construcția personajului

Ion
de Liviu Rebreanu

Potrivit lui Eugen Lovinescu, în polemica interbelică privitoare la roman, anunțată

de nuvele precum ”Zestrea”, ”Rușinea”, ”Răfuiala” sau ”Proștii”, apariția romanului ”Ion” de
Liviu Rebreanu, în anul 1920, ”rezolvă o problemă și curmă o controvesă”. În acest context,
Liviu Rebreanu reia tema țăranului român într-o manieră modernă, propunând un roman
considerat de critica vremii drept ”cea mai puternică creație obiectivă din literatura
română” (Eugen Lovinescu). Țăranul este privit în mijlocul frământărilor sale pentru
obținerea pământului, fiind determinat social și economic să-și depășească condiția prin
împlinirea poftei de pământ.
”Ion” este un roman realist de tip obiectiv, social și doric, aparținând curentului
realist. Romanul este specia literară a genului epic în proză de mare întindere, cu personaje
complexe și amplu caracterizare, cu o intrigă complicată și acțiune amplă. Opera lui Liviu
Rebreanu este un roman social întrucât dezbate viața citadină a unei comunități
Aparteneța la tipul de creație realist-obiectivă se oglindește în specificul
perspectivei narative: relatarea la persoana a III-a, de către un narator omniscient și
omniprezent. ”Divinitate centrală a unui sistem teocentric” (Nicolae Manolescu) naratorul
este detașat, obiectiv, creează senzația plenară a vieții prin veridicitate și verosimilitate și
cunoaște de la început sfârșitul fiecărui personaj, a destinului din care acesta nu poate
evada. La Liviu Rebreanu, lumea există și atât. Înfruntând cu mult curaj ”urâtul și
dezgustătorul” (Tudor Vianu), realismul lui Liviu Rebreanu are pe alocuri accente ale
naturalismului rus și francez, țăranii săi aparținând mai mult lumii patriarhale a lui Ḗmile
Zola, decât din cea a lui Balzac.
Titlul romanului desemnează destinul individual al țăranului român în lupta pentru
dobândirea pământului. Autorul însuși mărturisește că ”deși anodin, titlul mi s-a părut
semnificativ”. Tema centrală, patima pentru pământ a unui țăran și consecințele ei tragice,
este dublată de tema iubirii și a familiei. Problematica pământului se dezvoltă într-o
monografie a satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea.
Relația incipit-final suștine specificul realist-obiectiv al operei. Romanul începe cu
descrierea drumului către satul Pripas, la care se ajunge prin ”șoseaua ce vine de la
Cârlibaba”, întovărășind Someșul până la Cluj, din care se desprinde ”un drum alb mai sus
de Armadia” și după ce lasă Jidovița în urmă ”drumul urcă întâi anevoie, ca să dea buzna în
Pripasul pitit într-o scrântitură de coline”. La intarea în sat, ”te întâmpină o cruce strâmbă
pe care e răstignit un Hristos cu fața spălată de ploi”. Prezența acestei cruci este
premonitorie, semn al omniscienței auctoriale. Imaginea drumului este reluată simbolic în
desfășurarea acțiunii, în scena licitației la care se vindeau mobilele învățătorului, sugerând
destul tragic al lui Ion și Anei, precum și viața tensionată și necazurile celorlalte personaje:
Titu, Zaharia Herdelea, Ioan Belciug, Vasile Baciu, George Bulbuc. La sfârșitul romanului,
drumul iese ”bătătorit” din sat, ”câțiva oameni au murit, alții le-au luat locul”, și se pierde în
”șoseaua cea mai și fără început”. Roman sferic, cu structură echilibrată, ”Ion” începe și se
termină cu aceeași metaforă a vieții.
