Referat despre Confucius

Confucius s-a remarcat prin doctrina sa etica, a elaborat codul de norme morale
privind comportamentul oamenilor fata de superiori, fata de ceilalti. Tema fundamentala
impusa inteleptului este societatea, existenta sociala a individului, conditiile ideale dintre
om si societate, scopul filosofiei sale fiind formarea omului util societatii. Problema
centrala a lui Confucius fiind sistemul de guvernare care se cerea mereu reinnoit, acesta
urmarea in permanenta ca discipolii sai, multi de origine modesta, carora le preda lectii de
istorie, literatura, diplomatie si ritualuri de curte, sa fie pregatiti pentru a putea deveni buni
functionari ai statului.
In centrul doctrinei morale se afla ideea armoniei dintre om si cosmos. O alta idee este
ca omul trebuie sa tinda spre perfectiune morala si ca fericirea depinde de perfectiune.
Perfectiunea morala si fericirea depind de venerarea traditiilor trecutului cu scopul de a se
imbunatatii climatul prezent. Printre frumusetiile morale pe care trebuie sa le probeze omul
patru erau considerate cele mai importante, valabile pana in ziua de azi:
 Sa fii generos, dar nu risipitor.
 Sa fii mândru, dar nu trufas.
 Sa ai dorinte, dar nu pofte.
 Sa arati inocenta, dar nu asprime.
Confucius evita metafizica, displacandu-i toate notiunile sau teoriile haotice, incerte,
neclare, atribuind toate problemele din viata unui individ, a unei societati sau a unui stat
obscuritatii si impreciziei gandirii si a limbajului, sau lipsei de sinceritate. Un rege, parinte
sau fiu care nu se comporta ca atare, ignorand respectivele lor privilegii si indatoriri ca
rege, parinte sau fiu, comit adevarate abuzuri adapostindu-se in spatele cuvintelor de
„rege”, „parinte” sau „fiu”.
Un alt concept fundamental in filosofia confucianista este „omul superior”. In opinia
sa, ceea ce ii acorda superioritate omului este cultivarea propriului sau „eu”, „cu grija
zeloasa si constanta”. Cele trei virtuti ale omului „ideal” sunt inteligenta, curajul si buna
intentie, ceea ce inseamna caracter, corectitudine, generozitate. Baza caracterului este
sinceritatea („sa-ti pui de acord cuvintele cu faptele”), corectitudinea („sa cauti in tine
cauza nereusitei tale”), moderatia in vorbe si atitudini, simpatia cordiala pentru toti
oamenii.

Confucius a recunoscut că oamenii învaţă în mod diferit, cu abilităţi variabile, şi că

cea mai înaltă clasă era chiar înaintea lui. ”Cei mai buni sunt cei care se nasc înţelepţi.
Următorii sunt cei care devin înţelepţi prin învăţătură. Apoi urmează cei care trebuie s-ă
muncească din greu ca s-ă obţină cunoştinţe. Şi în sfârşit celui mai jos nivel al omului
obişnuit care lucrează din greu dar nu reuşeşte s-ă înveţe nimic.” Maestrul grijuliu a
remarcat fiecărui student să-şi studieze puterile şi slăbiciunile propriului caracter.

3
 Probabil Confucius este cel mai cunoscut p-u vorbele sale aforistice, multe din care
deveniseră ca bine cunoscutele proverbe ale maestrului. Se consideră că el avea un fel de a
face o declaraţie morală care putea inspira virtutea fără ca să se creadă că el le ordonă sau
le spune lor ce s-ă facă.

