Arhim Dumitru Cobzaru Duhovnicia Dulce Povara 2020 10
Arhim Dumitru Cobzaru Duhovnicia Dulce Povara 2020 10
Arhim Dumitru Cobzaru Duhovnicia Dulce Povara 2020 10
Dumitru cobzaru
ISBN: 978-606-607-327-1
Arhim. Dumitru cobzaru
Cuvânt înainte de
Pr. Conf. Univ. Dr. Cristian Sonea
Cluj-Napoca
2020
Doamne, tinde-Ți patrafirul
peste fața mea de lut,
...
eu opri-Te-voi din cale
și-n minunea vrerii Tale
Te-oi sorbi dintr-un pahar.
D
uhovnicia – dulce povară este titlul pe care Arhiman-
dritul Dumitru Cobzaru îl dă celei mai recente cărți ale
sale. Ne place să credem că numele pe care le purtăm
nu sunt întâmplătoare, ele indicând, într-o formă simbo-
lică, spre o realitate pe care am vrea să o întrupăm, iar în
contextul creștin, ne îndreaptă spre viața sfântului al cărui
nume îl purtăm, în măsura în care avem un nume de sfânt.
Într-un mod similar, titlul esențializează conținutul
unei cărți, reprezentând primul nivel de lectură a acesteia.
Așadar, avem în față o carte care vorbește despre duhov-
nicie, caracterizată deja ca dulce povară. Ce este duhovni-
cia și de ce este aceasta o povară dulce, în viziunea Arhim.
Dumitru Cobzaru, vom descoperi citind textul.
Dincolo de abordarea personală a unei problematici și
de înțelegerea subiectivă a unei situații, există totuși și un
înțeles obiectiv sau cel puțin larg acceptat al noțiunilor te-
ologice. Duhovnicul și instituția duhovniciei nu fac excep-
ție. Există o înțelegere teologică larg răspândită a sensului
duhovniciei și o asumare dulce-împovărătoare a acesteia,
asemenea chemării lui Hristos: „Veniţi la Mine toţi cei os-
teniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. [...] Căci jugul
Meu este bun, şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 28; 30).
8 Cristian Sonea
S
ubiectul serii noastre duhovnicești este Maica Domnului.
Cred că nici nu se putea altfel, de vreme ce suntem în preaj-
ma sărbătorii Bunei Vestiri și, de asemenea, pentru faptul
că vin din obștea Mânăstirii Maicii Domnului de la Nicula; de
aceea socotesc că li s-a părut potrivit organizatorilor să îmi cea-
ră să vorbesc despre Maica Domnului. Aș începe cu o mică is-
torioară, o povestire simplă, dar adevărată, și am să continui
cu un cuvânt al Sfântului Proclu, Patriarhul Constantinopolului,
care conturează câteva virtuți ale Maicii Domnului2.
În ceea ce privește titlul conferinței, Iubirea Fecioarei Maria
pentru omul contemporan, cred eu că Maica Domnului a fost con-
temporană nu doar cu cei din primul secol creștin, ci ea rămâne
contemporană cu toți creștinii, dintotdeauna și până la sfârșitul
veacurilor. În ea regăsim, practic, tot ceea ce ne conferă identi-
tate fiecăruia. De altfel, ceea ce voi încerca să exprim în cuvân-
miliile lor și dați spre adopție – vedeți dramele din ultimii ani,
în Norvegia, chiar ale unor copilași de-ai noștri, români. Toate
acestea se întâmplă pentru că nu există evlavie la Maica
Domnului, pentru că Maica Domnului nu mai face parte din
viața lor, altminteri, ar exista și credința în virtuțile ei, care tre-
buie să fie neapărat imitate.
În ceea ce privește fecioria în sine, am spus-o și cu alte ocazii,
fecioria nu este și nu trebuie să fie doar o calitate a trupului, ci
trebuie să fie și o calitate a minții și a inimii. Nu este suficient
să trăiești feciorelnic, să porți fecioria în trupul tău, trebuie să
o porți și în minte, și în inimă. De altfel, Domnul Hristos spune
că este suficient să gândești și ai și păcătuit în inima ta5, chiar
dacă trupul, în aparență sau medical, a rămas neîntinat. Or,
Maica Domnului, cred eu, prin prezența ei în casele noastre, în
bisericile noastre, în credința noastră, în ființa noastră crești-
nă, vrea să ne spună, la rându-i, că trebuie să rămânem fecio-
relnici atât cu trupul, cât și cu mintea și inima, deopotrivă în
viața monahală și în cea de familie. În ambele trebuie să existe
o feciorie a trupului, dar și a minții și a inimii, întrucât și în
călugărie, și în viața de familie, de multe ori trădăm, înșelăm
cu mintea și, apoi, mai grav, înșelăm și cu inima, adică ne ata-
șăm de altcineva, iar sentimentele pe care le trăim nu sunt pe
placul lui Dumnezeu. De aceea și spune Dumnezeu adesea, mai
ales în scriptura Vechiului Testament, că El este un Dumnezeu
5 Matei 5, 28. Toate citările biblice se dau din Biblia sau Sfânta
Scriptură. Versiune diortosită după Septuaginta, redactată, adnotată şi ti-
părită de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi
Clujului, Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009.
22 Arhim. Dumitru cobzaru
15 Matei 2, 13-15.
16 Luca 2, 43-50.
17 Luca 2, 46, 49.
18 Luca 2, 35.
19 Luca 4, 28-29.
20 Ioan 8, 59.
21 Matei 27; Marcu 15; Luca 23; Ioan 19.
Duhovnicia - dulce povară 29
de Fiul ei! Cu câtă sfială I-a slujit Fecioara Maria Domnului nos-
tru Iisus Hristos, cu câtă atenție, cu câtă gingășie! Acestea sunt
semne ale evlaviei sale, fiindcă Maica Domnului știa că Domnul
Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat, avea această con-
știință, a căpătat-o atunci când i-a răspuns Îngerului: „Iată,
roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”27 Ea a știut, a fost
încredințată și s-a încredințat zi de zi de ceea ce i s-a întâmplat
și de Cui trebuie să-I poarte de grijă. În felul acesta trebuie să
înțelegem și evlavia noastră, a credincioșilor, fiindcă, de multe
ori, evlavia creștină este dusă la extreme. De pildă, la Catedrala
noastră din Cluj-Napoca, am putea spune că există și o „evlavie
a babelor”, și o „evlavie a mironosițelor”, până și o „evlavie a
ipocriților”... Dacă ne-am uita însă la Maica Domnului, am în-
văța care este evlavia adevărată, pentru că Maica Domnului n-a
ieșit în evidență. Nici măcar atunci când se afla la poalele Crucii,
ei nu i s-a auzit plânsul, căci, dacă i s-ar fi auzit plânsul, fără
îndoială s-ar fi scris în Scripturi. Cu siguranță că a plâns! Nu i
s-a auzit însă plânsul, nici oftatul... Sigur, în filmele care s-au
făcut în ultimii ani, regizarea este foarte agresivă. Dar nu a fost
așa... Se poate vedea... Eu am văzut, la înmormântări, mame
care își conduceau copiii la mormânt, asemeni ei, plângând cu
multă demnitate și resemnare. Dar am văzut, am auzit și lucruri
de nedescris, pe care, e adevărat, le poți înțelege, până la un
anumit punct... Spun acest lucru dintr-o experiență destul de
amplă de slujire la înmormântări. Pe măsură ce trec anii, precum
spunea Mitropolitul Bartolomeu, începi să cunoști mai mulți
morți decât vii, lucru adevărat mai ales pentru cei care trăiesc,
ca el, până la o vârstă matusalemică!
27 Luca 1, 38.
32 Arhim. Dumitru cobzaru
***
9
n contextul „Anului omagial al Pastorației părinților și copi-
ilor”, decretat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Româ-
ne, s-a rânduit ca, în această perioadă a Postului Adormirii
Maicii Domnului, să susținem câteva cateheze în favoarea fa-
miliei. Sigur că pe noi ne preocupă familia creștină, dar este
esențial să știm că familia, în general, stă la temelia societății
umane. Prin urmare, mai cu seamă creștini fiind, trebuie să
avem o atenție sporită față de familie, deoarece, în acest fel,
umanitatea poate propăși. Dacă familia dispare sau este dete-
riorată de păcatele acestei lumi, pe care le știm și care sunt evi-
dente, atunci, în fapt, se atentează la temelia societății umane.
Odată ce dispare familia, societatea umană se desființează.
Așa stând lucrurile, sigur că Maica Domnului este îngrijora-
tă, cum spunea Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și
Mitropolit Andrei aseară, dar tot ea compătimește, adică este
împreună-pătimitoare cu noi. Tot ea veghează, tot ea mijloceș-
te, cu credință desăvârșită în Fiul ei, de care ne aduce aminte
noastră creștină, în care s-au înstrăinat soții între ei, copiii față
de părinți sau părinții față de copii; dragostea dispare pentru că
nu există înțelegere, nu există pace, nu există răbdare și celelal-
te virtuți creștine. La slujba cununiei folosesc adesea – în func-
ție de împrejurare, bineînțeles – versurile unui cântec lumesc,
pe care îl cânta odinioară Loredana Groza, versuri care spun:
„Bună seara, iubito, te-aștept ca și când/ numai dragostea noas-
tră ar fi pe pământ/ mai presus de măriri, de căderi, de cuvânt”12.
