Acest articol se referă la poet. Pentru alte sensuri, vedeți Eminescu (dezambiguizare).

Mihai Eminescu

Eminescu.jpg

Mihai Eminescu în 1869, la Praga

Date personale

Nume la naștere Mihail Eminovici

Născut 15 ianuarie 1850[2][3][4][5][6][7][8] Modificați la Wikidata

Botoșani, Moldova Modificați la Wikidata

Decedat 15 iunie 1889 (39 de ani)[2] Modificați la Wikidata

București, Regatul României Modificați la Wikidata

Înmormântat Cimitirul Bellu Modificați la Wikidata

Naționalitate român

Cetățenie Flag of Moldavia.svg Moldova

Flag of the United Principalities of Romania (1862–1866).svg Principatele Unite

Flag of Romania.svg Regatul României Modificați la Wikidata

Ocupație poet, jurnalist

Limbi limba română[1] Modificați la Wikidata

Studii Universitatea din Viena Modificați la Wikidata

Activitatea literară

Activ ca scriitor 1866–1888

Mișcare/curent literar Romantism

Subiecte condiția geniului, moartea, iubirea

Specie literară poezie, nuvelă

Operă de debutpoezia „La mormântul lui Aron Pumnul”

Opere semnificative Luceafărul Modificați la Wikidata

Influențe[ascunde]

Folclorul românesc, Mitologia egipteană, Cultura clasică, Shakespeare, Schopenhauer, Kant, Hegel,
Schiller, Lenau, Novalis, Goethe, Vede, Budism[necesită citare], Creștinism ortodox

A influențat pe[ascunde]

Toată literatura română care i-a urmat (de la tradiționaliști, la marii scriitori încadrați modernismului
românesc, ca și la cei neomoderniști sau scriitorii postmoderni, optzeciști)

Logo of the Romanian Academy.png Membru post-mortem al Academiei Române

Semnătură

Mihai Eminescu signature.jpg

Modifică date / text Consultați documentația formatului

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850,[2][3][4][5][6][7][8] Botoșani, Moldova

– d. 15 iunie 1889,[2] București, Regatul României) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit
de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura
română.[9] Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice
occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai
Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și
pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi,
nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură
etc., poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stéphane
Mallarmé. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme
filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale
romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o
vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi
ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă)
și de teoriile lui Hegel.

Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin
articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe câțiva
lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe
Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare
sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria
despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al
momentului.

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul
oficial al Partidului Conservator.[10] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani (De-aș avea), iar
la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume,
aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din 25
ianuarie 1902.[11] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și
apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul
a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din
cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei
Române.

Cuprins

1 Biografie

1.1 Familia
1.2 Data și locul nașterii

1.3 Copilăria

1.4 Debutul în literatură

1.5 Sufleor și copist

1.6 Student la Viena și Berlin

1.7 Reîntoarcerea în țară. Rătăciri

1.8 Moartea

1.8.1 Internarea

1.8.2 Serviciul funerar

2 Ipoteza asasinării

3 Personalitate

4 Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene

5 Activitatea literară

6 Activitatea de jurnalist politic

7 Receptarea operei eminesciene

7.1 Traduceri

8 Mihai Eminescu în conștiința publică

8.1 În muzică

8.2 Teatru și film

8.3 Filatelie

8.4 Notafilie

8.5 Numismatică

8.6 Clădiri

9 Portrete

10 Sculpturi ale poetului

11 Fragmente audio

12 Note

13 Opere complete

14 Biografii

15 Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1892-1947

16 Monografii, studii critice, istorii literare. Opere selective

17 Bibliografie

18 Legături externe

Biografie

Familia

Mihai Eminescu și unii din apropiații săi, pe colița nr. 21 emisă de serviciile poștale ale Republicii
Moldova, cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la nașterea poetului

Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească din Banatul ocupat
de turci. Acolo la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost poreclit Iminul[12], fiul lui Iminul a
fost Iovul lui Iminul, născut la 1705, care a fost hirotonisit ca preot sub numele sârbizat de Iovul
Iminovici, în conformitate cu uzul limbii slavone al cancelariei mitropoliei de la Carloviț.[13][14]

Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia Banatul și alte regiuni, abia
cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă, și în urma apelului episcopului
Inocențiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul Iovul Iminovici
pleacă din Banat spre Blaj pe la 1738-1740, beneficiind de libertăți cetățenești, lot agricol contra unei
taxe, învățământ gratuit în limba română pentru copii, condiționat fiind însă de a se mărturisi unit.
[14]. Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev de 10 ani la 1755, și Petrea Iminovici.[14]

Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735[14], iar din căsătoria acestuia cu
Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu certitudine fiind doar
existența mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici, născut la 1778, a făcut școala normală
din Blaj și se însoară cu Ioana Sărghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se despart, Petrea
decedând la Blaj în 1811, iar Agafia însoțind familia fiului Vasile în Bucovina și stingându-se la
Călineștii Cuparencu în anul 1818 la vârsta de 83 de ani.[14]

Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite de Imperiul
Austro-Ungar imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu familia la Călineștii Cuparencu în 1804,
unde primește post de dascăl de biserică și lot agricol din rezerva religionară. A avut patru fete și trei
feciori. Cel mai mare dintre feciori, Gheorghe, născut la 10 februarie 1812, a fost tatăl lui Mihai
Eminescu.[14][15] Vasile Iminovici a decedat la 20 februarie 1844.[15]

Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava[16][17], a fost în
slujba boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi scriitoraș la baronul Jean Mustață din
Bucovina, iar mai apoi la boierul Alexandru Balș din Moldova. După moartea boierului, fiul acestuia,
Costache, îl numește administrator al moșiei Dumbrăveni și îi capătă de la vodă titlul de sulger.[18]

Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul Vasile Jurașcu din
Joldești s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica lui Donțu, un muscal sau cazac, care se așezase pe malul
Siretului, nu departe de satul Sarafinești și luase în căsătoria pe fata țăranului Ion Brehuescu, Catrina.
[19] Raluca, mama poetului, a fost a patra fiică a lui Vasile și a Paraschivei Jurașcu.[20]

Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840, primind o zestre
substanțială[21][22], iar la 12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail Grigore Sturza.[23]

Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și al Ralucăi.
[24][25]

Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de
tuberculoză și moare alienat la Berlin la 30 noiembrie 1874[26]. Niculae, născut în 1843, se va
sinucide în Ipotești[26], în 1884. Iorgu (n. 1844)[27] studiază la Academia Militară din Berlin. Are o
carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni.
Ruxandra se naște în 1845[27], dar moare în copilărie[24]. Ilie (n. 1846)[27] a fost tovarășul de joacă
al lui Mihai, descris în mai multe poeme[28]. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria (n.
1848[27] sau 1849) trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906) a fost căsătorită de
două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. După el s-a născut
în jur de 1854 Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii.
A murit cu semne de tuberculoză.[26] Matei (n. 1856)[27] este singurul care a lăsat urmași direcți cu
numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu
Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un
an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.

Data și locul nașterii

La 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul Român că Eminescu s-a
născut la Soleni, un sat din Moldova[29]. Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși a notat
ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a trecut 20 decembrie 1849[30]. În registrul școlii primare a fost
consemnată data de 6 decembrie 1850[31], iar în documentele gimnaziului din Cernăuți este trecută
data de 14 decembrie 1849[32]. Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către Titu Maiorescu
susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar loc al nașterii Ipotești.[33] Fratele poetului, Matei,
a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate Dumbrăvenii[34], iar mai târziu a susținut că a
găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul
nostru Mihai.[35]”

Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani,
precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din
Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21
în aceeași lună a aceluiași an.[36][37]
Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon, la botez fiind
prezenți în afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, și maica Ferovnia Jurașcu de la schitul
Agafton, soră cu mama.[38][37]

Copilăria

Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-60. În
prezent clădirea adăpostește o școală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4.

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi[24], într-o totală
libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia
de mai târziu (Fiind băiet…[39] sau O, rămâi).

