreunat
Dumnezeu, omul să nu despartă»23, ne spune Sfântul Apostol
și Evanghelist Matei. Iar Sfântul Apostol Pavel spune: «Celor ce
sunt căsătoriţi le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se
despartă de bărbat. Iar dacă s-a despărţit, să rămână nemări-
tată sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa, bărbatul să nu-şi
lase femeia»24. În afară de moartea trupească, Sfânta Biserică
îngăduie desfacerea legăturii dintre soţi (divorţul) numai din
pricini morale asemănătoare morţii trupeşti, cum sunt: necre-
dincioşia (adulterul25) sau alte legături trupeşti neîngăduite”26.
La slujba cununiei, legat de punerea inelelor celor doi tineri
care vin în fața Sfântului Altar (logodna, în fapt), spun, adesea,
un cuvânt al Părintelui Profesor Ioan Bunea, care dădea o sem-
nificație deosebită verighetelor. Desigur, pe cei doi tineri care
vin în fața Sfântului Altar îi mână dragostea. Sfântul Apostol și
Evanghelist Ioan ne spune însă că „Dumnezeu este iubire”27,
iar verighetele, prin forma lor circulară, n-au nici început, nici
sfârșit. Or, doar Dumnezeu este fără de început și fără de sfârșit;
în consecință, verighetele înseamnă iubirea clădită pe credința
în Dumnezeu Cel veșnic, Care poate înveșnici iubirea noastră,
a oamenilor. Mai mult, Dumnezeu poate înveșnici dragostea
oamenilor ca ea să treacă dincolo de mormânt, ceea ce noi ne
dorim pentru toate familiile creștine.
23 Matei 19, 6.
24 I Corinteni 7, 10-11.
25 Matei 19, 9.
27 1 Ioan 4, 16.
***
În săptămâna care a trecut, am vizitat câteva mânăstiri, una

dintre ele fiind Mânăstirea Vladimirești, din comuna Tudor
Vladimirescu, județul Galați. Am avut multe legături duhovnicești
cu această mânăstire. Ea a fost înființată de o maică renumită,
Veronica Gurău, care a suferit foarte mult, atât în copilărie, cât
și sub prigoana comunistă, fiind întemnițată la Jilava și
Miercurea Ciuc, dar care a influențat destinul multor oameni,
nu doar pe al maicilor pe care le-a stărețit, ci al unei zone întregi.
În zona la care ne referim, datorită Mânăstirii Vladimirești și
activității intense a Maicii Veronica, s-au călugărit foarte mulți
tineri, iar unii au devenit preoți deosebiți. Între ei, îl amintim
pe Părintele Cleopa Nanu, care a fost stareț aproape douăzeci și
doi de ani la Mânăstirea Nicula. De asemenea, Părintele Mihail
Nare, care acum are 83 de ani și este duhovnicul Mânăstirii
Buciumeni, județul Galați, și pe care l-am vizitat de curând, în
același pelerinaj, este și el un rod al Mânăstirii Vladimirești.
Părintele Mihail a fost, pe vremuri, economul Mânăstirii Nicula.
Părintele Artemie Popa, împreună cu care Maica Veronica a
rectitorit Mânăstirea Vladimirești în 1990 – mânăstirea fusese
desființată de regimul comunist și dărâmată –, a făcut și el parte
din obștea Mânăstirii Nicula și a fost un cunoscut pictor de
biserici. Îi regăsim semnătura pe frescele bisericilor din multe
sate ale Eparhiei noastre. La rândul său, Părintele Serafim
Măciucă, care a fost stareț al Mânăstirii Nicula timp de zece ani,
avea închinoviate la Mânăstirea Vladimirești două surori, Elena
și Pantelimona. Pe Maica Pantelimona am cunoscut-o. De ase-
menea, înainte de 1989, Mânăstirea Nicula avea două călugări-
țe în obște, venite tot de la Mânăstirea Vladimirești, ca ajutor,

deoarece erau foarte puțini părinți în mânăstire.
Maica Veronica a trăit până în anul 2005. Acum, stareță la
Vladimirești este Maica Daniela, care este și ea foarte în vârstă.
Din cele două sute de maici, alungate din mânăstire, unele obli-
gate să se căsătorească, iar altele au fost închise, și ele, în tem-
nițele comuniste. Cele care au reușit să rămână nemăritate au
avut diverse locuri de muncă, de multe ori umilitoare, însă au
strâns fiecare bănuț și, după Revoluția din 1989, au ieșit la pen-
sie și au reconstruit mânăstirea, atât biserica, cât și chiliile. Dacă
veți merge acolo, veți vedea o minune, o frumusețe de mânăs-
tire. Acum mai sunt în jur de o sută de maici.
În sfârșit, încă o legătură duhovnicească cu Mânăstirea
Vladimirești, și anume un proiect editorial. După ce Preasfințitul
Vasile a ajuns starețul Mânăstirii Nicula, la 1 octombrie 1991, a
dorit să tipărească o carte despre viața Maicii Domnului, nu
alta decât pe cea a Maicii Teodosia (Zorica Lațcu), din obștea
Mânăstirii Vladimirești. Zorica Laţcu s-a născut într-o familie
de ardeleni (brașoveni), refugiaţi în Ungaria în timpul Primului
Război Mondial. A absolvit Facultatea de Filologie din Cluj,
secţia Limbi Clasice (greacă şi latină). În 1948, a intrat în obş-
tea Mânăstirii Vladimireşti, închinându-și viața Domnului
nostru Iisus Hristos. În 1956, Maica Teodosia a fost închisă, și
ea, de comuniști, la Miercurea Ciuc. După trei ani de temniță,
au urmat ani de pribegie, în care a scris poezii şi a tradus din
Sfinţii Părinţi. Vara, în preajma Adormirii Maicii Domnului,
stătea mai multe zile la Mânăstirea Nicula. După 1990, s-a
întors la Vladimireşti, trecând, în scurt timp, în veșnicie. A fost
un om excepțional, foarte cultivat, a scris poezie, dar și Viața
Maicii Domnului, plecând de la câteva texte patristice însemna-

te (Dionisie Areopagitul, Grigorie de Nissa, Grigorie de
Panama, Ioan Damaschin, Iacob Monahul, Epifanie al Cretei).
Este vorba despre mai multe volume, care i-au fost confiscate
de securitate și li s-a pierdut urma. Ceea ce s-a putut reconsti-
tui a fost publicat într-o mică broșură prin grija Preasfințitului
Părinte Vasile, când era, cum spuneam, stareț la Mânăstirea
Nicula. Așa am cunoscut-o pe Maica Teodosia Lațcu. Am să
închei cuvântul meu cu un exemplu din creația sa, și anume am
să vă citesc o poezie scrisă de ea în cinstea Maicii Domnului.
Amin!
Maică fericită
„Ai vrea să-l aibi o clipă pentru Tine,

Și l-ai luat pe Fiul Sfânt la sân,
Ușor l-ai dus în câmp, să doarmă-n fân,
Iar Tu-n genunchi veghezi între sulfine.
Aș vrea să știu, ce dragoste-i mai tare

În ochii tăi de Maică fericită?
Te uiți la Prunc cu fața-nvăluită
De-atâta foc de multă închinare!
Dar buzele, cu floarea lor cerească,

Par că șoptesc cuvintele de-alint,
Cu sunet de cleștar, cu viers de-argint,
Cum numai mame știu să le șoptească.
Așa cum stai plecată peste Dânsul,

În veghea Ta, uimită de minune,
Lași mâinile sub văl să se-mpreune
Și genele să Ți le ude plânsul.
În gândul meu lumina Ta răsare

Și preamăresc pe vechiul iconar,
Care-a știut, primind din ceruri har,
Să nu dezlege taina Ta cea mare.”28
28 Zorica Lațcu Teodosia, „Maică fericită”, în volumul Poezii. Cuvânt

înainte de arhimandrit Teofil Părăian. Ediția a II-a. Editura Sophia,
București, 2008, p. 108.
SCOPUL FAMILIEI CREȘTINE1

gii mei,
9
n cadrul catehezelor dedicate familiei, rânduite în Postul
Adormirii Maicii Domnului, am deslușit, aseară, că, după
învățătura Bisericii noastre2, familia este un așezământ dum-
nezeiesc şi temelia vieţii de obşte, iar însușirile ei sunt unitatea
și egalitatea, dragostea și buna învoire dintre soți, curăția, sfin-
țenia și trăinicia. În această seară, aș vrea să mă opresc la scopul
familiei, care este mântuirea și propășirea neamului.
Îndeosebi, când întemeiem o familie, ar trebui să ne gândim
că doi oameni se rânduiesc a se căsători, a trăi împreună, pentru
a se ajuta reciproc spre a-și mântui sufletul. Așadar, cel dintâi
scop al unei familii ar trebui să fie acesta: întrajutorarea,
împreună-lucrarea spre mântuirea sufletului. De aceea este
recomandată, de pildă, rugăciunea soților și împreună, nu doar
personal. De aceea este recomandat să meargă împreună la
biserică, de aceea este foarte important să se împărtășească din
același Potir, iar aceasta înseamnă să aibă același duhovnic. Este
2 Catehism. Învăţătură de credinţă ortodoxă, ediţia a IV-a, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009.
foarte important ca o familie să aibă un părinte duhovnicesc,

unul și același! Fiindcă, dacă se întâmplă să fie doi duhovnici
sau trei duhovnici, când este vorba și de copii, atunci lucrurile
sunt împărțite, întrucât nici noi, duhovnicii, nu suntem la fel.
Desigur, fiecare își alege duhovnicul sau îl găsește în urma
rugăciunii. Legat de aceasta – și îngăduindu-mi o scurtă
digresiune –, îmi aduc aminte, de pildă, cu un zâmbet acum, că
unul din ucenicii noștri din catedrală se gândea să își găsească
un duhovnic, dar, din cei trei care eram, pe unul sub nicio formă
nu și-l dorea. După o vreme de căutare și așteptare, la un moment
dat, a spus: „Doamne, ajută-mă! Cel care e de serviciu, acela e
duhovnicul meu!” Și l-a nimerit chiar pe acela pe care nu și l-a
dorit nicidecum. Nădăjduiesc din tot sufletul să nu-i pară rău...
Așadar, este foarte important să înțelegem că viața de fami-
lie înseamnă împreună-lucrare a mântuirii, și personale, și co-
munitare, prin comunitate înțelegând soțul sau soția, copiii și
neamul din care se trage. Făcând din nou apel la slujba cununi-
ei, ca aseară, vă supun atenției faptul că, în rugăciunile care se
rostesc, sunt enumerate familii de patriarhi ai Vechiului
Testament – Avraam și Sarra, Isaac și Rebeca, Iacob și Rahela
–, dar și cele două familii ale Noului Testament, mai la îndemâ-
na noastră, și anume părinții Zaharia și Elisabeta, ai Sfântului
Ioan Botezătorul, și Drepții Ioachim și Ana, părinții Maicii
Domnului. Prin invocarea acestor nume, se cere binecuvântarea
lui Dumnezeu ca familia care se întemeiază să fie asemenea
familiei Sfântului Ioan Botezătorul sau asemenea familiei Maicii
Domnului. Acestea nu sunt cuvinte goale, ci sunt cuvinte cu un
înțeles profund, iar binecuvântarea lucrează în familia nou
întemeiată, dacă soții au conștiința că ei înșiși trebuie să lucreze
la mântuirea sufletelor celor care fac parte din familie. Așadar,

cel dintâi lucru pe care am vrut să vi-l pun la suflet este că scopul
familiei – cel dintâi și cel mai important – este mântuirea,
mântuirea comună sau lucrarea comună la mântuirea sufletelor.
Cel de-al doilea scop este propășirea neamului, adică naște-
rea de prunci. Acum, eu mă gândesc că nu toți avem copii, dar
toți avem părinți...! Și mai știm, din experiența proprie, dar și
din experiența dumneavoastră, că, poate, și cei care nu au copii,
în fapt au foarte mulți... Unii dintre noi avem experiența plecă-
rii în veșnicie a părinților noștri sau a unuia dintre părinți, iar
alții avem și experiența plecării copilului nostru, lucru anevoie
de îndurat! Ca părinte de fii, pot să vă spun că o carte ce poartă
titlul „Fiule, m-am vrut să-ți fiu candelă de ceas târziu...”!3 s-a
născut în vreme ce unul din fiii mei duhovnicești prea iubiți se
grăbea să plece din această lume...
Așadar, este important ca, în familie, să se nască prunci, fie
ei de sânge, fie ei duhovnicești. Trebuie să ne dăm seama că,
prin nașterea de prunci, o familie devine împreună-lucrătoare
cu Dumnezeu. El este Cel Care dă viața. Oamenii se bucură unul
de celălalt, iar dacă bucuria este deplină, atunci Dumnezeu dă-
ruiește viața și se nasc pruncii. Se întreabă un Sfânt Părinte: oare
cum s-a țesut în pântecele Dreptei Ana trupul Maicii Domnului?
Iată ce imagine extraordinară! Cum s-a țesut pruncul Fecioara
Maria în pântecele mamei sale? Acum sunt ecografe și vedem
inima, piciorușele, capul, și cum evoluează toate în trupul prun-
cului. Dar cum anume se țese acest prunc în pântecele maicii lui
este lucrarea lui Dumnezeu, minunată, așa cum sunt toate cele
3 Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2014 (ediția a II-a, 2017, ediția a
III-a revăzută și adăugită, 2020).
pe care le-a gândit și le-a făcut El pentru fiecare dintre noi, în-
cât psalmistul ajunge să exclame: „Te voi lăuda că sunt o făptu-
ră așa de minunată”4. Așa de minunat se țese un prunc în pân-
tecele maicii lui! Sfântul Simeon Noul Teolog5 ne vorbește însă
despre un alt înțeles al acestei mișcări, al acestei țesături. El
spune că noi, oamenii, care vrem să fim duhovnicești, trebuie
să-L simțim pe Dumnezeu lucrând în noi, în sufletul, mintea și
inima noastră, astfel încât să simțim mișcările de Prunc ale
Domnului Hristos în ființa noastră, așa cum îl simte o maică pe
fiul ei țesându-se în pântecele ei. Așa trebuie să-L simțim noi
pe Dumnezeu în ființa noastră: mișcându-Se, crescând, țesân-
du-Se. Și, atunci, ne putem da seama ce legătură este între ceea
ce se întâmplă în pântecele unei mame când aduce pe lume
prunci, și ființa noastră, a fiecăruia, în care ia ființă Dumnezeu!
Așadar, cât de important este ca, într-o familie, să se nască
prunci! Am citit, la un moment dat, care ar fi motivele pentru
care se moare cel mai des în lume. Și am aflat că, până acum,
anul acesta, de boli molipsitoare au murit peste două milioane
de oameni, peste un milion au murit de cancer, mai puțin de un
milion au murit de SIDA. Dar anul trecut, dragii mei, în lumea
întreagă s-au făcut cincizeci de milioane de avorturi! Cincizeci
de milioane! Vă închipuiți câte destine zădărnicite! Cincizeci de
milioane de oameni reprezintă un potențial extraordinar! S-au
ucis medici, s-au ucis profesori, s-au ucis părinți de copii, s-au
ucis preoți; între aceste cincizeci de milioane de oameni puteau
4 Psalmul 138, 14.
5 Simeon Noul Teolog, „Cuvântări morale”, în Filocalia. Vol. VI.
Traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae. Editura
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1977, pp. 156-157.
fi personalități cu totul și cu totul aparte, savanți, dar ei au fost

uciși, s-a zădărnicit viața, s-a zădărnicit planul lui Dumnezeu!
Or, scopul însuși al întemeierii unei familii este propășirea nea-
mului omenesc, nașterea de prunci! Încă o dată: fie ei trupești,
de sânge, fie ei duhovnicești.
Aș dori să mai fac o scurtă referire la Evanghelia care se ci-
tește întotdeauna la Paraclisul Maicii Domnului, care ne oferă,
de asemenea, o imagine deosebită. Atunci când se întâlnește
Maica Domnului cu Elisabeta, amândouă fiind însărcinate, Ioan
Botezătorul, din pântecele mamei lui, a tresăltat. Vă închipuiți?
Întâlnirea dintre cele două mame a făcut ca și pruncii din pân-
tecele lor să se întâlnească! A tresăltat la întâlnirea cu Maica
Domnului, dar, în fapt, a tresăltat pentru ce avea în pântece
Maica Domnului: pe Domnul nostru Iisus Hristos. Câți oameni
n-am întâlnit noi în această lume, pentru că nu au avut șansa să
vadă lumina zilei?!
Am să mai fac două recomandări, desigur, scripturistice, în
ceea ce privește familia. Cea dintâi este porunca binecunoscută,
a cincea din lege: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți
fie ție bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul
Dumnezeu ți-l va da”6. Însă mai există o recomandare, un în-
demn al Sfântului Apostol Pavel: „Și voi, părinților, nu-i întă-
râtați pe copiii voștri spre mânie”7. Trebuie să cerem ascultare
copiilor, dar, în același timp, noi trebuie să avem maximă aten-
ție.
Am să continui și în această seară lectura poetică, acum din
creația lui Octavian Goga, unul din ctitorii Catedralei noastre,
6 Ieșirea 20, 12.
7 Efeseni 6, 4.
și anume am să vă citesc poezia Ruga mamei, o rugă adresată

Maicii Domnului. Înainte de a rosti această poezie, câteva cu-
vinte despre o altă mânăstire închinată Maicii Domnului, de
data aceasta din Eparhia noastră, care este legată de numele
poetului de la Ciucea.
***
În Eparhia noastră, avem mai multe mânăstiri închinate

Maicii Domnului. Întâi de toate, se cuvine să amintim Mânăstirea
Nicula, al cărei hram a și început, odată cu Postul Adormirii
Maicii Domnului, și la care ați fost călduros invitați să partici-
pați, rând pe rând, în oricare zi din cele două săptămâni. Oricum,
în toate mânăstirile noastre, chiar și în cele care nu au hram de
sărbătorile Maicii Domnului, se sărbătorește ca de hram! La
Ciucea, unde se află castelul lui Octavian Goga, există și o mâ-
năstire, închinată chiar Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,
și anume Mânăstirea „Nașterea Maicii Domnului”. Această mâ-
năstire s-a ctitorit din dorința „poetului pătimirii noastre”8
pentru tihna de la sfârșitul vieții lui. Cât a fost în viață, nu a
apucat decât să aducă aici o bisericuță de lemn. Nu a reușit însă
să întemeieze efectiv mânăstirea și o obște. A făcut-o soția lui,
Veturia Goga. Am să dau citire scrisorii pe care Veturia Goga i-a
adresat-o Episcopului Nicolae Colan.
Așadar, în septembrie 1939, Veturia Goga îi scria Episcopului
Nicolae Colan:
8 Așaa fost numit Octavian Goga de profesorul său de latină, marele

om politic Vasile Goldiș.
„Prea Sfinția Voastră,

Îndemnul – de-a aduce la îndeplinire dorința lui Octavian
– ca Ciucea întreagă să treacă în proprietatea Episcopiei
gr[eco-] or[todoxe] din Cluj, mă face să mă adresez P. Sf.
Voastre.
Această danie îl preocupa de ani de zile, să-i precizeze forma
definitivă. Noi doi o cumpăneam tot mereu, iar prietenilor,
care au avut privilegiul să-l vadă, le vorbea chiar în zilele din
urmă a[le] vieții lui că la Ciucea se va face o mănăstire de
călugări intelectuali, cu vocație specială.
Într’o conversație, după ce și-a spus gândul mamei lui, pre-
oteasa Aurelia Goga, dânsa i-a răspuns cu înțălegere, care
era ca o binecuvântare: «Faci un lucru minunat, mă bucur
foarte mult».
Născut dintr’o familie de preot, a cărei generație; cu 400 de
ani înainte, a cunoscut tainele sfintei scripturi și stihurile
duhovnicești, a moștenit dragostea și devotamentul credin-
ței, ce-a constituit un punct fics în viața asta trecătoare.
Vă aduceți aminte când a’Ți fost chemat la Ciucea, împreu-
nă cu P. Sf. Sa Nicolae dela Oradea, toată ziua a’Ți discutat
înjghebarea cât mai perfectă a acestui așezământ. La un mo-
ment dat, la masă, s’a ridicat Octavian, spunând următoa-
rele: «În numele meu și al nevestei mele, noi, locatari vre-
melnici ai acestui așezământ, ridic paharul meu în sănătatea
noului proprietar, Episcopia Ort[odoxă] din Cluj».
Eram cu toții impresionați de simplitatea cu care își dăruia
munca lui de 20 ani, pătruns însuși, că Biserica este eternă
și, deci, Ciucea noastră trebuie să devină pentru vecie un loc
de închinăciune și izvor de îndreptare de credință.
Eu, ca executor testamentar a[l] gândului lui Octavian, rog

pe P. Sf. Voastră să Vă gândiți la alcătuirea regulementului
mânăstirii Ciucea, în spiritul înțelegerii ce-a’Ți avut cu
Octavian, luând alături și pe prof. Lupaș, cu care a avut în
acest sens o lungă conversație, 6 zile înainte de-a-l pierde.
Pentru orientarea P. Sf. Voastre, vă rog să țineți seama de
următoarele dorințe ale mele. Eu voi avea dreptul să locuiesc
în casele noastre cât trăiesc. Iar după moartea mea, va putea
beneficia generația de azi în viață, a familiei de sânge a lui
Octavian, de ședere la Ciucea, fără nici o obligație din partea
lor.
Clădirile mânăstirii cred că le voi putea da destinației în cel
mai scurt timp, tot în intențiile lui Octavian, care dorea să
cunoască încă în viață atmosfera religioasă de sfioasă închi-
năciune a acestui așezământ.
Așteptând răspunsul P. Sf. Voastre, Vă rog să primiți expre-
sia sentimentelor mele creștinești.”9
Iată o scrisoare-testament a Veturiei Goga, referitoare la
Mânăstirea Ciucea. Trebuie să rețineți că noi încă nu suntem
proprietari de fapt, așa cum reiese de drept din scrisoare. Ne
străduim însă și sperăm ca Dumnezeu să ne ajute ca, într-ade-
văr, mânăstirea să-și intre în drepturile ei.
Mânăstirea a fost înființată, timid, în 1940, fără ca proprie-
tatea să devină efectiv a Episcopiei Ortodoxe a Clujului, astfel
încât, la 15 iunie 1942, găsim următoarea obște de călugărițe:
Eftimia Ghișian, Mihaela Suărășan, Paisia Petrice, Maria
9 Scrisoarea doamnei Veturia Goga adresată PS Nicolae Colan,
Ciucea, septembrie 1939, Arhiva Exarhatului Arhiepiscopiei Vadului,
Feleacului și Clujului.
Suărășan, Florica Moldovan, Maria Rus, Reghina Câmpean și

Victoria Toderean10, cel mai probabil o obște adusă de la Șimișna,
Sălaj11. Datorită memoriei cunoscutelor prietenii pe care
Octavian Goga le-a cultivat „cu oameni de cultură din Ungaria,
care-l vizitau și la castel”12, castelul și mânăstirea au trecut ne-
observate de horthyști. Iată că anul acesta împlinim 80 de ani de
la Dictatul de la Viena, și n-avem voie să uităm! Însă, prin de-
cizia din 22 septembrie 1945, Episcopul Nicolae Colan dispune
„ca maicile de la Ciucea să se mute la Șimișna sau la Leurda”,
mânăstirea desființându-se13. La propunerea Înaltpreasfințitului
Bartolomeu al Clujului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române a aprobat reînființarea Mânăstirii „Nașterea Maicii
Domnului” de la Ciucea, județul Cluj, cu destinația pentru că-
lugărițe, la data de 14 iulie 199414.
Vă îndemn să vă opriți, întotdeauna când treceți prin zonă,
să vizitați această mânăstire minunată și pe maicile noastre cu-
minți de acolo.
Iar acum voi da glas poeziei lui Octavian Goga:
Ruga mamei
„Să-mi plec genunchii iară,

Să-ți spun iar ce mă doare
10 Arhiva Exarhatului Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului.

11 Calendarul creştinului de lege răsăriteană pe anul 1943, Editura
Episcopiei Ortodoxe Române, Cluj, 1943, pp. 69-70.
12 Constantin Mustață, File din Biblia Transilvaniei, Editura Daco Press,
Cluj-Napoca, 1994, p. 208.
13 Arhiva Exarhatului Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului.
14 Ibidem.
Preasfântă născătoare
Și pururea fecioară!
Cu ochiul tău din ceruri,
Atoatevăzatorul,
Tu mi-ai văzut feciorul,
Și mi-ai văzut necazul...
În doftori n-am credință...

Să-1 pui iar în picioare,
Să-i rumenești obrazul,
La tine-i cu putință,
Preasfântă născătoare.
Azi rogu-mă iar ție,
Cum rogu-mă de-a pururi
La sfanta liturghie...
Atâta bogație
Avem și noi la casă!
Umblat-a mult băiatu
Și știe multă carte,
Adusă de departe,
Doar chiar de la-mpăratu!
Şi are-nvăţătură,
Din carte şi din gură,
Mai multă şi ca popa,
Ca popa Irimie.
Şi cum aş vrea, Preasfântă,
Norocul să mi-l ţie,
Să-l văd iar ca odată,
Cu faţa-mbujorată,
Cu ochi de fată mare,

Cum a plecat de-acasă...
Să-şi caute mireasă,
Subţire ca o floare,
Ca floarea de cicoare.
Să facem nuntă mare.
Să curgă râuri vinu,
Să joace şi vecinu,
Vecinu Niculaie.
Şi să-şi arunce-n grindă
Căciula lui de oaie,
Şi să roiască-n tindă
Tot domni cu-nvăţătură,
Să cânte toţi din gură
Şi-n horă să se prindă.
Să-l văd în hora mare
Pe el c-o domnişoară,
Preasfântă născătoare
Şi pururea fecioară!...”15
15Octavian Goga, „Ruga mamei – fragment”, în Poezii, Editura

Minerva, București, 2016, pp. 64-65.
FAMILIA FRUMOASĂ – PILDE VII1

gii mei,
A
m încercat, în catehezele anterioare, să vă vorbesc despre
viața de familie, despre principiile pe care se clădește o
familie adevărată și despre scopul acesteia, care are două
dimensiuni: întâi și-ntâi, în familie se lucrează mântuirea, so-
ții având menirea să se ajute în acest sens, iar cealaltă dimen-
siune este propășirea neamului. Mai cu seamă în lumea în care
trăim, câtă nevoie avem de oameni adevărați, care să pună umă-
rul la reclădirea societății umane și – de ce nu? – a Bisericii!
În această seară, aș dori să vă dau câteva exemple, nu din cărți
neapărat, ci mai degrabă pilde vii, pe care le-am cunoscut în cei
treizeci de ani de preoție. Vă închipuiți câți oameni am cunoscut
și câte familii! Multe mi-au bucurat sufletul, dar am cunoscut
și adevărate tragedii. Desigur, dumneavoastră, fiecare, aveți
propria experiență. Nădăjduiesc că cei mai mulți aveți căsnicii
fericite sau vă trageți din familii frumoase, închegate. Dar putem
cu toții observa ce se întâmplă în lumea noastră, în care sunt
probleme cu adevărat.

Exemplele reale, concrete, pe care am să vi le relatez sunt însă

fericite; pe unele mi le amintesc din propria mea experiență,
fiind trăite de mine însumi, altele sunt moștenite de la părinții
mei duhovnicești. De pildă, Preasfințitul Părinte Vasile povestea
adesea despre unul dintre părinții lui duhovnicești, Părintele
Romul Popa din Mănăștur, care, în tinerețe, când a întâlnit-o
pe viitoarea lui soție pentru prima oară, s-a și logodit și a fixat
data nunții! Diferența de vârstă între ei era de cinci ani. Părintele
Romul Popa a murit la vârsta de 90 de ani, iar doamna preotea-
să a mai trăit cinci ani, timp în care spunea, deseori: „Dacă ar
mai fi trăit încă cinci ani soțul meu...” Și-ar fi dorit să fie soțul
în viață atâta timp cât a fost și ea, chiar dacă trăiseră împreună
până la 90 de ani!
Următorul exemplu este o amintire personală, de la
Mânăstirea Nicula, unde ascultam, ore în șir, foarte multe per-
soane. Între ele, îmi aduc foarte bine aminte de o femeie vădu-
vă, care venea și îmi povestea, adesea, necazul ei. Dar nu uita
niciodată să îmi spună: „Părinte, am avut un soț ca două mame!”
Cine, din lumea în care trăim astăzi, ar putea să spună despre
soțul ei că a fost ca două mame?! E-adevărat, sunt excepții, dar
acesta este un lucru... excepțional!
De asemenea, când eram preot militar la Dej, mă duceam
adeseori să vizitez o familie – cred că pot să le spun numele, au
trecut în veșnicie, poate copiii lor, dacă m-ar asculta acum, s-ar
bucura –, pe Rodica și Traian Pocol. Ea era bolnavă de cancer în
ultima fază, iar el o îngrijea cum nu se poate mai bine. A făcut
luni de zile tratament cu morfină și el îi administra medicamen-
tul, îi făcea injecții zilnic, poate chiar de mai multe ori pe zi. Îi
găseam adesea plângând amândoi și spunându-și unul altuia:
„Dacă mor, ce te vei face fără mine?” Într-adevăr, ea a plecat în

veșnicie, după luni de suferință, dar în care a fost foarte bine
îngrijită de acest om minunat. Apoi, Dumnezeu i-a rânduit și
lui să treacă în veșnicie în chip minunat. Eram deja starețul
Niculii și el venea la Sfânta Liturghie în fiecare duminică și săr-
bătoare. Parcă și acum îi văd Dacia roșie, încărcată de credin-
cioase din Dej, de la Capela Militară, care m-au urmat, apoi, la
Mânăstirea Nicula. Era nelipsit de la slujbele mânăstirii... Într-o
zi, am primit un telefon să mi se spună că badea Traian, mergând
la Cluj pentru niște analize, a căzut jos, în gară, iar oamenii au
chemat Salvarea și l-au dus la spital. S-a întâmplat să nu pot sub
nicio formă să plec de la Nicula să îl văd. L-am sunat însă pe
preotul de la spital – aflasem că intrase în comă și nu mai avea
nicio șansă –, rugându-l să-l împărtășească, dar acesta nu a
vrut. Mi-a spus că îl împărtășește doar dacă este conștient. Am
insistat: „Părinte, este fiul meu duhovnicesc, îi știu toată viața,
eu te rog, în numele meu și cu responsabilitatea mea, să-l îm-
părtășești!” Nu a vrut nici așa! Atunci, l-am rugat să meargă
totuși, să încerce, să-i citească măcar o rugăciune. Ei bine, când
a intrat preotul în salon, badea Traian s-a trezit, s-a ridicat, a
stat pe marginea patului, s-a spovedit, s-a împărtășit, s-a întins
înapoi, a reintrat în comă și a murit! Ca să vedeți cum răsplă-
tește Dumnezeu iubirea!
Aș putea să vă vorbesc și despre propria mea familie, când
eram copil... Am făcut-o și altădată, deși poate nu este pe deplin
corect... Totuși, sunt câteva amănunte pe care aș vrea să vi le pun
la suflet. Sigur, unele dintre acele rânduieli au rămas în copilă-
rie, întrucât, la maturitate, viața îți schimbă conduita, într-o
oarecare măsură, mai ales în ceea ce privește trăirea duhovni-
cească, cu atât mai mult când ești preot... De pildă, în familia

mea, nu exista dimineață în care noi, copiii (șapte la părinți!),
să nu ne rostim rugăciunile, iar după rugăciune, să nu luăm
aghiasmă și anafură. Mai târziu, sigur, am început să merg în
fiecare zi la Liturghie, să mă împărtășesc, și așa am rămas până
astăzi... Mama era cea care avea grijă și să ne rostim rugăciuni-
le, și să luăm aghiasma și anafura, zi de zi. Dacă nu, era necaz
mare! Tot așa, nu era voie să se stingă candela în casa noastră!
Uleiul era la rație, știți și dumneavoastră, mulți ați prins acele
vremuri. Dacă nu era ulei pentru mâncare, nu era nicio proble-
mă, dar candela trebuia să ardă! Iar rânduiala era următoarea:
cine vedea primul că pâlpâie să se stingă, acela era dator să o
primenească numaidecât. Doamne ferește să se fi stins candela
și să ne prindă mama în casă, în preajma ei! În general, nu se
întâmpla, doar în mod excepțional... Fiind mulți copii la părinți
și mergând la școală și dimineața, și după-masa, era un du-te-vi-
no permanent în casă; mama spăla, făcea de mâncare, dar nu
se vedea nimic în urma ei, n-avea cum! Câteodată tata mai glu-
mea, întrebând-o: „Ce ai făcut astăzi?” „Păi, am făcut de mân-
care!” „Unde-i?!” Era mâncată... „Am făcut curățenie!” „Unde-i
curățenia?!” Ne spunea însă că, atunci când ne punem la masă,
Maica Domnului se așează în genunchi, se roagă pentru noi și
nu se ridică din genunchi până nu strângem masa, după ce am
terminat de mâncat. O vedeam pe Maica Domnului cum stătea
în genunchi lângă noi și ne era rușine și strângeam masa! Eu
cred și astăzi așa! De asemenea, îmi aduc bine aminte, iar mama
mea poate da mărturie până astăzi: în casa noastră nu s-a auzit
niciodată o înjurătură! Și mai sunt atâtea alte amănunte ale vie-
ții, care au clădit în mine și în frații mei imaginea unei familii
adevărate, cuminte, credincioase, ceea ce cred că Dumnezeu

dorește pentru o familie creștină. Tata, care era un om echilibrat,
e cel care a imprimat educația religioasă în familie, iar mama a
susținut-o și a vegheat ca noi să o respectăm fără abatere.
Aș putea să vă povestesc o seara întreagă – și zile întregi! –
despre oamenii minunați pe care i-am cunoscut și care pot fi
pildă pentru familia de astăzi. V-aș mai îndemna să vă uitați la
un film francez, intitulat Hors normes (The Specials, în engleză),
din 2019. Este vorba despre mai mulți copii autiști, cu diverse
deficiențe, care sunt ajutați de comunitate să-și depășească han-
dicapul și să trăiască cu bucurie sau cel puțin într-un anume
echilibru. În general, acești oameni sunt excluși din societate,
ceea ce este o mare greșeală. Familia, în primul rând, trebuie
să-i integreze, dar nu doar în sânul său, ci să încerce să-i coop-
teze și pe ceilalți din comunitate, astfel încât, împreună cu co-
munitatea, să-i vindece, să le vindece mintea, carențele, să le
vindece inima, până la urmă. Este foarte frumos și decent, vă
îndemn să-l vedeți, putem să învățăm mult.
***
În continuare, am să vă vorbesc despre o altă mânăstire din

Eparhia noastră, care este închinată tot Maicii Domnului, și am
să vă citesc, din nou, o poezie de Maica Teodosia Lațcu.
Mânăstirea. Într-o bună zi, am primit o reclamație, și anume
că Mânăstirea „Nașterea Maicii Domnului” de la Piatra Fântânele
îngrijește copiii familiilor plecate în străinătate, îi ajută să-și
facă lecțiile pentru școală, îi cazează, le dă de mâncare și... nu
este autorizată! A fost un adevărat scandal în presă, ca să vedeți!
Dar a avut și o consecință pozitivă, fiindcă maicile s-au autori-

zat și au continuat, în deplină legalitate, activitatea misionară
și socială. Aceasta este cea mai importantă îndeletnicire, pe lân-
gă cea duhovnicească, bineînțeles, a maicilor de la Mânăstirea
Piatra Fântânele: îngrijesc copiii familiilor plecate în străinăta-
te. Maica stareță predă ea însăși la catedră, la școala din sat, iar
copiii, fetițe și băieți, locuiesc la mânăstire, unde sunt îngrijiți
de maici cu toată râvna și dragostea. Câteva fete au ajuns deja la
vârsta la care mânăstirea trebuie să le pregătească rochii de mi-
reasă! Maicile, aproape treizeci la număr, au foarte multe calități,
pe care le-au sădit și în sufletele, în mințile și în inimile acestor
copilași. De pildă, să vedeți ce frumos cântă la instrumente! Tot
aceste maici minunate au grijă de cei bolnavi și de întreaga pa-
rohie, mânăstirea fiind și parohie, încă din vechime, cum veți
vedea din scurtul istoric pe care am să vi-l prezint. Acolo sunt
pășuni alpine și casele sunt foarte răsfirate, la kilometri una de
cealaltă, iar oamenii din satele noastre, așa cum știm, au
îmbătrânit și sunt din ce în ce mai neputincioși. Vara se poate
ajunge cu o mașină de teren, dar iarna nici măcar așa. Și, atunci,
maicile se urcă pe schiuri și pleacă până la cea mai îndepărtată
casă, să ducă medicamente și hrană pentru bătrânii din sat.
Maicile clădesc cu mâinile lor mânăstirea (biserica nouă,
chiliile și anexele), împreună cu Părintele duhovnic Gavriil, care
are metania la Mânăstirea Nicula și care este foarte harnic.
Astfel, maicile, părintele, cu ajutorul frațiilor săi din Maramureș
și inclusiv cu ajutoare din străinătate – în fiecare vară se orga-
nizează o tabără pentru tinerii credincioși ai unei Biserici ger-
mane partenere a Eparhiei noastre –, toți împreună zidesc efec-
tiv mânăstirea cu mâinile lor, punând cărămidă peste cărămidă.
Maicile sunt cele care construiesc inclusiv biserica nouă – pro-

iectată tot în mânăstire, una dintre călugărițe având studii de
arhitectură –, pe lângă alte multe lucruri minunate pe care le
fac. Vă îndemn să vizitați și această mânăstire, care, în plus, este
situată într-un peisaj superb, la Pasul Tihuța, și cu care
Mitropolitul Bartolomeu se mândrea foarte mult. El a reînte-
meiat-o, în 1994, aducând măicuțe din Moldova – aproape toa-
te sunt bucovinence. Înaltpreasfinția Sa spunea, de altfel, că a
așezat Eparhia noastră pe două pietre: Piatra Craiului și Piatra
Fântânele, care se află la extremitățile celor două județe care
formează Eparhia. De asemenea, la Piatra Fântânele, Mitropolitul
Bartolomeu a rânduit să se înalțe o cruce monumentală, lumi-
nată noaptea, deoarece, în apropiere, este hotelul Dracula, iar
oamenii erau curioși să meargă la așa-zisul „castel al lui
Dracula”; plecau însă îngroziți de acolo, pentru că, printre al-
tele, treceau printr-un beci unde cineva sărea dintr-un sicriu...
Dar Mitropolitul Bartolomeu a rânduit, cum spuneam, să se
înalțe crucea și rostea cu umor: „Acum să vedem care pe care!”
Ei bine, mânăstirea dăinuie și prosperă, iar hotelul este deja în
paragină...
Din scurtul istoric pe care l-am alcătuit, aflăm că „durerile
facerii” bisericii-mânăstire de la Piatra Fântânele,
Bistrița-Năsăud, au început încă din toamna anului 1927, însă
s-au desfășurat cu deplină intensitate pe parcursul anului 1928,
când s-a reușit construirea lăcașului în doar câteva luni și sfin-
țirea lui, în ziua de 8 noiembrie2. Stăreția i-a fost încredințată
2 Alexandru Moraru, Gavril Horț, Mănăstirea „Nașterea Maicii Domnului”
Piatra Fântânele, Jud. Bistrița-Năsăud, Editura Renașterea, Cluj-Napoca,
2015, pp. 23-32.
Părintelui ieromonah Vasile Luncan, care a îndurat nenumăra-

te lipsuri, cu ispite și încercări supraomenești, dar pe care s-a
străduit și a reușit să le depășească cu multă implicare, respon-
sabilitate și demnitate. Greul, ce părea că nu se mai sfârșește, a
ajuns la culme odată cu cedarea Ardealului. Vă spuneam și asea-
ră că se împlinesc 80 de ani de la acel eveniment odios și nu
trebuie să uităm, pentru că s-au întâmplat multe atrocități. Fiind
situată în apropierea graniţei cu ţara rămasă liberă, mânăstirea
din Munţii Bârgăului a fost locul unde „s-au încartiruit ofiţeri,
subofiţeri şi soldaţi unguri, care stau de pază la graniţă şi-şi bat
formal joc de mănăstire şi de călugăr. Trăiesc în chefuri continue
şi nesfârşite, beţi ziua şi noaptea, cu femei desfrânate, făcând
din acea mânăstire o casă de desfrâu”3, după cum reiese din
scrisoarea adresată de Protopopiatul Ortodox Bistriţa Centrului
eparhial din Cluj. În realitate, „toată locuința este ocupată de
armată, lăsându-i starețului o singură cameră”4. O altă umilin-
ţă la care a fost supus stareţul Vasile Luncan de la Piatra Fântânele
a fost aceea a recrutării în armata maghiară, motiv pentru care
acesta cerea Episcopiei de la Cluj un certificat de hirotonie în
limba maghiară, document absolut necesar pentru clarificarea
situației sale militare5. Această umilință avea și scopul de a-l
intimida, de a-l face să părăsească mânăstirea. Părintele Vasile
Luncan a lăsat în urmă o adevărată corespondență din care aflăm
nenumăratele probleme pe care le-a avut, plângându-se supe-
riorilor săi de abuzurile la care era supus, însă ajutorul nu avea
3 Ibidem, p. 66.
4 Mihai Fătu, Biserica Românească din Nord-Vestul țării sub ocupația hor-
thystă (1940-1944), Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1985, p. 332.
5 Alexandru Moraru, Gavril Horț, op.cit., p. 69.
cum să fie pe măsură, astfel încât, în urma ocupației, mânăsti-

rea rămâne cu datorii enorme, care aveau să se plătească pe
parcurs. În urma Decretului 410 din 1959, mânăstirea va fi trans-
formată în parohie, Părintele Vasile Luncan devenind paroh,
calitate pe care o îndeplinise cu râvnă și până atunci, păstorind
cu vrednicie credincioșii din toată zona Pasului Tihuța. Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea
Arhiepiscopului Bartolomeu al Clujului, cum aminteam, apro-
bă reînființarea mânăstirii la 22 martie 19946.
În încheiere, așa cum anunțam, am să lecturez o poezie a
Maicii Teodosia, intitulată Închinarea Elisabetei și inspirată din
Evanghelia care se citește la slujba Paraclisului Maicii Domnului.
Închinarea Elisabetei
„A-ngenuncheat bătrâna pe prag și-mbrățișează

Picioarele Mariei. Pe fața ei senină,
Pe care bătrânețea o înfrumusețează,
Lucește bucuria cu raze de lumină.
În haina ei închisă așa e de frumoasă!
E nins ca floarea părul sub margini de maramă,
Și-ngenunchiată pare o Sfântă Cuvioasă,
Însuflețită încă de taina de-a fi mamă.
Și cum ridică ochii sfioasă spre Maria,
Cu zâmbetul pe buze se pierde în uimire,
Ea nu-și mai poate ascunde în suflet bucuria
Că fost-a învrednicită de astfel de cinstire.
6 Augustin Pădurean, Mânăstirile din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și
Clujului, Editura Ecclesia, Mânăstirea Nicula, 2007, p. 118.
Fecioara stă smerită și ochii și-i ascunde,

În umbra de mătase a genelor ei dese.
I-au înflorit obrajii de focul ce-o pătrunde,
Când simte-n sân mulțime de taine ne-nțelese.
Ea poartă haină simplă și fără strălucire,
Și-o învăluiește-n cute bogate marama deasă,
Dar buzele cu zâmbet de caldă fericire,
Sunt cea mai minunată podoabă de mireasă.
Privind icoana asta, vezi Cerul cum pogoară,
Ca-n dragoste și milă să cerceteze firea.
Închipuiește cerul întreg Sfânta Fecioară
Și-n duh Elisabeta e însăși omenirea.
Precum stăpâna blândă veni să cerceteze
Cu dragoste, pe Maica lui Ioan Botezătorul,
Să-I cerem Maicii Sfinte să nu mai înceteze
Să vie să aline mereu în inimi dorul
Precum Elisabeta primind-o în uimire
Umplutu-s-a de Duhul cel Sfânt și cu cuvinte
Adânci a proslăvit-o, tot astfel cu iubire
Și noi să-I dăm cântare de slavă Maicii Sfinte!”7
7Zorica Lațcu Teodosia, „Închinarea Elisabetei”, în volumul Poezii.

Cuvânt înainte de arhimandrit Teofil Părăian. Ediția a II-a. Editura
Sophia, București, 2008, p. 151.
ÎMBRĂȚIȘAREA MAICII DOMNULUI1
D
in cuvântul Sfântei Evanghelii care s-a citit2, descoperim
unul din temeiurile puternice pentru care o cinstim pe Mai-
ca Domnului. De altfel, acest temei îl regăsim în rugăciunea
pe care noi o rostim foarte des, și anume: „Născătoare de Dum-
nezeu, Fecioară, bucură-te! Ceea ce ești plină de har, Marie,
Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei și bine-
cuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pe Hristos, Mân-
tuitorul sufletelor noastre”3, cuvinte pe care le-ați auzit rosti-
te de Sfânta și Dreapta Elisabeta. Pe primele le auziți totdeauna
la Buna Vestire, rostite de însuși Arhanghelul Gavriil4. Iată,
așadar, temeiuri scripturistice pentru care noi o cinstim pe Mai-
ca Domnului și pentru care avem evlavie la ea. Iar dacă Arhan-
ghelul Gavriil și Sfânta Elisabeta s-au rugat cu aceste cuvinte,
noi, oamenii neputincioși și limitați, cum să nu ne rugăm și să
o cinstim pe cea pe care o fericesc toate neamurile5, mărturie
dându-ne ea însăși, cum am auzit în Evanghelie.
1 Cuvânt rostit la hramul Mânăstirii „Adormirea Maicii Domnului”

Nicula, la slujba privegherii, în data de 14 august 2020. Versiunea scri-
să a fost revizuită pentru publicare.
2 Luca 1, 39-56.
3 Ceaslov, Publicat cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea
Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2014, p. 161.
4 Luca 1, 28.
5 Luca 1, 48.
Trebuie să știți, dragii mei, că Maica Domnului cunoaște toa-

te tainele oamenilor. Descoperim că, încă din clipa în care
Fecioara Maria a primit să devină Maica Fiului lui Dumnezeu,
ea a acceptat acest rol și pentru faptul că Arhanghelul Gavriil a
încredințat-o că Sfânta Elisabeta îl poartă în pântece pe Sfântul
Ioan Botezătorul6, deși Sfânta Elisabeta – ne spune Sfânta
Scriptură – s-a tăinuit pe sine7. Însă nu s-a putut tăinui în fața
Maicii Domnului! Maica Domnului i-a cunoscut taina, și anume
că ea l-a zămislit pe Ioan Botezătorul. Cine i-a dezvăluit taina?
Îngerul, îngerul ei, Arhanghelul Gavriil. Cine descoperă taine-
le oamenilor Maicii Domnului? Îngerii noștri păzitori! Fiindcă
Maica Domnului – ne învață Sfinții Părinți – este Doamna în-
gerilor, între care sunt și îngerii noștri păzitori. Așadar, iubiți
credincioși, Maica Domnului ne cunoaște toate tainele, neștiu-
te, poate, de nimeni, dar pe care le știe îngerul păzitor. Și, dacă
le știe îngerul păzitor, le cunoaște și Maica Domnului. Vă închi-
puiți că nu toate tainele noastre sunt pozitive, foarte multe din-
tre ele pot fi chiar păcate grele. Or, Maica Domnului le cunoaș-
te, de aceea, la 1699, a plâns o lună de zile pentru acest neam
oropsit, dar care și el, la rându-i, își avea păcatele sale. A plâns.
Și pentru necazul ardelenilor, dar și pentru nelegiuirile lor.
Un al doilea amănunt pe care îl aflăm din Evanghelia care s-a
citit mai înainte este că Maica Domnului poate determina întâl-
nirea noastră cu Dumnezeu, și nu doar a noastră, ci și a copiilor
noștri. Atunci când ea s-a dus să o viziteze pe Elisabeta, ne spu-
ne Sfânta Scriptură că „i s-a închinat”8; în realitate, a îmbrăți-
6 Luca 1, 36.
7 Luca 1, 24.
8 Luca 1, 40.
șat-o, aceasta este închinarea Mariei, o îmbrățișare! Salutul,

închinarea ei, era o îmbrățișare, iar în această îmbrățișare,
Sfântul Ioan Botezătorul, din pântecele Sfintei Elisabeta, L-a
simțit pe Domnul Iisus Hristos, Care era în pântecele Maicii
Sale! Citim, în Sfânta Scriptură, că „săltat-a pruncul în pânte-
cele ei”9. N-a săltat la întâmplare! Din această întâlnire a mai-
cii sale cu Fecioara Maria, Ioan Botezătorul a descoperit că o avea
în față pe Maica Domnului, iar în pântecele ei era Domnul Iisus
Hristos. De aceea a tresăltat. Așadar, noi trebuie să învățăm,
dragii mei, că, atunci când venim și ne-nchinăm Maicii
Domnului, în realitate o îmbrățișăm și ne întâlnim cu Fiul ei!
Putem avea încredințarea că și fiii noștri o pot întâlni, chiar dacă
ei, poate, nu cercetează biserica, sau nu se roagă, sau nu o cunosc
pe Maica Domnului. Dacă noi o îmbrățișăm pe Maica Domnului,
fiul nostru cel dintâi fiind sufletul nostru, atunci sufletul nostru
este cel dintâi care se încredințează de Domnul Iisus Hristos, de
dumnezeirea Lui, dar și fiii noștri, toți, fie ei trupești, fie duhov-
nicești. De aceea, vă îndemn, poate nu atât pentru dumneavoas-
tră, întrucât sunteți deja prezenți aici, cât pentru copilașii dum-
neavoastră, să o îmbrățișați pe Maica Domnului – o numim noi
– cea de la Nicula, și vor descoperi inclusiv ei cine este Dumnezeu,
Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Ultimul gând duhovnicesc pe care doresc să vi-l împărtășesc
izvorăște tot din Evanghelia de astăzi, în care ni se spune că
Maica Domnului a rămas cu Elisabeta „ca la trei luni”10, până
ea a născut. Ce înseamnă această perioadă, dragii mei? Înseamnă
o eternitate. Spunea, în seara aceasta, Înaltpreasfințitul
9 Luca 1, 41.
10 Luca 1, 56.
Arhiepiscop și Mitropolit Andrei că la Dumnezeu o mie de ani

„sunt ca ziua de ieri care a trecut”11. Câte gânduri nu și-au îm-
părtășit aceste două mame, cunoscând destinul copiilor lor?! În
trei luni, câte fraze nu s-au rostit?! Câte îmbrățișări, câtă grijă
sau câtă iubire s-a putut împărtăși în aceste trei luni...! Știți
dumneavoastră foarte bine că, atunci când o mamă este însăr-
cinată, trebuie să aibă o anumită atmosferă în casa ei, în jurul
ei, astfel încât pruncul care va fi adus pe lume să fie sănătos,
întreg la minte și cu bună pricepere. Or, aceste două mame pe
cine au adus pe lume? Pe Domnul Iisus Hristos și pe Ioan
Botezătorul! Vă închipuiți câtă dragoste și grijă a fost între ele,
în cele trei luni cât au fost împreună. Or, noi trebuie să ne însu-
șim acest gând că Maica Domnului trebuie să facă parte din via-
ța noastră! M-am bucurat și mă bucur atât de mult când văd, în
casele oamenilor, icoana Maicii Domnului, cu plus de măsură
atunci când o văd pe cea de la Nicula. Și am văzut-o aproape în
toate zonele țării noastre, chiar și în străinătate; multe copii ale
Icoanei făcătoare de minuni de la Nicula sunt în bisericile noas-
tre de peste hotare, pentru că românii care au plecat și s-au în-
străinat nu și-au uitat însă credința, iar Biserica s-a dus după
ei. Să țineți minte acest lucru pe care vi-l spun acum! Biserica
nu a stat cu mâinile în sân! Dacă românii noștri au plecat, cu
milioanele, și Biserica s-a dus după ei, astfel încât avem mitro-
poliți, episcopi, preoți nenumărați care slujesc Biserica lui
Dumnezeu și pe români, ca să îi țină uniți și să se simtă acasă
măcar în biserică.
Așadar, aceste trei gânduri duhovnicești am vrut să vi le pun
la suflet. Mai întâi, să știți că Maica Domnului ne cunoaște toa-
11 Psalmul 89, 4.
te tainele inimii noastre. Să știți, apoi, că, atunci când ne închi-

năm, o îmbrățișăm pe Maica Domnului. O îmbrățișăm pentru
sufletul nostru, dar și pentru copilașii noștri, care s-au înstră-
inat de Dumnezeu și de Biserica Lui. Vor simți ei, dacă noi ne
vom ruga! Orice copil simte când mama lui se roagă pentru el.
În sfârșit, niciodată să nu o părăsim pe Maica Domnului!
Dimpotrivă, să venim la mânăstirea ei, să o cercetăm adesea în
bisericile noastre parohiale, să o avem în casa noastră prin icoa-
nă și, mai ales, să o avem în inima noastră!
Așa să fie! Amin!
OCHII MAICII DOMNULUI...
ÎN CARE TE (RE)VEZI!1

gii mei,
9
n această seară, fiind astăzi Odovania Praznicului Adormirii
Maicii Domnului, m-am gândit să facem o rememorare a
sărbătorii în sine, a Postului Sfintei Mării și, mai ales, a hra-
mului Mânăstirii Nicula.
A fost minunat! Tot postul am reușit să fim împreună la sluj-
ba Paraclisului, în Catedrala noastră, la celelalte slujbe, am as-
cultat catehezele rânduite despre familia creștină, descoperind
lucruri noi, dar și bucurându-ne sufletul cu amintiri frumoase
sau rememorând aspecte peste care s-a așternut uitarea. În ceea
ce privește hramul Mânăstirii Nicula, așa cum ați aflat din am-
von și pe calea undelor, acesta s-a întins, în fapt, pe întreaga
perioadă a postului. Rând pe rând, credincioșii au putut parti-
cipa la slujbele arhierești oficiate în mai multe zile, au ascultat
Acatistul Adormirii Maicii Domnului, au luat parte la Taina
Sfântului Maslu, au auzit cuvinte de învățătură... Așadar, cei
1 Cuvânt rostit în cadrul programului catehetic al Catedralei

Mitropolitane din Cluj-Napoca, la Odovania Praznicului Adormirii
Maicii Domnului, în data de 23 august 2020. Versiunea scrisă a fost
revizuită pentru publicare.
care și-au dorit cu tot dinadinsul să ajungă la Mânăstirea Nicula

și la Icoana Maicii Domnului au reușit la vremea rânduită.
Este adevărat că unii dintre credincioșii noștri ne-au mărtu-
risit că au văzut-o pe Maica Domnului tristă în acest an. Dar,
văzând-o pe ea, în realitate s-au văzut triști pe ei înșiși, fiindcă
așa este lumea de astăzi, noi toți trăim o oarecare tristețe. De
aceea, dacă am văzut-o pe Maica Domnului tristă, de fapt,
ne-am văzut pe noi astfel, iar aici este o taină, pe care o putem
desluși prin ceea ce am trăit sau simțit la Nicula: dacă o cunoaș-
tem pe Maica Domnului, învățăm să ne cunoaștem pe noi; dacă
o privim pe ea, ne privim pe noi sau privim în noi înșine; dacă-i
privim ochii, ochii din Icoana de la Nicula, care sunt atât de
speciali, reușim să privim înlăuntrul nostru. Ce legătură extra-
ordinară! Dar și firească! Am putea-o noi minți pe Mama? Ziceți
dumneavoastră! Poate, când eram copii, credeam că putem...
Dar pe o mamă greu o poți minți! Ea te simte, te știe, te cunoaș-
te! Oricât ai vrea să învălui minciuna și să o ambalezi frumos,
ea simte! Știe, chiar dacă uneori mama devine complice la min-
ciuna ta, dar doar pentru a te lăsa să vezi că, așa cum se spune,
minciuna are picioare scurte.
Pe lângă ochii Maicii Domnului, credincioșii care merg la
Mânăstirea Nicula se mai întâlnesc cel puțin cu doi oameni cu
care vorbesc direct. Cei mai mulți se spovedesc, întâlnindu-se,
astfel, cu un duhovnic. Dacă merg mii de oameni, vă puteți în-
chipui câte taine se revarsă în fața duhovnicului, și nu doar pă-
cate, să știți! Sunt taine mari, adânci, pe care oamenii și le pun
la picioarele Maicii Domnului prin duhovnic, atunci când merg
la Mânăstirea Nicula. Ele rămân în taina spovedaniei. Dar mai
există un om pe care îl poți întâlni, nemijlocit, la Mânăstirea
Nicula: cel care scrie pomelnice, care și el află foarte multe tai-
ne, vrând-nevrând. Nu întotdeauna este preot; în general, mâ-
năstirea se folosește de multe ajutoare, sigur, toți sunt oameni
de încredere. Nu doar pentru că este vorba de bani – dar și de
aceea, banul fiind o ispită –, însă oamenii care plătesc o slujbă
își spun, adesea, necazul și trebuie să aibă în fața lor un om de
încredere. Prin urmare, mânăstirea pune oameni de încredere
la pomelnice. Și acolo se află de toate: și meschinării, bineînțe-
les, dar mai ales lucruri extraordinar de frumoase și, în același
timp, sensibile. Ei bine, un asemenea „pomelnic” sună cam așa:
o tânără a intrat anul acesta la Medicină; dăduse și anul trecut,
dar nu a reușit. Înainte de examen, a fost sfătuită de mama ei să
meargă la Maica Domnului de la Nicula. Fiica i-a spus: „Nu
cred!” După ce n-a intrat la facultate, s-a dus la Maica Domnului
de la Nicula... Iar anul acesta, intrând la Medicină, a venit să-i
mulțumească. S-a gândit ea și s-a sfătuit cu mama ei să meargă
în coate și în genunchi, în jurul bisericii de lemn, de zece ori.
După ce a reușit de șapte ori să înconjoare bisericuța în coate
și-n genunchi, unde este pietriș destul de ascuțit, nu a mai re-
zistat. S-a dus lângă omul care scria pomelnicele, iar acela i-a
sărit în ajutor, a întrebat-o dacă se simte bine, văzuse că îi era
rău fizic, efectiv, și, intrând în dialog, după ce-a scris pomelni-
cul cuvenit, i-a spus această poveste. Încă un amănunt: era și
mama ei acolo, care a încredințat-o că este valabil ca, în locul
ei, ea însăși să mai facă trei ture în jurul bisericii de lemn. Așadar,
iată câte lucruri frumoase, extraordinare, se întâmplă în pele-
rinajul la mânăstirea noastră dragă, Mânăstirea Nicula. Cu si-
guranță, dumneavoastră ați avut, la rându-vă, propriile expe-
riențe, propriile trăiri.
Despre Maica Domnului aș vrea să vă spun trei lucruri, în

această seară, inspirate din teologia contemporană. Astfel, ne
spun teologii că, dacă taina Întrupării Domnului nostru Iisus
Hristos este de nepătruns – Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul, a de-
venit trup, a luat trup omenesc din Fecioara Maria, S-a făcut om
asemenea nouă, iar această lucrare dumnezeiască este o taină
de nepătruns –, atunci și Maica Domnului este o taină, pentru
că ea a fost implicată efectiv, și rămâne o taină. Doar cei care
trăim în Biserică și o cunoaștem pe Maica Domnului, ne rugăm
ei și o iubim, reușim să deslușim din taina ei. În parte! Sau doar
o mică parte... Nimeni din cei care trăiesc în afara Bisericii nu o
poate cunoaște pe Maica Domnului, nu are cum, este cu nepu-
tință! Doar în Biserică o putem cunoaște cu adevărat și, cum
spuneam, și atunci doar în parte. Așadar, unul dintre teologii
noștri contemporani spune: „Prin urmare, taina Întrupării
Fiului lui Dumnezeu Cuvântul este, în același timp, și taina în-
dumnezeirii omului și a îmbrăcării acestuia în Trupul adevărat
al lui Hristos. Noi, ortodocșii, credem că Biserica este Trupul
binecuvântat al lui Hristos. Prin urmare, Biserica este mai întâi
trupul pe care Hristos l-a luat de la Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu și l-a îndumnezeit”2. Aceasta este Biserica, una din
definițiile Bisericii. Și o taină foarte adâncă. Biserica este Trupul
lui Hristos, dar trup – carne și oase și sânge – din ființa Maicii
Domnului. Noi știm că toți suntem mădulare în parte, ne spune
Sfântul Apostol Pavel3, ale Trupului mistic al Domnului Hristos
2 Arhim. Hieroteos Vlachos, Predici la marile sărbători. Traducere de

Daniela Filioreanu. Editura Cartea Ortodoxă – Editura Egumenița,
Galați, 2014, p. 317.
și noi formăm Biserica. Ceea ce înseamnă, dragii mei, că noi

suntem rudenie cu Maica Domnului, fiind creștini, botezați în
numele Sfintei Treimi. Mai mult, atunci când Maica Domnului
I-a împrumutat Domnului Iisus Hristos trup din trupul ei, sân-
ge din sângele ei, I-a dăruit trup din trupul nostru și sânge din
sângele nostru! Vă puteți închipui?! Ce taină mare! Noi am fost
prezenți, încă înainte de a ne aduce Dumnezeu de la neființă la
ființă, în această taină mare a Întrupării Domnului Hristos. Este
o imagine adevărată, copleșitoare! Noi, cei de astăzi, eram aco-
lo atunci când Domnul Hristos a luat Trup din trupul Maicii
Domnului! Eram, și noi, trup și sânge. De aceea, în Hristos s-a
recapitulat întreaga umanitate. În felul acesta putem gândi că
Hristos a răscumpărat omenirea din robia iadului, a diavolului,
a păcatului și a morții.
Apoi, un alt amănunt, o altă taină mare: Biserica „este Pâinea
de mulțumire care se află pe Sfânta Masă și cu care ne împărtă-
șim”4, Trupul Domnului Hristos și Sângele Lui din care noi ne
împărtășim din același Potir. Biserica înseamnă Potirul din care
noi ne împărtășim, dar, în același timp, noi suntem Biserica.
Este adevărat că, în Potir, vărsăm miridele, care înseamnă pre-
zența tuturor credincioșilor care ne poruncesc să ne rugăm pen-
tru dânșii. Dar, mai mult – sigur că ar fi o erezie să spunem că
ne împărtășim cu noi înșine! –, noi suntem prezenți în Potir!
Este o altă imagine, de asemenea copleșitoare, posibilă prin
Maica Domnului, bineînțeles. Mitropolitul Bartolomeu spune,
în Cartea deschisă a Împărăției – pe care vă îndemn, din nou, așa
cum am făcut-o și altădată, să o citiți –, că prescura adusă la
4 Arhim. Hieroteos Vlachos, op. cit., p. 317.

altar nu înseamnă altceva decât ce a oferit pământul atunci când,

la plinirea vremii, a venit Dumnezeu în lume și S-a întrupat,
adică pe Maica Domnului5. Umanitatea a oferit-o pe Maica
Domnului, când dăruiți o prescură la altar, în realitate, o dăru-
iți pe Maica Domnului, pentru că din ea se croiește agnețul, care
devine Trupul Domnului Hristos, unde suntem și noi prezenți.
În sfârșit, a treia realitate: Biserica „reprezintă sfinții, care
sunt mădulare adevărate ale Trupului lui Hristos”6. Știți că
aceasta este destinația, menirea noastră: să devenim sfinți, chiar
dumnezei prin har. Biserica înseamnă sfinți, comunitatea sfin-
ților și comuniunea sfinților. Mă auziți, adesea, spunând, la
Sfânta Liturghie, după „Să luăm aminte!”, „Sfintele, vouă, sfin-
ților”, în traducerea Mitropolitului Bartolomeu. Adică Sfintele
Taine, care vi se dăruiesc vouă, sfinților, dumneavoastră tuturor.
Atunci facem parte adevărată și integrantă din Biserică, când
suntem sfinți. Și doar atunci putem primi Trupul și Sângele
Domnului Hristos, să facem parte din El, spuneam eu, din Potir,
și din țesătura pe care Maica Domnului a lucrat-o în sine, înțe-
legând prin aceasta Întruparea Domnului și Dumnezeului și
Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
***
5 Valeriu Anania, Cartea deschisă a Împărăției. O însoțire liturgică pentru
preoți și mireni. De la Betleemul Nașterii la Ierusalimul Învierii. Scrisori pas-
torale. Studii introductive de Jan Nicolae și Vasile Gordon. Cronologie
de Ștefan Iloaie. Polirom, Iași, 2011, p. 69.
6 Arhim. Hieroteos Vlachos, op. cit., p. 317. De asemenea: Nicolae
Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii. Traducere de pr. prof. dr. Ene
Braniște. Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1997; Alexander Schmemann, Euharistia. Taina
Împărăției. Traducere din limba rusă de Pr. Boris Răduleanu. Editura
Sophia, București, 2012, pp. 30-32, și Valeriu Anania, op. cit., p. 211.
În continuare, am să vă citesc câteva rânduri dintr-o carte a

Părintelui Cornel Todeasă, din America, în care, nostalgic, și-a
notat amintirile păstrate din perioada trăită în țară. Una dintre
amintiri se leagă de Părintele Arsenie Papacioc. Pagina dedicată
lui descrie cum o vedea el pe Maica Domnului. Părintele Arsenie
Papacioc a fost, după cum știți, duhovnicul Mânăstirii „Sfânta
Maria” de la Techirghiol, județul Constanța.
„Părintele Arsenie Papacioc adesea îndemna să avem «mare
evlavie la Maica Domnului», precum avea și el însuși. «Vă
dați seama cine este Maica Domnului? – întreba el. Stăpâna
cerului și a pământului! Cât poate Dumnezeu cu puterea,
poate și Maica Domnului cu rugăciunea! Este la dispoziția
fiecărui creștin. Nu există o rugăciune cât de mică, trăită, să
nu te audă Maica Domnului, să nu coboare.»
De asemenea, el a spus povestea unei fete «cu viață foarte
bună» care a rugat-o pe Maica Domnului: «Maica Domnului,
arată-te a-mi fi mamă!» Maica Domnului i-a răspuns:
«Arată-te a-mi fi fiică!» «Adică – explică sfântul părinte – să
faci niște fapte de fiică către Maica Domnului, Stăpâna stă-
pânelor, Stăpâna cerurilor, Maica lui Dumnezeu, cu puteri
nemăsurate peste heruvimi și serafimi». Continua Părintele
Arsenie: «...Maica Domnului este mereu lângă noi, este me-
reu lângă necazurile noastre. Smerenia aceasta te depășește
și te face să verși mereu lacrimi. Adică să insiști la Maica
Domnului, să te rogi la Maica Domnului. Dar, dacă nu înțe-
legi multe lucruri, roagă-te, că vei înțelege tu. Important este
că ne este de ajutor. Te scapă din starea în care ești.» Conclude
sfântul părinte: «... arată-te de a-i fi fiică... Dumnezeu lo-
cuiește în slăvile cerului, dar Îi face plăcere să stea într-o

inimă de creștin. Dar Maica Domnului, care a fost o ființă
creată? Aveți încredere în Maica Domnului până la urmă.
(Părintele Arsenie Papacioc, Ne vorbește Părintele Arsenie,
ediția a II-a, vol. III, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp.
134-135)”7
7 Pr.dr. Cornel Todeasă, Preacurata Maria, scară Domnului Iisus, Casa

Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2017, p. 280.
SĂ NI-L FACEM PE DUMNEZEU DATOR!1

gii mei,
L
a Sfânta Liturghie, Părintele profesor Ioan Chirilă ne-a
tâlcuit cuvântul Evangheliei, pornind de la o expresie a Mi-
tropolitului Bartolomeu, care ne îndemna să-L îndatorăm
pe Dumnezeu. Să ni-L facem pe Dumnezeu dator. Să-I dăm lui
Dumnezeu cu împrumut. Cu siguranță că a-l iubi pe vrăjmașul
tău este o faptă care Îl îndatorează pe Dumnezeu. Așa cum, de
altfel, spun Sfinții Părinți, răbdarea nedreptății este cea mai
mare nevoință. O răbdare care întrece orice nevoință. Dar și
să-l iubești pe cel care te nedreptățește, fără îndoială, Îl face pe
Dumnezeu dator.
Tot Părintele profesor ne spunea că omenirea L-a făcut pe
Dumnezeu dator prin Fecioara Maria, fiindcă umanitatea I-a
împrumutat-o lui Dumnezeu, ca din ea să Se nască Fiul Lui,
Mântuitorul nostru Iisus Hristos. În alți termeni, unii Părinți
vorbesc despre faptul că Maica Domnului a devenit pământul
neprihănit din care Dumnezeu l-a zidit pe cel dintâi om, pe
Adam. Atunci pământul era nepângărit, iar Maica Domnului
1 Cuvânt rostit în cadrul programului catehetic al Catedralei

Mitropolitane din Cluj-Napoca, în data de 4 octombrie 2020. Versiunea
scrisă a fost revizuită pentru publicare.
s-a făcut pământ neprihănit, din care s-a țesut Trupul Domnului
Hristos, Noul Adam. Este o imagine extraordinară, dar în ace-
eași măsură trebuie să ne conducă la o reflecție profundă asupra
noastră înșine.
Părintele profesor afirma, totodată, că noi ni-L putem face
dator pe Dumnezeu dacă-I dăruim inima noastră. Însă inima
noastră trebuie să fie asemeni Fecioarei Maria, asemeni pămân-
tului neprihănit, nu-I putem oferi oricare inimă. Dumnezeu ne
cere inima noastră, o dorește cu nesaț. Și inima noastră Îl do-
rește pe Dumnezeu. Fie că suntem conștienți sau nu, și inima
noastră își dorește să fie pământ neprihănit, să fie o inimă fe-
ciorelnică. Iar inima nu înseamnă doar un organ, ci înseamnă
tot ce însumează ființa omenească: și mintea, și simțirea, și
lucrarea, puterile pe care le avem noi, oamenii, cu care Dumnezeu
ne-a înzestrat, doar pe noi. Aceasta înseamnă inima. De aceea,
când vorbesc, de pildă, despre Rugăciunea lui Iisus, Părinții
vorbesc despre un tot unitar al puterilor spirituale pe care le are
omul, iar în acest tot unitar este angajată întreaga ființă în
Rugăciunea lui Iisus, cum spuneam, și simțirea, și mintea, și
lucrarea. Această lucrare duhovnicească se face în sens diferit.
Pornim de la rostirea cuvintelor rugăciunii, de la lucrarea efec-
tivă a rugăciunii, le pricepem cu mintea și ele trebuie să coboa-
re în inimă. Când inima se roagă, atunci cu adevărat ne rugăm.
Dar ce înseamnă să se roage inima? Înseamnă să se roage Maica
Domnului. Cu suspinuri negrăite... Pe această inimă o vrea
Dumnezeu de la noi.
În această seară, m-am gândit să vă dau câteva exemple,
e-adevărat, din lumea monahală, dar de care nici dumneavoastră
nu trebuie să fiți străini. Să vedeți cum Dumnezeu nu rămâne
dator! Într-adevăr, Dumnezeu este Cel Care răspunde și

răspunde pe măsură, atunci când omul se vrea al Lui, când omul
se angajează ca întreaga sa ființă să-I aparțină lui Dumnezeu.
Mai întâi, din experiența stăreției mele de la Nicula.
Odinioară, un tânăr ofițer, din Dej, venea la Mânăstirea Nicula
foarte des și, pe măsură ce trecea vremea, își exprima dorința
de a rămâne, iar în cele din urmă, a și rămas în obștea mânăs-
tirii. Tatăl său, care era, de asemenea, ofițer în Armata Română,
nici nu putea concepe că s-ar putea întâmpla așa ceva. Avea o
vorbă tatăl lui, pe care și eu l-am cunoscut: „Popa și polițaiul
n-au ce căuta la mine în casă!” Ironia face că, după ce fratele
(fost ofițer) a îmbrăcat haina monahală, l-am vizitat pe tatăl său
la casa lui, iar șofer îmi era un polițai! Dar ironia lui Dumnezeu
este că, astăzi, el își doarme somnul de veci în mânăstirea de la
Florești! Ca să vedeți cum i-a răspuns Dumnezeu acestui tânăr,
atunci când s-a angajat să-și dăruiască întreaga ființă lui
Dumnezeu: Dumnezeu l-a câștigat și pe tatăl lui! Am spus: s-a
angajat să-și dăruiască întreaga ființă, pentru că a te angaja în
viața monahală înseamnă să-ți reînnoiești în fiecare zi voturile,
să-ți reînnoiești iubirea în fiecare clipă, să fii într-o continuă
devenire. Nu există un moment în care te-ai călugărit, este o via-
ță. Un angajament care este o continuă devenire.
Un alt exemplu, tot din mânăstirea noastră: fratele Vasile era
de undeva din Maramureș, din zona Ulmeniului, un bărbat fal-
nic, de doi metri, foarte puternic, muncea ca un rob. Însă a ve-
nit la mânăstire fără să le spună părinților, a fugit la mânăstire.
Știa că părinții nu sunt de acord. Însă și eu am avut răbdarea
cuvenită, fiindcă, într-o zi, trebuia să afle părinții unde este,
chiar dacă era major și putea să facă cu viața lui orice voia. Mi-l
aduc aminte și cu umor. Mergem cu ei la pădure, la tăiat de lem-

ne – nu făceam eu prea multe, dar voiam să fiu împreună cu
obștea, care era foarte numeroasă, până la patruzeci de viețuitori
–, și, oricât de mare era copacul, el stătea la un capăt și aproape
toată obștea la celălalt capăt, atât era de puternic. Dar mi-l aduc
aminte și cu duioșie. Odată, după slujba privegherii, m-a văzut
întristat peste măsură și, când am ieșit din biserică, l-am ob-
servat pe Vasile venind spre mine. Și-a petrecut mâna peste
umărul meu și mi-a spus: „Părinte, spune-mi mie cine te-a ne-
căjit...!” Am surâs, bineînțeles, și mi-a trecut supărarea, cel
puțin pe moment.
Acest frate Vasile, într-o zi de duminică, după Liturghie, îmi
spune: „Părinte, au venit părinții. Știam că, dacă au să vină,
n-am să rezist și-am să mă-ntorc înapoi acasă.” Ceea ce s-a și
întâmplat. Au găsit ei formule, s-au pus pe ei înainte, sănătatea
lor, vârsta și alte motive, și l-au determinat pe fratele nostru
Vasile să iasă din mânăstire. La o vreme, am auzit că s-a căsă-
torit și că avea un copilaș. S-a făcut polițai. Dar tot la o vreme,
la scurtă vreme, am aflat cu întristare că a murit într-un accident
groaznic. Așadar, n-au avut parte de el nici părinții lui, care,
probabil, trăiesc și astăzi, nici soția și copilul său. Ca să vedeți
felul în care trebuie gândite și simțite lucrurile. Și... nu te pui cu
Dumnezeu! Fiindcă Dumnezeu este și gelos...
Aș putea continua cu asemenea exemple, însă cu siguranță
că fiecare, în taina inimii lui, știe că, de multe ori, Dumnezeu a
răspuns și ne-a răspuns cum nu o poate face nimeni.
***
În continuare, vă voi citi un fragment dintr-o carte frumoasă,

pe care v-o recomand cu toată căldura, Nesfinții sfinți2, scrisă
de Arhimandritul Tihon, din care aflăm, printre altele, ce în-
seamnă ce am dorit eu să vă pun la minte și la suflet în această
seară.
Cum am plecat noi la mânăstire
„De fapt, pe la începutul anilor ’80, nu am plecat la mânăs-

tire, ci am fugit pe ascuns. Am fost socotiți uneori, cred,
puțin cam nebuni. Iar alteori, puțin mai mult. Au venit după
noi părinți îndurerați, logodnice nemângâiate, profesori
înfuriați de la facultățile la care studiam atunci. După un
monah (care fugise după ce ieșise deja la pensie și îl crescu-
se până la majorat pe ultimul dintre copii) au venit fiii și
fiicele sale și au răcnit prin toată mânăstirea, zicând că în-
dată îl vor lua acasă pe tăticul lor. Noi l-am ascuns după
niște coșuri mari, într-un șopron vechi, în care se țineau pe
vremuri trăsurile. Fiii lui ne-au încredințat că tăticul lor,
care fusese un miner fruntaș, dăduse în mintea copiilor. Însă
el, vreme de treizeci de ani, pur și simplu visase și ziua, și
noaptea la clipa în care va putea începe să se nevoiască în
mânăstire.
L-am înțeles prea bine, pentru că și noi fugiserăm din lumea
care devenise lipsită de sens, spre a-L căuta pe Dumnezeu,
Care ni Se descoperise dintr-odată; fugisem la fel, aproape
ca niște ștrengari care fug ca să fie marinari pe vapor și nă-
2 Arhimandritul Tihon (Șevkunov), Nesfinții sfinți și alte povestiri.