Ce mare lucru să trăiești cu asemenea intensitate iubirea! Să nu
fie în calea ei nicio slavă deșartă, funcție, avere, nimic! Să nu fie
în calea ei păcatul, nici măcar cuvântul – fiindcă, atunci când
doi oameni se iubesc cu adevărat, este suficient să se privească,
ei se intuiesc unul pe celălalt. Aceasta este cu adevărat dragostea
după chipul Sfintei Treimi, Care este o comuniune desăvârșită
de iubire: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Dumnezeul nostru.
A treia însușire este curăţia13. Curăția omenească desăvârși-
tă este întruchipată de Maica Domnului, implicând, desigur,
inclusiv curăția trupului, dar, așa cum tâlcuiește Paul
Evdokimov14, dincolo de orice considerente trupești, ea era fe-
cioară preacurată. Adică și mintea ei era feciorelnică, precum
12 Versurile cântecului Bună seara, iubito, recitate de Ion Caramitru și
cântate de Loredana Groza, pe muzica lui Adrian Enescu, îi aparțin
poetului Lucian Avramescu. Poezia „Bună seara, iubito” face parte din
volumul cu același titlu (Lucian Avramescu, Bună seara, iubito, Editura
Eminescu, București, 1987, p. 185).
13 Catehism. Învăţătură de credinţă ortodoxă, ed. cit., p. 421.
14 Paul Evdokimov, „Maica Domnului – arhetipul femininului”, în
Femeia și mântuirea lumii. Prefață de Olivier Clément. Traducere de
Gabriela Moldoveanu. Editura Sophia, București, 2015, pp. 267-286;
Taina iubirii. Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe.
Traducere de Gabriela Moldoveanu. Editura Sophia, București, 2016,
pp. 208-210.
66 Arhim. Dumitru cobzaru
***
Maică fericită
9
n cadrul catehezelor dedicate familiei, rânduite în Postul
Adormirii Maicii Domnului, am deslușit, aseară, că, după
învățătura Bisericii noastre2, familia este un așezământ dum-
nezeiesc şi temelia vieţii de obşte, iar însușirile ei sunt unitatea
și egalitatea, dragostea și buna învoire dintre soți, curăția, sfin-
țenia și trăinicia. În această seară, aș vrea să mă opresc la scopul
familiei, care este mântuirea și propășirea neamului.
Îndeosebi, când întemeiem o familie, ar trebui să ne gândim
că doi oameni se rânduiesc a se căsători, a trăi împreună, pentru
a se ajuta reciproc spre a-și mântui sufletul. Așadar, cel dintâi
scop al unei familii ar trebui să fie acesta: întrajutorarea,
împreună-lucrarea spre mântuirea sufletului. De aceea este
recomandată, de pildă, rugăciunea soților și împreună, nu doar
personal. De aceea este recomandat să meargă împreună la
biserică, de aceea este foarte important să se împărtășească din
același Potir, iar aceasta înseamnă să aibă același duhovnic. Este
1Cuvânt rostit în cadrul programului catehetic din Postul Adormirii
Maicii Domnului, la Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, în data
de 4 august 2020. Versiunea scrisă a fost revizuită pentru publicare.
2 Catehism. Învăţătură de credinţă ortodoxă, ediţia a IV-a, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009.
74 Arhim. Dumitru cobzaru
pe care le-a gândit și le-a făcut El pentru fiecare dintre noi, în-
cât psalmistul ajunge să exclame: „Te voi lăuda că sunt o făptu-
ră așa de minunată”4. Așa de minunat se țese un prunc în pân-
tecele maicii lui! Sfântul Simeon Noul Teolog5 ne vorbește însă
despre un alt înțeles al acestei mișcări, al acestei țesături. El
spune că noi, oamenii, care vrem să fim duhovnicești, trebuie
să-L simțim pe Dumnezeu lucrând în noi, în sufletul, mintea și
inima noastră, astfel încât să simțim mișcările de Prunc ale
Domnului Hristos în ființa noastră, așa cum îl simte o maică pe
fiul ei țesându-se în pântecele ei. Așa trebuie să-L simțim noi
pe Dumnezeu în ființa noastră: mișcându-Se, crescând, țesân-
du-Se. Și, atunci, ne putem da seama ce legătură este între ceea
ce se întâmplă în pântecele unei mame când aduce pe lume
prunci, și ființa noastră, a fiecăruia, în care ia ființă Dumnezeu!
Așadar, cât de important este ca, într-o familie, să se nască
prunci! Am citit, la un moment dat, care ar fi motivele pentru
care se moare cel mai des în lume. Și am aflat că, până acum,
anul acesta, de boli molipsitoare au murit peste două milioane
de oameni, peste un milion au murit de cancer, mai puțin de un
milion au murit de SIDA. Dar anul trecut, dragii mei, în lumea
întreagă s-au făcut cincizeci de milioane de avorturi! Cincizeci
de milioane! Vă închipuiți câte destine zădărnicite! Cincizeci de
milioane de oameni reprezintă un potențial extraordinar! S-au
ucis medici, s-au ucis profesori, s-au ucis părinți de copii, s-au
ucis preoți; între aceste cincizeci de milioane de oameni puteau
4 Psalmul 138, 14.
5 Simeon Noul Teolog, „Cuvântări morale”, în Filocalia. Vol. VI.
Traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae. Editura
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1977, pp. 156-157.
Duhovnicia - dulce povară 77
***
Ruga mamei
Preasfântă născătoare
Și pururea fecioară!
Cu ochiul tău din ceruri,
Atoatevăzatorul,
Tu mi-ai văzut feciorul,
Și mi-ai văzut necazul...
A
m încercat, în catehezele anterioare, să vă vorbesc despre
viața de familie, despre principiile pe care se clădește o
familie adevărată și despre scopul acesteia, care are două
dimensiuni: întâi și-ntâi, în familie se lucrează mântuirea, so-
ții având menirea să se ajute în acest sens, iar cealaltă dimen-
siune este propășirea neamului. Mai cu seamă în lumea în care
trăim, câtă nevoie avem de oameni adevărați, care să pună umă-
rul la reclădirea societății umane și – de ce nu? – a Bisericii!
În această seară, aș dori să vă dau câteva exemple, nu din cărți
neapărat, ci mai degrabă pilde vii, pe care le-am cunoscut în cei
treizeci de ani de preoție. Vă închipuiți câți oameni am cunoscut
și câte familii! Multe mi-au bucurat sufletul, dar am cunoscut
și adevărate tragedii. Desigur, dumneavoastră, fiecare, aveți
propria experiență. Nădăjduiesc că cei mai mulți aveți căsnicii
fericite sau vă trageți din familii frumoase, închegate. Dar putem
cu toții observa ce se întâmplă în lumea noastră, în care sunt
probleme cu adevărat.
***
Închinarea Elisabetei
D
in cuvântul Sfântei Evanghelii care s-a citit2, descoperim
unul din temeiurile puternice pentru care o cinstim pe Mai-
ca Domnului. De altfel, acest temei îl regăsim în rugăciunea
pe care noi o rostim foarte des, și anume: „Născătoare de Dum-
nezeu, Fecioară, bucură-te! Ceea ce ești plină de har, Marie,
Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei și bine-
cuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pe Hristos, Mân-
tuitorul sufletelor noastre”3, cuvinte pe care le-ați auzit rosti-
te de Sfânta și Dreapta Elisabeta. Pe primele le auziți totdeauna
la Buna Vestire, rostite de însuși Arhanghelul Gavriil4. Iată,
așadar, temeiuri scripturistice pentru care noi o cinstim pe Mai-
ca Domnului și pentru care avem evlavie la ea. Iar dacă Arhan-
ghelul Gavriil și Sfânta Elisabeta s-au rugat cu aceste cuvinte,
noi, oamenii neputincioși și limitați, cum să nu ne rugăm și să
o cinstim pe cea pe care o fericesc toate neamurile5, mărturie
dându-ne ea însăși, cum am auzit în Evanghelie.
9
n această seară, fiind astăzi Odovania Praznicului Adormirii
Maicii Domnului, m-am gândit să facem o rememorare a
sărbătorii în sine, a Postului Sfintei Mării și, mai ales, a hra-
mului Mânăstirii Nicula.
A fost minunat! Tot postul am reușit să fim împreună la sluj-
ba Paraclisului, în Catedrala noastră, la celelalte slujbe, am as-
cultat catehezele rânduite despre familia creștină, descoperind
lucruri noi, dar și bucurându-ne sufletul cu amintiri frumoase
sau rememorând aspecte peste care s-a așternut uitarea. În ceea
ce privește hramul Mânăstirii Nicula, așa cum ați aflat din am-
von și pe calea undelor, acesta s-a întins, în fapt, pe întreaga
perioadă a postului. Rând pe rând, credincioșii au putut parti-
cipa la slujbele arhierești oficiate în mai multe zile, au ascultat
Acatistul Adormirii Maicii Domnului, au luat parte la Taina
Sfântului Maslu, au auzit cuvinte de învățătură... Așadar, cei
Nicula: cel care scrie pomelnice, care și el află foarte multe tai-
ne, vrând-nevrând. Nu întotdeauna este preot; în general, mâ-
năstirea se folosește de multe ajutoare, sigur, toți sunt oameni
de încredere. Nu doar pentru că este vorba de bani – dar și de
aceea, banul fiind o ispită –, însă oamenii care plătesc o slujbă
își spun, adesea, necazul și trebuie să aibă în fața lor un om de
încredere. Prin urmare, mânăstirea pune oameni de încredere
la pomelnice. Și acolo se află de toate: și meschinării, bineînțe-
les, dar mai ales lucruri extraordinar de frumoase și, în același
timp, sensibile. Ei bine, un asemenea „pomelnic” sună cam așa:
o tânără a intrat anul acesta la Medicină; dăduse și anul trecut,
dar nu a reușit. Înainte de examen, a fost sfătuită de mama ei să
meargă la Maica Domnului de la Nicula. Fiica i-a spus: „Nu
cred!” După ce n-a intrat la facultate, s-a dus la Maica Domnului
de la Nicula... Iar anul acesta, intrând la Medicină, a venit să-i
mulțumească. S-a gândit ea și s-a sfătuit cu mama ei să meargă
în coate și în genunchi, în jurul bisericii de lemn, de zece ori.