Nu se cunoaște unde face primele două clase primare[25]. Începând cu clasa a III-a în 1858 a urmat
școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. La finalul clasei
a III-a este clasificat al 15-lea dintre cei 72 de elevi.[27][40] Frecventează aici și clasa a IV-a în anul
școlar 1859/1860. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile
Ilasievici.[40] Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc
manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. A terminat clasa a IV-a
clasificat al 5-lea din 82 de elevi,[39][41][42].

Clădirea Obergymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot acolo
a predat Aron Pumnul. În prezent este școala generală nr. 1.

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți[39], liceu german înființat în 1808,
singura instituție de învățământ liceal la acea dată din Ducatul Bucovinei, din 1775 parte a Imperiului
Habsburgic. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în
procesul de învățământ. Profesorii proveneau cu precădere din Austria, întocmeau studii și colaborau
la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română

Viața

Copilăria și studiile

Petre Ispirescu s-a născut în ianuarie 1830, la București, în mahalaua Pescăria Veche, în familia
frizerului Gheorghe Ispirescu. Mama, Elena, de origine transilvăneană, era, se pare, o povestitoare
neîntrecută.[necesită citare] De la părinți sau de la calfele și clienții tatălui său, Ispirescu a putut
asculta, în copilărie, numeroase creații populare, mai ales basme.

Tânărul Petre nu a urmat cursurile unor școli, el a fost educat de mai mulți dascăli de pe lângă unele
biserici, după care și-a format singur cultura, citind cărți de la tipografiile la care a lucrat. El îi
mărturisea lui J. U. Crainic că "n-am trecut nici patru clase primare". Din inițiativa mamei, Petre a fost
învățat să citească de către dascălul Nicolai de la biserica Udricani din cartierul lor; ulterior, el a
continuat studiile cu cantorul Lupescu de la biserica Olteni. La 12 ani, băiatul a învățat psaltichia cu
profesorul de muzică George Voiculescu de la biserica Domnița Bălașa.

La paisprezece ani, Ispirescu a intrat ucenic la tipografia condusă de Zaharia Carcalechi, sperând că
acolo unde se tipăresc cărțile se poate studia. Z. Carcalechi edita din 1843 ziarul Vestitorul românesc.
Aici Ispirescu a lucrat câte 14 ore pe zi, iar în 1848 a devenit tipograf calificat.

După ce tatăl său a murit, Petre a învățat să cânte la chitară pentru a-i ține de urât mamei. Tot atunci,
el a început să scrie câteva versuri. La fel și în cazul prozei memorialiste, însă, în domeniul versurilor,
încercările sale au rămas îmbinări hibride de influențe insuficient asimilate.

Lucrul în tipografii

Petre Ispirescu

În 1854 Petre a părăsit tipografia lui Zaharia Carcalechi și s-a angajat la tipografia Copainie, unde se
tipăreau în traducere "Atala, Paul și Virgina", precum și lucrări de Jonathan Swift, Jean-Jacques
Rousseau, Alexandre Dumas, Victor Hugo, Miguel de Cervantes. În această perioadă, a depus eforturi
să citească Fabulele lui Florian în original. Petre a continuat să locuiască împreună cu mama sa, și-și
petrecea duminicile acasă.

În 1858, în contextul dezbaterilor privind Unirea Principatelor Române, tipografia la care lucra
Ispirescu a acceptat să imprime, fără a prezenta textul cenzurii, corespondența secretă a principelui
Vogoride, un text util pentru un grup de unioniști. Poliția i-a arestat pe toți participanții afacerii și
Ispirescu a petrecut trei săptămâni în închisoare, pierzându-și serviciul și rămânând astfel trei luni
fără lucru. Abia la finele anului, Vasile Boerescu, politician unionist și viitorul ministru de externe, i-a
oferit direcția unei tipografii mai moderne, care poseda prima presă mecanică din București și
imprima revista Naționalul.

Activitatea publicistică și colecțiile de basme

La această tipografie, a devenit asociatul unei părți egale: Boerescu deținea capitalul, iar Ispirescu
direcția și activitatea. A fost perioada cea mai fericită din viața lui, mai luminoasă în stare a bucura pe
maica lui sărmană. Trăia în liniște și pace, cu conștiința împăcată și în liniște și siguranță financiară.
Astfel, el și-a cumpărat o casă pe strada Sălciilor, astăzi în plin centrul Bucureștilor. Activitatea sa de
tipograf l-a pus în contact cu scriitori și oameni importanți timpului său (Ion Ionescu de la Brad,
Nicolae Filimon, Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu etc.).