Traducerea Florentina Cristea. Editura Egumenița, Galați, 2013.
zuiesc să navigheze departe. Chemarea lui Dumnezeu totuși

a fost mult mai puternică și nu am putut-o birui. Mai exact,
simțeam sigur că, de nu vom răspunde la această chemare,
de nu vom lăsa totul și nu vom porni după El, ne vom pierde
fără a ne mai putea întoarce. Și, chiar de vom dobândi tot
restul lumii cu toate bucuriile și mângâierile ei, nu ne va fi
de niciun folos, nici drag nu ne va fi.
Bineînțeles că ne era tare milă, în primul rând, de părinții
care nu înțelegeau nimic și se prăpădeau în fața hotărârii
noastre. Apoi de prieteni și prietene, de profesorii noștri
iubiți de la facultate, care, sacrificându-și timpul și efortu-
rile, au venit la Peciora ca să ne «salveze». Eram gata să ne
dăm viața pentru ei. Dar nu mânăstirea.
Toate acestea li se păreau apropiaților noștri ceva absurd și
cu totul inexplicabil. Țin minte, eram deja de câteva luni la
mânăstire, când a venit aici Alexandru Șvețov. Era dumini-
că, singura zi liberă din săptămână. După minunata slujbă
duminicală și după masa de prânz, noi, tinerii începători,
stăteam întinși în pat, fericiți, în chilia noastră mare și lu-
minoasă. Deodată ușa s-a deschis larg și în prag a apărut un
flăcău înalt, de aceeași vârstă cu noi, de douăzeci și doi de
ani, îmbrăcat în blugi de firmă și veston scump.
– Îmi place aici! ne-a mărturisit el. Și aici voi rămâne!
«Mâine te vor pune să cureți grajdul de vite sau canalizarea
și atunci vom vedea dacă vei rămâne aici sau nu», am gândit
eu, căscând din când în când. Și, probabil, cam același lucru
le trecea prin cap tuturor celor ce priveau împreună cu mine
acest personaj, care aterizase brusc din capitală în acea
mânăstire veche.
Alexandru era fiul unui comerciant și locuia cu părinții la

Pekin, Londra și New York și nu demult se întorsese în Rusia
să studieze la institut. Despre Dumnezeu aflase cu jumătate
de an în urmă, de foarte puțin timp, dar aflase ceea ce era
mai important și, după cât se vedea, aflase cu adevărat. De
atunci se chinuia din pricina vieții lui lipsite de sens și nu
s-a putut liniști până când a aflat de mânăstirea noastră.
Văzând deodată că a găsit tocmai ceea ce căuta, nu a voit nici
măcar să le comunice părinților despre noua sa locuință.
Când noi i-am reproșat lui Alexandru, spunându-i că e crud,
el ne-a liniștit, spunându-ne: «Oricum, tata mă va găsi cu-
rând».
Așa s-a și întâmplat. Tatăl lui Alexandru a venit la Peciora
într-o «Volgă» neagră și a făcut un scandal monstru alături
de miliție și KGB, de prietenii de la școală și prietenele de la
institut, adică toate metodele care se foloseau, de obicei, ca
să fim scoși din mânăstire. Toate acestea au durat destul de
mult, până când tatăl lui Alexandru, cu groază, s-a convins
că totul era în zadar și că de acolo Alexandru nu va pleca
nicăieri. Părintele vistiernic, arhimandritul Natanail, încer-
când să-l mângâie măcar întrucâtva pe oaspetele de la
Moscova, i-a spus blând: «Păi, ce mai, dați-l pe fiuțul dom-
niei-voastre jertfă lui Dumnezeu. Va fi ieromonah la Pecerska
și vă veți mândri cu el...».
Îmi amintesc ce țipăt sălbatic a răsunat atunci în mânăstire:
– Niciodată!!!
Așa a țipat tatăl lui Alexandru. El nu știa că părintele Natanail
era înainte-văzător, altfel nu s-ar fi enervat atât. Acum
Alexandru, într-adevăr, este ieromonah, singurul dintre toți
cei ce eram în chilie în ziua primei lui sosiri, care a rămas să

slujească în Mânăstirea Pecerska din Pskov. Iar tatăl lui
Alexandru, Alexandru Mihailovici, după zece ani a început
să lucreze cu mine la Moscova, la Mânăstirea Donsk, iar apoi
și la Mânăstirea Întâmpinării, ca administrator la depozitul
de cărți. Îndeplinind această funcție și devenind cel mai sin-
cer rugător și căutător al lui Dumnezeu, a plecat la Domnul.”3
3 Ibidem, pp. 107-109.

ICOANA MAICII DOMNULUI DE LA NEAMȚ1
Preacuvioși și Preacucernici Părinți și iubiți credincioși,
D
in catehezele rânduite în Postul Adormirii Maicii Domnu-
lui, care s-au rostit seară de seară, după slujba Paraclisului,
ați aflat lucruri frumoase și folositoare despre icoane și
cinstirea lor și despre temeiurile acestei venerări, despre teme-
iurile teologice ale cinstirii Maicii Domnului – de unde decur-
ge și cinstirea icoanei ei –, despre icoanele Maicii Domnului și,
mai cu seamă, despre cea mai renumită icoană a sa din țara
noastră, și anume cea de la Mânăstirea Nicula, pe care o iubim
și care este parte din viața noastră. De altfel, icoana este parte
a vieții fiecărui creștin, îndeosebi a creștinului ortodox. Icoana
ne definește, face parte din identitatea noastră creștină și or-
todoxă. Fără icoană, dragii mei, nu suntem ortodocși și, aș în-
drăzni să spun, nu suntem nici creștini!
Icoana Maicii Domnului de la Nicula își împletește destinul
cu istoria transilvănenilor. Iată, deci, viață și identitate! Ea a
plâns vreme de o lună pentru neamul nostru, asuprit de străini
și prigonit pentru dreapta sa credință, silit fiind a trece la o cre-
dință străină. Fiindcă noi, creștinii ortodocși din Transilvania,
am fost obligați să ne unim cu Biserica Romei. Și, pentru că acest

lucru s-a întâmplat doar pe hârtie, românii transilvăneni ne-
trecând de bunăvoie la catolicism, peste trei sute de biserici și
mânăstiri au fost distruse de tunurile și furia generalului
Buccow, în jurul anului 1763. Numit de Maria Tereza comandant
militar și guvernator al Transilvaniei, acesta a făcut un recen-
sământ, în urmă căruia a observat cu stupoare că bisericile și
moșiile bisericești erau trecute în proprietatea catolicilor, in-
clusiv preoții deveniseră catolici în marea lor majoritate, însă
credincioșii rămăseseră ortodocși. De aceea, și acum, după mai
multe veacuri, deși creștinii ortodocși din Transilvania și-au dat
seama de înșelăciune și au revenit la Ortodoxie, bisericile și te-
renurile sunt încă înscrise în cartea funciară pe numele catoli-
cilor. Pentru cele care au revenit de drept și de fapt ortodocșilor,
au fost procese nenumărate, până astăzi, și vor mai fi. Pentru
ce? Nu pentru credință! Deși, în principiu, ar trebui, probabil,
să se intenteze și un asemenea proces... din partea ortodocșilor!
Procesele au fost și sunt pentru imobile, pentru clădiri, pentru
terenuri arabile, pentru pășuni, pentru păduri... Ca să vedeți
care a fost, în fapt, scopul ocupației străine, dar și al unirii
Bisericii transilvane cu Biserica Romei. În paranteză fiind spus,
vrând-nevrând, când vorbesc despre Icoana de la Nicula sau
despre Mânăstirea Nicula, devin părtinitor.
Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Nicula
a fost și continuă să fie atât de iubită și cunoscută, pentru că ea
face parte din viața creștinilor transilvăneni și a devenit simbo-
lul identității acestora, este o prezență vie în viața comunității
monahale niculane și a celor care am trecut pragul acestei mâ-
năstiri, unii dintre noi devenind călugări aici. Probabil, cea mai
mare minune pe care o săvârșește Icoana de la Nicula este evla-

via creștină, încununată cu hramul din 15 august, când sute de
mii de oameni se duc în pelerinaj, ca să ajungă măcar la umbra
ei, dacă nu chiar să-i sărute Maicii Domnului mâinile.
Mi-am început cuvântul afirmând că icoana face parte din
viața noastră și ne definește identitatea creștină ortodoxă. În
continuarea programului nostru catehetic, în această seară,
aducem înaintea ochilor dumneavoastră duhovnicești încă o
foarte îndrăgită și cunoscută icoană făcătoare de minuni a Maicii
Domnului, cea de la Mânăstirea Neamț, care, de asemenea, ne
definește. Istoria tumultuoasă a acestei icoane se întinde pe mai
bine de treisprezece veacuri. Este, așadar, o icoană foarte veche,
pictată în secolul VII al erei creștine. Ea redă fidel chipul Maicii
Domnului pictat în cetatea Lida, locul de naștere al Sfântului
Mare Mucenic Gheorghe. De altfel, Icoana de la Mânăstirea
Neamț îl are înfățișat pe spatele ei pe Sfântul Gheorghe, fiind o
icoană dublă. A fost comanda viitorului patriarh al
Constantinopolului, Gherman, care se îndrăgostise de imaginea
Maicii Domnului de la Lida, pictată în anul 35 al erei creștine!
Doresc să subliniez: icoana de la Neamț este pictată în secolul
al VII-lea după o icoană din anul 35! Cetatea Lida este o locali-
tate din Țara Sfântă. Cei care ați ajuns acolo, ați trecut, cu sigu-
ranță, prin această cetate și v-ați închinat la mormântul Sfântului
Mare Mucenic Gheorghe.
Revenind la Icoana Maicii Domnului de la Neamț, ea a fost
pictată, în opinia mea, și în urma minunii care s-a întâmplat în
7 august 626 – iată că astăzi suntem chiar în 7 august –, pe
vremea Patriarhului Serghie al Constantinopolului, când cetatea
Constantinopolului a fost înconjurată de turci, dar, prin mijlo-
cirea Maicii Domnului, a fost izbăvită de mânia acestora. Atunci

s-a născut și Imnul Acatist al Bunei Vestiri. Patriarhul Gherman
s-a inspirat, pesemne, din acest eveniment și, drept mulțumire
și evlavie, a cerut să i se picteze icoana Maicii Domnului, dar, pe
spatele ei, și un alt mijlocitor puternic împotriva păgânilor,
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Lida. Icoana a rămas pu-
țină vreme la Constantinopol, întrucât a început curând peri-
oada iconoclastă, fiind nevoie de mai multe sinoade, între care
unul ecumenic, pentru ca icoanele să revină în cult. Astfel, icoa-
na a fost dusă la Roma, unde a stat vreme de un veac. După
perioada iconoclastă, se întoarce la Constantinopol și rămâne
acolo peste cinci sute de ani. În anul 1401, a fost dăruită voievo-
dului creștin Alexandru cel Bun al Moldovei, care o așează, în
cele din urmă, în Mânăstirea Neamț, unde este până astăzi.
Pentru a fi ocrotită în fața repetatelor năvăliri ale turcilor și tă-
tarilor, ea a fost ascunsă, îngropată, ceea ce avea să se întâmple
și cu cea de la Nicula, dar a revenit la Mânăstirea Neamțului,
unde pelerinii i se închină și azi.
Sunt nenumărate minunile întâmplate în fața Icoanei de la
Neamț. Nu am să mă refer însă la ele, ci mai degrabă la oamenii
care s-au închinat înaintea ei. Pe cel dintâi l-am amintit deja,
cel care a primit-o în dar, Alexandru cel Bun, un mare voievod
creștin, unii numindu-l și sfânt. Un alt voievod, Mare și Sfânt,
a construit biserica principală a Mânăstirii de la Neamț, în cin-
stea Înălțării Domnului, unde este așezată Icoana făcătoare de
minuni a Maicii Domnului, nimeni altul decât Sfântul Voievod
Ștefan cel Mare. Aș menționa, de asemenea, încă doi sfinți: unul
s-a născut, iar altul a trăit în preajma ei. Pe primul l-am prăz-
nuit zilele trecute, în 5 august; este vorba despre Sfântul Cuvios
Ioan Iacob Hozevitul de la Neamț. Cel de-al doilea este Sfântul

Cuvios Paisie Velicicovschi, renumitul călugăr și teolog care a
restaurat viața monahală din Moldova și nu numai și care ne-a
lăsat moștenire un tezaur impresionant de scrieri ale Sfinților
Părinți și alte cărți duhovnicești și liturgice, traduse în română
și slavonă.
Aș mai adăuga faptul că, pe vremea Sfântului Paisie
Velicicovschi, Mânăstirea de la Neamț număra câteva mii de
călugări și întreținea, deopotrivă, alte câteva mii de credincioși
din împrejurimi. Vremurile erau grele, dar Maica Domnului,
prin călugării ei, i-a ajutat pe creștinii ortodocși români să-și
păstreze credința, să-și păstreze cumpătul, firea, Icoana de la
Mânăstirea Neamț fiind, între nenumăratele-i minuni, și izbă-
vitoare de depresie. Vremurile, cum spuneam, erau foarte gre-
le – nu că ar fi mai puțin dificile astăzi, cel puțin din punctul de
vedere al depresiei –, oamenii nu-și puteau câștiga nici măcar
hrana cea de toate zilele, le-o asigurau însă călugării, prin os-
teneala mâinilor lor, lucrând pământurile mânăstirii, dar și a
frunții lor, creând opere inestimabile, care s-au păstrat până
astăzi. Legat de odoarele făurite de călugări, în general, știți prea
bine că tezaurul României, care a fost dus undeva peste hotare
și nu s-a mai întors – noi purtăm în mare măsură vina acestui
fapt, neștiind să ne alegem conducători care să ne reprezinte
interesele naționale –, este, în mare parte, bisericesc și mânăs-
tiresc. Singura redută în momentul când s-au adunat bogățiile
României, spre a fi „încredințate” străinilor, a fost Mânăstirea
Neamțului. Starețul de atunci s-a opus categoric, neînstrăinând
niciun odor, nicio cruce, nicio candelă, niciun obiect! Dacă ar fi
încuviințat să fie luate, astăzi, Mânăstirea Neamțului ar fi fost
mai săracă și, probabil, nici Icoana făcătoare de minuni a Maicii

Domnului n-ar mai sta la locul ei de închinare în biserică. Mai
mult, România ar fi rămas și mai sărăcită de patrimoniul său.
Pe de altă parte, există piese în Muzeul Național de Istorie care
sunt proprietatea Mânăstirii Neamț și pentru care foarte greu
se găsește o cale să revină mânăstirii căreia îi aparțin.
Un alt exemplu foarte elocvent și la îndemână, din Eparhia
noastră de această dată, este Mânăstirea Ștefan Vodă de la Vad,
care a fost deposedată de asemenea odoare spre a fi expuse în
Muzeul Național de Istorie sau în Muzeul Național de Artă, fără
a fi lăsate să se mai întoarcă acasă. Între ele, o minunată icoană
a Sfântului Ierarh Nicolae.
Revenind la Neamț, am credința că toți acei oameni buni și,
mai ales, cei sfinți – Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, Sfântul
Ioan Iacob de la Neamț, Sfântul Paisie Velicicovschi de la Neamț
– s-au sfințit prin mijlocirea Maicii Domnului, fiindcă au avut
evlavie față de Maica Domnului, evlavie față de Icoana ei făcă-
toare de minuni de la Mânăstirea Neamț. Cred cu tărie că sunt
sfinți odrăsliți de Maica Domnului prin Icoana de la Neamț. În
1986, când am fost pentru prima oară la Mânăstirea Neamț,
m-am închinat și eu, adolescent fiind, la Icoana făcătoare de
minuni a Maicii Domnului și am trecut, spre biserica unde îi
este locul, pe aleea pavată sub care, câteva zile mai târziu, s-au
descoperit moaștele unui sfânt nemțean căruia nu i se cunoaș-
te numele. Chiar așa i se spune: Sfântul Necunoscut de la
Mânăstirea Neamț, care, și el, cu siguranță, este un fiu al Maicii
Domnului, prin harul Icoanei sale făcătoare de minuni.
Vă îndemn să vizitați Mânăstirea Neamț, să pășiți pe calea
bătătorită, la propriu, de sfinții pe care i-am evocat, o cale ce vă
duce la Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, renu-

mită și iubită de noi toți și care ne este pavăză și adăpost nouă,
tuturor, dar mai cu seamă călugărilor de la Mânăstirea Neamț
și celor care o cercetează adesea. Acestea fiind zise, să ne ajute
Maica Domnului, să facă minune cu noi și, din oameni păcătoși
și netrebnici, să ne facă buni și – de ce nu? – sfinți! Amin!
ICOANA MAICII DOMNULUI
A IMNULUI ACATIST1
Preacuvioși și Preacucernici Părinți și iubiți credincioși,
N
e aflăm în ultima seară a proiectului catehetic din Postul
Adormirii Maici Domnului. Am aflat, rând pe rând, despre
cinstirea sfintelor icoane, despre preacinstirea Maicii
Domnului și a icoanelor ei făcătoare de minuni, unele din țara
noastră, iar altele din Sfântul Munte Athos. Pe unele, poate,
le-am cunoscut, chiar am ajuns înaintea lor și ne-am rugat,
ne-am închinat, le-am sărutat. Pe unele, cu siguranță, nu le-am
văzut încă și, probabil, unii dintre noi nu le vom vedea nicio-
dată. Bunăoară, cele din Sfântul Munte Athos, unde, de pildă,
femeile nu au voie să pătrundă. Sfântul Munte Athos o are pe
Maica Domnului Stăpână și așa au rânduit părinții mânăstiri-
lor din vechime ca, în Sfântul Munte Athos, să viețuiască și să
meargă în pelerinaj doar bărbații.
În Sfântul Munte Athos, cum bine știți, există douăzeci de
mânăstiri mari, începând cu Marea Lavră, întemeiată de Sfântul
Atanasie, și nenumărate schituri și chilii. Schiturile, chiar dacă
sunt de dimensiunea mânăstirilor noastre, intră în această
categorie, întrucât ele depind de alte mânăstiri, mai mari. Dar
ele au biserici și ziduri și chilii, cum spuneam, asemenea

mânăstirilor pe care le cunoaștem. Cea de-a treia categorie sunt
chiliile, de mărimea schiturilor de la noi. De fapt, sunt niște case,
cu câteva chilii (încăperi), în mijlocul cărora există un paraclis.
Aproape toate mânăstirile din Sfântul Munte Athos au icoa-
ne făcătoare de minuni, cu precădere ale Maicii Domnului, dar
nu numai. Sunt, acolo, icoane deosebite ale Mântuitorului
Hristos, ale Sfântului Ioan Botezătorul, ale Sfântului Mare
Mucenic Gheorghe și alte multor alți sfinți. De asemenea, sunt
nenumărate moaște. Îi îndemn pe bărbați să caute să ajungă în
Sfântul Munte Athos. În anul 1996, când încă o călătorie în stră-
inătate nu era atât de lesne de făcut ca astăzi, am făcut primul
pelerinaj la Ierusalim și, acolo, am reușit să primesc viza și pen-
tru Grecia. Astfel, timp de o săptămână, am vizitat Grecia, cât
a fost cu putință, iar o altă săptămână am petrecut-o, dimpre-
ună cu părinții care mă însoțeau, în Sfântul Munte Athos.
Comparând, vrând-nevrând, Ierusalimul cu Athosul, am acor-
dat o notă superioară Sfântului Munte Athos. Ierusalimul, cu
tumultul său, cu amestecul de nații și credințe, cu zgomotosul
sau agresivul comerț propriu sângelui evreiesc, dar și celui ară-
besc, nu întotdeauna te odihnește. Însă Sfântul Munte Athos are
o cu totul altă valoare duhovnicească... Așadar, vă îndemn pe
cei care aveți posibilitatea – nu costă foarte mult – să ajungeți
în Sfântul Munte. Femeile pot și ele să se apropie, să fie în preaj-
ma Sfântului Munte Athos, într-o croazieră în jurul Muntelui
Sfânt, în care li se explică celor prezenți lucruri despre fiecare
mânăstire pe care o pot vedea de la distanță. Sunt mânăstiri care
au fost ctitorite sau rectitorite de domnii Țărilor Românești...
Aproape toate mânăstirile athonite păstrează ceva din implica-
rea românilor, care le-au plătit datoriile către turci, le-au re-
construit sau le-au zidit din temelie.
Despre mânăstirile din Sfântul Munte Athos și despre expe-
riența Sfântului Munte, v-aș îndemna să citiți o carte – este una
din cele trei cărți pe care m-am pregătit să vi le recomand –,
scrisă de profesorul, criticul și jurnalistul Dan C. Mihăilescu, un
om cu un farmec aparte, dacă-l auzi vorbind, nu poți să-l mai
uiți. Îl rugăm pe Dumnezeu să-i dea sănătate în încercarea grea
prin care trece. Așadar, după ce el însuși a avut experiența
Sfântului Munte, a scris o carte care se numește Oare chiar m-am
întors de la Athos?2 Vă va încânta, le fel ca și interviurile pe această
temă, pe care le puteți găsi pe internet.
În această seară, s-a rânduit să vorbesc despre o icoană din
Sfântul Munte Athos, care se află la Mânăstirea Dionisiu, o
mânăstire întemeiată în secolul IV, de starețul Dionisie, al cărui
nume de altfel îl poartă. În 1375, acest stareț a primit în dar, de
la Împăratul Alexie al III-lea Comneanul, o icoană a Maicii
Domnului, făcătoare de minuni, cunoscută sub numele de
Icoana Imnului Acatist sau Izvorâtoarea de mir, dar mai ales ca
Icoana Maicii Domnului a Imnului Acatist. La cateheza
anterioară, l-am amintit pe Patriarhul Serghie al
Constantinopolului și asediul turcilor asupra cetății, la 624.
Patriarhul a mobilizat întreaga cetate a Constantinopolului,
îndeosebi purtând o icoană pe meterezele cetății, și, astfel, au
reușit să-i îndepărteze pe asediatorii păgâni. Se pare că aceasta
este icoana Maicii Domnului pe care a purtat-o Patriarhul
Serghie în anul 624. Unii Sfinți Părinți, dar și autorii care s-au
2Dan C. Mihăilescu, Oare chiar m-am întors de la Athos?, Editura
Humanitas, București, 2011.
ocupat de istoria icoanei, spun că ea a fost pictată de însuși

Sfântul Apostol și Evanghelist Luca. Dacă este așa sau nu, doar
Dumnezeu știe, însă, prin această mărturie, aflăm că este foarte
veche. Nu se cunoaște exact anul în care a fost pictată.
Este o icoană mai deosebită, fiindcă suportul este ceara, și
nu lemnul, cum suntem noi obișnuiți. Se poate distinge foarte
greu, întrucât, izvorând mir, s-a șters în mare măsură. Ea exis-
tă însă până astăzi și poate fi văzută la Mânăstirea Dionisiu. La
fel ca despre fiecare icoană făcătoare de minuni, s-au consem-
nat mai multe întâmplări minunate, pe parcursul anilor. Pe două
dintre ele vi le-am amintit deja: cea dintâi este cea din timpul
asediului Constantinopolului, când salvează cetatea. A doua
minune, de la care îi vine și unul din nume, este faptul că a de-
venit izvorâtoare de mir. O a treia minune, consemnată în isto-
ricul icoanei, este legată de răpirea ei de către pirați, care au
adus-o înapoi, îndemnați fiind de însăși Maica Domnului, care
s-a simțit ca-ntr-o închisoare în mâinile lor. Astfel, pirații, în-
spăimântați și de furtuna mării, dar și de glasul Maicii Domnului,
au înapoiat-o degrabă mânăstirii. Alte multe minuni s-au în-
tâmplat, vindecând neputințele oamenilor.
Mai mult decât atât însă, eu sunt încredințat, așa cum vă spu-
neam și în cuvântul meu de luni, că icoanele făcătoare de minuni
fac parte din viața noastră de zi cu zi. Bunăoară, Icoana Maicii
Domnului de la Nicula este parte a vieții noastre cotidiene. Cei
mai mulți dintre noi o avem în casele noastre, zilnic trecem pe
lângă ea, o privim sau înălțăm o rugăciune sau chiar o sărutăm.
Așadar, ea face parte din viața noastră. Uneori, icoanele făcă-
toare de minuni au determinat anumite evenimente sau cel pu-
țin au avertizat asupra anumitor momente din istoria neamului
nostru. Dar, cel mai important lucru este faptul că icoanele fă-
cătoare de minuni au reușit să sfințească oameni, iar Biserica
noastră are foarte mulți sfinți care au o legătură specială cu icoa-
nele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului.
O viață duhovnicească, așa cum e cea trăită într-o mânăstire,
este legată de biserică, de toate odoarele, de icoanele făcătoare
de minuni, de moaște, de sfinți, de preoți, de slujbe. Toate aces-
tea alcătuiesc viața duhovnicească a unei comunități monahale,
dar și a dumneavoastră, a credincioșilor. Mersul la biserică,
Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, rugăciunea comună, rugă-
ciunea personală, postul, icoanele, sfinții la care aveți evlavie,
toate acestea înseamnă viața duhovnicescă a unui credincios
practicant.
Astăzi, Biserica noastră l-a prăznuit pe un mare sfânt al
Ortodoxiei, și anume pe Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul
Constantinopolului, care este un fiu al Icoanei făcătoare de mi-
nuni Imnul Acatist. El a trăit mulți ani în Mânăstirea Dionisiu
și o considera dragostea lui. Acolo i-a tihnit cel mai mult, întru-
cât viața lui a fost foarte zbuciumată. Vorbim despre un tânăr pe
nume Nicolae, grec, din neam bun, care a primit o educație
creștină pe măsură, mai întâi datorită părinților săi după trup,
iar mai apoi, părinților duhovnicești deosebiți, pe care el însuși
i-a căutat, i-a găsit, i-a slujit și i-a ascultat. Exigențele părinți-
lor duhovnicești l-au făcut și pe el să fie exigent cu el însuși și
cu ceilalți, ajungând un însemnat Părinte al Bisericii. A trăit în
secolul al XV-lea; s-a născut, se pare, în anul 1436 și a murit în
1508. Și-a sfințit viața în Sfântul Munte Athos, unde a fost că-
lugărit sub numele de Nifon, la Mânăstirea Dionisiu, iar mai
apoi, a devenit preot.
Datorită vieții lui înalte și sfaturilor duhovnicești pe care le

dădea celor care-l căutau, ajunge Mitropolit al Tesalonicului în
1483, iar mai apoi, în 1486, Patriarh al Constantinopolului. Era
o perioadă foarte tulbure din viața Bisericii, după căderea
Constantinopolului, la 1453, Patriarhul Nifon fiind hărțuit tot
timpul în care a avut această demnitate. A fost alungat din sca-
un, apoi rechemat, iar în cele din urmă, a plecat în surghiun. În
surghiun fiind, domnitorul Radu cel Mare l-a chemat la cârma
Bisericii, ajungând, astfel, Mitropolitul Țării Românești, în ju-
rul anului 1500. Aici, însă, are același destin ca la Constantinopol,
pentru că viața lui sfântă și exigențele sale duhovnicești au fost
invidiate de oameni și urâte de diavol. Având profilul Sfântului
Ioan Botezătorul, ocrotitorul Mânăstirii Dionisiu, și înfierând
și el păcatul adulterului, în cele din urmă a fost izgonit chiar de
domnul care îl pusese în scaunul de mitropolit. Desigur, s-a
întors la dragostea lui cea dintâi, Mânăstirea Dionisiu, dar ca
un simplu argat, și a început viața monahală de la zero, fără să
spună nimănui cine este. Prima ascultare a începătorilor era
îngrijirea catârilor. Acolo a (re)început să se nevoiască, până
când, printr-o întâmplare minunată, călugării din mânăstire
au descoperit că argatul, fratele începător, nu era altul decât
Patriarhul Constantinopolului!
Cât s-a aflat la cârma Bisericii în Țara Românească, a avut
un ucenic, foarte ascultător, și anume pe Sfântul Neagoe
Basarab, pe atunci tânărul Neagoe, înalt dregător la curtea dom-
nească. De viitorul domnitor și sfânt al nostru se leagă celelalte
două cărți pe care vă îndemn să le citiți. Într-una din ele, o
preafrumoasă carte alcătuită și îngrijită la Mânăstirea Diaconești
din Moldova, veți descoperi cu emoție legătura duhovnicească
dintre tânărul boier Neagoe și Nifon Mitropolitul, precum și

profilul duhovnicesc al Sfântului Voievod. Cartea se intitulează
Măria Sa, Neagoe Basarab. Însemnările monahiei Platonida, Doamna
Despina a Țării Românești3, Platonida fiind numele de monahie
al Doamnei Milița Despina, care s-a călugărit după moartea so-
țului ei. Asemeni volumului Amintirile pregrinului apter4, scris
de Mitropolitul Bartolomeu, cartea îmbină realitatea cu ficțiu-
nea. Este, cum spuneam, extraordinar de frumoasă, are să vă
înduioșeze! Cealaltă carte pe care vă îndemn să o citiți este scri-
să de Sfântul Neagoe însuși și cu siguranță o cunoașteți:
Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie5, în care
domnitorul român surprinde admirabil trăirea duhovnicească
a vremii și esența sufletului românesc.
Toate aceste lucruri pe care le-am evocat, dragii mei, sunt
legate între ele indisolubil. Este limpede ce relație există între
Icoana de la Dionisiu și Imnul Acatist al Bunei Vestiri, pe care îl
rostim în fiecare săptămână în catedrala noastră, dar și în ca-
sele noastre. Este vădită legătura între evenimentele din viața
Bisericii, precum și din istoria omenirii, și icoane. De asemenea,
este evident faptul că icoanele fac parte din viața noastră, iar din
a unor oameni fac parte atât de profund încât ajung să-i sfin-
țească. Îl avem ca pildă, astăzi, pe Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul
Constantinopolului și Mitropolit al Țării Românești, ale cărui
3 Măria Sa, Neagoe Basarab. Însemnările monahiei Platonida, Doamna
Despina a Țării Românești, Ediție alcătuită și îngrijită la Mănăstirea
Diaconești. Editura Bonifaciu, Bacău, 2012.
4 Valeriu Anania, Amintirile peregrinului apter. Prefață de Mircea
Muthu. Cronologie de Ștefan Iloaie. Editura Polirom, Iași, 2009.
5 Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Prefață de Nicolae
Iorga. Ediție îngrijită și referințe critice de Teodor Vârgolici. Editura
MondoRo, București, 2016.
moaște se află la Mânăstirea Dionisiu; părticele din ele sunt însă

și la câteva mânăstiri din țara noastră, de exemplu la Curtea de
Argeș, unde a și fost canonizat, la 16 august 1517, prin bunăvo-
ința Patriarhului Constantinopolului, în vremea domniei lui
Neagoe Basarab. De asemenea, sunt moaște ale Sfântului la
Mânăstirea Dealu, unde este înmormântat Radu cel Mare, care
a fost blestemat pentru a-l fi alungat și nedreptățit pe Sfântul
Nifon. Adaug, aici, că, aducând moaștele Sfântului Nifon pen-
tru canonizare, Sfântul Neagoe Basarab le-a purtat și la această
mânăstire, pentru a le așeza pe mormântul lui Radu cel Mare,
ca să fie iertat pentru păcatele lui. Ca să vedeți ce conștiință ex-
traordinară!
Pe de altă parte, Mânăstirea Dionisiu a fost rezidită din te-
melii de Sfântul Voievod Neagoe Basarab, împreună cu domni-
torii Vasile Lupu și Petru Rareș. Sunt, iată, lucruri care se îm-
pletesc unele cu altele și care ne îmbogățesc duhovnicește, ară-
tându-ne o cale bătătorită, a sfinților, pe care, dacă mergem, nu
vom aluneca niciodată și vom ajunge la țintă. Pe calea bătători-
tă a sfinților ne vom întâlni cu ei, cu toți sfinții cunoscuți și ne-
cunoscuți, cu moaștele lor, dar mai cu seamnă cu Maica
Domnului, cu icoanele sale făcătoare de minuni. În sfârșit, ne
vom întâlni cu întreaga Biserică Universală, din care suntem
parte, adică ne vom întâlni unul cu celălalt, ca împreună să moș-
tenim Împărăția Cerurilor... Așa să fie! Amin!
m
PARTEA A DOUA
m
Iată fiul tău!

CHIPURI DE OAMENI DEOSEBIȚI.
PĂRINTELE ARSENIE PAPACIOC1

gii mei,
S
eară de seară, cei care au fost rânduiți v-au înfățișat câte o
icoană a unor oameni care au punctat istoria, și nu doar a
Bisericii. Ați văzut prea bine că aceste personalități au îm-
pletit fericit dragostea față de Biserică cu dragostea față de
neam, ceea ce trebuie să ne definească și pe noi, să devină pro-
filul nostru uman, spiritual, chiar duhovnicesc. Doar atunci
suntem oameni adevărați, când știm să împletim aceste valori,
ținând seama că noi suntem și trup, și suflet, iar sufletul are
mai mare valoare sau întâietate decât trupul.
Prima personalitate care ni s-a propus spre a medita la icoa-
na sa, în aceste seri duhovnicești, a fost părintele acestei biserici,
al Catedralei noastre Mitropolitane, ctitorul ei, Episcopul
Nicolae Ivan. Chiar dacă nu l-am cunoscut personal, ne putem
da seama de personalitatea acestui om și de faptul că a fost pro-
vidențial pentru Cluj. Putem remarca acest lucru doar amintind
câteva înfăptuiri ale sale pentru orașul nostru, nu doar pentru
Biserica Ortodoxă. În Cluj, în cetate, noi, românii, nu am avut
o biserică ortodoxă, fiind privați de foarte multe drepturi, in-

clusiv de acela a ne manifesta religios, de a ne manifesta cre-
dința! Am avut o singură biserică în afara cetății, numită Biserica
din deal, acum pe strada Bisericii Ortodoxe. Este vorba despre
Biserica „Sfânta Treime”, care, până la venirea Episcopului
Nicolae Ivan, funcționa drept catedrală, cu atât mai mult după
ce Preasfinția Sa a ajuns la cârma nou înființatei Episcopii a
Vadului, Feleacului și Clujului.
Catedrala aceasta – care este o frumusețe! – a fost zidită de
el. Ea se află acum în proces de restaurare sau repictare, însă
rămâne o frumusețe pe care Episcopul Nicolae Ivan a gândit-o
în cele mai mici detalii. Ca unul care am construit inclusiv bise-
rici, îmi dau seama ce minte sclipitoare a avut acest om, ca să
construiască o asemenea catedrală. Detaliile sunt și de ordin
practic, sunt și de arhitectură, și țin și de specificul frumuseții
românești, pe care el a dorit cu tot dinadinsul să-l imprime aces-
tui edificiu, care să rămână mărturie peste veacuri. Ca să o con-
struiască, a trebuit să implice foarte mulți oameni, și cu dare de
mână, și cu influență politică și socială, ceea ce a reușit admi-
rabil. A contribuit la aceasta și faptul că, vreme îndelungată,
înainte de a ajunge episcop, a fost dascăl și a știut să își facă
ucenici, care, mai apoi, deveniți mai-mari ai vremii, l-au ajutat
să construiască Catedrala, dar și Biserica „Sfântul Nicolae”, de
pe strada Horea, precum și alte biserici, nu doar în Cluj, ci și
biserica principală din Turda și pe cea din Bistrița, de pildă. Mai
mult decât atât, a înzestrat Episcopia noastră cu mai multe imo-
bile, cu terenuri, clădind în același timp și o echipă care să con-
ducă destinul acestei Eparhii. Astfel, a lăsat o moștenire pe care,
astăzi, noi o avem aproape intactă și de care ne bucurăm, mul-
țumită și faptului că ea a fost recuperată în mare măsură de

Mitropolitul Bartolomeu și că la ea s-a adăugat ce a zidit și re-
zidit Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei.
Așadar, Episcopul Nicolae Ivan a fost omul providențial, trimi-
sul lui Dumnezeu pentru noi, clujenii, și pentru Biserica noastră.
A doua icoană propusă a fost chipul Părintelui Dometie de la
Râmeț, duhovnicul Mânăstirii Râmeț, o personalitate harisma-
tică. Nici pe el nu l-am cunoscut, însă foarte mulți dintre noi, și
eu însumi, am cunoscut foarte bine mânăstirea și o parte din
obștea de acolo; de asemenea, o cunosc foarte bine pe Maica
Ierusalima, fosta stareță a mânăstirii, cea care era stareță și în
vremea când trăia Părintele Dometie. Împreună au reînviat
Mânăstirea Râmețului, au restaurat-o, au rezidit-o, au rectito-
rit-o din temelii. Este, poate, un detaliu, însă amănuntul cel mai
valoros rămâne acela că a adunat în jurul lui foarte mulți oameni,
nu doar călugări, ci și nenumărați credincioși, care i-au devenit
ucenici, fii duhovnicești. Și a reușit să-i influențeze în bine pe
cei pe care i-a povățuit. În acele vremuri de restriște, dragii mei,
nu era ușor nici să zidești sau să rezidești (mai ales) o mânăsti-
re, însă cu atât mai anevoie era să zidești sau să rezidești sufle-
te, oameni, caractere. Era în plin regim comunist, deci vă puteți
închipui cât de greu le-a fost acestor persoane să facă voia lui
Dumnezeu și să se pună în slujba semenilor. Dacă ajungeți la
Mânăstirea Râmeț, mergeți la mormântul lui și spuneți o rugă-
ciune. Vă va răspunde. Doar dacă-i priviți chipul în fotografie,
vă veți putea da seama că, într-adevăr, a fost o personalitate
harismatică.
A treia icoană înfățișată este Părintele Dumitru Stăniloae –
l-am numit eu „părinte al teologiei și teologilor români” –, că-
ruia îi suntem și îi sunt tributar, desigur și pentru că l-am învă-

țat la școală, însă, mai mult decât cartea de dogmatică și cele-
lalte cărți de teologie scrise de el, pentru noi, și monahi, și mi-
reni, rămâne de referință Filocalia, pe care a tradus-o în limba
noastră, însoțindu-și traducerea și cu un remarcabil și bogat
aparat critic (introduceri și note). Vă îndemn din tot sufletul să
o citiți sau să o recitiți; sunt cel puțin douăsprezece volume, însă
care mai de care mai frumoase și mai pline de învățăminte. Dacă
veți reuși să parcurgeți măcar o parte din Filocalie, vă veți da
seama că Părintele Dumitru Stăniloae a fost teologul prin exce-
lență. Nu doar că a scris teologie și a gândit teologie, ci a simțit
teologia și a reușit să o transmită contemporanilor săi și, apoi,
celor care i-au urmat, generație după generație. Așadar, teolo-
gia românească și teologii români vor rămâne tributari pe veci
acestui mare și ilustru teolog, profesor și părinte, Dumitru
Stăniloae. Mi-aduc, vag, aminte că l-am întâlnit în apartamen-
tul său din București, însă prea curând, fiind eu prea tânăr, ca
să știu cine este și câtă valoare are acest om.
A patra icoană pe care o zugrăvim în cuvinte este Părintele
Arsenie Papacioc, la care am să stărui mai mult și cu care voi și
încheia această seară duhovnicească, reluându-i mâine pe ur-
mătorii patru părinți propuși și oprindu-mă mai pe îndelete la
Părinții Paisie Olaru și Cleopa Ilie. Am ales să vi-i înfățisez pe
cei trei părinți, fiindcă i-am cunoscut personal. Pe Părintele
Arsenie l-am întâlnit de mai multe ori. Mai întâi, l-am întâlnit
la el acasă, la Mânăstirea „Sfânta Maria” de la Techirghiol. După
anul 2000, fiind stareț al Mânăstirii Nicula, mă străduiam să
duc obștea în pelerinaj, cel puțin o dată pe an. Așa se face că am
ajuns la Mânăstirea Techirghiol și i-am cerut părintelui să ne
primească. Deși era destul de slăbit și foarte în vârstă, ne-a pri-

mit în chilioara lui pe toți cei care eram în pelerinaj, și călugări,
și mireni. Ne-a vorbit, ne-a mângâiat duhovnicește, întrucât la
Mânăstirea Nicula nu era ușor, începusem restaurarea mânăs-
tirii din toate punctele de vedere. Eram stareț foarte tânăr, la fel
și obștea, foarte tânără, cu toții destul de nepricepuți. Iar pro-
cesele păreau să nu se mai sfârșească, problemele de patrimoniu
erau anevoie de soluționat, iar construcțiile demarate presupu-
neau un efort susținut, totul era copleșitor. Și, atunci, părintele
a reușit să ne întărească în toate problemele pe care i le-am adus
înainte. Mi-a dăruit, în acea zi, o carte cu o dedicație pe care o
păstrez în suflet: „Doar smerita smerenie, de care au nevoie și
îngerii...”. Bineînțeles, m-a țintit pe mine, în primul rând, însă
mesajul acestui cuvânt îl definea pe el însuși. Adesea, îmi aduc
aminte de aceste cuvinte, fiindcă noi nici măcar realiști nu ne
străduim să fim, cu atât mai puțin smeriți, și, iată, aflăm că și
smerenia trebuie să fie smerită. Smerenia trebuie să fie smerită!
De multe ori, smerenia afișată ascunde alte lucruri, ascunde
chiar mândria. Așadar, părintele ne avertizează, ne îndeamnă
să fim cu luare aminte la smerenia pe care ne-o dorim ca virtu-
te în viața noastră. Să avem deci o smerenie smerită, care înce-
pe, spun eu întotdeauna, cu realismul. Adică să fii sincer cu tine
însuți și cu ceilalți, mai ales în ceea ce te privește. Atunci ești pe
calea cea bună.
El însuși a vizitat Mânăstirea Nicula, în 5 octombrie 2006.
Era tot așa, slăbit; îl însoțeau două măicuțe. A intrat în biserică,
s-a închinat la Icoana făcătoare de minuni, a stat de vorbă cu
noi, cu toată obștea, adunată în trapeza mânăstirii, bucurân-
du-ne duhovnicește. S-a întâmplat ca Mitropolitul Bartolomeu
să nu fie prezent; știți prea bine mulți dintre dumneavoastră că

Părintele Arsenie îi era duhovnic. Când mergea la ședințele
Sfântului Sinod, la București, își făcea timp să dea o fugă și la
Constanța, să se spovedească. De data aceasta, duhovnicul ve-
nise să-l cerceteze pe Mitropolitul Bartolomeu. Desigur, spove-
dania sau întâlnirea lor, vă închipuiți că era foarte amplă și nu
privea doar greșalele sau păcatele penitentului, ci mai ales grija
pentru Biserica noastră. De multe ori, în discuțiile pe care le
aveam cu Mitropolitul Bartolomeu, îmi vorbea despre Părintele
Arsenie și-mi împărtășea din subiectele pe care le tratau împre-
ună. Ca foști colegi de temniță comunistă, erau preocupați de
mersul țării, de mersul lumii, de mersul Bisericii. Acești oameni
erau responsabili, dragii mei, de tot ce spuneau și făceau și aveau
conștiința că pot influența lumea în bine. Și se străduiau cu tot
dinadinsul să influențeze lumea în bine, nu doar prin rugăciu-
ne, ci și prin faptă, cu timp și fără timp; nu doar prin cuvânt, ci
și prin alte mijloace prin care puteau ajunge la mintea și la inima
celor care aveau în mâini frâiele Bisericii și ale țării.
Aș mai adăuga faptul că Părintele Arsenie a fost preot în
Eparhia noastră, în Filea de Jos. Anul trecut, în octombrie, am
slujit în biserica din Filea de Jos și am făcut parastas pentru el și
pentru Părintele Adrian Făgețeanu, care, și el, a fost preot în
această parohie. Vă întrebați, poate, cum a ajuns Părintele
Arsenie Papacioc la Cluj și, mai ales, să fie preot într-un sat oa-
recare? Ei bine, singurul episcop din Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, alături de Patriarhul Justinian, care îi primea
pe foștii deținuți politici și îi repunea în drepturi, a fost
Înaltpreasfințitul Părinte Teofil Herineanu. Așadar,
Arhiepiscopul Teofil a fost printre puținii episcopi din Patriarhia
Română căruia nu i-a fost frică de comuniști! Mai mult, i-a în-
fruntat prin faptul că a primit foarte mulți preoți foști deținuți
politici, reașezându-i în treapta preoțească. Așa se face că
Părintele Arsenie Papacioc a fost preot paroh în Filea de Jos, în
județul nostru, aproape de Cluj.
Sunt foarte multe lucruri de spus despre Părintele Arsenie
Papacioc, care nu pot fi cuprinse într-o singură predică. Mi-l
aduc bine aminte pe Mitropolitul Bartolomeu, care povestea
adesea, cum spuneam, despre duhovnicul lui, Părintele Arsenie.
Au stat în aceeași celulă la închisoarea din Aiud, unde erau siliți
să facă și munci fizice. Cum Părintele Arsenie era mai firav tru-
pește și prea puțin reușea să muncească, au făcut o înțelegere,
la propunerea Mitropolitului Bartolomeu: el, mai zdravăn, să
facă și norma de muncă a Părintelui Arsenie, iar acesta să facă
în schimb canonul de rugăciune al Părintelui Bartolomeu, isto-
vit peste măsură. Cred că, dacă rămânem cu acest gând și cu
acest îndemn, vom reuși și noi să facem mai mult: atunci când
suntem în putere, să muncim și să-i rugăm pe cei care nu sunt
să se roage și pentru noi, iar când nu suntem în putere, să ne
rugăm noi și pentru cei care muncesc. Amin!
CHIPURI DE OAMENI DEOSEBIȚI.
PĂRINȚII PAISIE OLARU ȘI CLEOPA ILIE1

gii mei,
C
ontinuăm, în această seară, să-i evocăm pe oamenii deo-
sebiți care ne-au fost propuși spre a medita la chipul lor, la
icoana vieții lor. Spuneam, în cuvântul meu de aseară, că
ei au punctat istoria, nu doar a Bisericii, ci și a Neamului. Pen-
tru fiecare dintre noi este esențial să înțelegem că suntem res-
ponsabili pentru prezentul în care trăim. Noi nu am fost aduși
la întâmplare într-un anume timp, într-un anume loc și într-o
anumită comunitate, ci aceasta a fost rânduiala lui Dumnezeu.
Aceasta înseamnă că noi trebuie să influențăm destinul acestei
lumi, în vremea și în spațiul rânduit, atât în ceea ce privește
societatea umană, cât mai cu seamă în ceea ce privește desă-
vârșirea omului, mântuirea lui. Oamenii care s-au perindat prin
fața ochilor noștri duhovnicești în aceste seri au izbutit. De ce
să nu reușim și noi?
În cateheza de aseară, am conturat câteva trăsături și
înfăptuiri ale ctitorului acestei Catedrale, Episcopul Nicolae
Ivan, omul providențial, ale Părintelui Dometie Manolache de
la Mânăstirea Râmeț, o personalitate harismatică, ale Părintelui

profesor Dumitru Stăniloae, părinte al teologiei și al teologilor
români, și ne-am oprit să înfățișăm mai pe îndelete icoana
Părintelui Arsenie Papacioc, care este modelul discernământului
duhovnicesc, ceea ce trebuie să caracterizeze orice duhovnic din
această lume, fiindcă problemele sunt nenumărate și felurite.
Fiecare om își are propria sa personalitate, or, duhovnicul
trebuie să țină seama de cel pe care îl are în față, de trăirile lui,
de sentimentele lui, de viața lui, de preocupările lui, de nivelul
lui de inteligență, de nivelul lui duhovnicesc, de vârsta lui și
altele asemenea, întrucât acestea presupun probleme diferite și
toate trebuie cuprinse. Fie că li se spune lucrurilor pe nume sau
nu, duhovnicul trebuie să aibă discernământul de a da sfatul
cuvenit și de a se strădui să-și călăuzească fiul duhovnicesc pe
calea mântuirii.
Aș vrea să adaug la ce am spus aseară faptul că toți acești
oameni deosebiți au iubit-o pe Maica Domnului și au fost iubiți
de ea. Dacă ar fi să-l amintesc doar pe Episcopul Nicolae Ivan,
aș menționa că această Catedrală are hramul Adormirea Maicii
Domnului. Nu este întâmplător, cu siguranță el avea o mare ev-
lavie la Maica Domnului. De asemenea, aș vrea să vă mai încre-
dințez de un lucru: este o mare șansă să îi cunoști pe acești oa-
meni și vă îndemn să-i cunoașteți, prin însemnările lor, prin
scrieri despre ei, prin cercetarea faptelor lor.
Vă mărturiseam, aseară, că pe unii dintre ei i-am cunoscut
personal, iar pe alții i-am cunoscut prin relatările părinților mei
duhovnicești, ceea ce, de asemenea, este o mare șansă. Când am
venit la Cluj, ca elev la Seminarul Teologic, mi-aduc aminte că
preoții de la mine din oraș mi-au spus: „Dacă mergi la Cluj, să
ți-l iei duhovnic pe Părintele Flueraș de la Calvaria”. Ceea ce am

și făcut! Pe lângă îngrijorarea că aveam să dau examen la greacă
și profesorul era exigent, grija mea specială a fost să mi-l aleg
duhovnic pe Părintele Flueraș, Preasfințitul Părinte Vasile
Someșanul. Pronia divină a făcut să-mi găsesc gazdă în
Mănăștur, pe strada Grigore Alexandrescu, și să merg la școală
după-masa, astfel încât, în fiecare dimineață, puteam să fiu
prezent la Sfânta Liturghie la Calvaria, unde slujea Părintele
Flueraș. Mai târziu, am ajuns să stau în gazdă chiar la Preasfinția
Sa. Prin casa lui trecea o mulțime de oameni, iar printre ei, oa-
meni însemnați. De asemenea, fiind în preajma lui, l-am auzit
adesea vorbind despre anumiți oameni care i-au marcat exis-
tența. La început de drum, în școala teologică, l-am avut ca în-
drumător și pe Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și
Mitropolit Andrei, întrucât eu eram fiu duhovnicesc al Eparhiei
Alba Iuliei. În plus, cum toate locurile pentru cei din Eparhia de
Alba erau la Seminarul Teologic din Cluj-Napoca, Episcopul de
atunci Andrei al Alba Iuliei, venea adesea să-și cerceteze fiii du-
hovnicești, nu ne-a lăsat niciodată la voia întâmplării. Îl cunoș-
team de când era preot de mir, însă cu atât mai mult după ce
Dumnezeu a rânduit să conducă destinul acestei Eparhii și
Mitropolii.
De asemenea, fără îndoială, îi rămân tributar Mitropolitului
Bartolomeu, care, ajungând în 1993 la cârma Eparhiei noastre,
printre altele, a spus așa: „Dacă Părintelui Dumitru nu-i dăm
de lucru, ne dă el nouă!” Și mi-a dat de lucru! Cred însă că mai
cu seamă am conlucrat foarte bine împreună și, lucru neprețu-
it, am avut multe ceasuri de taină. Iar în aceste ceasuri de taină,
mi-a adus în față foarte mulți oameni deosebiți, care și-au pus
amprenta pe propria lui existență. Mi-a vorbit și despre cei care

l-au trădat, însă el, așa cum prea bine știți, i-a iertat inclusiv pe
cei care l-au torturat în închisorile comuniste. Așadar, este foar-
te important să cunoști asemenea oameni, care, la rându-le,
i-au cunoscut, de pildă, pe oamenii pe care îi evocăm în aceste
seri duhovnicești.
Între părinții pe care vi-i înfățișăm în programul catehetic,
am să încep prin a creiona icoana Părintelui Daniil Sandu Tudor.
Dacă ați auzit vreodată de „Rugul aprins”, înseamnă că ați auzit
și de Părintele Daniil. „Rugul aprins” a fost o mișcare isihastă
pe lângă Mânăstirea Antim din București, care s-a înființat,
treptat, începând cu anul 1945, într-o fază incipientă, și, apoi,
oficial, în 1946, dar, în 1948, a fost interzisă de regimul comu-
nist. A continuat să funcționeze, totuși, clandestin. Din această
mișcare isihastă (și culturală) au făcut parte mari personalități,
nu doar ale Bisericii, însă și ale Bisericii. Îi amintesc pe Părintele
profesor Dumitru Stăniloae, pe Părintele Petroniu Tănase, pe
Părintele Sofian Boghiu de la Mânăstirea Antim, pe Părintele
Roman Braga, un mare duhovnic, care, mai târziu, avea să ajun-
gă în America, pe Părintele Vasile Vasilachi, arhimandrit mitro-
for, vicar administrativ în Arhiepiscopia Americii, care a fost
preot în Bobâlna, și multe alte personalități de seamă (scriitori,
poeți, critici literari, artiști etc.). Mitropolitul Bartolomeu, deși
mărturisește că nu frecventa reuniunile mișcării, o cunoștea
îndeaproape, fiind foarte apropiat de mai toți membrii acesteia.
Între personalitățile culturale, se remarcă și o femeie, Olga
Greceanu, pictoriță, scriitoare, de asemenea un filosof desăvâr-
șit, cea mai remarcabilă femeie-artist și cărturar a perioadei
interbelice, o distinsă doamnă a Bucureștilor. Așadar, intelec-
tuali și creatori de marcă ai culturii române, bărbați și femei,

făceau parte din mișcarea isihastă, fiind preocupați de liniștirea
duhovnicească, de isihie, de Rugăciunea lui Iisus sau a inimii.
Ce bine ar fi ca și acum, în această așa-zisă libertate, să se gă-
sească asemenea personalități intelectuale și culturale, intere-
sate de o trăire duhovnicească atât de profundă și intensă.
Fiindcă suntem sătui de spectacole și... spectacol! Avem nevoie
de liniște, de liniștire.
Revenind la „Rugul aprins”, cel care a pus bazele mișcării
isihaste de la Mânăstirea Antim este Părintele Daniil Sandu
Tudor, cunoscut mai cu seamă ca Starețul sau Ieroschimonahul
Daniil de la Rarău. A fost închis pentru „Rugul aprins”, primind
o condamnare de 25 de ani în temnițele comuniste, unde a și
rămas pe veci, murind în 1962, la Aiud, bătut crunt de torționari
și aruncat, apoi, în Râpa Robilor. A fost un om foarte inteligent,
publicist, filosof, poet, unele din creațiile sale intrând în cultul
ortodox (Imnul acatist la Rugul aprins al Născătoarei de Dumnezeu).
S-a convertit la Ortodoxie după o călătorie în Sfântul Munte
Athos, dar și datorită unei încercări, soră cu moartea, în urmă
căreia a simțit că trebuie să se apropie de Dumnezeu. Mai mult,
a vrut să trăiască în preajma lui Dumnezeu, intrând în mona-
hism. Vă îndemn să-i citiți scrierile și să citiți despre el. Sunt
cărți la îndemână și puteți afla câte ceva despre personalitatea
acestui martir al neamului și al Bisericii noastre.
Următorul despre care doresc să vă pun la suflet câteva cu-
vinte și o experiență nemijlocită este Părintele Petroniu Tănase,
athonitul, stareț, vreme de peste treizeci de ani, al Schitului
Podromu din Sfântul Munte Athos. Și el a făcut parte din „Rugul
Aprins”, și el a trecut prin încercări grele, și el a fost hărțuit,
însă, în cele din urmă, a ajuns în liniștea Sfântului Munte Athos.

L-am cunoscut pe Părintele Petroniu la Schitul Podromu. L-am
întâlnit cel puțin de două ori, însă purtam și o oarecare cores-
pondență, pentru că îi trimiteam întotdeauna, oficial, în virtu-
tea stăreției de la Nicula, felicitări de Paști și de Crăciun. Eu i le
trimiteam tipărite, tipizate, el îmi răspundea prin cuvinte scri-
se de mâna lui... Întotdeauna! Răspundea la orice scrisoare, la
orice felicitare, cu mâna lui, pe o coală A5. Aceste „hârtiuțe”
neprețuite se află în arhivele Mânăstirii Nicula.
Am stat de vorbă cu el, întotdeauna în prezența altor pelerini;
rareori m-am dus singur în Sfântul Munte, de obicei eram în-
soțit de părinții mânăstirii de la Nicula. Era foarte preocupat, la
fel ca ceilalți părinți despre care am vorbit, de mersul Bisericii,
de mersul țării, de mersul lumii, de ce se întâmpla în Sfântul
Munte... Avea și obiecții la viața unora dintre călugări sau la
unele mânăstiri. Era mai ales supărat că noi, românii, nu aveam
– și încă nu avem! – o mânăstire în Sfântul Munte Athos, fiind
sub tutelă grecească. Mai multe neamuri ortodoxe își au propria
lor mânăstire în Athos, noi nu avem. Știm de ce nu avem. Dar
nădăjduim, totuși, să ajungem să fim și noi socotiți în rândul
lumii... Era necăjit din acest motiv. De asemenea, era foarte pre-
ocupat să restaureze mânăstirea (schitul, de fapt, e o adevărată
mânăstire). A primit ajutor, și din partea Bisericii Ortodoxe
Române, și din partea statului român, și de la oameni cu dare
de mână. Dar toate aceste griji și îngrijorări nu l-au clintit din
isihia lui, din liniștea lui, din rugăciunea lui, din structura lui
duhovnicească. Știți că, în mânăstirile din Sfântul Munte Athos,
slujbele sunt foarte ample; ele încep în toiul nopții – pe la 2-3
noaptea – și țin până dimineața, la răsăritul soarelui, ceea ce nu
este ușor! Părintele Petroniu Tănase, starețul, era prezent de la

început până la sfârșit. Niciodată nu lipsea de la slujbe! Și, bi-
neînțeles, nici de la masă, fiindcă întotdeauna slujba se termină
cu agapa. Sunt două mese pe zi: cea de dimineața, când, după
Sfânta Liturghie, toată lumea merge în trapeză, cu rugăciune,
aproape în procesiune, și cea de seara, după slujba vecerniei. A
fost un mare om! L-am pierdut pe pământ acum câțiva ani, dar
l-am câștigat în Cerul lui Dumnezeu.
Un om și un duhovnic cu totul aparte, despre care se știe însă
prea puțin, este Părintele Arhimandrit Benedict Ghiuș. L-am
caracterizat astfel: înțelept, resemnat, dar activ. A făcut Teologia
la Cernăuți și la București și doctoratul, tot în Teologie, la
Strasbourg. Ar fi putut să fie, oricând, un profesor ilustru de
teologie, însă nu i s-a permis din partea autorităților. A fost ales
Episcopul Hotinului, dar i s-a anulat alegerea. El s-a resemnat,
dar, pe de altă parte, și-a continuat activitatea duhovnicească,
mai ales printre tineri. Episcopii care l-au cunoscut și apreciat,
l-au folosit în această direcție, în a-i catehiza pe tinerii teologi.
Fiind prieten bun cu Mitropolitul Bartolomeu, îmi vorbea ade-
sea despre el. Și dacă spun „prieten bun cu Mitropolitul
Bartolomeu”, deja putem înțelege că era un om de mare calibru
și caracter. Mitropolitul Bartolomeu abia dacă mai avea puțini
prieteni sau ucenici. Despre Părintele Benedict Ghiuș, afirma,
inclusiv într-un documentar2, că avea o puternică trăire duhov-
nicească și că a dus o viață vecină cu sfințenia.
În continuare, am ales să-i evoc, împreună, pe doi mari
duhovnici, întrucât nu puteam să vorbesc despre Părintele Paisie
2 Documentarul Între cer și pământ. Părintele Benedict Ghiuș, TVR.

Olaru fără să-l amintesc pe Părintele Cleopa Ilie și nici invers.

Ieroschimonahul Paisie și ucenicul său, Arhimandritul Cleopa,
au fost doi dintre cei mai iscusiți duhovnici (și unul altuia). Au
trăit amândoi, în cea mai mai parte a vieții lor, în Mânăstirea
Sihăstria, dar, o vreme, și în Mânăstirea Slatina și la Sihla. Se
întâlneau în taină, pentru spovedanie, și în vremea retragerii
Părintelui Cleopa în munți. Amândoi au fost părinți harismatici,
nevoitori și râvnitori, cu o trăire duhovnicească adâncă și cu
darul cuvântului, fiind cercetați de foarte mulți credincioși, dar,
cu toate acestea, fiecare și-a avut specificul său: Părintele Paisie
era deosebit de blând și tăcut, în vreme ce Părintele Cleopa era
mai sever, mai hotărât.
Părintele Cleopa a avut un periplu mai tumultuos, am putea
spune, fiind nevoit să se retragă de mai multe ori în munți, în
pustietate, din cauza prigoanei comuniste. Timpul fiind scurt,
aș dori să vă pun la suflet, succint, în această seară, doar câteva
lucruri, pe care le-am cunoscut, de asemenea, prin mărturie
nemijlocită. Astfel, Mitropolitul Bartolomeu îmi relata că, ime-
diat după Revoluția din 1989, a fost chemat la demnitatea de
Patriarh al României, dar a refuzat categoric. Era însă foarte
preocupat de ce se va întâmpla cu Biserica noastră, după renun-
țarea la funcție a Patriarhului Teoctist, care, bolnav, se retrăse-
se la Mânăstirea Sinaia. În acea vreme, crease împreună cu mai
mulți teologi responsabili Grupul de Reflecție pentru Înnoirea
Bisericii, la care s-au adăugat și alte personalități contempora-
ne însemnate. Dorindu-se o înnoire și la vârful Bisericii, după
demisia Patriarhului, Arhimandritul Bartolomeu Anania de
atunci, după mai multe încercări fără izbândă – îi tatonase pe
PS Roman Ialomițeanul, pe duhovnicii Sofian Boghiu și Ilarion
Argatu –, l-a propus pentru demnitatea de Ppatriarh pe Părintele

Cleopa Ilie de la Mânăstirea Sihăstria, o personalitate impresi-
onantă, cu o adâncă viețuire duhovnicească, al cărei ecou dăi-
nuie și astăzi și va dăinui până la sfârșitul veacurilor, încredin-
țat fiind că Biserica avea nevoie de înduhovnicire, de înnoire
lăuntrică3. Nu s-a lăsat convins nici Părintele Cleopa; mai de-
grabă l-au convins părinții Mânăstirii Sihăstria să nu renunțe
la mânăstire, căci va rândui Dumnezeu cine să conducă Biserica
Ortodoxă Română...
Am să vă citesc un fragment din volumul Memorii, al
Mitropolitului Bartolomeu, în care reia portretul Părintelui
Cleopa, pe care i-l creionase Arhimandritul Anania de odinioa-
ră, în „Predoslovia” la cartea sa Despre credința ortodoxă, din
1980, și pe care îl republicase în ziarul România liberă, din 5 mar-
tie 1990, într-un articol intitulat „Părintele Cleopa”. Citiți
Memoriile Mitropolitului Bartolomeu. Veți regăsi în această car-
te toate numele pe care le-ați auzit în aceste seri, din păcate nu
cuprinse în relatări fericite, ci, marea majoritate, făcând subiec-
tul unor amintiri dramatice din pușcăriile comuniste: chinuiți,
chiar torturați, pentru credința noastră, pentru Biserică și Neam.
Vă îndemn din tot sufletul să o citiți, vă va bucura sufletul. Iată,
așadar, ce scrie Bartolomeu Anania despre duhovnicul său din
perioada când era pensionar retras la Mânăstirea Văratec, des-
pre marele nostru duhovnic Părintele Cleopa Ilie:
„Transcriind acest portret, nu am retras nici un cuvânt.
Adaug doar ceea ce nu puteam spune atunci în mod des-
chis. Pe lângă patru arestări și detenții temporare,
3 Valeriu Anania, Memorii, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 686.