După ce a reușit de șapte ori să înconjoare bisericuța în coate
și-n genunchi, unde este pietriș destul de ascuțit, nu a mai re-
zistat. S-a dus lângă omul care scria pomelnicele, iar acela i-a
sărit în ajutor, a întrebat-o dacă se simte bine, văzuse că îi era
rău fizic, efectiv, și, intrând în dialog, după ce-a scris pomelni-
cul cuvenit, i-a spus această poveste. Încă un amănunt: era și
mama ei acolo, care a încredințat-o că este valabil ca, în locul
ei, ea însăși să mai facă trei ture în jurul bisericii de lemn. Așadar,
iată câte lucruri frumoase, extraordinare, se întâmplă în pele-
rinajul la mânăstirea noastră dragă, Mânăstirea Nicula. Cu si-
guranță, dumneavoastră ați avut, la rându-vă, propriile expe-
riențe, propriile trăiri.
102 Arhim. Dumitru cobzaru
L
a Sfânta Liturghie, Părintele profesor Ioan Chirilă ne-a
tâlcuit cuvântul Evangheliei, pornind de la o expresie a Mi-
tropolitului Bartolomeu, care ne îndemna să-L îndatorăm
pe Dumnezeu. Să ni-L facem pe Dumnezeu dator. Să-I dăm lui
Dumnezeu cu împrumut. Cu siguranță că a-l iubi pe vrăjmașul
tău este o faptă care Îl îndatorează pe Dumnezeu. Așa cum, de
altfel, spun Sfinții Părinți, răbdarea nedreptății este cea mai
mare nevoință. O răbdare care întrece orice nevoință. Dar și
să-l iubești pe cel care te nedreptățește, fără îndoială, Îl face pe
Dumnezeu dator.
Tot Părintele profesor ne spunea că omenirea L-a făcut pe
Dumnezeu dator prin Fecioara Maria, fiindcă umanitatea I-a
împrumutat-o lui Dumnezeu, ca din ea să Se nască Fiul Lui,
Mântuitorul nostru Iisus Hristos. În alți termeni, unii Părinți
vorbesc despre faptul că Maica Domnului a devenit pământul
neprihănit din care Dumnezeu l-a zidit pe cel dintâi om, pe
Adam. Atunci pământul era nepângărit, iar Maica Domnului
s-a făcut pământ neprihănit, din care s-a țesut Trupul Domnului
Hristos, Noul Adam. Este o imagine extraordinară, dar în ace-
eași măsură trebuie să ne conducă la o reflecție profundă asupra
noastră înșine.
Părintele profesor afirma, totodată, că noi ni-L putem face
dator pe Dumnezeu dacă-I dăruim inima noastră. Însă inima
noastră trebuie să fie asemeni Fecioarei Maria, asemeni pămân-
tului neprihănit, nu-I putem oferi oricare inimă. Dumnezeu ne
cere inima noastră, o dorește cu nesaț. Și inima noastră Îl do-
rește pe Dumnezeu. Fie că suntem conștienți sau nu, și inima
noastră își dorește să fie pământ neprihănit, să fie o inimă fe-
ciorelnică. Iar inima nu înseamnă doar un organ, ci înseamnă
tot ce însumează ființa omenească: și mintea, și simțirea, și
lucrarea, puterile pe care le avem noi, oamenii, cu care Dumnezeu
ne-a înzestrat, doar pe noi. Aceasta înseamnă inima. De aceea,
când vorbesc, de pildă, despre Rugăciunea lui Iisus, Părinții
vorbesc despre un tot unitar al puterilor spirituale pe care le are
omul, iar în acest tot unitar este angajată întreaga ființă în
Rugăciunea lui Iisus, cum spuneam, și simțirea, și mintea, și
lucrarea. Această lucrare duhovnicească se face în sens diferit.
Pornim de la rostirea cuvintelor rugăciunii, de la lucrarea efec-
tivă a rugăciunii, le pricepem cu mintea și ele trebuie să coboa-
re în inimă. Când inima se roagă, atunci cu adevărat ne rugăm.
Dar ce înseamnă să se roage inima? Înseamnă să se roage Maica
Domnului. Cu suspinuri negrăite... Pe această inimă o vrea
Dumnezeu de la noi.
În această seară, m-am gândit să vă dau câteva exemple,
e-adevărat, din lumea monahală, dar de care nici dumneavoastră
nu trebuie să fiți străini. Să vedeți cum Dumnezeu nu rămâne
Duhovnicia - dulce povară 109
***
Duhovnicia - dulce povară 111
D
in catehezele rânduite în Postul Adormirii Maicii Domnu-
lui, care s-au rostit seară de seară, după slujba Paraclisului,
ați aflat lucruri frumoase și folositoare despre icoane și
cinstirea lor și despre temeiurile acestei venerări, despre teme-
iurile teologice ale cinstirii Maicii Domnului – de unde decur-
ge și cinstirea icoanei ei –, despre icoanele Maicii Domnului și,
mai cu seamă, despre cea mai renumită icoană a sa din țara
noastră, și anume cea de la Mânăstirea Nicula, pe care o iubim
și care este parte din viața noastră. De altfel, icoana este parte
a vieții fiecărui creștin, îndeosebi a creștinului ortodox. Icoana
ne definește, face parte din identitatea noastră creștină și or-
todoxă. Fără icoană, dragii mei, nu suntem ortodocși și, aș în-
drăzni să spun, nu suntem nici creștini!
Icoana Maicii Domnului de la Nicula își împletește destinul
cu istoria transilvănenilor. Iată, deci, viață și identitate! Ea a
plâns vreme de o lună pentru neamul nostru, asuprit de străini
și prigonit pentru dreapta sa credință, silit fiind a trece la o cre-
dință străină. Fiindcă noi, creștinii ortodocși din Transilvania,
1Cuvânt rostit în cadrul programului catehetic din Postul Adormirii
Maicii Domnului, la Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, în data
de 7 august 2017. Versiunea scrisă a fost revizuită pentru publicare.
116 Arhim. Dumitru cobzaru
N
e aflăm în ultima seară a proiectului catehetic din Postul
Adormirii Maici Domnului. Am aflat, rând pe rând, despre
cinstirea sfintelor icoane, despre preacinstirea Maicii
Domnului și a icoanelor ei făcătoare de minuni, unele din țara
noastră, iar altele din Sfântul Munte Athos. Pe unele, poate,
le-am cunoscut, chiar am ajuns înaintea lor și ne-am rugat,
ne-am închinat, le-am sărutat. Pe unele, cu siguranță, nu le-am
văzut încă și, probabil, unii dintre noi nu le vom vedea nicio-
dată. Bunăoară, cele din Sfântul Munte Athos, unde, de pildă,
femeile nu au voie să pătrundă. Sfântul Munte Athos o are pe
Maica Domnului Stăpână și așa au rânduit părinții mânăstiri-
lor din vechime ca, în Sfântul Munte Athos, să viețuiască și să
meargă în pelerinaj doar bărbații.
În Sfântul Munte Athos, cum bine știți, există douăzeci de
mânăstiri mari, începând cu Marea Lavră, întemeiată de Sfântul
Atanasie, și nenumărate schituri și chilii. Schiturile, chiar dacă
sunt de dimensiunea mânăstirilor noastre, intră în această
categorie, întrucât ele depind de alte mânăstiri, mai mari. Dar
1Cuvânt rostit în cadrul programului catehetic din Postul Adormirii
Maicii Domnului, la Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, în data
de 11 august 2017. Versiunea scrisă a fost revizuită pentru publicare.
Duhovnicia - dulce povară 123
rea românilor, care le-au plătit datoriile către turci, le-au re-
construit sau le-au zidit din temelie.
Despre mânăstirile din Sfântul Munte Athos și despre expe-
riența Sfântului Munte, v-aș îndemna să citiți o carte – este una
din cele trei cărți pe care m-am pregătit să vi le recomand –,
scrisă de profesorul, criticul și jurnalistul Dan C. Mihăilescu, un
om cu un farmec aparte, dacă-l auzi vorbind, nu poți să-l mai
uiți. Îl rugăm pe Dumnezeu să-i dea sănătate în încercarea grea
prin care trece. Așadar, după ce el însuși a avut experiența
Sfântului Munte, a scris o carte care se numește Oare chiar m-am
întors de la Athos?2 Vă va încânta, le fel ca și interviurile pe această
temă, pe care le puteți găsi pe internet.