În 1862, Ispirescu a publicat primele șase basme culese de el, în Țăranul român, la îndemnul lui
Nicolae Filimon. Este vorba de basmele Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, Prâslea cel
voinic și merele de aur, Balaurul cel cu șapte capete, Fata de împărat și pescarul și Fiul vânătorului.
Ele au fost reunite apoi, împreună cu altele, în prima sa culegere de basme, astăzi devenită o raritate
bibliografică.

După ce în 1863, Vasile Boerescu, asociatul său, a vândut imprimeria, C. A. Rosetti, viitor ministru, l-a
invitat să lucreze ca director al imprimeriei ce tipărea Românul, revista Partidului Liberal, atunci în
opoziție. Împreună cu Rosetti, Ispirescu a participat la înființarea primei "Case de ajutor reciproc a
tipografilor din România".

În 1864, însă, guvernul a suprimat ziarul Românul, iar Ispirescu, împreună cu alți asociați, Walter
Scarlat și Frederic Göbl, a înființat Tipografia Lucrătorilor Asociați. Cu un an mai târziu, Ispirescu
conducea personal foaia Tipograful român. Timp de un deceniu, din 1862 până în 1872, autorul nu a
publicat niciun basm. După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza în 1866, la invitația ministrului de
interne Ion Ghica, Ispirescu a acceptat să conducă Imprimeria de Stat. După o perioadă de doi ani,
împreună cu alți trei asociați, a înființat Noua tipografie a laboratorilor români.

"Sarea în bucate", timbru din 1987 la comemorarea a 100 de ani de la decesul lui Petre Ispirescu.

În 1872, și-a reluat activitatea de publicare a basmelor, cu colecția Legende sau basmele românilor.
Ghicitori și proverburi, cu o prefață de B. P. Hasdeu. Este încurajat, apreciat pentru calitățile scrisului
său și pentru cunoașterea profundă și inestimabilă a creației populare.[necesită citare] Un an mai
târziu, a apărut și Snoave sau povești populare, iar în 1876, Ispravele și viața lui Mihai Viteazul. După
ce a rămas unic asociat al imprimeriei sale, Ispirescu a redenumit-o Tipografia Academiei Române.
Activitatea sa a fost subiectul unui articol elogios scris de folcloristul evreu Moses Gaster și publicat în
Magasin fur die Literatur des Auslandes.

În 1879, editura sa a imprimat o colecție de basme culte ce reprezentau prelucrări în limbaj autohton
ale unor mituri ale folclorului universal și ale unor fragmente din mitologia greacă, reunite în volumul
Din poveștile unchiului sfătos, basme păgânești. Acest volum a apărut prin influența lui Alexandru
Odobescu, care a scris și prefața.

În 1882, la îndemnul lui Vasile Alecsandri, Petre Ispirescu reunește toate basmele și legendele într-o
culegere completă: Legendele sau basmele românilor. Alecsandri îi elogiază culegerea printr-o
scrisoare convertită ulterior în prefață a volumului publicat: „recunoștința noastră îți este dar
câștigată pentru totdeauna. Prețiosul dumitale volum trebie să se afle în fiecare casă”.

Sfârșitul vieții

După 50 de ani petrecuți numai în București, Ispirescu a călătorit la Roșiorii de Vede, un oraș situat la
120 km de București, unde fiica sa trebuia să fie numită institutoare.
Principala operă a vieții sale, culegerea Legende sau basmele românilor cu 37 de basme, și prefață de
Vasile Alecsandri, a apărut în 1882. Ulterior, la Sibiu a fost publicată colecția Jocuri și jucării de copii,
ce valorifica folclorul copiilor.

Petre Ispirescu a murit la 21 noiembrie 1887 (sau 27 noiembrie 1887, conform altor surse), după o
congestie cerebrală suferită la masa de lucru. Ședința literară a grupului de la Revista Nouă (compusă
din Ionescu-Gion, Delavrancea, Vlahuță, Hasdeu) a fost suspendată la anunțarea morții sale.