El îşi exprima înţelepciunea ca pe o instrucţie p-u oricine care dorea s-ă aibă un avantaj din ea, şi
nu ca pe comandă directă.
Una din calităţile cele mai deosebite era ţelul de a învăţa. El recunoştea că iubirea lui faţa de
cunoştinţe era lucrul cheie care-l făcea diferit de majoritatea oamenilor: “ În fiecare adunătură de
zece familii, există câţiva oameni la fel de loiali şi de cinstiţi ca mine, dar nici unul care ar iubi
învăţătura le fel ca mine.” El în continuu tindea să-şi perfecţioneze propriul caracter şi profita de
orice ocazie ca s-o facă.
“Chiar şi când te duci la o petrecere cu nu mai mult de trei persoane, eu pot fi sigur că
întotdeauna voi învăţa ceva de al cei cu care sunt. Acolo vor fi calităţile bune pe care le pot selecta
p-u a le emula şi cele rele care mă vor învăţa ce trebuie să fac p-u a mă corecta.” Cu toate că
oricine şi toţi îi puteau fi profesori, probabil această atitudine de deschidere faţă de învăţătură i-a
dat posibilitatea lui Confucius de a ajunge foarte aproape de potenţialul său maxim. El credea în
valorile educaţiei ca în cel mai important factor în ce devine o persoană – nu e necesară învăţătura
din cărţi, dar dezvoltarea practică. El a sumarizat aceasta concis când a spus:
“După natura, aproape împreună; după practică, mult prea despărţiţi”

Ce a gândit Confucius?

De când Confucius era probabil primul profesor profesional al adulţilor, ori ce numim noi
educaţie superioară, atunci n-ar fi trebuit să se fi organizat un curriculum la acel moment. Cu toate
că Confucius ţinea discursuri pe subiecte diferite în mod repetat şi totodată recomanda ca studenţii
lui să studieze în baza unor scopuri specifice, se pare că aceste subiecte erau categorizate şi izolate
unele faţă de altele oriunde, aproape ca în zilele noastre. Scopurile continui ale lui Confucius erau
practice şi făcute ca fiecare persoană să-şi îmbunătăţească caracterul şi conduita, şi probabil s-ă
devină pregătită pentru o funcţie oficială în guvern.
În conformitate cu una din “Analetecele” Confucius reflecta asupra patru lucruri: cultura,
conduita, loialitatea, şi încrederea în adevăr;
Cultura consista din: literatură, muzică şi probabil din regulile de bună-cuviinţă. Confucius a
indicat valoarea fiecărei: “Lasă omul s-ă fie stimulat de poezie, stabilită-n caracter cu normele de
comportament, şi perfectată de muzică ” Aceste scopuri erau sensuri cu care cineva putea ajunge
un ideal mai înalt al urmării “Călii”.
“Un domn studiază extensiv literatură, şi se restrânge cu regulile de comportament, în aşa fel el nu
va viola ‘Calea’. Suportă-te pe baza virtuţii ei. Bazează-te pe bunăvoinţă. Găseşte recreere în arte.”
De fapt îndatorările morale erau considerate esenţiale şi veneau înaintea artelor care erau aproape
activităţi extra-curriculare.
“Datoria unui tânăr este de a se purta frumos cu părinţii săi acasă şi cu cei mai vârstnici, în afara
uşilor, de a se revărsa cu iubire tuturor, şi s-ă cultive prietenia a ce este bun. Şi dacă toate-s făcute,
şi el mai are energie, atunci lăsaţi-l s-ă studieze artele culturale.”