Părintele Cleopa însumează zece ani de recluziune în mun-

ții Moldovei, ceea ce înseamnă mai mult decât zece ani de
temniță4. Reieșit la suprafață printr’o energică acțiune a
patriarhului Justinian, adus la Patriarhie – împreună cu
celălalt mare duhovnic, Arsenie Papacioc –, misionar prin
mai multe mânăstiri și reîntors apoi la Sihăstria, Părintele
Cleopa a devenit un simbol al rezistenței noastre spiritu-
ale, atestat de sutele de mii – dacă nu chiar milioanele – de
români ce i-au trecut pe sub epitrahil.
Părintele Cleopa este și acum același. Poate ceva mai împo-
vărat de ani, dar limpede, lin sau clocotitor ca o apă de mun-
te. Prospețimea cuvântului său continuă să învioreze mul-
țimile ce se perindă prin aula cu icoane, în cea mai vastă
operă de evanghelizare din ultimii cincizeci de ani.
Soborul mânăstirii l-a chemat cândva de la oi și l-a așezat
în frunte. Noul stareț n’a făcut altceva decât smerită ascul-
tare. Se va hotărî oare Biserica să repete, la o cu totul altă
treaptă, gestul Sihăstriei?
Procesul de înnoire a Bisericii presupune, neapărat, și recâș-
tigarea dimensiunii ei duhovnicești. Ierarhia noastră superi-
oară nu duce lipsă de slujitori cu voci frumoase, de buni gos-
podari, administratori, cărturari cu licențe și doctorate, diplo-
mați, poligloți și voiajori ecumenici. Criterii și calități admi-
rabile, care nu trebuie să-i ocolească nici pe vicarii patriarhali,
până acum doar simpli auxiliari ai unui preaînalt birocrat
eclesiastic. Admirabile, dar nu îndestulătoare. Biserica are
nevoie – mai ales acum, chiar dacă pentru o vreme relativ scur-
4 Mitropolitul Bartolomeu spunea că este mai greu să te ascunzi decât
să stai în pușcărie, hărțuiala fiind mai mare.
tă – de un primat al duhovniciei, care să inaugureze chipul cel

nou, încuviințat, al ierarhului ortodox român.
Sângerăm pe amintirea tinerilor noștri martiri, încă anonimi
în urcușul lor către calendarul creștin. Ar trebui să dorim
clipa când Jertfa Nevinovaților va primi suprema binecu-
vântare a unui Suflet Nevinovat.
Dumnezeu într’ajutor5!”
Acesta este portretul Părintelui Cleopa Ilie, zugrăvit în cu-
vinte de Arhimandritul Bartolomeu Anania, care-l propusese a
fi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, spre „recâștigarea di-
mensiunii sale duhovnicești”. A rămas însă Părintele Cleopa cel
Mare al Sihăstriei, un mare duhovnic! L-am întâlnit de mai
multe ori. Ultima data mi-a dat dedicație pe o carte, plângân-
du-se că i-a fost ruptă mâna. Era bătrân și bolnav.
Spuneam că nu pot să vorbesc despre Părintele Paisie Olaru
fără să-l evoc pe Părintele Cleopa și invers. Consider că Părintele
Cleopa Ilie a fost Aaron, adică asemenea lui Aaron din Vechiul
Testament, care era glasul văzătorului de Dumnezeu Moise, fi-
indcă era un mare predicator, autodidact, e-adevărat, dar un
mare predicator și catehet. Cei care ați fost la Sihăstria și l-ați
cunoscut, știți prea bine că, după Liturghie și după ce-și termi-
na pravila, ieșea în fața chiliei, unde era înconjurat de mulțime
de preoți, de călugări, de credincioși de toate vârstele, și toată
lumea asculta cuvintele lui duhovnicești. Se puneau întrebări,
fără ocolișuri, fiecare îi spunea necazului pe nume. Și păcatului
pe nume! Iar părintele răspundea. Îmi amintesc un cuvânt al
său, pe care vi l-aș pune la suflet, căci îl repeta adesea, încercând
să-i convingă pe oameni să se roage: „Psaltirea este soarele
5 Valeriu Anania, op. cit., p. 689.
Bisericii”. Încă o dată: „Psaltirea este soarele Bisericii”! Dacă

vreți lumină, citiți-o, rugați-vă...
Părintele Paisie Olaru. În 1986, plecam în pelerinaj la mânăs-
tirile din Moldova și Bucovina, cu părintele paroh și duhovnic,
Arhimandritul Serafim Măciucă, fost stareț al Mânăstirii Nicula,
unde viețuiește și acum, la cei 95 de ani ai săi. La Mânăstirea
Sihăstria, m-am pierdut de grup. Eram un copil de paisprezece
ani, m-am fâstâcit și am început să străbat cărările, printre ca-
sele de acolo. Dintr-o anume casă am auzit voci. Am bătut la ușă
și am intrat. Cine credeți că se afla în acea chilie? Părintele meu,
Serafim Măciucă, în genunchi, iar pe pat era un părinte bătrân,
cu ochelari foarte groși și cu un epitrahil foarte lung – probabil
așa l-am văzut eu cu ochi de copil –, care spunea o rugăciune, o
dezlegare, dar nu o citea din carte, ci o rostea din minte. N-am
mai auzit niciodată acea dezlegare, era pesemne o compilație
proprie. M-am pus în genunchi, lângă părintele meu duhovni-
cesc, am ascultat rugăciunea până la capăt, am sărutat epitra-
hilul și mâna. Părintele Serafim mi-a spus că este Părintele
Paisie, după care am plecat amândoi să ne căutăm grupul și să
ne continuăm pelerinajul. Părintele Serafim a primit, atunci, în
dar, un epitrahil de la Părintele Paisie Olaru – cu siguranță i-a
fost lung, fiindcă Părintele Serafim era mic de statură!
Întâlnirea cu acel om, în copilărie, mi-a marcat existența: se
pare că rătăcirea a fost, în fapt, o găsire! Mai târziu, din mărturii-
le Mitropolitului Andrei, care are foarte mare evlavie la Părintele
Paisie, și ale Mitropolitului Bartolomeu, am înțeles și mai bine
acest lucru. De la fiecare, am să vă împărtășesc, în încheiere, câte
o mărturie despre Părintele Paisie Olaru. Prima este un cuvânt, un
îndemn, pe care Înaltpreasfințintul nostru Părinte Andrei îl reia,
adesea, când vorbește despre Părintele Paisie Olaru: „Nu fă tot ce

poți, să nu crezi tot ce auzi și să nu spui tot ce știi”. Vă îndemn, la
rându-mi, să meditați la acest cuvânt! Mărturia Mitropolitului
Bartolomeu este despre ultima vizită pe care i-a făcut-o Părintelui
Paisie, cu puțin timp înainte ca acesta să treacă la cele veșnice. L-a
întrebat atunci: „Părinte, ești pregătit să pleci din lumea aceasta?”
Iar Părintele Paisie, smerit, i-a răspuns că este pregătit numai
într-o oarecare măsură. La întrebarea Mitropolitului: „Dar ce te
îngrijorează?”, răspunsul Părintelui Paisie a fost: „Mă îngrijorea-
ză două lucruri. În calitate de duhovnic, poate vreodată am legat
pe cine nu trebuia să leg și poate am dezlegat pe cine nu trebuia să
dezleg”. Sunt încredințat că discernământul său duhovnicesc nu
l-a lăsat să greșească niciodată! Dar iată ce conștiință de duhovnic:
„...poate vreodată am legat pe cine nu trebuia să leg și poate am
dezlegat pe cine nu trebuia să dezleg.”
Nădăjduim, cu ajutorul lui Dumnezeu și prin înțelepciunea
Bisericii, ca acești doi oameni, Moise și Aaron ai Bisericii noas-
tre strămoșești, să fie canonizați deodată. Spun „Moise”, gân-
dind: dacă Părintele nu mai vedea bine cu ochii trupești, fără
îndoială că L-a văzut pe Dumnezeu, fără a-i fi de trebuință acei
ochelari cu lentile groase...! De aceea și rugăciunea era rostită
nu din cărți, ci din minte, din inimă...
Acestea fiind zise, mă bucur că am putut să vă împărtășesc
câteva gânduri duhovnicești despre acești mari părinți, care îmi
sunt foarte dragi și pe care, chiar dacă la măsura lor este foarte
anevoie să ajungem, e important să-i cunoaștem, să-i înțelegem
și să ni-i însușim, străduindu-ne astfel, la rându-ne, să fim
responsabili și pentru viața noastră personală, dar și pentru lu-
mea în care trăim. Amin!
VIAŢA DUHOVNICEASCĂ ÎNSEAMNĂ
LUPTĂ DUHOVNICEASCĂ1
(I)
„Călugăria – spunea Mitropolitul Bartolomeu Anania – se înva-

ţă. Şi nu o dată pentru totdeauna, ci în continuu, fără încetare, până
la moarte, cu trudă şi disperare, asemenea vieţii”2. Cum spune şi
Isihie Sinaitul: „Pe omul din afară uşor îl face cineva monah, numai
să vrea; dar nu puţină luptă se cere pentru a face pe omul dinlăuntru
monah”3.
De aceea, pesemne, Părintele Arhimandrit Dumitru Cobzaru,
Exarh al mânăstirilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului
şi slujitor al Catedralei Mitropolitane din Cluj-Napoca, compară mâ-
năstirea cu o şcoală de performanţă sau cu un stadion, unde cei care
doresc să fie monahi sunt ajutaţi să performeze în credinţă şi virtute
şi „să se clădească”.
1 Interviu realizat de Monica Tripon și publicat în Făclia, partea I, în 26
iunie 2017, și partea II, în 27 iunie 2017. Textul de față a fost revizuit.
2 Arhim. Bartolomeu Anania, „Predoslovie” la Patericul. Ce cuprinde în
sine cuvinte folositoare ale Sfinților Părinți. Tipărit de Episcopia Ortodoxă
Română a Alba Iuliei cu binecuvântarea Preasfințitului Episcop Andrei,
Alba Iulia, 1990, p. 5.
3 Isihie Sinaitul, „Către Teodul: Scurt cuvânt de folos sufletului și mân-
tuitor despre trezvie și virtute. Așa numitele cuvinte despre împotrivire
și rugăciune” (70). În Filocalia IV. Traducere din grecește, introducere
și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae. Editura Harisma, București,
1994, p. 75.
V-aţi născut într-o localitate din judeţul Iaşi, aţi urmat şcoala
generală în judeţul Harghita, aţi făcut studiile teologice la Cluj, în
timp ce eraţi la o mânăstire din Alba Iulia, iar mai apoi, la Mânăstirea
Nicula. Ce v-a determinat să rămâneţi, până la urmă, la Cluj? A fost
dorinţa dumneavoastră sau a fost ascultare?
Este adevărat, m-am născut la Iaşi, însă părinţii mei au venit

în Ardeal, când eu aveam doar doi ani. Tata a lucrat la minele
Bălan, iar noi, copiii, am rămas pe meleagurile transilvănene,
pentru că aici ne-am făcut studiile. Pe când eram la Bălan, Harghita
aparţinea de Episcopia Alba Iuliei, şi atunci, binecuvântarea pen-
tru Seminarul Teologic am primit-o din partea Episcopului
Emilian Birdaş, iar apoi, pentru continuarea studiilor, din partea
Înaltpreasfinţitului Părinte Andrei, care era, atunci, Arhiepiscop
la Alba Iulia. Tot de Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei am fost raso-
forit, pe când îmi făceam studiile la Seminar, şi, apoi, hirotonit
diacon la Mânăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia.
Însă mi-am continuat studiile la Cluj. Tot la Alba Iulia, în aceeaşi
zi în care eu am fost rasoforit, a fost tuns în monahism Preasfinţitul
Părinte Vasile Someşanul, care îmi era duhovnic. În toamna anu-
lui 1991, el a fost numit stareţ al Mânăstirii Nicula şi, atunci, eu
am venit de la Alba Iulia, cu Părintele Vasile Someşanul, la
Mânăstirea Nicula, unde am rămas, aş putea să zic, până astăzi.
Aici am fost tuns în monahism, în 1992, și hirotonit preot…
Şi tot aici aţi fost stareţ, din 2000 până în 2009.
Fiindcă toate studiile teologice le-am făcut la Cluj, am rămas

la Cluj. Sigur că etapele au fost multe, am fost folosit de Biserică
în mai multe locuri, în special în mânăstirile Eparhiei noastre,

dar nu numai. Am fost şi preot militar, am fost şi pedagog la
Seminar, am fost şi duhovnic la maici, am fost şi stareţ la Soporu
de Câmpie, şi stareţ la Mânăstirea Nicula, iar acum sunt Exarhul
mânăstirilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului.
Care a fost, până acum, locul dumneavoastră cel mai de suflet?
Mânăstirea Nicula, unde sunt legături şi mai vechi. La Bălan,

unde am copilărit, era preot un călugăr care fusese stareţ la
Nicula, Părintele Serafim Măciucă. Prin urmare, eu am fost edu-
cat în spiritul monahal. Nu mă gândeam, când eram copil, că
voi ajunge la mânăstirea pe care el o condusese cândva, dar iată
că Dumnezeu pe toate le lucrează şi toate au o logică. Atunci când
am ajuns la Cluj, sigur că m-am îndrăgostit de Mânăstirea
Nicula. Şi încă un amănunt: este vorba despre Icoana de la
Nicula, care, pe vremea când eram eu seminarist, era aşezată în
Capela Episcopală şi aveam acces la ea. Apoi, sigur, rând pe rând,
odată ce am ajuns la Mânăstirea Nicula, m-am implicat afectiv
şi efectiv în tot ce s-a întâmplat de atunci încoace la mânăstire.
Aş putea spune că Mânăstirea Nicula m-a zidit.
Părinte, de ce v-aţi călugărit? A fost dorinţa părinţilor, a fost che-

mare sau a fost altceva?
Părinţii nu m-au împiedicat, în primul rând, fiind oameni

foarte credincioşi. Am fost educat de un părinte duhovnicesc,
Părintele Serafim, de care v-am pomenit, de aici şi opţiunea mea
pentru viaţa monahală. Mi-am dorit dintotdeauna să ajung pre-
ot şi, pentru că am fost şi cred că sunt în continuare un idealist,

aşa am gândit, în ce mă priveşte, preoţia celibatară. Adică, din
start am gândit, în idealul meu, că preoţia nu se poate face decât
celib sau călugăr, bineînţeles, aşa cum am şi devenit.
Există încă mentalitatea că se călugăresc cei care au avut dezi-

luzii în dragoste, cei pe care n-are cine să-i întreţină, acum sau la
bătrâneţe. De fapt, de ce se călugăresc, astăzi, tinerii?
Acestea sunt idei preconcepute! Cei care se duc la mânăstire

din motivele pe care le-aţi enumerat nici nu rezistă în viaţa mo-
nahală. Decepţia trece, la urma urmei, şi cei în cauză se trezesc
într-o realitate a lucrurilor care nu le este proprie şi, atunci,
renunţă la viaţa monahală. Este foarte important faptul că, în
viaţa monahală, se trăiește în etape, astfel încât, până ajungi
efectiv să depui voturile monahale sau jurămintele, trece o pe-
rioadă, în care poţi să-ți schimbi opţiunea. Deci, poţi pleca din
mânăstire. Însă pentru viaţa monahală trebuie să fie o chemare
din partea lui Dumnezeu, pe care s-o simţi lăuntric, şi trebuie
să fie o dorinţă proprie, pentru că decizia, până la urmă, îţi apar-
ţine. Şi o credinţă fermă! Dacă nu ai o credinţă fermă, este foar-
te greu de rezistat.
Cum se face selecţia celor care doresc să intre într-o mânăstire?
Selecţia se face pe parcurs. Bineînţeles că este o selecţie pri-

mară, atunci când cineva optează sau cere să fie primit în mâ-
năstire. Este chestionat de stareţul mânăstirii, în primul rând,
apoi trebuie să pună la dispoziţie şi anumite acte. Trebuie, ne-
apărat, să-şi spună trecutul. Trebuie, neapărat, să corespundă

din punct de vedere medical, fiindcă, de pildă, bolile psihice nu
putem să ni le asumăm.
Cred că Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu spunea,

la un moment dat, că mânăstirea nu e nici orfelinat şi nici azil.
Aşa este. Mânăstirea este o şcoală de performanţă, până la

urmă. Am putea spune chiar o universitate – unii părinţi folosesc
acest termen. Este o şcoală, un stadion, dacă vreţi. Această sin-
tagmă o folosea Sfântul Apostol Pavel4, pentru că viaţa duhov-
nicească înseamnă luptă duhovnicească. Acolo, descoperim
exerciţiile spirituale, pe care le folosesc călugării şi la care sunt
supuşi de ceilalţi, mai învăţaţi. În mânăstire, din omul care op-
tează pentru viaţa monahală ies toate relele, pentru că, în mâ-
năstire, se trăieşte o situaţie limită. Eşti în linia întâi, cum am fi
pe front. Iar în situaţii limită, omul scoate din el tot ce are, şi
bune, şi rele. Şi, atunci, acestea sunt gestionate de cei care sunt
înţelepţi, care sunt învăţaţi, care au experienţă de viaţă duhov-
nicească şi care ştiu să te clădească efectiv, să te ajute să scapi
de cele rele şi să-ţi promovezi calităţile şi, bineînţeles, să exce-
lezi în virtute.
Cam de cât timp este nevoie până când un frate sau o soră să
treacă de la statutul de novice la cel de călugăr?
În general, cam de trei ani, dar poate fi mai mult sau poate fi
mai puţin.
Care sunt probele pe care trebuie să le treacă un novice, până să

ajungă călugăr?
Ele sunt de la caz la caz. În primul rând, începătorul trece

prin toate ascultările care se dau şi care sunt proprii fiecărei
mânăstiri, pentru că nu toate mânăstirile sunt la fel.
Mânăstirile au diferite activităţi. Slujbele sunt la fel, în mare
măsură, şi rânduiala slujbelor; rânduiala liturgică este aceeaşi.
Sunt cam opt ore de rugăciune, la biserică, dar sunt şi opt ore
de muncă.
Ce înseamnă, într-o mânăstire, „muncă”?
Înseamnă diferite activităţi pe care le are mânăstirea, activi-

tăţi fizice, dar şi intelectuale. În unele mânăstiri, se face foarte
multă agricultură, se face zootehnie. În multe mânăstiri se pic-
tează, sunt ateliere de pictură; sunt, la mânăstirile de maici,
ateliere de confecţionat veşminte, ateliere de broderie. Sunt
foarte multe activităţi care se fac într-o mânăstire, pe lângă fap-
tul că mânăstirea se autogospodăreşte. Vorbim de o cantină, de
o trapeză. Şi, apoi, slujbele bisericii presupun o pregătire, tre-
buie trase clopotele, bătută toaca. Toate acestea presupun factor
uman. Ei bine, mai ales începătorii, dar nu numai începătorii,
ci toţi cei care fac parte din obştea mânăstirii sunt implicaţi în
aceste ascultări, care, de obicei, se fac prin rotaţie. Chiar dacă
ai şcoală, chiar dacă nu ai aptitudini pentru o anumită muncă,
tot treci prin ea. Eu am crescut la oraş şi nu prea am avut contact
cu animalele, dar prima ascultare, când am intrat în mânăstire,
a fost la grajd.
A trebuit să mulgeţi vacile! Sau oile?
Da, dar pe lângă asta, să fac tot ce se face la un grajd: să-l

curăţ, să îngrijesc şi să hrănesc animalele. Am avut două văcu-
ţe, câteva oi, porci. Cel puţin trei luni de zile am fost la asculta-
re la grajd. Chiar dacă eram seminarist şi făceam studii teolo-
gice!
Mi-aduc aminte de o măicuţă, care îmi spunea că primise ascul-

tare la stupi, să se ocupe de ei, iar ea avea o frică teribilă de albine.
Aşa se trece prin ascultări. Şi, în aceste ascultări, se observă

caracterul omului. Trecând prin aceste ascultări, chiar dacă ai
studii, chiar dacă nu ai calităţi pentru ascultarea respectivă,
atunci se vede dacă tu… calci a călugăr. Adică, se vede dacă lucrezi
la răbdare, dacă reuşeşti să te supui, dacă reuşeşti să te smereşti,
toate acestea fiind calităţi absolut necesare unui monah.
Se depun jurăminte, la călugărie?
La intrarea în mânăstire, nu, dar, după ce trece perioada de

încercare, atunci se depun jurămintele. Se face o slujbă specia-
lă.
Ce înseamnă aceste jurăminte?
În primul rând, candidatul se dăruieşte total lui Dumnezeu

şi Bisericii. Cel care doreşte să se călugărească cere lucrul acesta
expres şi trebuie să o facă şi în scris. Tunderea în monahism o
aprobă doar episcopul locului, pentru că, în Biserica Ortodoxă

Română, stareţul de drept al unei mânăstiri este episcopul
locului, iar stareţul de facto este delegatul sau împuternicitul
episcopului. În cadrul slujbei de tundere în monahism, candi-
datul depune cele trei voturi: al ascultării necondiţionate, al
sărăciei de bunăvoie şi al castităţii, al fecioriei.
Cât de gravă este încălcarea acestor jurăminte?
Te scoate din monahism! Oricare dintre ele ai încălca-o, eşti

vinovat. Zice Sfânta Scriptură despre cele zece porunci dumne-
zeieşti că, dacă călcăm una dintre ele, ne facem călcători de toa-
te poruncile, pentru că unul este legiuitorul5. Te faci vinovat faţă
de Dumnezeu şi dezechilibrezi şi armonia din obştea respectivă.
Cum se sancţionează încălcarea jurămintelor depuse la tunderea

în monahism?
Sunt foarte multe mijloace. Există un statut de organizare a

vieţii monahale, care presupune şi o instanţă de disciplină – o
instanţă de disciplină internă, un consiliu disciplinar al mânăs-
tirii –, iar dacă lucrurile sunt foarte grave, sunt instanţe supe-
rioare bisericeşti. La nivelul Episcopiei, este un Consistoriu
monahal eparhial, după care, dacă decizia nu convine, se poate
face apel la o instanţă superioară, care înseamnă un Consistoriu
monahal mitropolitan. Deasupra acestuia, este Consistoriul
monahal superior bisericesc, la nivelul Sfântului Sinod, unde se
5 Iacob 2, 10.
poate face recurs, în cazuri excepţionale. Acestea sunt însă foar-

te rare.
De ce îşi schimbă călugării numele primit de la părinţi, la Botez?
Prin asta se consideră că renunţi absolut la tot, că începi o

viaţă nouă.
Cine alege noul nume al călugărului sau călugăriţei?
Poate să şi-l aleagă el, candidatul, dar, de obicei, se pune un

nume prin consultare: stareţul se consultă cu candidatul şi se
consultă şi cu naşul de călugărie, pentru că fiecare candidat la
călugărie are un naş, un părinte duhovnicesc. Acesta este cel
care-l duce sub mantie. E ca la botez, ca la cununie.
Citisem undeva – nu ştiu dacă este şi adevărat – că la călugării

tibetani schimbarea numelui are legătură şi cu momentul, inevitabil,
al morţii. Un om care trece „dincolo” nu poate fi adus înapoi sau oprit
din drum de cei care-l strigă pe un nume, altul decât cel primit la
naştere, pe care sufletul nu-l recunoaşte.
Numele, la noi, se alege şi pentru profilul sfântului care l-a

purtat. Ţi se pare că profilul respectiv ţi se potriveşte mai bine.
Devine model de urmat?
Model de urmat, da. De obicei, numele călugărilor sunt ale-

se cu acribie, ele sunt nume ale Părinţilor Bisericii, ale pustni-
cilor din vechime, ale oamenilor cu viaţă aleasă. Nu sunt luate

la întâmplare aceste nume. De aceea se face şi consultare, pen-
tru că stareţul, duhovnicul şi naşul sunt cei care reuşesc, până
la urmă, să vadă cel mai bine profilul candidatului respectiv.
(II)
Părinte, ocolesc ispitele mânăstirea?
Nuuu! Nici nu este cum! Pentru că vorbeam de ascultări: as-

cultările presupun anumite încercări. Dacă veţi citi despre via-
ţa monahală din literatura pe care o avem acum la dispoziţie din
belşug, veţi afla, de acolo, că multe dintre ascultările care li se
dau începătorilor, acestora li se par absurde. Dar, cum vă spu-
neam la începutul dialogului nostru, prin aceste ascultări se
încearcă să se vadă, să se descopere caracterul celui care vrea să
fie călugăr. Iar acesta ajunge şi el să se cunoască pe sine. De
multe ori, nici nu bănuia ce zace în el!
Am întâlnit, la un moment dat, într-o mânăstire, o tânără care

cânta ca o privighetoare. Tocmai pentru asta, i s-a interzis, pentru o
vreme, să mai cânte.
Ca să înveţe să nu se mândrească! Sigur! Eu cunosc foarte bine

viaţa monahală în ansamblul ei, dar o cunosc şi prin faptul că am
trăit în mânăstire aproape douăzeci de ani. În mânăstirile de că-
lugări, există şi „ispita preoţiei”. Vedeţi, călugării ajung şi preoţi.
Ca să ajungi preot, trebuie să faci şi puţină şcoală. Şi, atunci, sigur
că ispitele sunt mari, pentru că te afirmi, ieşi în evidenţă, stai de
vorbă cu oamenii, oamenii te apreciază şi ţi se poate urca la cap

că tu eşti mai bun şi decât stareţul, tu gândeşti mai bine organi-
zarea din mânăstire, tu ai putea face mult mai bine lucrurile, tu
ai putea fi mult mai implicat. În felul acesta, se dezechilibrează
viaţa monahală, comunitatea, pentru că, în mânăstire, se trăieş-
te în comunitate şi, dacă există un disident, atunci se dezechili-
brează toată lumea, toată obştea se tulbură. De aceea, se pune
foarte mare accent pe ascultarea necondiţionată şi pe sărăcia de
bunăvoie, sărăcie nu neapărat materială. Este şi materială, pen-
tru că nu-ţi aparţine nimic, totul aparţine obştii, respectiv mâ-
năstirii. Dar trebuie să fii și sărac cu duhul, cum spun Fericirile6...
O maică stareţă îmi spunea, cândva, că, dacă primeşte un măr,

mărul acela îl împarte la câte persoane are obştea mânăstirii.
Relatările din viaţa monahală spun despre un strugure, care

a fost primit de un călugăr, şi călugărul s-a gândit că i-ar prin-
de mai bine vecinului, şi vecinul, tot aşa…
… Până când strugurele a ajuns din nou la el, la primul care îl

primise.
În viaţa monahală se împarte totul.
Dispare, în mânăstire, tentaţia lucrurilor lumeşti?
Situaţia mânăstirilor din Ardeal, cel puţin, dar şi a celorlalte

mânăstiri româneşti, este un pic diferită de cea a mânăstirilor
6 Matei 5, 3.
din Grecia. Noi nu suntem precum călugării de pe Sfântul Munte

sau ca monahii din Grecia. În Grecia, mânăstirile au program
pentru public, pentru credincioşii care le vizitează, pentru pele-
rini, dar sunt zile întregi când mânăstirea e închisă, nu are acces,
din afară, nimeni! La mânăstirile noastre româneşti, nu este aşa,
mai ales la cele din Ardeal. Mânăstirile noastre sunt misionare.
În Ardeal, mânăstirile au fost reconstruite cu ajutorul enoriaşi-
lor, prin urmare, porţile sunt larg deschise pentru credincioşi.
Legătura, contactul călugărului cu oamenii, cu pelerinii, cu cre-
dincioşii, poate atrage după sine şi ispite de diverse forme.
S-a vorbit, s-a mediatizat, în ultima vreme, cazul unui călugăr

de la o mânăstire din Arhiepiscopie, care ar fi avut o legătură tru-
pească cu o enoriaşă, în urma căreia aceasta ar urma să aibă un
copil. Cât de gravă este, pentru un monah, o asemenea faptă?
Este foarte gravă!
Într-un astfel de caz, nu este, oare, şi vina duhovnicului, pentru

că nu a ştiut să-l ţină suficient de aproape, încât să-şi mărturiseas-
că ispita, înainte de a săvârşi greşeala?
Sigur că vina este comună. Însă cel care este în culpă trebuie
să răspundă pentru fapta pe care a săvârşit-o. Duhovnicul, cu
siguranţă, a încercat să gestioneze situaţia. Vedem însă că, de
data asta, n-a reuşit, dar în cele mai multe cazuri a reuşit, mă
gândesc eu, pentru că acolo este obşte monahală, sunt mulţi
părinţi care trăiesc în mânăstirea respectivă şi care au rezistat
tentaţiilor.
Trebuie să ştiţi că, în mare măsură, în mânăstirile noastre

sunt foarte mulţi tineri. Majoritatea sunt tineri. Media de vârstă
este undeva la 30 de ani, între 30 şi 40 de ani. Lumea în care
trăim noi este o lume care nu te cruţă din punctul acesta de ve-
dere, al ispitelor. Prin faptul că oamenii vin la mânăstire şi vin
în număr din ce în ce mai mare, se creează o legătură cu lumea,
așadar, eşti expus tentaţiei, ispitei. Sigur, la nivel de gând. Dacă
accepţi la nivel de gând, atunci lucrează ispita sau păcatul re-
spectiv în firea ta şi, încet-încet, cedezi. Cazurile sunt însă foar-
te, foarte rare, pentru că, de obicei, se premeditează, şi duhov-
nicul are grijă. Împreună cu duhovnicul, călugărul reuşeşte să
depăşească momentul. Se întâmplă, totuşi, să se şi derapeze,
aşa cum a fost în cazul acesta, pe care îl regretăm cu toţii.
Are dreptul să se căsătorească un călugăr?
N-are dreptul să se căsătorească.
Pentru o persoană care a depus jurămintele, nu există nicio cale

prin care să renunţe la călugărie?
Nu. În cazul amintit, călugărul şi-a cerut efectiv ieşirea din

monahism.
După ce s-a întâmplat…
După ce s-a întâmplat. Însă acest lucru este o cauză pentru

consistoriu şi consistoriul dă o decizie, pe care o confirmă epi-
scopul locului. Însă el, cel în cauză, nu se poate căsători din punct
de vedere bisericesc. Se poate căsători doar din punct de vedere

civil. Oricum, este obligat, şi din punct de vedere bisericesc, să-şi
crească copilul, măcar până la vârsta majoratului. Şi este dator
să se întoarcă înapoi în mânăstire. Jurămintele pe care le-a de-
pus rămân valabile, ele nu pot fi şterse, nu pot fi anulate.
Să înţeleg că, deşi nu mai are dreptul să poarte veşmânt călugăresc,

datorită jurămintelor pe care le-a depus, rămâne, totuşi, călugăr?
Da.
Şi tot datorită acelor jurăminte, nu are dreptul să se căsătorească

în biserică?
Nu are voie să se căsătorească în biserică. Nu. Canoanele in-

terzic7. Uitaţi-vă la cununia religioasă pentru mireni: prima
cununie este valabilă, iar a doua cununie, a treia cununie este o
dispensă, o favoare din partea Bisericii, cumva, pentru ca oa-
menii să nu trăiască în păcat. Într-un caz ca acesta al nostru
prima cununie a fost călugăria.
Şi, atunci, cum decurge, de acum înainte, viaţa unui călugăr care
a greşit în felul acesta?
Anormal. Într-un astfel de caz, nu mai poate fi viaţă norma-

lă, pentru că ai călcat jurămintele faţă de Dumnezeu. Şi nu te
7 Canonul 44, Sinodul Trulan. De asemenea, canonul 6 al Sfântului
Vasile cel Mare. În Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii
Ortodoxe. Note și comentarii. Ediția a III-a îmbunătățită. Sibiu, 2005, p.
146, respectiv, p. 383.
joci, n-ai cum să te joci cu lucrurile acestea. Datorită faptului că

ai călcat jurămintele faţă de Dumnezeu, eşti pasibil de orice pe-
deapsă, şi nu din partea oamenilor. Nu în sensul că Dumnezeu
pedepseşte, dar sunt consecinţe, de diferite forme şi destul de
grave. Marea majoritate a celor care trec prin astfel de experi-
enţe – care, repet, sunt foarte rare, dar există! – ajung la con-
cluzia că au făcut o greşeală enormă şi îşi doresc cu tot dinadin-
sul să o repare. Noi însă nu-i putem reprimi în obştile monaha-
le decât după ce şi-au aşezat copiii, adică atunci când aceştia au
ajuns la maturitate.
Nu este o greşeală a Bisericii că, până nu demult, a cam… ţinut

ascunse astfel de cazuri? Tocmai pentru a fi cunoscute consecințele
de cei care ispitesc călugării...?
Cazurile care ajung în instanţele de judecată ale Bisericii sunt

publice, vrând-nevrând. Sigur că mai mult în interiorul Bisericii,
dar ele circulă. În mod normal, după ce un caz ca acesta sau un
caz similar s-a întâmplat, se dă o circulară pe cuprinsul întregii
Patriarhii, prin care se informează fiecare eparhie că respectivul
a ieşit din viaţa monahală sau că este judecat în instanţă biseri-
cească sau că a făcut o anumită faptă. Se dă, deci, o circulară în
interiorul Bisericii, care poate să ajungă şi la presă, așadar nu
sunt lucruri ascunse. Însă, cred eu, păcatele în sine nu trebuie
etalate şi asta nu numai în mânăstire sau în Biserică, ci oriunde.
Spuneaţi că un călugăr nu poate renunţa la monahism.
Păi nu poate să anuleze voturile!

Dar un novice?
Novicele poate să renunţe în orice clipă. Părintele Mitropolit

Antonie Plămădeală8 are o carte foarte frumoasă despre viaţa
monahală, în care spune că inclusiv în timpul slujbei de tunde-
re în monahism – căci atunci se pun anumite întrebări – au fost
unii care au zis că nu se mai călugăresc.
Sunt frecvente astfel de cazuri?
Cazurile de novici, da. Se întâmplă foarte repede însă. Adică,

după câteva săptămâni deja, se cern, efectiv. Cei care se inte-
grează, rămân.
Cu ce se apără călugărul de ispită? Care îi este „armura”?
Începem cu rugăciunea, începem cu postul, lucruri care sunt

la îndemâna credinciosului. Nevoinţe, în sine.
Câte ore pe zi se roagă un călugăr?
Trebuie să se roage neîncetat. Orice creştin adevărat tre-

buie să se roage neîncetat9. Şi munca poate să fie o rugăciu-
ne. Și când munceşti poţi să te rogi, pentru că mintea poate
să se roage. Şi inima se poate ruga, nu? Avem experienţa
8 Mitropolitul Antonie Plămădeală, Tradiție și libertate în spiritualita-

tea ortodoxă. Prefață de Dumitru Stăniloae. Editura Sophia, București,
2010.
9 1 Tesaloniceni 5, 18.
Părinţilor isihaşti. Pe lângă aceasta, călugărul trebuie să ră-

mână în ascultare faţă de mai-marele lui şi de fraţii lui întru
Hristos. Într-o mânăstire, programul te ţine în echilibru.
Dacă participi la toate ascultările care ţi-au fost date, care,
în general, sunt comune, dacă participi la slujbele bisericii,
care și ele sunt comune – trăieşti, vrând-nevrând, într-un
mediu comun, fiindcă şi chiliile sunt una lângă alta sau sunt
chilii în care trăiesc doi sau mai mulţi călugări –, atunci n-ai
cum să derapezi, trăieşti în echilibru. Iar dacă sunt derapa-
je mai mici sau tentaţii sau ispite de orice natură, imediat te
redresezi, pentru că sunt ceilalţi în jurul tău, care nu te lasă.
Sigur, este şi conştiinţa ta personală, legătura ta directă cu
Dumnezeu.
Revenind la dumneavoastră: sunteţi Exarhul mânăstirilor din

Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului. Ce presupune această
demnitate bisericească?
Această, mai degrabă, ascultare bisericească... Exarhul unei

eparhii conduce destinele mânăstirilor, în cazul nostru, din cele
două judeţe, Cluj şi Bistriţa-Năsăud…
Ce înseamnă acest lucru?
Înseamnă că, pe probleme de mânăstiri, exarhul este con-

silierul mitropolitului. Îl consiliază pe mitropolit, pe episco-
pul locului, îl însoţeşte la toate inspecţiile, fiind, în acelaşi
timp, şi inspector. Exarhul mânăstirilor este cel care inspec-
tează toate problemele mânăstirilor din cadrul eparhiei.
Exarhul mânăstirilor este cel care raportează mitropolitului

sau Consiliului eparhial problemele din mânăstiri sau cel
care, în anumite situaţii, intervine efectiv, tot cu mandatul
mitropolitului, în problemele din mânăstiri. Dacă sunt pro-
bleme disciplinare, exarhul mânăstirilor este cel care con-
struieşte rechizitoriul pentru judecata care urmează să se facă
pentru un caz cum este cel despre care am discutat. Ascultarea
aceasta presupune foarte mult teren, pentru că avem, în
Eparhie, treizeci și două de mânăstiri şi aproximativ trei sute
de călugări.
Câţi dintre aceşti călugări au studii superioare?
Cam o treime, deci în jur de o sută de călugări au studii su-

perioare, în diverse domenii – cu precădere Teologia, bărbaţii,
monahii, pentru că ei sunt şi preoţi, prin urmare, sunt necesa-
re studiile teologice. Dar şi femeile, călugăriţele, au studii su-
perioare: medicină, arhitectură, filologie. Unii au şi două
facultăţi…
Presupun că şi întrebările pe care le pune, astăzi, un credincios,

un pelerin care vine la mânăstire, sunt mult mai complexe decât acum
zece ani.
Aşa este. Într-o mânăstire însă, este un călugăr care are

această ascultare, să stea de vorbă cu oamenii. Nu orice călugăr
trebuie să stea de vorbă cu credincioşii. Nu are voie! Are voie
doar să-i direcţioneze spre persoana care este rânduită pentru
această ascultare.
E mai greu să fii călugăr în lume decât departe de lume?
Zic Părinţii că un călugăr în lume e ca peştele pe uscat. Dar

este nevoie și în lume de ei, simpla lor prezență este grăitoare...
Care e partea cea mai frumoasă a vieţii monahale, bucuria cea

mai mare?
Faptul că trăieşti în preajma lui Dumnezeu cred că este cel

mai minunat lucru.
I-aţi simţit… mâna, atingerea?
Dacă am ajuns la vârsta asta, să zicem, la o oarecare vârstă

duhovnicească, în sensul că am în urmă peste douăzeci și cinci
de ani de mânăstire, de viaţă monahală, mă gândesc că, fără
mâna Lui ocrotitoare, n-aş fi reuşit, mai ales în lumea şi în
vremurile în care trăim. Şi, când te simţi casnic al lui Dumnezeu,
nu mai ai nicio grijă şi eşti în siguranţă, iar dragostea şi fericirea
sunt experimentate la cote foarte înalte.
DOMNUL ESTE ÎNTĂRIREA MEA
ȘI SCĂPAREA MEA...1
Unde alergăm atunci când viața ne încearcă, atunci când greu-

tățile vin peste noi, atunci când vedem că, omenește vorbind, nu mai
avem șanse? Răspunsul, pentru cei mai mulți, este evident: „Domnul
este întărirea mea și scăparea mea”2. La această întâlnire, dragilor,
avem bucuria de a-l avea ca invitat și partener de dialog pe
Preacuviosul Părinte Arhimandrit Dumitru Cobzaru, Exarh al mâ-
năstirilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului.
Bine ați venit, Preacuvioase Părinte!
Bine v-am găsit! Mă bucur să fiu în emisiunea dumneavoas-

tă, sperăm să fie de folos!
Sărutăm dreapta! Așa să dea Dumnezeu! Și mulțumim că sunteți

lângă noi.
O temă frumoasă, provocatoare și, socotesc, izbăvitoare, pentru
multe suflete triste, și mângâietoare, pentru cele care L-au găsit pe
Dumnezeu, pentru că se confirmă ceea ce omul căutător de Dumnezeu
1 „Cuvânt pentru suflet”, emisiune realizată de Pr. Ovidiu Dincă, invi-
tat Arhim. Dumitru Cobzaru, Exarh al mânăstirilor din Arhiepiscopia
Vadului, Feleacului și Clujului, ediția din 30 octombrie 2018, TRINITAS
TV. Versiunea scrisă a fost revizuită pentru publicare.
2 Psalmul 17, 1.
a găsit, adică pe Însuși Dumnezeu. Cu îngăduința Sfinției Voastre, o

să citim un mic pasaj din Patericul egiptean, care va face obiectul
discuției noastre.
Vă rog!
„Zis-a Avva Ioan: Asemenea sunt unui om, care șade sub un
copac mare și vede fiare multe spre dânsul; și când nu va
putea să stea împotriva lor, aleargă sus în copac și scapă. Așa
și eu, șed în chilia mea și văd cugetele cele viclene deasupra
mea; și când nu voi putea asupra lor, fug la Dumnezeu prin
rugăciune și scap de vrajmașul.” (Patericul, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 104)
Preacuvioase Părinte Exarh, vedem că Avva Ioan Colov – despre
el este vorba – a văzut copacul; această alegorie, această abordare,
să spunem „stilistică”, ne trimite la gândul că, de fapt, el L-a văzut
pe Dumnezeu atunci când a dat de necaz. Însă sunt mulți oameni
care socotesc că nu L-au văzut, că L-au căutat și nu L-au găsit, că
au strigat la El și nu i-a auzit. Ce este de făcut?
Noi știm prea bine că omul dintotdeauna a crezut în

Dumnezeu. Fie că a crezut drept în Dumnezeu, fie că L-a căutat
în diferite moduri și chipuri ca să și-L însușească și n-a reușit
pe deplin, însă ideea de Dumnezeu este un dat înlăuntrul omu-
lui. Așadar, omul, atâta timp cât Îl caută pe Dumnezeu, Îl și
găsește. Și pe cel care nu-L caută pe Dumnezeu, Dumnezeu nu-l
părăsește. Așadar, dintotdeauna, omul are conceptul de
Dumnezeu, atâta doar că nu reușește să și-L definească. Și noi,
care Îl trăim concret în Biserică, de multe ori, suntem nu nea-

părat în îndoială, dar suntem frământați. Oricum, omul este
într-o continuă devenire, astfel încât Îl află pe Dumnezeu din
slavă în slavă și din putere în putere.
Vedem, în lumea deznădăjduită în care trăim noi astăzi, că
oamenii totuși Îl caută pe Dumnezeu, mai ales atunci când au
încercări, ispite, necazuri. Chiar dacă în ultimă instanță, totuși Îl
caută pe Dumnezeu. Cei care nu-L caută, aceia se amăgesc,
temporar. Avem nădejdea însă să-L găsească, chiar dacă în al
unsprezecelea ceas; să-și revină în sine, să Îl caute pe Dumnezeu
și să-L găsească. Fiindcă fără Dumnezeu viața nu are sens. Acest
nonsens îl trăiesc mulți oameni în lumea noastră deznădăjduită,
cum spuneam. Așadar, chiar dacă sunt într-o continuă căutare,
în cele din urmă ajung la concluzia că, dincolo de materie, din-
colo de lumea văzută, dincolo de sine însuși, există o forță care le
coordonează pe toate, o forță care le proniază, o forță care ne este
nouă proprie, precum Ortodoxia noastră sau Biserica noastră.
Bunul Dumnezeu e Tată. Așa Îl numim și așa ni S-a prezentat El:

„Tatăl nostru care este în Ceruri”, așa L-a prezentat Fiul Cel
Unul-Născut. Acum, desigur, sunt diverse stadii ale căutării noastre.
Ni Se arată totdeauna ca Tatăl, dar fiul nu vede totdeauna pe Tatăl
ca fiind Tatăl, de multe ori Îl vede ca pe un despot, ca pe un stăpân,
uneori ca pe un tiran, pentru că fiecare Îl vede pe Dumnezeu așa cum
este el, prin lentila propriei existențe. Ce-i de făcut atunci când omul
Îl vede sau Îl caută pe Dumnezeu pentru a găsi „vinovatul de servi-
ciu”? Pentru că sunt întâmplări mai delicate în viața noastră și,
atunci, omul spune: „Unde a fost Dumnezeu atunci când am pățit un
necaz?!” Ce se petrece în această situație?
Consider că, și în asemenea momente, Dumnezeu este plăcut

surprins. Cred că sunt momente în care lui Dumnezeu Îi place
hărțuiala. De pildă, vedem în Sfintele Scripturi, atunci când
Domnul Iisus Hristos călătorea din cetate în cetate dimpreună
cu apostolii, de multe ori Îl îmbulzeau mulțimile3. Domnul Iisus
Hristos S-a lăsat provocat, a provocat la rându-I; cu siguranță
că Dumnezeului nostru Îi place dialogul, chiar dacă acest dialog
câteodată este mai dur, și Dumnezeu oferă și răspunsuri. Sigur
că nu trebuie să fim obraznici, nu trebuie să-L întărâtăm pe
Dumnezeu și nu trebuie să-L jignim. Dar să-L întrebăm pe
Dumnezeu nu cred că este o greșeală. Să Îi cerem lui Dumnezeu
să simtă ceea ce simțim noi, să vadă ceea ce vedem noi, să crea-
dă ceea ce credem noi. Însăși Întruparea Domnului nostru Iisus
Hristos este certitudinea că Dumnezeu ne înțelege, că Dumnezeu
a intrat în pielea noastră. Și, dacă este așa, atunci cred că
Dumnezeu acceptă dialogul, fie el mai dur. Și chiar îndemn, în
momentele de restriște, să ne defulăm, cumva, într-o rugăciu-
ne în care să strigăm la Dumnezeu, fără să-L supărăm, fără să-L
jignim, fără să-L smerim, dar să Îi cerem socoteală. Și El ne va
răspunde.
Lezăm cumva Majestatea Divină atunci când, poate, cuprinși de

greutăți, strigăm mai tare: „Doamne, dar de ce se petrece?!”
Nu cred. Sigur, nu trebuie să ajungem să spunem acest lucru

fără să așteptăm un răspuns. De obicei, cei care sunt foarte
agresivi nu așteaptă răspuns, au răspunsul. Așadar, nu cred că
3 Luca 5, 1; 8, 42, 45; 19, 1.

este greșit să spunem: „De ce?”, dar trebuie să fim atenți la

felul în care o facem și la starea în care ne aflăm noi. Am întâl-
nit, de pildă, oameni care ajung la deznădejde, la starea lui „Nu
mai pot!”, însă se întâmplă să apară evenimente care le confir-
mă că pot chiar mai mult. Atunci își dau seama că Dumnezeu
a fost Cel Care i-a făcut să depășească momentele respective.
Prin urmare, cred că Dumnezeu așteaptă să mai spunem câte-
odată: „De ce?” Poate însă că nu așteaptă să spunem: „Nu mai
pot!”
Nu acceptă sentințe, până la urmă, nu dorește „punctul”, spuneați,

ci dorește continuitatea dialogului, chiar dacă la început e puțin mai
aprins.
Da. Și cred că trebuie să continuăm dialogul. În cele din urmă,

dacă primim răspuns, dialogul nostru capătă alte conotații, altă
consistență. Orice fiară, dacă se insistă, se îmblânzește, iar
omul, care, de multe ori, ajunge la acest nivel sau la această sta-
re de lucruri, a fiarelor, a animalelor, totuși poate fi îmblânzit
și readus la starea lui inițială; ceea ce se dorește de la Adam, nu?
Să fie readus la starea lui inițială. Întreg Adamul trebuie recu-
perat, restaurat și reașezat în Raiul lui Dumnezeu.
Putem recunoaște, Părinte Exarh, cugetele viclene în lumea în

care trăim? Fiindcă pentru aceasta trebuie o finețe a cugetului, tre-
buie o disponibilitate sufletească, să îmi dau seama care este lucrul
viclean; dacă nu, socotesc că e firesc. Dacă sunt împăcătoșit, o iau ca
atare și zic că sunt chestiuni cotidiene. Dar, pentru a recunoaște un
cuget viclean, trebuie să am o anumită stare. O mai am astăzi?
Cred că, în mare măsură, o avem; sunt repere și, atunci, ne

putem verifica. Și ar trebui să ne verificăm prin celălalt. Astăzi,
avem multe mijloace la îndemână. Avem cărți duhovnicești în
care ne putem regăsi și prin care ne putem verifica, avem părinți
duhovnici cu multă experiență, pe care, de asemenea, trebuie
să îi cercetăm ca să ne verificăm gândurile. Chiar dacă nu ar avea
duhovnicul experiență, dacă ai credință și te duci la el cu inima
deschisă și îi spui ce ai pe suflet, cu siguranță vei dobândi un
răspuns și, astfel, îți poți verifica gândul.
Întâi de toate însă există rugăciunea, mijlocul cel mai la
îndemână, rugăciunea în care Îi cerem lui Dumnezeu să ne
lumineze cum să procedăm atunci când suntem năpădiți de
gânduri, mai ales de cele ce vin de la cel viclean. Avem conștiința
sădită de Dumnezeu, care ne spune, ca un soi de beculeț care se
aprinde, că suntem pe un teren dificil și periculos, pe marginea
prăpastiei.
Părinte Arhimandrit, vedem că Dumnezeu Se folosește de fiare

pentru a descoperi copacul și pentru mulți ar părea o pedagogie des-
tul de abruptă, dură. De ce dă Dumnezeu drumul fiarelor, de ce dă
Dumnezeu drumul greutăților? Nu putem altcumva, la un nivel mai
poetic, mai liric, să descoperim pomul? Nu se poate altcumva?
Cred că se poate și poetic, liric. Însă se vede că ființa ome-

nească este înclinată spre rău. De la Adam încoace, omenirea
a adăugat și ne-am slăbănogit și, atunci, suntem tentați să fa-
cem multe lucruri care nu sunt pe placul lui Dumnezeu. Cele
pe care le facem sunt fiarele, care cu adevărat sunt grozave,
pentru că le-am dat putere asupra noastră. Dacă nu le dăm
putere asupra noastră, ele nu ne pot atinge, ba chiar pot deve-

ni mielușeii printre care noi putem să străbatem fără frică și
putem să vedem și copacul, și frumusețile lui Dumnezeu. Să
vedem fiarele ca mijloace prin care să ajungem să ne clădim așa
cum ne dorește Dumnezeu. Este o metaforă, bineînțeles, însă
noi trebuie, în permanență, să privim spre țintă, spre
Dumnezeu, spre copac, să nu pierdem acest lucru din vedere.
Să ne aducem aminte de episodul Sfântului Apostol Petru, care
s-a scufundat în mare4, atunci când și-a pierdut reperul, pe
Domnul Iisus Hristos, Care îl aștepta să-l îmbrățișeze. Atunci
când ne pierdem reperul, sigur, riscăm să ajungem să fim mân-
cați de fiarele sălbatice, care sunt păcatele noastre, patimile și
tot ce e împotriva binelui nostru și ne îndepărtează de
Dumnezeu, diavolul însuși.
S-a schimbat cu ceva substanța acestor fiare? Mă gândesc că

Patericul cuprinde în sine evenimente petrecute în secolele IV, V, VI.
Acum suntem în secolul XXI...
Nu s-a schimbat. Vedem că oamenii, chiar dacă sunt supuși

tehnologiei și, tehnic, reușesc performanță, ajung să le denu-
mească ca atare. De pildă, dacă am lua așa, la întâmplare, ter-
menul de idol – care este un cuvânt foarte vechi, întâlnit în
Scripturi, existând chiar o poruncă ce ne interzice să avem ido-
li5 – se folosește astăzi din ce în ce mai mult referitor la perso-
najele sau personalitățile din lumea contemporană, pe care
încercăm să le imităm sau să ni le însușim în viața noastră.
4 Matei 14, 28-31.
5 Ieșirea 20, 4.
Se pot confunda cele două realități: o mare vedetă, un nume mare,

cu idolul care a fost interzis în Vechiul Testament?
Bineînțeles că da! Se vede că omul și-l însușește. Mă gândesc,

de pildă, la fotbaliști; văd atâția tineri care au același compor-
tament, se îmbracă la fel sau cel puțin poartă un tricou cu un
anumit nume sau cu un anumit număr ori au aceeași freză. Se
„cosmetizează” în așa fel încât să arate ca idolul lor, ceea ce este
o foarte mare greșeală sau o foarte mare ispită, pentru că îți
pierzi identitatea, numai ești tu însuți, riști și ajungi să derapezi.
Or, dacă Îl avem reper pe Dumnezeu, lucrurile stau altfel, pen-
tru că Dumnezeu este maximă libertate.
Aș lua această frumosă analogie pe care ne-ați prezentat-o,

Părinte Exarh: omul are chipul lui pe care spuneați că și-l poate mu-
tila, și-l poate pierde, și a mers către asemănarea cu idolul. Noi avem
chip de Dumnezeu și avem vocația de a fi asemănători cu Dumnezeu.
Cum trebuie să ne schimbăm comportamental așa încât să purtăm
„tricoul”, haina de nuntă a lui Hristos, haina de botez a lui Hristos?
Cum să ne schimbăm sufletul, nu coafura, pentru a fi plăcuți lui
Dumnezeu?
Spuneam, de curând, la hramul Mânăstirii Râșca Transilvană,

că Dumnezeu ne-a creat pe noi chip și asemănare Lui6, Și-a
dorit să Se oglindească în noi. Dar și noi să ne oglindim în El! Și
exemplul cel mai la îndemână mi-a fost, sigur, Sfânta Cuvioasă
Parascheva, care a reușit să se oglindească în Dumnezeu și
6 Facerea 1, 26.
Dumnezeu S-a oglindit în ea. Așadar, v-aș da răspunsul acesta:

îi avem pe sfinți, avem viețile sfinților la îndemână, scrise; avem
viețile sfinților pictate pe pereți; avem oameni sfinți care trăiesc
în lumea noastră, oameni care se străduiesc cu râvnă să se ase-
mene lui Dumnezeu. Și este și în firea noastră, este în firea omu-
lui și să-L caute pe Dumnezeu, precum spuneam la început, și
să devină asemenea Lui.
Noi zicem că omul a fost creat doar după chipul lui Dumnezeu,
asemănarea i-a fost lăsată ca scop, dar eu cred din tot sufletul
acest lucru: noi am fost creați chip și asemănare a lui Dumnezeu7.
Însă asemănarea înseamnă o continuă devenire. Există asemă-
narea, aceasta fiind însă o continuă devenire, precum ne spune
Sfântul Maxim Mărturisitorul8, și anume că Dumnezeu este
într-o continuă mișcare. Iar dacă Dumnezeu este într-o conti-
nuă mișcare, trebuie să înțelegem că și noi, la rându-ne, suntem
într-o continuă devenire, într-o continuă mișcare.
Dacă omul nu ar avea, Părinte Arhimandrit, aceste ispite, s-ar

mai sui în copac? Dacă ar fi totul perfect social, omenește, din punc-
tul de vedere al sănătății?
Unii reușesc, dar, din păcate, nu toți reușesc. Noi ne dorim

să fie cât mai mulți cei care reușesc, dacă se poate toți, însă unii
nu reușesc. Acum, îmi vine în minte un cuvânt al Mitropolitului
Bartolomeu, de vrednică pomenire, ctitorul acestei biserici, care,
7 Ibidem.
8 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri. Partea a doua: Scrieri și epistole
hristologice și duhovnicești. Traducere din grecește, introducere și note
de Pr. prof. Dumitru Stăniloae. Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.
știți prea bine, a fost încercat în multe rânduri și în felurite chi-

puri. De pildă, la Cluj, a fost declarat persona non grata, în 1946,
după greva studențească, și a revenit în 1993, în calitate de
Arhiepiscop al Clujului. Așadar, a fost exilat, iar Dumnezeu l-a
adus în slavă înapoi. De asemenea, a fost trimis în America, după
ce a stat în temnițele comuniste, după ce a pribegit prin munți
și altele asemenea, pe lângă calomniile care n-au încetat până
la moarte. La toate acestea, răspunsul său a fost: „Povara vieții,
acceptată cu umilință sau purtată cu blestem, îți proiectează în
veșnicie un grumaz de zimbru sau o cocoașă de cămilă”9. Mulți
nu reușesc să ducă povara și se prăbușesc, și, dacă se prăbușesc,
nu mai văd copacul. Dar, dacă reușești ca toate încercările să te
întărească, astfel încât să ai un grumaz de zimbru, vei privi țin-
tă la copac, fără să te intimideze nimeni.
Am propus, mai întâi, prima extremă, aceea a celui neispitit, a

celui căldicel, care stă undeva între fiare și copac, într-o zonă neutră,
așa, ca între state, într-o zonă duty free. Apoi, aș merge în partea
cealaltă, a celui care, poate, a încercat să fugă de fiare, n-a reușit, a
fost mai lenevos în goana lui în a-și scăpa viața, a fost mușcat și
otrăvit de ele și acum e dependent de acele fiare. Există dorința de a
se sui în copac? Se mulțumește cu josul? Caută înaltul?
Este greu de răspuns; v-aș răspunde tot cu un cuvânt al unui

părinte duhovnicesc, al Preasfințitului Părinte Vasile Someșanul,
Episcopul-vicar de la Cluj, care spune așa: „Tot omul este un
suflet”. Și dacă tot omul este un suflet, tot omul are o șansă, iar
9 Citat de Irina Petraş, „Valeriu Anania, scriitorul – schiţă de portret”,
Tabor, anul V, nr. 1, aprilie, 2011, pp. 84-87.
Dumnezeu i-o oferă. Aș mai adăuga și cuvântul din titlul cărții

Sfântului Siluan Athonitul: Între iadul deznădejdii și iadul smere-
niei10, adică noi trebuie să fim conștienți că omul, chiar dacă este
în adâncul iadului, tot poate ajunge cu mintea la Dumnezeu, sau
cu inima. Avem Sfintele Scripturi, unde aflăm, de pildă, despre
femeia păcătoasă, care trăia în păcate și ispite grele, ispitindu-i
și pe alții; se pare însă că dragostea ei a copleșit păcatul11. Așadar,
cred eu că nu există om fără șansă, oricât ar fi de păcătos, oricât
ar fi de încolțit din toate părțile, oricâte patimi ar avea, poate
mai multe șanse are, cred. Tâlharul de pe cruce ne demonstrea-
ză acest lucru12. În ultima clipă a reușit „să fure” inclusiv Raiul.
Mă duc în partea stângă a crucii și mai găsesc un tâlhar, care, din

păcate, s-a întors cu spatele. Asta este menirea mea, să fiu puțin
contra, pentru a scoate toate lucrurile frumoase, și vă întreb: omul
poate sta singur împotriva cugetelor? Adică să zică: Doamne, n-am
nevoie nici de Tine, nici de pom, mă bat eu cu ele...
Nu poate sta, nu are cum... Vedeți, am discutat și despre acest

amănunt, anume că noi suntem creați chip și asemănare a lui
Dumnezeu13, Care este în treime închinat: Tatăl, Fiul și Sfântul
Duh. Așadar, noi fiind chip și asemănare a lui Dumnezeu, Care
este o comuniune de Persoane și de dragoste, omul nu poate fără
această comuniune, are nevoie de ea, mai ales atunci. Dacă o
10 Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei.
Traducere de diac. Ioan I Ică jr. Ediția a IV-a revizuită. Editura Deisis,
Sibiu, 2001.
11 Luca 7, 37-48.
12 Luca 23, 40-43.
13 Facerea 1, 26.
refuză, cum ziceam, riscă foarte mult și poate să se prăbușească.

Iar refuzul, de fapt, ne spune marele Dostoievski14, înseamnă
iadul. Prin urmare, nu are nicio șansă, pentru că Dumnezeu nu
îl poate ajuta. Dumnezeu este neputincios în privința celui care
Îl refuză. Pentru că nu îl agresează, pentru că nu îi refuză liber-
tatea.
Preacuvioase Părinte Exarh, mai avem două minute din această

ediție și vă întrebăm: știm prea bine, rugăciunea unui om drept – căci
sfânt, Dumnezeu rânduiește când și cum și dacă este cineva sfânt,
dar drepți, slavă Domnului că sunt! – este bună, este puternică, dar,
dacă cineva a fost mușcat, înțepat de aceste fiare și se roagă (Avva
Ioan spune că a fugit la Dumnezeu prin rugăciune și a scăpat de
vrăjmaș), acel om care nu are experiența rugăciunii, care nu știe
efectiv cum să se roage, cum îi este rugăciunea? E puternică? E pri-
mită? Îl ajută cu ceva?
Noi am învățat că rugăciunea trebuie spusă, însă rugăciunea

trebuie trăită, trebuie să fie o stare. Credeți că sunt oameni care,
dacă nu au grai, nu se roagă?! Sunt oameni care, dacă nu au auz,
nu-L aud pe Dumnezeu?! Sau dacă nu au văz, nu pot să-L vadă
pe Dumnezeu?! Eu cred că este rugăciune pentru oricine și mai
ales pentru cel care este într-o stare deplorabilă. Este o rugăciu-
ne, de undeva dinlăuntru, care poate fi mai intensă decât a celui
care are confort.
14F. M. Dostoievski, Frații Karamazov. Vol. I și II. Traducere de Ovid

Constantinescu și Izabella Dumbravă. Aparat critic de Ion Ianoși.
Editura Univers, București, 1982.
Avem nădejde cu toții până la urmă...
Să ne ajute Dumnezeu!
Preacuvioase Părinte Exarh, mulțumim că ați fost lângă noi și

ne-ați bucurat sufletul!
Sperăm să ajungă la sufletul fiecăruia mesajul nostru de dra-

goste și de nădejde!
Mulțumim încă o dată!

Dragi telespectatori, mulțumim pentru atenție. Ceea ce v-am spus
nu este o noutate pentru că dumneavoastră știți mai bine că „Domnul
este ajutorul meu”15. Alergați, fraților, spre El, în orice moment, și de
bucurie, și de necaz. Abia ne așteaptă, după cum orice părinte își
așteaptă cu drag copiii, ca să-i îmbrățișeze și să-i umple de daruri.
15 Psalmul 117, 6.
CUM DOBÂNDIM PUTERE SUFLETEASCĂ?1
De fiecare dată încercăm să aducem în fața dumneavoastră teme

frumoase, interesante. Alteori încercăm să vă provocăm. Iar astăzi
mergem mai mult spre provocare decât spre îndulcire. Și anume, de
multe ori căutăm pacea, căutăm liniștea, căutăm o bună așezare.
Astăzi, vă propun altceva: să căutăm războiul, dar nu războiul aces-
ta armat, lumesc, sângeros, ci un alt război, al încercărilor. Și nu vă
zic eu, ci ne învață Patericul ce să facem și cum să facem. Avem,
astăzi, bucuria de a-l avea ca invitat pe Preacuviosul Părinte
Arhimandrit Dumitru Cobzaru, Exarh al mânăstirilor din
Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului.
Bine ați revenit, Preacuvioase Părinte!
Bine v-am regăsit! Mă bucur din nou să fiu dimpreună cu

dumneavoastă și încercăm, din nou, să fim de folos! Ne-am bu-
cura să fim!
Mulțumim mult că sunteți lângă noi!

Spuneam că, de multe ori, avem teme care ne mai răscolesc și e
bine, căci trebuie să mai răscolim din când în când, ca să ne afânăm,
ca și coca, ce este bătută, este frământată, trece și prin foc, e chinu-
1 „Cuvânt pentru suflet”, emisiune realizată de Pr. Ovidiu Dincă, invi-
tat Arhim. Dumitru Cobzaru, Exarh al mânăstirilor din Arhiepiscopia
Vadului, Feleacului și Clujului, ediția din 11 decembrie 2018, TRINITAS
TV. Versiunea scrisă a fost revizuită pentru publicare.
ită, dar, la urmă, iese pâine bună, din care – ce să mai spunem?! – se
face și Sfânta Împărtășanie. Cu îngăduința Cuvioșiei Voastre, o să
citim, așa, luăm o linguriță din potirul nesecat al Patericului, și în-
cercăm să ne hrănim și astăzi, ca să ne îndulcim rana produsă de
război. Vorbim despre războiul interior, războiul duhovnicesc.
„Zis-a avva Pimen pentru avva Ioan Colov că s-a rugat lui
Dumnezeu și s-au ridicat patimile de la dânsul și s-a făcut
fără de grijă; și, ducându-se, a spus unui batrân: mă văd pe
mine că mă odihnesc și nu am niciun război. Și i-a zis lui
bătrânul: du-te, roagă-te lui Dumnezeu, ca să-ți vină răz-
boiul și zdrobirea și smerenia pe care le aveai mai înainte!
Că prin războaie sporește sufletul. Deci, s-a rugat și, după
ce a venit războiul, nu s-a mai rugat să-l ia de la dânsul, ci
zicea: dă-mi, Doamne, răbdare în războaie!” (Patericul,
Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 104).
Acum, Preacuvioase Părinte Arhimandrit, știm că la toate slujbe-
le începem, mai ales la Sfânta Liturghie, așa: „Cu pace Domnului să
ne rugăm”, „Pentru pacea de Sus”... Probabil că tema păcii este, nu
știu sigur, cea mai răspândită temă în cultul liturgic. Vă întrebăm:
această pace, pe care o cerem de la Bunul Dumnezeu în cadrul sluj-
belor cultice, este aceeași pace pe care a cerut-o avva Pimen?
Cu siguranță este aceeași pace, „pacea Mea v’o dau!”2, însă știm
prea bine că aurul se lămurește în foc. De asemenea, din cultura
duhovnicească, aflăm că Părinții duhovnicești, atunci când nu aveau
încercare, erau întristați că i-a uitat Dumnezeu. Iar atunci când erau
ispitiți și încercați peste măsură, se bucurau sufletește pentru că
2 Ioan 14, 27.
Dumnezeu era cu atât mai aproape de ei. Sunt greu de înțeles aces-
te lucruri; noi am vrea fără ispite și fără încercări, fără război, să
biruim și să împărățim împreună cu Dumnezeu, în Împărăția Lui.
Însă acest lucru nu se poate. O împărăție trebuie câștigată, iar lup-
ta trebuie dusă cu asalt! Așadar, nu doar să ne bucurăm că suntem
ispitiți, ci cu atât mai mult ar trebui să ne aruncăm noi în luptă, ca,
izbândind, să dobândim. Însă trebuie să ne măsurăm puterile în
războiul pe care îl avem de dus, pentru că, în devenirea noastră
duhovnicească, avem diferite vârste, iar în războaie nu ducem copiii
cu noi la luptă, îi lăsăm să se maturizeze și apoi îi învățăm cum să
lupte și cum să folosească armele și ce arme să folosească. Așadar,
trebuie să ne cântărim vârsta la care ne aflăm, înțelepciunea pe care
am reușit să o acumulăm, forța pe care trebuie să o avem, astfel încât
să-l biruim pe vrăjmaș. Deci trebuie să avem discernământ
duhovnicesc, însă se știe foarte bine – și acest lucru este verificat,
iar Părinții îl confirmă – că nu se poate fără război.
În accepțiunea contemporană, atunci când cineva nu este încercat,

când îi merge bine, când este sănătos, este și iubit de Dumnezeu și nu
a făcut nici rele. Atunci când este încercat, când are și o boală, când,
deși face bine – lumea așa socotește că face bine, și chiar face bine
–, totuși este încercat cu anumite războaie, cu anumite neputințe,
lumea spune: „Sigur are ceva ascuns, de l-a pedepsit Dumnezeu”. De
ce avem această mare diferență între realitatea duhovnicească pe
care o vedem promovată aici și felul în care noi înțelegem lucrurile?
Sunt oameni buni din fire, de pildă, și Dumnezeu le răspun-

de tot cu bunătate, pentru că Dumnezeu nu dorește suferința și
nu ne vrea suferinzi, sau bolnavi, sau lipsiți. Dumnezeu ne vrea
fericiți, de la început a creat o lume întreagă pentru noi, inclusiv

Raiul l-a sădit pentru bucuria noastră și din dragoste față de noi.
Dacă vorbim despre bucurie și despre dragoste și despre ferici-
re, nu ar trebui să ne gândim și la suferință, la neajunsuri, la fel
de fel de necazuri sau ispite. Însă se pare că, în primul rând din
cauza păcatului, omul are nevoie, în devenirea lui, de aceste is-
pite, de aceste încercări, de acest război, pentru a se clădi pe sine
însuși așa cum Își dorește Dumnezeu.
Cred că nu există om în lume care să nu treacă prin suferin-
ță, fiindcă noi ne aflăm în Valea Plângerii, noi suntem izgoniți
în această lume. Starea noastră este una de tânjire, precum spu-
nea Sfântul Cuvios Siluan Athonitul: „Sufletul meu tânjește după
Tine și cu lacrimi Te caut”3. Vedeți? Căutarea lui Dumnezeu
poate deveni o suferință profundă, tânjirea după Dumnezeu sau
dragostea, la urma urmei, doare! Repet: dragostea doare! Așadar,
și oamenii pe care îi vedem noi foarte senini, cuminți, și cărora
nu le lipsește nimic, cu siguranță, au în interiorul lor o suferin-
ță, chiar dacă ar fi cea a dragostei. Iar cei care au suferințe vizi-
bile, care trec prin încercări și sunt judecați, pe aceia nu ar tre-
bui să îi judece nimeni, pentru că nimeni nu cunoaște întregul.
În general, noi, oamenii, ascundem foarte mult. Nu spunem
totul, nu ne arătăm așa cum suntem.
Și e bine că suntem așa!
Într-un fel, să zicem. Este bine în sensul să nu punem

sarcinile noastre asupra altora, sau să nu jignim, sau să nu
3 Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei. Trad.
diac. Ioan I. Ică jr. Ediția a IV-a revizuită. Deisis, Sibiu, 2001, p. 285.
descurajăm, însă Dumnezeu cred că ne vrea așa cum suntem.

Avem probleme încă dintru început, vedeți la cădere ce s-a
întâmplat4! Cele trei puteri pe care Dumnezeu le-a sădit în om
– rațiunea, sentimentul și voința – s-au dezbinat în sine, și omul
una gândește, alta simte și alta face. Or, aceste trei puteri tre-
buie aduse la unison, în armonie, și, atunci, viața ar fi cu ade-
vărat frumoasă.
Dacă este bună, folositoare, cercetarea pe care Dumnezeu o face

de multe ori prin necaz sau prin suferință, de ce, în mod nativ, in-
controlabil de multe ori, avem această repudiere? Adică mă gândeam
chiar la Bunul Hristos, Care, efectiv, S-a înspăimântat, S-a înfrico-
șat de ceea ce va urma, fiind în Grădina Ghetsimani, ba chiar a cerut
de la Tatăl, dacă este cu putință, să treacă acel pahar al suferinței5.
Este, așa cum spuneam, pentru faptul că ființa omenească

s-a slăbănogit din cauza păcatului și a păcatelor pe care omeni-
rea le-a adăugat de la generație la generație. Pe de altă parte,
căutăm mereu odihna și nu o găsim; căutăm permanent să ne
refugiem și să trăim cât mai în siguranță, fără griji și fără niciun
fel de lipsă. Însă acest lucru nu este cu putință; este necesar să
muncim, să ne ostenim, să suferim și, atunci când suntem puși
în situație, ar trebui cu atât mai mult să încercăm să ajungem la
un rezultat. Dar trebuie să ne punem nădejdea în Dumnezeu.
Aș spune două cuvinte aici. În general, noi suntem grăbiți în a
rezolva lucrurile, însă ele trebuie să se desfășoare ca să ajungă
la final. Iar acest lucru se poate, dacă intri în logica lui Dumnezeu,
4 Facerea 3.
5 Matei 26, 37-42; Marcu 14, 33-36; Luca 22, 42-44.
Care nu face nimic la întâmplare, Care vrea un rezultat. Prin

urmare, spune Părintele Rafail Noica, să-L lăsăm pe Dumnezeu
„să-Și termine fraza”6!
Aș mai adăuga un cuvânt al Mitropolitului Bartolomeu, pe
care îl ascultam, adesea, în taina chiliei lui. Spunea el că, în timp
ce retraducea Sfânta Scriptură, a avut multe ispite și multe în-
cercări, și de la cei văzuți, și de la cei nevăzuți. Sigur că cei mai
mulți l-au încurajat și i-au bucurat sufletul, însă, încă o dată,
au fost și cei care l-au descurajat, vrăjmași, și văzuți, și nevăzuți.
Zicea așa: „Cei care m-au încurajat, mi-au bucurat sufletul, iar
cei care m-au descurajat și mi-au pus piedici, m-au îndârjit
să-mi termin lucrarea.” Ceea ce s-a și întâmplat. Așadar, cred
că trebuie să vedem în felul acesta lucrurile. Să-L luăm pe
Dumnezeu ajutor, dar să-L lăsăm să-Și termine fraza, să spună
ce are de spus până la capăt, pentru ca, într-adevăr, să ni se
rezolve problema. Iar atunci când suntem împiedicați din toate
părțile, să ne-ndârjim să ajungem la capăt.
Dacă avem o problemă semantică a frazei, dacă frazeologia nu

este suficient de bine diseminată în mintea noastră, ce facem? Pentru
că sunt oameni care spun: „N-am priceput, Doamne, dar de ce atât
de multă suferință?” Mă gândeam la evenimentele triste din 11 sep-
tembrie din SUA sau multe altele, care se tot petrec, și sunt oameni
care fac așa, un mare bulgăre de noroi și aruncă, sigur, în Dumnezeu,
probabil nu neapărat ca să afle răspunsul, cât să aibă tehnica aceea
de a arunca, de a se bucura pentru aruncare. Ce mesaj le transmitem
lor? Sau ce-i de făcut? Au dreptate în vreun fel?
6 Înconferința Întrupare – Filocalie și premisă eshatologică, Alba Iulia,
decembrie 2002.
Nu știu dacă trebuie să îi contrazicem, atâta timp cât nu vor un

răspuns, ci doar să împroaște cu noroi, să murdărească... Nu cred
că trebuie să ne lăsăm provocați, cred că trebuie să facem ce avem
de făcut mai departe și să ne rugăm lui Dumnezeu. Eu nu m-aș
lăsa provocat și nu i-aș provoca, pentru că am înmulți răul. Însă
răspunsuri sunt. Tot de la Mitropolitul Bartolomeu știu următo-
rul cuvânt, pe care îl spunea din amvonul Catedralei din Cluj: „Ori
de câte ori Dumnezeu dă o încercare, dă și soluția. În același timp.”
Cum ajungem la ea? Că e foarte interesant ce ne spuneți.
În primul rând, intrând în logica lui Dumnezeu. Iar dacă noi

nu putem vedea, ne putem îndrepta spre cei care stau cu ochii
minții și cu ochii sufletești de veghe și, atunci, îi cercetăm ca să
ne limpezească lucrarea lui Dumnezeu și voia Lui în ceea ce ne
privește. Ori de câte ori Dumnezeu lasă să fim încercați, dă și
soluția. În același timp! Nu poate fi altfel Dumnezeu! Eu nu-L
văd altfel.
Aș intra puțin în pielea avvei Pimen... Sau am încerca să intrăm.

Cred că, în prima etapă a vieții sale, a căutărilor sale duhovnicești,
ne aflăm cu toții. De multe ori, zicem: „Doamne, da’ mai slăbuț, dacă
se poate, cu suferința, că nu prea mă duce spatele și mi-e greu și am
multe...” Căci avem.
Deși noi vrem multe...
Vrem multe și oferim puțin, într-adevăr. Și am ajunge în această

etapă, în care zicem: „Doamne, Tu ești puterea, adică ia-mi Tu 99%
din povară și 1% mă fac că duc și eu, măcar umbra poverii crucii pe

care Tu Însuți o porți!” Avem puterea, după aceea, să trecem în etapa
a doua, să zicem: „Doamne, parcă nici așa nu e bine, nu pot să mă
călesc, dacă nu am suferință, nu pot să devin puternic, dacă nu duc
o greutate.”
Lâncezeala duhovnicească nu este de folos nimănui și Părinții

au numit-o în diferite feluri. Vorbim, de pildă, despre acedie.
Cred eu, din tot sufletul, că a trăi cu adevărat înseamnă să mun-
cești, să lupți, să nu lâncezești, să fii într-o permanentă lucrare
și, dacă nu îți este solicitată efectiv de cei care te înconjoară, de
comunitatea în care trăiești, dacă nu ești provocat, să te provoci
tu însuți, pentru că noi avem puteri extraordinare, nebănuite,
pe care nu le punem în lucrare. Dacă le-am pune în lucrare,
ne-am da seama că este și în favoarea noastră, pentru devenirea
noastră duhovnicească, dar și în favoarea celorlalți și, de
asemenea, în logica lui Dumnezeu, Care ne vrea cu tot dinadinsul.
Ne vrea și mintea noastră, ne vrea și lucrarea noastră, dar mai
ales ne vrea inima noastră. Trebuie să Îi arăți lui Dumnezeu că
Îl iubești! Trebuie să-I demonstrezi lui Dumnezeu că Îl iubești!
Și această demonstrație se face mai ales prin aproapele. Prin
urmare, trebuie să fii într-o neîncetată lucrare, într-o continuă
dinamică. Și Dumnezeu este într-o continuă dinamică.
Aș merge la cununa celei de-a doua etape a avvei Pimen, care, la

început, sigur, a dezertat de la acest război, apoi s-a reînrolat, de
data aceasta maturizat duhovnicește, ferm convins că ceea ce face e
bun, e spre folosul sufletului său, și, apoi, la sfârșit, a pus acea cunu-
nă și spune: „Doamne, dă-mi răbdare în războaie!” La început, a zis:
„Doamne, scoate-mă din războaie!”, apoi zice: „Doamne, dă-mi

răbdare în războaie!” Automat a cerut și război. Ceri răbdare, ceri și
război, implicit. Mai facem lucrul acesta? Generic vorbind.
Sunt oameni care au dobândit o anumită experiență duhov-

nicească și nu-I cer lui Dumnezeu eliberarea din încercare sau
din război, sau din boală, ci Îi cer răbdare. Aș evoca, de pildă, o
amintire care cred că ar ajunge mai ușor la inima ascultătorilor
noștri. În Catedrala noastră mitropolitană, odinioară, venea
frecvent o mamă cu doi copii, se și spovedea, și ea, și copiii, și
mi-a devenit fiică duhovnicească. Însă Dumnezeu a încercat-o
printr-o boală cruntă, un cancer, ajungând la limită. În Ardeal,
la slujba înmormântării, pe lângă predică, se rostesc așa-numi-
tele „iertăciuni”, un fel de rămas bun de la cei care rămân în
această lume. Această femeie a avut tăria de caracter să și le scrie
ea însăși, cu mâna ei. Și-a dus crucea suferinței până la mor-
mânt, fără să cârtească împotriva lui Dumnezeu; dimpotrivă,
cum spuneați, I-a cerut lui Dumnezeu răbdare în încercarea ei,
până acolo încât a reușit să scrie cu mâna ei „rămasul bun” pen-
tru cei pe care i-a lăsat în lume, în urma ei.
Un testament care a pretins multă bărbăție.
Da! Nu am fost la înmormântarea ei, mi-a părut rău... Pe

lista iertăciunilor eram trecut și eu...
Ne spune aici avva Pimen – și se leagă de ceea ce ne-ați spus

Cuvioșia Voastră, de acea smerenie și răbdare pe care și le-a asumat
– că, implicit, atunci când omul acceptă războiul, trebuie să mai aibă
alte două calități sau virtuți, le spunem noi, pentru că e mai coerent
cuvântul acesta: zdrobirea inimii și smerenia, fiindcă, dacă acestea
două nu sunt prezente și asociate războiului, războiul devine un chin.
Sunt legate una de cealaltă. În ceea ce privește smerenia, cred

eu că, mai întâi de toate, trebuie să fim foarte realiști cu noi
înșine. Și, dacă suntem realiști cu noi înșine, atunci suntem în-
tr-o stare a smereniei. În ce privește zdrobirea inimii, nu există
om fără de păcat, toți suntem păcătoși, toți avem pentru ce plân-
ge, iar o inimă zdrobită Îi place lui Dumnezeu. O inimă zdrobi-
tă poate iubi mai mult, o inimă zdrobită se poate ruga mai intens.
Așadar, să fim realiști cu noi înșine și să ne zdrobim inima,
pentru că avem motive.
Numește psalmistul David „inima înfrântă și smerită, Dumnezeu

nu o va urgisi”7, dar – eu sunt cu „dar-urile”, nu darurile frumoase,
sperăm să fie și acestea, atunci când va veni vremea, ci cu acele mici,
să spunem, adversități, care, până la urmă, nasc adevărul cel mai
bun și cel mai frumos și cel mai convingător – suntem oameni și zicem:
„Dar eu n-am făcut nimic rău, ce are Dumnezeu cu mine?” Și acel om
spune că totuși e la locul lui... „Doamne, dar cu ce Ți-am greșit eu?”
Într-adevăr, se spune un lucru foarte frumos, anume că smerenia este
arta de a fi la locul tău. E o chestiune foarte interesantă și înțeleaptă,
dar, de multe ori, nu avem această măsură, să ne punem la locul
nostru, și socotim că pe nedrept ajungem unde nu ar trebui să fim.
Cine pune asemenea întrebări, acela nu este într-o stare

bună, n-are cum să fie. Dacă pune aceste întrebări, înseamnă
7 Psalmul 50, 18.
că are o conștiință încărcată, înseamnă că este într-o zonă ne-

sigură. Or, noi nu putem fi într-o zonă nesigură, atâta timp cât
Îl avem pe Dumnezeu. Cu Dumnezeu și imposibilul poate de-
veni posibil, nu? Și, atunci, de ce să ne fie frică? Și, atunci, de ce
trebuie să-I reproșăm lui Dumnezeu? Dimpotrivă! Ar trebui,
repet acest lucru, să intrăm în logica lui Dumnezeu și să vedem
unde vrea să ne ducă, ce vrea să facă din noi, ce rezultate doreș-
te să obțină. Cu siguranță, toate sunt în favoarea noastră,
Dumnezeu nu poate face răul. Prin urmare, chiar dacă noi re-
simțim dureros, în ființa noastră, intervenția lui Dumnezeu, cu
siguranță că Dumnezeu ne vrea binele.
Orice intervenție chirurgicală este terapeutică, cu prețul suferin-

ței inițiale.
Eu folosesc imaginea aceasta, de pildă, când spovedesc. Dacă

este vorba despre o patimă, atunci spun că medicamentele nu
mai rezolvă, trebuie intervenit chirurgical, chiar dacă doare,
chiar dacă curge sânge, dar rezolvăm problema. Altfel, doar o
prelungim, putem să și murim. Sunt boli care nu se pot rezolva
decât chirurgical. Cu toată suferința.
Preacuvioase Părinte Arhimandrit, mai avem trei minute, în cin-

stea Sfintei Treimi, spunem noi. Toate să fie aduse spre slava lui
Dumnezeu! Spunea cineva că, efectiv, nu mai avem timp să ne sme-
rim, pentru că nu ne mai uităm la noi, nu mai avem timp să ne uităm
la noi, societatea ne redirecționează privirea și atenția spre ceilalți,
pe care îi privim de multe ori de sus, zărindu-le un mic pai – sigur,
problema bârnei este a noastră –, iar timpul pe care efectiv îl ab-
soarbe din noi societatea ne ia și energia de a privi la noi înșine. Cum

reușim să punem o oglindă frumoasă, să ne privim pe noi, ca, au-
tomat, să se nască și smerenia, și zdrobirea inimii, și tăria sufle-
tească?
Mi-a venit acum în minte imaginea mamei. Mă pot eu as-

cunde în fața ei?! Mai ales în ceea ce ea mi-a sădit în suflet de
mic copil?! Dacă vreau să mă văd așa cum sunt cu adevărat, ar
trebui să mă uit la chipul mamei. De pildă, când eram starețul
Mânăstirii Nicula, auzeam adesea, de la credincioșii care ve-
neau, că Maica Domnului privește altfel în diferite momente,
că ochii Maicii Domnului din icoană îi priveau diferit. Privirea
ei era însă diferită în funcție de starea lor duhovnicească, sau
de starea lor de moment. Așadar, cred că o mamă, dacă ai ima-
ginea ei atunci când vrei să te verifici, poate să te descopere așa
cum ești.
Cum facem icoana mai frumoasă, să ne privească mai dulce? Care

este secretul „pensulei”?
Nu știu, nu știu să vă răspund așa, imediat, la această între-

bare, dar mi-aduc aminte de o mică istorioară, în care cineva
voia să picteze o copie a unui tablou celebru și nu reușea nicicum
să-i redea aceleași trăsături. În atelier, era însuși autorul, care,
în cele din urmă, îl ajută să realizeze copia respectivă. Așa cred
că trebuie să facem și cu Dumnezeu: dacă nu reușim noi să tra-
săm ceea ce se cuvine înlăuntrul nostru, să-L lăsăm pe Dumnezeu
să o facă, pe Cel Care ne-a creat și Care poate desăvârși făptura
omenească.
Preacuvioase Părinte Exarh, mulțumim pentru prezență și pentru

faptul că ați fost parte din sufletul nostru astăzi.
Cu tot dragul! Amin!
Dragi telespectatori, mulțumim mult pentru atenție. Cei care au

trecut prin anumite încercări, cu siguranță trăiesc ceea ce eu încerc
să îngân. Au trăit, poate, momente grele, dar au ajuns sus, prin mila
lui Dumnezeu. Sus, adică în brațele lui Dumnezeu, nu mândrindu-se,
ci fiind purtați pe valul iubirii dumnezeiești. Cert este că, atunci când
omul este încercat, se înnobilează, devine de diamant, devine puter-
nic și, uitați-vă, dragilor, la toți oamenii mari. Și nu vorbesc doar
despre cei care sunt oameni mari duhovnicește, ci și marii intelectu-
ali au fost încercați. Și-au „risipit” timpul cu devenirea lor cea bună
și, la urmă, tot efortul s-a încununat. De aceea războiul, mai ales cel
duhovnicesc, e binecuvântat de Dumnezeu, căci prin el se curăță toa-
tă zgura păcatului și sufletul omului se înnobilează.
NAȘTEREA DOMNULUI
– EVENIMENT DEFINITIV ȘI PERPETUU1
Preacucernice Părinte Protopop, Preacucernici Părinți și iu-

biți credincioși,
A
ș începe cuvântul din această seară referindu-mă la un
eveniment mai trist, care a marcat această săptămână,
petrecut la Rusu Bârgăului. Am înmormântat un tânăr de
49 de ani, care a murit în Germania, unde muncea pentru fa-
milia lui și unde un accident nefericit i-a cauzat o preacurândă
trecere la cele veșnice, în rândul drepților, nădăjduim noi. În
jurul sicriului, erau părinții lui, un tată, o mamă; de asemenea,
erau soția lui și unicul lor fiu, de doar 19 ani, socrii lui și suro-
rile lui. Una dintre surori trăiește, de foarte mulți ani, în Mâ-
năstirea Nicula, unde slujește obștea monahală cu foarte mul-
tă râvnă. Așa se face că am fost prezent la înmormântare dim-
preună cu starețul și cu alți părinți de la Mânăstirea Nicula și
cu Părintele Paisie de la Mânăstirea Strâmba.
Cuvântul meu de învățătură s-a rezumat la câteva idei, cu
care am să-mi încep prelegerea din această seară. Mai întâi, cu
siguranță, toți cei prezenți la înmormântare și-au pus multe
1 Conferință organizată de Protopopiatul Ortodox, Bistrița, în data de
14 decembrie 2017, urmată de întrebări şi răspunsuri. Versiunea scrisă
a fost revizuită pentru publicare.
întrebări... Ce poate fi în inima unui tată, într-o asemenea îm-

prejurare? Ce poate fi în inima unei mame? În inima unei soții,
a unui copil, în inima fraților? Cum privește Dumnezeu? Unde
este Dumnezeu? De ce nu răspunde Dumnezeu? De ce n-a in-
tervenit Dumnezeu ca viața acestui om să fie salvată? Și multe
alte întrebări și-au pus, fără îndoială, toți cei care aveau o legă-
tură apropiată cu cel plecat din această lume, la vârsta de doar
49 de ani. Dacă nu avem credință în Dumnezeu, nu avem cum
să ne răspundem la aceste întrebări. Fără credință în Dumnezeu,
nu putem avea un răspuns la aceste întrebări! Dacă avem cre-
dință în Dumnezeu, la vremea cuvenită, mai devreme sau mai
târziu, în funcție și de capacitatea noastră de a înțelege,
Dumnezeu ne va răspunde. Fără îndoială, le va răspunde părin-
ților, soției, copilului și celor două surori.
Apoi, în cuvântul meu de învățătură, am precizat că suntem
în preajma Crăciunului, iar Nașterea Domnului nostru Iisus
Hristos ne răspunde, în fapt, la toate aceste întrebări. Cum anu-
me? Prin faptul că Dumnezeu S-a făcut om și, făcându-Se om,
ne încredințează că El are capacitatea de a înțelege și, mai mult,
de a simți ceea ce simte un tată, ceea ce simte o mamă, ceea ce
simt o soție, un copil, frați, surori... Dumnezeu are această ca-
pacitate, noi însă uităm și ne credem neînțeleși. Unul din mo-
tivele pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat este acesta: ca
să fim noi încredințați de faptul că Dumnezeu, Care a luat trup
asemenea nouă, poate fi atât de aproape de noi, încât să ne poa-
tă simți integral toate trăirile pe care le avem în această lume.
În acest fel ar trebui să înțelegem Nașterea Domnului nostru
Iisus Hristos. Din păcate, adesea suntem prea inteligenți și
încercăm să pătrundem cu mintea, nu cu inima. Vedeți
dumneavoastră, ne bucurăm și ne-am bucurat de colindele pe

care le-am ascultat înainte. Dar cei care se bucură cel mai mult
de sărbătoarea Nașterii Domnului sunt copiii. Am auzit un
cuvânt, legat de această idee, pe care vi-l împărtășesc: la
întrebarea de ce copiii pricep, simt, intuiesc mai bine decât
oamenii mari evenimentul Nașterii Domnului nostru Iisus
Hristos, răspunsul este: copiii sunt foarte aproape de vârsta
Noului-Născut în ieslea din Betleem. Copiii se înțeleg dincolo
de cuvinte: înainte să articuleze în limba maternă sau atunci
când nu vorbesc aceeași limbă, copiii totuși se înțeleg. Am văzut
eu însumi copii de diferite naționalități laolaltă, care, fără ca
unii să vorbească limba celorlalți, totuși se înțelegeau,
comunicau. De aceea, copiii pricep cel mai bine, sunt cel mai
aproape, ca simțire, cu inima, de ceea ce s-a întâmplat în peștera
din Betleem, de momentul Nașterii Domnului Iisus Hristos.
Copilul este cel mai aproape, poate, de ceea ce înțelegem noi
prin săraci cu duhul2. În acest sens, este semnificativ faptul că
primii cărora li s-a descoperit că S-a născut Fiul lui Dumnezeu
în Betleem au fost păstorii3, niște oameni simpli, cărora noi le
spunem: „Fericiți cei săraci cu duhul”4! Oameni simpli, care
n-au pus rațiunea înaintea inimii, ci au pus inima înaintea ra-
țiunii și, astfel, Dumnezeu întrupat S-a descoperit mai întâi
oamenilor simpli, nu inteligenților.
Desigur, și celor inteligenți li S-a descoperit El, dacă ne gân-
dim la îngeri, care sunt ființe inteligibile (și minți pure!), ei fiind
cei dintâi care au slăvit Nașterea Domnului Iisus Hristos, în cel
2 Matei 5, 3.
3 Luca 2, 8-20.
4 Matei 5, 3.
dintâi colind, de ei cântat: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu

și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”5 Și, de asemenea,
li S-a descoperit magilor6, care nu erau astrologi în felul astro-
logilor de astăzi, ci adevărați oameni de știință, adevărați erudiți.
Erau astronomi, nu astrologi ori „ghicitori în stele”, în sensul
celor care întocmesc horoscopul de astăzi, care este o mare ne-
ghiobie și o mare minciună. Erau astronomi, puteau citi în ste-
le și au citit în stele că S-a născut Fiul lui Dumnezeu, tot grație
vieții lor spirituale, duhovnicești, și simțirii lor. Ei au cunoscut
că steaua care apăruse pe cer nu era o stea oarecare, un meteorit
sau o planetă, ci că steaua respectivă era un înger – unii Sfinți
Părinți spun că era însuși Sfântul Arhanghel Gavriil –, fiindcă
steaua se deplasa altfel decât stelele obișnuite. Când ei se opreau,
se oprea și steaua; când pornea steaua, porneau și ei. Știm aces-
te lucruri din Sfintele Scripturi7. Așadar, steaua pe care au vă-
zut-o magii nu era o stea oarecare, o stea obișnuită, ci un înger
al lui Dumnezeu, care le dicta calea spre locul unde S-a născut
sau unde Se afla în momentul acela Domnul nostru Iisus Hristos.
Cu această introducere, intrăm în tema cuvântului din aceas-
tă seară, pe care l-am numit: Nașterea Domnului, eveniment de-
finitiv și perpetuu. Ne închipuim, logic, că nașterea oricărui om
din această lume este un eveniment definitiv și perpetuu. De ce
este definitiv și de ce perpetuu? Fiindcă ne naștem doar o sin-
gură dată și fiindcă ne perpetuăm: nu numai că vor fi generații
și generații după noi, ci însăși viața noastră va continua în veș-
nicie, odată ce am fost aduși din neființă la ființă. Noi nu „trecem
5 Luca 2, 14.
6 Matei 2, 1-12.
7 Matei 2, 1, 9-10.
în neființă” – așa cum spun unii oameni care, deși se consideră

inteligenți, nu cunosc realitatea lucrurilor, atunci când afirmă,
cu emfază, că cineva „a trecut în neființă” –, întrucât, odată ce
am fost aduși din neființă la ființă, nu mai putem trece în nefi-
ință; devenim nemuritori. Dar, oare, nemurirea noastră va fi
alături de Dumnezeu sau nu? Aceasta este întrebarea pe care
trebuie să și-o pună omul.
Definitivă și perpetuă este, cu atât mai mult, Nașterea
Domnului nostru Iisus Hristos. Unii Părinți, cu preocupări te-
ologice rafinate, și-au pus problema: dacă Adam și Eva, proto-
părinții noștri, n-ar fi căzut în păcatul neascultării și n-ar fi fost
alungați din Rai și n-ar fi trebuit să fie răscumpărați din robia
păcatului, a diavolului și a morții, oare S-ar mai fi întrupat Fiul
lui Dumnezeu? Ar mai fi fost necesar ca Fiul lui Dumnezeu să
devină om? Este o întrebare teologică de un rafinament deose-
bit, cu adâncimi și conotații extraordinare. Sfinții Părinții pre-
ocupați de această chestiune își răspund unanim: Fiul lui
Dumnezeu S-ar fi întrupat, pentru că acest eveniment era ho-
tărât din veci, înainte de a fi apărut omul și, cu atât mai mult,
înainte de a fi greșit și, astfel, de a fi trebuit să i se răscumpere
greșeala. Fiul lui Dumnezeu S-ar fi întrupat. Nu putem ști cum,
fiindcă sunt taine negrăite, dar acest lucru s-ar fi întâmplat cu
certitudine.
În felul acesta să gândim și faptul că omul a fost creat după
chipul și asemănarea lui Dumnezeu8. Să intuim, oarecum, că
Fiul lui Dumnezeu era deja proiectat, în veșnicie, ca El să devină
om în veacul acesta. Astfel L-au văzut prorocii Vechiului
Testament, astfel L-a văzut marele Proroc Isaia. Cum să-L vadă
8 Facerea 1, 26.
pe Dumnezeu om, când Dumnezeu nu poate fi văzut vreodată,

decât numai în felul acesta? Și anume Prorocul Isaia a privit în
viitor, în Duh, și L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat în
persoana Domnului nostru Iisus Hristos. L-a văzut în așa fel
încât a întrezărit și Patimile prin care avea să treacă. Vă închi-
puiți acest lucru? Un om, un om oarecare, cu dar de la Dumnezeu,
L-a văzut întrupat pe Iisus Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu, pe
Cuvântul lui Dumnezeu, a Doua Persoană a Sfintei Treimi, pro-
iectată în viitor. L-a văzut pătimind și acest lucru a rămas scris
în Sfintele Scripturi9. Vă îndemn să citiți Cartea Prorocului Isaia,
să vedeți cu ochii dumneavoastră acest adevăr și acest lucru mi-
nunat. Iată, există o istorie a mântuirii neamului omenesc, în
care sunt scrise toate, și anume Sfintele Scripturi!
Așadar, Fiul lui Dumnezeu S-ar fi întrupat oricum, ar fi venit
în lumea noastră, între oameni, asemenea lor, pentru că oame-
nii au fost creați chip și asemănare a lui Dumnezeu. Însuși
Adam, în Raiul lui Dumnezeu, L-a auzit pe Dumnezeu pășind,
umblând10. Cum să pășească un duh?! Tot în felul acesta se ex-
plică lucrurile: inclusiv Adam a avut această imagine a Fiului lui
Dumnezeu întrupat, pe Care L-a auzit pășind. Tot în Vechiul
Testament, Moise, de pildă, a văzut spatele lui Dumnezeu11. Dacă
a văzut spatele lui Dumnezeu, înseamnă că fața lui Dumnezeu
era proiectată în viitor, în persoana Domnului nostru Iisus
Hristos. Vă mai pot da un exemplu, al Sfântului Proroc Ilie, care
și el, de asemenea, a stat de vorbă cu Dumnezeu12. A sta de vor-
9 Isaia 53, 3, 4-5, 7.