Viziunea realistă a autorului se resfrânge în construcția acțiunii. Pe scurt, povestea
are la bază dorința unui țăran sărac, dar harnic, de a-și depăși condiția și de a-și satisface
setea de pământ, pentru că ”toată istețimea lui nu plătește o ceapă degerată, dacă n-are și el
pământ mult, mult...”. Ascultând glasul acestei dorințe primordiale, el seduce o fată bogată,
pe care nu o iubește, silind pe tatăl acesteia, Vasile Baciu, să permită căsătoria lor. Punctul
de plecare este biografic. Rodovica, fata unui țăran înstărit din satul Prislop, satul părinților
autorului, se lasă sedusă de cel mai nevrednic fecior al satului. Personajul central este, de
asemenea, inspirat de o figură reală, un țăran sărac, cu nume omonim, dar harnic, pe care
autorul l-a întâlnit. Ion devine un personaj complex prin faptul că nu se limitează la
satisfacția primei sale pasiuni. Își dorește, cu aceeași încrâncenare, satisfacerea glasului
iubirii, din nou o imposibilitate, deoarece Florica, prima sa iubire, este acum căsătorită cu
George Bulbuc. În încercarea de a se împotrivi destinului său, de a stabili o ordine proprie,
subordonată ambiției și dorințele sale, Ion încalcă legi nescrise. Determinând moartea Anei,
care, conștientă că este înșelată, se spânzură, a copilului său Petrișor prin neglijență,
revoltându-se împotriva binefăcătorului său, învățătorul Herdelea, comițând adulter, Ion
suportă în final pedeapsa crudelor legi ale vieții. Nu întâmplător este ucis cu o sapă, unealtă
legată de pământul care îl supune pentru ultima oară. Pământurile lui Vasile Baciu ajung ale
bisericii. Povestea învățătorului Herdelea, în plan secundar, lupta acestuia cu autoritățile
austro-ungare, dar și Dumitru Moarcăș, George Bulbuc, Florica sau alții completează
imaginea vieții, ilustrând desfășurarea ei multiplă, multidirecțională și intercondiționată.
Personajul principal, Ion, este exponent al țăranului român și al iubirii sale pentru
pământul ”care ne-a modelat trupul și sufletul”, așa cum susține însuși autorul în ”Lauda
țăranului român”. Ion este un personaj rotund, cu însușiri contradictorii, oscilând și
evoluând între cele două mari pasiuni ale sale.
Ion este ilustrativ pentru clasa țăranului sărac și însetat de pământ: ”Toți flăcăii din
sat sunt varietăți de Ion” (George Călinescu). Tipic prin legătura cu pământul, Ion este, în
schimb, atipic prin mijloacele folosite pentru a intra în posesia acestuia. Realizat prin
tehnica basoreliefului, personajul își dezvăluie trăsăturile tridimensionale, surprins în
diferite unghiuri și în diferite lumini, convingând prin impresia de zugrăvire completă și
veridică.
Ion se organizează în jurul unei trăsături dominante: instinctul posesiunii.
Procesele sale interioare sunt ușor de urmărit și se oglindesc în acte concrete. Inteligent,
harnic, brutal, impulsiv, cinic, considerat de unii critici erou stendhalian, cu voință
puternică, de alții o brută, ”căreia șiretenia îi ține loc de deșteptăciune” (George Călinescu),
personajul poate avea, în final, statutul moral formulat de criticul Nicolae Manolescu: ”Ion
trăiește în preistoria moralei, într-un paradis foarte crud, el e așa zicând bruta ingenuă”,
care acționează sub impulsul necesității ca acoperire morală. De asemenea, având în vedere
voința de a-și subordona destinul propriilor ambiții, supraaprecierea în lupta cu forțe mai
mari decât ale sale, Ion este, în același timp, un personaj tragic, justificând prin finalul său
definiția romanului realist ca ”Istorie a unui eșec”.
 Ion este caracterizat direct, atât de către narator: ”iute și harnic, ca mă-sa”, ”munca îi
era dragă, oricât ar fi fost de grea, ca o râvnă ispititoare”, cât și de alte personaje, în diferite
momente ale acțiunii: Maria Herdelea îl consideră un ”e băiat cumsecade, e muncitor, e
harnic, e săritor, e isteț”, iar preotul Belciug îl privește drept un ”stricat și-un bătăuș și-un
om de nimic”. Autocaracterizarea evidențiază frământările sufletești prin monologul
interior: ”Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norocului pentru niște vorbe...”.
