3.

Elementele specifice impozitelor si taxelor, clasificarea

acestora
Impozitele şi taxele se caracterizează fiecare în parte prin anumite trăsături determinate de modul
de aşezare, provenienţă, percepere, rolul lor etc. În acelaşi timp, însă sunt anumite elemente comune
specifice tuturor impozitelor care trebuie să se regăsească în reglementarea fiecărui tip de impozit,
fără de care acesta nu s-ar putea aşeza, determina, urmări şi realiza.

Aceste elemente trebuie să fie bine precizate în momentul instituirii unui impozit, deoarece din ele
rezultă în sarcina cui cade impozitul respectiv, cuantumul acestuia, modul de aşezare şi percepere,
căile de urmărire în caz de neplată, sancţiunile pentru încălcarea prevederilor legale.

Elementele impozitului înaintate în teoria şi practica financiară sunt următoarele:

Obiectul impozitului , reprezintă elementul concret care stă la baza aşezării acestuia şi poate fi
diferit în funcţie de provenienţa impozitului, scopul urmărit, natura plătitorului. Astfel, ca obiect al
impozitului poate apărea:

 Venitul , care poate fi profitul (beneficiul) agenţilor economici şi veniturile persoanelor

fizice;
 Averea (bunurile), care este reprezentată de clădiri, terenuri, mijloace de transport;
 Cheltuielile (consumul), care constituie produsul, serviciul prestat sau lucrarea executată,
bunul importat în cazul impozitelor indirecte;
 Actele şi faptele realizate de organele statului pentru care se datorează taxe de timbru şi
înregistrare. Spre exemplu, eliberarea, legalizarea, autentificarea unor acte, deschiderea şi
dezbaterea succesiunilor, soluţionarea litigiilor de către organele de judecată.

Baza de calcul (materia impozabilă) reprezintă elementul pe care se fundamentează evaluarea

(calculul) impozitului. Baza de calcul poate să fie aceeaşi ca şi obiectul impozabil sau să difere de
acesta. Astfel, atunci când obiectul impozitului îl constituie valoarea, venitul sau preţul acesta este în
acelaşi timp şi bază de calcul, ca de exemplu, în toate cazurile impozitului pe venit.

Când e vorba de bunuri ca obiect al impozitului, atunci avem două cazuri:

 în cazul impozitului funciar, când suprafaţa de teren este exprimată în m.p. sau ha este şi
element de calcul
 în cazul impozitului pe imobil obiectul impunerii este clădirea, iar calculul se face în funcţie
de valoarea acesteea.

Situaţie asemănătoare este în cazul taxelor pe succesiuni, când obiectul taxării îl constituie
dezbaterea succesiunii şi actele întocmite cu acest prilej, în timp ce baza de calcul este valoarea
acesteea.

Subiectul impozitului (contribuabil, plătitor) este persoana fizică sau juridică deţinătoare sau
realizatoare a obiectului impozabil şi care potrivit legii este obligat la plata acestuia.
Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă în ultima istanţă impozitul (
căruia i se adresează). Deoarece adesea se fac confundări între subiect şi suportator al impozitului
trebuie de făcut o distincţie între ele. De cele mai multe ori subiectul şi suportatorul sunt una şi
aceeaşi persoană fizică sau juridică. Însă în anumite cazuri suportatorul impozitului este o altă
persoană decât subiectul.

În cazul impozitelor directe aceste două elemente sunt reprezentate de una şi aceeaşi persoană. Spre
exemplu, în cazul impozitelor pe salarii, contribuabil este persoana fizică şi ea efectiv suportă
această sarcină fiscală. În cazul impozitelor indirecte (TVA, accize) aceste elemente apar ca
persoane diferite.

Accizul are ca subiect pe agenţii economici care produc şi realizează produse şi mărfuri supuse
acestui impozit, însă suportatorul este consumatorul care efectiv achită acest impozit în momentul
procurării produsului sau mărfii respective. Deci, impozitele indirecte plătite de unele persoane sunt
transpuse în sarcina altor persoane. Astfel se ajunge la fenomenul repercusiunii impozitelor.

Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul ( venit ori, exepţional, averea). Venitul
ca sursă de plată poate apărea sub mai multe forme: salariu, profit, dividend etc. Averea poate
apărea sub formă de capital (în cazul acţiunilor emise) sau sub formă de bunuri (mobile sau
imobile). În cazul impozitului pe venit sursa impozitului întotdeauna coincide cu obiectul impunerii,
pe când la impozitele pe avere sursa nu coincide cu obiectul impunerii, deoarece impozitul se
plăteşte din venitul obţinut în urma exploatării ( utilizării ) averii respective.

Unitatea de impunere reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau materia impozabilă, adică
leul (u.m.) în cazul veniturilor; m.p. sau ha la impozitul funciar; capacitatea cilindrică la mijloacele
de transport etc.

Cota impozitului ( cuantumul unitar, unitatea de evaluare ) reprezintă impozitul aferent unei unităţi
de impunere. Impozitul poate fi stabilit intr-o cotă fixă sau în cote procentuale.

 Cota fixă este o sumă absolută, invariabilă pe unitatea de măsură

 Cotă procentuală este un procent de impozit asupra bazei de calcul. Cota procentuală poate
fi.

 proporţională
 progresivă
 regresivă

Asieta (modul de aşezare) impozitului reprezintă ansamblul măsurilor privind identificarea

subiectelor şi obiectelor impozitului, evaluarea obiectului impozabil, determinarea impozitului
datorat statului.

Termenul de plată indică data la care sau până la care impozitul trebuie achitat faţă de stat. El
apare ca:

 interval de timp în care sumele trebuie vărsate la buget

 dată fixă la care obligaţiunile trebuie achitate
Înlesnirile fiscale reprezintă un alt element prevăzut de actele normative fiscale (financiare) şi se
referă la reduceri, scutiri, bonificaţii, amânări şi eşalonări ale plăţii la buget.

 Scutirile se aplică în vederea favorizării anumitor activităţi care folosesc forţa de muncă cu
randament scăzut. Ele pot avea şi un caracter social ca în cazul scutirii de la impozit a unor
categorii sociale de populaţie.
 Reducerile vizează atât scopuri sociale cît şi economice, cum este cazul reducerii bazei
impozabile la impozitul pe venit reînvestit în anumite scopuri prevăzute de lege.
 Bonificaţiile se acordă pentru a stimula anumiţi plătitori de impozite şi taxe să-şi achite
obligaţiile înainte de expirarea termenelor prevăzute de lege, de regulă, până la primul
termen de plată. Ca bonificaţiile să fie eficiente ele trebuie extinse pe mai multe categorii de
contribuabili, mărindu-se şi gradul lor de cointeresare, pentru ai determina pe plătitori să-şi
achite cu anticipaţie obligaţiile faţă de buget, ce este avantajos pentru stat în condiţiile de
inflaţie.
 Amânările şi eşalonările au în vedere decalarea termenelor de plată şi respectiv,
fragmentarea sumei de plată în mai multe tranşe ce urmează să fie vărsate la buget.

Sancţiunile sunt un element pe care legea fiscală îl cuprinde, având scopul de a întări odată în plus
caracterul obligatoriu al achitării impozitelor şi taxelor, precizându-se totodată penalizările aplicate
plătitorilor ce se abat de la această îndatorire legală. Cele mai frecvent întâlnite sancţiuni în caz de
neplată la termen sau sustragere de la impunere sunt majorările de întârziere (penalităţile) şi
amenzile fiscale pentru încălcările care nu sunt infracţiuni, potrivit prevederilor legii penale.

Se poate înţelege că în domeniul impozitelor poate să intervină şi răspunderea penală pentru

contribuabili persoane fizice ori salariaţi ai persoanelor juridice, în cazurile în care încălcare
normelor privind impozitele şi taxele întrunesc elemente constitutive ale vreuneia dintre
infracţiunile prevăzute de Codul Penal sau alte legi emise în acest scop.