10 Facerea 3, 8.
11 Ieșirea 33, 23.
12 1 Regi 17, 2-4.
bă cu Dumnezeu înseamnă că are grai omenesc. Și acesta este

un privilegiu, o calitate umană, pe care Dumnezeu o avea în
perspectiva întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Așadar, evenimentul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos
este un eveniment definitiv, el a fost gândit din veci și proiectat
în timp și, la plinirea vremii, S-a născut în ieslea din Betleem,
precum ne spun Sfintele Scripturi13. Evenimentul este definitiv,
pentru că s-au împlinit prorociile vechi-testamentare14 și pen-
tru că revelația a fost totală, descoperindu-ni-L pe Dumnezeu
desăvârșit. Prin întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, nu
mai avem nevoie de alte revelații; prin Domnul nostru Iisus
Hristos, Dumnezeu S-a revelat deplin. Nu mai este nevoie de
alte descoperiri, evenimentul în sine – definitiv, dar și perpetuu!
– a avut consecințele pe care le cunoaștem și pe care le trăim noi
înșine, prin sărbători sau praznicele împărătești, așa cum le
numește Biserica.
Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos a făcut posibil și
Botezul Domnului, a făcut posibilă Schimbarea Lui la Față, a
făcut posibilă Învierea Sa din morți și Înălțarea la ceruri. Toate
acestea se datorează acestui eveniment unic din istoria mântu-
irii neamului omenesc: Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos.
El rămâne definitiv și are implicații personale, de vreme ce pri-
vește mântuirea fiecăruia în parte. Are implicații sociale, de
vreme ce Domnul Iisus Hristos a venit să mântuiască întreg
neamul omenesc. Are implicații de orice natură, pentru că în-
treaga creație a participat la acest eveniment. Au participat ani-
13 Luca 2, 7.
14 Facerea 28, 12, 17; Ieșirea 3, 2; Psalmul 44, 11, 20-21; Psalmul 45,
15-16; Cântarea Cântărilor 4, 7-9; Isaia 6, 6-7; 7, 14; Iezechiel 14, 2.
malele, cum auziți cântându-se în colindele noastre străbune.

A participat pământul, care a oferit peștera, precum ne spune
Condacul Nașterii15, care este de o frumusețe extraordinară și
de o teologie profundă. A participat întreaga natură, care s-a
resimțit în urma venirii Fiului lui Dumnezeu în lume, dobândind
nădejdea restaurării, fiindcă, așa cum știm și auzim adesea, la
sfârșitul veacurilor se vor restaura și cerul, și pământul. Va fi un
cer nou și un pământ nou. Este un eveniment definitiv, pentru
că, în mod definitiv, prin Domnul nostru Iisus Hristos,
Dumnezeu și om adevărat, s-a împăcat omul cu Dumnezeu și
Dumnezeu cu omul, s-a revenit la starea inițială, adamică,
atunci când, între Dumnezeu și primul om, sau primii oameni,
exista o legătură firească. Ea a devenit nefirească în momentul
în care Adam și Eva au păcătuit prin neascultare și prin răzvră-
tire, în fapt, răzvrătindu-se și ei împotriva lui Dumnezeu, ase-
menea îngerilor căzuți. Deci este un eveniment definitiv, fiind-
că Domnul nostru Iisus Hristos l-a împăcat definitiv pe om cu
Dumnezeu.
În sfârșit, este un eveniment perpetuu, mai întâi, fiindcă noi
îl sărbătorim în fiecare an. Vom trăi foarte curând sărbătoarea
Crăciunului, am trăit-o și anul trecut și în toți anii vieții noastre.
Perpetuu aceeași sărbătoare și, totuși, diferită de la an la an.
Sărbătoarea, oricare sărbătoare a Bisericii, de fiecare dată are
alte conotații, are alte profunzimi, pentru că lucrează diferit în
viața noastră, și datorită vârstei noastre fizice, dar mai ales
datorită vârstei noastre duhovnicești. De asemenea, datorită
contextului imediat al vieții noastre: nu sărbătorim la fel, cu
15Facerea lui Roman cel Dulce Glăsuitor, Mineiul pe Decembrie, Ed.
IBMO, Bucureşti, 2019, p. 521.
aceeași intensitate, sărbătoarea Crăciunului, atunci când ne

trăiesc părinții sau după ce au trecut în veșnicie. Nu cu aceeași
intensitate trăim Crăciunul aici, acasă la noi, sau când suntem
plecați în străinătate. Intensitatea este diferită, pentru că
emoțiile, trăirile sunt diferite. Noi, slujitorii Bisericii, de
asemenea, o trăim diferit, de fiecare dată. Mai mult, nicio slujbă,
nicio Sfântă Liturghie nu este la fel. Mulți dintre noi slujim foarte
des Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie – de pildă călugării care
sunt preoți slujesc aproape în fiecare zi – și slujirea este de
fiecare dată unică, pentru că fiecare Liturghie are un rost, un
scop anume. Fiecare sărbătoare a noastră are un rost, un scop
anume, care se răsfrânge asupra credincioșilor prezenți în chip
deosebit, diferit, precum diferiți suntem noi toți. Suntem
persoane unice și Dumnezeu ni Se descoperă într-o formă unică,
foarte personală și foarte intimă. Așadar, evenimentul Nașterii
Domnului Iisus Hristos este un eveniment perpetuu, pentru că
se perpetuează în fiecare dintre noi, toată viața noastră, deci și
în timp, și până în veșnicia lui Dumnezeu.
Evenimentul Nașterii Domnului Iisus Hristos a avut rever-
berații, a avut ecou în Împărăția lui Dumnezeu. De aceea au
participat și îngerii. A avut ecou inclusiv în iad, pentru că, în
sfârșit, nădejdea Drepților Vechiului Testament s-a împlinit,
Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat. Trebuie să ne gândim că și ma-
rele Proroc între proroci, Isaia, care a profețit Nașterea lui
Hristos din Fecioara, în momentul Nașterii Domnului se afla în
iad. Până și împăratul David – ai cărui Psalmi îi citim poate mul-
ți dintre noi în fiecare zi sau, cel puțin, rostim Psalmul 50 –, era
în iad, el care, la rându-i, prorocise că Se va naște Fiul lui
Dumnezeu. Toți erau în iad, toți Drepții Vechiului Testament,
toată umanitatea până la momentul Jertfei răscumpărătoare a

Domnului Iisus Hristos se afla în iad, fără excepție, inclusiv Ioan
Botezătorul, ne spun Sfinții Părinți. Troparul Sfântului Ioan
Botezătorul grăiește acest lucru frumos, poetic, anume că el a
propovăduit venirea Domnului Iisus Hristos inclusiv celor din
iad. El, care le-a descoperit mai întâi oamenilor că Mesia a venit
în lume: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lu-
mii!”16, L-a arătat cu degetul și și-a pus mâna pe creștetul Lui,
când L-a botezat în apele Iordanului. El L-a arătat oamenilor,
L-a arătat ucenicilor și, ne spun Sfinții Părinți, același lucru l-a
făcut și în iad. Ioan Botezătorul, care L-a văzut pe Domnul Iisus
Hristos, căruia i s-a descoperit taina Sfintei Treimi, a descope-
rit aceasta și celor din iad, care așteptau să se întâmple Jertfa
răscumpărătoare, împăcarea definitivă a oamenilor cu
Dumnezeu, care s-a făcut pe lemnul Crucii și prin Înviere. Iar
prin Înălțare, omul a ajuns la demnitatea pe care a dorit-o
Dumnezeu, de chip și asemănare, și anume să șadă de-a dreap-
ta lui Dumnezeu-Tatăl.
Se pot spune foarte multe lucruri pe această temă, un singur
amănunt însă aș vrea să adaug, înainte să trecem la întrebări.
Sfinții Părinți spun că în fiecare zi este Crăciunul, în fiecare zi
este Botezul Domnului, în fiecare zi este Schimbarea la Față, în
fiecare zi sunt Paștile, în fiecare zi este Înălțarea Domnului.
Pentru un creștin adevărat, dragii mei, așa ar trebui să fie viața:
trăită atât de intens, încât în fiecare zi să ne bucurăm de Nașterea
Domnului Iisus Hristos; în fiecare zi să descoperim tainele
Sfintei Treimi; în fiecare zi să-L vedem pe Mântuitorul schimbat
16 Ioan 1, 29.
la față, adică să-I vedem dumnezeirea, încercând propria noas-

tră schimbare; în fiecare zi trebuie să-L vedem pe Iisus Hristos
omorât pe lemnul Crucii și înviat, astfel încât noi să ne morti-
ficăm, în sensul eliberării noastre din robia păcatului, și să în-
viem împreună cu El, precum spunem în Acatistul Învierii. În
fiecare zi, să ne poziționăm în viitorul pe care îl dorește
Dumnezeu de la noi, în Împărăția Lui, de-a dreapta lui
Dumnezeu-Tatăl! Acestea sunt lucruri care trebuie luate în se-
rios și ele pornesc de la această sărbătoare, care a făcut posibile
toate celelalte evenimente din istoria mântuirii neamului ome-
nesc, și anume Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, care
doresc să vă fie o sărbătoare deplină, dumneavoastră, tuturor
celor dragi și mai ales celor care nu-L cunosc pe Dumnezeu cu
adevărat. Amin!
***
Mulțumim, Preacuvioase Părinte, pentru cuvântul frumos și fo-

lositor. Avem și câteva întrebări, pe care vi le adresăm în continuare.
Trebuie să credem în vise?
Este o întrebare la care vă răspund foarte scurt: există o car-

te a Părintelui Ilie Cleopa de la Mânăstirea Sihăstria, Despre vise
și vedenii17, care spune că nu trebuie să credem. Deci aveți o car-
te întreagă drept răspuns. Rezumând în două cuvinte, Părintele
17 Arhimandrit Cleopa Ilie, Despre vise și vedenii, Editura Bunavestire,
Bacău, 2001. Și în ediția: Despre vise și vedenii și despre Sfânta
Împărtășanie, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2011.
Cleopa spune că poate unu dintr-o sută sau unu dintr-o mie din
visele oamenilor poate fi de la Dumnezeu, dar și pe acela trebu-
ie să-l luăm ca de la draci, să ne spunem că nu suntem noi vred-
nici ca Dumnezeu să ni Se descopere într-o formă sau alta în
vise. Oricum, visul poate fi înșelător.
Ce înseamnă să fii smerit?
Să nu fiți ca mine...! Smerit înseamnă să fii realist. Sau, dacă

vreți, prima treaptă a smereniei ar fi realismul. Un om realist,
cred eu, este pe drumul smereniei. Dacă nu te crezi mai mult
decât ești și nu spui mai mult decât știi, dacă nu înflorești lu-
crurile sau altele ca acestea, dacă spui adevărul și privești reali-
tatea la rece, mai ales în ceea ce te privește pe tine ca persoană,
atunci ești pe drumul smereniei. Și devii cu adevărat smerit
atunci când conștientizezi că trăiești pe muchie de cuțit, în sen-
sul că, în situații limită, nici măcar realitatea lucrurilor, pe care
ai spune că o cunoști în ceea ce te privește, nu este cea reală. Noi,
în situații limită, putem face lucruri necugetate. Trăim efectiv
într-un pericol cu noi înșine. Și, dacă ne gândim bine la noi
înșine, fiecare ne putem da seama că acest lucru se întâmplă
aproape în fiecare zi. Doar un singur exemplu: gândiți-vă cum
sunteți sau ce faceți când vă ieșiți din fire, când vă enervați. Aud,
de pildă, părinți care se plâng că-și drăcuiesc copiii! Sau că își
blestemă copiii. Oare s-ar fi gândit sau ar fi dorit să facă vreo-
dată acest lucru?! În situații limită însă o fac! Ceea ce înseamnă
că noi trebuie să ne dăm seama, pe lângă realismul despre care
am vorbit, că suntem mai puțin decât ceea ce privim noi în oglin-
dă, când nu este nimeni în jurul nostru...
Ce program are un călugăr în mânăstire?
Mergeți să vedeți...! Există un program, pentru că trebuie să

fie o rânduială. Programul unui călugăr se împarte în trei: opt
ore de rugăciune, opt ore de muncă și opt ore de odihnă, dar și
aceasta, la fel ca munca, trebuie să fie tot un fel de rugăciune.
„Rugați-vă neîncetat”18, pentru un călugăr, înseamnă cele opt
ore de rugăciune, care, de obicei, este o rugăciune publică, cele
șapte Laude care se fac într-o mânăstire, plus munca, care tot
rugăciune trebuie să fie pentru călugăr, și inclusiv odihna, care
trebuie să fie o de stare de veghe, o stare de rugăciune. Desigur,
este un ideal ceea ce vă spun, dar idealul acesta este tânjit de cei
care își pun serios problema vieții monahale.
Ce este boala sufletului, ontologic, și vindecarea sufletului, concret,

în tradiția isihastă patristică?
Ce este boala sufletului? Boala sufletului este păcatul. Asta o

știm, încă de la început, prin ceea ce s-a întâmplat cu protopă-
rinții noștri Adam și Eva, la care s-a tot adăugat, de-a lungul
istoriei, ființa omenească devenind astfel tot mai slăbănoagă,
într-atât încât Sfântul Apostol Pavel se plânge de faptul că omul
– inclusiv el! – săvârșește păcatul, care este în el, nu binele pe
care-l voiește19. Pentru că firea omenească a devenit tot mai în-
clinată spre păcat, a devenit tot mai nefirească firea omului. Noi
trebuie să luptăm să ajungem la echilibru, la adevăratul firesc
al omului, pe care noi l-am pierdut prin păcat, prin tot ceea ce
18 1 Tesaloniceni 5, 17.
19 Romani 7, 19.
au adăugat generațiile dinaintea noastră și la care adăugăm și

noi. Iar vindecarea sufletului vine prin absolvire de păcat, prin
nelucrarea păcatului și prin lucrarea virtuților. Altfel nu se poa-
te! Nu fac casă bună virtutea cu păcatul. Trebuie întâi să renunți
la păcat și apoi să lucrezi virtutea, iar lucrând virtutea, vei des-
coperi felul în care te poți vindeca sufletește.
Părinții isihaști, cei care au ajuns la liniștire – isihia aceasta
înseamnă: o stare de liniște lăuntrică, în primul rând, dar care
se exprimă și în afară –, spun că nu dobândești această stare de
liniște dacă conlucrezi cu păcatul. De asemenea, această stare
de liniște nu se dobândește peste noapte, se dobândește lucrând
virtutea. Ca orice lucrare, aceasta presupune timp. Iar virtuțile
pe care noi le cunoaștem – dacă ar fi să amintesc doar cele trei
virtuți cardinale: credința, nădejdea și dragostea20 –, dar și cele
pe care le intuim, le găsim în Sfintele Scripturi21. Dar, dragii mei,
înainte de toate, se începe cu rugăciunea, care, la început, tre-
buie să fie îndelungată, adică să folosim cărțile de rugăciuni, să
citim rugăciuni lungi, acatiste, paraclise, Psaltirea... Adică ru-
găciunea trebuie să fie o nevoință, până când ajunge să ne fie
proprie, până când ajungem să avem atenție, vigilență, trezvie,
spun Sfinții Părinți. Deci, mai întâi, trebuie să facem rugăciunea
aceasta pe care o face orice bun creștin, un canon de rugăciune,
am putea spune, pe care ar trebui fiecare să-l aibă la înțelegere
cu duhovnicul.
Ca să ajungi la liniștea isihastă, trebuie să treacă foarte mul-
tă vreme și este nevoie de duhovnic, de un îndrumător, și de un
program prestabilit. Părinții care au ajuns la rugăciunea inimii
20 1 Corinteni 12, 1-8.
21 Galateni 5, 22-23.
– care este o lucrare isihastă – au trecut, mai întâi, prin expe-

riența rugăciunilor lungi. Nu se poate invers. Întâi, trebuie să le
faci pe cele lungi, ca să ajungi la cele scurte. Cele lungi te ajută
să ajungi la rugăciunea scurtă, neîncetată, pentru că este o ne-
voință care îți curăță mintea și inima – mintea, de gânduri, iar
inima, de patimi –, iar în cele din urmă, ajungi la o rugăciune
care nici măcar nu se mai rostește cu buzele, ci cu mintea cobo-
râtă în inimă, cum spun Părinții. Eu vă spun însă lucruri sco-
lastice. Întrebarea are ca răspuns capitole întregi de teologie
patristică, pe care nici eu nu le-am parcurs și, atunci, încercând
un răspuns, sunt oarecum ipocrit și mincinos. Oricum, am vă-
zut această experiență – și v-o pot vădi – la Preasfințitul Părinte
Vasile Someșanul, părintele meu, la care am stat în gazdă, în-
tr-un apartament modest din Mănăștur, în Cluj, pe când era
preot celib la Calvaria, iar eu, elev la Seminar. L-am văzut în
fiecare zi rugându-se, în chilia lui, în fața candelei. Se ruga în
picioare, aceasta este poziția de rugăciune a Preasfințitului.
Poziția de rugăciune, în general, să știți, este în picioare, nu în
genunchi. În genunchi poate fi comoditate, poate fi și nevoință,
în funcție de vârstă. Rugăciunea se face în picioare. El așa se
ruga, l-am văzut ani de zile rugându-se, în picioare, îndelung,
din cărți de rugăciuni. Era un canon prestabilit, pe care îl îm-
plinea în fiecare zi, oricât ar fi fost de obosit, oriunde ar fi fost
plecat, de oriunde ar fi venit, într-un loc anume, în fața cande-
lei, unde se aflau anumite cărți, pe care le văd și acum înaintea
ochilor, din care se ruga. Întrebându-l, mai târziu, despre acest
fel de rugăciune, mi-a spus că doar așa a reușit să trăiască mai
intens credința. Era un om bun și blând din fire, a fost crescut
în credință, însă lucrurile erau destul de superficiale, în acele
vremuri. Așa a reușit să ajungă la trăiri intense, la dorința de a

le sluji oamenilor cu adevărat, începând cu acel canon de rugă-
ciune, zilnic, pe care l-a păstrat cu sfințenie. Eu însumi l-am
văzut, vreme de ani, făcându-și canonul în chilia lui. Dar nu
trebuie să vă spun eu cine este Preasfințitul Părinte Vasile
Someșanul, pe care îl cunoașteți cu toții!
Soțul sau soția nu mai vor să aibă copii, se opresc doar la unul.
Păcat... Foarte mare păcat! Atunci, de ce nu s-au călugărit?!

De ce s-au căsătorit?! Este un soi de egoism, pe care Dumnezeu
nu-l vrea de la om. Egoismul exclude, vedeți, pe celălalt. Cum
să renunți tu la fetița asta frumoasă pe care o vedeți?! Oricine
poate avea o asemenea fetiță! Și noi ne confruntăm cu această
situație în Cluj, mai ales la Catedrala Mitropolitană, pentru că
sunt mulți tineri care vor să renunțe la copilul zămislit și greu îi
determinăm să n-o facă. În câteva rânduri, după ce n-au făcut
avortul, s-a întâmplat să și botez pruncul născut, după aceea
să-i și cunun pe părinți! Odată, când au venit la botez cu copilul,
care era un îngeraș de fetiță, am îndrăznit să-i zic tăticului:
„Tăticule, ia copilul ăsta și ucide-l, acum, în momentul ăsta!”
„Părinte, dar ce vorbești, cum puteți zice așa ceva?” „Păi n-ai
venit în urmă cu nouă luni, un an, și mi-ai zis acest lucru, pe
care eu acum ți-l reproduc? Dumneata mi-ai zis că vrei să-ți
ucizi copilul.”
Vă pot oferi și un exemplu diferit, cel al unei familii de preot,
din Bihor, ucenici de-ai mei, care au cinci copii, toți născuți prin
cezariană. Sunt patru fete și un băiat, ultimul, Dimitrie... I-am
promis că, dacă va face și al cincilea copil, va fi băiat, dar va
trebui să-i pună nume Dimitrie, desigur, în spirit de glumă, dar

chiar așa s-a întâmplat! Însă una dintre fetițe este în cărucior,
de la naștere, din cauza unei erori medicale. După ce l-a avut și
pe al cincilea copil, i-am zis părintelui și preotesei: „Renunțați
la unul dintre ei! Uite, renunțați la fetița asta din cărucior!” Și
părintele mi-a spus: „Chiar la ea nu renunț, dacă ar trebui să
renunț la oricare dintre copiii mei, la cea din cărucior nu re-
nunț!” Iar noi renunțăm așa ușor...!
Spuneam, la Mânăstirea Ciucea, de sărbătoarea Nașterii
Maicii Domnului, hramul mânăstirii, că, prin faptul că nu se
nasc copii în lume, că soții se feresc să aibă copii, se zădărniceș-
te planul lui Dumnezeu. Noi putem zădărnici planul lui
Dumnezeu! Poate cu acel copil Dumnezeu are un plan și în ceea
ce privește familia în care el trebuie să se nască, dar și în ceea ce
privește societatea. Am spus atunci, mă repet adesea și o spun
și acum: dacă n-avem medici buni și suficienți, este și din cau-
za faptului că nu se nasc copii. Dacă n-avem politicieni buni,
conducători buni, este și din cauza faptului că nu se nasc copii.
Dacă n-avem preoți buni, este și din cauza faptului că nu se nasc
copii. Dacă n-avem călugări buni, este și din cauza faptului că
nu se nasc copii. Se poate merge la nesfârșit cu aceste răspunsuri,
pentru că, pe zi ce trece, vedem că societatea românească îm-
bătrânește, se împuținează; tinerii cei mai mulți au plecat din
țara noastră; copiii care se nasc în străinătate își pierd identita-
tea, își pierd și credința, cei mai mulți dintre ei și, atunci, bine-
înțeles, piere neamul românesc, dar piere și neamul omenesc.
Și mai este un pericol, pe care, vrând-nevrând, trebuie să vi-l
pun înaintea ochilor, o realitate pe care noi o vedem și care îm-
plinește Sfintele Scripturi. Noi facem atâta caz de exodul mu-
sulmanilor care vin în Europa, al refugiaților care vin din Siria

sau alte țări în conflict și care, cei mai mulți, sunt tineri cu copii
și fac foarte mulți copii, iar cuvântul Scripturii, al Domnului
Dumnezeu, rostit spre pildă de Mitropolitul Serafim, care tră-
iește în Occident, în Germania, este: „Creșteți și înmulțiți-vă și
umpleți pământul și supuneți-l!”22 Cine crește și se înmulțește,
stăpânește acest pământ, câte zile are pe lumea aceasta. Cine nu
va face asta, nu-l va stăpâni. Ei îl vor stăpâni! Așa cum se întâm-
plă și la noi cu cei care se înmulțesc incomparabil mai mult de-
cât românii, tot așa și cei care invadează acum Europa au s-o
domine, au s-o supună, au s-o stăpânească prin natalitate, îm-
plinind cuvântul Scripturii, cuvânt pe care îl au și ei. Să nu-l
uitați: „Creșteți și înmulțiți-vă și umpleți pământul și supu-
neți-l!” Vedeți ce se întâmplă cu moștenirea noastră, de la pă-
rinții noștri, de la străbunii noștri – de la ei moștenim o casă
bătrânească, un pământ la țară –, câte case sunt părăsite acum
și pământuri nelucrate! De ce? O întrebare care „răspunde” la
întrebarea dumneavoastră.
Vă doresc Sărbători frumoase și luminoase! Nu știu dacă v-au
trezit interesul cuvintele mele, dar aș mai adăuga ceea ce spune
adesea Înaltpreasfințitul nostru Andrei: să vă puneți mai serios
problema mântuirii sufletului. Să ne ajute Dumnezeu!
22 Facerea 1, 28.
TÂNĂRUL BOGAT1
Suntem într-o nouă ediție a emisiunii Ortodoxia în direct și, în

această seară, vom dezbate pericopa de la Luca, din capitolul 18, de
la versetul 18 la versetul 27, care ne redă un dialog, o discuție între
un dregător, un tânăr bogat, și Hristos:
„Şi L-a întrebat un dregător, zicând: «Învăţătorule bun, ce

să fac ca să moştenesc viaţa de veci?» Iar Iisus i-a zis: «De
ce-Mi spui bun? Nimeni nu este bun, decât numai unul
Dumnezeu. Cunoști poruncile: Să nu te desfrânezi, să nu
ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe ta-
tăl tău şi pe mama ta». Iar el a zis: «Pe toate acestea le-am
păzit din tinereţea mea». Și auzind Iisus, i-a zis: «Încă una
îţi lipseşte: Vinde tot ce ai şi împarte-le săracilor şi vei avea
comoară în cer; şi vino, urmează-Mi Mie». Iar el, auzind
acestea, s’a întristat, fiindcă era foarte bogat. Şi văzându-l
Iisus că s’a întristat, a zis: «Cei ce au bogății, cât de greu vor
intra ei în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este să trea-
că o cămilă prin urechile acului decât să intre bogatul în îm-
părăţia lui Dumnezeu». Iar cei ce auzeau au zis: «Şi cine
poate să se mântuiască?» Iar El a zis: «Cele ce sunt cu
neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu».”
1 Emisiune realizată de Pr. Florin Parasca, ediția din 24 noiembrie 2019,

Radio Renașterea. Versiunea scrisă a fost revizuită pentru publicare.
Aceasta a fost pericopa, dragii mei, pe care o vom dezbate în emi-

siunea de față. Invitatul nostru din această seară este Părintele
Arhimandrit Dumitru Cobzaru, Exarhul mânăstirilor din
Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului și slujitor la Catedrala
Mitropolitană din Cluj-Napoca.
***
Sărumâna și bine ați venit în studioul nostru, Părinte Dumitru!
Bine v-am regăsit și binecuvântare tuturor!
În contextul Evangheliei de astăzi, Sfinția Voastră, care aveți o

largă experiență cu tinerii, atât ca stareț la Mânăstirea Nicula, cât
și ca slujitor al Catedralei Mitropolitane din Cluj, și care, iată, ați
lansat recent în format audio o carte către tineri, ce redă mai ales
una dintre discuțiile dintre Sfinția Voastră și un ucenic, „Fiule, m’am
vrut să-ți fiu candelă de ceas târziu...”!2, cum vedeți această peri-
copă?
În primul rând, este vorba despre un tânăr care era,

într-adevăr, bogat, în sensul că avea foarte multe calități. Una
dintre calități se pare că este cea a preocupării duhovnicești,
pentru că el pune o întrebare existențială, esențială: „Ce să fac
ca să moștenesc viața de veci?”3 Sfântul Apostol și Evanghelist
Marcu ne spune că, la această întrebare, Domnul Iisus Hristos
2 Ediția audio a fost publicată de Editura Renașterea și Radio
Renașterea, Cluj-Napoca, în 2019.
3 Luca 18, 18.
l-a privit pe acest tânăr cu drag4. Față de inocență, Domnul Iisus

Hristos a avut întotdeauna o slăbiciune, în sensul că El a iubit
copiii: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora
ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu!”5 Așadar, Evanghelia
se adresează tinerilor, însă tinerețea este de mai multe vârste.
Se vede că tânărul bogat din Evanghelia noastră avea o anumită
vârstă, pentru că avea și o funcție publică, însă el n-a înțeles că
bun este doar Dumnezeu. În fapt, nu a înțeles că în fața lui nu
Se afla un simplu învățător, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu.
Acest apelativ, „bun”, constituie și intriga pasajului la care facem

referință și răspunsul lui Hristos declanșează întreaga acțiune. Avem
de-a face, așa cum ați spus, cu un tânăr curat, cu un tânăr inocent,
cu un tânăr virtuos. Asta deducem, însă Hristos pune accentul pe cu
totul altă latură a lui.
I-a simțit meschinăria, în sensul că dacă el avea bogăție, dacă

era isteț la minte, dacă avea o funcție publică, considera că i se
cuvine și Împărăția Cerurilor.
Exact, aceasta a fost marea provocare pe care i-o întinde, să spun

așa, Hristos, aceea de a-l câștiga și pe el în Împărăția Cerurilor.
Da, însă Domnul nostru Iisus Hristos nu forțează, ci, dim-

potrivă, oferă libertatea, pe care se vede că a avut-o în vedere și
tânărul bogat, pentru că a plecat întristat și nu a ales să răspun-
dă chemării; cel puțin de moment, pentru că nu avem certitu-
4 Marcu 10, 21.
5 Marcu 10, 14; Luca 18, 16.
dinea că, în timp, el n-a ascultat de cuvântul Domnului Hristos.

Probabil că a renunțat la bogăție și I-a urmat.
Asta, să spun așa, într-o notă optimistă. Însă, în nota pesimistă,

Hristos, pe moment, așa cum ați spus, deși îi era drag, întrucât avea
o simpatie față de tinerii virtuoși, rămâne trist după acest dialog.
Eu cred că nu a mai avut zile bune și nici nopți liniștite acest

tânăr.
Întâlnirea cu Hristos schimbă inima.
Absolut!
Cum vă raportați astăzi? Este oarecum similar contextul dialo-

gului dintre Hristos și tânărul virtuos?
Spuneam că nu există vârste în ceea ce privește tinerețea.

Atunci, ne aflăm pe un teren stabil referitor la dorința de a do-
bândi Împărăția Cerurilor sau de a ne mântui sufletul. Prin ur-
mare, oricine are acces. Importantă este preocuparea față de
viața duhovnicească, preocupare din ce în ce mai rară însă.
Oamenii se străduiesc să aibă o conștiință morală și să devină
oameni morali, cuminți, atenți la ei înșiși și atenți cu ceilalți,
dar toate acestea nu au nicio valoare, dacă nu se raportează la
Dumnezeu, respectiv la Domnul nostru Iisus Hristos. Poți să fii
un om cuminte, poți să fii un om curat, poți să împlinești po-
runcile lui Dumnezeu, care sunt în firea omului, dacă luăm
aminte la ceea ce ne spune Sfântul Apostol Pavel, și anume că și
păgânii „din fire fac cele ale legii”6. Așadar, pentru oricine exis-
tă șansă, doar trebuie să optăm să-L urmăm pe Domnul nostru
Iisus Hristos și să punem în slujba Lui toate darurile cu care ne-a
înzestrat Dumnezeu, care sunt bogăția noastră, în realitate.
Vedem că, în prima parte a răspunsului, Hristos Se conformează,

să spun așa, conceptului iudaic religios, acela de a se respecta
Decalogul lui Moise. Decalogul, ca parte incipientă, ca introducere în
viața duhovnicească. Împlinindu-se aceasta, Hristos trece la pasul
următor, la desăvârșire, la desprinderea totală de material și la che-
marea de a deveni ucenic, apostol al lui Hristos, ceea ce este foarte
important și, spun criticii Evangheliei, a fost șansa vieții lui.
Eu nu aș exclude că așa a și fost, cum spuneam mai înainte,

însă acest lucru are în vedere, afirmam azi în Catedrala
Mitropolitană, două religii: prima religie, a lui a nu face, și a doua
religie, a lui a face. Așadar, Domnul Iisus Hristos trece de la Lege
la porunca iubirii. Pentru că, în fapt, chemarea Domnului Iisus
Hristos este o chemare a iubirii pentru iubire și la iubire.
Asta se vede și din exemplul poruncilor, pe care îl dă Hristos ca

răspuns. Adică, face o sinteză, bineînțeles, din partea a doua a po-
runcilor, și anume poruncile 6, 5, 7, 8 și 47, care se referă sau regle-
mentează exact relația cu ceilalți. Și, bineînțeles, ele au la bază, sau
în substrat, relația cu Dumnezeu. Și se vede că tânărul aici ratează,
din păcate, pe moment, presupunem noi.
6 Romani 2, 14.
7 Ieșirea 20, 4-17.
Raportarea lui directă era cu semenii, față de care era politic

corect.
Exact. Și astăzi există creștini buni, creștini virtuoși, care consi-

deră că le împlinesc pe toate, că sunt conformi preceptelor noastre
evanghelice. Și, totuși, uneori, relația cu Dumnezeu și cu semenii – de
ce nu? – lasă de dorit. Ce se întâmplă în inima omului de astăzi,
Părinte Exarh?
În primul rând, oamenii reclamă o credință abstractă: „Noi

credem într-un Dumnezeu, într-o forță extraordinară, într-un
arhitect, în ceva nedefinit...” În consecință, există o împrăștie-
re maximă. În general, noi ne dorim concretul și palpabilul.
Spunea, odinioară, Vlădica Irineu că, în atmosferă, sunt vapori
de apă, însă noi însetăm și trebuie să mergem la sursă, pentru
că riscăm să murim de sete. Așadar, avem nevoie de concret, de
palpabil, și, atunci, trebuie să apelăm la Dumnezeu în formă
concretă, iar forma concretă o găsim în Biserica Lui.
Părinte Dumitru, în interacțiunea tainică cu tinerii zilelor noastre,

vedeți dacă mai sunt ei preocupați de viața veșnică? Mai crede omul
contemporan în viața de după moarte?
În mare măsură, da. Din păcate, legătura noastră

duhovnicească cu tinerii se rezumă, de cele mai multe ori, la
interiorul Catedralei. Iar cei care vin în interiorul Catedralei au
preocupări duhovnicești. Tristețea noastră cea mare vine de la
ce se întâmplă cu ceilalți, pentru că, știm prea bine, în
Cluj-Napoca, avem peste o sută de mii de studenți și mă întreb:
care este soarta lor din punct de vedere duhovnicesc? Și cine se

ocupă de sufletul lor? Mă tem că nu profesorii, pentru că, în
general, profesorii au în vedere spiritul, inteligența, educația,
să zicem, educație care lasă de dorit în ultimii ani. Cei care vin
în Catedrala Mitropolitană, cu siguranță, au preocupări duhov-
nicești. Bineînțeles, există și această ispită de a se căuta pe ei
înșiși, însă indisolubil Îl caută și pe Dumnezeu. Prin urmare,
există preocupare duhovnicească, tinerii noștri Îl caută pe
Dumnezeu, iar aceasta se vede prin prezența lor numeroasă în
Catedrala Mitropolitană.
Astăzi, cu toții ne confruntăm cu această „bunăstare”, dacă pot

să-i spun așa, la toate nivelurile. Iar această bunăstare, această ten-
dință a omului de a avea confort, de a fi împlinit, ne atrage inima,
vrând-nevrând, înspre material, înspre imediat. Or, în această pe-
ricopă, Hristos ne cere cu totul altceva.
Se vede că, în lumea întreagă, țările dezvoltate din punct de

vedere economic și cu bunăstare materială L-au lăsat pe
Dumnezeu și Biserica Lui în urmă. În consecință, tinerii lor nu
mai sunt preocupați de viața duhovnicească, așa cum vedem
în țările mai puțin dezvoltate, unde lipsurile îi apropie pe oa-
meni de Dumnezeu. Problema în sine, precum spuneam la
început, nu este bogăția, problema este că s-a schimbat ierar-
hia valorilor. Oamenii nu-și dau seama că tot ce a fost sădit în
ființa lor trebuie pus în slujba lui Dumnezeu și a semenilor.
Dacă totul se folosește în mod narcisist și egoist, duce și la
distrugerea personală, și, bineînțeles, îl afectează și pe seme-
nul nostru.
Știți ce mi se pare interesant și captivant totodată în pericopa de

față? Neliniștea tânărului. Este un tânăr virtuos, este un tânăr curat
și inocent, un tânăr, așa cum ați spus, cu funcție publică, probabil un
conducător de sinagogă sau chiar un fariseu. Însă, în străfundul
conștiinței sale, se simte neîmplinit, se simte incomplet, dacă putem
spune așa, deși el împlinea poruncile. Sau aici se vede deja trecerea
pe care o face Hristos de la literă la duh?
Căutarea este o caracteristică a tânărului. Părintele Rafail

Noica spune că foamea omului este „foame de cuvântul lui
Dumnezeu”8, pentru că este sădit în ființa noastră să dorim mai
mult, să vrem mai mult, să fim mai mult, să fim asemenea lui
Dumnezeu. Dacă am fost creați chip al lui Dumnezeu, avem și
asemănarea Lui9, care înseamnă un potențial pe care noi trebu-
ie să îl punem în valoare. De aici, din acest potențial de a deve-
ni asemenea lui Dumnezeu, se naște foamea, setea, căutarea
noastră permanentă, neliniștea.
Îmi vin acum în minte cuvintele sau, mai bine zis, destănuirea
personală, intimă a Fericitului Augustin: „Făcutu-ne-ai căutători
spre Tine, Doamne, și neliniștită este inima mea, până ce-și va afla
odihna întru Tine”10. Or, acest moto al Fericitului Augustin i se potri-
vește foarte bine tânărului din Evanghelie.
8 Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea,

Alba Iulia, 2002, p. 84.
9 Facerea 1, 26.
10 Fericitul Augustin, Confesiuni. Ediție bilingvă. Traducere din limba
latină, introducere și note de Eugen Munteanu. Editura Humanitas,
„Nu M-ai căuta, dacă nu M-ai fi găsit”11!
Exact. O ascultătoare, pe pagina de facebook, face un comentariu

din care se poate naște o nouă idee, pe care să o dezbatem. Îi mulțu-
mesc pentru această intervenție. Spune așa: „Această pericopă este
vitală pentru inimile noastre”.
Este crucială pentru viața creștinului. Spuneam că este o în-

trebare esențială și existențială, prin urmare, repet, este vitală
pentru viața creștinului. Ar trebui să ne-o punem în fiecare zi.
Hristos, de mai multe ori, ne cere nouă, celor ce trăim în context

social, să ne prioritizăm valorile. Ne spune Mântuitorul în Evanghelia
după Matei: „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea
Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”12. Monahilor le spune: „ori-
cine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau feme-
ie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu...”13. Or, nouă, celor ce
trăim în cadru social, repet, cu responsabilități familiale, cu prieteni,
cu cunoștințe, cu colegi, cu vecini, ne cere să ne prioritizăm viața.
Da, acest episod se referă și la viața monahală. De pildă, episodul

a fost determinant pentru viața Sfântului Antonie cel Mare. În po-
vestea vieții sale, scrisă de Atanasie cel Mare14, găsim că, asemenea
11 Pascal, Cugetări. Traducere de Maria și Cezar Ivănescu. Editura Aion,
1998, p. 372.
12 Matei 6, 33.
13 Matei 19, 29.
14 Sfântul Atanasie cel Mare, Epistole și Viața cuviosului părintelui nostru
Antonie. Traducere din limba greacă veche, studiu introductiv și note
de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae. Editura Institutului Biblic și de
Misiune Ortodoxă, București, 2010.
Cuvioasei Parascheva, auzind cuvântul: „Oricine voiește să vină

după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”15
– în fapt, răspunsul la întrebarea dregătorului bogat –, Sfântul
Antonie cel Mare a primit încredințarea să îmbrățișeze viața mo-
nahală. Așadar, ne aflăm și în zona monahală. Subliniam, astăzi, la
Catedrala Mitropolitană, că viața creștină presupune monahismul,
pentru că nu sunt două căi. Domnul nostru Iisus Hristos spune: „Eu
sunt Calea”16; deci există o singură cale. El este Calea. Prin urmare,
sunt două metode sau, mai bine zis, este vorba despre o succesiune
de căi, în sensul că, împlinind poruncile, trebuie să ajungem și la
lepădare de sine, și la urmarea Domnului Hristos, la dragoste.
Ce l-a determinat pe tânăr să-I întoarcă spatele lui Hristos?

Cuvântul sau îndemnul, imperativul „vino, urmează-Mi Mie”17 nu a
avut efectul scontat. Oare de ce?
Există în Evanghelie remarca potrivit căreia s-a întristat, a

plecat capul, s-a rușinat. Așadar, cred că aici trebuie găsită tai-
na: i-a fost rușine de sine însuși, la urma urmei.
Demonizatului din Gadara Hristos îi refuză urmarea. După ce l-a

vindecat, fostul demonizat vine la Hristos și-L imploră: „Îl ruga ca
să-l ia cu El”18. Dar Hristos îi spune: „Mergi în casa ta, la ai tăi, şi
spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit”19. Dar pe acest
tânăr îl cheamă în mod direct.
15 Marcu 8, 34.
16 Ioan 14, 6.
17 Luca 18, 22.
18 Marcu 5, 18.
19 Marcu 5, 19.
Demonizatul era un câștigat, aici era un potențial câștigat,

care mai avea un drum de parcurs.
Așadar, Hristos lucrează la nuanțe, ca de fiecare dată.
Bineînțeles! Oricum, lucrează particular și intim cu fiecare

dintre noi.
Cum vi se pare faptul că Hristos merge pe linia inimii tânărului

dregător, a tânărului bogat din Evanghelia de astăzi? Îl asigură sau,
mai bine spus, se face garantul averii lui în ceruri, spunându-i așa:
„Vinde tot ce ai şi împarte-le săracilor şi vei avea comoară în cer”20.
Nici cu aceasta nu l-a convins Hristos.
Îi cunoștea vârsta duhovnicească, iar Domnul nostru Iisus

Hristos niciodată nu a fost agresiv, decât cu fățarnicii și cu
ticăloșii. Cu tinerii niciodată nu a fost agresiv; dimpotrivă, le-a
dat apă la moară sau le-a aruncat mingea la fileu. Așadar, i-a
descoperit în realitate ce înseamnă ei pe dinăuntru, nu pe dina-
fară. De aceea, s-a întristat și a plecat să mediteze la viața lui.
Iar eu am încă această credință că, în cele din urmă, s-a întors...
Aveți acest sentiment...
Da! Cu siguranță.
Aveți inimă de părinte, și, atunci, e normal să punem gândul cel

bun.
20 Luca 18, 22.
Noi știm din experiențe personale că nu întotdeauna am ascul-

tat de duhovnic, dar, în cele din urmă, am ajuns la concluzia lui.
Așa este, părinte drag!

În momentul în care Hristos apelează la capacitatea de decizie a
tânărului, de fapt, El ne dă un exemplu de pedagogie dumnezeiască.
Dumnezeu apelează la liberul nostru arbitru și așteaptă, cu toate
simțirile Lui atente, răspunsul nostru.
Nici nu știu cum să răspund, pentru că este o întrebare reto-

rică. Spuneam că Dumnezeu lucrează atent și intim, personal,
cu fiecare persoană în parte și pe potriva vârstei ei duhovnicești
și inteligenței. Și, atunci, Domnul Iisus Hristos a avut în vedere
toate aceste lucruri. Și le are în vedere, în ceea ce ne privește pe
fiecare.
Părinte Dumitru, cum vi se pare antiteza izbitoare pe care o folo-

sește Hristos în momentul de dezamăgire: când tânărul Îi întoarce
spatele, Hristos oftează, regretă șansa ratată pe moment, să spunem,
și exclamă: „Cei ce au bogății, cât de greu vor intra ei în împărăţia
lui Dumnezeu! Că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile
acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu”21.
Hristos lăcrimează la mormântul lui Lazăr, dar îl și învie, prin

urmare, această antiteză despre care vorbeați nu își găsește locul
decât strict pentru moment. El avea în vedere că vor lua aminte
și ucenicii, și ceilalți care erau de față, și noi toți, fiindcă, în re-
alitate, toți suntem bogați, nu există om sărac în această lume.
21 Luca 18, 24-25.
Tot omul este înzestrat de Dumnezeu cu daruri alese, iar noi,

creștinii, suntem înzestrați cu toate darurile Sfântului Duh.
Așadar, noi nu suntem oameni săraci, indiferent de condiția
noastră socială, indiferent de vârstă, indiferent de posibilitățile
materiale. Toți avem ce pune în slujba lui Dumnezeu. La aceas-
ta Se referă Domnul Hristos, nu la o bogăție materială, nu Se
referă la funcțiile noastre publice, nu Se referă la vârsta noastră.
Vedeți? De pildă, am găsit acest cuvânt: în Împărăția lui
Dumnezeu, toți vom avea vârsta deplinătății lui Hristos; în re-
alitate, o tinerețe fără bătrânețe. Dacă ar fi să transpunem la
vârsta omului, toți vom fi tineri, aproximativ de vârsta Domnului
Hristos, 30-33 de ani, atunci când toate puterile noastre lăun-
trice sunt în maximă activitate și receptivitate. De aceea spune
Mântuitorul acest cuvânt: „Cei ce au bogății, cât de greu vor in-
tra ei în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este să treacă o
cămilă prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia
lui Dumnezeu”22. Însă apostolii sesizează: atunci cine va intra în
împărăția lui Dumnezeu23? De aici, înțelegem că nu există oameni
săraci; toți suntem bogați și foarte bogați. Și, atunci: „Cele ce
sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”24.
Vedem cum această aserțiune a Mântuitorului îi sperie, îi șochea-

ză pe martori.
Îi sperie, fiindcă nu erau departe de gândirea și simțirea

tânărului bogat din Evanghelie. Precum spuneam, lecția de via-
22 Ibidem.
23 Luca 18, 26.
24 Luca 18, 27.
ță nu era doar pentru tânărul în cauză, era și pentru apostoli, și

era pentru toți cei care erau de față și, iată, este o lecție și pentru
noi, astăzi, după douăzeci de veacuri.
Înțelegem, aici, așa cum spuneam, bogăția și în sens material,

dar și bogăția în sens spiritual, așa cum ați spus. Însă, la polul opus,
avem sărăcia sau omul sărac. Este sărăcia un atu pentru Împărăție?
Nu este un atu, pentru că nu sărăcia în sine, la fel cum nici

bogăția în sine, cum spuneam, ne certifică; dimpotrivă, este
vorba de sărăcia cu duhul, pe care o poate avea și un bogat.
Cum se poate?
Exemplul cel mai elocvent, din Vechiul Testament, este cel al

patriarhului Avraam, care era foarte bogat, dar care Îl iubea pe
Dumnezeu în așa măsură încât ar fi fost în stare să și-l dea pe
unicul său fiu25. Ceea ce a și demonstrat patriarhul Avraam. Ce
putea fi mai mult decât fiul său? Bogăția pe care o avea?! Cu
siguranță că fiul său! Și era în stare, a fost în stare să-l dăruias-
că; în realitate, el chiar l-a dăruit cu adevărat.
Poate fi adus în discuție și Dreptul Iov, în acest context?
Cu siguranță că poate fi adus. Și chiar recomand și am reco-

mandat, de multe ori, să se citească Cartea Dreptului Iov, pen-
tru că acolo găsim foarte multe amănunte în ceea ce privește
felul în care trebuie să ne raportăm la Dumnezeu, felul în care
25 Facerea 22.
trebuie să Îl vedem pe Dumnezeu în splendoarea Lui și în care

să ne gestionăm problemele sufletești și trupești, inclusiv bo-
găția noastră, care înseamnă nu doar o bogăție materială, ci mai
ales copiii noștri, familia noastră.
Mântuirea de unul singur, ne spune Hristos, este un avantaj?
Dar nu există mântuire de unul singur!
Avem un telefon, Părinte Dumitru.

- Bună seara! Vă spunem bun venit în emisiunea noastră!
- Bine v-am găsit! Este o pericopă minunată, cum, de altfel, sunt
toate. Eu am reținut ultimele idei, când se spunea că bogăția nu e un
păcat, așa cum sărăcia nu e o virtute. Mi-aș îngădui să zic câteva
versuri:
Mereu pe pământ vor exista săraci,
Dar săracii în iubire sunt cei mai de plâns.
Întunericul urii când în suflet s-a strâns
Preface în scrum câmpia de maci.
Omul fără iubire este o ființă slută,
Lumea fără iubire este o lume pierdută.
Iubirea va fi biruitoare, va străluci mereu,
Iubirea nu are hotare, e Însuși Dumnezeu!
Iată, în asta constă măreția ofertelor ființei umane, a îmbrățișă-
rii date de Bunul Dumnezeu pentru însăși existența noastră pămân-
teană.
Vă mulțumim pentru intervenția dumneavoastră!

- O întrebare, aș vrea. Să spunem că, înainte, nu am avut o viață

duhovnicească sau era foarte slabă, dar, apoi, m-am gândit, după
’89 încoace, să împart tot ce am și să mă preocupe problema Împărăției
Cerurilor, așa cum am înțeles din doctrina creștină. M-au reținut tot
lucruri din jurul meu, cerințe ale unora din familie, care solicitau
ajutor, asistență, din toate punctele de vedere. Și chiar mi-am pus
problema: oare, în țara asta, câți creștini ortodocși au reușit să îm-
partă ce au și să meargă pe calea aceasta recomandată de Domnul
Iisus Hristos dregătorului bogat? Ar fi foarte bine dacă am reuși să
ne desprindem de aceste atașamente materiale.
- Vă mulțumim tare mult pentru apelul dumneavoastră de astăzi
și din celeltalte emisiuni – vă recunosc vocea! – și pentru problema
ridicată. Părintele Dumitru este cel mai în măsură să ne răspundă,
pentru că dânsul este și Exarhul mânăstirilor și are o evidență, să
spunem așa, la zi, a tinerilor, a persoanelor care intră în viața mo-
nahală. Adică a celor care, bineînțeles, renunță la tot ce au în viața
socială.
- Da, mai ales să ne gândim la oameni de felul acesta, al dregă-
torului, care a fost privit cu mult drag de către Domnul Iisus, pentru
că a dovedit că Îl caută pe Dumnezeu. Iar dintre porunci, marea ma-
joritate erau respectate de el, nu? Dar i-a venit foarte greu și s-a oprit
în fața problemei pe care i-a pus-o Domnul Iisus, să împartă tot ce
are și să-I urmeze Lui.
- Vă mulțumim tare mult, să aveți o seară liniștită și rămâneți
alături de noi!
Într-adevăr, în România, în general, avem peste cinci sute

de așezăminte monahale, care înseamnă foarte mulți călugări.
Dacă ar fi să vorbim despre Mânăstirea Văraticului sau
Mânăstirea Agapia, în cele două luate împreună avem aproape

o mie de călugărițe. În Eparhia noastră, avem treizeci și patru
de așezăminte monahale și aproximativ trei sute de călugări.
Prin urmare, i-aș putea răspunde distinsei doamne că, iată, în
Eparhia noastră, avem trei sute de oameni care au urmat po-
runcii Domnului Hristos, pe care o dorea împlinită de tânărul
bogat. Însă, așa cum îi cunoaștem noi pe credincioșii noștri, pe
fiii noștri duhovnicești, sunt foarte mulți și cei care s-au pus în
slujba lui Dumnezeu și în slujba Bisericii, prin a-i sluji aproa-
pelui, prin a-i sluji semenului. Foarte mulți oameni au conști-
ința că, dacă le prisosește ceva, este darul lui Dumnezeu pentru
a-l pune în mâna săracului. Așa se justifică toate proiectele so-
ciale pe care le are Arhiepiscopia noastră, care sunt foarte evi-
dente, este la-ndemână să le cunoaștem. Dar, mai mult, în fie-
care clipă, în fiecare zi, în fiecare dintre fiii noștri duhovnicești,
găsim un om care este implicat în viața socială. Sunt lucruri care
nu se văd, dar care există în realitate. Și ne bucurăm că, la noi,
în cetatea Clujului, oamenii cu dare de mână au și inimă bună.
De aceea, cred eu că se împlinește cuvântul Scripturii la care am
meditat prin Evanghelia de astăzi. Iar doamna poate fi bucuroa-
să și fericită că sunt oameni care experimentează Evanghelia
Domnului Hristos și prin faptă.
Îmi amintește Evanghelia de astăzi de unul dintre imperativele

Vechiului Testament. În Cartea Proverbelor, Dumnezeu spune așa:
„Dă-mi, fiule, Mie inima ta!”26 Or, acest imperativ, această cerere din
partea lui Dumnezeu este actuală, după cum se vede, în toate timpu-
rile, la toate vârstele. Și în timpul lui Hristos, în vremea întrupării
26 Proverbe 23, 26.
Sale, și în timpul de astăzi, și va fi, probabil, până la sfârșitul vea-

curilor.
Cu siguranță. De pildă, aș aminti o prevedere canonică27 în

ceea ce privește viața monahală, care spune că orice om, de ori-
ce vârstă și de orice condiție socială, se poate călugări, deci poa-
te răspunde acestei chemări. Dacă ar fi să vorbesc despre voca-
ție, toți avem vocația de a deveni monahi. Nu există om pe fața
pământului care să nu aibă această vocație. Precum spuneam,
viața creștină, în general, presupune viața monahală. Și nu ne
referim doar la cele trei voturi pe care le depune călugărul, ci la
tot ce înseamnă viața în Hristos.
Este Evanghelia de astăzi și un tablou care descrie foarte bine

cadrul monahismului primar? Stă ea la baza întemeierii monahis-
mului?
L-am amintit pe Sfântul Antonie cel Mare, care este unul

dintre întemeietorii monahismului. În perioada primară a
Bisericii, vedem însă că, atunci când slăbea credința, monahis-
mul înflorea. În felul acesta a apărut monahismul în formă or-
ganizată. După ce s-au oprit persecuțiile, credința a început să
slăbească. Prin urmare, cei care au fost conștienți și mai împli-
cați în viața duhovnicească, aceia și-au dat seama că se vor pier-
de și au ales pustia. De aceea a înflorit pustia, pentru că viața
duhovnicească de la oraș, din cetățile de atunci, a început să
27 Canonul 43, Sinodul Trulan. În Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca,
Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii. Ediția a III-a îmbună-
tățită. Sibiu, 2005, p. 146.
slăbească. Este un temei pentru viața duhovnicească, în această

direcție, a viețuirii monahale. Însă viața monahală se regăsește
și în viața creștinului, în general, pentru că orice creștin trebuie
să asculte, orice creștin trebuie să trăiască în curăție și orice
creștin, iată, ne spune Evanghelia de astăzi, trebuie să trăiască
într-o anumită sărăcie, în sărăcia pe care Domnul Iisus Hristos
o reclamă ca fiind aceea de a nu ne lega inima de nimeni și de
nimic, cel puțin nu înaintea Lui.
Este acest răspuns al lui Hristos, „Cele ce sunt cu neputinţă la

oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”28, un îndemn optimist pentru
noi, cei de astăzi?
Cu siguranță că este.
Cum ați tâlcui, cum ați interpreta?
Aș lua tot un cuvânt de la Părintele Rafail Noica, care, vorbind

despre viața contemporană a creștinului, spune că nu este greu,
este imposibil să trăiești după poruncile Domnului, fără El29,
ceea ce confirmă, iată, Evanghelia de astăzi, care se termină op-
timist: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la
Dumnezeu”30. De altfel, dacă luăm viața noastră de zi cu zi, ve-
dem că, de multe ori, ajungem la impas, or, Dumnezeu intervi-
ne așa de minunat, încât imposibilul poate deveni posibil.
28 Luca 18, 27.

29 Părintele Rafail Noica, în conferința Cuvântul proorocesc și experiența
harului, Alba Iulia, 15 noiembrie 2007.
30 Luca 18, 27.
Cum face Dumnezeu imposibilul posibil? Cum ați caracteriza, în

linii mari, această lucrare a lui Dumnezeu?
Cred că cel mai mare impact l-ar avea exemplul; astfel, cu

siguranță vor înțelege ascultătorii noștri. Și aș da un exemplu din
Vechiul Testament. Astăzi, trăim într-o lume care s-ar putea ase-
măna celor două cetăți, Sodoma și Gomora. În Sodoma și Gomora
ale Vechiului Testament, unde era imposibil de trăit, exista totuși
o familie, familia lui Lot, soția și fetele lui, care, drepți și primitori
de Dumnezeu fiind31, au rezistat, iar Dumnezeu a venit la ei și i-a
salvat32. Se vede, deci, că se poate ca, într-o situație imposibilă,
să trăiești așa cum vrea Dumnezeu și să-L primești pe Dumnezeu.
Deci imposibilul poate deveni posibil. Gândiți-vă că desfrâul era
atât de mare în cetățile Sodomei și Gomorei, încât oamenii s-au
ispitit de îngeri33. Așa de mare era ispita trupului, încât s-au is-
pitit chiar de îngeri! Și atunci, ne putem da seama că Lot și fami-
lia lui au experimentat imposibilul. Și noi, în lumea în care trăim
astăzi, putem să experimentăm imposibilul.
Ca un arhitect și al textului, prin Duhul Sfânt, Hristos încheie, să

spun așa, cercul deschis la începutul pericopei: „Pentru ce Mă numeşti
bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu”34. Adică îl semna-
lizează de la începutul discuției pe tânăr că are de-a face cu Dumnezeu,
că el vorbește direct cu Dumnezeu și, de aceea, spre final, se vede clar
că tânărul nu ține cont de această avertizare inițială.
31 Facerea 19, 1-3.
32 Facerea 19.
33 Facerea 19, 5.
34 Luca 18, 19.
În realitate, toată Evanghelia este o dilemă și, atunci, de

la început până la capăt, trebuie să luăm această Evanghelie
ca pe o dilemă. Însă dilema trebuie să o aducem în favoarea
noastră și să vedem în Domnul Iisus Hristos pe Bunul
Dumnezeu, să vedem în Domnul nostru Iisus Hristos șansa
vieții noastre.
Și, astfel, imposibilul devine posibil.
Cu siguranță.
Și așa lucrează Dumnezeu...
Și așa vrem!
Părinte Dumitru, în minutele ce ne-au mai rămas, explicați-ne

punctul de vedere al Sfinției Voastre: de ce are Dumnezeu nevoie de
inima omului, de inima noastră, de ce Se axează, în majoritatea
discursurilor, pe inimă?
Nu știu cât are El nevoie și cât avem noi! De pildă, credin-

cioșii noștri cuminți totdeauna pun problema, înainte de a
se împărtăși, că nu sunt vrednici să se împărtășească. Și răs-
punsul meu este: vrednic este Dumnezeu să fie împărtășit!
Așadar, cam aici cred că este răspunsul la întrebarea Sfinției
Voastre: Dumnezeu este vrednic să Se împărtășească oame-
nilor, pentru că din dragoste i-a adus pe oameni din nefiin-
ță la ființă și vrea răspuns la dragoste cu dragoste, la iubire
cu iubire.
Este inima sau, să vorbesc în termeni actuali, procentajul curăți-

ei inimii un barem pentru mântuire?
Spuneam, azi, în predica de la Catedrala Mitropolitană, că

tâlharul a trecut peste etapa poruncilor35. Cu siguranță că era
pătimaș, dar cine păcătuiește mult, mult iubește36.
Să luăm și un telefon din nou.

- Bună seara! Bine ați venit în emisiunea noastră! Ce întrebare
doriți să adresați Părintelui Exarh?
- Vreau să vă întreb: dacă este un post creștin, unde ar trebui să
se transmită numai lucruri duhovnicești, de ce se permite să fie emi-
siunea „Amintiri din vatra satului”, unde sunt cântece populare,
cântece lumești, că, uitați, nu mă împac, nu gândesc că e normal,
pentru că în 1 Corinteni, capitolul 10, versetul 6, spune Sfântul Pavel:
„Nici închinători la idoli să nu vă faceţi, ca unii dintre ei, precum este
scris: «A şezut poporul să mănânce şi să bea şi s-au sculat la joc»”.
Deci, în biserică și la creștini, nu este permis ca lucrurile astea nici să
le facă, nici să le vestească, nici să le practice. Deci eu așa văd... Uitați,
de exemplu, mă iertați, este Postul Crăciunului, avem atâtea colinzi
și putem umple programul cu atâtea cântece duhovnicești...
Aici este taina. Vedeți? Colindul este de sorginte populară și,

atunci, noi trebuie să ne dăm seama că face parte din identitatea
noastră. Dumnezeu nu ne anulează identitatea, prin urmare,
noi trebuie să luăm întregul. Dacă veți citi Cartea Apocalipsei
foarte atent, veți vedea că Dumnezeu va judeca popoarele lumii
35 Luca 23, 39-43.
36 Luca 7, 47.
după propria lor identitate37, prin urmare, noi nu putem să re-

nunțăm la ceea ce ne definește, mai ales că muzica populară și
satul românesc stau în relație directă cu Biserica și cu credința
noastră, precum vedeți în colindele noastre. Marea majoritate
a cântărilor populare Îl au și pe Dumnezeu în vedere, au în ve-
dere și credința noastră strămoșească, așa că nu le putem evita.
Și, cred eu, trebuie să vă lărgiți inima.
- V-am înțeles, dar la o conferință ni s-a spus: „Uitați, vine

Postul Crăciunului, auzim tot soiul de colinzi la toate colțurile și în
toate magazinele...” Dar ni se atrăgea atenția asupra sensului du-
hovnicesc, curat, al acestora. Sigur, lumea s-a modernizat, mă
înțelegeți...
Sigur! Facem diferență între un colind autentic și colindele

aproximative, bineînțeles, și cred că există o selecție la Radio
Renașterea.
Vă mulțumim pentru intervenția dumneavoastră!

Mulțumim și iertați!
Doamne ajută! Vă îmbrățișăm, cu noi să fie Domnul!
Părinte Exarh, puține minute ne-au rămas din emisiunea noastră.