În această seară, s-a rânduit să vorbesc despre o icoană din
Sfântul Munte Athos, care se află la Mânăstirea Dionisiu, o
mânăstire întemeiată în secolul IV, de starețul Dionisie, al cărui
nume de altfel îl poartă. În 1375, acest stareț a primit în dar, de
la Împăratul Alexie al III-lea Comneanul, o icoană a Maicii
Domnului, făcătoare de minuni, cunoscută sub numele de
Icoana Imnului Acatist sau Izvorâtoarea de mir, dar mai ales ca
Icoana Maicii Domnului a Imnului Acatist. La cateheza
anterioară, l-am amintit pe Patriarhul Serghie al
Constantinopolului și asediul turcilor asupra cetății, la 624.
Patriarhul a mobilizat întreaga cetate a Constantinopolului,
îndeosebi purtând o icoană pe meterezele cetății, și, astfel, au
reușit să-i îndepărteze pe asediatorii păgâni. Se pare că aceasta
este icoana Maicii Domnului pe care a purtat-o Patriarhul
Serghie în anul 624. Unii Sfinți Părinți, dar și autorii care s-au
2Dan C. Mihăilescu, Oare chiar m-am întors de la Athos?, Editura
Humanitas, București, 2011.
Duhovnicia - dulce povară 125
nostru. Dar, cel mai important lucru este faptul că icoanele fă-
cătoare de minuni au reușit să sfințească oameni, iar Biserica
noastră are foarte mulți sfinți care au o legătură specială cu icoa-
nele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului.
O viață duhovnicească, așa cum e cea trăită într-o mânăstire,
este legată de biserică, de toate odoarele, de icoanele făcătoare
de minuni, de moaște, de sfinți, de preoți, de slujbe. Toate aces-
tea alcătuiesc viața duhovnicească a unei comunități monahale,
dar și a dumneavoastră, a credincioșilor. Mersul la biserică,
Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, rugăciunea comună, rugă-
ciunea personală, postul, icoanele, sfinții la care aveți evlavie,
toate acestea înseamnă viața duhovnicescă a unui credincios
practicant.
Astăzi, Biserica noastră l-a prăznuit pe un mare sfânt al
Ortodoxiei, și anume pe Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul
Constantinopolului, care este un fiu al Icoanei făcătoare de mi-
nuni Imnul Acatist. El a trăit mulți ani în Mânăstirea Dionisiu
și o considera dragostea lui. Acolo i-a tihnit cel mai mult, întru-
cât viața lui a fost foarte zbuciumată. Vorbim despre un tânăr pe
nume Nicolae, grec, din neam bun, care a primit o educație
creștină pe măsură, mai întâi datorită părinților săi după trup,
iar mai apoi, părinților duhovnicești deosebiți, pe care el însuși
i-a căutat, i-a găsit, i-a slujit și i-a ascultat. Exigențele părinți-
lor duhovnicești l-au făcut și pe el să fie exigent cu el însuși și
cu ceilalți, ajungând un însemnat Părinte al Bisericii. A trăit în
secolul al XV-lea; s-a născut, se pare, în anul 1436 și a murit în
1508. Și-a sfințit viața în Sfântul Munte Athos, unde a fost că-
lugărit sub numele de Nifon, la Mânăstirea Dionisiu, iar mai
apoi, a devenit preot.
Duhovnicia - dulce povară 127
S
eară de seară, cei care au fost rânduiți v-au înfățișat câte o
icoană a unor oameni care au punctat istoria, și nu doar a
Bisericii. Ați văzut prea bine că aceste personalități au îm-
pletit fericit dragostea față de Biserică cu dragostea față de
neam, ceea ce trebuie să ne definească și pe noi, să devină pro-
filul nostru uman, spiritual, chiar duhovnicesc. Doar atunci
suntem oameni adevărați, când știm să împletim aceste valori,
ținând seama că noi suntem și trup, și suflet, iar sufletul are
mai mare valoare sau întâietate decât trupul.
Prima personalitate care ni s-a propus spre a medita la icoa-
na sa, în aceste seri duhovnicești, a fost părintele acestei biserici,
al Catedralei noastre Mitropolitane, ctitorul ei, Episcopul
Nicolae Ivan. Chiar dacă nu l-am cunoscut personal, ne putem
da seama de personalitatea acestui om și de faptul că a fost pro-
vidențial pentru Cluj. Putem remarca acest lucru doar amintind
câteva înfăptuiri ale sale pentru orașul nostru, nu doar pentru
Biserica Ortodoxă. În Cluj, în cetate, noi, românii, nu am avut
1Cuvânt rostit în cadrul programului catehetic din Postul Adormirii
Maicii Domnului, la Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, în data
de 12 august 2019. Versiunea scrisă a fost revizuită pentru publicare.
134 Arhim. Dumitru cobzaru
Română căruia nu i-a fost frică de comuniști! Mai mult, i-a în-
fruntat prin faptul că a primit foarte mulți preoți foști deținuți
politici, reașezându-i în treapta preoțească. Așa se face că
Părintele Arsenie Papacioc a fost preot paroh în Filea de Jos, în
județul nostru, aproape de Cluj.
Sunt foarte multe lucruri de spus despre Părintele Arsenie
Papacioc, care nu pot fi cuprinse într-o singură predică. Mi-l
aduc bine aminte pe Mitropolitul Bartolomeu, care povestea
adesea, cum spuneam, despre duhovnicul lui, Părintele Arsenie.
Au stat în aceeași celulă la închisoarea din Aiud, unde erau siliți
să facă și munci fizice. Cum Părintele Arsenie era mai firav tru-
pește și prea puțin reușea să muncească, au făcut o înțelegere,
la propunerea Mitropolitului Bartolomeu: el, mai zdravăn, să
facă și norma de muncă a Părintelui Arsenie, iar acesta să facă
în schimb canonul de rugăciune al Părintelui Bartolomeu, isto-
vit peste măsură. Cred că, dacă rămânem cu acest gând și cu
acest îndemn, vom reuși și noi să facem mai mult: atunci când
suntem în putere, să muncim și să-i rugăm pe cei care nu sunt
să se roage și pentru noi, iar când nu suntem în putere, să ne
rugăm noi și pentru cei care muncesc. Amin!
CHIPURI DE OAMENI DEOSEBIȚI.
PĂRINȚII PAISIE OLARU ȘI CLEOPA ILIE1
C
ontinuăm, în această seară, să-i evocăm pe oamenii deo-
sebiți care ne-au fost propuși spre a medita la chipul lor, la
icoana vieții lor. Spuneam, în cuvântul meu de aseară, că
ei au punctat istoria, nu doar a Bisericii, ci și a Neamului. Pen-
tru fiecare dintre noi este esențial să înțelegem că suntem res-
ponsabili pentru prezentul în care trăim. Noi nu am fost aduși
la întâmplare într-un anume timp, într-un anume loc și într-o
anumită comunitate, ci aceasta a fost rânduiala lui Dumnezeu.
Aceasta înseamnă că noi trebuie să influențăm destinul acestei
lumi, în vremea și în spațiul rânduit, atât în ceea ce privește
societatea umană, cât mai cu seamă în ceea ce privește desă-
vârșirea omului, mântuirea lui. Oamenii care s-au perindat prin
fața ochilor noștri duhovnicești în aceste seri au izbutit. De ce
să nu reușim și noi?
În cateheza de aseară, am conturat câteva trăsături și
înfăptuiri ale ctitorului acestei Catedrale, Episcopul Nicolae
Ivan, omul providențial, ale Părintelui Dometie Manolache de
1Cuvânt rostit în cadrul programului catehetic din Postul Adormirii
Maicii Domnului, la Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, în data
de 13 august 2019. Versiunea scrisă a fost revizuită pentru publicare.
Duhovnicia - dulce povară 141
(I)
V-aţi născut într-o localitate din judeţul Iaşi, aţi urmat şcoala
generală în judeţul Harghita, aţi făcut studiile teologice la Cluj, în
timp ce eraţi la o mânăstire din Alba Iulia, iar mai apoi, la Mânăstirea
Nicula. Ce v-a determinat să rămâneţi, până la urmă, la Cluj? A fost
dorinţa dumneavoastră sau a fost ascultare?
Cam de cât timp este nevoie până când un frate sau o soră să
treacă de la statutul de novice la cel de călugăr?
În general, cam de trei ani, dar poate fi mai mult sau poate fi
mai puţin.
4 1 Corinteni 9, 24.
158 Arhim. Dumitru cobzaru
5 Iacob 2, 10.
Duhovnicia - dulce povară 161
(II)
Sigur că vina este comună. Însă cel care este în culpă trebuie
să răspundă pentru fapta pe care a săvârşit-o. Duhovnicul, cu
siguranţă, a încercat să gestioneze situaţia. Vedem însă că, de
data asta, n-a reuşit, dar în cele mai multe cazuri a reuşit, mă
gândesc eu, pentru că acolo este obşte monahală, sunt mulţi
părinţi care trăiesc în mânăstirea respectivă şi care au rezistat
tentaţiilor.
Duhovnicia - dulce povară 165
Da.
Şi, atunci, cum decurge, de acum înainte, viaţa unui călugăr care
a greşit în felul acesta?
Dar un novice?
Vă rog!
