Descărcați ca DOC, PDF, TXT sau citiți online pe Scribd
Descărcați ca doc, pdf sau txt
Sunteți pe pagina 1din 4
CRUCIADELE
Europa creştină a secolului al XI- lea se afla în plină expansiune după ce
supravieţuise unui număr important de crize grave. Printre inamicii forţaţi să se retragă se numărau şi arabii musulmani din Spania şi Sicilia. Pe neaşteptate, europenii au început să-şi îndrepte atenţia, cu scopul invaziei, asupra îndepărtatei zone de est a bazinului mediteranean, controlată de musulmani. În centrul acestei zone se afla Ţara Sfântă,venerată de creştini, ca fiind locul în care a trăit şi a murit Isus din Nazaret. Acest război a devenit unul sfânt, în care cei implicaţi au “ luat crucea “ şi au devenit cruciaţi ( de la cuvântul latinesc crux – cruce). Timp de mai multe sute de ani, Bizanţul a servit ca zonă tampon a creştinismului faţă de islamismul militant. După înfrângerea de la Manzikert din 1071, prin pierderea aproape în totalitate a Asiei Mici care reprezenta o sursă de forţă de muncă şi bani, bizantinii au fost obligaţi să solicite ajutorul Papei prin Impăratul Alexius I. Spre deosebire de arabi care fuseseră mai reţinuţi, învingătorii erau turci selgiucizi, nomazi fioroşi convertiţi la islamism care au devenit principala putere din Orientul Mijlociu şi care se impuneau în mod violent în faţa pelerinilor europeni care vizitau locurile sfinte. Toate acestea l-au determinat pe Papa Urban II să predice în favoarea unei cruciade, în anul 1095, în cadrul conciliului de la Clermont. Recucerirea Ţării Sfinte de către creştinătate a devenit atât de importantă, încât crima, jaful, înfiinţarea unor noi domenii, erau perfect acceptabile fiind vorba de “necredincioşi” care nu meritau nimic altceva. Toate acestea au fost primite cu mare entuziasm şi în diferite părţi ale Franţei, Germaniei şi Italiei încep să se organizeze expediţii militare, numite cruciade. Mii de oameni au format armate care înaintau omorând evrei, jefuind şi creând nelinişte pe unde treceau. Ei ajung sub conducerea lui Petru Eremitul şi Walter cel Sărac la Constantinopol, capitala Bizanţului şi sunt transportaţi de împăratul Alexius în Asia Mică, unde sunt zdrobiţi de turcii selgiucizi. Prima cruciadă a început atunci când contingente de cavaleri şi războinici conduşi de nobili precum: Raymond de Toulouse sau Godfrei de Bouillon , au ajuns la Constantinopol. Ei erau nobili cu domenii mici, direct interesaţi de noi cuceriri, bărbaţi independenţi, uneori chiar periculoşi, nu mercenarii disciplinaţi pe care şi i-ar fi dorit împăratul. Totuşi el a reuşit să-i determine să-l recunoască împărat al oricăror teritorii bizantine recucerite. Înţelegerea a funcţionat numai în cazul cuceririi oraşului Niceea, nemaifiind respectată după prima victorie de la Dorylaeum. În general,soarta bătăliilor era incertă deoarece săgeţile turceşti nu răzbăteau prin armură şi provocau de regulă răni uşoare, în timp ce armele arcaşilor cruciaţi avau o rază de acţiune mai mare şi produceau răni mai severe. De regulă, rezultatul oricărui conflict depindea de strategie, coordonare şi unitatea comandanţilor, punct care lăsa mult de dorit în tabăra europeană. Cu o mare doză de noroc şi datorită fragmentării în mici state rivale a domeniilor turceşti, au fost cucerite în 1098 marele oraş Antiohia şi în 1099 chiar Ierusalimul, ocazie pentru desfăşurarea unui masacru general. După aceasta o mare parte a cruciaţilor au preferat să se întoarcă acasă; cei rămaşi, luptând în continuare, au înfiinţat în final patru state: regatul Ierusalimului, comitatul Tripoli, principatul Antiohiei şi comitatul Edessei. Godfrei de Bouillon a fost ales primul conducător al regatului Ierusalim şi practic, cu autoritate limitată, şi a celorlalte state. Statele cruciaţilor nu au reuşit să se extindă până la frontierele naturale deşertice care le-ar fi uşurat mult apărarea şi fiind sub permanenta ameninţare a