Cum ați explica unui tânăr provocarea aceasta, să spun, a lui Hristos:
„Vinde tot ce ai şi împarte-le săracilor... şi vino, urmează-Mi Mie”38.
Unui tânăr de astăzi.
37 Apocalipsa 7, 9.
38 Luca 18, 22.
Depinde cât îl cunosc pe tânărul respectiv. În general, când

nu cunosc persoana dinaintea mea, o întreb, nu neapărat găsind
formule capcană, ci încercând să aflu cine este în fața mea, ce
personalitate are, ce gândește, cum simte lucrurile, în așa fel
încât să ajung la inima sa. Am în vedere totdeauna pilda semă-
nătorului39. Omul poate să fie într-o succesiune de stări. Poate
fi și pământ bun. Dar poate fi și împovărat de griji, poate fi și
împovărat de patimi și așa mai departe. Așadar, trebuie să ajungi
la pământul bun, desțelenind, abătâdu-l de la drumul care nu
duce la țintă și punându-l pe drumul care este bătătorit, pe ca-
lea sfinților. Încă o dată, este foarte greu, de la început, să reu-
șești să intervii. În general, am învățat acest lucru: întâi să ascult
și apoi să spun.
În ceea ce privește nota optimistă în care se termină pericopa de

astăzi – așa cum optimist sunteți și Sfinția Voastră, în momentul în
care spuneți, că, totuși, poate tânărul s-a întors sau a fost neliniștit,
nemulțumit de prima lui reacție, și, probabil, L-a căutat pe urmă pe
Hristos și au mai stat un pic de vorbă și, de ce nu?, i-a devenit apro-
piat sufletului –, cuvântul „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt
cu putinţă la Dumnezeu”40 este cheia optimistă, dumnezeiască, în
care Hristos încheie această pericopă: o deschidere de brațe fabuloa-
să!
Eu aș pune această pericopă în relație cu întâlnirea Domnului

Hristos cu Nicodim, cu care are o legătură foarte personală și
foarte intimă. Poate că pe acest tânăr îl chema Nicodim...
39 Matei 13, 3-23; Marcu 4, 3-20; Luca 8, 4-15.
40 Luca 18, 27.
Dă, Doamne!
Vă mulțumesc din suflet pentru prezență, pentru tâlcuire, pentru
sfaturi, pentru deschiderea Evangheliei de astăzi către inimile ascul-
tătorilor noștri și cu drag vă mai așteptăm în emisiunea Ortodoxia
în direct.
Vă mulțumim tare mult. Oricum, prezența noastră este des-

tul de consecventă la Radio Renașterea prin slujbele Catedralei
Mitropolitane și ne bucurăm că avem ascultători din toate col-
țurile lumii și îi încredințăm de rugăciunea noastră.
DRUMUL PĂTIMIRILOR SPRE ÎNVIERE1
Preacucernice Părinte Protopop, Preacucernici Părinți, dragi

tineri și iubiți credincioși,
C
e bine ar fi să înțelegem ceea ce ați cântat dumneavoastră
acum, cel puțin ultimul cuvânt al Domnului Hristos, acela
că Își încredințează sufletul Tatălui Ceresc. Oare care suflet?
Știm că Domnul nostru Iisus Hristos era, în același timp, și
Dumnezeu adevărat, și om adevărat. În calitate de Dumnezeu,
ce suflet să dăruiască Tatălui?! Era necesar să-I dăruiască su-
fletul omului, care era așteptat de foarte mult timp. Ceea ce n-a
reușit Adam, a reușit Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu întrupat, și prin El avem și noi șansa de a-I dărui
lui Dumnezeu toată viața noastră.
Înainte de a rosti cuvintele pe care îmi doresc să vi le pun la
suflet, vă mulțumesc foarte mult pentru invitație. Mă leagă
foarte multe lucruri de Câmpia Turzii și mi le aduc aminte pe
unele cu nostalgie, pe altele cu durere. Însă au trecut anii și s-au
așternut, între timp, atâtea evenimente încât viața, viața mea
personală, să zicem, a căpătat atâtea alte sensuri. În 1994,
domnule primar, eram primul stareț al Mânăstirii Soporu de
1Cuvânt rostit la seara duhovnicească organizată la Palatul Culturii,
din Câmpia Turzii, în data de 22 martie 2018. Versiunea scrisă a fost
revizuită pentru publicare.
Câmpie și, de multe ori, veneam la Câmpia Turzii, pentru că era

o cale de acces spre mânăstire. De asemenea, am apelat la
ajutorul credincioșilor de aici și al preoților. De multe ori, am
mers pe jos de la Câmpia Turzii până la Soporu de Câmpie; așa
erau vremurile, nu aveam mașină și puțini oameni săreau în
ajutorul mânăstirii. Așadar, sunt foarte multe amănunte care
mă leagă de Câmpia Turzii, de aceea, cu atât mai mult mă bucur
că sunt, în această seară, aici. Pe lângă faptul că sunt de față
oameni dragi – toți sunteți dragi sufletului meu! –, sunt și
oameni care și-au împletit viața lor cu viața mea. Părintele Alin,
de pildă, mi-a fost coleg. Apoi se află aici ucenici, chiar dintre
preoți, și, de asemenea, sunt preoți venerabili, care, atunci când
eram la Mânăstirea de la Sopor, s-au implicat foarte mult și
n-am uitat acest lucru, nu se poate uita. Am să rămân în picioare,
pentru că aș vrea să vă văd pe toți și, astfel, să fim în dialog.
Mitropolitul Bartolomeau spunea următorul lucru: o predică se
pregătește pe jumătate în taina chiliei, iar pe cealaltă jumătate
o inspiră credincioșii, cei care ascultă cuvântul. În timp ce le
vorbești credincioșilor, există un anume răspuns, pe care ți-l
transmit, încredințându-te, astfel, că ești în duhul lor, că și-au
dorit oarecum să le spui acele lucruri pe care le rostești, că le
așteptau de mult...
M-a preocupat, în ultimele zile, taina Crucii, nici nu se poa-
te altfel, de vreme ce suntem în Postul Sfintelor Pătimiri ale
Domnului nostru Iisus Hristos și ne apropiem cu pași repezi de
o Vinere a Crucii, pe care trebuie să o trăim la adevărata ei in-
tensitate. Logica Bisericii, a Părinților Bisericii, de a pune în
mijlocul Postului o Duminică a Sfintei Cruci, respectiv o săptă-
mână a Sfintei Cruci, este să ne facă să intrăm efectiv în duhul
a ceea ce s-a vrut prin Jertfa răscumpărătoare a Domnului nos-

tru Iisus Hristos. Trecem, adesea parcă, doar în revistă faptul
că Domnul Iisus Hristos a venit în lume, S-a născut în peștera
din Betleem, a fost exilat sau S-a autoexilat în Egipt, S-a întors,
apoi a trăit în anonimat până la vârsta de treizeci de ani – avem
doar un singur episod la vârsta de doisprezece ani, când a rămas
în templu și a fost căutat trei zile de părinții Lui –, apoi activi-
tatea Lui misionară, minunile pe care le-a făcut, cuvintele pe
care le-a rostit și Pătimirile, care culminează, bineînțeles, cu
Răstignirea, dar și cu Învierea Sa din morți. Toate acestea sunt
evenimente pe care noi le parcurgem într-un an bisericesc și
încercăm, pe cât ne stă în putere, să ne regăsim în ele, însă, cum
spuneam, de multe ori, doar le trecem parcă în revistă și nu re-
ușim să intrăm în duhul sărbătorilor respective. Or, când vorbim
despre Crucea Domnului Hristos, despre o Vinere a Pătimirilor,
despre Învierea Domnului nostru Iisus Hristos din morți, ne
referim la însăși taina mântuirii noastre. Iar în centrul acestei
taine stă Sfânta Cruce. De aceea spuneam că, în logica Bisericii,
a Părinților Bisericii, a fost firesc să fie așezată la mijlocul
Postului Mare o Duminică a Sfintei Cruci, o săptămână a Sfintei
Cruci, pentru a ne pregăti mai intens pentru Vinerea Pătimirilor.
Sfinții Părinți spun că această Duminică – sau săptămână – a
Sfintei Cruci din mijlocul Postului ne ajută să înțelegem însem-
nătatea faptului că, prin Cruce sau Drumul Crucii, cum spunea
Părintele Alin, se înfăptuiește propria noastră mântuire, dar și
mântuirea întregii umanități. Desigur, Domnul Hristos o înfăp-
tuiește, dar nu fără noi. Când vorbim despre un drum, vorbim și
despre o însoțire. Pe drumul de la Emaus, de pildă, Luca și Cleopa,
după cum spune tradiția – în Evanghelie, Cleopa fiind pomenit
și cu numele, Luca nefiind menționat2 –, au fost însoțiți de Însuși

Domnul nostru Iisus Hristos. În felul acesta ar trebui gândită
Sfânta Cruce sau Drumul Crucii: o însoțire. Noi trebuie să-L în-
soțim pe Domnul nostru Iisus Hristos în ceea ce a împlinit prin
Crucea Sa. O și facem, într-un anume fel; de pildă, la sate, poa-
te și la oraș, mai ales aici, unde există evlavie, în Vinerea Mare,
oamenii se duc îndoliați la biserică, ca și cum s-ar duce la casa
unui mort. Duc și flori, le așează pe Mormântul Domnului Hristos
și Îi sărută mâinile și picioarele ori Crucea și Evanghelia, care
sunt puse, de o parte și de alta, pe Epitaf. Acest lucru arată că noi
suntem împreună-pătimitori cu Domnul Iisus Hristos. Nici nu
s-ar fi putut înfăptui mântuirea noastră, dacă noi nu eram îm-
preună cu El și, bineînțeles, dacă nu era El împreună cu noi!
Are însă Dumnezeu nevoie de compătimirea noastră?
Dumnezeu este Dumnezeu, Dumnezeu nu trăiește suferința,
am zice noi. Dumnezeu cunoaște suferința în ideea faptului că
Fiul Său, Mântuitorul Iisus Hristos, S-a întrupat, a devenit ase-
menea nouă, așadar, împreună-pătimitor cu noi, compătimitor.
Dar Dumnezeu, în Sine, are nevoie de compătimirea noastră?
Are, spun eu, dar compătimirea de care are nevoie Dumnezeu
se numește dragoste. Iar dragostea, dragii mei – îmi place foar-
te mult să spun acest lucru și l-am spus adesea –, dragostea
doare! De altminteri, vedem cum Dragostea întruchipată este
răstignită. Cine este Dragostea? Este Însuși Dumnezeu. Ne-o
spune Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan foarte clar: „Dumnezeu
este iubire, și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și
Dumnezeu rămâne întru el”3. Iar această Dragoste răstignită
2 Luca 24, 18.
3 1 Ioan 4, 16.
este în spatele Sfintei Mese, totdeauna, e Crucea Domnului Iisus

Hristos, de pe care niciodată nu lipsește trupul Său, pironit și
însângerat. Aceasta este imaginea iubirii adevărate: Crucea
Domnului Hristos.
Dumnezeu are nevoie de compătimirea noastră, are nevoie
de dragostea noastră. Fără dragostea noastră, Dumnezeu nu-Și
justifică existența. Încă o dată: Dumnezeu nu-Și justifică exis-
tența! De aceea ne-a adus pe noi, oamenii, din neființă la ființă,
din dragoste față de noi, dar și ca să-I răspundem, în aceeași
măsură, să-I răspundem cu dragoste. Și, atunci, dacă vorbim
despre Sfânta Cruce sau despre Drumul Pătimirilor, despre
Vinerea Pătimirilor ori despre Jertfa răscumpărătoare a
Domnului Hristos, totul se rezumă la un singur cuvânt, la iubi-
re, dar la o iubire răstignită. Dragostea în sine doare, spuneam
eu. Și nu simțiți așa? Ori de câte ori reușim să avem sentimente
profunde pentru cineva, trăim și teama că nu ne sunt împărtă-
șite, că nu ni se răspunde pe măsură, sau trăim teama că pierdem
această iubire, ori trăim teama de a nu răni iubirea celuilalt. Este
ceea ce Sfinții Părinți spun despre frica de Dumnezeu, începutul
înțelepciunii4, și anume că frica de Dumnezeu nu înseamnă te-
roare, în înțelesul pe care vedem noi foarte limpede acum că îl
are cu adevărat acest cuvânt. Nu așa este Dumnezeu, nu așa tre-
buie să-L privim pe Dumnezeu, tipul răzbunătorului, tipul celui
care se bucură de răul celuilalt, care așteaptă să te prindă în fla-
grant și să te pedepsească. Nu acesta este Dumnezeu! Dumnezeu
este dragoste și Dumnezeu este împreună-pătimitor cu noi.
Tot așa trebuie înțeleasă și Întruparea Domnului Hristos.
Toate evenimentele mântuitoare, pe care noi le parcurgem în-
4 Proverbe 1, 7.
tr-un an bisericesc, trebuie să le înțelegem prin Sfânta Cruce,

prin iubirea răstignită. Să renunți tu la copilul tău?! Noi, oame-
nii, suntem în stare să renunțăm?! A renunțat Avraam la Isaac5,
dar nu până la capăt, pentru că Dumnezeu a știut ce înseamnă
inima de părinte. Dar El, Dumnezeu, a renunțat la Fiul Său. L-a
pus să Se întrupeze, iar Acesta a făcut ascultare până la moarte,
„și încă moarte pe cruce” – cuvintele Sfintei Scripturi6. Noi,
oamenii, suntem în stare să renunțăm? Foarte greu... Și, totuși,
simțim atâta dragoste, care presupune, iată, renunțare, cheno-
ză, deșertare de slavă... Atunci când iubești, de pildă, nu te umi-
lești? Dumneavoastră cunoașteți mai bine, poate, aceste lucruri
decât pot eu să le descriu în cuvinte. Adevărat, vrând-nevrând,
și eu am trecut printr-o adolescență, dar, mai cu seamă, am
cunoscut dragostea părintească și am împărtășit-o la rându-mi.
Și, mai presus de toate, slujesc împreună cu Dragostea vieții
mele în fiecare zi, Care ar trebui să fie dragostea noastră a tutu-
ror, iubirea noastră profundă, iubirea care niciodată nu ne va
dezamăgi, iubirea care niciodată nu ne va întoarce spatele, iu-
birea care niciodată nu va căuta avantaje, iubirea care Se va dă-
rui la nesfârșit – și ni Se dăruiește! – și Care este Dumnezeu.
Dumnezeu și, în special, Domnul nostru Iisus Hristos, fiindcă
noi, când vorbim despre Dumnezeu, devenim hristocentrici, ne
gândim la Fiul lui Dumnezeu întrupat. De altminteri, aceasta
este logica întrupării, în acest fel reușim noi să relaționăm cu
Dumnezeu.
Sunt oameni care nu trăiesc în Biserică și motivează astfel:
„Eu cred într-o energie oarecare, într-un Dumnezeu abstract,
5 Facerea 22.
6 Filipeni 2, 8.
care este acolo și eu sunt aici, avem o legătură directă, nu tre-

buie să fie intermediată de nimeni...” În atmosferă sunt vapori
de apă, spunea Vlădica Irineu de la Alba Iulia, și, totuși, însetăm
și mergem la sursă să ne adăpăm. Chiar dacă în atmosferă sunt
vapori de apă, riscăm să murim de sete, dacă nu bem apă! Așa
este și în ceea ce privește relația noastră cu Dumnezeu. Avem
nevoie de o legătură foarte personală cu El, iar acest lucru s-a
înfăptuit, a existat dintotdeauna, chiar dacă nu am înțeles-o noi.
De aceea a fost necesar să Se întrupeze Domnul Hristos! Am
găsit, la Părinții Bisericii, această întrebare și răspunsul, pe care
l-am rostit în ziua de Crăciun și reluat a doua și a treia zi, ca
preocupare a evenimentelor pe care trebuie să le trăim în duhul
lor: oare, dacă omul n-ar fi păcătuit, S-ar fi întrupat Fiul lui
Dumnezeu? Îndeobște, se spune că Fiul lui Dumnezeu S-a în-
trupat ca să ne izbăvească din robia iadului, a păcatului și a mor-
ții, în care am ajuns cu toții să fim legați din cauza neascultării
protopărinților Adam și Eva. Iar răspunsul Părinților Bisericii
este că Fiul lui Dumnezeu S-ar fi întrupat oricum, deoarece în
Fiul lui Dumnezeu vedem proiecția noastră în viitor, idealul
nostru, modelul nostru. Există o carte, în acest sens, foarte fru-
moasă, pe care vă îndemn s-o citiți: Urmarea lui Hristos, de Toma
de Kempis1. Așadar, noi trebuie să-L imităm pe Domnul Iisus
Hristos, trebuie să-L imităm inclusiv pe cruce, adică să ne răs-
tignim împreună cu El, iar El Se va răstigni împreună cu noi. Să
ne răstignim împreună cu El, iar El Se va răstigni împreună cu
noi! Mai ușor este să Se răstignească El împreună cu noi; a și
1Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos. Traducere din limba lati-
nă de preot prof. Dumitru C. Vișan. Editura Mitropoliei Banatului,
Timișoara, 1991.
făcut-o, a demonstrat-o. Iar beneficiile le resimte umanitatea,

de atunci încoace și până la sfârșitul veacurilor. Greu este in-
vers... Cum să mă răstignesc eu cu Dumnezeu?! Doar având o
legătură foarte specială, foarte intimă, foarte personală cu
Dumnezeu, voi reuși să mă răstignesc împreună cu El, să-L în-
țeleg. Să-L înțeleg pe Dumnezeu...!
Îl înțelegem noi pe Dumnezeu?! Nu spunem noi, de atâtea
ori: „Doamne, nu înțeleg! Oare ce vrei? Oare de ce?” Întrebarea
aceasta cred că merge în torente către Cerul lui Dumnezeu... „De
ce? De ce? De ce?”... La nesfârșit. Nu este un „de ce” al curiozității
copilăriei, ci un „de ce” care izvorăște din suferința noastră, din
ceea ce ne doare foarte profund. Iar răspunsul îl aflăm doar prin
Cruce. Crucea, Drumul Crucii, Vinerea Pătimirilor sunt cele care
ne învață. Părinții, aproape în unanimitate, vorbesc despre
binecuvântarea suferinței. Suferința este o binecuvântare. Oare
de ce? Vă întreb, la rându-mi... Nu este altă cale, dragii mei,
calea iubirii înseamnă Jertfa Crucii. Crucea, așa cum o vedem,
prin structura ei, leagă pământul de cer și cerul de pământ. Și
leagă și pe orizontală, brațele rămân deschise pe lemnul Crucii,
țintuite, dar deschise. Iar ele cuprind lumea întreagă, pe noi,
oamenii și, apoi, întreg universul, care și el a beneficiat în urma
Jertfei răscumpărătoare a Domnului nostru Iisus Hristos.
Încercați această legătură, această intimitate cu Dumnezeu,
pornind de la experiențele noastre umane – pe unele am încercat
să le presar în cuvântul meu din această seară –, pornind de la
ceea ce simțiți pentru copiii dumneavoastră, pentru părinții
dumneavoastră. Am să vă dau o imagine pe care o folosesc
adesea, fiind foarte plastică și la-ndemână și prin care cred că
mă fac înțeles. Vedeți, părinții își doresc să crească frumoși copiii
lor, să fie sănătoși, să facă școli alese, să aibă meserii interesante

și bănoase, să nu le lipsească nimic și se și întâmplă să fie așa.
Dar ce folos să se întâmple toate acestea și copilul tău să nu te
iubească? Spuneți dumneavoastră! Să-l vezi împlinit din toate
punctele de vedere, dar niciodată să nu-ți spună că te iubește
sau să nu ți-o arate. În cultura noastră, odinioară, sentimentele
nu se manifestau atât de intens ca acum, acum se spune mai
ușor „te iubesc”, iar îmbrățișările sunt mult mai dese decât îna-
inte, cei cărunți știu ce spun eu acum. De pildă, mă miră faptul
că mama mea, care are optzeci de ani, ori de câte ori vorbesc cu
ea, îmi spune: „Te îmbrățișez!” sau „Te iubesc!” Nu mi-a spus-o
cât eram copil și adolescent, deși mi-a arătat-o, e drept, dar,
uneori, ai nevoie să ți se spună și să simți. Iar imaginea pe care
v-o promiteam și pe care am văzut-o – poate am și trăit-o –,
este aceasta: de multe ori, părintele își învăluie în dragoste co-
pilul și încearcă să-l îmbrățișeze, iar copilul nu știe cum să sca-
pe din strânsoarea dragostei părintești, refuză, respinge dra-
gostea, pune bariere.
Viața noastră, trăirile noastre sunt lucruri evidente. Așadar,
pornind de la aceste trăiri, să încercăm să avem o legătură in-
tensă, personală, cu Dumnezeu, în care ne putem mărturisi pe
noi înșine cu toată ființa noastră, cu toată făptura noastră, cu
toată dragostea noastră. Oare nu merită Dumnezeu, la urma
urmei? Dacă un om de lângă tine merită să-i spui că îl iubești,
să-l îmbrățișezi, să-i spui tainele tale sufletești, să te smerești
în fața lui... Încă o dată, dragostea despre care vorbeam eu, dra-
gostea răstignită, este o dragoste smerită. Mai mult, te umilești.
Vai! Atunci când iubești, câte sacrificii faci și cât îți calci pe toa-
te cerbiciile tale, pe demnitatea ta, până la urmă. Asta se nu-
mește dragoste. Dumnezeu Și-a călcat pe demnitate, a devenit

om, nu-i așa? Și, atunci, de ce să nu facem această conexiune,
această legătură? Dacă Dumnezeu Și-a călcat pe demnitate și a
devenit om asemenea mie, să-mi calc și eu pe demnitatea mea
de nimic și să intru în legătură cu El, să mă răstignesc împreu-
nă cu El, ca să devin asemenea Lui, căci acesta este rostul Sfintei
Cruci și al iubirii răstignite. Dumnezeu S-a făcut om ca pe oa-
meni să-i facă dumnezei, dumnezei prin har.
Căutați, așadar, să faceți această legătură. Să știți însă, calea
e cea bătătorită de înaintașii noștri, de sfinții pe care îi avem în
calendar, care ne spun cu toții că nu este alta decât Drumul
Crucii, Drumul Pătimirilor, care duce nu la moarte, ci la viață,
căci te răstignești împreună cu Hristos ca să înviezi împreună
cu Hristos. Haideți să încercăm acest lucru, această experiență,
în perioada care ne stă înainte și mai ales în Săptămâna
Pătimirilor. Mai întâi, să-L lăsăm pe Dumnezeu să pătimească
împreună cu noi. Și o face, nu-i așa? În fiecare zi, săvârșim
Sfânta Liturghie, iar Sfânta Liturghie aceasta înseamnă: reac-
tualizarea jertfei sângeroase de pe Cruce a Domnului Hristos în
chip nesângeros, în chipul pâinii și al vinului. Așadar, Dumnezeu
este împreună-pătimitor cu noi, dar să fim și noi împreună-pă-
timitori cu El. Noi, copiii Lui, să ne lăsăm iubiți, dar să și iubim.
Chiar dacă suntem ipocriți – și suntem, de atâtea ori, mai ales
cu cei de lângă noi! –, îndrăznesc să vă spun acest cuvânt: să-I
spunem lui Dumnezeu adesea că-L iubim, că viața noastră nu
are niciun sens fără El, că viața noastră nu are nicio finalitate
fără El, că drumul nostru nu are capăt fără El, că aducerea din
neființă la ființă nu-și împlinește rostul. Iată, dialogând cu dum-
neavoastră, unii cu alții, ne redescoperim pe noi înșine...
Sunt însă și oameni care, în deznădejdea lor, spun: „Mai bine

nu m-aș fi născut!” Dar un creștin ar trebui să spună: „Pentru
că sunt om, Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a adus la ființă și
Îi mulțumesc mai ales pentru faptul că m-am născut într-o lume
creștină, din părinți creștini, și că trăiesc în Biserică”. Nici nu
vă puteți închipui ce șansă mare am avut noi, poporul român,
să ne naștem creștini, să fim ortodocși, din moși-strămoși care
au fost împreună-pătimitori cu Dumnezeu și Dumnezeu îm-
preună-pătimitor cu ei, să avem Biserica, să-i avem pe preoți,
să avem Sfânta Liturghie, toate Tainele. Cum ar fi viața noastră
fără toate acestea? Spuneam, odinioară, la Mânăstirea de la
Cășiel, în ziua Sfintei Cruci: cum ar fi viața noastră fără Maica
Domnului? Fiind aproape de Mânăstirea Nicula și fiind ai
Mânăstirii Nicula, spuneam că nu-mi pot închipui viața mea
fără Mânăstirea Nicula și fără Maica Domnului de la Nicula. Și
nu îmi pot închipui viața mea fără Crucea Domnului Hristos.
Noi, creștinii, nu avem cum să ne imaginăm viața noastră fără
aceste două evlavii, Crucea și Maica Domnului, două evlavii care
nu pot lipsi din viața noastră și despre care vorbește foarte fru-
mos Părintele Nicolae Steinhardt Delarohia; vă îndemn să-i
citiți cartea Dăruind vei dobândi2. Cum am putea noi trăi fără
Biserică? Vă închipuiți? Cum ar fi viața noastră fără Sfânta
Liturghie? Și merg mai departe – și poate că în felul acesta vom
ajunge cu adevărat în duhul a ceea ce se întâmplă în Vinerea
Pătimirilor –: cum am putea noi trăi fără Sfânta Împărtășanie?
2N. Steinhardt (Monahul Nicolae Delarohia), Dăruind vei dobândi.
Ediție îngrijită, studiu introductiv și referințe critice de Ștefan Iloaie.
Repere biobibliografice de Virgil Bulat. Indici de Macarie Motogna.
Mănăstirea Rohia. Editura Polirom, 2008.
Fără Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos?

Experimentați acest lucru, spovediți-vă mai des, împărtășiți-vă
mai des. Cu o singură spovedanie, cu dezlegare de la părinții
duhovnicești, cu pregătire, cu post, cu rugăciune, vă puteți îm-
părtăși de mai multe ori. Dacă ajungeți să aveți experiența Sfintei
Liturghii și a împărtășirii cu Trupul și Sângele Domnului Iisus
Hristos, veți ajunge să trăiți cu adevărat toate aceste „doruri”
despre care v-am vorbit eu astăzi.
Să dea Bunul Dumnezeu să încheiați Postul cu bucurie du-
hovnicească, să Îl lăsați pe Dumnezeu să Se răstignească împre-
ună cu dumneavoastră, dar să vă răstigniți și dumneavoastră
împreună cu El. Și, în felul acesta, vom lega pământul de cer și
cerul de pământ, dar ne vom lega și noi întreolaltă, pentru că
noi suntem trupul mistic al Domnului nostru Iisus Hristos. Așa
să fie!
POCĂINȚA
– ÎNTRE OBLIGAȚIE ŞI MOD DE VIAȚĂ1
D
uhovnicul este un factor decisiv al mântuirii omului, fiind-
că, prin el, nu doar ne curățim de păcate, ne salubrizăm, ci,
prin duhovnic, reușim să ne clădim duhovnicește. Având
duhovnic, nu derapăm de la credință și, chiar dacă faptele noas-
tre nu sunt întotdeauna în concordanță cu poruncile Bisericii,
izbutim totuși să nu cădem în patimi și păcate care, de multe ori,
pot desfigura ființa umană, ceea ce e greu de recuperat. Știți prea
bine că sunt patimi care duc la un proces ireversibil, așa cum
sunt drogurile. Prea puțin se poate face... Dacă vă amintiți, Mi-
tropolitul Bartolomeu, care avea experiența americană, spunea
adesea, din amvonul Catedralei Mitropolitane, adresându-se
tinerilor, că drogurile sunt o problemă foarte gravă, la care tre-
buie neapărat să fim atenți, pentru că, în societatea în care trăim
noi, astăzi, sunt consumate mai ales de ei, de tineri, și se pare că
nu este cale de întoarcere. Cei care tratează asemenea pacienți
– mă refer la știința medicală –, în general, nu fac altceva decât
să-i hrănească mai departe cu substanțe și doar să amelioreze
starea în care se găsesc. Așadar, drogurile sunt o problemă foar-
te mare și noi, duhovnicii contemporani, știm prea puține des-
pre ce se întâmplă, pentru că, în primul rând, nu avem experi-
1Cursuri duhovniceşti pentru preoţi, organizate de Arhiepiscopia
Vadului, Feleacului şi Clujului, la Sfânta Mânăstire „Adormirea Maicii
Domnului” de la Nicula, în data de 10 februarie 2015.
ență, nici a noastră proprie, dar nici a altora din care să învățăm.
Eu însumi, deși sunt duhovnic la Catedrala Mitropolitană din
Cluj, am întâlnit foarte puține persoane care se droghează, iar
cei care au venit la spovedanie nu sunt totuși într-o stare foarte
avansată, foarte gravă, și, atunci, mai poți face câte ceva. Dar noi
nu cunoaștem efectiv această boală, această neputință omeneas-
că până la urmă, care a devenit o boală a secolului.
Așadar, este folositor să dăruim fiecare celuilalt din experi-
ența acumulată, pentru că fiecare păstorim categorii sociale
diferite, mai ales că unii sunt preoți la oraș, iar alții sunt preoți
la sate. Cred că pastorația la oraș este mai diversificată, mai am-
plă, și poate are mai mult impact, însă la sat, pastorația este
foarte anevoioasă, fiindcă oamenii sunt în vârstă și este foarte
greu să schimbi câte ceva. De aceea, este bine să ne împărtășim
unii altora experiența, să ne îmbogățim duhovnicește și să ne
ajutăm pe cât ne stă în putere. Este adevărat că, în general, se
trece de la o etapă la alta. Cam toată lumea preoțească trece pe
la sat și, în cele din urmă, ajunge în comunități mai mari, chiar
dacă nu neapărat urbane, unde sunt și tineri, precum și alte ca-
tegorii sociale care trebuie duhovnicite.
Pe lângă aceasta, aș vrea să mă refer la noi, duhovnicii, îm-
părtășindu-vă două lucruri pe care le-am găsit la Părintele
Sofronie Saharov și, respectiv, la ucenicul său, Părintele Rafail
Noica. Aș dori, apoi, să închegăm un dialog și să trecem, efectiv,
la lucruri practice.
Părintele Sofronie Saharov spune că duhovnicul nu poate
avea rugăciune curată2. Este un aspect la care m-am gândit, de
2 Arhimandritul Sofronie, Despre rugăciune. Traducere de Pr. Prof.
Teoctist Caia. Editura Supergraph, 2006, pp. 101-102.
foarte multe ori, și pe care l-am regăsit, atât în ce mă privește,

dar și la preoții care se străduiesc și ajung să duhovnicească mai
mulți credincioși. Este de mirare, de vreme ce noi mai mult ne
rugăm decât duhovnicim – sau așa ar trebui să facem – și, în
plus, toate slujbele pe care le săvârșim înseamnă rugăciune. Și,
atunci, de ce nu putem avea rugăciune curată? Doar pentru fap-
tul că suntem duhovnici? Părintele Sofronie Saharov lămurește
această afirmație spunând că ne facem părtași la păcatele fiilor
duhovnicești, chiar dacă nu sunt păcatele noastre; prin urmare,
nu mai putem avea o minte și o inimă curată. În consecință, nici
rugăciunea duhovnicului nu poate fi curată. De aici vin și căde-
rile preoților, pentru că avem preoți care au probleme cu alco-
olul, sau cu țigara, sau cu desfrâul sau alte și alte patimi, care
n-au fost patimile lor, ci ale fiilor duhovnicești. Păcatele fiilor
duhovnicești au devenit și ale lor și – foarte rar, e-adevărat – și
patimile lor. Trebuie să fim foarte atenți, pentru că mintea noas-
tră lucrează și procesează toate păcatele fiilor duhovnicești și
ajungem să fim părtași, și nu doar părtași, ci să devenim aceiași
păcătoși ca și ei. De aceea, întotdeauna când auzim că un preot
face un anumit păcat, trebuie să ne gândim că nu este neapărat
păcatul lui, ci păcatul fiilor duhovnicești și, în felul acesta, putem
vedea și care e starea lor duhovnicească. Dacă preotul ajunge să
cadă în anumite păcate sau să devină pătimaș, aceasta înseam-
nă că și starea fiilor duhovnicești este pe măsură. Există o
legătură indisolubilă.
La rândul său, Părintele Rafail Noica afirmă că și duhovnicul
este clădit de fiii săi duhovniceşti3. Starețul, de pildă, într-o mâ-
3 Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002,
pp. 49-50, 57.
năstire, este așa cum sunt și ucenicii, bunăoară monahii, raso-

forii, frații. O obște monahală poate să-și nască starețul. Dacă
este sănătoasă și se clădește sănătos, va avea un stareț sănătos,
un profil de stareț adevărat. Desigur, se întâmplă și invers: dacă
starețul este un om cu un profil duhovnicesc, un om deosebit,
și fiii duhovniceşti, respectiv călugării din mânăstire, vor fi ase-
menea lui. Există această legătură indisolubilă, cum spuneam,
care nu înseamnă altceva decât chip și asemănare, cuvântul
Scripturii4, în care noi trebuie să ne regăsim și în ceea ce-L pri-
vește pe Dumnezeu, dar și pe semenul nostru. Noi suntem niș-
te mici „dumnezei”, pentru că noi conducem oamenii pe calea
mântuirii, spre Împărăția Cerurilor. Mai mult, pe lângă faptul
că dezideratul vieții noastre este să devenim sfinți și dumnezei
prin har, în același timp, în Liturghie, de multe ori, noi luăm
locul lui Hristos, Îl simbolizăm pe El.
Sfinții Părinți spun că trebuie să-L vezi în duhovnicul tău pe
Iisus Hristos. Puteți găsi în multe locuri scris acest lucru5. Dacă
veți citi scrierile filocalice, veți vedea cât de mult accent se pune
pe acest aspect. Omul care vrea să se mântuiască are nevoie de
un duhovnic și trebuie să-L vadă pe Iisus Hristos în el și să-l
asculte ca pe Dumnezeu. Sfinții Părinți o spun foarte categoric.
Și, atunci, noi trebuie să fim conștienți că oamenii stau în fața
noastră ca înaintea lui Dumnezeu. De altfel, există anumite for-
mule – care nu sunt ortodoxe, nici prea corecte – pe care le spun
la începutul spovedaniei, și anume: „Stau înaintea lui Dumnezeu,
4 Facerea 1, 26.
5 De pildă, Sfântul Siluan Athonitul L-a văzut pe Domnul Hristos în
chipul duhovnicului său (vezi Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul
deznădejdii și iadul smereniei, Traducere de diac. Ioan I Ică jr. Ediția a
IV-a revizuită. Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 185-186.
a Maicii Domnului, a tuturor Sfinților și a Sfinției Voastre, pă-

rinte, care sunteți în locul lui Dumnezeu”. Eu am auzit formula
aceasta, și nu o dată. Deci oamenii au această conștiință. Este și
o formă de substituire, de aceea, când apar probleme în Biserică,
prin păcatele preoților, vedeți că lumea acuză Biserica și, în cele
din urmă, pe Dumnezeu. Există legătura aceasta între noi și
Dumnezeu și trebuie să fim conștienți de ea și să uzăm de ea,
sigur, în folosul credincioșilor, nu în favoarea noastră. Nu tre-
buie să ni se urce la cap că, într-adevăr, am fi cineva, pentru că
noi totuși ne numim slujitori ai lui Dumnezeu și ai Sfântului
Altar, nu trebuie să ne credem chiar „dumnezei”. Aici avem o
foarte mare problemă, pentru că, da, ni se urcă la cap, ne place
să fim foarte respectați, să stăm în capul meselor, să fim lăudați,
ne place, poate, chiar să ni se sărute mâna. Toate aceste lucruri
nu clădesc în ființa noastră; dimpotrivă, ne transformă în niște
aroganți, în niște oameni mândri, mânioși, care nu suportă ni-
ciodată să li se dea sfaturi etc. Adesea, de aici și decurg proble-
mele de pastorație, pentru că preotul nu mai reușește să coboa-
re la nivelul credinciosului. El s-a urcat, undeva, într-un turn
de fildeș, este deștept, este cel mai important, cel mai, cel mai...
și nu mai coboară la nivelul credinciosului, uitând că nu este
stăpânul acestuia, ci slujitorul lui, respectiv al Bisericii și al lui
Dumnezeu. Este una din problemele noastre majore și ar fi bine
să medităm la ea.
Am să trec acum în revistă subiectele care au fost propuse. În
primul rând, în ceea ce privește spovedania clericului, este foar-
te important ca fiecare cleric să aibă duhovnic și să se spove-
dească adesea. Degeaba avem duhovnic, dacă nu ne spovedim.
Dintre fiii mei duhovniceşti, cel mai rar se spovedesc preoții, iar
acest lucru se observă și o știți prea bine. De asemenea, o pro-

blemă majoră este faptul că nu se spovedește întreaga familie a
clericului la același duhovnic. Și preoteasa trebuie să aibă același
duhovnic ca părintele, iar apoi, copiii, încet-încet, pe măsură
ce cresc, să ajungă să se spovedească la unul și același duhovnic.
Acest lucru este important, fiindcă duhovnicul poate rezolva
probleme de familie majore și chiar le poate preîntâmpina. Deci
o familie de preot trebuie să aibă duhovnic, același duhovnic,
care să fie, neapărat, un duhovnic pe măsură, care să înțeleagă
viața preoțească și, totodată, viața de familie. Astfel, cum spu-
neam, se pot evita problemele majore de familie, care, în zilele
noastre, duc tot mai mult la divorț. Există, în Patriarhia Română,
un procent important de preoți care divorțează, tineri, dar și în
vârstă, iar acest lucru, cred eu, se datorează și faptului că nu se
spovedesc la același duhovnic.
Comunicarea. În contexul religios actual, spovedania ar trebui
să înceapă cu dialogul. Cu credincioșii de astăzi trebuie să înce-
pem neapărat printr-un dialog. Este necesar să existe comuni-
care. Nu vor veni ușor să se spovedească, pentru că, astăzi, oa-
menii sunt foarte bine informați – sau rău informați –, pentru
că există un exces de informație. Mai mult, în ultima vreme,
vedeți că mass-media luptă pe față împotriva Bisericii. Desigur,
acest lucru se întâmplă și din cauza păcatelor noastre, fiindcă,
vrând-nevrând, nici noi, preoții, nu suntem foarte cuminți; în
plus, mai și ieșim în public cu păcatele pe care le săvârșim. În
consecință, nu reușim să-i câștigăm pe credincioși dintr-odată
și să-i aducem în scaunul spovedaniei. Prin urmare, trebuie să
începem cu dialogul; spovedania însăși trebuie să ia forma unui
dialog. În acest sens, vă aduc exemplul Mitropolitului
Bartolomeu, care se spovedea în felul lui, și anume se ducea la

Mânăstirea Sihăstria, îl căuta pe Părintele Cleopa, ieșeau la plim-
bare prin livadă, povesteau o oră întreagă unul cu celălalt, se
întorceau, Părintele Cleopa îi punea epitrahilul și-i dădea dez-
legare. Aceasta era spovedania Mitropolitului Bartolomeu la
Părintele Cleopa Ilie. Tot așa era spovedania și la Părintele
Arsenie Papacioc. Se întâlneau, stăteau de vorbă și, la urmă,
Mitropolitul Bartolomeu îngenunchea, iar Părintele Arsenie îi
punea epitrahilul pe cap și-i citea dezlegarea. Începem cu dia-
logul, zic eu, și continuăm cu spovedania.
Preotul liturghisitor şi duhovnic. Tot Părintele Rafail Noica spu-
ne că Ortodoxia seduce6, mai ales Sfânta și Dumnezeiasca
Liturghie. Este foarte important ca Sfânta Liturghie să fie o sluj-
bă așa cum au văzut-o rușii, când s-au dus la Constantinopol:
„În Biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare”7. Sfânta
Liturghie trebuie să fie executată frumos. Mitropolitul
Bartolomeu spunea că Sfânta Liturghie este o piesă de teatru8.
Dar, dacă este jucată prost... Uitați-vă la un spectacol oarecare:
oamenii încep să fluiere și să batjocorească actorii. Or, noi tre-
buie să săvârșim Sfânta Liturghie astfel încât omul să se simtă
în cer și să-L vadă pe Dumnezeu și lucrarea Lui în tot ceea ce se
săvârșește acolo și, mai mult, să se împărtășească cu Trupul și
Sângele Domnului Hristos. Liturghia este și un soi de „interfa-
6 CelălaltNoica. Mărturii ale monahului Rafail Noica, Editura Anastasia,

7 Tropar cântat la Utrenie, în prima zi a Postului Mare. Ceaslov, Editura
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2014, p. 88.
8 Valeriu Anania, Cartea deschisă a Împărăției. De la Betleemul Nașterii, la
Ierusalimul Învierii. Studii introductive de Jan Nicolae și Vasile Gordon.
Cronologie de Ștefan Iloaie. Editura Polirom, Iași, 2011, p. 59.
ță”, dacă vreți, pentru că Taina Spovedaniei se petrece într-un

spațiu și într-un mediu foarte intim. Or, Sfânta Liturghie este
o slujbă publică și, dacă credincioșii se odihnesc în ea duhovni-
cește, îi putem câștiga. După zbuciumul unei săptămâni întregi,
când vine duminica, unii spun: „Mă liniștesc, mă desprind de
toată grija cea lumească”. Sau, pur și simplu: „Mă odihnesc la
Sfânta Liturghie”. De aceea, trebuie să știm să săvârșim cum se
cade Sfânta Liturghie și să fim implicați, și afectiv, și efectiv, în
slujba pe care o săvârșim, iar strana trebuie să fie pe măsură.
Avem probleme, în această privință, și la oraș, dar mai ales la
sate. Doamne ferește cum se răspunde în strana bisericii! Trebuie
să facem ceva în acest sens. Nu cred că este imposibil. Trebuie
antrenați credincioșii, așa cum sunt și cum știu, să cânte măcar
Sfânta Liturghie. Iar dacă reușim să-i câștigăm și-i avem în bi-
serică, devenim și duhovnicul lor, cu siguranță. În general, la
oraș, credincioșii peregrinează de la o biserică la alta și rămân
acolo unde se regăsesc ei în slujbă, datorită preotului care slu-
jește și care predică – mai ales la noi, în Ardeal, unde se predi-
că, ceea ce se întâmpla destul de rar în Moldova și în sudul țării.
Pocăința, între obligație şi mod de viață. Dacă ne referim strict
la Taina Spovedaniei, aceasta este o obligație9, e adevărat.
Trebuie să ne spovedim. Dar porunca bisericească pe care noi
ne-am însuşit-o de la catolici, prin Petru Movilă, nu este vala-
bilă. Îmi pare rău să va spun lucrul acesta. Faptul că un credin-
cios trebuie să se spovedească de patru ori pe an, în cele patru
posturi, sau măcar o dată pe an, în Postul Paştilor, este o regulă
preluată de Petru Movilă de la catolici și lăsată nouă, la Sinodul
9Catehism. Învăţătură de credinţă ortodoxă, ediţia a IV-a, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, p. 356.
de la Iaşi10. Aşadar, este obligatorie spovedania, dar sub nicio

formă în felul acesta al poruncii bisericeşti amintite. Credinciosul
se poate spovedi oricând şi, dacă se poate, cât mai des, bineîn-
țeles. Însă, mai mult decât obligatorie, pocăința trebuie să fie
un mod de viață. Înțeleasă ca metanoia, pocăința trebuie să în-
semne schimbarea felului de a gândi şi, respectiv, de a trăi. Deci
ea trebuie văzută ca mod de viață şi e esențial să-i aducem pe
credincioşii noştri la această stare, fiindcă pocăința nu este doar
un moment, ea trebuie să devină o stare constantă, care presu-
pune, repet, schimbarea modului de a gândi şi de a trăi.
Spovedanie şi duhovnicie, sau calea de la taina pocăinței la în-
drumarea duhovnicească. După dialogul de la care spuneam că
trebuie început, continuăm cu spovedania efectivă şi, după ace-
ea, cu înduhovnicirea în sine. Omul, încet-încet, se curăță de
păcate şi începe să se clădească duhovniceşte, prin imitație – îi
vede pe ceilalți ce fac –, prin sfaturile pe care le primeşte, prin
cuvintele duhovniceşti pe care le aude, prin predică, prin cărți-
le duhovniceşti pe care le citeşte. Trebuie să-i îndemnăm pe
credincioși să citească şi, inclusiv, dacă se poate, să le punem la
îndemână cărți. Desigur, e important să-i îndemnăm să citeas-
că cărți duhovniceşti pe măsura lor; firește, n-o să le recoman-
dăm lecturi foarte savante, dacă nu sunt în stare să le înțeleagă.
Oricum, şi cei care sunt erudiți tot cu cărți mai simple trebuie
să înceapă. Dar cel mai important este să citească Biblia, fiind-
că toate, până la urmă, se regăsesc în cuvintele Sfintei Scripturi.
Aşadar, se începe cu dialogul, se continuă cu spovedania,
pentru a ajunge, în cele din urmă, la o stare duhovnicească, care,
10 Sinodul de la Iași este numele sub care este cunoscut sinodul panor-
todox ținut la Iași, între 15 septembrie și 27 octombrie 1642.
desigur, nu se poate împlini fără spovedanie, dar nici fără în-

drumarea unui duhovnic. Aşa cum spuneam la început, viața
duhovnicească are nevoie de un îndrumător. Ați observat că, în
orice cultură, se pune problema îndrumătorului în viața spiri-
tuală. Este nevoie de îndrumător mai ales în viața creştină şi în
lumea în care trăim, când se amestecă atâtea lucruri, iar credin-
ța noastră împrumută, adesea, elemente străine duhului orto-
dox.
Modul de abordare a penitentului trebuie să fie diferit în func-
ție de categoriile de vârstă, dar și social-morale: tânăr, bătrân,
familist, şomer, împătimit... Apoi, în cadrul spovedaniei şi al
duhovniciei, se va acorda o atenție crescută în cazurile speciale
din punct de vedere religios, moral şi psihic. Trebuie să abordăm
diferențiat fiecare categorie de vârstă, condiție socială, stare
sufletească, stare de sănătate, trupească şi psihică, dar și pe fi-
ecare om în parte, de vreme ce fiecare este unic şi trebuie tratat
ca atare. Şi Dumnezeu ne tratează, pe fiecare dintre noi, în mod
special şi unic, pentru că suntem persoane unice şi irepetabile.
În ceea ce priveşte modul de abordare şi spovedania tinerilor
și a copiilor, mai ales la cei din urmă, este destul de uşor,
mulțumită orelor de religie, pe care nădăjduim să le avem în
continuare. Sunt elemente pe care copiii le-au învățat în şcoală
şi chiar profesorii de religie i-au luat de mânuță, i-au adus şi
i-au spovedit, iar acesta este un plus, un câştig pentru noi. De
asemenea, avem foarte mulți fii duhovniceşti care au devenit
familişti, au copii, iar copiii lor, la rându-le, sunt fiii noştri
duhovniceşti. Aceasta mă bucură tare mult. M-am dus la şcoala
noastră de pe strada Avram Iancu, la deschiderea anului şcolar,
şi am auzit câțiva copii care spuneau: „Uite, părintele e duhov-
nicul meu!” Erau în clasa zero, în clasa întâi sau clasa a doua şi
spuneau: „Părintele e duhovnicul meu!” Este o bucurie
duhovnicească. De fapt, ca să ajungă la şcoala noastră, fiind
concurență și nedorindu-se alte forme de departajare, deja a
fost nevoie de o recomandare din partea duhovnicului. Aşadar,
la copii, deocamdată, putem face foarte mult.
De asemenea, vă îndemn să implicați copiii în viața liturgică
a Bisericii. Este foarte important. Pot să vă spun asta din expe-
riență personală, dar și din a altora, pentru că, în ultima vreme,
s-au molipsit preoții și, în multe din parohiile noastre, există
copii care slujesc la Sfântul Altar dimpreună cu preotul, precum
și coruri de copii și alte activități. Cu tinerii, cu adolescenții,
sigur, încep problemele, dar, tot aşa, dacă reuşim să-i avem pe
câțiva în Biserică, prin ei putem să ajungem şi la inima altora.
Alte categorii ar fi cele diferențiate în funcție de educație sau
profesie. Nu poți să-i pui în aceeaşi oală, să zicem așa, pe pro-
fesori, pe intelectuali, cu oamenii mai simpli, dar nici nu trebu-
ie să faci diferențe foarte mari. Apoi, nu poți să faci diferențe
între săraci şi bogați, deşi ele există, vrând-nevrând, dar nu
trebuie să se simtă. Să nu simtă săracul că îl favorizezi pe bogat
sau să-l umileşti înaintea celui bogat, sub nicio formă. Trebuie
lucrat cu fiecare categorie și cu fiecare om în parte. Puteți să mă
provocați să discutăm și pe cazuri particulare.
Bineînțeles că trebuie să-i abordăm şi să-i duhovnicim pe
măsura lor pe cei care au o stare sufletească aparte. Dacă sunt
oameni păcătoşi şi pătimaşi, trebuie să avem multă răbdare cu
ei, nu să fim de la început cu biciul pe ei. Este, tot aşa, foarte
important să reuşim să ajungem la un dialog, să-i facem con-
ştienți, să-i iertăm – neapărat să-i iertați, chiar dacă nu le dați
dezlegare la Împărtăşanie. Puțin câte puțin, trebuie să-i clădiți.

Sub nicio formă să nu încercați să-i faceți sfinți peste noapte,
întrucât, dimpotrivă, o să-i îndepărtați şi n-o să-i mai vedeți
niciodată intrând pe uşa bisericii.
În sfârșit, trebuie să ținem cont de starea de sănătate și, mai
ales, de sănătatea lor psihică. Sfatul meu este acesta: dacă sunt
probleme psihice, să îi îndemnați să meargă şi la medic. Pe lângă
faptul că-i ajutăm, îi spovedim, îi ascultăm şi le dăm anumite
rânduieli pe care le pot face ei, ca să simtă că fac câte ceva, dar
şi pentru că, astfel, vin şi anumite rezultate, trebuie neapărat
să-i trimitem şi la psiholog sau la psihiatru. Ar fi bine – vă în-
demn să faceți asta, eu aşa fac –, să aveți în vedere un psiholog
sau un psihiatru care vă este fiu duhovnicesc sau este un om
credincios. Să nu-i trimiteți la întâmplare, să nu-i lăsați pe mâna
oricui, mai ales pe tineri, pentru că Doamne fereşte cum începe
dialogul cu psihologul! Nici nu vă puteți închipui! Eu am fii du-
hovniceşti medici, psihologi etc., şi-i trimit pe cei cu probleme
la ei.
Acestea ar fi aspectele propuse spre a fi tratate, dar, dacă do-
riți – şi cred că doriți –, continuăm cu întrebări. Desigur, nu e
uşor, dar este un lucru extraordinar să duhovniceşti. Probabil
că, de multe ori, la un moment dat, poate fi sau devine o povară
pentru noi faptul că suntem duhovnici. Dar, tot așa, de multe
ori, am avut atâtea bucurii duhovniceşti, datorită fiilor mei care
sunt ascultători şi cuminți, care se clădesc duhovniceşte, ceea
ce şterge toată povara şi toată greutatea acestei lucrări.
Poate că nu suntem noi cei mai buni duhovnici, dar nu-i avem
pe alții. La o Sinaxă monahală mitropolitană de la Râmeț, unde
starețele şi stareții şi-au pus problema faptului că nu mai exis-
tă duhovnici, Înaltpreasfințitul Justinian Chira s-a supărat foar-

te tare şi a spus: „Păi bine, dar în aceşti cincizeci de ani de co-
munism, cine au fost duhovnicii credincioşilor noştri? Preoții
aceştia pe care-i avem!” Sigur că noi vrem duhovnici de excep-
ție – și mai sunt şi duhovnici de excepție – dar, până la ei, sun-
teți voi, suntem noi, duhovnicii de rând, pe care-i solicită cei
mai mulți credincioşi. Cei mai mulți se spovedesc la noi, nu la
duhovnicii de excepție, căci la ei se ajunge foarte greu. Dacă ați
fost vreodată la Petru Vodă, ați văzut că se stătea ore în şir la rând
pentru a ajunge în fața Părintelui Iustin, numai pentru binecu-
vântare sau pentru o vorbă, nu pentru spovedanie! Așadar, noi
suntem duhovnicii de toată ziua şi trebuie să ne comportăm ca
atare.
Părinte consilier, ce ne spuneți?
Aş vrea să spun că, în primul rând, toate încep cu mulțumirile!

Dumneavoastră nu aveți nevoie de nicio prezentare, dar poate sunt
şi colegi mai tineri. Trebuie să le spunem că procesul de rectitorire a
Mânăstirii Nicula i se datorează Părintelui Exarh Dumitru Cobzaru.
A început cu mai mulți ani în urmă şi locul unde ne aflăm şi în care
beneficiem de aceste condiții deosebite se datorează dânsului şi vred-
nicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu, dar şi obştii actuale,
Părintelui Stareț Nicolae şi viețuitorilor de la mânăstire, cărora le
mulțumim.
La întâlnirea de ieri cu Înaltpreasfințitul Andrei, în deschiderea
discuțiilor, am spus doar câteva lucruri şi nu aş dori nici acum să
spun mai multe. Aș vrea doar să mă refer la ce ați afirmat dumnea-
voastră în legătură cu atitudinea preotului, în parohie, în raport cu
credincioşii, anume faptul se situează deasupra acestora şi, fiind așa,
este numai un pas până la apariția unor probleme. Într-adevăr, aşa

este, iar noi trebuie să ne spunem, de foarte multe ori, nouă înşine
care este rostul nostru şi al prezenței noastre în parohie şi al convie-
țuirii cu comunitatea în care ne aflăm. Ei bine, este acela de a ne
strădui să îi schimbăm pe oameni, mai mult sau mai puțin, şi cred că
este foarte important ca, odată cu trecerea timpului, preotul să lase
ceva în urma sa. Cel mai neplăcut şi grav şi contra-misiune este atunci
când nu numai că preotul nu lasă în urma lui ceva concret, ci, dim-
potrivă, lasă o atmosferă tensionată şi mai multe probleme decât cele
pe care le-a găsit când a fost numit paroh.
În ceea ce privește strana, precizez că este foarte bine că ați amintit
această problemă. În perioada posturilor, angajații de la Centrul
eparhial, noi, consilierii, mergem în inspecție la parohii, pentru a
vedea programul catehetic şi respectarea programului liturgic şi, de
cele mai multe ori observăm, într-adevăr, că strana lasă de dorit, şi
atunci ne gândim care ar fi, până la urmă, beneficiul. Dacă stai aco-
lo, cinci minute, şi auzi un cântăreț – nu mă pronunț eu cum se pre-
zintă –, nici nu poate fi vorba de atragerea credincioşilor. Desigur,
în majoritatea satelor, oamenii fiind în vârstă, e greu de găsit soluții.
Aşa cum ați spus, nu se pot găsi peste noapte, dar, prin străduința de
fiecare zi, de la caz la caz, se pot identifica anumite soluții ca să-i
atragem pe oameni.
Faptul că noi nu suntem stăpâni ai credincioşilor, ci slujitorii

lor, îmi aduce aminte, din nou, de Mitropolitul Bartolomeu.
Vrând-nevrând, îmi vin în minte cuvintele sale, de vreme ce am
locuit sub acelaşi acoperiş atâția ani. La un moment dat, a luat
o atitudine publică, pentru o chestiune politică din țara noastră,
după care a fost apostrofat, tot public, de un politician, care-i
spunea să-şi vadă de Biserica şi de slujbele lui şi să-i lase pe ei

să facă ce au de făcut. Mitropolitul Bartolomeu i-a răspuns, prin-
tr-o scrisoare deschisă, că el are tot dreptul să-şi spună părerea,
ofurile, și să ia atitudine, de vreme ce este cetățean al acestei țări
și are un vot pe care i l-a dat cuiva, care a ajuns acolo, în parla-
ment. Şi credincioşii noştri au aceste drepturi, să ştiți, pentru că
ei fac parte integrantă din Trupul lui Hristos, fiecare e „mădular
în parte”11, spune Sfântul Apostol Pavel. Că o fac așa cum pot ei,
este cu totul altceva. Dar noi trebuie să avem grijă să coborâm la
nivelul lor sau să nu coborâm sub nivelul lor, fiindcă asta se în-
tâmplă prin aroganța noastră sau prin atitudinea noastră pre-
cară. Ei au măcar bună-cuviință şi se străduiesc, în general.
Așadar, nu trebuie să-i facem pe credincioşi să se simtă neapă-
rat importanți şi să devină ei stăpânii noștri, ci să-i facem con-
ştienți şi responsabili de faptul că fac parte din Biserică; în acest
fel sunt ei importanți, şi înaintea lui Dumnezeu, şi în mijlocul
comunității din care fac parte, ca într-o familie, până la urmă.
Tot din proprie experiență – așa cum spuneam la început,
asta trebuie să facem, să ne împărtăşim experiențe personale,
ca să învățăm unii de la alții –, pot să spun, de pildă, că, în ul-
timii ani, în fiecare an merg în satul natal să-i fac parastas ta-
tălui meu, trecut la Domnul – anul acesta va fi cel de-al şaptelea
– şi mă duc însoțit de un grup de călugări, de preoți de mir, de
credincioși de toate categoriile de vârstă, de la copiii cei mai mici
până la bătrânii cei mai în vârstă, şi de toate condițiile sociale,
între care profesori, directori etc. Am fost, anul trecut, în jur de
șaptezeci de oameni. E foarte greu de gestionat, trei zile, să-i
duci pe oameni într-un pelerinaj la mânăstiri, la muzee, să le
oferi casă și masă, toate acestea înseamnă mult efort. Dar, cre-
deți-mă, s-a creat o simbioză, am devenit o familie foarte mare,
vie. Marea majoritate, sigur, sunt fiii mei duhovniceşti. Dar cred
că ei trebuie să relaționeze şi între ei. În oraşe, de pildă, foarte
greu reuşim să avem comunități compacte, pentru că oamenii
sunt răzlețiți. În sate sau în comunitățile mai mici, se poate mai
mult, dar, la oraş, e anevoios. Totul gravitează în jurul duhov-
nicului şi, atunci, trebuie să găseşti soluții. În pelerinajul nostru,
se bate şi mingea, câteodată, se stă şi în jurul unui foc, se pune
la un loc toată mâncarea, fiecare împarte cu ceilalți. Comunicăm
unii cu alții. Copiii, cei mici, ajung în brațe la toată lumea. Cei
mai mari se joacă între ei. Oamenii încep să-şi povestească ex-
periențele. Unii atunci au început să se cunoască, s-au văzut
doar în biserică şi s-au salutat, n-au stat niciodată de vorbă unul
cu celălalt. Iar eu sunt doar unul dintre ei, mai ales că suntem,
acolo, şi călugări, şi preoți de mir. Nu se pune problema să se
întâmple nici lucruri ieşite din comun, dar nici să se ajungă la
diferende... Sigur, se mai ciondăneau copiii sau apăreau cine
ştie ce neajunsuri, nimicuri, în fond, pe care nu trebuie să le iei
în seamă, pentru că este mai mare bucuria de a fi împreună.
Anul trecut, când s-a sfârșit Sfânta Liturghie, l-am întrebat
pe Preasfințitul Vasile, care era cu noi: „Oare Îi place lui
Dumnezeu ce facem noi?” Preasfințitul s-a înseninat, din-
tr-odată, și a spus: „Cum să nu-I placă lui Dumnezeu? Cum
trăim într-o lume aşa de încrâncenată, aceste trei zile sunt ie-
şite din comun pentru lumea în care trăim”. Este extraordinar
să trăieşti aşa, într-o comuniune frățească, cu toată lumea, încă
o dată, de vârste şi din categorii sociale diferite. M-am bucurat
sufleteşte, văzând atitudinea Preasfințitului Vasile. Preasfinția
Sa e foarte bun, dar deopotrivă conştient şi responsabil de ceea

ce se întâmplă. Astfel, îi facem pe credincioşi să conștientizeze
că fac parte din Biserică, că sunt mădulare ale lui Hristos, că
sunt însemnați înaintea lui Dumnezeu și, totodată, sunt un
factor de echilibru în comunitatea în care trăiesc.
Revenind și la strană, e adevărat că eu, la Capela Militară din
Dej, am avut potențial, pentru că era un oraş şi am reuşit să aduc
mulți copii la biserică, dar şi foarte mulți teologi. La aceasta a
ajutat și faptul că fusesem pedagog la Seminar, nu cu mult timp
înainte. Astfel, numeroșii teologi de la strană au învățat toată
biserica să cânte. Iar eu făceam cor cu copiii. Îi învățam prices-
ne şi rugăciuni, bineînțeles, tot ce și cât s-a putut. De asemenea,
i-am implicat pe băieți în slujirea de la altar. Cred că se poate
face așa şi în sate. Avem atâția teologi, acum. Imposibil să nu
găsiți câte unul, chiar dacă din sărăcia noastră îi plătim. În plus,
câțiva credincioşi, indiferent de vârstă, tot mai au câte un pic de
ureche muzicală şi se poate învăța Sfânta Liturghie pe de rost,
să ştiți, eu sunt sigur de lucrul acesta.
Duhovnicul este un „doctor”, dar, ca tot omul, are şi el rănile lui.

Cum ne raportăm, în scaunul de spovedanie, la penitent, în momen-
tul în care vine şi constatăm că trebuie să dăm cu el un examen pe
care noi încă nu l-am luat?
Nu trebuie să-i tratăm pe credincioşi în funcție de rănile

noastre şi de problemele noastre sufleteşti, chiar dacă ele sunt
aceleaşi. Trebuie să îi tratăm în funcție de ce ne-a lăsat moşte-
nire Domnul Hristos şi de mijloacele pe care Biserica ni le pune
la îndemână. Am mai spus acest lucru și altor generații de preoți,
la aceste cursuri; sub nicio formă nu trebuie să-i facem pe fiii

noştri duhovniceşti un alter ego. Sub nicio formă nu trebuie să-i
faci ca tine! Trebuie să-i faci fii ai lui Dumnezeu, nu fiii tăi. Deci,
ei trebuie să devină fiii lui Dumnezeu, chiar dacă noi zicem „fiii
mei duhovniceşti”; aceasta este doar o formulă uzuală. Sigur, la
întrebarea aceasta aş putea da şi următorul răspuns: de multe
ori, învățăm noi de la credincioşi şi, tot așa, de multe ori, găsim
răspunsuri duhovniceşti descoperindu-ne propriile noastre răni
sufleteşti. Adesea, ne uimește ceea ce sunt fiii noştri duhovniceşti
sau credincioşii noştri şi ce nu suntem noi. Așadar, putem folo-
si şi experiența personală, dar cu foarte mare prudență.
Spuneați, la început, că păcatul preotului poate fi al său sau al

fiilor săi duhovniceşti. Când scapă lucrurile de sub control? Dacă vreți
să nuanțați puțin...
Dacă păcatul fiului duhovnicesc devine păcatul duhovnicului,

înseamnă că el a pierdut controlul, nu? Mai întâi, aşa cum spu-
neam, la nivelul minții. Dacă începi să procesezi lucrurile la
nesfârşit... Sunt preoți, să mă iertați, foarte curioşi. Eu însumi,
în copilăria mea, am fost la un duhovnic de mânăstire, care m-a
întrebat foarte multe detalii, la spovedanie. M-am smintit. Ştiți
că se spune vorba aceasta: „Nici nu ştiam atâtea, el m-a învățat”.
Sunt duhovnici cărora le plac detaliile şi intră în ele. Nu este voie
să facem acest lucru. Şi, aici, se observă că acel părinte are o
predispoziție pentru păcatul sau patima respectivă şi, vrând-ne-
vrând, ajunge la el. Pentru că, dacă stai de vorbă cu gândul, spun
Părinții, acesta, nu peste mult timp, ajunge să fie faptă, adică să
devină păcatul tău, să-l săvârşeşti.
Încep fiii duhovniceşti să ne semene din ce în ce mai mult sau noi

să le semănăm lor?
Şi una, şi alta. Cum spuneam la început, în primul rând ei

încep să ne semene nouă, dar aduc şi ei plusuri şi începem şi noi
să semănăm cu ei.
Rămâne icoana lui Hristos o referință între tine şi ei?
Desigur. Dacă nu ne raportăm şi unii, şi alții la Hristos şi,

cum spuneam, nu devenim fii ai lui Dumnezeu, atunci n-am
făcut mare lucru. Ştiți ce devenim? Devenim ceea ce sunt comu-
nitățile neo-protestante americane, unde totul se învârte în ju-
rul unui pastor, toată religia se conturează în funcție de acesta;
acolo, de fapt, nici nu există religie. Pastorul e religia. Atâtea
religii sunt în America, câți pastori. Există anumite direcții, dar,
de fapt, câți pastori sunt în America, atâtea religii. De aceea şi
spunea, în predică, sigur, cu umor, un fost pastor american –
convertit şi el și toată comunitatea lui la Ortodoxie –, care ve-
nise la hramul de la Nicula, prin ’92: „Unde sunt doi americani,
sunt trei religii”. Dar ne-a radiografiat și pe noi, românii: unde
sunt doi români, sunt trei partide politice; în acea vreme aveam
peste o sută de partide, dacă vă aduceți aminte. Se pare că aces-
ta e profilul nostru: să fim dezbinați.
Referitor la a lega sau dezlega pe cineva, Mitropolitul Bartolomeu,

în discuția pe care a avut-o cu Părintele Paisie Olaru, amintea că
acesta a spus că, dacă ar fi să-l mustre conştiința pentru ceva, ar fi
pentru a fi legat pe cine nu trebuia şi a fi dezlegat pe cine nu trebuia.
Astăzi, mai ales, dacă ne raportăm strict la litera canoanelor, pe

majoritatea tinerilor n-ar trebui să-i mai împărtăşim. Studenții, de
exemplu, poate din motive economice, locuiesc împreună cu prietena.
Unii dintre ei sunt cuminți, alții sunt mai puțin cuminți. Aici e destul
de greu de gestionat: să nu-i îndepărtezi de Biserică, dar, totodată,
ei vor să se împărtăşească... Vin, se spovedesc, dar, într-un fel, re-
lația dintre ei, traiul tinerilor împreună, în societatea noastră secu-
larizată, devine o normalitate. Și vin, cum spuneam, cu dorința de a
se împărtăşi. Dacă îi opreşti cumva, se mâhnesc, se supără pe tine.
Spunea una dintre tinere că părintele a certat-o și nu s-a dus la spo-
vedanie vreo doi, trei ani. Părintele doar încercase să o facă conști-
entă de faptul că nu este bine să facă ceea ce face, dar ea a luat-o ca
pe o ceartă.
A lega şi a dezlega păcatele cuiva stă, prin excelență, în pu-

terea duhovnicului persoanei în cauză. Dacă tu eşti un duhovnic
de conjunctură, nu poți să oprești de la Sfânta Împărtășanie,
nu-l cunoşti pe omul respectiv, l-ai văzut pentru prima dată în
viața ta şi, atunci, nu poți, n-ai voie să faci lucrul acesta.
Dimpotrivă, ar trebui să îi permiți, de păcate oricum trebuie să-l
dezlegi. Prin urmare, nu ştiu dacă şi la Împărtăşanie, depinde
de cât înțelege; dacă nu înțelege, trebuie să-l laşi să se împărtă-
şească. Dar important este să-l determini cumva să revină în
scaunul spovedaniei, nicidecum să nu mai vină pentru că l-ai
certat. Noi avem fii duhovniceşti care merg în pelerinaje şi ajung
să se spovedească la anumiți duhovnici, care îi opresc de la
Împărtășanie sau cine știe ce canoane le impun. N-au voie să
facă lucrul acesta. Deci poate să oprească de la împărtășit doar
duhovnicul omului respectiv. Ceilalți pot să dea un sfat.
Dacă totuşi îi oprește şi după aceea revine la tine...
Nu e nicio problemă, nu are niciun efect. Nu este duhovnicul

său, nu are dreptul să îl oprească.
Şi atunci, de ce o fac? Mă iertați că vă întreb.
Aceasta e limita lor...
Dar totuşi vorbim de duhovnici experimentați.
Să zicem, experimentați, sau cu faimă, dar îşi fac faimă şi din

aceasta, pentru că sunt oameni cărora le place „să fie și bătuți”.
Să ştiți: sunt oameni cărora le place să fie „bătuți”, şi „chinuiți”,
şi „schingiuiți”, şi canonisiți...!
În cazurile acestea, dacă vin oamenii, aşa cum ați zis, legați de
nu ştiu cine, şi nu sunt neapărat fiii noştri duhovniceşti, noi, la rân-
dul nostru, îi întâlnim accidental...?
Dacă e accidental, se pot reconsidera lucrurile...
La foarte mulți, salvarea e la Preasfințitul Vasile...
Da, bineînțeles, pentru că este arhiereu, dar duhovnicul are

aceeaşi putere.
Poate oamenilor li se impune şi un canon.

Dacă are duhovnic, trebuie trimis la el. Dacă nu are duhovnic

şi s-a spovedit accidental, atunci se pot da canoane sau epitimii
ușoare și sfătuit să-și găsească un părinte...
Și Părintele Arsenie Papacioc, când am fost cu obştea, mi-a spus

că mulți duhovnici, în special din Moldova, le dau credincioșilor
canoane foarte aspre, dar n-au rezolvat nimic cu ele. Trebuie să-l
faci pe om conştient de păcat, nu canonul în sine îl îndreptează.
Eu vă sfătuiesc, în ceea ce privește canoanele sau faptul de

a lega şi a dezlega de la Împărtășanie, dacă legați, s-o faceți
doar până la următoarea spovedanie, inclusiv cu fiii voştri du-
hovniceşti, nu pentru ani de zile. Așa puteți să vedeți și cât a
conştientizat, cât a evoluat, cât a înțeles din toate lucrurile
acestea şi cât face efectiv. După aceea, se poate tot aşa, din
spovedanie în spovedanie, dar neapărat trebuie să revină în
scaunul spovedaniei. Dacă revine, îl poți clădi. Dacă nu revine,
atunci n-ai făcut absolut nimic, dimpotrivă, cu toată justiția
ta, ai reuşit doar să distrugi un om din punct de vedere sufle-
tesc.
În legătură cu ce ați spus – și așa este, cum spunea Părintele Rafail

Noica, anume că ucenicii buni fac duhovnicul bun, iar ucenicii răi ne
pot face şi pe noi răi –, dacă nimerim într-o comunitate păcătoasă,
noi trebuie să păstrăm legătura cu duhovnicul nostru şi cu Dumnezeu
și să nu ne lăsăm, căci există pericolul, într-adevăr. Neapărat tre-
buie să avem un duhovnic şi chiar să mergem la el cu probleme pe
care noi nu le înțelegem, la care nu putem să dăm un sfat (pe care
putem să îl mai amânăm, dacă nu știm ce sfat să dăm).
Da, putem merge la duhovnicul nostru şi putem întreba şi

duhovnici mai experimentați.
E foarte important pentru preot, ca să nu se piardă, să se țină de

duhovnic.
Vorbeați despre intimitate şi despre curiozitatea duhovnicului.

Mulți dintre credincioşii noştri nu ştiu ce-i spovedania sau cum să se
spovedească. Nu sunt adeptul îndrumarelor de spovedanie, pentru
că ajungem la ceea ce spuneați înainte, și ele pot să vă spună şi ceea
ce nu ştiați. Cum v-ați format, în timp, întrebări sau cum ați procedat?
Sunt totuși și îndreptare de spovedanie echilibrate.
Am luat broşura Înaltpreasfințitului Andrei şi sunt întrebări per-

tinente, de bun-simț.
Da, e echilibrată. Dar dacă iei Pelerinul român...
Revenind, dumneavoastră cum ați procedat?
Am învățat, desigur, în timp, altfel nu se poate. Am învățat,

în primul rând, de la duhovnicul meu, de la Preasfințitul Vasile,
care, ştiți prea bine, întotdeauna a tratat lucrurile cu maximă
îngăduință şi delicatețe, cu foarte mare delicatețe. De pildă, a
spovedit cândva o tânără în prag de divorț și a tot încercat să o
convingă să nu divorțeze. La un moment dat, doamna respec-
tivă l-a întrebat: „Bine, dar sunteți căsătorit?” Mi-a spus
Preasfințitul: „M-am ruşinat, eu am încercat s-o conving...” Cu
siguranță că Preasfințitul Vasile, după atâția ani de duhovnicie,

avea o anumită experiență şi din această experiență îi vorbea
doamnei, dar ea a fost nedumerită: „Mă învață un călugăr ce
înseamnă viața de familie?!”
Se învață, părinte, în primul rând, de la duhovnicul pe care
îl ai şi, după aceea, din experiențe personale și din ale celorlalți.
Eu, în general, când îmi spun oamenii „Întreabă-mă, părinte!”,
merg pe linia poruncilor. Acolo e toată legea, nu? Deci pe linia
celor zece porunci, chiar dacă, plecând de la ele, mai pui și alte
întrebări.
Şi ce faceți atunci când simțiți că evită anumite întrebări?
Tot aşa, înveți anumite metode prin care nu neapărat îi tragi

de limbă, dar îi determini, cumva, să spună ce au pe suflet.
Pentru că ei vin să spună ce au pe suflet, marea majoritate. Prea
puțini sunt cei care ascund. Iar dacă sunt perverşi, poți să-i spui
și asta, într-o formă în care să nu-l jigneşti, dar avertizându-l
că, dacă nu spune totul la spovedanie, intră într-o culpă foarte
mare. Înveți, se învață de la un caz la altul, de la un an la altul şi
de la un duhovnic la altul, dar te învață şi Dumnezeu! Iar acest
lucru este foarte important. De multe ori, în anumite situații, în
timp ce penitentul îți vorbeşte, îți dai seama că nu ai un răspuns,
iar ceea ce poți să faci este să te rogi şi Dumnezeu îți dă cuvânt,
cum spune Părintele Rafail Noica, primul cuvânt12, pe care și
omul din fața ta îl receptează foarte bine.
12 Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002,

pp. 47-48, 129-130.
Tot Părintele Rafail spunea că a ajuns la o concluzie, referitor la co-

munitate, în sate, și anume că nici el nu poate face nimic în spovedanie.
Nu toți au harisma aceasta, să ştiți. Îl amintesc, din nou, pe

Mitropolitul Bartolomeu, care niciodată nu s-a considerat un
duhovnic. Acest lucru nu înseamnă că nu era om duhovnicesc,
dar el nu spovedea decât foarte rar, doar pe câțiva. Noi toți sun-
tem diferiți, avem profiluri diferite; la fel şi oamenii, de aceea
se ataşează de un duhovnic pe care-l simt compatibil, comuni-
că cu el.
E adevărat, pentru că şi noi, după caracterul nostru, ne potrivim

cu anumiți sfinți, adică avem evlavie mai deosebită la anumiți sfinți.
Da, aşa este.
Atunci când un credincios, care se spovedeşte la noi, are o înde-

letnicire, o meserie nu tocmai potrivită, ce facem cu el?
Trebuie făcut să conștientizeze.
Am încercat foarte mult să trag un semnal de alarmă, spunându-i

că ce face el nu e tocmai potrivit şi nu are cum să evolueze din punct
de vedere duhovnicesc, spiritual, dar îmi aduce tot felul de argumen-
te pe care mi-e foarte greu să le resping. Totuşi, el încearcă să evolu-
eze şi simt că tocmai lucrul acela îl trage înapoi.
Da. Încet-încet, va ajunge el la această conştiință şi va re-

nunța, poate, în cele din urmă. Nici în acest caz nu trebuie să
forțezi. Trebuie convertite, cumva, lucrurile. Şi munca pe care

o săvârşesc oamenii trebuie înțeleasă din punct de vedere du-
hovnicesc sau trebuie să dăm sens duhovnicesc lucrurilor pe
care le săvârşesc oamenii. Desigur, este foarte limpede că exis-
tă practici împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar, tot
aşa, cu dreaptă socoteală. Și Dumnezeu îl învață, nu doar tu.
Iar Dumnezeu are pedagogia Lui, care este mai mult decât cu-
vintele tale, şi, atunci, te rogi lui Dumnezeu. Asta spune şi
Fericitul Ieronim: ceea ce poți să faci tu, să faci; ce nu poți să
faci tu, lasă-L pe Dumnezeu să facă. Nu reuşim noi să le facem
pe toate şi, chiar dacă, de pildă, datorită intervenției noastre
renunță la profesia neadecvată, tot Dumnezeu e Cel Care l-a
învățat să facă așa, El i-a spus minții şi inimii lui că nu este bine
ce face.
Instituția duhovnicului, de îndrumare duhovnicească, este dife-

rită de la caz la caz. Un preot de oraş, care slujește într-o biserică sau
chiar o catedrală, este influențat de mediul urban, care este diferit de
comunitatea dintr-un sat. Într-un sat, vrând-nevrând, toți oamenii
se spovedesc la preotul paroh şi, atunci, el, dacă conviețuieşte cu oa-
menii, zi de zi, până la urmă, efectul spovedaniei este un rezultat al
conviețuirii.
Da. Adică lucrurile se ştiu, nu?
În scaunul spovedaniei, preotul nu va putea să aibă autoritate

duhovnicească, în raport cu credinciosul lui, dacă în viața de fiecare
zi el nu are autoritatea aşteptată. Sunt foarte multe aspecte care in-
tervin pentru ca spovedania să aibă efectul urmărit...
Într-adevăr, este o problemă. Cum se zice la țară: „Popa-i ca noi”.
Dar există şi tendința de a vrea ei să fii ca ei.
Da, există, ceea ce te trage în jos. Trebuie găsite mijloace şi

momente. Nu poți să nu te bucuri cu omul care se bucură şi să
nu plângi cu omul care plânge, ne spune Sfânta Scriptură13 s-o
facem. Adică, trebuie să fii părtaş şi la bucuria lui, şi la suferin-
ța lui. Dar, dacă te amesteci, lucrurile devin complicate.
Cel mai bun exemplu sunt preoții militari. Dumneavoastră ați

avut și misiunea aceasta, la Dej, şi cred că şi în ziua de astăzi aveți
mulți fii duhovniceşti care țin legătura. Ştim şi alți preoți militari și
cunoaștem că ofițerii nu numai că nu s-au schimbat câtuși de puțin,
având respectul cuvenit față de preot, ci l-au făcut pe preot să devi-
nă ca un ofițer.
Eu, de pildă, am fost de la început împotriva purtării reve-

rendei verzi. N-am fost de acord cu ea sub nicio formă şi n-am
purtat-o niciodată, deşi comandantul a insistat. Până și docto-
rii purtau haine verzi, dar îşi puneau halat alb peste ele. Apoi,
cum eram la un corp de armată cu ofițeri în vârstă, aceștia ieşeau
în pensie, rând pe rând, aproape la fiecare sfârșit de săptămână.
Chefurile începeau de vineri seara şi se terminau luni diminea-
ța, când veneau la serviciu. Mă duceam la festivitatea oficială,
după care mergeam la masă, o binecuvântam, stăteam la ape-
ritiv şi plecam imediat. Nu stăteam până luni cu ei. Nu se putea
13 Romani 12, 15.

lucrul acesta! Avantajul meu a fost că eram totuşi călugăr și oa-

menii, în general, au un respect mai mare față de călugări. Dar,
da, au încercat să mă facă unul de-al lor.
Avantaj pentru Sfinția Voastră, dezavantaj pentru preoții de mir.

Se face diferența între preoții de mir şi călugări şi au tendința de a
asculta mai puțin de preoții de mir.
Tocmai de aceea, trebuie să existe o legătură între noi. Din

fericire, în Ardeal sau cel puțin în Eparhia noastră, preoții de
mir au legături cu mânăstirile şi cu duhovnicii mânăstirilor. Este
un lucru foarte bun. În ultimele şedințe, Patriarhul a cerut lucrul
acesta, pentru că ne-am cam separat unii de alții. Noi, călugării,
facem sinaxe separat, preoții fac conferințele preoțeşti.
Patriarhul insistă să vină şi călugării, stareții, duhovnicii, la con-
ferințele preoțeşti. Iar Înaltpreasfințitul Andrei a hotărât să se
facă numai o sinaxă monahală şi măcar la o conferință preo-
țească să meargă stareții, starețele şi duhovnicii, ca să fie în co-
muniune cu frățiile voastre. Este foarte important. Noi, preoții
din Eparhie și călugării, avem o legătură foarte bună. Acesta este
un plus pentru credincioşii noştri şi, astfel, chiar dacă ei au mai
mare încredere în noi sau sfatul nostru are mai mare impact
asupra lor, noi nu-i despărțim de voi. Tot ai voştri rămân, chiar
dacă vin la noi, ne caută, chiar dacă se spovedesc la noi. Ei tre-
buie să facă parte dintr-o parohie, trebuie să-şi plătească con-
tribuția, trebuie să-şi respecte preotul şi aşa mai departe.
Eu le-am recomandat, pentru că sunt mai nou, să aibă duhovnic.