„Zis-a Avva Ioan: Asemenea sunt unui om, care șade sub un
copac mare și vede fiare multe spre dânsul; și când nu va
putea să stea împotriva lor, aleargă sus în copac și scapă. Așa
și eu, șed în chilia mea și văd cugetele cele viclene deasupra
mea; și când nu voi putea asupra lor, fug la Dumnezeu prin
rugăciune și scap de vrajmașul.” (Patericul, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 104)
Preacuvioase Părinte Exarh, vedem că Avva Ioan Colov – despre
el este vorba – a văzut copacul; această alegorie, această abordare,
să spunem „stilistică”, ne trimite la gândul că, de fapt, el L-a văzut
pe Dumnezeu atunci când a dat de necaz. Însă sunt mulți oameni
care socotesc că nu L-au văzut, că L-au căutat și nu L-au găsit, că
au strigat la El și nu i-a auzit. Ce este de făcut?
6 Facerea 1, 26.
180 Arhim. Dumitru cobzaru
7 Ibidem.
8 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri. Partea a doua: Scrieri și epistole
hristologice și duhovnicești. Traducere din grecește, introducere și note
de Pr. prof. Dumitru Stăniloae. Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.
Duhovnicia - dulce povară 181
Să ne ajute Dumnezeu!
15 Psalmul 117, 6.
CUM DOBÂNDIM PUTERE SUFLETEASCĂ?1
ită, dar, la urmă, iese pâine bună, din care – ce să mai spunem?! – se
face și Sfânta Împărtășanie. Cu îngăduința Cuvioșiei Voastre, o să
citim, așa, luăm o linguriță din potirul nesecat al Patericului, și în-
cercăm să ne hrănim și astăzi, ca să ne îndulcim rana produsă de
război. Vorbim despre războiul interior, războiul duhovnicesc.
„Zis-a avva Pimen pentru avva Ioan Colov că s-a rugat lui
Dumnezeu și s-au ridicat patimile de la dânsul și s-a făcut
fără de grijă; și, ducându-se, a spus unui batrân: mă văd pe
mine că mă odihnesc și nu am niciun război. Și i-a zis lui
bătrânul: du-te, roagă-te lui Dumnezeu, ca să-ți vină răz-
boiul și zdrobirea și smerenia pe care le aveai mai înainte!
Că prin războaie sporește sufletul. Deci, s-a rugat și, după
ce a venit războiul, nu s-a mai rugat să-l ia de la dânsul, ci
zicea: dă-mi, Doamne, răbdare în războaie!” (Patericul,
Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 104).
Acum, Preacuvioase Părinte Arhimandrit, știm că la toate slujbe-
le începem, mai ales la Sfânta Liturghie, așa: „Cu pace Domnului să
ne rugăm”, „Pentru pacea de Sus”... Probabil că tema păcii este, nu
știu sigur, cea mai răspândită temă în cultul liturgic. Vă întrebăm:
această pace, pe care o cerem de la Bunul Dumnezeu în cadrul sluj-
belor cultice, este aceeași pace pe care a cerut-o avva Pimen?
Cu siguranță este aceeași pace, „pacea Mea v’o dau!”2, însă știm
prea bine că aurul se lămurește în foc. De asemenea, din cultura
duhovnicească, aflăm că Părinții duhovnicești, atunci când nu aveau
încercare, erau întristați că i-a uitat Dumnezeu. Iar atunci când erau
ispitiți și încercați peste măsură, se bucurau sufletește pentru că
2 Ioan 14, 27.
Duhovnicia - dulce povară 187
Dumnezeu era cu atât mai aproape de ei. Sunt greu de înțeles aces-
te lucruri; noi am vrea fără ispite și fără încercări, fără război, să
biruim și să împărățim împreună cu Dumnezeu, în Împărăția Lui.
Însă acest lucru nu se poate. O împărăție trebuie câștigată, iar lup-
ta trebuie dusă cu asalt! Așadar, nu doar să ne bucurăm că suntem
ispitiți, ci cu atât mai mult ar trebui să ne aruncăm noi în luptă, ca,
izbândind, să dobândim. Însă trebuie să ne măsurăm puterile în
războiul pe care îl avem de dus, pentru că, în devenirea noastră
duhovnicească, avem diferite vârste, iar în războaie nu ducem copiii
cu noi la luptă, îi lăsăm să se maturizeze și apoi îi învățăm cum să
lupte și cum să folosească armele și ce arme să folosească. Așadar,
trebuie să ne cântărim vârsta la care ne aflăm, înțelepciunea pe care
am reușit să o acumulăm, forța pe care trebuie să o avem, astfel încât
să-l biruim pe vrăjmaș. Deci trebuie să avem discernământ
duhovnicesc, însă se știe foarte bine – și acest lucru este verificat,
iar Părinții îl confirmă – că nu se poate fără război.
alte două calități sau virtuți, le spunem noi, pentru că e mai coerent
cuvântul acesta: zdrobirea inimii și smerenia, fiindcă, dacă acestea
două nu sunt prezente și asociate războiului, războiul devine un chin.
A
ș începe cuvântul din această seară referindu-mă la un
eveniment mai trist, care a marcat această săptămână,
petrecut la Rusu Bârgăului. Am înmormântat un tânăr de
49 de ani, care a murit în Germania, unde muncea pentru fa-
milia lui și unde un accident nefericit i-a cauzat o preacurândă
trecere la cele veșnice, în rândul drepților, nădăjduim noi. În
jurul sicriului, erau părinții lui, un tată, o mamă; de asemenea,
erau soția lui și unicul lor fiu, de doar 19 ani, socrii lui și suro-
rile lui. Una dintre surori trăiește, de foarte mulți ani, în Mâ-
năstirea Nicula, unde slujește obștea monahală cu foarte mul-
tă râvnă. Așa se face că am fost prezent la înmormântare dim-
preună cu starețul și cu alți părinți de la Mânăstirea Nicula și
cu Părintele Paisie de la Mânăstirea Strâmba.
Cuvântul meu de învățătură s-a rezumat la câteva idei, cu
care am să-mi încep prelegerea din această seară. Mai întâi, cu
siguranță, toți cei prezenți la înmormântare și-au pus multe
1 Conferință organizată de Protopopiatul Ortodox, Bistrița, în data de
14 decembrie 2017, urmată de întrebări şi răspunsuri. Versiunea scrisă
a fost revizuită pentru publicare.
Duhovnicia - dulce povară 199
***
Cleopa spune că poate unu dintr-o sută sau unu dintr-o mie din
visele oamenilor poate fi de la Dumnezeu, dar și pe acela trebu-
ie să-l luăm ca de la draci, să ne spunem că nu suntem noi vred-
nici ca Dumnezeu să ni Se descopere într-o formă sau alta în
vise. Oricum, visul poate fi înșelător.
Soțul sau soția nu mai vor să aibă copii, se opresc doar la unul.
22 Facerea 1, 28.
TÂNĂRUL BOGAT1
***
Absolut!
păgânii „din fire fac cele ale legii”6. Așadar, pentru oricine exis-
tă șansă, doar trebuie să optăm să-L urmăm pe Domnul nostru
Iisus Hristos și să punem în slujba Lui toate darurile cu care ne-a
înzestrat Dumnezeu, care sunt bogăția noastră, în realitate.
6 Romani 2, 14.
7 Ieșirea 20, 4-17.
Duhovnicia - dulce povară 221
Îmi vin acum în minte cuvintele sau, mai bine zis, destănuirea
personală, intimă a Fericitului Augustin: „Făcutu-ne-ai căutători
spre Tine, Doamne, și neliniștită este inima mea, până ce-și va afla
odihna întru Tine”10. Or, acest moto al Fericitului Augustin i se potri-
vește foarte bine tânărului din Evanghelie.
Da! Cu siguranță.
Cum se poate?
Cu siguranță că este.
Cu siguranță.
Și așa vrem!
Dă, Doamne!
Vă mulțumesc din suflet pentru prezență, pentru tâlcuire, pentru
sfaturi, pentru deschiderea Evangheliei de astăzi către inimile ascul-
tătorilor noștri și cu drag vă mai așteptăm în emisiunea Ortodoxia
în direct.
C
e bine ar fi să înțelegem ceea ce ați cântat dumneavoastră
acum, cel puțin ultimul cuvânt al Domnului Hristos, acela
că Își încredințează sufletul Tatălui Ceresc. Oare care suflet?
Știm că Domnul nostru Iisus Hristos era, în același timp, și
Dumnezeu adevărat, și om adevărat. În calitate de Dumnezeu,
ce suflet să dăruiască Tatălui?! Era necesar să-I dăruiască su-
fletul omului, care era așteptat de foarte mult timp. Ceea ce n-a
reușit Adam, a reușit Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu întrupat, și prin El avem și noi șansa de a-I dărui
lui Dumnezeu toată viața noastră.
Înainte de a rosti cuvintele pe care îmi doresc să vi le pun la
suflet, vă mulțumesc foarte mult pentru invitație. Mă leagă
foarte multe lucruri de Câmpia Turzii și mi le aduc aminte pe
unele cu nostalgie, pe altele cu durere. Însă au trecut anii și s-au
așternut, între timp, atâtea evenimente încât viața, viața mea
personală, să zicem, a căpătat atâtea alte sensuri. În 1994,
domnule primar, eram primul stareț al Mânăstirii Soporu de
1Cuvânt rostit la seara duhovnicească organizată la Palatul Culturii,
din Câmpia Turzii, în data de 22 martie 2018. Versiunea scrisă a fost
revizuită pentru publicare.