turcilor, practic nu se aflau niciodată în siguranţă. Turcii deţineau controlul asupra unor mari oraşe cum ar fi Alepp şi Damasc, în timp ce cruciaţii conduceau o populaţie majoritar musulmană şi supravieţuiau numai fiind susţinuţi de două grupări militare:Cavalerii Templului (templierii) şi Ordinul ospitalierilor (Ioaniţii). Acestea erau grupări organizate după principii monahale, dar erau formate din războinici ce aveau sarcina de a apăraŢara Sfântă şi de a lupta împotriva necredincioşilor. La sfârşitul anilor 1120, turcii au atins un mare grad de unificare şi expansiunea cruciaţilor a fost oprită, Edessa a fost recucerită de turci ceea ce i-a determinat pe europeni să pună la cale o nouă expediţie militară. Condusă de Ludovic al VII-lea, regele Franţei şi Conrad al III-lea împăratul Germaniei, cea de-a doua cruciadă a reprezentat un eşec, datorită lipsei de abilitate, coordonare şi planificare a francilor. In anul 1180 conducătorul kurd de geniu Saladin îşi face apariţia pe scena cruciadelor, reunifică Egiptul şi Orientul Mijlociu musulman şi îi învinge pe cruciaţi la Tiberas, capturează Ierusalimul şi cucereşte restul regatului cu excepţia marelui port Tyr. Cu scopul de a salva principatele rămase şi de a recâştiga Ierusalimul, s-a organizat a treia cruciadă, cea mai faimoasă. Împăratul romano-german Frederic I Barbarossa a străbătut Europa şi Asia Mică dar a pierit în urma scufundării accidentale a vasului, însă alţi doi monarhi englezul Richard I Inimă de Leu şi regele Franţei Filip II August au reuşit să ajungă la destinaţie şi ostilităţile au început. Pe drum regele Richard a cucerit Ciprul, apoi după un asediu de doi ani, cruciaţii au obţinut marele oraş portuar Accra, după care şi-au continuat drumul spre Ierusalim. Luptele grele sub conducerea lui Richard împotriva lui Saladin precum şi respectul reciproc pe care cei doi şi-l purtau, reprezintă cele mai cunoscute episoade ale istoriei cruciadelor, finalizate prin victoria creştinilor din 1191 la Arsuf. Datorită neînţelegerilor dintre cruciaţi, tratatul din 1192 a consfinţit până la urmă controlul asupra litoralului, cu menţiunea că pelerinilor li se permitea intrarea în Ierusalim care rămânea al turcilor. Ceva mai târziu, după plecarea regelui Richard, o a patra cruciadă a fost deturnată de la scopul iniţial de către veneţieni care au obţinut oraşul Zara, controlul asupra Constantinopolului prin împăratul pus de ei şi supremaţia comercială. Din ce în ce mai greu de stăpânit, cruciaţii au sfârşit prin a jefui oraşul şi a profana locurile sfinte, dând frâu liber resentimentelor faţă de sofisticata cultură grecească şi credinţa ortodoxă a locuitorilor. Alte patru cruciade au fost organizate în afara Europei, însă doar una, a şasea s- a mai organizat în Ţara Sfântă. Cu toate că a fost excomunicat, conducătorul ei, împăratul romano-german Frederic al II-lea a reuşit să cucerească Ierusalimul, Bethleemul şi Nazarethul, dar nu pentru mult timp, deoarece sultanul Egiptului a trecut la cucerirea fortificaţiilor cruciaţilor. Ultima încercare, condusă de Ludovic cel Sfânt al Franţei şi prinţul Edward al Angliei în 1271, a eşuat la Tunis după ce Antiohia, Jaffa şi Tripoli au fost cucerite de sultanul Egiptului. Practic victoria musulmană din 1291 asupra oraşului Accra a pus capăt prezenţei francilor pe continent şi expediţiilor militare numite cruciade. Rezultatele cruciadelor constau doar în familiarizarea cu cultura şi ştiinţa islamice, cu deprinderea gustului pentru mâncăruri exotice, mătăsuri, covoare, etc., lucruri care probabil s-ar fi petrecut oricum în timp. În acelaşi timp, antagonismele dintre catolici şi ortodocşi, dintre creştini şi musulmani s-au ascuţit, imperiul bizantin deşi apărat de cruciaţi tot a fost prădat, astfel încât, din punctul de vedere al europenilor, cruciadele au reprezentat un eşec aproape total, un episod fascinant dar prematur al istoriei expansiunii europene.