Asta e important, nu contează dacă eu sunt acela sau un altul. Le-am
spus că nu trebuie să vină la mine sau, cei care au duhovnic, la mâ-

năstire sau în altă parohie, nu trebuie să-l schimbe. Important e să
meargă constant la duhovnic.
Da, este important lucrul acesta. Ar fi ideal să fie o comuni-

tate unde toți să se spovedească la acelaşi părinte, dar este foar-
te greu de realizat. Atunci, măcar să nu intrăm în contradicție
unii cu alții, la aceasta trebuie să fim foarte atenți. În plus, fie-
care credincios își are starea lui duhovnicească, pretențiile lui
duhovniceşti, înțelegerea lui duhovnicească. Unii vor mai mult,
caută mai mult şi probabil că şi găsesc. Are legătură cu o altă
temă pe care aș fi vrut să o ridicați, anume schimbarea duhov-
nicului. Se schimbă sau nu? Sau în ce condiții se schimbă? Se
poate schimba duhovnicul şi chiar noi, duhovnicii, ar trebui să
ne dăm seama că sunt oameni care trebuie să meargă la alt pă-
rinte duhovnicesc, din varii motive. Sigur, pot fi şi incompati-
bilități între cei doi. Dar, mai ales dacă vezi că omul acela vrea
mai mult şi are potențial pentru mai mult, trebuie să fii smerit
şi să recunoşti că nu eşti în stare să faci mai mult pentru el. Dar
pot exista şi probleme. De pildă, se ajunge la prea mari prietenii
sau chiar la păcate și, atunci, neapărat trebuie îndrumat spre un
alt duhovnic şi, dacă se poate, spre un anume duhovnic, chiar
dând mai multe variante. Deci şi fiul duhovnicesc poate renun-
ța la tine, dar și tu poți renunța la el. De obicei, când se pune
problema ca fiul duhovnicesc să renunțe la părinte, se face o
tragedie. Dar și părintele duhovnicesc poate renunța la fiul său,
în cazuri particulare şi foarte justificate, cu temei. De pildă, nu-l
mai foloseşti duhovniceşte. Dar, repet, este bine să nu-l laşi, așa
cum am spus și referitor la medici, pe mâna oricui.
Părinte, mai este o problemă, pe care am întâlnit-o la Catedrală.

În Postul Paştilor mai ales, vin oameni din jurul Clujului, care nu ştiu
dacă ajung vreodată să se spovedească la părintele paroh, poate le
e rușine. Părintele paroh probabil crede că omul acela nu s-a spove-
dit de treizeci de ani. Cum se procedează în cazurile acestea? Eu cred
că ar trebui discutată problema și cu preoții din parohiile respective.
În primul rând, credincioșii nu au cultura duhovnicului. La

sate, ei au știut că trebuie să se spovedească o dată, în Postul
Paștilor, fie că o făceau la preotul de acolo sau la Catedrală. Dar
nu au avut cultura aceasta, de a avea un duhovnic, deși îl aveau,
pentru că, în general, îl căutau pe același preot. Dar nu știau că
au duhovnic, pur și simplu, fiindcă nu exista cultura aceasta.
Abia în ultimii douăzeci de ani a început să prindă foarte multă
consistență. Noi suntem datori să-i îndemnăm să aibă duhovnic.
Dacă vezi că nu au, că sunt dezorientați, să-i îndemni, printre
alte sfaturi pe care le dai, să aibă duhovnic. Și nu neapărat să-l
atragi spre tine. Dacă s-a spovedit la mai mulți, să-l aleagă pe
cel care i s-a părut lui că i se potrivește.
Dar, dacă vin la noi să se spovedească, conjunctural, așa cum
o fac de Paști, îi dezlegăm, le permitem să se împărtășească, le
dăm două-trei sfaturi și îi lăsăm în pace.
Și dacă sunt păcate grele?
Și dacă sunt păcate grele... Ce să faci? Nu ai încotro. Este o

perioadă de grație, totuși, Sărbătoarea Paștilor. Știți ce spune
cuvântul de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur14...!
14 „Cuvânt de învățătură în Sfânta și Marea Duminică a Sfintelor Paști, al
Sfântului Ioan Gură de Aur”, Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, pp. 866-870.
Dar dacă nu s-a spovedit de foarte multă vreme și vine și spune

că a făcut trei sau patru avorturi?!
Trebuie să folosești timpul pe care îl ai la dispoziție ca să

o faci să conștientizeze și să-i spui că îi faci un pogorământ.
Și că ar trebui să se spovedească cum trebuie, să aibă duhov-
nic...
Pentru că simptomele pot să apară și după douăzeci de ani! La

avorturi, oricum rămâne conștiința încărcată.
Da, așa este.
Chiar faptul că se spovedesc la douăzeci de ani după un avort, în

timpul acesta și-a ispășit cumva păcatul, poate fi un canon, pe care
și l-a luat... Faptul că n-a mai repetat păcatul, că a mustrat-o con-
știința...
Da, poate fi.
Am avut un caz pe care m-a ajutat Preasfințitul Vasile să-l de-

pășesc. Venise Postul Crăciunului și m-am dus prin sat la bolnavii
care erau la pat. O femeie mi-a spus s-o întreb eu despre păcate. Și
am întrebat-o: „Avort ați făcut?” Avea trei copii. Mi-a răspuns: „Am
făcut”. „Dar ați mărturisit, că ați avut atâta vreme...”, i-am spus.
Mi-a spus: „Nu, până acuma, mi-a părut bine că nu m-a întrebat”.
Am rămas șocat. „Dar vă pare rău, sigur vă pare rău...” Spune: „Nu
îmi pare rău. Ce mă făceam cu încă trei?!” I-am spus: „Nu vă puteți
împărtăși dacă nu aveți părere de rău”. Zice: „Nu îmi pare rău”.
„Dar nu vă pot împărtăși”, i-am spus și am rămas așa, șocat. Îmi

spune: „Dacă nu mă-mpărtășești acuma, mă duc colea peste drum,
unde-i casa de penticostali și mă împărtășesc ei”. I-am spus: „Vin
săptămâna viitoare, ai un canon de o săptămână, în care te rogi și
îți dai seama că ai făcut trei crime, să știi că erau suflete de om”.
„Nu!”, a zis. Și am împărtășit-o atunci, pe loc, de spaimă. M-am
speriat și am rămas foarte marcat că am împărtășit un om fără să-i
pară rău. M-am dus la Preasfințitul Vasile, i-am povestit ce s-a
întâmplat și mi-a spus: „N-ai făcut rău, era o femeie la pat”. Suferea
de zece ani, înainte să ajung eu în sat, de paralizie, la început mai
ușoară, apoi tot mai grea, până ce nu se mai putea mișca deloc, și,
după ce am venit eu, cred că încă opt ani. Deci ajunsese la peste 15
ani de stat pe pat. Mi-am spus că acela e canonul pe care i l-a dat
Dumnezeu. La următoarea spovedanie la care m-am dus, mi-a
povestit despre avorturi și mi-a spus că n-a știut că e așa greu, că e
așa mare păcat. Atunci m-am gândit că asta Dumnezeu a făcut-o,
prin spaima prin care am trecut, că am împărtășit-o de frică să nu
meargă cumva la penticostali...
Vedeți, lipsa catehizării. Noi, în general, ne-am limitat la

slujbele Bisericii, la predici, și nu s-au făcut catehizări așa con-
sistent cum se fac acum. Dar și prin predică se poate. Dacă pre-
otul e conștient și responsabil, dacă oamenii sunt consecvenți
și vin la biserică, nu se poate să nu ajungă la o conștiință cu
adevărat creștină și la conștientizarea păcatului, bineînțeles.
Dar dacă lipsești de la biserică, ai pierdut...
M-am gândit după aceea că, dacă n-aș fi împărtășit-o pe acea

femeie, ar fi fost pierdută, poate, pentru totdeauna.
Da. Și nu știi nici în ce stare psihică se găsește. Eu am făcut

invers decât frăția ta. Recent, cam în urmă cu un an, un ucenic
de-al meu, preot, m-a rugat să merg la Medicală III să împăr-
tășesc un bolnav pe moarte. Semiconștient. Nu se spovedise,
probabil, de la cununie. Când m-a văzut intrând, a început să
se agite, mi-a dat de înțeles că știe ce i se întâmplă. Am încercat
să-l spovedesc, l-am întrebat de una, de alta, i-am citit dezle-
garea și am vrut să-l împărtășesc, știam că va muri. N-a vrut să
se împărtășească. Nu a putut să-mi spună, doar a strâns dinții,
dar nici nu am plecat de acolo, până nu a deschis gura și l-am
împărtășit. Am insistat și l-am împărtășit, „l-am mântuit cu
forța”! Dumnezeu știe...
S-a temut să nu moară, pentru că există și mentalitatea asta că,

dacă sunt bolnavi și îi împărtășești, va trebui neapărat să moară.
A și murit. Dar, înainte, am stat acolo, i-am tot spus, cu lin-

gurița în mână, până l-am împărtășit. Nu-l cunoșteam. Dar,
dacă m-a rugat părintele respectiv, care îl cunoștea, cred că erau
și rudenii, eu, pe temeiul acesta, al dragostei lui, am făcut ce am
făcut. „L-am mântuit cu forța!”
Și credința asta, că, dacă te împărtășești, mori, este tot din lipsa
catehizării.
Da.
La fel cu maslul, cred că, dacă le faci maslu, o să moară. La spital,

marea majoritate îmi spune: „Părinte, nu puteți merge în salonul
cutare, la soțul...” Oarecum, mergeți, dar nu mergeți, că după ce vă

vede, știe că, gata, moare. Chiar acum, duminică, a fost un caz, am
intrat în salon, dar fără să dau impresia că merg la cineva anume,
am salutat, le-am spus că am terminat slujba și, dacă vor să se îm-
părtășească sau să se spovedească, să mă sune mâine dimineață. Și
omul la care mă dusesem mi-a spus: „Părinte, haideți că aș vrea să
discutăm puțin...” Deci cred că există și ideea aceasta de frică.
Cu siguranță.
Dar, dacă ar avea duhovnic, s-ar bucura!

Eu am fost chemat la o bunică și și-a revenit. După aceea, în sat:
„Vai, ce a făcut părintele acolo!” Ceilalți bătrâni: „Hai și la mine!”
Ca să trăiască! Dar, să știți, sunt și probleme, în acest sens,

la un anumit spital din Cluj. La un moment dat, un fiu duhovnicesc
de-al meu, mai în vârstă, a venit la Cluj, i s-a făcut rău în gară,
l-a luat salvarea și a ajuns la spitalul cu pricina. A intrat în comă.
Am fost sunat de familie, din Dej. Nu aveam cum să merg, eram
la Nicula. L-am sunat pe părintele de la spital și l-am rugat fru-
mos să meargă, să-i citească o rugăciune și să-l împărtășească,
era fiul meu duhovnicesc, se spovedea de ani de zile la mine, deci
îl cunoșteam. „Nu, dacă e conștient, îl împărtășesc, dacă nu este,
nu-l împărtășesc.” I-am spus: „E fiul meu duhovnicesc, faceți
cum vă spun, e responsabilitatea mea!” Nu. Același răspuns. Dar
minunea lui Dumnezeu! Când a intrat în salon, omul s-a trezit,
a ieșit din starea de inconștiență, s-a spovedit, s-a împărtășit, a
intrat din nou în starea de inconștiență și a murit. A fost o mi-
nune care s-a făcut pentru acest preot. Dar n-a înțeles...
Sființiile Voastre, care sunteți prin sate, îi cunoașteți pe oa-

meni, știți care sunt bolnavi, trebuie lucrurile rezolvate dinain-
te. Nu vă lăsați pe ultima clipă.
Când m-am dus în parohie, mi-am dat seama că e aceeași men-

talitate la bătrâni: când merge preotul la casa lui, gata, e pe moarte.
Dar schimbăm mentalitatea asta.
Am schimbat-o. M-am dus la fiecare acasă, am întrebat:

„Dumneata ești bolnav?” Nu m-am dus la spovedanie, m-am dus în
vorbă prima dată, că, dacă te văd cu epitrahilul, se tem că mor. La a
doua întâlnire, în post, am mers cu epitrahilul și am spus: „Acuma,
dacă tot am venit, să te și spovedesc, ce zici?” Nu fusese de mult la
biserică, nu se spovedise, era bolnav. Așa, încet-încet, m-am dus la
fiecare casă unde era un bolnav și acuma nu mai întreabă nimeni:
„Te duci acolo..., e pe moarte?” Acum abia așteaptă să mă mai duc.
Există și practica aceasta, la țară, în post, merge preotul și-i

împărtășește pe bolnavii satului.
Părinte, încă o chestiune, pe care mi-a spus-o părintele de la Boli

infecțioase, legat de împărtășitul cu o singură linguriță. Acolo este o
problemă, sunt boli care se transmit. Nu poate să împărtășească doi
bolnavi cu aceeași linguriță, pentru că au ei conștiința asta că se ia
boala.
De aceea nici nu avem capelă acolo! Nu se întâmplă nimic

dacă se împărtășesc cu aceeași linguriță! Vă voi spune o anecdo-
tă: erau doi cerșetori, unul cocoșat și unul șchiop. La un moment

dat, într-o noapte, cocoșatul, în drum spre casă, trece printr-un
cimitir, pe la ora 12, și aude o voce care îi spune: „Ce ai în spate?”
„O cocoașă.” „Dă-mi-o mie!” Și i-o dă. Se duce a doua zi fără
cocoașă și șchiopul îl întreabă: „Ce ai făcut? Cum ai scăpat de
cocoașă?” Îi spune cum, iar șchiopul se duce și el și aude o voce:
„Ce ai în spate?” „Nimica.” „Atunci, ține o cocoașă.” A ajuns și
șchiop și cocoșat! Așa este și la Boli contagioase...
Cred eu că se pot găsi formule în duhul nostru, al Bisericii.
Dumnezeu nu îmbolnăvește, ci poate să ridice boala.
Da! De pildă, eu am linguriță de argint. Când mă duc la îm-

părtășirea bolnavilor, mă duc cu lingurița de argint și asta ajută.
Să întrebe pe oricare doctor ce înseamnă lingurița de argint.
Uneori, se întâmplă ca bolnavul să nu poată vorbi, dar e conștient.

Atunci spun: „Mă recunoști?” Îmi arată cu ochii sau mă strânge de
mână. Sau îi spun: „Dacă mă recunoști, strânge-mă de mână”. Mulți
m-au strâns. E o confirmare. „Îți pare rău de toate păcatele tale?” Și
tot așa, îți confirmă.
Am avut un om deosebit în sat, la Nicula, pe domnul Pop. Era

un om cald, ori de câte ori mergeam la el, ne aștepta în poartă
și lăcrima. A avut un atac cerebral, a intrat în comă, a fost dus
la spital. M-a chemat fiica lui, care era asistentă-șefă la Chirurgie.
Vorbeau foarte lejer de față cu el: că mai are câteva ore de trăit...
I-am citit o rugăciune și l-am împărtășit. După ce l-am împăr-
tășit, a plâns două ore, până a murit. Era conștient sau nu era
conștient? E foarte relativ. Nu putem ști. De aceea, este delicată

și problema prelevării de organe pentru transplanturi...
Și auzul e foarte fin, trebuie să vorbești departe de ei ca să nu te

audă.
Dar trebuie să vorbești cu ei! Sigur, nu despre problema me-

dicală. Părintele Iosif, de la Nicula, era în comă, dar își făcea
cruce și „dădea paginile” la Psaltire...
Mi s-a povestit că s-a întâmplat odată, în timp ce preotul citea

Prohodul, s-a uitat la cel mort și a văzut că încărunțise în timp ce-l
prohodea. S-a oprit, a chemat salvarea, l-au resuscitat și omul și-a
revenit. Era conștient, auzea ce se întâmplă!
Vă dați seama ce chin... Sigur, acestea sunt cazuri excepțio-

nale. Dar trebuie să luăm aminte, să învățăm din ele și să nu fim
înguști. Părintele Ioan de la Recea era mai larg în ceea ce priveș-
te administrarea Sfintei Împărtășanii, fiindcă și-a dat seama
din experiență că devenise lucrătoare în ființa omului respectiv,
chiar dacă el nu era într-o stare duhovnicească pe măsură.
Depinde și de credința omului.
Tot așa, la ultima conferință a Părintelui Rafail la Cluj, mi s-a

părut că are o foarte mare larghețe și deschidere pentru împărtășire.
Ascultându-l pe Părintele Rafail pe parcursul anilor, am ob-

servat că el însuși trăiește un soi de deznădejde, desigur, o dez-
nădejde pentru lumea contemporană în care trăim, și, atunci,
lui i se pare că trebuie să ne lărgim inimile, în duhul cuvintelor

altor ucenici ai Sfântului Siluan Athonitul, de pildă, Părintele
Zaharia Zaharou15. Dacă devenim foarte înguști și foarte justi-
țiari, nu rezolvăm nimic. Dacă Dumnezeu ar fi așa, ar trebui
doar să tune și să fulgere...!
În ceea ce privește exodul acesta mare de oameni care se spovedesc

la oraș, să știți, părinților, că primul lucru care i-a făcut să plece de
la sat la oraș este o spovedanie amănunțită, care vine prin întrebări
din partea preotului. La sat ne cunoaștem și oamenii își spun: „Ce îl
interesează pe preot ce fac eu?!” Sigur, aceasta din cauza lipsei cate-
hizării. Al doilea motiv sunt momentele comice care pot apărea la
noi, la cei de la țară. Cum ne recomandați să procedăm? Știm care
fumează, care beau peste măsură, care umblă în stânga și-n dreap-
ta, iar când îi spovedim, spun: „Întreabă-mă, tu, părinte”. Dacă-l
întrebi: „Ai băut peste măsură?”, răspunde: „Nu!” Sigur, nu poți să
spui: „Dar nu te-am văzut eu alaltăieri...?!”
Nu-l mai întrebi. Pentru că îi știi păcatele, îi spui direct să nu

mai facă sau îi spui: „Ai grijă la băutură”. Apoi, îi mai știi și
necazurile, știi că e bolnav... Găsești metode pedagogice prin
care să-i spui: „Vezi că ai atâtea necazuri, nu mai bea!” „Vezi că
ai atâtea boli, nu mai face asta și asta...”.
Părinte, cum ne descărcăm? Pentru că noi acumulăm multe din

problemele oamenilor.
15 Arhimandritul Zaharia, Lărgiți și voi inimile voastre! (2 Corinteni 6, 13).
Lărgirea inimii în teologia Sfântului Siluan Athonitul și a Starețului Sofronie
de la Essex, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2015.
Momente ca cel de acum pot fi folosite și pentru aceasta; e

foarte bine să veniți să vă spuneți unii altora cu ce vă întâlniți în
pastorație. Multe lucruri sunt asemănătoare și, atunci, vezi că
nu ești singur pe lume, mai sunt și alții cu aceeași povară.
Prescurile, cum se fac acum multe la brutării, dacă sunt bune, le

putem sluji?
Slujiți-le. Și dați-le oamenilor înapoi, să le mănânce.
E vorba și despre Sfintele Taine. Le-am spus femeilor să facă ele.
Da. Să fie cineva care face prescura pentru Proscomidie.
Problema e alta: cine face prescura? Era regula, la sat, ca prescura

să o facă o femeie bătrână, văduvă... E o regulă? La brutărie nu e așa...
Trebuie să o facă o persoană cât mai curată și conștientă.
Poate fi și căsătorită? Căsătoria e binecuvântată.
Da!
Mie mi-au spus: „Ca să faci prescură, trebuie să fii curată”. Eu le

spun: „Dacă pentru ca să te împărtășești ești curată, ca să faci o
prescură, nu?”
În comunități mai mari, unde trebuie multă prescură duminica,

nu poți să o faci toată în cuptor.
Nu ai cum... Pentru Proscomidie, să fie atenție.
O altă problemă: femeile care sunt în perioada ciclului lunar vin

la biserică?
Să vină la biserică. Dacă nu vor să vină la icoane sau la mi-

ruit, ca să nu se simtă cumva vinovate, nu-i nimic... Dar să
vină la biserică, sunt alte condiții igienice acum, nu ca odini-
oară.
Deci nu e o necurăție, nu e un păcat...
Eu cred că, atunci când s-au dat canoanele respective, a fost

și ca să nu se întineze biserica.
Era o problemă cu sângele în biserică.
Vedeți? Acum sunt alte condiții igienice. Să vină la biserică.
Cunosc un preot care are Pidalionul drept carte de căpătâi. Mi-a

spus ceva despre adaptarea canoanelor...
Sunt credincioși care îți cer canon. Pentru conștiința lor. Ca

să-și împace conștiința, consideră că au nevoie de canon. Sigur
că le adaptezi, nu poți să le aplici în felul în care sunt scrise.
Altfel, s-ar întâmpla ca în justiție, unde se însumează anii de
pușcărie, iar unii ar trebui să trăiască trei vieți ca să plătească
toate năzdrăvăniile pe care le-au făcut. Deci sunt oameni căro-
ra trebuie să le dai canon.
Sfântul Ioan Gură de Aur, în tratatul Despre preoție16, are scris

într-un capitol că și canoanele se dau în funcție de starea păcătosu-
lui.
Trebuie să existe o pedagogie. Lucrarea duhovnicească pre-

supune și canon. Penitență, nu? Dar canonul și penitența în sine
sunt mijloace de îndreptare, nu e pedeapsă pentru păcat.
Bătrânii voștri de la țară, care vin la noi la Catedrală, ne în-
treabă: „Dar canon nu-mi dați?” Întreb: „Dar până acum ce ai
făcut? Același să îl faci.” Ce alt canon să îi dai? Pe care le-au
făcut dintotdeauna și, în general, rugăciuni, cele obișnuite pe
care le fac ei. Repet: canonul este o pedagogie și trebuie folosit.
Dar să nu devenim din părinte duhovnicesc un „jandarm”.
Dacă un baptist și o ortodoxă doresc să întemeieze o familie, sun-

tem noi în stare să o pierdem pe ea, dacă el nu vrea să treacă la or-
todocși? Ce facem?
Nu-i putem cununa. Nici cu dispensă.
Și, atunci, nu o să îi spunem să meargă cu el... Îi spunem să se

despartă de el?
Da. Și, apoi, responsabilitatea lor... Dacă Dumnezeu atâta

înseamnă pentru ea... După noile rânduieli, nici Botezul nu mai
este recunoscut. Dacă nu se face prin trei cufundări, nu este va-
labil Botezul.
16Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție. Traducere de Dumitru
Fecioru. Editura Basilica, București, 2015.
Oricum, părinților, lucrarea noastră duhovnicească este o

Taină mare a Bisericii, care trebuie tot mai mult să ne facă con-
știenți și responsabili, pentru că, prin lucrarea noastră, oamenii
îşi mântuiesc sufletul, dar pot și să şi-l piardă.
Din ceea ce am discutat noi, aşa, lucruri excepționale, putem
vedea că avem probleme în sânul Bisericii; unele sunt evidente,
dar există și altele mai subtile, care pot avea aceleași consecințe.
Trebuie să încercăm să-L înțelegem pe Dumnezeu aşa, în reali-
tatea lucrurilor şi în duhul Bisericii, şi să nu ne cramponăm, de
pildă, de o carte de canoane, cum se spunea, de un Pidalion, sau,
dimpotrivă, să nu afișăm o lejeritate maximă, cum că oricine se
mântuieşte, cum spunea Origen. Deci trebuie să găsim calea de
mijloc, calea împărătească, despre care vorbesc şi Sfinții Părinți,
și, în acelaşi timp, să ne dăm seama cine suntem noi cu adevărat,
în ce stare ne găsim, şi să ne întrebăm dacă lucrarea lui Dumnezeu
se împlineşte prin noi. Eu îmi pun, de multe ori, problema, când
văd atâta diversitate între noi, preoții. Oare cum vede Dumnezeu
lucrurile? Oare cum se gestionează toată istoria aceasta? Oare ce
se întâmplă, în ce fel de Dumnezeu credem, până la urmă?
Câteodată mă îndoiesc de mine însumi, dar mă îndoiesc şi de
ceilalți, vrând-nevrând, mă îndoiesc. Şi ne îndoim cu toții, nu?
Și, atunci, ce se întâmplă cu credincioşii? Sigur că există o lucra-
re a lui Dumnezeu, specială, în cazuri speciale. Dar e extraordinar
să te gândeşti, să-ți deschizi puțin orizontul şi să vezi ce se întâm-
plă în jurul tău, să te vezi pe tine în ce situație te găsești, mai ales.
În ceea ce ne privește pe noi, călugării, mai există un aspect
dureros. Am pus problema la ultima Sinaxă, a cărei temă a fost
vocația monahală în epoca post-modernă. Și anume, la
mânăstirile noastre, vin foarte mulți credincioşi, ceea ce este un
lucru foarte bun şi chiar se face ceva pentru oamenii aceia, iar
mânăstirile noastre, la rândul lor, au crescut din iarbă verde,
practic, de vreme ce noi, în Eparhia noastră, până de curând,
n-am avut decât Mânăstirea Nicula, iar acum avem peste treizeci
de mânăstiri. Problema este însă că, din oamenii atât de nume-
roși care vin la mânăstirile noastre, în duminici şi sărbători, nu
rămâne nici unul la mânăstire. Înseamnă că și noi, călugării,
avem o problemă. Poate prea mult ne-am deschis aşa, spre lume.
Cred că trebuie să ne impunem anumite rigori.
Nu sunteți primul care spuneți asta.
Eu văd consecințele, pesemne aici e problema. E foarte bine

că vin credincioşii, e foarte bine ce se întâmplă, există o emula-
ție. Se spovedesc oamenii, se împărtăşesc, mai ales copiii, este
foarte bine. Dar nu se călugăresc. De ce nu se călugăresc? De
asemenea, din câți credincioşi avem noi, atât de puțini vor să se
facă preoți. Oamenii nu-şi mai doresc o viață duhovnicească
intensă, dar nici noi nu cred că mai avem pretenția aceasta în ce
ne privește, în primul rând, şi de aceea n-o avem nici de la cei-
lalți. Nu mai sunt preocupări cu adevărat duhovniceşti. Mi-am
pus de multe ori problema că suntem foarte buni negustori, ştim
ce să oferim, ştim ce se vinde, ştim ce se cumpără, le ştim pe
toate acestea foarte bine. Dar e o negustorie și atât. Or, vedeți,
cel mai mult se poate face în spovedanie. Iar noi continuăm din
rutină și lucrurile merg înainte din inerție.
În realitatea satului românesc, totuși foarte mulți preoți de la țară

sunt de apreciat pentru faptul că se duc acolo cu familiile, cu copiii,
în sate muribunde. E trist, e dezolant, când înmormântezi zeci de

oameni în fiecare an, când copiii tăi n-au cu cine să se joace, cu alți
copii de vârsta lor, când satul este îmbătrânit. E dureros şi e o dramă
pe care preotul şi-o asumă şi o trăieşte, în ființa lui. Discutăm cu mulți
colegi şi aceștia zic: „Nu-i treaba noastră!” Nu-i treaba noastră, e
treaba lui Dumnezeu, dar îşi pune amprenta asupra persoanei tale
şi a demnității tale.
E şi treaba noastră, totuşi se pot gestiona lucrurile cumva.

Poate că nu putem face noi ce face Părintele Tănase, la Valea
Plopului, fiind o harismă a lui. Dar, la un nivel mai restrâns, se
poate face ceva în satul românesc. Pot fi determinate, câteva
familii, să ia copii în plasament. De exemplu, la Valea Drăganului,
s-ar putea face, pentru că există potențial. Iar pentru asta ar
primi salariu şi subvenții.
Sunt câteva familii care au în plasament.
Trebuie insistat pe lucrul acesta.
Pe de altă parte, există extraordinar de multă birocrație pentru a

lua copii în plasament, un dezastru!
Da, așa este. Aşa este şi pentru accesarea fondurilor europe-

ne, dar tot mai facem câte un proiect, chiar dacă trebuie să sem-
năm mii de pagini. Cred că se fac lucruri. De pildă, cu preoții
tineri, care au fost numiți acum, în ultima vreme, pe la parohii,
se vede că se mişcă puțin lucrurile. Desigur, nu putem face mi-
nuni, e bine să pornim de la lucruri mai mici, care se pot face.
Dar, mai ales, trebuie să facem ceva din punct de vedere duhov-
nicesc.
Sugestia Înaltpreasfințitului Andrei a fost să împărtășim la fie-

care Liturghie câțiva credincioşi. Dar eu într-o duminică sunt într-un
loc, în cealaltă duminică, dincolo. Iar ei vor să vină să se împărtă-
șească tot la două săptămâni. E o problemă?
Este foarte bine. De ce să fie o problemă? Au duhovnic, nu?

Îi spovedeşti. Iar dacă nu-i spovedeşti chiar la două săptămâni,
nu e grav. Cu o spovedanie te poți împărtăşi de mai multe ori.
Așa facem și noi, preoții. De ce nu o pot face şi credincioşii? Este
altă lege pentru ei? E aceeaşi.
Sau dacă nu ai ținut trei zile de post, nu te împărtăşeşti...
Dacă omul ține toate posturile de peste an, precum și mier-

curile şi vinerile, de ce să-l mai pui să țină cele trei zile? Mai ales
că sâmbăta şi duminica este interzis, prin canoane17, să se pos-
tească. Şi ar fi de preferat ca oamenii să se împărtăşească dumi-
nica, bineînțeles, nu doar în cursul săptămânii. Am legat prea
mult postul și spovedania de împărtăşire. Nu este aşa.
Înaltpreasfințitul Laurențiu ne spunea, la cursurile de Liturgică,

legat de spovedanie, că, la un moment dat, a ajuns în Grecia şi i-a
văzut pe greci că se împărtăşeau des. L-a întrebat pe un diacon care
17Canonul 66 apostolic. În Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele
Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii. Ediția a III-a îmbunătățită. Sibiu,
2005, p. 44.
stătea acolo: „Când i-ați spovedit pe aceştia, că eu sunt de diminea-

ță aici...?” I-a răspuns diaconul: „Dar Preasfinția Voastră când v-ați
spovedit?” Și a zis Înaltpreasfințitul: „M-am dus de acolo...”
Sunt preoți care spovedesc credincioşii duminică dimineața şi îi
împărtășesc atunci, cu Împărtăşania pentru bolnavi!
Da, ca să nu mai greșească...! Dar e absurd!
Care mai e scopul Liturghiei?! De fapt, s-a ratat scopul Liturghiei.
Da, şi al tuturor slujbelor... În acest sens, avem probleme mari

și în mânăstiri, unde toate cele şapte Laude, de pildă, pregătesc
pentru Sfânta Liturghie şi, respectiv, pentru împărtăşirea cu
Trupul şi Sângele Domnului. Iar călugării nu se împărtăşesc! De
fapt, de la ei au început şi restricțiile acestea mari.
Avem probleme chiar și la oraş, la noi, la Cluj. Încă sunt pa-
rohii unde nu se împărtăşeşte, duminica, nimeni, iar oamenii
se duc cu frică cu copiii, să nu-i repezească. Sau dacă s-au spo-
vedit la noi sau la alte biserici, nu sunt primiți. Cu toate acestea,
au început să se mişte puțin lucrurile, să se schimbe.
Mai vin acum, încep să vină şi cu copiii mici.
Da, încep să vină. Când am fost la Maia, pentru că nu s-a

împărtășit nimeni, i-am spus Părintelui Rareş, după predică:
„Părinte, uite, de acum, în fiecare duminică şi sărbătoare, din
credincioşii pe care-i cunoşti foarte bine, să se spovedească şi
să se împărtăşească!” Dar i-am spus de față cu credincioşii, pen-
tru ei, de fapt, iar credincioşii au luat aminte, pentru că i-ai dat
gir părintelui. Şi au început câte doi-trei, și cu ei deja se schim-

bă lucrurile. Să se împărtăşească copiii, foarte bine, dar trebuie
să se împărtăşească şi oamenii mari.
Am aruncat responsabilitatea asupra copiilor. Practic, noi nu ne

asumăm responsabilitatea că cei maturi trebuie să se împărtăşească,
nu doar copilul pe care-l duce mămica de mână, iar mămica nu s-a
împărtăşit de cincisprezece ani!
Aceasta e problema. Merge mămica cu copilul, copilul se îm-

părtăşeşte, iar ea, nu.
Ea îşi duce copilul ca să fie bine copilul, să fie sănătos... Dar tre-
buie să fie și ea bine, nu numai copilul!
Copiii, vedeți că ei se molipsesc unul de la altul foarte uşor.

Dar maturii, nu, numai la rele...
O altă întrebare, părinte. La mine în parohie, e un obicei în Postul

Mare. Cazuri singulare se spovedesc duminica. În schimb, în fiecare
zi, de la ora 7, sunt în biserică şi zeci de persoane stau până la amia-
ză, se spovedesc şi, pe urmă, îi împărtășesc cu Împărtășania pentru
bolnavi. Dar, acum, mi-a venit ideea ca pe acei credincioşi să-i îm-
părtăşesc şi duminica. Până acum nu am făcut așa. Mă gândeam
acum că aș putea face lucrul acesta.
Da. Se pot împărtăşi încă o dată.
Şi, atunci, într-o duminică, poate sunt două sute de oameni la

împărtăşit, cei care s-au spovedit într-o săptămână din Postul cel
Mare, de exemplu. E un lucru foarte bun.
Gândiți-vă, şi noi, la Catedrală, în Săptămâna Patimilor, nu

împărtăşim cu Împărtăşania de la Sfânta Liturghie, pe care o
săvârşim atunci, ci tot uscăm, tot uscăm... Nu ai ce face. Am avut
problema aceasta şi aici, la Nicula. Iar moldovenii ziceau: „La
Nicula, împărtăşesc cu găleata!” Nu împărtăşeam cu găleata, ci
împărtăşeam cu zece potire. Păi, dacă erau zeci de mii de oameni,
care se spovedeau şi, apoi, se împărtășeau! Sunt cantități, nu?
Dar cum voiau să împărtăşiți?
Voiau să spună că se exagerează. Acum, e mai uşor, se îm-

părtăşesc şi din două potire, pentru că, pe măsură ce se spove-
desc, se şi împărtăşesc.
Mai e şi mentalitatea moldovenilor care vin și se spovedesc la noi,

le dai dezlegare să se împărtășească și ei iau aghiasma mare!
Noi, care ne împărtășim des, datorită profesiei noastre, măcar

citim Canonul de împărtăşire. Credincioşii nu prea ştiu...
Şi aici sunt soluții, îi înveți. Se poate citi în loc de priceasnă.

Noi citim, la Catedrală, canonul, în locul pricesnei.
Sau, în timp ce-i spovedesc, cineva citeşte.
Sunt soluții.
Părinților, sper că v-ați aflat bine la Nicula şi că ați rămas cu

câte ceva, pentru că fiecare poate aduce un plus. Să comunicați,
să dialogați, să întrebați, de asta sunteți aici. Eu m-am bucurat
că am fost laolaltă şi Doamne ajută să ne vedem cu bine, să ne
mântuim şi noi, şi credincioşii noştri. Oricum, calea e lungă şi
sunt multe lucruri de adăugat şi se pot face multe. Cu paşi mă-
runți şi cu lucruri mici. Şi, dacă începeți să le faceți, le şi duceți
la bun sfârşit. Când am început noi, aici, rectitorirea Mânăstirii
Nicula, am avut o comisie de oameni, de academicieni: se uitau
la noi ca la extratereştri! Nu au crezut că noi vom face toate lu-
crurile acestea și nu le-a venit să creadă că le-am făcut deja.
Ne-au spus asta doar atunci când i-am chemat la inaugurare,
la Casa de creație, reşedința Mitropolitului Bartolomeu. Era
doamna Livia Drăgoi, directoarea Muzeului de Artă, şi domnul
Gheorghe Arion – Dumnezeu să-i ierte – şi domnul academi-
cian Marius Porumb. Deci, dacă începi, le faci. Orice lucru, mai
ales când e pentru Dumnezeu şi pentru Biserică, nu se poate să
nu se împlinească, să se desăvârșească. Slavă lui Dumnezeu!
DUHOVNICIA – UN DIALOG MÂNTUITOR1
Preacucernice Părinte Consilier, Preacuvioase Părinte Stareț,

Precucernici Părinți,
F
aptul că se răspunde foarte pozitiv și prompt la aceste cur-
suri duhovnicești înseamnă că și ele, în sine, au o deschi-
dere totală. Așadar, nu ar trebui să existe niciun fel de re-
zerve în a vă exprima. Mai ales că suntem pe aceeași baricadă,
și noi, cei care încercăm să vă împărtășim din experiența noas-
tră, și dumneavoastră, cei care ne transmiteți experiențele Sfin-
țiilor Voastre, dar și nelămuririle. Desigur, fiecare își are propria
întrebare, în sensul unei stări anume, fiindcă nu le putem cu-
noaște pe toate și întotdeauna încercăm să adăugăm, să aflăm
mai mult. De altminteri, Mitropolitul Antonie Plămădeală spu-
ne, într-o predică, citând o vorbă a Părinților îmbunătățiți,
păstrată de tradiția creștină: „Cine vrea să se mântuiască, cu
întrebarea să călătorească”2. Cu atât mai mult noi, care lucrăm
la mântuirea sufletelor celor care ne-au fost încredințați de Bi-
serică, respectiv, de Dumnezeu. Prin urmare, colocviile noastre,
întâlnirile noastre, care au ca leitmotiv libertatea de exprimare,
1 Cursuri duhovniceşti pentru preoţi, organizate de Arhiepiscopia
Vadului, Feleacului şi Clujului, la Sfânta Mânăstire „Adormirea Maicii
Domnului” de la Nicula, în data de 6 martie 2017.
2 Antonie Plămădeală, „Evanghelia întrebării esențiale”, în Tîlcuiri noi
la texte vechi, Sibiu, 1989, p. 283.
cred că sunt foarte binevenite. Mai mult, acest proiect, pe care

Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului îl derulează deja
de mult timp, încă de pe vremea Mitropolitului Bartolomeu, ar
trebui să se extindă la nivelul Patriarhiei. Am înțeles că cel pu-
țin în eparhiile Mitropoliei noastre, s-a reușit, dar cred că tre-
buie să se facă acest lucru în întreaga Patriarhie, nu neapărat
pentru că vine de la Cluj – anume că tot ce vine de la Cluj, din
Ardeal, ar fi foarte bun! –, ci fiindcă este necesar.
Mi-aduc aminte că, atunci când am devenit tânăr duhovnic,
având abia 21 de ani, practic nu m-a învățat nimeni să fiu du-
hovnic. Chiar dacă îl aveam părinte duhovnicesc pe Preasfințitul
Vasile Someșanul, care, pe atunci, era stareț la Mânăstirea
Nicula, și mă spovedeam în fiecare seară la el – încercam eu așa,
după Sfinții Părinți și după cărțile duhovnicești, și chiar o făceam
în fiecare seară! –, totuși duhovnicia devine o experiență per-
sonală. Personală, în calitate de duhovnic, și cu fiecare om în
parte, tot personală. Pentru că și Dumnezeu așa lucrează, cu
fiecare om în parte, iar mântuirea este și subiectivă, și obiectivă,
iar Dumnezeu chiar mântuiește pe om după mintea lui, după
inima lui, după toate facultățile lui. Și nu poate fi altfel! Nici nu
cred că ar trebui să fie altfel! Prin aceasta se demonstrează că
Dumnezeul nostru este unic și Dumnezeu cu adevărat. Dacă ar
fi totul după șablon, dacă n-ar fi relief în natura noastră, n-ar
exista frumusețe. Așa lucrează și Dumnezeu, așa lucrează mân-
tuirea fiecărui om și așa trebuie să lucrăm și noi cu fiecare om
în parte, dintre cei care ni se adresează.
Ați observat, de asemenea, că, adesea, oamenii își aleg du-
hovnicul și nu o fac pentru că așa spun Părinții, ci o fac cumva
și involuntar – și voluntar! –; o fac din fire, pentru că își dau
seama că există afinitate cu omul respectiv. Fiindcă aici este, de

fapt, taina spovedaniei și a duhovniciei, și anume că Dumnezeu
iartă păcatele tot printr-un om. Este, oarecum, taina Întrupării
Domnului nostru Iisus Hristos, taina Întrupării Fiului lui
Dumnezeu. Cam în acest fel trebuie percepută Sfânta Spovedanie,
adică mijlocirea duhovnicului: Dumnezeu S-a întrupat ca omul
să priceapă că Dumnezeu chiar ne înțelege, Dumnezeu cunoaș-
te toate amănuntele vieții noastre, fiecare celulă, nici măcar una
nu Îi este străină lui Dumnezeu, inclusiv cea care se duce, în-
noindu-se pielea; Dumnezeu are știre de ea.
Taina Spovedaniei, taina duhovnicului, are, așadar, legătură
cu Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos. Sunt Părinți care
afirmă acest lucru. Există și o scriere anonimă, Cea mai frumoa-
să copilă3 – chiar dacă e scrisă în Apus, vă sfătuiesc să o citiți;
mie îmi place foarte mult, este despre viața Maicii Domnului –,
în care se arată faptul că duhovnicul trebuie să fie născător de
Dumnezeu, să fie o replică a Maicii Domnului, dacă vreți. De
asemenea, mai există o carte, Solia lui Iisus către preotul său, de
I. Schrijvers4, despre preoție, și mai pronunțată în acest sens,
tot pe linie apuseană. Desigur, noi, în Ortodoxie, îl avem pe în-
suși Sfântul Ioan Gură de Aur5, dar și pe Sfântul Nicolae Cabasila6
3 Cea mai frumoasă copilă, în Viața, Urmarea și Psaltirea Maicii Domnului
– Mama noastră, Editura Lumină din Lumină, București, 2005.
4 I. Schrijvers, Solia lui Iisus către preotul său. Traducere de Silviu Hodiș.
Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2005.
5 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție. Traducere de Dumitru
Fecioru. Editura Basilica, București, 2015.
6 Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii. Pr. Prof.
Dr. Ene Braniște, Explicarea Sfintei Liturghii după Sfântul Nicolae
Cabasila, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București,
2011. Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos. Traducerea Pr.
sau Paul Evdokimov7, ale căror scrieri îl descoperă pe duhovnic

în felul aceasta, adică îl aseamănă și identifică cu Maica
Domnului, părintele duhovnicesc trebuind să-L nască pe
Dumnezeu în ființa fiecărui credincios.
Este limpede că omul care vine și se spovedește Îl caută pe
Dumnezeu și intră în dialog cu El, iar noi, fără a ne substitui lui
Dumnezeu – de altfel, nu avem cum să o facem! –, suntem oa-
recum un filtru prin care Dumnezeu binevoiește și omul pri-
mește direct, concret, real, palpabil, din partea lui Dumnezeu,
iertarea de păcate, precum și sfatul cuvenit. Vedeți, părinții du-
hovnicești din ultima vreme, pe linia Sfântului Siluan Athonitul,
în așa fel, în așa poziție îl așează pe duhovnic încât Dumnezeu
poate vorbi și răspunde prin el, într-o anumită situație, la o pro-
blemă, iar omul trebuie să-și însușească răspunsul primit și să
trateze problema respectivă ca atare. Ei spun că primul cuvânt
pe care-l rostește duhovnicul la o anumită problemă, în urma
rugăciunii amândurora, duhovnic și fiu duhovnicesc, ar trebui
să fie pentru fiul duhovnicesc ca un canon sau ca o ascultare, pe
care trebuie să și-o însușească și să o pună în lucrare8.
În desfășurarea convorbirii noastre, concret, aș vrea ca
Sfințiile Voastre să interveniți fiecare în parte. Așa aș vrea să și
începem, cu întrebări, la care să răspundem din experiența
noastră, a celor mai în vârstă. Mai întâi însă, mă voi referi la
câteva lucruri practice, pe care trebuie să le avem în vedere. În
Teodor Bodogae. Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,

București, 2014.
7 Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu. Traducere din limba
franceză de Teodor Baconschi. Editura Sophia, București, 2013.
8 Vezi Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia,
2002, pp. 47-48, 129-130.
primul rând, omul credincios, creștinul botezat, trebuie să aibă

un duhovnic. Nu este ceva nou, este însă ceva care încă lasă de
dorit în Biserica noastră, mai ales în Biserica noastră Ortodoxă
Română, poate și pentru că avem doar douăzeci și ceva de ani
de la Revoluție încoace. Înainte am putut face doar atât cât ni
s-a permis și cât și-a permis fiecare preot în parte, mai mult în
cadrul bisericii ca locaș de cult. Acum, desigur, se iese în afara
acestui cadru, dar, înainte, oamenii nu au avut conștiința de a
avea un duhovnic, deși, de fapt, acest lucru se întâmpla de la
sine, pentru că fiecare credincios dintr-o parohie se spovedea
la preotul paroh și era de la sine înțeles că acela era și duhovni-
cul. Mai erau și oameni care își doreau mai mult, care cercetau
mânăstirile, care au aflat și și-au dat seama că trebuie să aibă
un duhovnic personal și chiar un duhovnic al familiei.
De la Revoluție încoace însă, literatura duhovnicească, ex-
periența Bisericii, care s-a afirmat tot mai mult, ne-a determi-
nat să îi lămurim pe credincioșii noștri să își aibă fiecare duhov-
nicul său, să cunoască ce înseamnă necesitatea unui duhovnic.
Desigur, a ajutat și schimbarea mentalității. De pildă, toată
lumea știe că trebuie să aibă un medic de familie. Prin urmare,
cumva similar, toată lumea își dă seama că trebuie să existe și
un părinte al familiei. În Cluj, de pildă, unde sunt atâtea parohii
și în jur de o sută de preoți, împreună cu cei de caritate – mai
exact, sunt patruzeci și cinci de parohii, fiecare având doi preoți,
plus preoții misionari –, deja oamenii pot să aleagă. Nu mai este
ca la o parohie de la țară, unde nu au încotro, trebuie să meargă
la preotul paroh. Deși și acolo se poate lucra puțin, să știți, se și
întâmplă în unele parohii sau cercuri pastorale, cum avem acum,
în Postul Mare, să vină câte un preot din satul vecin și să-i spo-
vedească pe credincioși, pentru că sunt unii care au rezerve față

de preotul lor. Și chiar cred că trebuie făcut lucrul acesta din
când în când. Chiar sunt persoane care au rezerve. Tot din ex-
periența Clujului – iar Catedrala e cel mai bun exemplu –, știm
că vin oameni de pe sate, vin de la frățiile voastre și sigur că aflăm
și amănunte în ce vă privește. Dar nu lucrul acesta e important,
important e că au alternativă. Trebuie să aibă alternativă și tre-
buie chiar încurajați în direcția aceasta. Ar trebui mers chiar mai
departe, deoarece nu numai că sunt rezerve, dar, la un moment
dat, există și o suficiență în legătura dintre duhovnic și fiul du-
hovnicesc. Trebuie și părintele să-și cunoască nivelul și să-și
dea seama că fiul duhovnicesc are nevoie de mai mult sau de un
„specialist”, să zicem, și, atunci, trebuie încurajat în acest sens
și ar fi bine să o faceți nominal, să le dați mai multe variante, să
nu-i lăsați să intre „în gura lupului”. Adică, ar trebui chiar să le
spuneți: „Uite, am ajuns în situația asta, dar ai două-trei vari-
ante...” Desigur, pot fi situații pozitive, dar și negative; mai ales
în aceste situații greu de gestionat, trebuie neapărat să plece în
altă parte, să aleagă între variantele propuse, să nu-i lăsați chiar
așa de izbeliște și să meargă oriunde.
În Cluj, cum spuneam, oamenii au alternativă și pot uza de
posibilitatea de a-și alege duhovnicul; prin urmare, aici stăm
foarte bine. Dar și noi mai avem încă de lucrat în direcția aceas-
ta, ca oamenii să aibă conștiința că trebuie să aibă un duhovnic,
începând cu copiii, deja de la șapte ani (eu aș zice chiar înainte
de șapte ani!), dar mai ales adolescenții, care au neapărată ne-
voie, apoi tinerii căsătoriți, cu familie, cu copii, fiindcă în aces-
te cazuri se poate face chiar foarte mult. Eu cred că o familie care
are duhovnic se poate păstra în echilibru fără riscuri mari. Aici
aș putea să vă sfătuiesc și pe frățiile voastre, sunteți foarte tineri

marea majoritate, iar o familie de preot care nu are un duhovnic
al familiei cred că riscă foarte mult. Și de aceea avem divorțuri,
avem probleme la noi în casă, în sensul acesta strict. Așadar, un
preot care nu are conștiința faptului că familia lui trebuie să aibă
un duhovnic riscă foarte mult și el, ca persoană, dar își riscă și
viața de familie, armonia vieții de familie. Un preot care are fa-
milie și are duhovnic se păstrează în echilibru foarte bine. Noi
zicem că ar trebui să fie nașii cei care mențin familia în echilibru,
căci sunt imparțiali, dar, din păcate, nu se aleg imparțial, se aleg
așa cum se aleg... Duhovnicul însă este, trebuie să fie imparțial,
să fie chiar vocea lui Dumnezeu într-o familie.
Trebuie să lucrăm la dobândirea acestei conștiințe, ca fieca-
re creștin să-și aibă propriul duhovnic; trebuie chiar sfătuit
credinciosul în acest sens. Dar, când îi dați acest sfat, nu trebu-
ie să îl convingeți că Sfințiile Voastre trebuie să fiți duhovnicul.
Nu. Vă spun din experiență personală că, în general, îmi cam
dau seama cum stau lucrurile cu fiecare om în parte care vine în
scaunul spovedaniei, iar Catedrala, încă o dată, îți oferă
diversitate din toate punctele de vedere. Când sfătuiesc pe cineva
să aibă duhovnic, iar omul răspunde foarte prompt: „Păi,
dumneavoastră...”, eu îi spun: „Nu, nu, ne mai gândim, vedem
la a doua, la a treia spovedanie”. Deci nu trebuie să aleagă chiar
în acel moment. Mai trebuie lăsați așa, să se gândească, chiar să
se mai spovedească și la alții, să simtă cu cine poate comunica.
Fiindcă duhovnicia în sine înseamnă și aceasta, iar de aici izvo-
răște și ce am mai spus și cu alte ocazii, sau ce ați văzut în ultima
vreme, și anume că forma spovedaniei efective trebuie să fie un
dialog. Tot în acest sens, referitor la poziția la spovedanie, v-aș
sfătui – desigur, cu cine se poate și cum se poate – ca omul să

nu se pună neapărat în genunchi, poate să stea și pe un scaun,
mai ales dacă este în vârstă... Și dacă sunt tineri! Ei nu au expe-
riența să stea în genunchi, dau semne de nerăbdare, de obosea-
lă, și, atunci, este bine să șadă pe scaun.
Epitrahilul, de asemenea, nu știu dacă e bine să fie ținut ne-
apărat pe cap în timpul spovedaniei. Îl puteți pune la începutul
spovedaniei, când îl binecuvântați pe fiul duhovnicesc, și la
urmă, când dați dezlegarea. Desigur, încă o dată, de la caz la caz,
sunt unii care își pun singuri epitrahilul – vor să se ascundă...
–, nu mai trebuie să o faci tu. Dar se poate face și așa, să-i lăsați
să zică ce au de zis, toate acelea pe care nu vor să le vezi, numai
să le auzi, iar apoi, când începe dialogul efectiv, să existe totuși
comunicare. Trebuie să știți un lucru, nu se spun toate prin cu-
vânt. Și la spovedanie, când omul vorbește, ochii poate îți spun
altceva sau îți spun mai multe decât ți-a zis el. Gesturile, mimica,
totul conjugă cu păcatul pe care ți-l mărturisește sau cu situația
în care se găsește, nu întotdeauna e vorba de păcat. Sunt și su-
ferințe, nu? Păcatul în sine este o suferință, dar sunt și suferin-
țe concrete, pe care le au oamenii, și atunci vezi întregul. Ai pus
epitrahilul pe cap, ai auzit o informație..., nu e suficient. Când
vezi fața omului, ochii lui, mimica, crisparea, tot, atunci mesa-
jul este complet. Și așa, foarte greu îți poți da seama de tragedia
lui.
În plus, nu că am fi neapărat superficiali, dar la ușă se află
următorul. În general, oamenii vin în Postul Paștilor, când
suntem și noi deja epuizați, din toate punctele de vedere, totul
e în grabă și sub presiune. Dar, atunci când îți devine fiu
duhovnicesc, îl cunoști pe om, îi cunoști istoria, îi cunoști an-
tecedentele, chiar poți previziona ce se va întâmpla în viitor...

Atunci lucrurile stau altfel. Așa, că vine și pleacă, l-ai văzut o
dată în viața ta și nu o să-l mai vezi niciodată, e greu... Dar mai
ales atunci când îl vezi o singură dată în viață, ai putea să faci
ceva cu care să rămână și care să-l câștige pentru Dumnezeu și
pentru Biserică. Mai ales atunci! Cred că trebuie să fim mai atenți
cu cei care au ajuns prima oară în scaunul spovedaniei. Trebuie
să fim cu luare aminte, în general, și mai cu seamă cu tinerii,
pentru că cei vârstnici deja au un obicei, merg din inerția tradi-
ției, ei vin într-un fel ca să confirme, pentru că ei... știu ei!, au
ei logica lor, ritmul lor și se duc înainte și nici nu-i bine să-i
clintești foarte tare, că, dacă-i clintești, s-ar putea să...
Oare acesta să fie un răspuns și pentru preoții noștri mai în vârstă?
Nu, nu. Eu nu i-aș ierta ușor pe preoți, să mă iertați! Și cred

că nici Dumnezeu nu-i iartă ușor, așa zic Părinții. Nu, pe preoți
eu nu i-aș ierta foarte ușor, fiindcă, în același timp, eu pe preot
îl respect cel mai mult. Azi am avut un asemenea caz, l-am lăsat
și a zis, și a zis... Și, până la urmă, l-am întrebat ce lucrează. Era
preot, bineînțeles, mi-am dat seama din spovedanie că e preot.
Nu de la noi din Eparhie, de aceea a venit la Cluj. M-am și bu-
curat, fiindcă a fost foarte cuminte, un om serios, așa, cam de
vârsta noastră, m-am bucurat de cumințenia lui și de interesul
față de viața duhovnicească și de faptul că avea conștiința păca-
tului. Nu i-am spus tot ce vă spun acum, e-adevărat, spovedeam
de două ore și erau la rând acolo încă mulți oameni. Însă i-am
recomandat să aibă duhovnic și a confirmat că așa ar fi sau ar fi
bine, dar totuși a venit la Cluj și s-a spovedit, să zicem, „la în-
tâmplare”. Nu știu, probabil că a fost la întâmplare, nu l-am

întrebat lucrul acesta, deși la noi se cam știe cine e de rând la
spovedit, suntem trei la Catedrală și nu e greu de aflat cine este.
Așadar, este foarte important ca, în lucrarea noastră duhov-
nicească, omul să aibă conștiința duhovnicului, a faptului că e
nevoie să se spovedească la unul și același preot, care trebuie
să-l cunoască cu adevărat, să îi cunoască toată viața. De aceea,
în momentul în care omul îți devine fiu duhovnicesc, este ne-
voie, la un moment dat, de o spovedanie generală. Nu știu cât
este de valabil la parohii, pentru că, la parohii, preluați totuși
ștafeta celuilalt care a fost înainte, dar, în orice caz, este bine să
procedați așa cu noii fii duhovnicești. Nu din primul moment.
În mânăstire, noi o facem când primim un frate nou, o făceam
când eram stareț, nu de la început, ci atunci când consideram
că poate fi închinoviat în obștea monahală. Îi spuneam să se
pregătească de o spovedanie generală, acela era și semnul că va
fi primit în obște. Spovedania generală înseamnă că îți devine
cu adevărat fiu duhovnicesc. Trebuie să știi antecedentele, fi-
indcă s-ar putea să nu-i cunoști anumite probleme și să dai sfa-
turi care nu se potrivesc sau să nu-l pricepi, să nu reușești să
ajungi la inima lui, să nu vorbești pe limba lui, sau să nu știi să-l
ferești de anumite lucruri. Am găsit undeva scris despre expe-
riența unui părinte duhovnicesc, în viața monahală, care, cu-
noscând firea fiului duhovnicesc, făcea în așa fel încât să nu-l
pună pe acesta în situația de a greși. În viața duhovnicească, în
legătura noastră cu fiii duhovnicești, trebuie să tratăm lucruri-
le astfel încât să nu-i ducem noi într-o anumită ispită sau să nu
le dăm apă la moară. Dacă le dai apă la moară, atunci iarăși nu
e bine.
O altă chestiune pe care ar trebui să o avem în vedere întot-

deauna – și aceasta poate să fie lege – este să nu fiți mari prieteni
cu fiii duhovnicești, prietenie în sensul de foarte mare intimi-
tate sau degajare, să zicem că sunteți prieteni de familie, de pil-
dă. Aveți soții, aveți copii, ei, la rândul lor, au familii, copii, vă
întâlniți, mai este câte o zi de naștere, se pierde evlavia; sacra-
litatea actului în sine al spovedaniei nu mai este, nu mai are cum
să fie aceeași, pentru că există o prea mare apropiere. Iar cei mai
mulți renunță – vă spun din proprie experiență, o experiență de
mulți ani, și din experiența Catedralei. Adică rămân cu prietenia,
căci le convine, prietenia cu un preot și cu familia unui preot e
ceva, dar renunță la duhovnic. Și se duc în altă parte.
Gândiți-vă: noi, acolo, în fața oamenilor, totuși avem un sta-
tut, noi suntem cei care îi ancorăm pe oameni în realitate, chiar
suntem o ancoră. Îi stabilizăm pe oameni, chiar dacă, de multe
ori, dăm ce nu avem. Cum spune Părintele Nicolae Steinhardt,
că suntem datori să dăm și ce nu avem9. De multe ori ne aflăm
în situația asta.
Dacă au un alt duhovnic, nu pe tine, poți să-i ai de prieteni?
Da. Dar tot trebuie să existe o oarecare distanță... Pentru că

slujești la Sfânta Liturghie, care, mă gândesc eu, e mai mult de-
cât Sfânta Spovedanie! Iar acolo, la Liturghie, trebuie să te vadă
într-un anume fel. Așa cred eu... Deci trebuie să existe o oare-
care limită.
9N. Steinhardt (Monahul Nicolae Delarohia), Dăruind vei dobândi.
Ediție îngrijită, studiu introductiv și referințe critice de Ștefan Iloaie.
Repere biobibliografice de Virgil Bulat. Indici de Macarie Motogna.
Mănăstirea Rohia. Editura Polirom, 2008.
Aceasta este valabil și între familiile de preoți? Suntem doi preoți,

suntem colegi...
Nu te-aș sfătui să fii „mare” prieten de familie... E nevoie de

o foarte mare atenție. În duhovnicia voastră, a noastră a tuturor,
sunt și experiențe delicate.
Revenind la comunicare, trebuie să intrăm într-un dialog cu
fiul duhovnicesc, în comuniune, și chiar să-l descoperim, oa-
recum, dacă el nu se descoperă. Nu neapărat trebuie să-l im-
presionezi spunându-i cine și ce este el, pentru că avem și ispi-
ta aceasta câteodată, de aici vine ideea că „părintele știe”, „mi-a
spus dinainte”... Nu trebuie să uzăm de aceste lucruri, pentru
că și ele sunt periculoase și nu îți aduc niciun beneficiu, nici
măcar material, dimpotrivă, libertatea ta se anulează din ce în
ce mai mult, fiindcă vin oamenii și tu trebuie să le răspunzi și
nu o vei face niciodată pe măsura zvonului care ajunge departe.
Mai mare e rătăcirea de pe urmă...
Da. Cu fiii duhovnicești, cum am spus, mari prietenii să nu

aveți. Să nu faceți afaceri cu ei, sub nicio formă să nu faceți afaceri
cu fiii duhovnicești! Să nu dați împrumut, să nu luați împrumut.
Acestea sunt lucruri clare, o să vedeți rezultatul imediat. Ai făcut
afacerea, s-a terminat legătura dintre părinte și fiul duhovnicesc.
Ai luat împrumut sau ai dat împrumut, s-a încheiat relația dintre
părinte și fiul duhovnicesc. Sigur, sunt și excepții, dar excepțiile
întăresc regula, nu-i așa? Așadar, vă sfătuiesc să nu faceți afaceri
cu fiii duhovnicești. Sau, dacă faceți, dacă trebuie să construiți
ceva, de pildă, să o faceți prin consilier, prin curator, nu voi direct.
Angajați pe cineva, un intermediar. În momentul în care ai făcut

afacerea cu fiul duhovnicesc, se creează un alt fel de relație.
Vorbim de bani, de afaceri, de cifre..., iar dialogul nu mai este
același, se schimbă. Încă o dată, ca și în cazul prieteniei, scade
evlavia sau chiar se pierde efectiv. Desigur, preoții noștri, în ma-
rea lor majoritate, sunt oameni isteți la minte, știu să negocieze,
se zice că „popa are mână de luat, nu de dat”... Și, atunci, apar
probleme. Apoi, pot surveni lucrări suplimentare, un incident
sau accident, și așa încep scandalurile, care niciodată nu se mai
termină. Cunosc mulți preoți care au intrat în conflict cu credin-
cioșii. Un alt exemplu: dacă preoteasa e pictoriță, să picteze alte
biserici, din alte parohii, dar nu biserica parohială, căci, dacă
pictează biserica parohială, e dezastru... Intri în conflict cu cre-
dincioșii. Din nou e vorba de bani: „Popa face afaceri...”, „Sfântul
cutare e atâta, popa vinde un sfânt cu o mie de lei...” Sau: „E două
sute de euro metrul pătrat de pictură...”, și atunci omul se gân-
dește și face scenarii, își închipuie tot felul de lucruri.
De asemenea, am spus că spovedania începe la șapte ani,
dar poate să înceapă mai repede. Dacă există tradiție duhov-
nicească în viața de familie, când vin părinții la spovedit cu
copilul, intră și copilul la spovedit, de la o vârstă mai fragedă.
Învață ce e spovedania, vine cumva și din curiozitate, dar și cu
bucuria aceea că e ceva interesant acolo, se întâmplă ceva și i
se dă și lui importanță. Iar așa, prin lucrurile acestea, îl câștigi
pe copil și va veni la spovedit, se creează o legătură cu el și e
bine să se creeze. Părintele Rafail Noica, la o conferință10, spu-
10 Rafail Noica, „Întâlnirea cu duhovnicul – Părintele Sofronie Saharov,
Starețul meu”, în cadrul Colocviului Întâlnirea cu duhovnicul. Părintele
Sofronie Saharov, Iași, 13 noiembrie 2016.
nea despre bomboana pe care o dădea Părintele Sofronie co-

piilor – pe care o dăm și noi, acum, în ultima vreme –, că este
începutul teologhisirii în ce privește viața lor duhovnicească.
E necesar să fie copilul familiar cu preotul, să știe că se duce
acolo și că primește nu neapărat o bomboană, ci bucurie, aten-
ție.
La spovedanie, nu trebuie să intrați în amănunte. Să-i lăsați
pe oameni să spună, încet-încet. Când eram copil, m-am dus la
o anume mânăstire să mă spovedesc... Nu-l judec pe părintele
– Dumnezeu să-l odihnească –, a fost un om cu totul deosebit
și un duhovnic vestit, de aceea m-am dus și eu; există și lucrul
acesta, să te duci la cei mai și cei mai..., de fapt, am fost dus de
alții, dar de bunăvoie! Părintele m-a spovedit – cred că am fost
de două sau trei ori –, dar fără să ia în considerare nicio
spovedanie de până atunci, deși eu aveam duhovnic, iar
duhovnicul meu era călugăr, Părintele Serafim Măciucă, care
era atunci la Bălan. A fost o spovedanie generală, de când îmi
aduceam aminte, fără a ține seama de vârstă, iar părintele mi-a
pus întrebări la care nu m-am așteptat... Cum zice gluma aceea:
„Părinte, n-am făcut, dar mi-ai dat o idee bună!” Și nu că m-am
smintit neapărat, pentru că eram în Biserică, am trăit între
călugări de mic copil, dar mi s-a părut mie că nu e la locul ei
spovedania respectivă, acele amănunte. Iarăși, trebuie să fiți
foarte atenți, sunt preoți foarte interesați de păcatele trupești,
în spovedanie. E o problemă foarte mare, și e problema lor în
primul rând.
Și după aceea vine omul și spune: „Uite ce mi-a făcut preotul

ăsta...”
Foarte mare atenție! Trebuie să lăsați oamenii să zică ce au

de zis și nu intrați în amănunte. Dacă simte nevoia să spună mai
mult, spune mai mult, sau, dacă ajunge la conștiința că trebuie
să scape de povară, vine și spune amănuntele acelea, pe care n-ai
vrea și nu este de dorit să le auzi, mai ales în ultima vreme, cu
tot ce se întâmplă în lume. Oricum, nu căutați să intrați așa, cu
cizmele, în sufletul omului. Și, mai ales, să fiți atenți la prima
spovedanie! Prima spovedanie e crucială, e determinantă, va
veni din nou sau nu va mai veni niciodată. Și, atunci, prima spo-
vedanie trebuie să fie așa, elegantă, chiar trebuie să fie un dialog
cu omul respectiv, iar el, cumva, încet-încet, se va deschide...
De altfel, dacă sunt păcate grele și ți le spune la prima spoveda-
nie, nu trebuie să dai canon pentru ele. Este bine să amâni un
pic, să-l catehizezi, să-l faci să conștientizeze. De obicei, cano-
nul se consideră un fel de pedeapsă, nu înțelege el prea bine...
mai ales dacă-l oprești de la împărtășit. Aici iarăși e o întreagă
istorie, trebuie să fiți foarte atenți cu împărtășirea: dacă vin am-
bii soți și ea se împărtășește, iar el nu... dă de gândit!
Într-un sat se cunosc toți...
Atunci trebuie să procedezi altfel... Dar asta nu înseamnă că

nu trebuie să-l faci pe omul respectiv să conștientizeze că are
probleme.
Trebuie să vadă canonul ca pe un medicament, nu ca pe o pedeap-

să.
Da. Dar trebuie și rezolvată problema.