242 Arhim. Dumitru cobzaru
D
uhovnicul este un factor decisiv al mântuirii omului, fiind-
că, prin el, nu doar ne curățim de păcate, ne salubrizăm, ci,
prin duhovnic, reușim să ne clădim duhovnicește. Având
duhovnic, nu derapăm de la credință și, chiar dacă faptele noas-
tre nu sunt întotdeauna în concordanță cu poruncile Bisericii,
izbutim totuși să nu cădem în patimi și păcate care, de multe ori,
pot desfigura ființa umană, ceea ce e greu de recuperat. Știți prea
bine că sunt patimi care duc la un proces ireversibil, așa cum
sunt drogurile. Prea puțin se poate face... Dacă vă amintiți, Mi-
tropolitul Bartolomeu, care avea experiența americană, spunea
adesea, din amvonul Catedralei Mitropolitane, adresându-se
tinerilor, că drogurile sunt o problemă foarte gravă, la care tre-
buie neapărat să fim atenți, pentru că, în societatea în care trăim
noi, astăzi, sunt consumate mai ales de ei, de tineri, și se pare că
nu este cale de întoarcere. Cei care tratează asemenea pacienți
– mă refer la știința medicală –, în general, nu fac altceva decât
să-i hrănească mai departe cu substanțe și doar să amelioreze
starea în care se găsesc. Așadar, drogurile sunt o problemă foar-
te mare și noi, duhovnicii contemporani, știm prea puține des-
pre ce se întâmplă, pentru că, în primul rând, nu avem experi-
1Cursuri duhovniceşti pentru preoţi, organizate de Arhiepiscopia
Vadului, Feleacului şi Clujului, la Sfânta Mânăstire „Adormirea Maicii
Domnului” de la Nicula, în data de 10 februarie 2015.
254 Arhim. Dumitru cobzaru
ență, nici a noastră proprie, dar nici a altora din care să învățăm.
Eu însumi, deși sunt duhovnic la Catedrala Mitropolitană din
Cluj, am întâlnit foarte puține persoane care se droghează, iar
cei care au venit la spovedanie nu sunt totuși într-o stare foarte
avansată, foarte gravă, și, atunci, mai poți face câte ceva. Dar noi
nu cunoaștem efectiv această boală, această neputință omeneas-
că până la urmă, care a devenit o boală a secolului.
Așadar, este folositor să dăruim fiecare celuilalt din experi-
ența acumulată, pentru că fiecare păstorim categorii sociale
diferite, mai ales că unii sunt preoți la oraș, iar alții sunt preoți
la sate. Cred că pastorația la oraș este mai diversificată, mai am-
plă, și poate are mai mult impact, însă la sat, pastorația este
foarte anevoioasă, fiindcă oamenii sunt în vârstă și este foarte
greu să schimbi câte ceva. De aceea, este bine să ne împărtășim
unii altora experiența, să ne îmbogățim duhovnicește și să ne
ajutăm pe cât ne stă în putere. Este adevărat că, în general, se
trece de la o etapă la alta. Cam toată lumea preoțească trece pe
la sat și, în cele din urmă, ajunge în comunități mai mari, chiar
dacă nu neapărat urbane, unde sunt și tineri, precum și alte ca-
tegorii sociale care trebuie duhovnicite.
Pe lângă aceasta, aș vrea să mă refer la noi, duhovnicii, îm-
părtășindu-vă două lucruri pe care le-am găsit la Părintele
Sofronie Saharov și, respectiv, la ucenicul său, Părintele Rafail
Noica. Aș dori, apoi, să închegăm un dialog și să trecem, efectiv,
la lucruri practice.
Părintele Sofronie Saharov spune că duhovnicul nu poate
avea rugăciune curată2. Este un aspect la care m-am gândit, de
2 Arhimandritul Sofronie, Despre rugăciune. Traducere de Pr. Prof.
Teoctist Caia. Editura Supergraph, 2006, pp. 101-102.
Duhovnicia - dulce povară 255
nicul meu!” Erau în clasa zero, în clasa întâi sau clasa a doua şi
spuneau: „Părintele e duhovnicul meu!” Este o bucurie
duhovnicească. De fapt, ca să ajungă la şcoala noastră, fiind
concurență și nedorindu-se alte forme de departajare, deja a
fost nevoie de o recomandare din partea duhovnicului. Aşadar,
la copii, deocamdată, putem face foarte mult.
De asemenea, vă îndemn să implicați copiii în viața liturgică
a Bisericii. Este foarte important. Pot să vă spun asta din expe-
riență personală, dar și din a altora, pentru că, în ultima vreme,
s-au molipsit preoții și, în multe din parohiile noastre, există
copii care slujesc la Sfântul Altar dimpreună cu preotul, precum
și coruri de copii și alte activități. Cu tinerii, cu adolescenții,
sigur, încep problemele, dar, tot aşa, dacă reuşim să-i avem pe
câțiva în Biserică, prin ei putem să ajungem şi la inima altora.
Alte categorii ar fi cele diferențiate în funcție de educație sau
profesie. Nu poți să-i pui în aceeaşi oală, să zicem așa, pe pro-
fesori, pe intelectuali, cu oamenii mai simpli, dar nici nu trebu-
ie să faci diferențe foarte mari. Apoi, nu poți să faci diferențe
între săraci şi bogați, deşi ele există, vrând-nevrând, dar nu
trebuie să se simtă. Să nu simtă săracul că îl favorizezi pe bogat
sau să-l umileşti înaintea celui bogat, sub nicio formă. Trebuie
lucrat cu fiecare categorie și cu fiecare om în parte. Puteți să mă
provocați să discutăm și pe cazuri particulare.
Bineînțeles că trebuie să-i abordăm şi să-i duhovnicim pe
măsura lor pe cei care au o stare sufletească aparte. Dacă sunt
oameni păcătoşi şi pătimaşi, trebuie să avem multă răbdare cu
ei, nu să fim de la început cu biciul pe ei. Este, tot aşa, foarte
important să reuşim să ajungem la un dialog, să-i facem con-
ştienți, să-i iertăm – neapărat să-i iertați, chiar dacă nu le dați
264 Arhim. Dumitru cobzaru
oferi casă și masă, toate acestea înseamnă mult efort. Dar, cre-
deți-mă, s-a creat o simbioză, am devenit o familie foarte mare,
vie. Marea majoritate, sigur, sunt fiii mei duhovniceşti. Dar cred
că ei trebuie să relaționeze şi între ei. În oraşe, de pildă, foarte
greu reuşim să avem comunități compacte, pentru că oamenii
sunt răzlețiți. În sate sau în comunitățile mai mici, se poate mai
mult, dar, la oraş, e anevoios. Totul gravitează în jurul duhov-
nicului şi, atunci, trebuie să găseşti soluții. În pelerinajul nostru,
se bate şi mingea, câteodată, se stă şi în jurul unui foc, se pune
la un loc toată mâncarea, fiecare împarte cu ceilalți. Comunicăm
unii cu alții. Copiii, cei mici, ajung în brațe la toată lumea. Cei
mai mari se joacă între ei. Oamenii încep să-şi povestească ex-
periențele. Unii atunci au început să se cunoască, s-au văzut
doar în biserică şi s-au salutat, n-au stat niciodată de vorbă unul
cu celălalt. Iar eu sunt doar unul dintre ei, mai ales că suntem,
acolo, şi călugări, şi preoți de mir. Nu se pune problema să se
întâmple nici lucruri ieşite din comun, dar nici să se ajungă la
diferende... Sigur, se mai ciondăneau copiii sau apăreau cine
ştie ce neajunsuri, nimicuri, în fond, pe care nu trebuie să le iei
în seamă, pentru că este mai mare bucuria de a fi împreună.
Anul trecut, când s-a sfârșit Sfânta Liturghie, l-am întrebat
pe Preasfințitul Vasile, care era cu noi: „Oare Îi place lui
Dumnezeu ce facem noi?” Preasfințitul s-a înseninat, din-
tr-odată, și a spus: „Cum să nu-I placă lui Dumnezeu? Cum
trăim într-o lume aşa de încrâncenată, aceste trei zile sunt ie-
şite din comun pentru lumea în care trăim”. Este extraordinar
să trăieşti aşa, într-o comuniune frățească, cu toată lumea, încă
o dată, de vârste şi din categorii sociale diferite. M-am bucurat
sufleteşte, văzând atitudinea Preasfințitului Vasile. Preasfinția
Duhovnicia - dulce povară 269
În cazurile acestea, dacă vin oamenii, aşa cum ați zis, legați de
nu ştiu cine, şi nu sunt neapărat fiii noştri duhovniceşti, noi, la rân-
dul nostru, îi întâlnim accidental...?
Și credința asta, că, dacă te împărtășești, mori, este tot din lipsa
catehizării.
Da.
Cu siguranță.
Da!
lucru foarte bun şi chiar se face ceva pentru oamenii aceia, iar
mânăstirile noastre, la rândul lor, au crescut din iarbă verde,
practic, de vreme ce noi, în Eparhia noastră, până de curând,
n-am avut decât Mânăstirea Nicula, iar acum avem peste treizeci
de mânăstiri. Problema este însă că, din oamenii atât de nume-
roși care vin la mânăstirile noastre, în duminici şi sărbători, nu
rămâne nici unul la mânăstire. Înseamnă că și noi, călugării,
avem o problemă. Poate prea mult ne-am deschis aşa, spre lume.
Cred că trebuie să ne impunem anumite rigori.
