1. Evoluția Dreptului internațional public.

1. Identificați evoluția denumirii date dreptului internațional.

Ius gentium - ius intergentium - drept interstatal - drept internațional.
Numit de la bun început „dreptul ginţilor” (ginţile avînd sensul de „naţiune, popor”), dreptul
internaţional reglementa relaţiile dintre state. Odată cu apariţia statelor moderne în Europa în
secolele XVXVI dreptul internaţional era limitat la trei domenii esenţiale: relaţiile diplomatice,
dreptul mării şi dreptul războiului. Acest câmp îngust reflecta nivelul slab al relaţiilor
internaţionale. Paralel, odată cu evoluţia societăţii internaţionale şi apariţia noilor actori
(individul, organizaţiile nonguvernamentale) aplicarea dreptului internaţional s-a lărgit spre alţi
actori. Astăzi el cuprinde întreaga viaţă internaţională. Denumirea „drept internaţional” este cea
mai des folosită pentru a desemna dreptul societăţii internaţionale. Această denumire reprezintă
traducerea expresiei „International Law” a cărei paternitate revine lui Bentham, care a utilizat-o
în cartea sa din 1780 „An Introduction to the Principles of Moral and Legislation” ca fiind
contrară conceptelor de „National Law” sau „Municipal Law”. În lucrarea sa „Pacea perpetuă”
publicată în anul 1795, Kant a înlocuit termenul de „naţiune” cu cel de „stat”, astfel dreptul
internaţional devenind drept sinonim al dreptului care reglementează relaţiile dintre state, sau
drept interstatal. Paralel, societatea internaţională, reglementată de dreptul interstatal, este de
asemenea, „societatea interstatală” sau „societate a statelor”. La ora actuală, drept urmare a
evoluţiei continue care a condus spre o anumită recunoaştere a individului în ansamblu cu
crearea, apoi creşterea numărului de organizaţii internaţionale, societatea internaţională
încetează să mai fie exclusiv interstatală. Totodată termenul „dreptul internaţional” rămâne
adânc înrădăcinat în vocabularul juridic.
2. Enumerați principalele perioade ale evoluției DIP.
Perioada antica: apariția dreptului diplomatic și consular (asigurarea inviolabilității solilor,
proxenilor), conturarea ordinii de încheiere a tratatelor internaționale (tratatul lui Ramses II și
Hatusil III), apariția regulilor de purtare a războiului și umanizarea lor (tratamentul prizonierilor
și statului populației civile), formarea alianțelor militare defensive. Izvoare: Legile Manu.
Evul mediu: dezvoltarea dreptului diplomatic și consular ( apariția reprezentanțelor
permanente), reglementarea navigației maritime comerciale (Codul Rodos), navigația pe fluviile
internaționale ( pactul de la Ferara din anul 1117), apariția principiului soluționării pașnice a
diferendelor internaționale, apariția instituției asigurării executării tratatelor internaționale,
apariția instituției neutralității și a principiului egalității suverane a satelor, fundamentarea
principiului națiunii cele mai favorizate (Pacea de la Westfalia din anul 1648).
 Perioada modernă (perioada clasică): apariția dreptului organizațiilor internaționale,
conturarea unei practici stabile a relațiilor externe ale statelor, interzicerea sclaviei,
fundamentarea regulii „alternatului”, afirmarea principiului egalității suverane a statelor,
conturarea principiului libertății navigației pe fluviile internaționale, prin strâmtorile
internaționale, dezvoltarea instituțiilor neutralizării și neutralității, apariția principiului
demilitarizării, dezvoltarea principiului umanizării metodelor și mijloacelor de purtare a
războiului (Congresele de Pace de la Viena (1815), Paris (1856), Berlin (1884), Conferințele de
Pace de la Haga (1899, 1907).
Perioada contemporană: dezvoltarea ulterioară a reglementărilor prin mijloace juridice a
metodelor și formelor de purtare a războiului, a dreptului umanitar, dreptul organizațiilor
internaționale, dezvoltarea și afirmarea finală a principiului soluționării pașnice a diferendelor
internaționale, consfințirea și detalizarea principiului protecției drepturilor și libertăților omului,
formarea și codificarea dreptului internațional maritim, dreptului diplomatic și consular,
dreptului tratatelor internaționale, fundamentul juridic al dreptului securității internaționale,
începutul formării noilor ramuri ale dreptului internațional: aerian, cosmic, ecologic, progresului
tehnico-științific, comerțului internațional, financiar; Conferința de la San-Francisco 1945,
Declarația Universală a Drepturilor Omului 1948, Convențiile de la Geneva cu privire la
protecția victimelor conflictelor armate, Pactele internaționale cu privire la drepturile omului
1966, Conferințele de la Viena cu privire la dreptul diplomatic și consular, precum și dreptul
tratatelor internaționale (1969, 1961, 1963), Declarația cu privire la acordarea independenței
țărilor și popoarelor coloniale 1960, Declarația cu privire la principiile dreptului internațional
1970, Actul final de la Helsinki a Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa 1975,
crearea Consiliului Europei (1949), Uniunii Europei (1993).