În cazul spovedaniei tinerilor de treisprezece, paisprezece ani, a

fetelor, până unde poți să mergi sau să lași să spună dacă au legături
trupești? Lucrurile pot varia, e o vârstă critică. Sunt unii care au în-
ceput să facă păcatul, alții care sunt foarte cuminți...
Da. Îți dai seama care sunt cuminți, mai ales că unii sunt și
practicanți în sensul duhovnicesc, adică vin, îi vezi, îi auzi, îi
știi, cunoști familia în general. Și partea cealaltă o știi. Se poate
merge până într-un loc, dar tot așa, încet-încet... Cred că tre-
buie uzat și de un soi de umor... Dacă ești foarte serios, se spe-
rie. Iar scaunul spovedaniei nu înseamnă scaunul inchizitoru-
lui, nu? Gata, te ard pe rug, te așteaptă afară, numai chibritul
să-l aprind! Nu. Vă dau un exemplu, sigur că nu funcționează
peste tot, încă o dată, totul e foarte personal, trebuie lucrat cu
fiecare în parte. De pildă, unei adolescente îi zic: „Băieții te la-
să-n pace?... Dar tu pe ei...?” Și, de aici, se poate ajunge la con-
cluzii, adică a faptului în sine care se întâmplă. Uneori, ai cu
cine, alteori, nu ai cu cine. Iar cum sunt aduși câte o clasă...!
Clasa a opta, a noua, a zecea... Fă ceva acolo! E foarte greu de
făcut...
Bănuiesc că povestesc și între ei după aceea...
Păi, cum să nu? Sunt ca la examen. „Ție ce ți-a dat?” „Pe tine
ce te-a întrebat?” „Ție ce canon ți-a dat?” Și se sfătuiesc dinain-
te și ce să zică. Sau cum să ocolească lucrurile. Dar nu sunt doar
păcatele acestea, sunt și drogurile. Noi, la Cluj, ne confruntăm
cu problema drogurilor. Este foarte greu; una e să mărturiseas-
că că fumează și înțelegi, și alta ce fumează. Pe de altă parte,
dacă zice că fumează, da, poți să întrebi ce fumează. Oricum,

sunt probleme mari, foarte mari, și de tot felul.
Dacă într-o parohie s-a înrădăcinat cu o singură spovedanie mai

multe împărtășiri, ce facem?
Dar e voie! Tu de câte ori te spovedești?! Cum povestește

Înaltpreasfințitul nostru Andrei, că a venit omul la împărtășit
și a fost întrebat: „Când te-ai spovedit?” Și el, la rândul său, l-a
întrebat pe preot: „Dar tu când te-ai spovedit?!”
Și ce-a făcut?
L-a împărtășit! Păi, ce era să facă?! Era în aceeași situație și

preotul...!
Deci, cu o singură spovedanie, te poți împărtăși de mai mul-
te ori.
Contează și vârsta?
Nu există limită de vârstă. Dar sunt niște condiții. În primul

rând, să ai duhovnic. Lucrul cu care am început. Dacă ai duhovnic...
Atunci e preferabil să meargă la duhovnic să se împărtășească...
Poate să se împărtășească și în altă parte.
Mă refer la cazul unui sat. Vin și bătrâni, și copii. Cu o singură

spovedanie lăsăm și copiii sau doar bătrânii...
Copiii cu atât mai mult! Dar și pe cei în vârstă. Îi lași să vină

la împărtășit cu o singură spovedanie. Poți să dai și niște limite.
Nu se poate să se spovedească zilnic, este imposibil, ar trebui
să te „clonezi” de nu știu câte ori...! Mai ales pentru noi, la
Catedrală, e cu neputință. Poți să dai o simplă binecuvântare.
Poate fi și dezlegare efectivă, pe care o dăm noi la spovedanie,
dar și o simplă binecuvântare că se poate împărtăși o anumită
perioadă de timp. Eu aș zice că până la patruzeci de zile se poa-
te duce binecuvântarea. Dar, dacă apare ceva, să vină să se spo-
vedească.
Toate rugăciunile care se fac în biserică, precum și rugă-
ciunile noastre personale, au ca obiect iertarea păcatelor, nu?
În rugăciunea Tatăl nostru, în toate rugăciunile noastre, Îi ce-
rem lui Dumnezeu să ne ierte. La fel ca cele șapte Laude, la
mânăstire, de exemplu, și ele au ca țintă Sfânta Liturghie și
împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului Hristos. Toate
rugăciunile pe care le facem, și cele personale, au ca scop uni-
rea cu Hristos. Prin urmare, dacă se duce la biserică, spune
rugăciunile, participă la Liturghie, e spovedit, nu sunt pro-
bleme mari, de ce să nu se împărtășească? Nu văd care ar fi
motivul.
Nu există riscul să devină o rutină?
Există riscul. Dar la noi încă nu, pentru că de abia au început

să se dezmeticească oamenii, să se dezmorțească din letargie.
De abia au început și ei să priceapă că trebuie să se împărtășeas-
că mai des. Și asta la oraș, pentru că la sate se împărtășesc doar
o dată pe an...!
La sate, într-adevăr, avem problema că, într-o duminică, în afa-

ră de copiii mici, poate nu se împărtășește nicio persoană, exceptând
posturile...
Trebuie început cu niște bătrânele faine, simpatice, așa cum

ar zice starețul de la Feleac.
Și aici este o problemă, anume că: „De ce se împărtășește toată

ziua?!”
O, dar sunt și cărora nu le pasă, pentru că au început și ele să

învețe că nu trebuie să le pese de tot ce zice lumea. Și, atunci,
câte o bătrânică, două, și așa, încet-încet...
Ele mai aduc două...
Da, ele mai aduc două și așa trebuie... Încă nu există riscul să
fie ca la catolici. Am fost în urmă cu trei săptămâni în Slovacia
și, duminica, trebuia să merg la Arhiepiscopul Abel, în Polonia,
dar era bolnav și, dată fiind și distanța mare, am renunțat și am
mers la biserică la romano-catolici. Am stat la Liturghie de la
început până la sfârșit, undeva mai în spate, s-au uitat toți la
mine ca la un extraterestru, dar nu am avut nicio problemă, am
dat mâna cu ei la Crez... Practic, Sfânta Liturghie e cam aceeași,
în linii mari; sigur, ei au scos tot ce s-a putut scoate, a rămas
așa, un schelet... S-a împărtășit preotul, a apărut și diaconul la
împărtășit, iar cei patru copii de altar, îmbrăcați cu cămăși albe,
au primit fiecare câte un potir și s-au împrăștiat în biserică în
patru locuri, copiii! A venit unul și în fața mea, dar m-am retras
și i-am lăsat pe ceilalți să se împărtășească. S-a împărtășit toa-
tă biserica. Sigur că este o distanță foarte mare ca să ajungem
noi la asta; dar suntem departe și de cum ar trebui să fim. Să ne
împărtășim numai o dată, în Postul Paștilor...?! Și atunci, tot
așa, sub presiunea timpului și a tradiției... Nu cred că e cea mai
bună soluție, oamenii trebuie învățați. Faptul că te împărtășești
mai des sau mai rar trebuie lămurit cu duhovnicul. Cât de des
sau cât de rar sau la ce interval. De aici pornim. Dacă omul are
duhovnic, împreună cu duhovnicul poate să-și facă un program
duhovnicesc, în care se include canonul zilnic de rugăciune, in-
clusiv faptele bune pe care le face... În acest sens, de pildă – în-
găduiți-mi să fac o paranteză –, avem o problemă foarte mare
cu cerșetorii. La noi, la Cluj – dau mereu exemple de la Cluj,
pentru că acolo totul se întâmplă repede și intens –, oamenii nu
știu ce să facă: în fiecare zi, același cerșetor la ușă, care este și
foarte agresiv, să-i dea sau să nu-i dea? Omul spovedește lucrul
acesta, căci se simte vinovat că nu i-a dat. Deși acela e meseriaș,
nu e lipsit, e „profesionist”, câștigă cât nu-ți poți închipui! Dar
omul are conștiința păcatului, pentru că spune: „Nu i-am dat,
mi-a cerut și nu i-am dat”. Problemele acestea se pot lămuri.
În chestiunea milosteniei, foarte mulți oameni sunt în dubii: să

dai, merită, nu merită?
Eu așa am învățat și am găsit scris: sunt două direcții. Una:

să dai la toată lumea care îți cere. A doua: să-ți transpire banii
în mână până îi dai cui trebuie. Cred că a doua variantă mi se
potrivește mie mai bine. Eu nu sunt așa ca Părintele Stareț de la
Nicula, care este foarte larg la inimă... Eu sunt mai sceptic,

gândesc că, mai ales acum, sunt atâtea proiecte sociale, avem
atâția tineri care nu au posibilități financiare, dar au capacitatea
de a face școală... Deci există și alte categorii care pot fi ajutate
efectiv. Oricum, cei care cerșesc și sunt agresivi – mă iertați,
fiind și agresivi! –, eu nu cred că merită să fie încurajați...
Nu e un păcat că nu le dai bani.
Nu. În plus, îi expui și pe alții dându-le. Fiindcă îl faci pe omul

acela să rămână acolo, e profitabil să stea în fața Catedralei!
Înaltpreasfințitul nostru Andrei are o anumită atitudine aici: nu
prea le dă din buzunar, mai face și asta, dar mai ales le spune:
„Nu sta aici, du-te și fă o cerere...” Și le dăm! În fiecare zi de luni,
vin cu bilețelele, le aprobăm și le dăm câțiva lei. Și eu îmi pun
problema aceasta, pentru că le dai, la urma urmei, nu ca să faci
un bine, ci vrei să-ți împaci conștiința. E o chestiune egoistă, tu
vrei să fii foarte bine, să te vadă Dumnezeu. Nu... Respectivii
intră în Catedrală și fură! De pildă, vin unii credincioși bolnavi
la Institutul de Oncologie, la Cluj, și intră și în Catedrală, să-i
ajute și Dumnezeu, nu doar medicii, și, până aprind o lumâna-
re, rămân fără poșetă, fără portofel... Și apoi spun: „Am fost la
Catedrală, la Cluj, și uite ce am pățit!” Îți fură și actele, e o
întreagă istorie! Acuma, la Nicula, e o situație și mai „specială”:
trebuie să le dai măcar banii de taxi, că doar nu vin pe jos! Păi,
dacă nu le dai măcar douăzeci de lei, nu le-ai acoperit taxiul!
Nu... Trebuie să fim atenți.
Revenind la programul duhovnicesc, acesta trebuie făcut cu
fiecare în parte, după măsura fiecăruia, cât înțelege, cât simte,
cât dorește, cât caută... Sunt oameni care vor mai mult. Nu se
mulțumesc cu puțin.
Părinte, marea majoritate suntem tineri și cred că toți ne-am lo-

vit, și cei bătrânii, și cei tineri, de situația aceasta. Preluăm o parohie,
vin oamenii nu dintr-o conștiință – „trebuie să mă spovedesc măcar
o dată sau de două ori pe an” sau de câte ori simte –, ci vin numai ca
să bifeze ceva acolo sau din curiozitate, sau, dimpotrivă, vin să spo-
vedească niște păcate grele pe care nu le-au spovedit la ceilalți preoți
și, atunci, tu, ca preot tânăr, ești pus în niște situații cărora nu le poți
face față... Pe mine, ce m-a frapat este că nu poți nici să pui epitimie,
trebuie să-i împărtășești și, pe lângă faptul că nu au conștiința pă-
catului, trebuie să-i atragi, dar nu poți să-i atragi decât numai dacă
ai un program. Însă, înainte de a avea un program cu ei, cum ați spus
și dumneavoastră, trebuie să le explici de ce vin la spovedanie. Tu nu
ai timp, ei nu înțeleg, pentru că au anumite șabloane pe care și le pun
în față: „Eu, părinte, vin o dată pe an.” Și a pus punct. Tu nu mai poți
să pui punct și virgulă sau virgulă, ca să faci ceva.
Este ca în povestea pe care Înaltpreasfințitul Andrei o repetă

adesea, a lui Ion Agârbiceanu, despre preotul care și-a propus
ca, în trei ani, să schimbe fața pământului. Așa trebuie să vă
gândiți: nu peste noapte! Întâi, să iei act de tot ce se întâmplă în
parohie și, încet-încet, începi să lucrezi cu cei cu care se poate
lucra. De la aceia se pot molipsi și ceilalți. Chiar dacă nu pricep,
își dau seama că e bine sau le place ce văd. Vă dau un exemplu.
La Tărpiu, în Bistrița-Năsăud, era o familie care venea la Nicula,
eram preot tânăr, se întâmpla pe la începutul anilor ’90. Veneau
la Nicula în fiecare duminică, soț și soție, Radu și Nastasia.
Dumnezeu să-i odihnească, îi pomenesc adesea... Nastasia co-

bora din mașină, el nu cobora, el rămânea în mașină toată sluj-
ba. Ea venea la Liturghie și, după ce se termina, mergea la ma-
șină și aducea un braț de flori la Maica Domnului și plângea în
fața icoanei. Avea ea obiceiul acesta. Eu, fiind preotul cel mai
tânăr, rămâneam un timp în biserică, mai erau de sfințit mașini
sau alte lucruri de făcut – acum le face preotul de serviciu, atunci
eram puțini. Într-o duminică, Nastasia mi-a spus: „Părinte, am
o mare suferință, soțul meu e bolnav de cancer în ultima fază,
dar nu merge la biserică. Mă aduce însă la mânăstire, e bun, e
cuminte...” Aveau trei copii... Cel mai mic avea treisprezece ani.
A trecut o vreme, Radu a coborât din mașină, că s-a plictisit să
tot stea acolo. S-a plimbat prin curtea mânăstirii și a ajuns și la
ușa bisericii, că n-a avut ce face, a auzit că acolo se întâmplă
ceva. Și a intrat și în biserică, bineînțeles, s-a și spovedit, s-a
împărtășit. Dar în timp! Asta s-a întâmplat în timp! Când am
ajuns la el și la inima lui, mi-a spus: „Părinte, eu vin la mânăs-
tire pentru Nastasia, pentru că Nastasia e bolnavă de cancer, în
ultima fază, dar ea nu știe că are cancer.” Aveau amândoi cancer,
dar nu știau despre sine că fiecare are, știau însă despre celălalt.
Așa mi-a spus: „Pentru ea am venit la mânăstire, că altfel nu
veneam!” El a murit primul, în zi de duminică, când trăgeau
clopotele de Liturghie. Și, după patru luni, a murit și ea, tot du-
minica, când trăgeau clopotele de Liturghie... I-am îngropat pe
amândoi eu, la Tărpiu, la diferență de patru luni. Găsește
Dumnezeu căile Lui...
Ca să spun povestea până la capăt, după zece ani, se căsăto-
rește nepoata Părintelui Teofan. Și, ca stareț al Niculii, mă duc
la cununie. Socrul mic era fratele Aurel, unchiul Părintelui
Teofan, din Dumitra, de unde se ia spre Tărpiu. Ne sună și ne

spune că se întârzie nunta cu o oră. „Hai, Teofan – am spus –,
să intrăm până la Tărpiu, să văd mormintele, să mă duc până
la ei...” Am mers acolo, era și cred că și acum este preotul Rusu,
fiul. Când i-am înmormântat pe Radu și pe Nastasia, era pă-
rintele bătrân, Rusu, care a murit și el, și preoteasa, la scurt
timp, peste noapte, destul de tineri. În fine, ne-am dus acolo,
l-am găsit pe părintele acesta tânăr, ne-a povestit despre pă-
rinții lui, am intrat în biserică, se renovase, era o biserică să-
sească... În sfârșit, ne-am dus la cununie la Dumitra și zice
fratele Aurel, tatăl miresei: „Ginerele ăsta al meu nu-i bisericos,
ziceți-le ceva așa... să meargă la biserică.” Și, atunci, eu, cum
fusesem la Tărpiu, mi-am adus aminte de Radu și Nastasia și
am început predica cu povestea asta. E-adevărat că nu s-a po-
trivit prea bine cu nunta... Dar una dintre nașe – erau trei pe-
rechi de nași – era să leșine! Era nepoata lui Radu și a Nastasiei,
iar băiatul lor mai mic se afla și el în biserică! Acum avea do-
uăzeci și ceva de ani și era venit din Italia, la nuntă. Între per-
soanele din biserică, mulți erau rude cu Radu și Nastasia. Când
am văzut că nașa începe să se zguduie de plâns în timpul cu-
nuniei și că mirele se uită la mine foarte încruntat, că eu am
făcut din nuntă o tragedie, mi-am dat seama că se întâmplă
ceva, am îndulcit cuvântul cât am putut și am încheiat rapid.
Ca să vedeți câte legături și până unde se duc toate lucrurile
acestea...
Așadar, cred că, la început, trebuie doar luat act de ce se în-
tâmplă și s-a întâmplat în parohie, iar apoi trebuie lucrat încet,
cu cine se poate, nu la turmă... E turmă cuvântătoare, nu necu-
vântătoare! Și, atunci, trebuie lucrat ca atare...
Părinte, poți să spovedești rudeniile?
În mod excepțional, zic eu. Dacă spune Scriptura și chiar

Domnul Hristos că „niciun proroc nu este bineprimit în patria
sa”11...
Dacă insistă...?
Încă o dată: excepțional. Dacă nu ai încotro.
Când e pe patul de moarte...
Da. În mod excepțional, acesta e sfatul meu. Dacă se poate,

nu. O foarte mare apropiere – și fiind rudenie nu ai cum să eviți
apropierea – nu e sănătoasă.
Ca în cazul prieteniei.
Și în cazul prieteniilor, în general, dincolo de duhovnicie,

trebuie să avem rezervele de rigoare. Foarte puțini oameni
reușesc să fie prieteni adevărați, nici noi, totuși oameni rezonabili
și altruiști, nu reușim întotdeauna să fim... Și, atunci, nici altora
nu poți să le pretinzi. De aceea, trebuie să existe o oarecare re-
zervă. De pildă, noi am văzut, iar experiența noastră este direc-
tă, a mea, a părinților, a părintelui consilier... Înaltpreasfințitul
Bartolomeu, fiind trădat de atâtea ori, făcând pușcărie din ca-
uza „prietenilor”, oricât ai fi fost de apropiat – trăiam în aceeași
11 Luca 4, 24.
casă, sub același acoperiș, mâncam la aceeași masă foarte des

–, exista o limită peste care el nu trecea. Și, dacă simțea că te-ai
apropiat prea mult, făcea în așa fel încât să „zbori” la nu știu câți
metri...
Sunt oameni care vin la spovedit duminica dimineața. Și, după ce

îi spovedim, spun că ei trebuie să mănânce neapărat ceva, că nu pot
aștepta până la momentul împărtășirii. Îi împărtășim cu Împărtășania
bolnavilor?
Da.
Dacă le explicăm că trebuie să aștepte, de multe ori ne spun: „Dar

la oraș de ce se poate?”
Da, se poate și la țară, nu numai la oraș. Îi poți împărtăși,

desigur. Câte luni ai de când ești hirotonit?
Șapte.
La șapte ani, mai vorbim...
Rezultatele cred că se văd în timp. După predici și cateheze lega-

te de spovedanie și împărtășire, un prim curator mi s-a spovedit,
după patru ani de preoție în parohie. Nu se mai spovedise de douăzeci
și cinci de ani! Deci trebuie să avem răbdare, să ajungem să cunoaș-
tem în profunzime multe aspecte ale vieții, ca să le câștigăm încre-
derea.
La țară știu că vă confruntați în mod direct cu această pro-

blemă. Greu, foarte greu se urnesc lucrurile. Dar nu e imposibil.
Și, încă o dată, începeți să lucrați cu cei cu care vedeți că se poa-
te. Nu înseamnă că pe ceilalți îi neglijați. Vedeți, în învățămân-
tul nostru parcă totul se duce de râpă, dar în Occident și, mai
ales, în America, am văzut, prima dată, când am fost în 2000,
că din primele clase deja profesorii îi observă pe elevi, care în ce
direcție merge, ce capacitate are, nu-i lasă pe toți laolaltă. Îi
departajează: cu unii se poate lucra mai mult, cu unii mai puțin,
iar cu alții deloc, e nevoie de specialiști pentru ei. La noi trebuie
să-i integrezi, dar unii îi strică pe ceilalți, îi deranjează; desigur,
este bine și așa până într-un loc, este o logică. Dar aici e vorba
și de calitatea și de capacitatea omului. Dacă îl lași pe cel care
are capacitate și nu i-o folosești, nu i-o canalizezi, poți să-l
deformezi. Așa și cu credincioșii, cred că trebuie să începi să
lucrezi în funcție de capacitatea fiecăruia. Încet-încet, câte
puțin...
Copiii mici, până la șapte ani, până la ce vârstă îi putem împăr-

tăși fără să mănânce?
Putem spune cinci, șase, șapte ani... Copilul începe să pri-

ceapă și, dacă îi spui că nu are voie să se împărtășească dacă
mănâncă, ajunge să ia el singur decizia. Și, atunci, până o ia,
trebuie lăsat să se împărtășească.
Deci trecerea să nu fie bruscă...
Nu. El să ia decizia cumva...

În general, părinții fac o anumită catehizare, îi pregătesc. Sau nu.
La copii, tot așa, trebuie să aveți o atenție și o atitudine spe-

cială cu ei. Sunt foarte multe mijloace prin care poți să-i câștigi
pe copii. Să-i câștigi e ușor, dar trebuie să-i păstrezi în Biserică,
la fel ca pe credincioșii adulți, care sunt foarte greu de păstrat.
Apar în viața lor tot felul de evenimente și vin la biserică, până
la urmă, dar trebuie și să-i păstrezi și să devină oameni serioși,
adică să-și pună serios problema mântuirii sufletului și a vieții
duhovnicești. La copii, sigur că și eu încep cu bombonica, dar,
în același timp, stau de vorbă cu copilul, foarte mult stau de
vorbă, pe limba lui. De pildă, anumitor fii duhovnicești ai mei,
începând de la clasa întâi sau clasa zero, le cer carnetele. La ora
de religie, chiar eu mai semnez acolo... sunt profesori de religie
pe care îi cunosc și nu se supără că am semnat eu. Ca să-i res-
ponsabilizez cumva. Mă supăr, de pildă; chiar acum trebuie să
am o discuție cu unul din fiii mei duhovnicești, în clasa a cincea,
a șasea, pentru că nu s-a dus la olimpiada de religie. Sunt foar-
te supărat pe el și-i voi arăta lucrul ăsta, că sunt foarte supărat
pe el. Păi, cum adică? Ce creștin ești tu?! Se spovedește la mine
de atâția ani! Îl știu de când a văzut lumina zilei! Da, sunt foar-
te supărat de ce nu se duce la olimpiada de religie. Bine, dacă
zice: „Părinte, vreau să mă duc cu colegii la o pizza și azi e vi-
neri!”, bineînțeles că îi dau dezlegare la o pizza, doar nu sunt
absurd! Sau se duce la un film, chiar dacă e cu „balauri”... Îl las
și la film cu „balauri”, ce să fac?! Părinții mai ocolesc și ei și îl
trimit la mine, ca să scape de situație... Aceștia sunt puțini, e
adevărat, dar eu fac cu copiii așa, să știți. De pildă, am fost de
curând la Bistrița și, acolo, l-am întrebat pe un fiu duhovnicesc:
„Ce ai făcut săptămâna asta la școală?”, iar el mi-a spus că a avut

de făcut un proiect. Eu am continuat: „Dar ce proiect ai avut?”
și el mi-a adus un proiect despre Brâncuși și m-am uitat pe fi-
ecare pagină a proiectului și am întrebat: „Cine e în poza asta?”
și „Cine e autorul ăsta?” Și copilul a fost foarte încântat, vă în-
chipuiți, că am văzut eu proiectul pe care l-a făcut!
Nu știu, frățiile voastre aveți experiența proprie, fiecare în
parte. Am avut și exemplul următor – aș putea să-i dau și nu-
mele părintelui, nu s-ar supăra! –: era copil de altar la Capela
Militară de la Dej, cred că s-a urcat și pe acoperișul capelei, pe
horn, așa era de năzdrăvan! Doamne, ferește! Venea plutonierul
adjutant, care era paraclisier, și zicea: „Părinte, nu-l mai su-
port!” Eu îi răspundeam: „Dacă eu îl rabd, care slujesc Liturghia
– căci în timpul Liturghiei se întâmplau toate astea –, dumnea-
ta de ce nu-l rabzi?” Eu am răbdat, până la capăt, și, dacă l-am
răbdat, uite, a ajuns nu pe acoperișul bisericii, ci în altar! Sigur
că îți pierzi răbdarea, sigur că ajungi la limită, inclusiv cu copi-
ii tăi – aveți marea majoritate copii –, este când nu mai știi ce
să faci!
În privința canoanelor, suntem, de multe ori, puși într-o situație

dificilă... Am înțeles că fiecare își alege un duhovnic, dar nu respectă
lucrul acesta, apelând la părinți duhovnici de la anumite mânăstiri,
de la care primesc niște canoane foarte grele...
Le merită. Ce au căutat acolo?!
Problema este că nu mai merg acolo și vin și ne întreabă pe noi:

„Ce să facem?”
Aceasta e valabil și pentru Sfințiile Voastre. Fac apel tot la

exemplul Catedralei. Sunt foarte mulți credincioși pasageri, care
trec și se spovedesc o dată, pentru că s-a întâmplat să fie la
Catedrală. Bineînțeles că nu le dau canon. Nu le dau nici fiilor
mei duhovnicești, în general, merg pe viziunea Preasfințitului
Vasile, deși firea mea e alta. Atunci, cu atât mai puțin celor care
nu îmi sunt fii duhovnicești! Asta trebuie să înțelegeți. Doar du-
hovnicul poate da canon. Pot să le dau un sfat, o recomandare,
orice altceva. Dar canonul care devine lege, care este obligatoriu,
numai duhovnicul îl poate da. Celelalte sunt recomandări.
Sunt situații în care, cum spunea colegul, se duce la mânăstire, în-

cearcă marea cu degetul, se spovedește acolo, primește dezlegarea de
păcate, dar e oprit de la împărtășire și vine înapoi. Eu am avut un caz.
Nu este valabil canonul.
Deci putem să-i dăm voie să se împărtășească?
Da. Tu ești duhovnicul. E fiul tău duhovnicesc. Părintele re-

spectiv nu avea voie să-l oprească de la împărtășit, nu avea voie
să-i dea canon. Nu e valabil, e recomandare. Sigur, o poți lua în
seamă, uneori credinciosul vrea să ducă respectivul canon și,
dacă vrea să-l ducă, să-l lași.
Dar nu a vrut să-l ducă, de aceea s-a întors înapoi.
Bineînțeles că nu a vrut să-l ducă. Dar duhovnicul respectiv

nu are voie, nici noi nu avem voie; dacă nu este fiul meu duhov-
nicesc, eu nu am voie să-i dau canon, nu am voie să-l opresc de

la Sfânta Împărtășanie. Doar duhovnicul său! Pentru dezlegare
de păcate, pentru sfat, recomandare, se poate duce oriunde și
vorbi cu oricine. Încă o dată, fără a vrea să vă creez o impresie
de inferioritate, fiindcă tot dau exemplul Catedralei, există fii
duhovnicești care sunt foarte oscilanți și spun: „Mă duc să mă
spovedesc la părintele cutare”. Bine, am fost de acord o dată,
apoi vine, după o vreme: „Mă duc și la părintele acela”. Bine. Și
a fost și acolo. Dar, a treia oară, când vine și spune „Mă duc...”,
bine, acolo să rămâi. A venit înapoi, dar eu nu mi-am schimbat
decizia, căci eu nu sunt ca el. Amin. Am pus punct. Încă o dată,
cine își caută, acela găsește. Dacă asta au căutat... Sunt unii că-
rora le place „să fie bătuți”! Ca la injecție, dacă nu doare, nu și-a
făcut efectul. Sunt care cer, care au fost obișnuiți să li se dea
canon.
Rezultatul canoanelor este important, la aceasta trebuie să
fiți atenți cu canoanele pe care le dați: trebuie să vedeți rezulta-
tul lor. Adică unde vrei să ajungi cu ele. Ce trebuie să înțeleagă
omul și la ce concluzie trebuie să ajungă, dar și la ce fel de a trăi.
Așa să dai canonul! Tu poți să dai un canon foarte aspru și re-
zultatul să fie nul. Trebuie să vezi unde trebuie să ajungi și care
este mijlocul cel mai eficient pentru a ajunge la rezultatul pe
care-l vrei și pe care-l vrea și el, vrând-nevrând.
Vă doresc să aveți un sejur duhovnicesc pe măsură. Va fi, cu

siguranță, pentru că părinții care sunt convocați sunt oameni
deosebiți, cu experiență. Experiența nu se învață, ci se trăiește,
dar e bine să luăm aminte la experiența altora; veți trece prin tot
felul de situații, altfel am să vorbesc, de pildă, cu părintele, pes-
te șapte ani, nu ca astăzi, după șapte luni! Am fost și eu de șap-

te luni, cândva, acum douăzeci și ceva de ani, dar nici acum nu
aș putea să spun că am soluții la toate. Spunea Mitropolitul
Bartolomeu, într-o predică, la Catedrală, despre o doamnă care
a venit cu o problemă legată de fiica ei: „Cât am fost eu de mi-
tropolit, nu am știut să-i spun decât să se roage”.
Așadar, atuul nostru cel mai mare – nu ne putem compara
cu psihologii și nu sunt de acord cu faptul că trebuie să fim și
psihologi, nu aș vrea să am tentația aceasta! – este că suntem
asistați de Duhul Sfânt. Să aveți credința aceasta! Am avut o re-
velație, când eram diacon, în ’91-’92. Părintele Nicolae Buda,
care a fost inspector la noi, era preot la Biserica „Sfântul Ilie” și
un coleg de-al meu, care era cântăreț, m-a dus acolo, am par-
ticipat la Liturghie, nu cred că am slujit, dar am fost martor la o
situație. O doamnă avea o problemă gravă, nu știu care era pro-
blema, dar se vedea după cum îi vorbea părintelui că era gravă.
Părintele Buda s-a retras puțin în altar, a stat acolo câteva mi-
nute, s-a întors și i-a dat un răspuns, tot așa, nu știu ce răspuns,
dar femeia s-a dus acasă liniștită. Așadar, asta am simțit eu din
ce am văzut atunci, aceasta a fost revelația mea, că Dumnezeu
i-a dat un răspuns părintelui. S-a dus, s-a rugat, nu știu ce a
făcut, dar a venit și i-a dat un răspuns femeii respective, iar fe-
meia s-a luminat și era alta când a ieșit din biserică.
Aceasta este șansa noastră, faptul că suntem asistați de Duhul
Sfânt. Și, atunci, orice credincios sau orice păcătos ar veni la
tine, dacă tu te străduiești, Dumnezeu răspunde omului, după
inima lui, și vă vor și spune oamenii asta, cu siguranță vă vor
spune. Vin, după ani de zile, și zic: „Părinte, mi-ai zis atunci...”
Și tu nu mai știi ce i-ai spus, nu ai cum să mai ții minte, iar pe
măsură ce încărunțiți, veți primi tot mai multe asemenea răs-

punsuri, dar să nu vă încredeți, căci e tot de la Duhul Sfânt. De
altfel, vedeți, mulți oameni ne întrec, adesea ar trebui să muți
patrafirul pe grumazul fiului duhovnicesc! Așadar, chiar trebu-
ie să fim conștienți că nu suntem psihologi și nu avem voie să
fim, eu n-aș vrea să fiu! E-adevărat, te intersectezi cu acest do-
meniu, dar, dacă începi să te crezi psiholog, riști foarte mult. Aș
vrea să rămânem cu conștiința că suntem duhovnici, suntem
preoți, până la urmă slujitori ai Tainelor. Fiindcă avem și ispita
asta: pentru faptul că omul te cinstește, tu chiar crezi, începe să
ți se urce la cap... De aici vine și reversul, atunci când apare o
problemă în curtea noastră, opinia publică și presa lovește foar-
te dur, iar ecoul este extraordinar de mare. Dar, la urma urmei,
e ceea ce merităm, oarecum, în sensul acesta strict, pentru că
avem conștiința câteodată că suntem noi cineva...
Ecoul înseamnă și că oamenii sunt cu ochii pe noi, poate fi și o

parte bună, pe care o putem exploata.
Da. În același timp, există, totuși, evlavie față de preot. Am

fost recent la spital, la Chirurgie III. De la Catedrală, pentru a
ajunge acolo, am trecut prin piață. Au fost cel puțin douăzeci de
oameni cu care am vorbit, cu care am dat mâna, pe care i-am
binecuvântat, cel puțin douăzeci de oameni!
Îi cunoșteați?
Da, îi cunoșteam și mă cunoșteau, dar au fost și oameni pe

care eu nu-i cunoșteam, oameni ai Bisericii, din Catedrală.
Douăzeci de oameni! Cineva a venit să ceară o binecuvântare, în

mijlocul străzii, nu a avut nicio problemă că era atâta lume, cel
care mă însoțea a zâmbit, așa, în colțul gurii, că el, deh, e de altă
factură, dacă dai cu tămâie, fuge... L-am întrebat de ce se miră,
pentru că am fost, în 2010, la Hollywood și, pe bulevardul ace-
la unde sunt toate stelele cinematografiei, a venit un creștin –
bănuiesc că era creștin, așa, după mintea mea și după profilul
omului, cred că era rus –, s-a pus în genunchi, în mijlocul bu-
levardului, mi-a cerut binecuvântare și a plecat. Și eram la
Hollywood, și nu e film ce vă spun eu acum! Deci există evlavie!
Și, atunci, trebuie păstrată această evlavie, dar în adevăratul ei
sens, pentru că, încă o dată, s-ar putea să ni se urce la cap evla-
via credincioșilor față de noi.
Aici apar și problemele de pastorație, pe care le știm foarte
bine, când preotul nu mai rezonează cu credinciosul, adică s-a
cocoțat undeva sus și nu mai poate coborî la nivelul credincio-
șilor. E o problemă mare. Trebuie să avem această conștiință.
Citiți Corupția spirituală, cartea Mitropolitului Bartolomeu, unde
are mai multe intervenții vis-a-vis de politicieni, de pildă una
la un ministru al Mediului, Attila Korodi, despre Roșia Montană,
și alta la Parlamentul României, în legătură cu suspendarea pre-
ședintelui Băsescu, dar și o mărturisire personală, consemnată
și în Memorii12, în contextul evenimentului din ’46, care arată
că noi, toți, trebuie să avem conștiința slujitorului. Cuvintele lui,
în Corupția spirituală, sunt următoarele: „Deseori mă scutur chiar
și în somn și zic: «tu nu ești stăpân, stăpân este Unul în ceruri,
tu ești un slujitor de rang mai înalt cu răspunderi mai înalte,
12 Valeriu Anania, Memorii, Editura Polirom, Iași, 2008/2011.

poate cu învățătură de carte mai multă, dar ești un servitor, nu

ești un stăpân, nu ești un șef, nu tu dispui de ceea ce trebuie
făcut, ci este Altul care dispune și care este mai înțelept decât
tine, iar Acela este Dumnezeu»”13. Deci nu eu sunt cineva,
Cineva este doar Dumnezeu. Trebuie să avem foarte mare grijă
aici, pentru că, dacă nu, ne rupem, practic, de turmă. Și avem
multe probleme de pastorație, să știți, în direcția aceasta, când
preotul devine un lider și un snob, dar nu știu pentru cine, nu
pentru credincioșii săi, pentru că piedestalul lui tot ei sunt.
Mulțumim, Părinte consilier. Părinților, beneficiați de tot
ceea ce vi se oferă acum și folosiți-le pe toate, fiindcă noi ne
putem ajuta unul pe altul. Suntem pe aceeași baricadă, cum spu-
neam la început, slujim Aceluiași Dumnezeu și avem același
scop, și în ceea ne privește pe noi, dar și pe credincioșii noștri.
Aici, la noi în Eparhie, și în Ardeal, în general, e un caz fericit,
care mă bucură și pe care îl cunosc foarte bine – vă spuneam că,
de mic copil, am trăit în Biserică și printre călugări –, și anume,
există armonie între parohii și mânăstiri, între călugări și pre-
oții de mir, ceea ce nu există în alte zone ale țării. De aici și ca-
noanele despre care vorbeați. Există o diferență foarte mare de
gândire cu privire la viața duhovnicească și la lucrarea noastră
cu credincioșii. La noi, există această armonie între călugări și
preoții de mir și este bine, cred eu, și pentru frățiile voastre, și
pentru noi, călugării. Vedeți, Nicula nici nu poate să fie altfel
decât deschisă credincioșilor, care vin aici de sute de ani, cu
milioanele! În Grecia, de pildă, sunt mânăstiri care, în anumite
13Mitropolitul Bartolomeu, Corupția spirituală. Texte social-teologice.
Ediție îngrijită de Bogdan Ivanov și Radu Preda. Cluj-Napoca, Editura
Eikon, 2011, p. 134.
zile sau la anumite ore, sunt închise. Cum să închizi Nicula?! Ar

fi absurd. La fel și legătura dintre noi. Nu trebuie să existe nicio
opreliște, ci trebuie să fie o colaborare permanentă, fiindcă toa-
tă structura pe care se construiește viața duhovnicească, dar și
viața sacerdotală, este pe profil monahal, totuși. Dacă vorbim
despre cult, Sfânta Liturghie, toate Laudele Bisericii, Tainele,
Ierurgiile, toate au amprentă monahală. Și, atunci, chiar trebu-
ie să existe între noi o legătură și să rămână în veșnicie!
FIECARE CREDINCIOS ESTE O PERSOANĂ
UNICĂ ȘI IREPETABILĂ!1
A
stăzi, avem bucuria și privilegiul să-l ascultăm pe Părintele
Arhimandrit Dumitru Cobzaru, Exarhul mânăstirilor noastre,
un părinte extrem de activ, cu foarte multă autoritate duhov-
nicească, dar și ctitorul, în mare măsură, al acestor lucrări la Mâ-
năstirea Nicula, pe care le vedem și de care ne bucurăm: noua bise-
rică a Mânăstirii Nicula, Casa de creație, Centrul de Studii „Sfântul
Voievod Ștefan cel Mare”. Părintele Dumitru este și un mare predi-
cator, care se îngrijește să tipărească în fiecare an câte un volum.
Unul dintre ele, „Fiule, m’am vrut să-ți fiu candelă de ceas târ-
ziu...”!2 a fost tradus în limbile spaniolă și franceză, iar traduceri-
le au fost publicate în ediții bilingve, cea română-spaniolă3 fiind
lansată cu succes la Madrid, în Spania, în 2017, iar cea română-fran-
ceză4 urmează să fie lansată în luna mai a acestui an, la Paris.
1 Cursuri duhovniceşti pentru preoţi, organizate de Arhiepiscopia
Vadului, Feleacului şi Clujului, la Sfânta Mânăstire „Sfinții Apostoli
Petru și Pavel”, Rebra-Parva, în data de 7 martie 2018, și la Sfânta
Mânăstire „Adormirea Maicii Domnului” de la Nicula, în data de 15
martie 2018. Versiunea scrisă a fost revizuită pentru publicare.
2 „Fiule, m’am vrut să-ți fiu candelă de ceas târziu...”! Prefață de Dan C.
Mihăilescu. Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2014 (ediția a II-a,
2017, ediția a III-a, revăzută și adăugită, 2020).
3 „Fiule, m’am vrut să-ți fiu candelă de ceas târziu...”!/“¡Hijo, yo te quise
ser candela al anochecer...”! Prefață de Dan C. Mihăilescu. Traducere în
spaniolă de Diana Moțoc. Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2017.
4 „Fiule, m’am vrut să-ți fiu candelă de ceas târziu...”!/ « Mon fils, j’ai voulu
Dați-mi voie să vă spun, Părinte, că vă admirăm și vă invidiem sfânt

în această privință.
Sunt încredințat că întâlnirea cu Părintele, care încheie această
sesiune de cursuri de îndrumare duhovnicească, o va încununa.
Preacucernice Părinte Consilier, Preacucernici Părinți, și

pentru mine este o bucurie și o onoare să vă întâlnesc și să ne
împărtășim experiența unii altora, ceea ce este un câștig pentru
noi toți. De aceea, n-aș vrea să țin efectiv o conferință, ci m-aș
bucura și eu, la fel ca dumneavoastră – și sunt sigur că la fel ca
ceilalți părinți care v-au stat în față –, să avem un dialog. Până
la urmă, prin dialog găsim răspunsuri la multe din întrebările
noastre sau la eventualele situații care pot apărea în parcursul
duhovnicesc, și pe plan personal, dar mai cu seamă pe noi ne
preocupă credincioșii pe care îi păstorim, pe care îi călăuzim pe
calea mântuirii – cu plusuri, cu minusuri –, călăuzire care ține
și de noi, dar și de ei, însă cu atât mai mult de lucrarea Duhului
Sfânt, Care „suflă unde vrea și tu îi auzi glasul, dar nu știi de
unde vine și unde se duce”5. Noi nu putem întrezări decât în
parte lucrarea duhovnicească, deși, o să vedeți, după ani de du-
hovnicire a credincioșilor, puteți avea chiar și intuiții pentru
viitorul lor. Începeți să-i cunoașteți pe ei, de asemenea, există
o rutină a lucrurilor... Nu trebuie neapărat să-i încadrați în niș-
te șabloane, dar, până la urmă, veți vedea că mulți dintre ei au
aceeași reacție sau aceeași atitudine sau se duc în aceeași direc-
ție și, atunci, puteți avea anumite intuiții.
être la chandelle de tes heures de veille...”! Prefață de Dan C. Mihăilescu.

Traducere în franceză de Oana Richebon. Editura Renașterea,
Cluj-Napoca, 2018.
5 Ioan 3, 8.
Așadar, ne adunăm, în fiecare an, în această formulă ca să

întrebăm și să folosim răspunsurile, cum spuneam, și pentru
noi înșine, și pentru cei pe care îi păstorim, care sunt din ce în
ce mai sensibili, din cauza a ceea ce se întâmplă azi în lume,
ajungând să trăiască adevărate drame, pe care noi trebuie să le
rezolvăm, așa cum ne ajută Dumnezeu și în măsura în care pu-
tem să ne implicăm efectiv în viața lor. E adevărat că duhovnicia
este o artă, dar, în același timp, este mijlocul cel mai eficient de
a te implica în viața credinciosului. Sunt foarte folositoare Sfânta
Liturghie, toate Sfintele Taine, tot ceea ce le dăruim prin Harul
lui Dumnezeu credincioșilor noștri, dar cel mai direct mijloc
prin care ajungi la sufletul omului, până și în unghere foarte
adânci, este Spovedania, în care sunt dezvăluite atâtea taine pe
care oamenii le duc cu ei în mormânt, fără a le fi împărtășit
cuiva vreodată, decât numai părintelui duhovnicesc. Așadar,
acolo, în intimitatea spovedaniei, există o treime, de care tre-
buie să fim conștienți în fiecare clipă: Dumnezeu, care este pre-
zent – spunem în rugăciunea de la început, în molitfă, că „Iată,
fiule, Hristos stă nevăzut... Iată și sfânta Lui icoană înaintea
noastră este...”6 –, tu, duhovnicul, și credinciosul, care, încă o
dată, se deschide, de cele mai multe ori, așa cum nu o face față
de nimeni.
Aș porni cuvântul meu de la un dialog cu o fiică duhovniceas-
că – el a fost publicat în revista Renașterea din luna ianuarie a
acestui an7 –, din care se vede că există preocupare din partea
6 Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984, p. 59.
7 Arhim. Dumitru Cobzaru, „Fiecare credincios este o persoană uni-
că și irepetabilă”, interviu realizat de Mirela Boţan, Revista Renașterea,
anul XXIX, serie nouă, Ianurie 2018, numărul 1 (333), p. 6 . Interviul a
credincioșilor în ceea ce privește devenirea lor duhovnicească.

Bineînțeles, există diferențe, noi le sesizăm mai bine, la oraș,
pentru că foarte multă lume cercetează biserica, în special
Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca. La mânăstire, de ase-
menea, se întâmplă la fel. Unii oameni, chiar dacă nu sunt pre-
ocupați de viața duhovnicească, ajung să și-o dorească într-o
oarecare măsură, pentru că trec prin anumite experiențe care îi
conduc către Biserică, către duhovnic. La sate, totuși, lucrurile
stau puțin altfel, pentru că satele noastre au îmbătrânit, s-au
împuținat, oamenii sunt cuminți, spovedania este o tradiție și
un obicei pe care credincioșii îl împlinesc îndeobște în Postul
Paștilor. Acum, fiind dumneavoastră tineri, foarte tineri, cu si-
guranță ați încercat să mai resuscitați și poate că se spovedesc
și se împărtășesc mai des, ceea ce este un lucru foarte bun.
Desigur, și în sate se găsesc câte unu, doi care își doresc mai mult
decât ceilalți, sau îi puteți trezi la realitate, stimulându-i să-și
dorească mai mult.
Revenind la dialogul publicat în Renașterea, am să reiau, pe
rând, întrebările și răspunsurile, la care am să adaug lucruri care
cred că ne-ar putea interesa și, sigur, sunt la dispoziția dum-
neavoastră pentru întrebări. Doamna care a inițiat dialogul îmi
este fiică duhovnicească de aproximativ douăzeci de ani, deci vă
închipuiți că există o consecvență în ceea ce privește viața sa
duhovnicească. La început, venea împreună cu un grup la
Mânăstirea Nicula. Erau toți studenți la Geografie și veneau în
expediție la Nicula, să vadă rupturile de deal, pe care le-ați văzut
și dumneavoastră la intrarea în sat, pe partea stângă. Dar treceau
fost publicat prima dată în Cetatea Credinței, nr. VII, an 4, iulie-august
2017, pp. 14-15.
și pe la mânăstire, intrau în dialog cu părinții mânăstirii și, în

felul acesta, au ajuns și să se spovedească la noi și au păstrat,
iată, o legătură duhovnicească. Acum au familie, iar copiii lor
se spovedesc tot la noi, un lucru de asemenea îmbucurător. Mai
mult decât atât, doamna cântă în corul bisericii parohiale, fiind
un om activ al acesteia. Aș dori ca aceste întrebări și răspunsuri
să fie un punct de plecare pentru dialogul nostru.
Întrebare: „Părinte Dumitru, tot mai mulţi dintre noi căutăm,
astăzi, echilibru şi linişte sufletească, atât de necesare. Unii aler-
găm la psiholog, alţii ne deschidem inima celor apropiaţi, iar
alţii ne îndreptăm spre Biserică. Cum ajungem să găsim un pă-
rinte duhovnicesc şi să ştim că este potrivit nouă, că există o
formă de compatibilitate între noi?”
Răspuns: „«Nu M-ai căuta, dacă nu M-ai fi găsit...!»”8, scrie

Blaise Pascal, iar vrednicul de pomenire Părinte Mitropolit
Bartolomeu ne «avertiza», de la amvonul Catedralei
Mitropolitane din Cluj, că Dumnezeu, atunci când îngăduie
asupra noastră încercarea, dă şi soluţia! Aşadar, Dumnezeu
este «odihna sufletelor noastre»9, cu El şi doar prin El găsim
şi dobândim echilibru şi linişte, preotul sau duhovnicul fiind
doar m locitorul, interpretul şi gestionarul harului dumne-
zeiesc, chiar el, duhovnicul, fiind un dar al lui Dumnezeu,
ca urmare a rugăciunilor şi căutării noastre. Îndeobşte, du-
hovnicul este unul şi acelaşi cu preotul paroh, iar acolo unde
se simte necesar, cu binecuvântare, se recomandă sau se
8 Pascal, Cugetări. Traducere de Maria și Cezar Ivănescu. Editura Aion,
1998, p. 372.
9 Matei 11, 29.
caută un duhovnic sporit sau cu mai multă experienţă.

Oricum, complementar, avem literatura duhovnicească şi
viața bisericească, iar acestea îl confirmă pe duhovnic şi în-
tregesc parcursul devenirii unui creştin serios şi preocupat.
Duhovnicul este o necesitate şi chiar o condiţie pentru a nu
orbecăi creştinul în drumul spre limanul mântuirii, dar şi
un reper în problemele delicate, pe care ni le rezervă viaţa
pământească. De aceea, el, duhovnicul, nu trebuie ales la
întâmplare, ci căutat, în acelaşi timp cerând lui Dumnezeu
să ni-l scoată în cale!”
Răspunsul, desigur, ar fi putut să fie foarte amplu, dar, fiind
un articol, totuși am fost nevoit să mă limitez. În plus, cel mai
concret „răspuns” la întrebare era experiența însăși a persoanei
care întreba, ea spovedindu-se de aproximativ douăzeci de ani
la mine, așa cum vă spuneam. Însă din întrebare se desprinde
o realitate, și anume faptul că oamenii sunt într-o continuă că-
utare. Unii apelează la familie, dar în familie sunt multe barie-
re, din păcate, mai ales între generații. Copiii nu îndrăznesc să
spună totul părinților și nici părinții nu spun orice copiilor... La
un moment dat, nici soții între ei nu mai comunică... Știți, auziți,
vedeți aceste lucruri pe care vi le spun. Apoi, oamenii caută so-
luția în prieteni, dar se trădează foarte mult... De asemenea,
ajung la psiholog; acum a devenit o adevărată modă, dar poate
fi periculos. Atunci când este într-adevăr cazul, ar fi bine să re-
ușim să intervenim noi cumva, să le facem recomandări, să nu
ajungă pe mâna oricărui psiholog, fiindcă sunt probleme și în
ceea ce privește tagma psihologilor, care, în general, nu au o
relație cu Biserica. Noi ar trebui să găsim medici, psihologi, chiar
psihiatri, la un moment dat, care să aibă o relație cu Biserica,

fiindcă unii dintre ei ajung în Biserică. Mai ales cei care au o
educație religioasă și cunosc „drumul” ajung mai repede în
Biserică și la duhovnic și, astfel, îi cunoaștem și noi și putem
colabora.
Revenind la întrebare, cred că și noi ne-am pus-o la un mo-
ment dat, în căutările noastre de a avea un părinte duhovnicesc.
De cele mai multe ori, ne este recomandat, nouă, teologilor. Dar
marea majoritate a credincioșilor au un duhovnic prestabilit,
pentru că fac parte dintr-o parohie și acolo este un preot, pe care
trebuie să-l accepte în calitate de duhovnic. Vedem că omul cu
preocupări duhovnicești caută totuși anumite calități și, mai
mult decât un psiholog, un apropiat, un prieten, își dorește un
duhovnic cu care să fie, iată, și compatibil. Ați auzit răspunsul
meu.
În ceea ce mă privește – găsesc că este de folos ca fiecare să
împărtășim din experiențele personale –, când am venit la Cluj,
în ’90, am știut cine îmi va fi duhovnic. Încă de acasă, preoții din
parohie mi-au spus: „Te duci la Cluj, să te spovedești la Părintele
Flueraș!” Lucrurile au fost foarte clare și el mi-a rămas duhovnic
până în ziua de astăzi... Sigur, acum, cu greutățile pe care le cu-
noaștem. Ceea ce vreau să subliniez este că a fost determinant
pentru mine sfatul pe care mi l-au dat părinții din parohie. Le
sunt recunoscător pentru aceasta și cred din tot sufletul că a fost
lucrarea lui Dumnezeu. Spuneam, nu cu mult timp în urmă,
despre această legătură duhovnicească cu Preasfințitul Vasile,
că mama mi-a dat viață, dar cel care m-a ținut în viață a fost
duhovnicul. Mai ales pentru că am ales viața monahală; dar și
preoția în sine presupune un duhovnic pe măsură.
Așadar, vă sfătuiesc să nu aveți un duhovnic la întâmplare,

mai ales că sunteți, la rându-vă, duhovnici și preoți. Să aveți un
duhovnic serios, preocupat de viața duhovnicească, la care să
găsiți răspunsuri. Și să aveți duhovnic – același duhovnic! –
întreaga familie. Am observat următorul lucru: acolo unde sunt
probleme de familie (în familiile de preoți, mă refer acum), nu
există un duhovnic care să fie același și pentru părintele, și pen-
tru doamna preoteasă, și chiar pentru copii. Cel puțin pentru
cei doi, pentru părintele și pentru preoteasă, este bine să fie unul
și același duhovnic. Fiindcă suntem diferiți și noi. Încercăm să
avem același duh, dar se întâmplă să nu fie același duh nici între
duhovnici. Prin urmare, pot influența și duhovnicii viața de fa-
milie. Aș mai putea să punctez aici un lucru, desigur, cu care
puteți fi de acord sau nu, cum doriți dumneavoastră. Și anume,
nu este neapărat necesar să aveți duhovnici călugări; eu consi-
der, însă, că preoții, în general, trebuie să aibă ca duhovnici
preoți cu experiență, care nu exclud călugării! În general, viața
preoțească sau, dacă vreți, vocația preoțească presupune oare-
cum și viața monahală. Din câte știu eu, cam toți preoții, mai
ales cei care au trecut și prin Seminar, în tinerețe sau în adoles-
cență, s-au gândit și la viața monahală, ca o posibilitate în de-
venirea lor. Invers, însă, este mai greu... De pildă, dacă un că-
lugăr se spovedește la un preot de mir, acolo chiar este o pro-
blemă. Nu că nu e posibil, dar, dacă el alege să se spovedească
la un preot de mir, înseamnă că acel monah este pentru sine
însuși o problemă, ceva, acolo, nu mai funcționează... Pentru că
nu mai există legătura cu starețul, nu mai există legătura cu du-
hovnicul... În mânăstire, trei persoane sunt foarte importante
– o afirmă Mitropolitul Antonie Plămădeală, în lucrarea Tradiție
și libertate în spiritualitatea ortodoxă10 –, un călugăr trebuie să se

raporteze la trei persoane, care poate fi una și aceeași: starețul,
duhovnicul și nașul de călugărie, adică părintele duhovnicesc
căruia i-a fost încredințat atunci când a intrat în mânăstire. Or,
dacă el le evită pe toate cele trei persoane, atunci cu siguranță
are o mare problemă el însuși și poate deveni o problemă și pen-
tru ceilalți.
Revenind la psiholog, am să fac o mică divagație. Vă dau tot
un exemplu personal, care, deși pare, nu este o glumă. În fieca-
re an, o internez pe mama la spital, pentru o evaluare a stării ei
de sănătate. Are 80 de ani și, astfel, vedem și dacă este nevoie
de medicamente în plus sau în minus, ca să-i întreținem starea
de sănătate. Sora mea i-a spus medicului că mama mai uită și îl
roagă să fie evaluată și din acest punct de vedere. Astfel, ajunge
mama la psiholog, draga de ea... Dar, ca să ajungă la psiholog,
un aparținător trebuia să semneze un document. Cum sora mea
nu locuiește în Cluj, m-am dus eu să semnez documentul re-
spectiv. Am intrat într-un cabinet, unde era o doamnă la un
birou, cu un registru în față, care purta mănuși chirurgicale. Eu
m-am așezat la o masă rotundă din fața ei, mi-a pus o hârtie în
față, mi-a zis să o citesc, ca să semnez în cunoștință de cauză.
Am citit documentul, am semnat și mi-a spus că, totuși, trebu-
ie să mă „evalueze” pe mine mai întâi, adică să îmi pună câteva
întrebări, ca să poată să ajungă la mama unde trebuie, să între-
be exact unde sunt probleme. Așadar, am stat puțin de vorbă.
Înainte să plec, i-am lăsat un volum de-al meu, într-un plic, pe
masă, și m-am dus spre biroul dumneaei, întinzându-i mâna.
10 Mitropolit Antonie Plămădeală, Tradiție și libertate în spiritualitatea
ortodoxă, Editura Sophia, București, 2009.
Ea și-a ridicat repede mâinile de pe masă – încă o dată, purta

mănuși chirurgicale! –, spunând: „Nu, nu, nu! Eu sunt ipohon-
dră!” Replica mea a fost: „Doamne ferește, doamna doctor! Dar
vă recomand eu un psiholog...!” Gluma mea a surprins-o și a
spus serios: „Nu, eu deja am medicul meu psihiatru, colegul de
vizavi!” Atunci, uitându-mă pe ecuson, mi-am dat seama că
provine dintr-o familie însemnată din zonă, de avocați și preoți
greco-catolici. Am mers și mai departe: „Doamna doctor, ier-
tați-mă, aveți duhovnic?” Mi-a răspuns așa, în doi peri, da și
nu, am înțeles că nu are. I-am spus: „Vă recomand să aveți și un
duhovnic, dacă sunteți în situația asta!” În sfârșit, mi-am luat
rămas bun, am ieșit din spital și... am urcat în altă mașină! Cea
cu care venisem era mutată din fața spitalului... Ca să vedeți ce
bine am fost „evaluat” și eu de doamna doctor! Dar, dincolo de
aspectul umoristic al situației, mi-am pus problema: un aseme-
nea psiholog evaluează oameni...! Vă închipuiți?! De aceea, dacă
avem fii duhovnicești care trebuie să fie evaluați de un psiholog
sau chiar să ajungă la psihiatru, vă rog, nu e voie să ajungă pe
mâna oricui! Suntem responsabili, dacă sunt într-adevăr fiii
noștri duhovnicești. Inclusiv celor tranzitorii se poate să le dăm
un sfat, un nume de medic, sau îi putem trimite la ASCOR, unde
au un grup și te trimit la un medic care are, totuși, habar de
Biserică și de morala creștină. De pildă, sunt foarte mulți ado-
lescenți depresivi, care nu își găsesc rostul și locul, care poate
au trecut prin traume și trebuie trimiși, neapărat, la medic sau
la psiholog. Dar, dacă trimiți un adolescent la un psiholog oa-
recare, una din primele întrebări pe care i-o pune este despre
viața sexuală, iar dacă nu și-a început viața sexuală, îl îndeam-
nă să o facă, ceea ce este împotriva convingerilor noastre creș-
tine și morale, nu? Tu, în calitate de duhovnic, încerci să-l men-

ții într-o stare morală și îl trimiți la un psiholog care îi cere
imoralitatea, din start! Îl poți distruge sufletește, îl poți împătimi
cu adevărat, sexualitatea fiind o problemă. Și, atunci, nu trebu-
ie lăsat pe mâna oricui.
Întrebare: „Duhovnicul devine «observatorul» şi «diagnostici-
anul» nostru spiritual. Cum putem învăţa să comunicăm cu ade-
vărat, pentru ca această conlucrare să fie ziditoare?”
Răspuns: „Prin ascultare! Între duhovnic şi fiul duhovnicesc

trebuie să existe un dialog permanent, serios şi sincer, însă
recomandarea sau sfatul părintelui devine obligatoriu, chiar
dacă nu este comod sau «raţional», ascultarea rezolvând
multiplele probleme ale unui om, deoarece se lucrează cre-
dinţa şi nădejdea şi intervine voia lui Dumnezeu. Ştim că
ascultarea e «ruptă» din Rai şi că, datorită neascultării, l-a
pierdut omul. Pentru omul contemporan operează concret
doar raţiunea, dar aceasta are limitele ei, or, noi trăim în
necuprinsul lui Dumnezeu, pe care ni-l putem însuşi prin
Cel Necuprins-Dumnezeu, ascultând de El! Aşadar, duhov-
nicul are intuiţii cuprinzătoare şi pe termen lung, pe care nu
le poate descoperi decât la vreme sau lăsând fiul să le con-
cluzioneze în timp. De aici, ascultarea necondiţionată!”
Ascultare ca la Pateric! Pentru viața duhovnicească și pentru
duhovnicie Patericul11 este un reper, chiar o lectură obligatorie,
11 Patericul egiptean a cunoscut mai multe traduceri și numeroase editări
în limba română. Cea mai cunoscută versiune este Patericul egiptean.
Apoftegmele părinților pustiei. Colecția alfabetică. Traducere de Pafnutie
Dascălul și Mitropolitul Grigorie. Prefață de Bartolomeu Anania, Alba
în care veți întâlni foarte multe cazuri care operează în viața

reală de astăzi, chiar dacă are scrieri datate în urmă cu peste o
mie de ani. Poate l-ați citit, este de referință și pentru duhovnici,
să știți, nu doar pentru călugări, fiind foarte practic. Pe lângă
Pateric, v-aș îndemna să aveți în vedere și Filocalia 1112, unde
avem dialogul (Scrisorile duhovnicești) între Sfinții Părinți
Varsanufie și Ioan și ucenicii lor, monahi și mireni, în care gă-
sim, de asemenea, foarte multe răspunsuri la întrebări contem-
porane.
Ascultarea face parte din viața duhovnicească. Mai mult, este
foarte importantă în actul spovedaniei și al duhovniciei, în ge-
neral. Nu poți să le spui totul fiilor duhovnicești, poate i-ai în-
grozi în anumite situații. Chiar dacă întrezărești viitorul, cum
spuneam la început, nu poți decât, eventual, să îi avertizezi. Nu
pot să priceapă și, atunci, nu pot nici să facă ce le spui, dar, dacă
înțeleg că trebuie să facă ascultare și o fac, pot trăi adevărate
minuni. Trebuie să existe abilitate în viața duhovnicească, tre-
buie să ajungă fiul duhovnicesc la anumite concluzii, el singur,
nu poți să îi „torni” în cap totul sau... „Pică pară mălăiață în gura
lui Nătăfleață”! Trebuie și el să se angajeze, să caute, trebuie,
efectiv, să intre și el într-o lucrare duhovnicească, nu doar să i
se dicteze. În acest sens, complementar cu duhovnicul, trebuie
să avem în vedere și literatura duhovnicească, v-am dat două
Iulia, 1990. Amintim, de asemenea, Patericul Mare. Apoftegmele părinți-

lor pustiei. Colecția tematică. Traducere, introducere și note de Pr. Prof.
Constantin Coman. Editura Bizantină, 2016.
12 Filocalia. Sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poa-
te omul curăți, lumina și desăvârși. Volumul 11. Traducere din grecește,
introducere și note de Preotul Profesor Dr. Dumitru Stăniloae. Editura
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă. București, 2016.
titluri, dar există multe acum. Pe lângă literatura duhovniceas-

că, viața bisericească. Părintele Teofil Părăianu de la Mânăstirea
Sâmbăta îi întreba din start pe oameni: „Mergi la biserică?” „Nu
merg la biserică.” „Postești?” „Nu postesc.” „Păi, atunci, eu nu
te spovedesc!” Nu îi primea la spovedanie! „Dacă nu mergi la
biserică, dacă nu postești, ce cauți la mine?!”, zicea Părintele
Teofil. Bine, până la urmă, îi primea pe toți... Dar îi determina,
astfel, să meargă la biserică și să țină post, să fie mai serioși.
Încă o dată: în viața duhovnicească este foarte importantă
ascultarea. Sunt persoane care își doresc o viață duhovnicească
așa, un fel de „abracadabra”... La noi, în viața monahală, se spu-
ne că, dacă vezi un tânăr urcând la cer, să-l prinzi de picioare și
să-l tragi în jos, să-l aduci la realitate. Să-i zici: „Alo, planeta
Pământ!” Un om se clădește la fel ca o casă: casa nu se clădește
de la acoperiș în jos, nu? Începi cu fundația, cu structura de re-
zistență, așa se clădește temeinic, dacă vrei să reziste în timp
clădirea. Așa se clădește și un om din punct de vedere duhovni-
cesc. Iar în acest sens, ascultarea este absolut necesară.
Întrebare: „Cum încearcă un duhovnic să-şi ajute credincioşii?”
Răspuns: „Simpla lui existenţă este deja un «confort»13!

Duhovnicul are la îndemână foarte multe m loace prin care
poate veni în ajutorul credincioşilor lui, însă cel mai impor-
tant rămâne Dumnezeu. Tot ce lucrează în devenirea fiilor
duhovniceşti trebuie să se raporteze la Dumnezeu. Nu are
13 Înaltpreasfințitul Andrei insistă foarte mult ca preotul să stea în pa-

rohie. Dacă preotul stă în parohie, credinciosul se simte în siguranță,
fiindcă e preotul lui acolo. În orice împrejurare, poate apela la el, iar
acesta poate interveni.
voie să devină doar un fin psiholog şi să-i clădescă pe oameni

după chipul său, dimpotrivă! El trebuie să facă în aşa fel în-
cât Dumnezeu să-i descopere fiului duhovnicesc starea în
care se găseşte şi că trebuie să devină «chipul şi asemăna-
rea»14 Lui, a lui Dumnezeu. Dar, ca să răspund punctual,
măcar în parte, duhovnicul să aibă răbdarea de a asculta
«of-urile» fiilor săi, să-i însoţească în rugăciune, să fie ne-
părtinitor în sfaturi, să fie consecvent şi preocupat, să-L
iubească pe Dumnezeu şi să-i iubească pe oameni!”
Așadar, și duhovnicul trebuie să... asculte! Desigur, aici în
sensul de a fi atent! Foarte puțini ascultă. În general, avem
tendința aceasta: să spunem, să spunem... și mai puțin să as-
cultăm. Dar cei mai mulți oameni vin la noi ca să fie ascultați,
să spună ce au de spus. Și medicii întâmpină aceeași problemă.
De pildă, dintre cei care sunt mari specialiști, unii nici nu mai
au răbdare să stea de vorbă cu pacienții. Se întâmplă însă și în
ceea ce ne privește pe noi: nu avem răbdare cu credincioșii. Dar
trebuie să îi ascultăm. Dacă îi ascultăm, se spune că problema e
rezolvată deja pe jumătate, pentru că omul se descarcă. De ase-
menea, nu trebuie să operăm ca un medic, ca un psiholog sau
psihiatru. Nu! Trebuie să lucrăm cu Dumnezeu, cu harul Lui.
Vedeți, Părinții contemporani insistă foarte mult pe faptul să te
duci la duhovnic rugându-te și primul cuvânt pe care ți-l spune
să-l iei ca din partea lui Dumnezeu, în problema ta specială, pe
care o împărtășești duhovnicului15. Dar, acolo, de cele mai mul-
te ori, dacă suntem sinceri cu noi înșine, noi, duhovnicii, ne dăm
14 Facerea 1, 26.
15 Vezi Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea,
Alba Iulia, 2002, pp. 47-48, 129-130.
seama că Dumnezeu chiar a intervenit, nici nu îți aduci aminte,

de foarte multe ori, ce ai spus. Pentru că vine omul, după o vre-
me, și îți spune: „Părinte, ce mi-ai spus a fost exact așa...!” Iar
tu nu știi ce i-ai spus, nici nu ai cum, pentru că nu tu ai spus... Și
este mai bine că nu știi, fiindcă te ajută să îți dai seama că
Dumnezeu a lucrat prin tine. Și chiar ar trebui să te înfricoșezi
că Dumnezeu a intervenit în viața omului, printr-un cuvânt pe
care tu l-ai rostit în momentul respectiv.
Încă un lucru: sub nicio formă să nu încercați să faceți din fiii
duhovnicești un alt eu însumi. Ei trebuie să devină chipul și
asemănarea lui Dumnezeu16, nu chipul și asemănarea voastră.
Întrebare: „Fiecare credincios atribuie sensuri particulare spu-
selor duhovnicului. Ce ar trebui să facă pentru a avea o raporta-
re corectă şi folositoare la învăţăturile primite?”
Răspuns: „Fiecare credincios este o persoană unică şi irepe-

tabilă. Dumnezeu îl tratează ca atare şi aşa trebuie să o facă
şi duhovnicul. Spovedania în sine este particulară. De aceea,
discuţiile particulare cu duhovnicul devin normative, pentru
cele publice şi generale este necesară reconsiderarea sau
convertirea la particular. De asemenea, o remarcă impor-
tantă, duhovnicul nu trebuie să devină o «dependenţă», o
adevărată legătură între părinte şi fiu se construieşte în ma-
ximă libertate!
De pildă, creștinii noștri merg în pelerinaj pe la mânăstiri,
ajung și la mânăstirea nu știu care, acolo cineva le vorbește și le
spune lucrurilor pe nume... Unii dintre ei sunt foarte impresi-
16 Facerea 1, 26.
onați și se spovedesc acolo și vin acasă la noi și ne spun că au

fost opriți de la Împărtășanie nu știu câți ani, că i-au îngrozit cu
vămile văzduhului, cu arderea focului și scrâșnirea dinților, cu
viermele cel neadormit... În general, există tendința aceasta
foarte riguroasă și prăpăstioasă și păguboasă, zic eu, de a ni se
înfățișa un Dumnezeu foarte tiran și scrupulos, Care intră în
viața noastră ca să caute cele rele... Oare aceasta e preocuparea
Lui, să caute ce e mai rău în om?! Mulți dintre ei se întorc smin-
tiți. Noi am avut această experiență. Și, atunci, credincioșii tre-
buie să conștientizeze că o spovedanie ocazională sau tranzito-
rie nu este normativă, doar cea a duhovnicului personal. Și
frățiile voastre trebuie să știți că toate sfaturile pe care le-au dat
duhovnicii respectivi, inclusiv în spovedanie, atâta timp cât
omul nu îi este fiu duhovnicesc decât tranzitoriu, nu sunt vala-
bile. Ele trebuie convertite la particular, prin înțelepciunea du-
hovnicului real. Mai mult, nu trebuie să-și permită să-i spove-
dească. Ar trebui să-i întrebe: „Ai duhovnic?” Iar oamenii au,
pentru că fac parte dintr-o parohie și se spovedesc la preotul
paroh și, atunci, nu trebuie să-i spovedească. Poate să dea orice
sfat unei persoane sau unui grup întreg, dar, în aceeași măsură,
trebuie să-i sfătuiască să meargă la duhovnic și să stea de vorbă
cu el și să lămurească lucrurile, fiecare personal. Și noi le spu-
nem foarte multe lucruri în predică, nu? Dar ele au un caracter
general. Deși omul vine și zice: „Părinte, parcă ai vorbit pentru
mine!” Nu? Există și acest lucru, pentru că Duhul Sfânt conver-
tește generalul la particular! Atunci: „Da, am vorbit și pentru
tine, dar nu doar pentru tine, nici despre tine, în predică.”
Așadar, toate sfaturile acestea trebuie convertite la particular,
fiecare om este o persoană unică și Dumnezeu o tratează ca ata-
re. Și noi trebuie să-i tratăm pe fiii noștri duhovnicești într-un

fel unic.
Aș dezvolta ultima frază a răspunsului, cea referitoare la de-
pendența de părintele duhovnic, care este o mare problemă.
Sunt persoane care întreabă, și întreabă..., și întreabă și dacă să
bea un pahar cu apă... Mi s-a spus că era cineva foarte contra-
riat că și când se merge în concediu trebuie să se ceară binecu-
vântare?! Da, poți să ceri binecuvântare când mergi în concediu,
dar să depinzi, să depindă toată viața ta așa de duhovnic, să nu
faci nicio mișcare fără binecuvântare, aceasta mi se pare bolnă-
vicios. Există libertate și sunt niște norme, sunt niște adevăruri
general valabile, care trebuie luate în considerare și pe care nu
le poate contrazice duhovnicul, până la urmă. Eu chiar îi îndemn
să meargă în concediu pe fiii mei duhovnicești, nici nu trebuie
să mă întrebe ei, îi îndemn să plece undeva împreună și la sfârșit
de săptămână. Este foarte important să se regăsească oamenii
unii pe alții. Vedeți, în familie sunt atâtea probleme... Se
muncește foarte mult, există grija pentru copii, pleci dimineață,
vii seara; seara te prăbușești de oboseală, soții nu mai au răbda-
re unul cu altul, nu au răbdare cu copiii; copiii așteaptă să le dai
un pic de atenție, nu o primesc... Și, atunci, este necesar, din
când în când, să se iasă din toată situația asta. Să se regăsească
soții între ei, să aibă răbdare cu copiii, să își facă timp pentru ei,
copiii să primească ceea ce își doresc, că, dacă nu, caută în altă
parte, nu?! Caută și unii soți, despre care ai crede că, totuși, sunt
oameni maturi și cu o anumită experiență de viață.
Așadar, trebuie foarte multă atenție în ceea ce privește de-
pendența de părintele duhovnicesc. Există o oarecare depen-
dență, dar, încă o dată, în maximă libertate. Noi așa am și cres-
cut, cel puțin generațiile noastre. L-am avut duhovnic pe

Preasfințitul Vasile, cum v-am spus, care a fost și a rămas, până
astăzi, un om foarte delicat, care nu intra în amănunte, care te
lăsa să spui, te lăsa să faci, sigur că te avertiza, sigur că te asculta,
dar nu era omul care să îți anuleze libertatea sub nicio formă.
Ultima întrebare (după care vă invit la dialog): „Se poate omul
ierta pe el însuşi şi curăţi fără a trece prin Taina Spovedaniei17?
Cum se face spovedania pentru ca ea să fie completă, vindecă-
toare și să-şi atingă scopul?”
Răspuns: „Complicat... Întrebare cât o carte! Scriptura spune

clar că a ierta păcatele este prerogativa exclusivă a lui
Dumnezeu18. A te ierta pe tine însuţi este o noţiune departe
de credinţa noastră şi de morală în general. Este adevărat
că, în cazuri extreme, se poate pretinde şi acest lucru, însă e
foarte periculos, egoist, egocentru şi egolatru. Dacă păcatul
duce la deznădejde, atunci gestionarea situaţiei poate avea
în vedere şi o oarecare indulgenţă față de sine. Însă faţă de
noi înşine trebuie să avem atitudine de judecător. În altă or-
dine de idei, omul se poate curăţi de păcatele inerente sau
mici, să le zicem «greşale» (Mitropolitul Bartolomeu agrea
termenul «greşală»19), prin rugăciunea personală sau co-
mună, însă păcatele mari sau capitale, călcarea poruncilor
dumnezeieşti şi bisericeşti şi cele care au tendinţa să devină
sau au şi devenit patimi nu se pot ierta decât prin spovedanie.
17 Vezi neo-protestanții!
18 Marcu 2, 7-10; Luca 5, 21-24.
19 În predica la Duminica a șasea după Rusalii (a Slăbănogului), din
2002.
Spovedania, în sine, nu este doar un moment «salubrizant»,

ci trebuie să devină un proces sau o stare, prin care omul să
conştientizeze în ce situaţie se găseşte în raport cu Dumnezeu
şi cu semenii, să-şi recunoască neputinţele şi efectiv păca-
tele, să se căiască sincer şi să înceapă o luptă susţinută îm-
potriva a tot ce-i rău în propria-i persoană. Pentru toate
acestea are nevoie de un îndrumător experimentat şi asistat
de Duhul Sfânt. Doar în felul acesta se ajunge la rezultate, la
vindecare şi izbăvire sau mântuire.”
Rugăciunea Tatăl nostru – „și ne iartă nouă greșalele noastre
precum și noi iertăm greșiților noștri”20 –, toate rugăciunile pe
care le facem noi, publice, dar și particulare, au în vedere ierta-
rea, cerem iertare de la Dumnezeu pentru păcatele noastre,
pentru greșalele noastre. Părintele Dumitru Stăniloae21 spune,
de pildă, despre Taina Sfântului Maslu; că are și acest rol – de
altfel, zicem „tămăduire trupească și sufletească”22 –, se referă
și la greșale, zice el, nu la păcate, la greșalele inerente de zi cu
zi. Dar; pentru păcate, pentru patimi, unde sunt probleme ma-
jore, acolo nu operează decât spovedania și este nevoie de un
părinte duhovnicesc. Trebuie să-i lămurim pe credincioșii noș-
tri în privința aceasta, pentru că, vedeți, există un duh neo-pro-
testant foarte accentuat, în care li se spune celor care fac parte
deja din cultul lor, dar și celor pe care vor să-i atragă, că nu este
necesar să te spovedești, că mărturisirea păcatelor și dobândirea
20 Matei 6, 12.
21 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, p.
205.
22 Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 2002, p. 169.
iertării se rezolvă direct, între tine și Dumnezeu, fără interme-

diar, ceea ce este un lucru foarte periculos. Fiindcă, de fapt, cum
spuneam, te ierți tu pe tine însuți și mă tem că fără rezultate;
dimpotrivă, cred că poți să te împătimești și mai mult.
Acestea au fost întrebările puse de fiica mea duhovnicească,
pe care am vrut să vi le înfățișez și dumneavoastră. Mărturisesc
că m-am bucurat că fiii mei duhovnicești au asemenea preocu-
pări, nu de a scrie un articol în sine, ci faptul că își pun serios
problema devenirii spirituale și nădăjduiesc să aveți asemenea
fii duhovnicești, pentru că Părintele Rafail Noica spune că și
ucenicii îl fac pe duhovnic, îl clădesc pe duhovnic23. Fiii duhov-
nicești nu trebuie să fie chipul și asemănarea duhovnicului, cum
spuneam, dar, până la urmă, într-o oarecare măsură, există o
amprentă care rămâne. Este și invers, vedeți, sunt parohii care
transformă efectiv preotul, mai ales parohiile de la țară, unde
comunitățile sunt un pic mai compacte și reușesc să influențeze
viața preotului și să-l facă chipul și asemănarea lor, ceea ce poate
fi și o adevărată tragedie. Dar, din punct de vedere duhovnicesc,
dacă sunt oameni serioși, fiii duhovnicești pot să transforme un
duhovnic mai puțin bun într-unul bun. Dacă credincioșii își pun
probleme, și preotul, la rândul său, trebuie să răspundă pe mă-
sură, nu are încotro, dacă e cât de cât conștient și responsabil
de situație. Îndemnul meu este să vă ascultați credincioșii cu
atenție. Și, acolo unde vedeți o preocupare mai mare pentru via-
ța duhovnicească, să încercați să vă implicați mai mult ori, dacă
nu reușiți să vă implicați mai mult sau este periculos să vă im-
plicați mai mult – am să revin la acest aspect –, atunci este bine
să vă sfătuiți fiul duhovnicesc să meargă la un părinte mai ex-
23 Ieromonahul Rafail Noica, op. cit., pp. 49-50, 57.
perimentat. Să nu vă încăpățânați să fiți duhovnici unora pe care

nu-i puteți duce în spate.
Pe de altă parte – tot pe filonul Sfântului Siluan Athonitul,
pe care merge și Părintele Rafail –, Părintele Sofronie Saharov24
spune că duhovnicul nu poate avea rugăciune curată – repet
adesea acest cuvânt –, pentru că se face părtaș la păcate străine,
care nu sunt ale lui, dar care încep să lucreze în el, cel puțin
mental, și, de multe ori, devin și păcatele lui personale, din ne-
fericire... Este important să nu rămână în minte. Recent, un fiu
duhovnicesc mi-a relatat că, înainte să moară mama lui, i-a
făcut acesteia o spovedanie generală. Cum anume? Ei bine,
mama a spus tot ce avea de spus, iar fiul ei de sânge i-a scris
toate păcatele pe hârtie, a chemat preotul, preotul a citit spove-
dania mamei lui, a spovedit-o, deci a dezlegat-o, a împărtășit-o.
Fiul însă mi-a mărturisit: „Nu am reținut niciunul din păcatele
pe care le-am scris pe hârtie!” Este foarte important să facem și
noi la fel, pentru că există acest pericol despre care vă vorbeam...
Desigur, în devenirea fiului duhovnicesc, sunt anumite puncte
pe care le reții, dar în favoarea lui oarecum, ca să știi să-i dai
sfaturile cuvenite. Este un soi de istoric al diagnosticelor sau al
bolilor. Dacă mergi la medicul de familie, el trebuie să aibă o fișă
în față, ca să vadă ce probleme ai avut încă din copilărie. De
aceea, este important ca, atunci când primiți un nou fiu duhov-
nicesc, chiar dacă nu de la prima spovedanie, dar, totuși, fără a
întârzia prea mult, să cereți o spovedanie generală. Este adevărat,
când mergeți la parohii, îi moșteniți pe credincioși și acest lucru
este mai greu, dar, dacă cineva vrea mai mult în viața duhovni-
24Arhimandritul Sofronie, Despre rugăciune. Traducere de Pr. Prof.
Teoctist Caia. Editura Supergraph, 2006, pp. 101-102.
cească, este bine să faceți o spovedanie generală. De asemenea,

spovedania generală se mai poate face – ori repeta – în anumi-
te situații, în momente de cumpănă. De pildă, noi, la hirotonie,
este bine să facem o spovedanie generală, dar poate e bine și
înaintea căsătoriei, nu? Cu atât mai mult atunci când este cine-
va pe moarte sau merge și nu știe dacă se mai întoarce de la
spital sau... de la război!
Trebuie să fim întotdeauna cu luare-aminte, fiindcă noi ne
numim slujitorii Sfântului Altar, dar suntem și slujitorii credincio-
șilor. Nu suntem stăpânii lor! Or, noi ne comportăm, de foarte
multe ori, ca niște stăpâni, despoți, adică aproape neîngăduitori.
În parohii, au existat, de multe ori, probleme din acest punct de
vedere. Preotul este stăpân absolut, nu ascultă de nimeni, nu-l
interesează nimic, tot ce zice el trebuie să fie lege și uită efectiv
că el este slujitorul credincioșilor. Pretinde, dar nu oferă. Deci
suntem slujitori, așa cum Însuși Domnul spune: „nici Fiul
Omului n’a venit să I se slujească, ci să slujească și să-Și dea
viața răscumpărare pentru mulți”25. În acest sens, este foarte
important, insist, dialogul. De pildă, eu consider că, ori de câte
ori mă întâlnesc cu duhovnicul, deja începe spovedania. Adică,
în atâția ani, aproape treizeci de ani, spovedania și legătura
noastră duhovnicească a devenit o stare – așa și trebuie să de-
vină legătura duhovnicească. Spovedania nu este doar un mo-
ment salubrizant – îi ștergi fiului duhovnicesc păcatele, îi dai
dezlegare să se împărtășească, mai catehizezi pe ici, pe colo,
dacă trebuie catehizat... Nu cred că e suficient. Trebuie să creezi
o legătură duhovnicească, un dialog permanent, care, cum spu-
neam în interviul pe care vi l-am citit, îți creează un confort.
25 Marcu 10, 45.
Desigur, când ești cu musca pe căciulă, nu simți că îți este con-

fortabil să te întâlnești cu duhovnicul... Dar asta nu înseamnă
că atunci când te întâlnești cu el – și nu neapărat în scaunul
spovedaniei –, nu poate să înceapă deja rezolvarea problemei
pe care o ai. Iar acesta este confort...!
Spuneam „scaunul spovedaniei”, dar spovedania în sine se poa-
te desfășura și altfel... Mitropolitul Bartolomeu a avut, de-a lungul
vieții, mai mulți duhovnici, unul dintre ei fiind Părintele Cleopa
de la Sihăstria, la care se spovedea în perioada cât a stat la Văratec.
Cum se desfășura spovedania? Se ducea la Părintele Cleopa, bă-
tea la ușă, părintele ieșea, se duceau la plimbare prin livadă o oră,
două, cât era nevoie. Se întorceau, Părintele Cleopa își punea pe
gât epitrahilul și îi dădea dezlegarea cuvenită! Desigur, acest tip
de spovedanie nu-l putem aplica la toți, oricând... Ar trebui să
facem sensuri de circulație prin biserică, dacă ați vrea să vă spo-
vediți așa credincioșii...! Ceea ce vreau să spun însă e să încercați
un dialog, mai ales cu tinerii – cei mai în vârstă au tipicul lor și
nu prea poți să-i scoți din el și poate că nici nu-i bine, sunt anu-
mite lucruri la care nu trebuie umblat, lăsați-le așa cum sunt.
Unui tânăr însă trebuie să-i vezi fața și el să o vadă pe a ta – și nu
doar pe a unui tânăr, acum lumea este destul de depresivă și sunt
mulți oameni care trăiesc adevărate tragedii, nu pot să spună
totul prin cuvânt, dar îi vezi tragedia pe chip. Și nu doar tragedia,
ci îți dai seama și de păcatele pe care le-a făcut, dacă îi pare rău
sau nu. Nu vezi asta dacă îi ții epitrahilul pe cap. Sigur, îi ții pe
cap epitrahilul când îi faci rugăciunea de început și dezlegarea
de final. Dar, în timpul spovedaniei, nu văd care e rostul... Încă
o dată, pe cei care așa s-au născut și așa vor să moară, îi lăsăm
așa... Însă cu tinerii sau cu alte persoane să nu procedați așa...
Vă dau un exemplu. Când eram stareț, un părinte mi-a cerut

să spovedească pe cineva la mine în birou. Biroul e mititel, spa-
țiul închis, părintele a început, a citit toate rugăciunile, apoi a
început chestionarea după toate canoanele... În tot acest timp,
l-a ținut pe penitent în genunchi, nu se spovedise din tinerețe...
Aproape a leșinat omul, ce să îi mai dea dezlegare?! A trebuit să
deschidem ușile, geamurile, aproape să-l resuscităm...! Prin
această întâmplare, vreau să vă spun că este important și să cre-
ezi un ambient în momentul în care spovedești. Nu degeaba
acolo se spune că e bine să fie o icoană a Mântuitorului, să fie o
candelă, evident, nu trebuie să fie o atmosferă de nirvana, cu
muzică ambientală și cine știe ce... Sigur că nu! Dar, în orice caz,
trebuie creată o atmosferă duhovnicească, dar și una conforta-
bilă, să se simtă omul confortabil, să se poată deschide sufle-
tește, să nu-l stingherească nimic. Și, încă o dată, repet și insist,
cu tinerii este foarte important cum gestionăm lucrurile.
Un alt lucru pe care îl reiau de la un curs la altul este faptul
că preotul e liturghisitor și duhovnic. Și mereu spun: Ortodoxia
seduce mai ales prin Liturghie. Este important să participe, să-i
determinăm, să-i convingem, să-i îndrăgostim de Sfânta
Liturghie. De pildă, eu nu prea sunt de acord cu „Liturghia co-
piilor”. Mie mi s-ar părea corect ca părinții și copiii să fie în
același loc, la aceeași Liturghie. Mi-aduc aminte de propria mea
copilărie: noi eram mulți, eram șapte copii; în fine, șase, pentru
că unul murise de mic. Tata pleca primul la biserică și apoi, rând
pe rând, mama ne pregătea pe toți. Când ieșea, tata își cerea
iertare de la noi, care rămâneam în casă, și noi trebuia să-i ofe-
rim iertare. Și fiecare, cum pleca, își cerea iertare de la cei care
rămâneau. Dar, pe lângă iertare, mama – parcă o și aud! – ne
spunea: „Să vă găsesc la biserică, că, dacă nu...!” Și ne găsea la

biserică! Că, dacă nu...! Dincolo de asta, vreau să subliniez că
este importantă comuniunea. Te maturizezi în Liturghie, încă
de copil. Dacă Liturghia e o joacă... De aceea, cred că Liturghia
copiilor poate fi un punct de pornire, dar, încet-încet, cred că
trebuie depășită această fază. Trebuie să fie prezenți acolo, în
Liturghia adevărată. Liturghia te maturizează încă de copil, dacă
reușești să te integrezi.
Pocăința trebuie să se transforme dintr-o obligație într-un mod
de viață. A te spovedi de patru ori pe an sau „măcar o dată pe an”
– e doar un punct de pornire. Putem să plecăm de aici, mai ales
că există tradiția să se spovedească oamenii în Postul Paștilor,
dar trebuie să-i dezvățăm de această regulă de a se spovedi o
singură dată pe an. Trebuie să o facă mai des și, de asemenea,
trebuie să despărțim lucrurile: am legat prea mult spovedania
de împărtășirea cu Sfintele Taine, or, cu o singură spovedanie
te poți împărtăși de mai multe ori. Sigur, este foarte greu să
schimbi lucrul acesta la cei care au o educație foarte bigotă, aș
spune, dar să știți că tinerii sunt receptivi, celor care au încercat,
care s-au mai împărtășit încă o dată, fără spovedanie, le-a plă-
cut. Încet-încet, nu dintr-odată, puteți schimba lucrurile.
Când scria, aici, la Nicula, Cartea deschisă a Împărăției26 –
tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii –, Înaltpreasfințitul
26 Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisă a

Împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni, București, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2007.
Text republicat în volumul Valeriu Anania, Cartea deschisă a Împărăției.
De la Betleemul Nașterii, la Ierusalimul Învierii. Studii introductive de
Jan Nicolae și Vasile Gordon. Cronologie de Ștefan Iloaie. Iași, Editura
Polirom, 2011.
Bartolomeu m-a chemat la sfat duhovnicesc legat de împărtă-

șire. Cunoștea viața monahală, mai ales cea din Moldova, dar și
din Oltenia, unde călugării erau foarte riguroși și se împărtășeau
maxim o dată la patruzeci de zile, și atunci cu nu știu câte zile
de post, mătănii și închinăciuni, ceea ce îi îndepărtase foarte
mult pe mireni de Sfântul Potir. Și, atunci, împreună am ajuns
la concluzia, echilibrată spunem noi, că un creștin serios trebu-
ie să se împărtășească la Praznicele Împărătești și la Praznicele
Maicii Domnului. Aceasta înseamnă în jur de douăzeci de ori pe
an, adică cam de două ori pe lună. Or, în ajunul Praznicelor e
foarte greu să spovedești pe toată lumea, cel puțin noi, la
Catedrală, nu am avea cum. Și de aici se vede că spovedania și
împărtășirea nu trebuie legate indisolubil. Dacă oamenii au du-
hovnic și se spovedesc mai des și țin toate posturile de peste an,
inclusiv miercurea și vinerea, se pot împărtăși de mai multe ori
cu o spovedanie. În ceea ce privește cele trei zile de post înainte
de împărtășire, aceasta este o invenție, un substitut pentru cei
care nu au ținut toate posturile de peste an și miercurea și vine-
rea. Gândiți-vă că sâmbăta și duminica nu este voie să ții post27.
Și, atunci, te împărtășești duminică și postești sâmbăta?!
De asemenea, este foarte important să aveți în vedere vârsta
fiilor duhovnicești, condiția socială, starea de sănătate – desigur,
nu facem diferențe, dar trebuie să ținem seama de toate acestea,
pentru a ajunge să le cunoaștem starea sufletească, nevoile du-
hovnicești și felul în care să lucrăm cu ei. De pildă, cineva care
are diabet. Noi avem un părinte care a făcut de mai multe ori
27 Potrivit Canonului 66 apostolic. În Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca,
Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii. Ediția a III-a îmbună-
tățită. Sibiu, 2005, p. 44.
come diabetice, dar tot se încăpățânează să liturghisească și abia

după aceea să își facă injecția de dimineață. Nu vrea să și-o facă
decât după ce se împărtășește. Consider că este o încăpățânare
și, până la urmă, poate să pună în pericol Liturghia în sine. Dacă
nu are un co-slujitor, ce te faci dacă leșină?! În plus, îi pune și
pe ceilalți din obște în dificultate.
Se poate ca fiii duhovnicești să renunțe la duhovnic. Așa cum an-
ticipam, unii credincioși vor un părinte duhovnicesc mai bun, sau
unul mai relaxat, sau unul mai aspru. Dar se poate și duhovnicul
să renunțe la fiii duhovnicești, în anumite situații, foarte rare și
excepționale. Vă dau câteva exemple, pe care le-am mai dat și al-
tădată. Uneori, e ca la școală, așa cum se îndrăgostește elevul de
profesoara lui, se întâmplă să se îndrăgostească și fiica duhovni-
cească de duhovnic. În cazul acesta, lucrurile trebuie tranșate foar-
te clar. Sfatul meu este următorul: dacă nu se poate gestiona, atunci
trebuie renunțat. Aici nu se tratează, cum zic eu, cu medicamente,
se tratează chirurgical: tai, curge sânge, doare, dar se vindecă! Dacă
nu tai, devine o agonie nesfârșită și o legătură periculoasă. Chiar
dacă dragostea este platonică, nu este folositoare din punct de ve-
dere duhovnicesc. Și, atunci, este bine de îndemnat să meargă să
se spovedească la un alt duhovnic, dar nu lăsați așa, la întâmplare.
Eu dau două-trei nume: „Te duci la părintele cutare sau cutare...”
Îi cunoști profilul și nu o mai pui nici în pericol.
Repet, fiecare credincios are dreptul să-și aleagă duhovnicul,
iar noi să facem pentru ei cât putem, dar și duhovnicul are po-
sibilitatea să renunțe la fiul duhovnicesc, în situații pozitive,
îndreptându-i spre un duhovnic experimentat, iar în situații
negative, tot spre un duhovnic experimentat și în funcție de pro-
filul duhovnicesc al fiului.
Să fiți însă foarte atenți la orice fel de atașament emoțional

între fiul duhovnicesc și duhovnic, care poate deveni sentimen-
tal, dar bolnăvicios. Aici mă refer și la cei care au probleme emo-
ționale, declarate sau nu, dar care sunt cazuri patologice. Sunt
cei care au anumite frustrări sau care în copilărie au suferit anu-
mite traume, sau au fost lipsiți de dragoste părintească, orfanii,
de pildă. Dacă simte în duhovnic că are ceea ce lui îi lipsește,
atunci își dorește din tot sufletul să dobândească și nu știu dacă
suntem în stare. De pildă, un copil orfan poate să se atașeze în
așa măsură încât să-ți anuleze libertatea, să te dorească numai
pentru el și găsește mijloace să fie permanent lângă tine sau în
viața ta. Este periculos și nu-i folosește. Așadar, sunt unii fii
duhovnicești care îți pot anula libertatea: telefoane peste tele-
foane, mesaje peste mesaje, sunt prezenți oriunde ești tu. Te
sufocă, simți că nu mai ai aer! Nu cred că îi folosești duhovni-
cește să-i păstrezi pe mai departe ca fii duhovnicești. Încă o dată,
acestea sunt situații extreme și foarte rare, dar există. Iar dacă
sunt cazuri patologice, este bine să vă dați seama că aveți nevo-
ie de ajutor din partea medicului, dar, tot așa cum spuneam, să
recomandați un anume medic sau psiholog, nu îi lăsați pe mâna
oricui.
Prin urmare, nu poți să-i păstrezi pe toți ca fii duhovnicești,
sigur, în afară de cazurile de mai sus, unii se mai răzlețesc. Dar
e important, dacă ești implicat în viața lor duhovnicească, să le
recomanzi cele cuvenite pentru devenirea lor.
Să aveți grijă, de asemenea, la colaboarea, prietenia și intimi-
tatea cu fiii duhovnicești. Am spus și cu alte ocazii și mă repet: nu
faceți afaceri cu fiii duhovnicești, nu dați împrumut, nu luați
împrumut. În general, împrumutul acordat, dacă nu se dau îna-
poi banii, înseamnă dușmănie pe viață sau, oricum, nu o să vă

mai fie fii duhovnicești. Dacă faceți afaceri cu ei, apar proble-
me... Mai trebuie o scândură, lipsește o scândură, a bătut un
cui... nu l-a bătut cum trebuie, că m-am agățat în el...! Ceva se
întâmplă, sunt ispite de la diavol... De asemenea, vă îndemn să
fiți foarte atenți și la o prea mare intimitate cu fiii duhovnicești
și chiar și cu colegii. Au existat cazuri de probleme în viața de
familie. Deci, foarte mare atenție!
Pe lângă că-i spovediți pe fiii duhovnicești, să-i și sfătuiți. De
asemenea, să binecuvântați momentele cruciale din viața lor. Este
bine, când au probleme majore, să ceară un sfat sau blagoslo-
venie.
În legătură cu nevoile duhovnicești și ale vieții, în general, să
folosiți Molitfelnicul. Dacă mai mergem în inspecții, Părinte
Consilier, propun să verificăm Molitfelnicele! Se întâmplă să fie
uzate numai la Taina Sfântului Maslu... Acum, însă, există un
Molitfelnic considerabil ca dimensiuni, știți, îl aveți probabil,
care conține multe rânduieli, la diferite împrejurări...
Și unde ar mai trebui să fie uzate?
Poate și la săpatul fântânii, de ce nu?! Sau la durerea de cap...