Dar, mai ales, trebuie să facem ceva din punct de vedere duhov-
nicesc.
Ea îşi duce copilul ca să fie bine copilul, să fie sănătos... Dar tre-
buie să fie și ea bine, nu numai copilul!
împărtăşit, cei care s-au spovedit într-o săptămână din Postul cel
Mare, de exemplu. E un lucru foarte bun.
Sunt soluții.
Duhovnicia - dulce povară 301
F
aptul că se răspunde foarte pozitiv și prompt la aceste cur-
suri duhovnicești înseamnă că și ele, în sine, au o deschi-
dere totală. Așadar, nu ar trebui să existe niciun fel de re-
zerve în a vă exprima. Mai ales că suntem pe aceeași baricadă,
și noi, cei care încercăm să vă împărtășim din experiența noas-
tră, și dumneavoastră, cei care ne transmiteți experiențele Sfin-
țiilor Voastre, dar și nelămuririle. Desigur, fiecare își are propria
întrebare, în sensul unei stări anume, fiindcă nu le putem cu-
noaște pe toate și întotdeauna încercăm să adăugăm, să aflăm
mai mult. De altminteri, Mitropolitul Antonie Plămădeală spu-
ne, într-o predică, citând o vorbă a Părinților îmbunătățiți,
păstrată de tradiția creștină: „Cine vrea să se mântuiască, cu
întrebarea să călătorească”2. Cu atât mai mult noi, care lucrăm
la mântuirea sufletelor celor care ne-au fost încredințați de Bi-
serică, respectiv, de Dumnezeu. Prin urmare, colocviile noastre,
întâlnirile noastre, care au ca leitmotiv libertatea de exprimare,
1 Cursuri duhovniceşti pentru preoţi, organizate de Arhiepiscopia
Vadului, Feleacului şi Clujului, la Sfânta Mânăstire „Adormirea Maicii
Domnului” de la Nicula, în data de 6 martie 2017.
2 Antonie Plămădeală, „Evanghelia întrebării esențiale”, în Tîlcuiri noi
la texte vechi, Sibiu, 1989, p. 283.
Duhovnicia - dulce povară 303
Da. Îți dai seama care sunt cuminți, mai ales că unii sunt și
practicanți în sensul duhovnicesc, adică vin, îi vezi, îi auzi, îi
știi, cunoști familia în general. Și partea cealaltă o știi. Se poate
merge până într-un loc, dar tot așa, încet-încet... Cred că tre-
buie uzat și de un soi de umor... Dacă ești foarte serios, se spe-
rie. Iar scaunul spovedaniei nu înseamnă scaunul inchizitoru-
lui, nu? Gata, te ard pe rug, te așteaptă afară, numai chibritul
să-l aprind! Nu. Vă dau un exemplu, sigur că nu funcționează
peste tot, încă o dată, totul e foarte personal, trebuie lucrat cu
fiecare în parte. De pildă, unei adolescente îi zic: „Băieții te la-
să-n pace?... Dar tu pe ei...?” Și, de aici, se poate ajunge la con-
cluzii, adică a faptului în sine care se întâmplă. Uneori, ai cu
cine, alteori, nu ai cu cine. Iar cum sunt aduși câte o clasă...!
Clasa a opta, a noua, a zecea... Fă ceva acolo! E foarte greu de
făcut...
Păi, cum să nu? Sunt ca la examen. „Ție ce ți-a dat?” „Pe tine
ce te-a întrebat?” „Ție ce canon ți-a dat?” Și se sfătuiesc dinain-
te și ce să zică. Sau cum să ocolească lucrurile. Dar nu sunt doar
păcatele acestea, sunt și drogurile. Noi, la Cluj, ne confruntăm
cu problema drogurilor. Este foarte greu; una e să mărturiseas-
că că fumează și înțelegi, și alta ce fumează. Pe de altă parte,
318 Arhim. Dumitru cobzaru
Și ce-a făcut?
Contează și vârsta?
Da, ele mai aduc două și așa trebuie... Încă nu există riscul să
fie ca la catolici. Am fost în urmă cu trei săptămâni în Slovacia
și, duminica, trebuia să merg la Arhiepiscopul Abel, în Polonia,
dar era bolnav și, dată fiind și distanța mare, am renunțat și am
mers la biserică la romano-catolici. Am stat la Liturghie de la
început până la sfârșit, undeva mai în spate, s-au uitat toți la
mine ca la un extraterestru, dar nu am avut nicio problemă, am
dat mâna cu ei la Crez... Practic, Sfânta Liturghie e cam aceeași,
în linii mari; sigur, ei au scos tot ce s-a putut scoate, a rămas
așa, un schelet... S-a împărtășit preotul, a apărut și diaconul la
împărtășit, iar cei patru copii de altar, îmbrăcați cu cămăși albe,
au primit fiecare câte un potir și s-au împrăștiat în biserică în
Duhovnicia - dulce povară 321
patru locuri, copiii! A venit unul și în fața mea, dar m-am retras
și i-am lăsat pe ceilalți să se împărtășească. S-a împărtășit toa-
tă biserica. Sigur că este o distanță foarte mare ca să ajungem
noi la asta; dar suntem departe și de cum ar trebui să fim. Să ne
împărtășim numai o dată, în Postul Paștilor...?! Și atunci, tot
așa, sub presiunea timpului și a tradiției... Nu cred că e cea mai
bună soluție, oamenii trebuie învățați. Faptul că te împărtășești
mai des sau mai rar trebuie lămurit cu duhovnicul. Cât de des
sau cât de rar sau la ce interval. De aici pornim. Dacă omul are
duhovnic, împreună cu duhovnicul poate să-și facă un program
duhovnicesc, în care se include canonul zilnic de rugăciune, in-
clusiv faptele bune pe care le face... În acest sens, de pildă – în-
găduiți-mi să fac o paranteză –, avem o problemă foarte mare
cu cerșetorii. La noi, la Cluj – dau mereu exemple de la Cluj,
pentru că acolo totul se întâmplă repede și intens –, oamenii nu
știu ce să facă: în fiecare zi, același cerșetor la ușă, care este și
foarte agresiv, să-i dea sau să nu-i dea? Omul spovedește lucrul
acesta, căci se simte vinovat că nu i-a dat. Deși acela e meseriaș,
nu e lipsit, e „profesionist”, câștigă cât nu-ți poți închipui! Dar
omul are conștiința păcatului, pentru că spune: „Nu i-am dat,
mi-a cerut și nu i-am dat”. Problemele acestea se pot lămuri.
cât dorește, cât caută... Sunt oameni care vor mai mult. Nu se
mulțumesc cu puțin.
Dacă insistă...?
Ca în cazul prieteniei.
11 Luca 4, 24.
Duhovnicia - dulce povară 327
Da.
Șapte.
Îi cunoșteați?
A
stăzi, avem bucuria și privilegiul să-l ascultăm pe Părintele
Arhimandrit Dumitru Cobzaru, Exarhul mânăstirilor noastre,
un părinte extrem de activ, cu foarte multă autoritate duhov-
nicească, dar și ctitorul, în mare măsură, al acestor lucrări la Mâ-
năstirea Nicula, pe care le vedem și de care ne bucurăm: noua bise-
rică a Mânăstirii Nicula, Casa de creație, Centrul de Studii „Sfântul
Voievod Ștefan cel Mare”. Părintele Dumitru este și un mare predi-
cator, care se îngrijește să tipărească în fiecare an câte un volum.
Unul dintre ele, „Fiule, m’am vrut să-ți fiu candelă de ceas târ-
ziu...”!2 a fost tradus în limbile spaniolă și franceză, iar traduceri-
le au fost publicate în ediții bilingve, cea română-spaniolă3 fiind
lansată cu succes la Madrid, în Spania, în 2017, iar cea română-fran-
ceză4 urmează să fie lansată în luna mai a acestui an, la Paris.
1 Cursuri duhovniceşti pentru preoţi, organizate de Arhiepiscopia
Vadului, Feleacului şi Clujului, la Sfânta Mânăstire „Sfinții Apostoli
Petru și Pavel”, Rebra-Parva, în data de 7 martie 2018, și la Sfânta
Mânăstire „Adormirea Maicii Domnului” de la Nicula, în data de 15
martie 2018. Versiunea scrisă a fost revizuită pentru publicare.
2 „Fiule, m’am vrut să-ți fiu candelă de ceas târziu...”! Prefață de Dan C.
Mihăilescu. Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2014 (ediția a II-a,
2017, ediția a III-a, revăzută și adăugită, 2020).
3 „Fiule, m’am vrut să-ți fiu candelă de ceas târziu...”!/“¡Hijo, yo te quise
ser candela al anochecer...”! Prefață de Dan C. Mihăilescu. Traducere în
spaniolă de Diana Moțoc. Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2017.
4 „Fiule, m’am vrut să-ți fiu candelă de ceas târziu...”!/ « Mon fils, j’ai voulu
Duhovnicia - dulce povară 339
17 Vezi neo-protestanții!
18 Marcu 2, 7-10; Luca 5, 21-24.
19 În predica la Duminica a șasea după Rusalii (a Slăbănogului), din
2002.
356 Arhim. Dumitru cobzaru
28 Psalmul 50, 5.
29 Facerea 3.
368 Arhim. Dumitru cobzaru
cazuri grave se pot citi de mai multe ori, până la șapte ori, așa se
și făcea în vremea catehumenatului...