4
 Unul dintre conceptele fundamentale pentru cei amândoi Lao-Tzu şi Confucius era ‘teh’, ce
în traducere înseamnă ‘virtute’, în antichitate sensul unei puteri sau abilităţi a zeităţilor. Termenul
chinez are conotarea unei puteri spirituale sau a unei puteri morale pe care oamenii o pot dezvolta
în sine.
Confucius spunea că a luat iubirea şi dorinţa şi şi-a creat virtutea, dar totuşi era conştient de
puterea atracţiei sexuale. “Eu nu am văzut pe nimeni
s-a iubească virtutea aşa cum iubeşte frumuseţea.” O altă translaţie citează: “Eu nu am văzut
deocamdată pe nimeni a cărui dorinţă de a-şi construi puterea morală s-ă fie măcar atît de puternică
ca dorinţa sexuală.”
Virtutea, p-u Confucius atunci, este dezvoltarea prin iubire şi dorinţă p-u bunătate, dar
trebuie s-ă concureze cu mult mai puternicele stimulente sexuale. Ca rezultat virtutea devenind o
sarcină nu prea uşoară.
Odată Tzu-Chang a întrebat despre un cuplet rimat menţionând ‘pilonizarea virtuţii’ şi ‘a
decide în două minţi’. La care maestrul a răspuns: “Prin ‘pilonizarea virtuţii’ se înţelege a vorbi cu
încredere şi sinceritate, ca şi cu principiile îndrumătoare ale cuiva, şi mişcându-se în continuu spre
adevăr;
şi iarăşi a iubi lucruri înseamnă a le dori să trăiască; A urî nişte lucruri înseamnă a le dori s-ă
dispară; astfel se înţelege ‘a fi în două minţi’ ”.
O cheie în practica virtuţii este mijlocul de aur. “Doctrina mijloacelor”, una dintre marile
clasice Confuciusiene, care era scrisă timp de patru generaţii de-a lui Confucius, şi ea este o
frumoasă tratare a acestui subiect. Cu toate că mijlocul nu este elaborat pe baza Analetecelor, este
menţionat de către Confucius: “Cât de transcendentă este virtutea în mijlocul conduitei! Rar, dar de
mult timp practicată printre oameni.” Virtutea pentru Confucius, era o acţiune, ceva ce se practică.
Cel mai mare pericol p-u ea fiind vorbirea greşită!
Dintre toate calităţile şi virtuţile oamenilor Confucius o estima ca pe cea mai mare aceea pe
care el o numea ‘jen’, translată aici ca bunătate, dar şi interpretată ca umanitate şi bunăvoinţă. P-u
Confucius acest termen repre-
zenta esenţa de a fi o persoană bună.
“Este bunătatea foarte departe? Dacă noi am dori foarte tare bunătate, noi ar trebui s-ă
găsim că ea este chiar aici.”
“Dacă un om nu este bun, ce are el de făcut cu regulile de conduită? Dacă el nu este bun ce
are el de făcut cu muzica?”
Termenul chun-tzu originar însemna ‘fiu de conducător’ şi până în timpul lui Confucius era
utilizat p-u a se referi la un membru al clasei înalte.
Confucius putea probabil să fi fost primul care utiliza termenul extensiv cu sensul unui om cu
virtute şi principii.
Cho-yun Hsu intr-o recentă istorie a Chinei antice scria: “Analetecele par a fi prima lucrare în care
termenul ‘chun-tzu’ era utilizat p-u a indica în mod implicit înaltele standarde morale intr-o
persoană; aici denotă omul ideal de la care toţi oamenii ar trebui să-şi cultive caracterele lor, s-ă
imiteze …
Aşa un om, nobil în virtute, care nu era necesar să fie nobil în statutul său social.” Asta este o
indicaţie asupra marii influenţe pe care ar fi trebuit să o aibă Confucius, că în minţile discipolilor
săi s-ă schimbe sensul termenului din social-încărcat, să-l elibereze de noţiunea de clasă, p-u ai

5
 aplica unul de principii morale. Noi utilizăm cuv. ‘domn’ ca echivalent în limba română, cu toate
că comuna translare ‘om superior’ este cu certitudine validată.
Totuşi noi găsim modelul pe care Confucius îl plasează în faţa studenţilor săi, p-u ca ei s-ă
studieze şi s-ă înveţe s-ă emuleze. Curriculum-ul lui este cu totul afectat de dezvoltarea subiectivă
a fiinţei umane. Cu toate că unele obiecte umanitare ca: literatura, istoria, şi filosofia erau utilizate
ca mijloace auxiliare, întreaga subliniere constă-n îmbunătăţirea caracterului fiecărei persoane
astfel încât el s-ă poată fi un ‘om superior bun’. Dacă el ar fi reuşit s-ă obţină o înlesnire în
politică, aşa cum mulţi au făcut, aceasta ar fi fost o consecinţă incidentală, pe cât l-ar fi privit pe
Confucius.
Scopul lui era s-ă ajute oamenii s-ă devină buni.