Caracterizarea indirectă se realizează, de asemenea, folosind resurse multiple. Prin
limbaj, personajul dovedește abilitate de adaptare și de a-i folosi pe ceilalți pentru a obține
ceea ce și dorește, astfel, își nuanțează limbajul în funcție de interlocutor, folosind registre
diferite: este respectuos cu învățătorul Herdelea, ironic cu Vasile Baciu, agresiv cu cei care
îi amenință scopurile. Gesturile și mimica îi trădează intențiile: ”avea ceva straniu în
privire, parcă nedumerire și un vicleșug neprefăcut”. Comportamentul scoate în evidență
trăsături variate precum hărnicia, puterea voinței, dar și lăcomia, brutalitatea sau lipsa de
considerație. Prin relația cu alte personaje îi influențează, mai mult sau mai puțin, pe toți
cei cu care intră în contact, dovedind statutul său de personaj central.
Un prim episod ilustrativ pentru construcția personajului este scena horei. În proza
lui Liviu Rebreanu apare de la început stratificarea socială cu ierarhiile sale clar definite.
Țăranii prezenți la hora de duminică sunt organizați în grupuri distincte, conform normelor
mentalității colective. În această ierarhie, Ion are o poziție hibridă. Respectat ca lider al
flăcăilor neînsurați datorită calităților și autorității de care dă dovadă, Ion este desființat
prin apelativele folosite de Vasile Baciu: ”sărăntoc, hoț și tâlhar” care scot la iveală latura sa
vulnerabilă: lipsa pământului, implicit sărăcia. Din cauza mândriei rănite, cu rădăcini
adânci în frustrarea sufletului țărănesc lipsit de obiectul existenței sale, se declanșează
latențe obscure ale comportamentului său. Deși nu prezintă antecedentele unui suflet
odios, Ion cade într-o demență a deziluziei. Setea de răzbunare se îndreaptă împotriva lui
George Bulbuc, într-o scena sângeroasă, dar și în înnoirea hotărârii de a-și duce la
îndeplinire planul de a se însoți cu Ana și cu pământurile acesteia. În slujba atingerii acestui
scop, scena horei prezintă un întreg spectru al metodelor mai mult sau mai puțin
disimulate folosite de personaj.
O a doua secvență semnificativă pentru construcția personajului apare în capitolul
”Sărutarea”. Ea ilustrează patima țăranului văduvit prin naștere de obiectul existenței sale.
Ion primește legal pământurile lui Vasile Baciu. E primăvară și merge prima oară să le vadă,
pentru că ”dragostea lui avea nevoie de inima moșiei”. Pământul, personaj stihial, are în
sine o uriașă ”anima”. În mijlocul delniței, Ion îl sărută ”cu voluptate”, ”și-n sărutarea
aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor”. Împlinit, personajul își vede puterile
hiperbolizate: ”Se vedea acum mare și puternic, ca un uriaș din basme”, iar personajul
htonic zace, în sfârșit, la picioarele lui, învins. În ”Lauda țăranului român”, Liviu Rebreanu
leagă țăranul de pământul ”care ne-a modelat trupul și sufletul, care prin soarele și apele și
munții și șesurile lui ne-a dăruit toate calitățile și defectele cu care ne prezintăm azi în
lume”. Astfel, dragostea lui Ion pentru pământ are doar fervența dată de lipsa esențială a
acestuia, dar rămâne în fapt reprezentativă identității noastre naționale.
Așadar, Ion este un personaj memorabil, ipostază a omului teluric, învins de orgoliul
sub impulsul căruia se angrenează în lupte pe care nu le poate suștine psihologic și moral.
Sfârșitul personajului este o urmare a acțiunilor sale directe, căci Ion îi furnizează
inexplicabil lui George direcția loviturilor în întuneric. Astfel, luând forma destinului, Ion se
autopedepsește. Conform concluziei finale a naratorului: ”Câțiva oameni au murit, alții le-
au luat locul...”, viața va repeta, poate într-o altă formă, destinul lui Ion, în curgerea ei
ciclică.