Opere

Volume publicate

Colecție de șase basme în Țăranul Român (1862)

Legendele si basmele romanilor. Ghicitori și Proverburi (1872)

Snoave și Povești populare (1874)

Isprăvile și viața lui Mihai Viteazu (1876)

Poveștele unchiașului sfătos (1879)

Pilde și ghicitori (1880)

Legendele sau basmele românilor (1882)

Basme, snoave și glume (1883)

Jucării și jocuri de copil (1885)

Povești morale. Despre pomul Crăciunului (1886)

Basme

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte

Aleodor Împărat

Ileana Simziana

Broasca țestoasă cea fermecată

Înșir-te mărgărite

Prâslea cel voinic și merele de aur

Voinicul cel cu cartea în mână născut

Zâna zânelor

Zâna munților

Greuceanu

Cele douăsprezece fete de împărat și palatul cel fermecat

Ciobănașul cel isteț sau țurloaiele blendei

Porcul cel fermecat

Copii văduvului și iepurele, vulpea, lupul și ursul

Cei trei frați împărați

Coman vânătorul

Cotoșman Năzdrăvanu

Pasărea măiastră

Țugulea, fiul unchiașului și al mătușei

Fata moșului cea cuminte

Cele trei rodii aurite

Emil Gârleanu (n. 5 ianuarie 1878, Iași – d. 2 iulie 1914, Câmpulung) a fost un prozator, regizor,
scenarist de film și jurnalist român.

Cuprins

1 Viața

2 Publicistica literară

3 Opera

4 Alte opere

5 Note

6 Legături externe

Viața

Emil Gârleanu s-a născut în noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1878 la Iași. Părinții, locotenent colonelul
Emanoil Gârleanu (1846-1918), aparținând unei familii de răzeși din Gârleni, Bacău și mama, Pulheria,
născută Antipa, de origine greacă, locuiau în apropierea Copoului, în fața grădinii lui Vodă Sturza, loc
cu o încântătoare priveliște de care scriitorul își va aminti. Copil ciudat, de o prea mare sensibilitate și
concentrare, își îngrijorează mama prin îndelungile lui stări de visare. Se juca de-a soldații și citea cu
nesaț "Povățuitorul copiilor", editat de Creangă.[necesită citare] După ani, când îl află printre cărți
uitate, manualul e întreg, nemâzgălit.

Părinții se despart, lăsând copilul în grijă unei mătuși din Iași, care i-a cultivat înclinarea spre duioșie
și frumos. În perioada 1885-1889 urmează școală primară, la Școală nr.2 din Sărărie. Vacanțele și le
petrece în satul bunicii, de lângă Târgul Frumos. Începe liceul la Iași în 1889, unde urmează trei clase,
se retrage și se înscrie la Școala Fiilor de Militari din Iași.
Doi factori l-au îndrumat însă spre cariera armelor: influența tatălui, precum și faptul că locuind în
aproprierea cazărmilor a avut deseori ocazia să vadă armele. 1892-1896, frecventează „Școala Fiilor
de Militari”, unde devine coleg cu Eugeniu Botez, viitorul scriitor Jean Bart.[1]

În anul 1896 îi moare de tuberculoză mama, fiind recăsătorită cu colonelul Ghirulescu.

La Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, pe care o urmează între 1896-1900, îl are coleg pe
Gheorghe Brăescu. Renunță între timp la Școala Militară de Artilerie, Geniu și Marină, după doar un
an și trei luni. A fost sublocotenent în armata română, dar este exilat la Bârlad pentru activitatea sa
publicistică, interzisă de regulamentul militar.

În 1906 părăsește Bârladul, stabilindu-se la București. Pe 12 februarie 1906 se căsătorește cu

Marilena Voinescu. Scriitorul va avea o fiica, Rodica.

Emil Gârleanu este operat în iunie 1914 la spitalul Colțea din București și transferat apoi la
Câmpulung Muscel; în iulie Emil Gârleanu moare în urmă unei congestii renale, la Câmpulung Muscel,
la doar 36 de ani. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

Publicistica literară

În anul 1900 se înscrie la Facultatea de Litere a Universității din Iași.