Chiar sunt rugăciuni pentru durere de cap, pentru nevralgii,
pentru insomnii, pentru săpatul fântânii, pentru când se termi-
nă de săpat fântâna, mai ales pentru începerea temeliei casei!
Citești o rugăciune scurtă și stropești cu agheasmă locul. Mai
ales că știm ce se întâmplă în sate, la noi. Mă ofer eu singur să
mă duc să citesc, e o rugăciune simplă, nu îți trebuie cântăreț,
nu îți trebuie cădelniță, nu îți trebuie nu știu ce veșminte...
Se mai citesc, după Maslu, lepădările de la Botez sau exorcisme-

le: „Ceartă-te pe tine, diavole...”
Se exagerează... Da, acestea sunt exorcisme, Molitfele

Sfântului Vasile cel Mare încep așa: „Ceartă-te pe tine...”. Cele
de la Botez, lepădările, sunt mai indirecte. Și aici avem o pro-
blemă: nu se citesc lepădările la Botez! De aceea ajungi să le ci-
tești la Maslu celor care sunt deja bolnavi, pentru că nu li s-au
citit la Botez! Există acum, în ultima vreme, mentalitatea aceas-
ta: copiii sunt nevinovați, ce păcate au ei?! De ce trebuie să citim
exorcisme?! Îi smintim pe nași, nu înțeleg de ce amintim în ru-
găciuni de porci, de diavol... Împăratul David spune însă: „Că,
iată, întru fărădelegi m’am zămislit și în păcate m’a născut mai-
ca mea”28. Există păcatul strămoșesc29! Iar Botezul are acest
rost: să șteargă păcatul strămoșesc. Și, atunci, să nu ne referim
la el?! Trebuie să ne referim! Nu e de vină și diavolul?! Nu e
complice la toată istoria asta?! Dacă nu le citim, apar probleme,
știu acest lucru din experiență. Au fost cazuri când au apărut
probleme după Botez, am întrebat cum s-a desfășurat Botezul
și le-am citit lepădările. Și s-au rezolvat multe din probleme.
Vă dau un exemplu: a venit la mine o familie cu gemeni, cu
vârsta de vreo patru-cinci ani, care nu vorbeau încă deloc. Am
întrebat dacă au fost botezați, dacă li s-au citit lepădările, nu li
se citiseră... Le-am citit lepădările și... unul a terminat Teologia,
iar celălalt, un alt domeniu! Au început să vorbească când au
ajuns acasă, în ziua în care le-am citit lepădările... Unde sunt
28 Psalmul 50, 5.
29 Facerea 3.
cazuri grave se pot citi de mai multe ori, până la șapte ori, așa se
și făcea în vremea catehumenatului...
Așadar, folosiți Molitfelnicul, părinților! Sunt atâtea rugăciuni
acolo! Merită, se îmbunătățește viața duhovnicească. Nu în-
seamnă că îi faceți dependenți pe oameni, ci înseamnă că sfin-
țiți totul, totul va avea caracter sacru. Așa trebuie să fie și munca
noastră de zi cu zi. Nu numai a noastră, a preoților, ci și a
credincioșilor. Să capete caracter sacru! Oamenii merg la muncă,
spală copiii, le fac de mâncare... Dacă mergi la muncă și zici:
„Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, Domnul îți
binecuvintează munca; sau, dacă zici o rugăciune, când faci de
mâncare la copii și nu e din bani nemunciți, se binecuvântează
mâncarea aceea. Eu cred că lucrurile cotidiene se pot sacraliza!
Referitor la alegerea părintelui duhovnic, vorbesc din experiența

mea, cum mi-am întâlnit eu părintele duhovnic. Îmi vine în minte
cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care spune: „că de-ați avea zeci de
mii de învățători, în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți; că pe voi
eu v’am născut întru Iisus Hristos”30. Când mi-am întâlnit părinte-
le duhovnic, am simțit că s-a schimbat totul, a fost o reconfigurare
a vieții.
Da, este! Asta se poate întâmpla și cu o altă persoană, nu doar

cu duhovnicul. Aici are o intuiție frumoasă Părintele Sofronie
Saharov31. El vorbește despre faptul că omul mântuit (sfântul)
30 I Corinteni 4, 15.
31 Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este.
Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica). Ediția a II-a, revă-
zută. Editura Accent Print, Suceava, 2015 pp. 198, 247.
ajunge să aibă calitățile lui Dumnezeu, iar una dintre ele este a
fără de-nceputului și fără de sfârșitului, trăind veșnicia lui
Dumnezeu. E ca și cum te-ai întâlni cu cineva și-ți dai seama că
te cunoști dintotdeauna cu el. Dacă trăiești experiența aceasta
cu duhovnicul, cu atât mai bine!
După modelul părintelui meu duhovnicesc și gândindu-mă

că, de-a lungul timpului, în spovedanie, auzi aceleași lucruri
– păcatele se repetă de multe ori în viața omului, greu reușesc
să iasă dintr-o anumită ritmicitate a păcatelor –, cred că tre-
buie să încercăm să-i trezim pe oameni și, atunci, îi întreb anu-
mite lucruri, de pildă: „Cum vedeți dumneavoastră realitatea
vieții duhovnicești?”, „Ce înțelegeți prin păcat?”, „Ce înțelegeți
prin rugăciune?”
Dacă persoana respectivă poate înțelege, este foarte bine,

foarte important acest lucru. De multe ori, la spovedanie, oa-
menii spun tot ce au de spus, se salubrizează, cum ziceam, îți
spun ce probleme au, despre familie, ce nevoi au..., dar nu mă
întrebă nimic despre Dumnezeu și este foarte grav.
Pe de altă parte, mai ales în spovedania tinerilor – e un fel de
joacă, dar, în același timp, și capcană, în care cad, ajungând să
spună păcatele pe care le fac –, îi întreb ce muzică ascultă, ce
carte citesc sau ce preocupări au... și te duc în direcția păcatului,
te „duc” în club – în discuție, mă refer –, dacă e cazul! Trebuie
găsite mijloace prin care să îți spună exact ce au făcut. Dar le și
place când îi întrebi ce carte au citit, cu atât mai mult dacă îi și
lași să spună două vorbe din cartea aceea. Se creează imediat o
legătură foarte bună.
Am o întrebare care poate stârni zâmbete (ironice!), pentru că

ar putea părea puțin puerilă. Dar îndrăznesc să o pun, pentru că
Sfinția Voastră aveți mai multă experiență decât noi, majoritatea
suntem tineri și ne-am lovit abia acum de actul spovedaniei. Vin
oameni care spun anumite păcate, relativ puține, să zicem, și apoi
spun așa: „Părinte, mai întreabă-mă și Sfinția ta”. Ați putea no-
minaliza o listă de până la zece păcate, să zicem, care conside-
rați...
Da! Întrebați-i legat de călcarea celor zece porunci!
Deci efectiv așa să-i luăm?
Da, eu așa fac.
Sau poruncile bisericești.
Și acelea. Dar mai ales pe linia celor zece porunci, care pot fi
dezvoltate. În general, suntem tentați, atunci când întrebăm în
spovedanie, să întrebăm despre patimi și nu începem cu „Crezi
în Dumnezeu?”, de exemplu. Eu pun întrebarea aceasta: „Crezi
în Dumnezeu?” S-ar putea să primești răspunsul: „Nu” sau „Am
eu credința mea...”, „Cred eu în ceva abstract...”
Și, dacă nu crede, îl dezlegăm?
Îți dai seama că nu a venit degeaba acolo, că totuși el crede în

Dumnezeu, zice numai contrariul, dar nu aceasta e realitatea,
chiar el îți va spune, înainte să plece de la spovedanie.
Prezența acolo justifică credința în Dumnezeu.
Bineînțeles!
Trebuie întrebați. Și trebuie întrebat dacă merge la biserică,
dacă ține posturile. Trebuie să întrebi lucrurile acestea.
Dacă are un canon de rugăciune.
După aceea, treci la altă întrebare. Și, aici, foarte mare aten-
ție! Suntem prea curioși, mai ales la păcatele trupești. Nu e voie!
Nu e voie să încercați să vă dea detalii. Doamne ferește! E cum-
plit! Foarte mare atenție! Îi lași să spună, dar, dacă ți se pare că
exagerează în a explica, a da amănunte, trebuie să îi oprești.
Spui: „Am înțeles” și gata, nu mergem mai departe cu filmul,
nu?
Sunt unii care se hrănesc din asta!
Preotul?! Duhovnicul?! Doamne ferește!
Da. E o ispită.
E o mare ispită! Sunt atâtea alte probleme... ura, vrajba...

În ceea ce privește canoanele la spovedanie, aveți grijă la opri-
tul de la cele sfinte! Sigur că, având păcate mari, avorturi, de
pildă, trebuie să oprești de la Împărtășanie. Dar cu foarte mare
atenție! În primul rând, trebuie catehizați, să înțeleagă ce în-
seamnă păcatul și oprirea de la Împărtășanie. Dacă omul nu
înțelege, poate deveni smintitor, și pentru el, și pentru alții. Mai
ales că, în comunitățile mici, se vede că s-a spovedit și nu s-a

împărtășit, iar acest lucru poate sminti. Trebuie văzut în ce îm-
prejurare se găsește omul respectiv. Fiindcă, de pildă, în caz de
avort, dacă sunt prezenți și copiii, și soțul – și el e de vină pen-
tru avort, nu numai ea, și asta să știți! –, iar ei se împărtășesc,
și ea nu se împărtășește... Poate deveni o problemă...
Dacă trebuie oprită de la Împărtășanie persoana și înțelege,
încercați să nu opriți decât până la următoarea spovedanie. Nu
opriți șapte ani! Puteți ajunge până la șapte ani, dacă vreți, dar
făcând persoana să înțeleagă că în următorul post trebuie să se
spovedească din nou. Și, atunci, cântărești iarăși lucrurile. Dacă
oprești șapte ani, fără să înțeleagă, s-ar putea să vină numai
peste șapte ani la spovedit, să nu mai vină între timp.
Sau să nu mai vină deloc! Sau poate să moară între timp...
Să împărtășiți copiii! Și dacă au mâncat! Să nu fiți chiar așa de

scrupuloși!
Până la trei ani sau cinci...?
Noi zicem șapte!
De la șapte cu spovedanie?
Acum, să știți, cei care au părinți conștiincioși și vin la spo-

vedit frecvent, se spovedesc și ei, copiii, de pe la patru-cinci ani
deja. Sunt curioși să intre și ei acolo, să stea de vorbă cu părin-
tele. Noi avem fii duhovnicești care vin așa, de mici copii, dato-
rită părinților. De cum încep, se crează deja o legătură duhov-

nicească.
Încă un lucru: chiar dacă au duhovnic în altă parte, să-i
împărtășiți pe credincioșii care vin și v-o cer. Noi ne confruntăm
cu problema aceasta. Avem o comunitate mare la Catedrală, iar
unii dintre credincioși se mai duc în satele lor de obârșie, unde
nu se împărtășește nimeni, și preotului, chiar dacă înțelege, îi
este groază să-i împărtășească pe ei. Dar unii preoți chiar nu în-
țeleg și insistă să îi spovedească ei! De ce să îi spovedești tu, dacă
omul are duhovnic și are dezlegare de la el să se împărtășească?!
Ar fi bine să întrebăm dacă s-a spovedit.
Întrebați! Întrebați și cine este duhovnicul, dacă vreți, dar

nu-i obligați să se spovedească.
După părerea mea, nu o să vină nimeni să se împărtășească fără

să fie pregătit.
În general, nu. Dar să vedeți că sunt excepții și aici. În Cluj,

avem o mică „sectă”. Nu sunt mulți, dar totuși sunt câțiva,
cărora, ce le-a trăsnit prin cap?! În primul rând, trebuie să se
împărtășească în fiecare zi, chiar dacă nu participă la Liturghie,
ceea ce este o mare greșeală. Desigur, excepțional, se poate: te
duci să te operezi, te duci într-o călătorie, da, vii și te împărtă-
șește preotul înainte de Liturghie sau chemi preotul să te îm-
părtășească acasă, dacă ești bolnav. Dar aceste persoane și-au
făcut obiceiul să vină la Catedrală, în fiecare zi, înainte de a ple-
ca la serviciu, să se împărtășească, fără a participa la Sfânta
Liturghie. Ceilalți părinți au fost mai îngăduitori. Eu, însă, i-am

împărtășit la început, dar apoi nu i-am mai împărtășit, când am
văzut că vin aceleași persoane, în fiecare zi.
Veneau după slujbă?
Nu! Înainte de slujbă, la ora 6.30-7.00, când intrăm noi în

Catedrală! La scurt timp după ce nu i-am mai împărtășit, am
aflat că unii se împărtășeau și de două-trei ori într-o zi! Ca să
vedeți ce le-a intrat în cap... A venit unul, foarte supărat pe mine,
să mă întrebe de ce nu l-am împărtășit, de ce nu se poate. I-am
explicat că nici preotul nu poate sluji două Liturghii într-o zi,
doar una singură32. Nici credincioșii nu au cum participa, nici
fizic, la trei Liturghii, nu?! În Postul Mare, pot cel mult să par-
ticipe la două Liturghii, una fiind după-masa, iar ei profită de
perioada aceasta. Dar nu au voie să se împărtășească la amân-
două! Liturghia nu o face preotul singur, ci o face împreună cu
credincioșii care participă și care se împărtășesc! Sigur, dacă nu
se împărtășește nimeni la o Liturghie, iarăși nu e o Liturghie
împlinită, nu își atinge scopul. Vedeți, încercăm să-i aducem la
un echilibru pe cei care nu s-au împărtășit decât o dată la nu știu
cât timp, să o facă mai des, dar am ajuns și la extrema cealaltă:
unii să se împărtășească prea des. Prea des chiar într-o zi!
Îi păstorește cineva?
Nu cred... Dacă toată lumea e împotriva lor, cine să-i mai

păstorească?! Nu-i mai păstorește nimeni...
32 Vezi Ieromonahul Rafail Noica, op. cit., pp. 154-158.
În ultima vreme, multă lume – și credincioși, și preoți – mă

întreabă despre un părinte de la o mânăstire de pe lângă Vatra Dornei,
care le spune oamenilor care merg acolo lucruri profetice: peste nu
știu cât timp o să aibă cancer, peste un an divorțează... Primesc tot
felul de canoane... Unora le nimerește unele lucruri din trecutul lor...
Se duc curioși că o să li se spună viitorul și se întorc foarte tulburați,
le pare rău că au fost și nu mai știu ce să facă, cum să se regăsească.
De la mine așteaptă să primească un răspuns, care este părerea mea
despre acel părinte.
Spuneți-le părerea pe care o aveți! Eu cred că e un om bolnav.

Dacă e cel la care mă gândesc că poate fi, pot să vă spun că e un
om bolnav psihic.
De aceea, trebuie să-i facem pe credincioșii noștri să înțelea-
gă... De pildă, la noi în Eparhie, există o foarte bună relație între
mânăstiri și parohii. În general, duhul preoților de mir și al pă-
rinților care duhovnicesc în mânăstiri e același și e Duhul lui
Hristos. Nu sunt diferențe mari, noi, preoții de la mânăstiri
niciodată nu i-am pus pe credincioși împotriva preoților din
parohie, există un echilibru. Mai mult, noi chiar îi îndemnăm
să-și facă datoria față de parohie, iar cei care vin la noi cu sigu-
ranță și-o fac. Dar în alte părți nu este așa.
Referitor la mersul în pelerinaj în Moldova și la faptul că sunt

legați acolo, am avut în postul acesta un caz. O femeie, care venea
din când în când la biserică, a venit în prima săptămână din post să
se spovedească și mi-a spus că, în vara trecută, fiind la mânăstire,
s-a spovedit acolo, a fost legată pentru un an și anul nu s-a împlinit
încă. Dar ea voia totuși să se împărtășească. Mi-a cerut să o dezleg.
Eu i-am citit rugăciunea de dezlegare, dar i-am dat și un canon: i-am

zis că ar trebui totuși să meargă la preotul care a legat-o, să o dezle-
ge.
Dacă acela este duhovnicul ei personal, își poate permite să

o lege. Dacă nu acela este duhovnicul ei, atunci, chiar dacă spo-
vedania respectivă a fost valabilă, canonul pe care i l-a dat nu
are nicio valoare. Așa cum vă spuneam, un canon trebuie să fie
convertit la particular de duhovnicul pe care îl ai.
Nu era duhovnicul ei. E genul de persoană care vine de Paști, se

spovedește și se împărtășește. Iar atunci, ocazional, s-a spovedit la
mânăstire și a fost legată pentru un an.
Deci duhovnicul respectiv a fost unul de tranzit...
Da. O putem dezlega?
Da, poți! Dacă e fiica ta duhovnicească, da. Ar fi bine să mer-

geți Sfințiile Voastre cu ei în pelerinaje. Chiar este de folos să
mergeți în pelerinaje, să știți. În sate, sunt oameni care nu au
ieșit niciodată. Au auzit și ei de Arsenie Boca și își doresc să
meargă la Prislop. De ce să nu meargă, nu?! Chiar dacă fiecare
are rezervele sale, de ce să nu îi ducem până acolo?! Pelerinajul
are un rost misionar, care ajunge la țintă.
După ce a trecut tata la cele veșnice, șapte ani de zile la rând,
când se împlinea sorocul să-i fac parastas, am făcut câte un pe-
lerinaj cu fiii mei duhovnicești, cu familii întregi, cu copii, de
toate vârstele, de toate categoriile sociale, ultima dată am fost o
sută. Se creează o comuniune extraordinară. Pelerinajele sunt

foarte importante, sunt un mijloc de pastorație, părinților!
Legat de spovedania la mânăstiri, s-a întâmplat ca cineva să fi

avut trei avorturi spontane și a primit, la o mânăstire din Moldova,
oprire de la Împărtășanie trei ani. Femeia era distrusă, nu știa ce să
facă, i-am spus să meargă la duhovnicul ei să discute cu el și să-i dea
o soluție. Greșeala e și a lor, pentru că le-am spus de multe ori: „Nu
mergeți numai de dragul de a fi într-o mânăstire, atâta timp cât ai o
legătură bună cu duhovnicul tău!” Un alt aspect, tot legat de oprirea
de la Împărtășanie, sfatul duhovnicului meu la hirotonie a fost așa:
„În scanul de spovedanie, să ai inimă de mamă!” Pentru că, în scanul
spovedaniei, ajunge un suflet bolnav și trebuie să dai un medicament.
Tot de la dânsul am învățat să-i oprești de la Împărtășanie doar pe
fiii duhovnicești pe care îi doare și-i îndreaptă faptul că-i oprești și
nu-i îndepărtează de tot.
Îți „cer” ei!
Dar, la un suflet bolnav, care are nevoie de medicament...
Dar tot îi faci cateheza! Îi spui: „Atâția ani ar trebui să fii

oprit!” Celor care au păcate mari, eu le deschid Molitfelnicul și le
citesc fraza respectivă. Să știe că nu e povestea mea... Atunci, să
zicem unui tânăr, îi citesc: „Patruzeci de zile de post, o sută de
metanii pe zi. Dacă nu postești, două sute de metanii pe zi!” Îi
arăt, mai ales dacă-i seminarist! Iar canoanele pe care le dau
duhovnicii tranzitorii, încă o dată, nu sunt valabile! Ele trebuie
convertite la persoană prin duhovnicul particular.
Un aspect foarte dificil al zilelor noastre, pe care îl observ din

proprie experiență, este faptul că, înainte, diferența între generații
era mult mai mică. Acum, vorbim de diferențe de mentalitate, de
creștere, de educație foarte mari între generații. Lumea e total dife-
rită, copiii noștri cresc cu telefoanele... N-ar fi de dorit ca, atunci când
suntem seminariști sau studenți la Teologie, să avem anumite teme
de tratat legat de noile tehnologii?
Cred că există deja, se studiază în facultate. Mâine, probabil,

veți afla mai multe amănunte, părintele care urmează mâine are
acest profil.
Noi vorbim de dependență de alcool, de tutun, dar prima depen-

dență care se creează, și pe care, de multe ori, n-o observăm, este
cea a copilului mic de telefon. Nici nu ne dăm seama, îi scăpăm din
mână.
Da. Este o adicție. Vedeți, cu atât mai mult, cât de importan-

te sunt aceste cursuri duhovnicești?!
Da, tocmai! Ați amintit de psihologii care încearcă să înlocuiască

duhovnicii. Școlile noastre sunt deja pline de psihologi. Într-adevăr,
sunt unii copii care au probleme. Noi, la Seminar și în învățământul
teologic, în general, avem duhovnici, așa cum știm. Iar în Biserică
ținem rânduiala. Dar, oare, psihologii nu o încalcă pe a lor și se pre-
zintă ca „duhovnici”?
Ba da! De pildă, eu nu am nimic împotriva tratamentului ho-

meopat. Dar, atunci când îți dă tratamentul, medicul homeopat
te „spovedește”! Ce te întreabă și dorește să afle e o adevărată

spovedanie! Eu acolo îmi pun problema.
Desigur, nici noi nu trebuie să ne substituim psihologilor
și medicilor. Însă noi vedem ce se întâmpla deja și la grădi-
niță, și în școli. Aici, problema cea mai mare nu sunt copiii,
ci părinții, marea majoritate nu sunt „duși la biserică” și mul-
ți au probleme cu crizele, cu isteriile, cu frustrările, din pă-
cate. Nu ne putem amesteca unii cu alții, dar nici nu putem să
controlăm să nu ne „ia locul”... Este foarte greu... Îți dai sea-
ma, uneori, că a fost la psiholog și face un tratament, care nu
vindecă, doar îi liniștește psihicul; în plus, sunt medicamente
care dau dependență, până la urmă, sau au efecte adverse,
oricât ar fi ele de naturale... E foarte greu tu, ca duhovnic, să-i
spui: „Nu mai lua tratamentul!” Dar sunt și duhovnici care
spun să nu ia tratamentul, în cazurile în care trebuie să ia
tratamentul! Pentru că, dacă se ajunge la boala psihică, pro-
cesul e ireversibil. Nu te poți vindeca de o boală psihică, decât
printr-o minune!
Din experiența Sfinției Voastre, unde ar fi punctul în care ar trebui

să ne dăm seama că fiul nostru duhovnicesc are nevoie și de ajutor
medicamentos? Trăim cu depresiile, cu stresul...
Întrebați, de pildă, dacă a fost la medic vreodată, s-ar putea

să fi fost și să nu știți. Așa cum vă spuneam, în cadrul ASCOR,
există un grup unde sunt diferite categorii profesionale. De pil-
dă, pot fi complicații în ce privește sarcina, iar medicii, în marea
lor majoritate, îți recomandă să faci avort și mulți oameni se
păcălesc... Cei din ASCOR merg la medicii din grup, sunt de
multe specialități, inclusiv ginecologi, și ai încredere, pentru că

sunt credincioși.
Preacuvioase, am o familie care își dorește să se cunune la mine

la parohie. Dar situația este următoarea: fata este greco-catolică, nu
e practicantă, iar de doi-trei ani, de când și-a întâlnit viitorul soț –
care este văr cu soția mea –, vine la ortodocși. Ea dorește să intre în
Biserica noastră. Cum să procedez cu Botezul? Ea e de acord să o
botez, ca să fie totul în ordine. O să vină, poate, în Postul Mare sau
după Paști, oricum, până la căsătorie. Dar și la el e următoarea pro-
blemă: a fost în spital când era mic, foarte bolnav, medicii nu știau
dacă va trăi sau nu, a fost botezat, apoi s-a dezvoltat frumos, dar
Botezul nu e complet. În ce sens nu e complet? Mama, care e o per-
soană credincioasă, de la țară, nu știe să spună dacă i s-au citit
toate rugăciunile.
Doriți să îi faceți Botez întreg domnișoarei?
Dumneavostră cum mă sfătuiți?
După noile rânduieli, e Botez, nu e trecere la Ortodoxie.

Rugăciunile, complete, poți să le faci amândurora.
Deodată?
Da, deodată. Lui, fără formula de botez.
Deci ei, Botez și Mirungere. Iar în cazul lui, rugăciunile de exor-

cizare.
Le faci amândurora deodată rugăciunile de exorcizare, pe

ea o botezi, pe el nu, apoi Mirungerea amândurora, dacă el
nu a fost miruit. Da, se poate face așa. Și mie mi s-a întâm-
plat să fac așa, mamă și fiică, mama era pe patul de moarte,
fiica ei mă chemase. Am făcut Mirungerea, nu am făcut
Botez.
Există formula aceea: „Dacă nu a fost botezat...”
Se folosește în cazurile speciale. E Botez complet, doar că se

precizează: „Dacă nu a fost botezat, se botează...” În acest caz,
sigur a fost botezat, mai ales dacă se ține minte. De exemplu, la
noi, în spitale, moașele cunosc toată procedura, știu cum să facă,
au aghiasmă acolo. Am fost și eu, de multe ori, în regim de ur-
gență, și am botezat. Dar ele știu, ele mi-au dat aghiasma. Unele
sunt preotese...
În cazul lor, poate fi soția mea nașa lor de botez?
Da, sigur, fără probleme. Ca să nu complicați...
Eram la Dej, la biserică, și au venit să se spovedească o doamnă

credincioasă, cuminte, o știu de când era mică, cu logodnicul ei ameri-
can (apoi i-am și cununat). Domnul, din New York, trecuse deja la
Ortodoxie. Eu nu înțeleg deloc engleza, el nu vorbea românește. Am
pregătit-o pe ea cum să-l pregătească pe el. Credeți-mă, nu am înțeles
nimic din ce a zis americanul, dar tremura și plângea. Cum s-a spove-
dit el, cum zicea, cum curgeau lacrimile... L-am împărtășit cu bucurie
mare.
Convertiții, în general, sunt mai serioși, dar și sentimentali...

Ar fi bine, în situația asta, să premedităm... Ne putem întâlni cu
multe asemenea împrejurări, pentru că, după Siria, noi suntem
țara cu cei mai mulți migranți, iar unii se căsătoresc cu persoane
din țara unde s-au stabilit. Chiar dacă unii preoți știu puțină
engleză, oricum nu știu irlandeză, olandeză sau italiană sau
atâtea alte limbi... Să premedităm înseamnă că, dacă trece la
Ortodoxie, să treacă acolo; sau, dacă a trecut deja, să se spove-
dească și se împărtășească acolo, să vină acasă, pentru cununie,
gata spovediți... La cununie este mai simplu, poți să îl pui pe el
să zică un Tatăl nostru, în limba lui. Important este și să se inte-
greze în comunitatea unde trăiește, de aceea recomand să trea-
că la Ortodoxie și să se spovedească acolo, să-l cunoască preo-
tul... Aici, în România, vine ca în vizită.
Părinte, am nevoie de un sfat. La mine în parohie, am o femeie în

vârstă, în jur de șaptezeci de ani, care este greco-catolică. Părinții
dinaintea mea au spovedit-o și au împărtășit-o. Eu am încercat să-i
explic despre trecerea la Ortodoxie și ea a zis că se mai gândește.
Prima dată am împărtășit-o, dar conștiința mea se întreabă dacă e
bine sau nu.
Se mai duce la greco-catolici?
Nu. Doar la noi și e o femeie foarte credincioasă.
Vă închipuiți că, în ’48, au fost mirunși toți greco-catolicii,

când au trecut la Ortodoxie?! A fost atunci o decizie a Sfântului
Sinod și a fost o mișcare duhovnicească... Mai este un aspect: în
Ardeal, marea majoritate au fost botezați prin turnare, în cel mai

bun caz, dacă nu prin stropire! Ce să facem? Să-i botezăm pe toți
din nou?! În ce privește generațiile respective, a existat un act de
bunăvoință generală, pe care trebuie să-l luăm în considerare
noi toți. În acest caz, dacă își dorește, poate fi făcută Mirungerea.
Dacă se duce din nou la greco-catolici și se împărtășește acolo,
atunci, sigur, nu. Ea, probabil, a trecut la ortodocși în ’48.
La fel ca și în cazul necitirii lepădărilor, poate avea un efect ne-

gativ pentru copilași și Botezul, dacă nu e făcut prin cufundare?
După noile canoane, nu mai e valabil Botezul decât prin cu-

fundare. Sigur, nu pot fi evitate excepțiile.
Se spovedește în grup?
Nu. Dar, dacă sunt fiii tăi duhovnicești și îi cunoști și nu re-

ușești să-i spovedești la toate Praznicele Împărătești și ale Maicii
Domnului, și nu sunt probleme majore, poți să faci dezlegarea
cea mare pe care o face duhovnicul sau episcopul și să se împăr-
tășească.
Neo-protestanții – o adevărată problemă în zonă – au vorba asta

că Tatăl nostru din ceruri oricum ne iartă, că și noi îi iertăm pe copi-
ii noștri. Fiecare avem răspunsul nostru, căutările noastre, dar un
răspuns din partea Sfinției Voastre ne-ar ajuta.
Răspunsul meu îl găsiți în interviul publicat în revista

Renașterea – este ultimul răspuns din interviul pe care vi l-am
citit. Vă mai dau unul, care pare adiacent: am luat un taxi în Cluj.
Taximetrisul era ortodox, dar, molipsit de la neo-protestanți,
spunea că el nu înțelege atâtea lucruri, între care de ce trebuie
să te adresezi cu „Preasfințite” și „Preafericite”... Am încercat
să-i explic că e la fel cum spui „Domnul inginer”, „Domnul doc-
tor”... În schimb, mi-a spus că singurul lucru care l-a echilibrat,
care l-a trezit, a fost Spitalul „Sfântul Nectarie”, faptul că
Biserica a făcut așa ceva. Eu, în acel moment, coboram din ma-
șină, m-am întors și i-am spus doar atât: „Să știți că spitalul
acela a fost făcut de un Preasfințit!” La fel, sunt mijloace să-i
convingeți pe oameni, să-i lămuriți. Dar, spuneți-mi, dacă ar
veni un penticostal la dumneavoastră, l-ați spovedi?
Da. Dar nu l-aș împărtăși.
Așa e.
Dar nu vin...
Mai vin... Știți că sunt baptiști care citesc Paraclisul Maicii

Domnului?!
Merg mulți neo-protestanți la Mânăstirea Dobric.
Nu știu dacă merg sau câți merg, dar acolo a fost o adevăra-
tă tragedie cu pastorul. Înaltpreasfințitul Bartolomeu a pus pia-
tra de temelie pentru noua biserică și ei au venit noaptea și au
luat crucea, au tăiat-o în bucăți și au ascuns-o. Pastorul s-a îm-
bolnăvit de cancer și a și murit. Dar, înainte să moară, i-a spus
doctorul: „Ceva nu e în regulă cu dumneata. Cancerul de pe sto-

mac e în formă de cruce. Ce ați făcut?” Atunci a chemat-o la
spital pe maica stareță de la Dobric să-și ceară iertare. Iar când
am fost în pelerinaj cu Icoana Maicii Domnului de la Nicula, în
1998, au hulit și, apoi, am auzit că s-au întâmplat tot felul de
necazuri din cauza aceasta.
Au fost cazuri de reconvertiri, după ce s-a întâmplat asta?
Părerea mea, cu temei, este că lepădarea de Ortodoxie e un

păcat împotriva Duhului Sfânt, care nu se iartă „nici în veacul
de acum, nici în cel ce va să fie”33. Și se verifică faptul că nu se
iartă nici în veacul de acum, pentru că nu se mai pot întoarce.
Nu mai au putere duhovnicească să revină, nu mai au puteri
lăuntrice, deși multora dintre ei le pare rău, mulți și-ar dori să
revină. Cred că efectiv cuvântul Scripturii se împlinește așa, pe
față.
Am o cunoștință, fratele ei a trecut la Martorii lui Iehova. Sora i-a

spus: „Lasă că te aduc eu înapoi la Ortodoxie!” S-a dus la mânăstire,
a vorbit cu duhovnicul și, timp de mai multe luni, n-a plecat din
mânăstire și s-a rugat pentru el și, într-adevăr, s-a întors înapoi la
Ortodoxie.
Da, se poate. Este o situație excepțională. Și Sfântul Paisie cel

Mare îl scoate din iad pe ucenicul care se lepădase de Hristos.
Când a început să se roage pentru el, Domnul Hristos i-a spus:
33 Matei 12, 32.

„Pentru cine te rogi, Paisie? Nu știi că el s-a lepădat de Mine?”34

Dar s-a rugat, până a primit răspunsul din partea lui Dumnezeu
că l-a mântuit. Acestea sunt cazuri excepționale.
E porunca Mântuitorului să încercăm să aducem oaia rătăcită

înapoi.
Bineînțeles, lucrarea noastră rămâne pe mai departe și tre-

buie să o facem!
Am un caz: un bătrân de 86 de ani, bolnav în spital, l-au abordat

penticostalii și, după nu mult timp, l-au botezat la ei. Familia l-a
certat foarte tare, iar una dintre fiice a vorbit cu mine, apoi cu părin-
tele protopop și s-a reușit să i se facă rugăciunile și tot ce e rânduit.
Am mers la el, nu mai era același om. Îmi spune și familia: a înne-
bunit. Din acel moment. El însuși îmi spune, în momentele lui de
luciditate: „Părinte, ăștia m-au înnebunit!” Îl spovedesc aproape
lunar, mă duc la el. Are mereu aceeași poveste: „Abia aștept să vin la
biserică să văd ce lucrați!”
Bine faci. Dumnezeu să aibă milă de el!
Părinte, eu am o întrebare: vin la spovedit oameni pe care îi putem

trece în rândul sfinților în calendar! Vin și ne spun, orice îi întrebi, că
nu au niciun păcat, sunt „sfinți”, deși ei știu că viața lor nu e chiar
așa. Orice îi întrebi, totul e în regulă, totul e bine. Citesc dezlegarea...
34 În Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei.
Traducere de diac. Ioan I Ică jr. Ediția a IV-a revizuită. Editura Deisis,
Sibiu, 2001, pp. 96-97.
Dar ce facem cu ei? Să le spun, de pildă: „Știu că îți place să îi vorbești

pe alții”?!
Nu, nu! Sunt soluții să îi aduci la adevăr, să îi lași pe ei să

ajungă la concluzia că păcătuiesc, altfel e periculos, e foarte pe-
riculos...
Vă dau un exemplu: într-o mânăstire, se întâlneau părinții
seara, în cerc duhovnicesc. Unul dintre cei venerabili stătea
picior peste picior și starețul s-a gândit: „Dacă îi zic să stea
cuviincios, o să se supere, o să se simtă jignit și nu o să mai vină
altă dată. Cum să fac?” S-a întâmplat și a doua oară. A treia
oară, ce s-a gândit starețul? I-a spus unui părinte mai apropi-
at: „Uite, să stai și tu picior peste picior și eu o să te cert, o să
te fac cu ou și cu oțet, și tu, sigur, o să devii cuviincios!” Și așa
s-a întâmplat. Și imediat a reacționat și celălalt. L-a certat pe
unul și imediat s-a lămurit celălalt...! Bate șaua să priceapă
calul.
Bine. Dar îi împărtășim sau nu?
Da, sigur, îi împărtășești!
Aș vrea să vă întreb ce efect și ce rezultate poate să aibă o spove-

danie (nu știu dacă e spovedanie!), în care credinciosul nu spune
niciun păcat și preotul citește numai o rugăciune de dezlegare și spu-
ne „Dumneata ești iertat!” Mi-au spus unii credincioși, ca și cum n-ar
fi vorba despre ei, dar mi-am dat seama că despre ei e vorba. Vorbeau
ca despre alții că au mers la cutare mânăstire, la hram, și li s-a citit,
li s-au iertat păcatele și li s-a dat dezlegare. Și, atunci, nu mai vin la
spovedanie, ci îți spun: „Ce tot trebuie să spunem noi păcatele?!” E

valabilă o astfel de spovedanie?
Nu e valabilă, dar, când vin și îți spun acest lucru, acea în-
tâlnire poate fi un punct de pornire. Adică spovedania trebuie
să devină și un fel de cateheză, nu? În spovedanie, noi putem
spune anumite lucruri. Mai ales că, într-o comunitate mică,
preotul duhovnic le mai și cunoaște păcatele sau i le-a spus cel
care s-a spovedit înainte...! Și, atunci, îi spovedești oarecum pe
amândoi! Cum ziceam, nu trebuie să-i descoperi omului păca-
tele, pentru că-l jignești; dacă nu vrea să spună, nu ai voie să
insiști. Dar o scurtă cateheză poți ține. Și ea lucrează în timp,
să știți.
Trebuie găsite formule de dialog. Dumneavoastră trebuie să
știți și următorul lucru: momentul spovedaniei este unul intim,
se întâmplă în cămăruța aceea, îi punem pe oameni în genunchi,
le punem epitrahilul pe cap și le citim dezlegare, dar acesta este
doar un moment consacrat al spovedaniei. Dar, așa cum am spus
înainte, spovedania trebuie să fie o stare permanentă. Adică, o
simplă întâlnire cu duhovnicul înseamnă deja începutul unei
spovedanii, fără molitfa dinainte, fără epitrahil... Așadar, noi
trebuie să găsim o formulă de dialog permanent cu fiii
duhovnicești. Adică, ori de câte ori te întâlnești cu fiul tău du-
hovnicesc, dialogul pe care îl ai cu el să devină ca o spovedanie.
Aici intervine și libertatea și multe lucruri se rezolvă de la sine.
Trebuie găsite mijloace de a ajunge la sufletul omului. Și, atunci,
părinte, te și ascultă să vină la spovedanie.
Și vin cu drag.
Iar la un moment dat, o să-ți spună și păcatele acelea pe care

nu le-a spus nimănui. Dar nu dintr-odată. Și, atunci, acceptăm
și spovedania aceea, așa cum e, amărâtă, prima, și a doua, și a
zecea..., cu gândul că, într-o zi, va răspunde la răbdarea noastră
și la înțelepciunea noastră.
Aș vrea un sfat concret: avem mai multe tipuri de credincioși.

Majoritatea, la mine în parohie, sunt vârstnici, care nu pot sta mult
timp nemâncați și, de aceea, nu se împărtășesc duminica. Acum, în
Postul Mare, vin la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite sau sâm-
băta, când facem pomenirea morților. Le tihnește mai mult. Seara
vin și se spovedesc, iar a doua zi, stau o oră, se împărtășesc și, apoi,
pleacă. Sunt alte persoane care ar vrea să facem Liturghia Darurilor
după-masa... Să ținem ziua de vineri, de pildă. Cum să procedez,
cum să mă împart, să fac și una, și alta?
Da. Miercurea o faci dimineața și vinerea după-masa. De ce

nu? Noi, la Cluj, avem alternativă: la Catedrală o facem dimi-
neața, iar la parohii se face după-masa. Chiar și la Capela
Seminarului. Cei care sunt mai râvnitori se duc acolo.
Unii spun că nu pot ține nici măcar o oră și îi împărtășesc cu

Împărtășania de peste an.
Acum, la sate, dumneavoastră știți, aveți un program să mer-

geți la casele oamenilor să-i împărtășiți pe cei care nu pot veni.
Iar cei care pot veni, cum spune părintele, o oră nu cred că ar fi
peste măsură. Dacă trebuie să-i și spovediți, în cazul în care nu
vin seara, cum spuneați, puteți chema un coleg să facă Liturghia...
Vă puteți ajuta între frățiile voastre. Sunt soluții, avem și părinți

pensionari tineri!
Anul trecut, am spovedit o credincioasă în vârstă și i-am dat, nu ne-

apărat drept canon, să citească o rugăciune. Cred că, din rușine, nu mi-a
spus că n-o știa pe de rost și m-a sunat fiica ei să-mi spună că nu știe să
citească și ce să facă? I-am spus să i-o citească ea. Am procedat bine?
Da, se poate. Adaug aici un lucru pe care l-am găsit scris, dar
l-am și practicat. Sunt oameni care mor nepregătiți, nespovediți.
Poate să-i spovedească cineva din familie? Am găsit scris, sigur,
era un caz special – și mă refer aici la cazuri excepționale! –, au
chemat preotul, dar nu a ajuns la timp și i-a spus persoanei de
lângă ce avea pe suflet ca să poată muri. Ulterior, s-a spovedit
persoana care primise mărturisirea. Încă o dată, sunt cazuri ex-
cepționale. Dar e important, pentru că sunt moșteniri grele de
păcate, care se duc de la o generație la alta. La un moment dat,
observi că i se întâmplă cuiva ceva și nu ai soluții și, dacă cercetezi,
afli din urmă păcate nespovedite. Și, atunci, să nu faci nimic?!
Eu chiar am un caz similar în parohie: soțul a consumat alcool

metilic, în urmă cu șase ani – vreo șase persoane au murit atunci în
Mintiu Gherlii –, și, de atunci, stă la pat, nu vorbește, nu cunoaște pe
nimeni, dar mănâncă, și soția ar vrea să fie împărtășit. Părintele
stareț spunea că, dacă soția i-ar cunoaște păcatele... Mă gândesc că
ar fi un dar, dacă soția i-ar cunoaște păcatele...
Da, acesta este un asemenea caz special, în care se face ex-

cepție. Trebuie stat de vorbă cu soția. Și să-l împărtășiți.
Dar oare el ar vrea să se împărtășească?
Marea majoritate doresc. Deși am întâlnit un caz în care nu

s-a dorit. Am fost chemat la o persoană care era pe patul de
moarte, la spital, iar când m-a văzut, a devenit foarte agitat, nu
am putut să stau de vorbă și m-am pregătit să-l împărtășesc,
dar n-a vrut să se împărtășească. I-am spus că nu plec de acolo
până nu-l împărtășesc. Și s-a împărtășit și, apoi, a murit.
Dumnezeu cu mila Lui! Știți, există psihoza asta, că, dacă chemi
preotul, moare. Dar familia și-a dorit să fie împărtășit.
O pildă de la Mitropolitul Andrei. L-a trimis pe Preasfințitul
Vasile, când era preot, după ce s-a călugărit la Alba, să spove-
dească la Penitenciarul Aiud. Ce i-au auzit urechile... numai
Preasfinția Sa știe... Dar l-a întrebat pe Înaltpreasfințitul Andrei
dacă să-i împărtășească sau nu? Înaltul Andrei i-a răspuns să-i
împărtășească neapărat! Însăși starea de detenție, faptul că sunt
închiși acolo, faptul că se poate întâmpla oricând orice... E ca și
cum i-ai împărtăși pe ultima sută de metri... Acești părinți au
ajuns la logica aceasta, la concluziile acestea în timp, nu fac ase-
menea lucruri la întâmplare – sunt cu riscuri mari, poți să-ți
riști propria mântuire! Eu însumi vă spun acum unele lucruri
față de care, în tinerețile mele, eram mult mai exigent! Poate că,
datorită păcatelor mele, nu mai sunt așa de exigent...!
Unde sunt cazuri speciale, și dacă nu-i trimitem pe fiii du-
hovnicești la alți duhovnici, să ne consultăm noi între noi.
Mi-aduc aminte de mine că, fiind tânăr duhovnic – eu am fost
hirotonit la nouăsprezece ani –, am învățat foarte mult de la
Preasfințitul Vasile și, ca majoritatea călugărilor duhovnici care
ne spovedeam atunci la Preasfinția Sa, pe vremea când era du-
hovnicul celor mulți, adică înainte să fie episcop, am rămas cu

duhul lui oarecum, am încercat să avem același stil în ceea ce
privește spovedania. Desigur, am adăugat fiecare după profilul
nostru, pentru că, așa cum spuneam, suntem persoane unice și
irepetabile, singurul neschimbat e Dumnezeu... Atunci, la în-
ceput, nu prea aveam pe cine să întreb, dar aveam conștiința
aceasta, poate puțin copilărească, dar izvorâtă din dorința de a
face bine, și anume mă gândeam, întotdeauna când spovedeam
– și spovedeam la Nicula, unde venea totuși lume multă și de
toate felurile –, Doamne ferește să fi încăput acest credincios
pe mâna unui căpcăun!
Ați vorbit despre ascultare. Sunt persoane care, orice lucru fac,
spun la duhovnic. Nu știu dacă-i bine tot timpul. Devin, așa cum
spuneați, dependente de duhovnic. „Părinte, pot să merg la mare?”
Pot să nu știu ce? Nu știu dacă e bine să fie dependența asta de du-
hovnic, orice lucru să întrebi duhovnicul.
Nu, dependența nu este bună. Dar eu îi îndemn să meargă la

mare! Așa cum spuneam, este foarte important, în viața de fa-
milie, să fie și momente de răgaz, acele două săptămâni sau un
sfârșit de săptămână în care să vorbească unul cu altul, pentru
că sunt foarte preocupați de lucrurile materiale, de serviciu, de
casă, de masă, de mașină, și se uită de soț, de soție, de copii. Se
întâlnesc numai seara, foarte obosiți, și nu se mai poate înche-
ga un dialog, nu se mai comunică. Și îi mai îndemn cu marea
pentru că sunt probleme foarte mari de sănătate la copii, cu res-
pirația, cu astmul. Poți să dai și sfaturi practice, dar nu așa, adi-
că să nu pot să fac absolut nimic dacă nu-l întreb pe duhovnic.
În asemenea cazuri, eu nu răspund la provocări! Am și eu fii

duhovnicești care încearcă dependența asta și îmi cer tot felul
de sfaturi, dar, când mi se pare că se exagerează, nu le răspund.
E ca și cum ar trebui să lucrez și la finanțe (de pildă, îmi zic toate
problemele cu băncile), ar trebui să fac și construcții (le-a
zugrăvit apartamentul și nu le-a pus prizele...)... și atâtea alte
lucruri pe care noi le auzim în scaunul spovedaniei, care sunt
problemele lor, e adevărat, personale și zilnice, dar uneori se
exagerează. Este foarte complicat de gestionat și, pe lângă faptul
că anulează libertatea, nu e de folos.
Spuneați, despre legătura dintre duhovnic și fiu duhovnicesc, să

nu se lege prietenii foarte apropiate și intime. Dar, dacă se întâmplă
un conflict între duhovnic și fiul duhovnicesc, iar fiul duhovnicesc
vine la spovedanie, va influența în vreun fel conflictul spovedania?
Mental, sufletește?
Eu, de exemplu, fac așa: îmi cer iertare. Acolo, în spovedanie,

eu îmi cer iertare. Cu asta închei, de obicei, spovedania respec-
tivă. Îmi cer și eu iertare. Fiindcă, vrând-nevrând, apar proble-
me.
Ca duhovnic, se răsfrâng păcatele mele asupra celui care se spo-

vedește?
Se pot răsfrânge, părinte. Sunt anumite păcate care sunt și ale

noastre și, atunci, înclinăm să avem mai multă bunăvoință la fiii
duhovnicești în privința acelor păcate. Dar nu avem voie! Nu ai
voie! Păcatele tale să fie doar un mijloc prin care să înțelegi ne-
putința omenească, dar trebuie să-l tratezi pe fiul duhovnicesc.

Dacă nu îl tratezi, e o mare problemă, iar problema e păcatul tău,
până la urmă, pe care ți-l îngădui ție și i-l îngădui și fiului.
Am avut o situație în care un credincios mi-a reproșat că eu țin

partea cuiva, care m-ajutat la biserică cu nu știu câți bani. Cred că
noi nu trebuie să cădem nici în patima asta, să ținem partea celor
care ajută Biserica.
Vă dau un exemplu. Eram stareț la Nicula și venea un călugăr

și-mi zicea „Uite, ce mi-a făcut cutare...” Eu îi spuneam: „Lasă
că-l pun eu la rând, nu-ți face griji!” Pleca și venea celălalt, care
spunea varianta lui. Și-i spuneam și lui: „Lasă că-i arăt eu lui...!”,
dar nu făceam nimic. Și, a doua zi, erau din nou prieteni! Dacă
interveneam, era mai rău! Sunt situații în care nu trebuie să in-
tervii, mai ales în conflictele dintre credincioși.
Am o situație concretă: un cuplu de fii duhovnicești în care a iz-

bucnit un conflict, scandaluri repetate, bătăi, copiii asistă la așa
ceva... Întrebarea mea este: până unde merge libertatea mea de a
interveni și ce forme poate să îmbrace intervenția mea?
Vă dau un răspuns „de-al nostru”: pe un părinte de la noi din

Eparhie, l-a apucat și pe el sindromul Sinodului din Creta; în
plus mai făcuse și altele... Am primit însărcinarea să-l îndrep-
tăm. Știind că se va răzvrăti și mai mult dacă vom încerca să o
facem direct, inspirat fiind și din experiența altora, ce m-am
gândit eu? Cunoșteam câțiva fii duhovnicești de-ai lui, care au
impact asupra lui, i-am chemat, am stat de vorbă cu ei și i-am
trimis pe fiii lui duhovnicești să vorbească cu el și... nu mai e

împotriva Sinodului din Creta!
Aici, cred că tot așa trebuie găsite soluții... Intervenția direc-
tă într-o comunitate, de cele mai multe ori, e păguboasă.
Trebuie stopate cumva scandalurile, trebuie găsite mijloace... Cum

a spus Părintele Exarh, poate știți vreo rudenie care ar avea influență,
dar fără să i se spună concret ce știți, să-i spuneți că au nevoie de
ajutor, să nu fie simțită ca o agresiune.
Da.
Mă gândesc la copii, care vor fi traumatizați pe termen lung de

acele scene...
Copiii vin la biserică?
Da.
Să-i împărtășiți pe copii, fără să țineți seama dacă au mâncat

sau nu... Să-i primiți cât puteți. Să aveți grijă de ei.
Eu am un caz: este vorba despre o femeie, soțul ei vine la biserică,

se spovedește regulat, ea nu vine, că miroase în biserică a tămâie și
nu suportă tămâia. A avut un conflict cu o vecină. Și, la spovedanie,
spune că nu are nimic cu nimeni. O dezleg, dar parcă am așa, totuși,
o strângere de inimă, când o împărtășesc....
Este și responsabilitatea lor, nu numai a noastră.

Oricum o întorc, tot așa pică, în picioare, orice o întreb.
Nu o mai întoarce! Dacă nu te lasă să-i intri în suflet, nu tre-

buie să agresezi, sub nicio formă.
Dar mă cheamă, întotdeauna, la Paști, la Crăciun...
Înseamnă că este nădejde.
Vine credinciosul sau credincioasa la spovedanie, se împărtășește,

merge acasă și vomită Sfintele Taine. Din ce cauză și ce se poate face?
Din ce cauză, nu aș putea să spun. Ce se face: se arde sau se

îngroapă. Problema poate fi duhovnicească, a vomitat pentru că
s-a împărtășit cu nevrednicie, probabil. Dar pot fi și alte motive:
o femeie poate fi însărcinată sau o persoană poate fi bolnavă. La
noi în familie, mi-aduc foarte bine aminte, când ne împărtă-
șeam, nu aveam voie imediat să dormim, de pildă. De la
Preasfințitul Vasile știu că, dacă trec două ore, nu mai sunt pro-
bleme. Iar dacă e cineva bolnav, poate să își ia medicamentele
și înainte de împărtășire. Să nu opriți, mai ales pe cei care pot
să intre în comă diabetică. Sunt neputințe... Vă spun o vorbă a
Patriarhului Justinian, povestită de Mitropolitul Bartolomeu.
Patriarhul avea diabet și o maică îi făcea de mâncare la regim.
Când i-a cerut să-i pregătească altceva, în afara regimului, mai-
ca i-a zis speriată: „Preafericirea Voastră, doctorul mi-a spus că
viața Patriarhului e în mâinile mele!” Patriarhul i-a replicat:
„Lasă, maică, că și doctorii spun că sâmbăta și duminica se mai
poate câte o îngăduință!”
Aș vrea să revin la prezența copiilor la Liturghie. La Catedrală,

marea majoritate a copiilor de o anumită vârstă stau pe solee și
să știți că noi ne bucurăm tare mult de prezența lor acolo. Așa
s-a și creat o legătură foarte frumoasă între Mitropolitul
Bartolomeu și copii.
El i-a încurajat să vină.
Da. Dar există o legătură frumoasă acum și între noi, preoții

Catedralei, și copii, sigur, și datorită părinților. Dar tot așa, de
la caz la caz. Avem și noi băbuțele noastre matusalemice, care
fac rânduiala în Catedrală, fără doar și poate, dar le mai ignorăm
și îi învățăm și pe ei să le ignore.
După aceea, iarăși, un caz particular: când eram la Capela
Militară, la Dej, aveam programe separate cu ei, însă, la Liturghie
îi implicam și pe copii. Pe băieți îi îmbrăcam în veșminte. Erau
foarte mulți și numai cu programare se puteau îmbrăca, tot la
două-trei săptămâni. Însă nu slujeau împreună cu mine, dacă
nu se spovedeau și nu se împărtășeau. „Dacă slujești cu mine,
te și împărtășești cu mine!”, le spuneam.
Veneau la vecernie sâmbăta seara, făceam cor, cântam câte-
va pricesne înainte de vecernie, și fete, și băieți, corul era mixt.
Apoi îi spovedeam. Iar a doua zi, duminica, toți copiii stăteau în
față. Spuneau Crezul, Tatăl nostru, băieții slujeau, se crea o at-
mosferă frumoasă. Eu v-aș sfătui să-i implicați în slujbe, mai
ales dacă aveți tineri, copii adolescenți, să le faceți câte un rând
de veșminte și să slujească, pentru ei e mare lucru. Dar încă ceva
foarte important: copiii și-au adus și părinții la biserică. Să țineți
minte... Copiii îi aduc pe părinți la biserică. Mai ales acum, după
Revoluție, când au făcut un pic de religie la școală, au fost și

preoți isteți, care au știut cum să-i atragă.
Și dacă tinerii sunt la 18-19 ani?
Da! De ce nu? La Catedrală avem băieți mari. La ripide, dacă

pui un copil, e prea greu.
Am un seminarist în clasa a XII-a, e adevărat că la filologie, dar

e tare pasionat.
Da! De ce nu?!
Ce ar trebui să facem dacă, deși facem cu copiii anumite progra-

me și vin la diferite evenimente și activități, de pildă, de mărțișor,
totuși, la biserică nu vin? Și poate unul dintre motive este cel pe care
l-a spus părintele – băbuțele –, chiar s-a întâmplat.
E bine să îi păstrați în programe și în proiecte, chiar dacă nu

vin la biserică.
Le creezi un spațiu al lor, în spațiul bisericii.
Dacă îi chemăm în față, îi dau la o parte bărbații, dacă îi punem

mai în spate, se așează pe scaune, că sunt copii mici și iar îi dau la o
parte...
Cred că aici se mai poate face câte o cateheză, totuși, și cu cei

în vârstă. De pildă, am fost la biserica militară din Bistrița, cred
că era hramul, de Sfinții Mărturisitori Năsăudeni. Am împărtășit

câteva persoane și, la urmă, apare subit un copilaș de vreo 13 ani
cu tatăl lui, să se împărtășească. Și un domn din mulțime strigă:
„Nu-l împărtășiți, nu-l împărtășiți, că nu e spovedit!” Dar copi-
lul era deja în fața mea, eu eram cu lingura în Potir. Erau de față
prefectul, președintele Consiliului Județean, era Armata acolo,
se uitau toți la mine. Toată lumea aștepta reacția mea, ce o să fac?!
Pe domnul care strigase îl știam, vine și aici, la Nicula, mare cre-
dincios...! Atunci am spus: „Astăzi este hram, e zi de grație. Se
împărtășește robul lui Dumnezeu...” Și l-am împărtășit.
Ați dat o indulgență plenară.
După aceea, a venit tatăl copilului și a întrebat ce trebuie să

facă acum. Să se spovedească! Ce să facă?! Nu s-a întâmplat ni-
cio tragedie. Dar predica am început-o așa: „Mi-ați dat subiect
de predică!” Și nu am mai predicat ce mă gândisem eu, am în-
ceput cu problema aceasta. Iar omul nu s-a supărat pe mine,
căci el greșise, nu eu am greșit, la urma urmei...
Dacă în timpul predicii, doi copii, două fetițe sau băieței, stau în
fața predicatorului și vorbesc puțin mai tare, iar oamenii din biseri-
că sunt atenți și la preot, și la cei care vorbesc, ce ar trebui să facem?
Dacă le spunem copiilor să tacă, atunci nu mai vin la biserică; dacă
nu le spunem să tacă, atunci oamenii se smintesc.
Eu nu le zic să tacă.
Dați mai tare microfonul.

Nici asta... Dar, știți, mai tare fac gălăgie babele, vrând să-i
liniștească pe copii! Tot Mitropolitul Bartolomeu spunea că el
jumătate din predică o pregătește acasă, jumătate i-o inspiră
auditoriul. Iar eu cred că, în timp ce predici, poți controla mul-
țimea din toate punctele de vedere. De exemplu, pe copiii aceia
nu trebuie să îi cerți, dar poți să te uiți în ochii lor și copilul în-
țelege! La babă poți să te uiți mult și bine... Da, cred că poți con-
trola lucrurile. Înaltpreasfințitul Bartolomeu avea experiență,
era un regizor veritabil. Și reușea să fie inclusiv la predică.
Tot legat de regie, am să vă povestesc o anecdotă de la masa
de instalare ca mitropolit. Era prezent și președintele de atunci,
Băsescu, care s-a ridicat înainte de vreme de la masă – trebuia
să zboare în China, la un meci de handbal sau baschet al
României –, iar Înaltpreasfințitul Bartolomeu a salvat situația
cu o glumă inspirată: „Eu i-am tot zis domnului președinte să
se lase de chinezăriile astea!” Și mai inspirată a fost replica pe
care i-a dat-o Patriarhului Teoctist, care, în discursul final, a
vorbit îndelung despre Mitropolitul Bartolomeu, spunând, prin-
tre altele, că este dramaturg și chiar regizor, iar istoria va păstra
memoria înființării Mitropoliei de la Cluj și va dezvălui, într-o
bună zi, care a fost regia înființării ei. Și, atunci, Mitropolitul
Bartolomeu, a replicat imediat, magistral: „Regie de scenă, nu
de culise, Preafericirea Voastră!”
Vă mulțumim! Părintele are o amplă experiență de duhovnic și e

bine să ne folosim de ea. Eu am reținut lucruri foarte interesante. De
pildă, să dozăm o relație potrivită, firească cu credincioșii. Mă bucur
că Părintele a atras atenția și asupra pericolelor pe care le putem
întâmpina și pe care nu le sesizăm totdeauna. De asemenea, faptul
că a insistat apăsat asupra libertății pe care trebuie să i-o dăm

credinciosului în raport cu noi. Adică, nu ar trebui să fim, cum se
spune, colecționari de destine umane, nu trebuie să îi legăm de noi,
ei trebuie să își găsească libertatea în Hristos, în credință, în Biserică.
Dar sunt de acord și cu faptul că duhovnicul trebuie, totuși, să expri-
me voia lui Dumnezeu față de acel penitent și să nu cadă în ispita
asta psihologizantă, pe care o avem cu toții, să găsim explicații la
tot felul de eșecuri.
Găsesc importantă, de asemenea, precizarea că spovedania nu
este doar un interogatoriu, ci este vorba despre o relație, adică pa-
ternitatea aceasta a noastră spirituală se construiește în cadrul unei
relații mult mai vaste. Cred eu că icoana Sfântului Ioan Botezătorul
care arată calea este, practic, imaginea duhovnicului. El nu a arătat
niciodată spre sine, nici noi nu putem arăta spre noi. Când se întâm-
plă să arătăm spre noi, apar acele forme de duhovnicie patologică,
forme care nasc sectele despre care vorbea Părintele, sau acei ucenici
fanatici... Ceva nu funcționează cum trebuie. Adică, faptul că se
creează această dependență mult prea mare, excesivă, de preot, cred
eu că e în dauna adevăratei taine a îmbisericirii omului, pe care noi
trebuie să o încurajăm și să o asumăm. Vă mulțumim!
Mila Domnului! Sperăm că a fost de folos. Sunt încredințat

că, pe lângă cei care vin să vă învețe câte ceva, foarte folositor este
dialogul care se încheagă, în care se împărtășesc experiențe pe
care, dacă nu le-am întâlnit, le vom întâlni. E important să ne
confirmăm în ceea ce gândim și facem. De aceea, găsesc că este
esențial să ne întâlnim în cadrul acestor cursuri. Așadar, iniția-
tiva Mitropolitului Bartolomeu și consecvența Înaltpreasfințitului
Andrei în a vă aduna sunt binevenite și folositoare.
CUPRINS
Profetism şi harisme în lucrarea duhovnicească

(Pr. Conf. Univ. Dr. Cristian Sonea) 7
Partea întâi
Fiule, iată Mama ta! 15
Iubirea Fecioarei Maria pentru omul contemporan 17

Familia – temelia societății 60
Scopul familiei creștine 73
Familia frumoasă – pilde vii 84
Îmbrățișarea Maicii Domnului 94
Ochii Maicii Domnului...
în care te (re)vezi! 99
Să ni-L facem pe Dumnezeu dator! 107
Icoana Maicii Domnului de la Neamț 115
Icoana Maicii Domnului
a Imnului Acatist 122
Partea a doua
Iată fiul tău! 131
Chipuri de oameni deosebiți. Părintele Arsenie Papacioc 133

Chipuri de oameni deosebiți. Părinții Paisie Olaru și Cleopa Ilie 140
Viaţa duhovnicească înseamnă luptă duhovnicească 153

Domnul este întărirea mea și scăparea mea... 172
Cum dobândim putere sufletească? 185
Nașterea Domnului – eveniment definitiv și perpetuu 198
Tânărul bogat 216
Drumul Pătimirilor spre Înviere 241
Pocăința – între obligație şi mod de viață 253
Duhovnicia – un dialog mântuitor 302
Fiecare credincios este o persoană unică și irepetabilă! 338

Arhim Dumitru Cobzaru Duhovnicia Dulce Povara 2020 10

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Arhim Dumitru Cobzaru Duhovnicia Dulce Povara 2020 10

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Arhim Dumitru Cobzaru Duhovnicia Dulce Povara 2020 10

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Arhim.

Duhovnicia – dulce povară

© 2020 Editura Renaşterea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Sonea, Cristian (pref.)

Duhovnicia – dulce povară

Tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului

Valeriu Anania, Confessio

Așadar, ce este duhovnicia și de ce asumarea ei este o dulce

Înainte de a lucra ca duhovnic, un preot are nevoie de o

ascetică neîncetată. Cu acest dar de pătrundere, se asociază ca-

parte, este prospectivă și profilactică, pentru că „dezbracă” gân-

„Ce este o inimă plină de milă?” – întreabă Sfântul Isaac

rul așază lucrarea duhovnicească sub oblăduirea Maicii

tre. Mai multe despre modul cum înțelege Arhim. Dumitru

Pr. Conf. Univ. Dr. Cristian Sonea

Fiule, iată Mama ta!

Preacucernici Părinți, iubiți tineri și onorat auditoriu,

1 Conferință organizată de Liga Tinerilor Creștini Ortodocși Români,

tul meu este faptul că ei nu îi este străin niciun amănunt al vie-

Adormirea Maicii Domnului de la Nicula fiind chiar cea mai

evident prin faptul că secularizarea și libertinajul au făcut ca

gelos6. Dacă am transpune acest cuvânt, de pildă, în viața de

A doua numire (și slăvire!) pe care i-o dă Sfântul Proclu Maicii

acest sens. Nu trebuie evitate ecografele, bineînțeles, dar nici să

mișcă făptura pe dinlăuntru! Ar trebui să fim foarte îngrijorați,

reproșa lui Dumnezeu și, respectiv, Maicii Domnului, boala sa,

Domnului e întărirea credincioșilor, mai ales în situațiile limi-

care doreau să ia viața Pruncului15, teamă care, cu siguranță, n-a

ce se murmura împotriva Fiului ei, fără îndoială a trăit neînce-

22 Nicolae Cabasila, „Cuvânt la preaslăvita Adormire a Preasfintei

o găsim pe Maica Domnului25. Așadar, în Maica Domnului se

De asemenea, în biserică, mai ales când suntem în comuni-

ultimii ani, ne preocupă deasa sau rara împărtășire și este foarte

veșnică, precum El Însuși o spune32. Așadar, să devenim părtași

părăție adevărată, în care să fim noi, să ajungem să fim noi, în

Deci trebuie să ajungi să trăiești această realitate încă din exis-

durerile noastre, dar și în ceea ce privește normalitatea feciori-

41Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei.

Ne putem spovedi și la alt duhovnic, în afară de duhovnicul nos-

Sigur că se poate, dar cu binecuvântarea duhovnicului. Se și

Preacuvioase Părinte, vă rog să ne relatați o amintire frumoasă

Cele mai frumoase momente erau când mă certa...!

Ele nu-l traspuneau imediat în atmosfera Sfintei Liturghii, tre-

Sunt multe lucruri de povestit... După ce am ajuns stareț la

și eu păstram duplicatul, ca să am dovada că mi-a plătit. Păstrez

chinezăriile astea!” Sigur, noi am aplaudat, iar Băsescu s-a dus

Mulțumim, Preacuvioase Părinte! Aș vrea să vă mai pun o între-

din vameși îngeri și întunericul, lumină”. Întrebarea este următoarea:

Adesea mi se pune această întrebare. Răspunsul meu con-

năstirii, o monografie, și, cercetând ce s-a întâmplat în trecut,

Se mai poate reface o feciorie pierdută?

Da! Dincolo de aspectul fizic, bineînțeles... Am să vă dau un

Budiștii, hindușii se mântuiesc? Doar creștinii ortodocși se mân-

Am găsit, în urmă cu mult timp, un cuvânt al unui părinte,

Ce părere aveți despre nașterea de prunci prin inseminare artifi-

Biserica nu e de acord și nici eu nu sunt de acord. Avem ade-

mântuim, să ne ajutăm unii pe alții în viața de familie să dobân-

Cum ar trebui să fie implicarea creștinilor ortodocși în viața so-