Așadar, folosiți Molitfelnicul, părinților! Sunt atâtea rugăciuni
acolo! Merită, se îmbunătățește viața duhovnicească. Nu în-
seamnă că îi faceți dependenți pe oameni, ci înseamnă că sfin-
țiți totul, totul va avea caracter sacru. Așa trebuie să fie și munca
noastră de zi cu zi. Nu numai a noastră, a preoților, ci și a
credincioșilor. Să capete caracter sacru! Oamenii merg la muncă,
spală copiii, le fac de mâncare... Dacă mergi la muncă și zici:
„Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, Domnul îți
binecuvintează munca; sau, dacă zici o rugăciune, când faci de
mâncare la copii și nu e din bani nemunciți, se binecuvântează
mâncarea aceea. Eu cred că lucrurile cotidiene se pot sacraliza!
30 I Corinteni 4, 15.
31 Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este.
Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica). Ediția a II-a, revă-
zută. Editura Accent Print, Suceava, 2015 pp. 198, 247.
Duhovnicia - dulce povară 369
ajunge să aibă calitățile lui Dumnezeu, iar una dintre ele este a
fără de-nceputului și fără de sfârșitului, trăind veșnicia lui
Dumnezeu. E ca și cum te-ai întâlni cu cineva și-ți dai seama că
te cunoști dintotdeauna cu el. Dacă trăiești experiența aceasta
cu duhovnicul, cu atât mai bine!
Și acelea. Dar mai ales pe linia celor zece porunci, care pot fi
dezvoltate. În general, suntem tentați, atunci când întrebăm în
spovedanie, să întrebăm despre patimi și nu începem cu „Crezi
în Dumnezeu?”, de exemplu. Eu pun întrebarea aceasta: „Crezi
în Dumnezeu?” S-ar putea să primești răspunsul: „Nu” sau „Am
eu credința mea...”, „Cred eu în ceva abstract...”
Bineînțeles!
Trebuie întrebați. Și trebuie întrebat dacă merge la biserică,
dacă ține posturile. Trebuie să întrebi lucrurile acestea.
După aceea, treci la altă întrebare. Și, aici, foarte mare aten-
ție! Suntem prea curioși, mai ales la păcatele trupești. Nu e voie!
Nu e voie să încercați să vă dea detalii. Doamne ferește! E cum-
plit! Foarte mare atenție! Îi lași să spună, dar, dacă ți se pare că
exagerează în a explica, a da amănunte, trebuie să îi oprești.
Spui: „Am înțeles” și gata, nu mergem mai departe cu filmul,
nu?
Da. E o ispită.
De la șapte cu spovedanie?
Îi păstorește cineva?
Deodată?
Se spovedește în grup?
citit. Vă mai dau unul, care pare adiacent: am luat un taxi în Cluj.
Taximetrisul era ortodox, dar, molipsit de la neo-protestanți,
spunea că el nu înțelege atâtea lucruri, între care de ce trebuie
să te adresezi cu „Preasfințite” și „Preafericite”... Am încercat
să-i explic că e la fel cum spui „Domnul inginer”, „Domnul doc-
tor”... În schimb, mi-a spus că singurul lucru care l-a echilibrat,
care l-a trezit, a fost Spitalul „Sfântul Nectarie”, faptul că
Biserica a făcut așa ceva. Eu, în acel moment, coboram din ma-
șină, m-am întors și i-am spus doar atât: „Să știți că spitalul
acela a fost făcut de un Preasfințit!” La fel, sunt mijloace să-i
convingeți pe oameni, să-i lămuriți. Dar, spuneți-mi, dacă ar
veni un penticostal la dumneavoastră, l-ați spovedi?
Așa e.
Dar nu vin...
Nu știu dacă merg sau câți merg, dar acolo a fost o adevăra-
tă tragedie cu pastorul. Înaltpreasfințitul Bartolomeu a pus pia-
tra de temelie pentru noua biserică și ei au venit noaptea și au
luat crucea, au tăiat-o în bucăți și au ascuns-o. Pastorul s-a îm-
bolnăvit de cancer și a și murit. Dar, înainte să moară, i-a spus
Duhovnicia - dulce povară 385
Nu e valabilă, dar, când vin și îți spun acest lucru, acea în-
tâlnire poate fi un punct de pornire. Adică spovedania trebuie
să devină și un fel de cateheză, nu? În spovedanie, noi putem
spune anumite lucruri. Mai ales că, într-o comunitate mică,
preotul duhovnic le mai și cunoaște păcatele sau i le-a spus cel
care s-a spovedit înainte...! Și, atunci, îi spovedești oarecum pe
amândoi! Cum ziceam, nu trebuie să-i descoperi omului păca-
tele, pentru că-l jignești; dacă nu vrea să spună, nu ai voie să
insiști. Dar o scurtă cateheză poți ține. Și ea lucrează în timp,
să știți.
Trebuie găsite formule de dialog. Dumneavoastră trebuie să
știți și următorul lucru: momentul spovedaniei este unul intim,
se întâmplă în cămăruța aceea, îi punem pe oameni în genunchi,
le punem epitrahilul pe cap și le citim dezlegare, dar acesta este
doar un moment consacrat al spovedaniei. Dar, așa cum am spus
înainte, spovedania trebuie să fie o stare permanentă. Adică, o
simplă întâlnire cu duhovnicul înseamnă deja începutul unei
spovedanii, fără molitfa dinainte, fără epitrahil... Așadar, noi
trebuie să găsim o formulă de dialog permanent cu fiii
duhovnicești. Adică, ori de câte ori te întâlnești cu fiul tău du-
hovnicesc, dialogul pe care îl ai cu el să devină ca o spovedanie.
Aici intervine și libertatea și multe lucruri se rezolvă de la sine.
Trebuie găsite mijloace de a ajunge la sufletul omului. Și, atunci,
părinte, te și ascultă să vină la spovedanie.
Și vin cu drag.
Duhovnicia - dulce povară 389
Da, se poate. Adaug aici un lucru pe care l-am găsit scris, dar
l-am și practicat. Sunt oameni care mor nepregătiți, nespovediți.
Poate să-i spovedească cineva din familie? Am găsit scris, sigur,
era un caz special – și mă refer aici la cazuri excepționale! –, au
chemat preotul, dar nu a ajuns la timp și i-a spus persoanei de
lângă ce avea pe suflet ca să poată muri. Ulterior, s-a spovedit
persoana care primise mărturisirea. Încă o dată, sunt cazuri ex-
cepționale. Dar e important, pentru că sunt moșteniri grele de
păcate, care se duc de la o generație la alta. La un moment dat,
observi că i se întâmplă cuiva ceva și nu ai soluții și, dacă cercetezi,
afli din urmă păcate nespovedite. Și, atunci, să nu faci nimic?!
Ați vorbit despre ascultare. Sunt persoane care, orice lucru fac,
spun la duhovnic. Nu știu dacă-i bine tot timpul. Devin, așa cum
spuneați, dependente de duhovnic. „Părinte, pot să merg la mare?”
Pot să nu știu ce? Nu știu dacă e bine să fie dependența asta de du-
hovnic, orice lucru să întrebi duhovnicul.
Da.
Da.
Da! De ce nu?!
Dacă în timpul predicii, doi copii, două fetițe sau băieței, stau în
fața predicatorului și vorbesc puțin mai tare, iar oamenii din biseri-
că sunt atenți și la preot, și la cei care vorbesc, ce ar trebui să facem?
Dacă le spunem copiilor să tacă, atunci nu mai vin la biserică; dacă
nu le spunem să tacă, atunci oamenii se smintesc.
Eu nu le zic să tacă.
Nici asta... Dar, știți, mai tare fac gălăgie babele, vrând să-i
liniștească pe copii! Tot Mitropolitul Bartolomeu spunea că el
jumătate din predică o pregătește acasă, jumătate i-o inspiră
auditoriul. Iar eu cred că, în timp ce predici, poți controla mul-
țimea din toate punctele de vedere. De exemplu, pe copiii aceia
nu trebuie să îi cerți, dar poți să te uiți în ochii lor și copilul în-
țelege! La babă poți să te uiți mult și bine... Da, cred că poți con-
trola lucrurile. Înaltpreasfințitul Bartolomeu avea experiență,
era un regizor veritabil. Și reușea să fie inclusiv la predică.
Tot legat de regie, am să vă povestesc o anecdotă de la masa
de instalare ca mitropolit. Era prezent și președintele de atunci,
Băsescu, care s-a ridicat înainte de vreme de la masă – trebuia
să zboare în China, la un meci de handbal sau baschet al
României –, iar Înaltpreasfințitul Bartolomeu a salvat situația
cu o glumă inspirată: „Eu i-am tot zis domnului președinte să
se lase de chinezăriile astea!” Și mai inspirată a fost replica pe
care i-a dat-o Patriarhului Teoctist, care, în discursul final, a
vorbit îndelung despre Mitropolitul Bartolomeu, spunând, prin-
tre altele, că este dramaturg și chiar regizor, iar istoria va păstra
memoria înființării Mitropoliei de la Cluj și va dezvălui, într-o
bună zi, care a fost regia înființării ei. Și, atunci, Mitropolitul
Bartolomeu, a replicat imediat, magistral: „Regie de scenă, nu
de culise, Preafericirea Voastră!”
Partea întâi
Fiule, iată Mama ta! 15
Partea a doua
Iată fiul tău! 131