A debutat la revista ieșeană „Arhiva”, revistă condusă de A.D.Xenopol, în 1900 cu schița Dragul
mamei și cu poezia Iubitei sub pseudonimul Emilgar. A colaborat la revistele Arhiva, Evenimentul,
Sămănătorul, Luceafărul, Albina, Convorbiri literare, Flacăra, etc. Ulterior, a fost redactor la revista
sămănătoristă „Făt-Frumos”, alături de George Tutoveanu si Dumitru Nanu, și colaborator la
„Convorbiri critice”.

A debutat în anul 1905 cu volumul „Bătrânii”, volumul este alcătuit din schițe publicate în revistele
Făt-Frumos și Sămănătorul.

A participat activ la înființarea Societății Scriitorilor Români în 1908, al cărei președinte a fost între
1911-1912. Reprezentant de frunte al Semănătorismului. Foarte apreciat de Nicolae Iorga, căruia îi
dedică volumul de debut, apoi devine discipol al lui Mihail Dragomirescu.

Opera
A debutat cu volumul Bătrânii (1905), în care sunt evocați boieri de viță veche, patriarhali și visători,
superiori lumii noi, burgheze, care i-a ruinat.

Cel mai cunoscut volum a lui Emil Gârleanu este Din lumea celor care nu cuvântă (1910), în care a
relatat întâmplări alegorice din viața gâzelor, păsărilor, animalelor și plantelor.

Un alt volum, Nucul lui Odobac (1910), dezvoltă tot o temă semănătoristă: dispariția țărănimii
patriarhale și a obiceiurilor tradiționale.

Alte opere

Biografie

Bojdeuca lui Ion Creangă din Iaşi

Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1
martie 1837.[5] O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici (condici) de
nou-născuți din Humulești, publicată de Gh. Ungureanu.[6]

Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre.
Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.[7]

Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri din
copilărie. În 1847 începe școala de pe lângă biserica din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai
întâi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului matern ("tatăl mamei, bunicu-
meu David Creangă din Pipirig"), David Creangă, care-l duce pe valea Bistriței, la Broșteni, unde
continuă școala.[6] În 1853 este înscris la Școala Domnească de la Târgu Neamț sub numele
Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După dorința
mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică din Fălticeni ("fabrica de popi"). Aici
apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii
din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin
Costachi" de la Socola.[6]

S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în Amintiri:

„Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei de copilărie, cu cari, iarna,
în zilele geroase, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând și
chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile și mândrele
dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea, dragi mi-erau
șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire.”
Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului, iar apoi, luându-și atestatul, revine în satul
natal. Se însoară mai târziu la Iași cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de
sfinți din Iași, devenind diacon al acesteia (26 decembrie 1859).

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu

Secolul 16 - Secolul 17

Secolul 18 - Secolul 19

Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism

Romantism - Realism

Parnasianism - Simbolism

Naturalism - Modernism

Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism

Suprarealism - Proletcultism

Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română

Scriitori după genuri abordate

Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru)

Poeți - Eseiști

Nuveliști - Proză scurtă

Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură
v•d•m

La 19 decembrie 1860 se naște fiul său Constantin.

În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe
Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași.

După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din
rândurile clerului (10 octombrie 1872), deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care
murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de
diacon. (În 1993, el a fost reprimit post-mortem în rândurile clerului.) [8] Ca urmare a excluderii din
cler, ministrul Tell îl destituie și din postul de institutor, însă venirea lui Titu Maiorescu la minister
contribuie la renumirea sa pe acest post. A colaborat la elaborarea a patru manuale școlare, între
care și un „Abecedar” (1868).

În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă
în care să se mute, alegând o locuință în mahalaua Țicău (bojdeuca).

În 1875, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește.
Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.

Între 1883 și 1889 a fost bolnav de epilepsie[6] și a suferit foarte mult la aflarea bolii și apoi a
decesului lui Eminescu, și al Veronicăi Micle.

Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Țicău. Este înmormântat la
2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.

Basme