Confucianismul
Confucianismul este o mişcare religoasă, etică şi filosofică eloborată în secolul al VI-lea î.Cr. de
către Confucius (551 î.Cr. – 479 î.Cr.), pe numele său chinezesc Kong Fu-zi, adică „maestrul
Kong” (numele de Confucius este produsul latinizării numelui său chinezesc de către misionarii
creştini).
Confucianismul a avut o influenţă majoră asupra Chinei până în ziua de azi şi chiar asupra altor
state, în special Hong Kong, Taiwan, Japonia, Korea şi Vietnam.
Complexitatea doctrinei lui Fu-zi a determinat multe şcoli, existând forme aproape contrare ale
confucianismului. De exemplu, neo-confucianismul combină credinţe budiste şi daoiste pentru a
crea o mai completă metafizică ce nu a existat până atunci, iar alte forme ale religiei s-au declarat
opuse doctrinelor budiste şi daoiste.
Doctrina confucianistă
Doctrina confucianistă este un interesant amalgam de tradiţii arhaice chinezeşti, de principii
morale, filosofice, religioase etc.
Principalele coordonate ale acestei doctrine sunt:
1.Tradiţia şi normele etico-politice. Confucius era un tradiţionalist convins, punând mare preţ pe
respectarea datinilor, a moravurilor, a sacrificiilor ce fixează clar ierarhiile într-o societate bine
structurată.
Unul din principalele concepte era legat de guvernare, fapt ce a determinat pe mulţi împăraţi din
anumite dinastii să proclame doctrina confucianistă cea oficială a imperiului. Ideea de bază era că,
pentru a guverna asupra celorlalţi, individual trebuie să se guverneze pe sine însuşi în primul rând.
Împăratul trebuie lăsat să conducă în linişte. Fiind “centrul calm” în jurul căruia se învârte statul,
împăratul va putea mai bine decide pentru binele tuturor.
Deci, Confucius pune mare preţ pe fidelitatea faţă de eticheta socială. Totodată, el acceptă
venerarea împăratului chinez ca Fiu al Cerului (Fiul Zeului Cerului Tian şi a Zeiţei Pământului Hu-
Tu).

6
 2. În cadrul doctrinei confucioniste se realizează conexiuni între Macrocosmos (Univers), guvernat
de Zeul Cerului (Tian) şi Microcosmos (societatea şi omul), cele două universuri gravitând în jurul
ideilor de normă, ordine şi lege.
3. Educaţia absolută. Este centrul doctrinei lui Confucius, care spune că orice om poate fi perfect,
indifferent de originea sa, atît timp cât respectă normele morale şi legale ale societăţii.
Codul etic
Confucius a descoperit că între oameni se stabilesc 5 feluri de relaţii fundamentale, bazate pe
dragoste şi respect, care ar putea fi îmbunătăţite dacă fiecare din cei implicaţi şi-ar aduce
contribuţia: conducător-supus, părinte-fiu, soţ-soţie, frate-frate, prieten-prieten. Confucianismul este
pur umanism, o filozofie care se preocupă de fiinţele umane, de interesele şi realizările lor, mai
degraba decât de probleme de teologie. Tradiţia confucionistă relatează faptul că atunci când a fost
întrebat despre moarte ş ice se întâmplă după aceasta, el a răspuns: “Tu nu cunoşti încă viaţa, cum
vrei să cunoşti moartea”.
Codul etic se bazează pe următoarele principii:
- Reciprocitatea – “ceea ce nu doreşti să ţi se facă ţie să nu faci nici tu altora”;
- Omenia – desemnează iubirea faţă de ceilalţi oameni, exprimată prin forme diverse: respect,
sinceritate, bunătate, ajutorare etc.
- Dragostea şi respectul familial – relaţiile dintre soţ şi soţie sau părinte şi fiu sunt fundamentale: dacă
nu poţi să-ţi iubeşti familia, cu atât mai mult nu vei reuşi să respecţi comunitatea.