3. Evaluați principalele momente care au condus la codificarea DIP.
- sistematizarea normelor sale pe anumite ramuri cum ar fi dreptul diplomatic, dreptul mării,
dreptul tratatelor
- codificarea contribuie la precizarea conţinutului normelor dreptului internaţional public, în
primul rând, al normelor cutumiare
- prin codificare se urmăreşte cu prisosinţă transpunerea normelor cutumiare în norme
convenţionale, fiind consemanate în tratate internaţionale.
- codificarea contribuie la adaptarea acestui drept la noile realităţi din comunitatea
internaţională.
2. Sistemul dreptului internațional.
1. Definiţi noţiunea de sistem a dreptului internațional contemporan.
Sistemul dreptului internaţional reprezintă o totalitate de elemente interdependente, obiectiv existente şi anume: principii de drept
fundamentale şi speciale, norme convenţionale şi cutumiare, instituţii şi ramuri de drept internaţional. Astfel, sistemul dreptului internaţional
nu presupune doar un conglomerat de norme internaţionale, ci un sistem bine organizat, datorită legăturii existente între aceste norme.
2. Analizaţi elementele sistemului dreptului internațional.
Principiile dreptului internațional public:
Principiul egalităţii suverane.
Egalitatea suverană este consacrată ca principiu al dreptului internaţional în numeroase documente, în primul rând în Carta ONU. Ea poate fi
definită ca ansamblu al drepturilor statului legate de soluţionarea problemelor sale interne şi ale relaţiilor sale externe, cu respectarea
principiilor şi normelor dreptului internaţional. Elemente ale acestui principiu privesc suveranitatea asupra teritoriului, în sensul că asupra
teritoriului unui stat, nu se exercită nici o altă autoritate (suveranitatea teritorială). Aceasta include dreptul exclusiv de a adopta legile şi
reglementările aplicabile pe teritoriul său, de a asigura organizarea de stat sub toate aspectele acesteia, de a decide liber asupra diferitelor
probleme ale vieţii politice, economice, sociale şi culturale. Suveranitatea se exercită asupra tuturor persoanelor şi bunurilor aflate, ca şi
asupra activităţilor exercitate, pe teritoriul statului. Un element important al principiului egalităţii suverane se referă la independenţa statului
ca participant la viaţa internaţională, în raporturile cu alte state, ceea ce înseamnă dreptul fiecărui stat de a stabili şi conduce în mod liber
relaţiile sale cu celelalte state.
Principiul integrităţii teritoriale şi al inviolabilităţii frontierelor.
Integritatea teritorială este consecinţa firească a suveranităţii statelor şi implică puterea deplină asupra unui spaţiu geografic determinat. În
dreptul internaţional public principiul integrităţii teritoriale a statelor semnifică, pe de-o parte, dreptul statului la inviolabilitatea şi
intangibilitatea teritoriului asupra căruia îşi exercită suveranitatea, iar pe de altă parte, obligaţia celorlalte state de a se abţine de la orice
încălcare a acestui drept.
Principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa.
Potrivit acestui principiu, statele sunt obligate să se abţină de la folosirea forţei, atât directă cât şi indirectă, fiind interzisă orice ocupaţie
militară a teritoriului unui stat, ca şi dobândirea unui teritoriu prin folosirea forţei sau ameninţării cu forţa. Folosirea forţei sau a ameninţării
cu forţa pentru soluţionarea diferendelor teritoriale şi a problemelor de frontieră, ca şi a oricăror alte probleme internaţionale este formal
interzisă, iar statele trebuie să se abţină de la represalii care implică folosirea forţei. Potrivit Cartei ONU, statele au dreptul de a recurge la
forţa armată în exercitarea dreptului lor la autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat, recurgerea la forţa armată în
exercitarea dreptului la autoapărare trebuind să fie proporţională cu atacul şi să fie necesară pentru respingerea agresorului.
Principiul neamestecului în afacerile interne ale statelor.
Neintervenţia în treburile interne este consacrată ca principiu al dreptului internaţional prin numeroase documente, între care şi Carta ONU
care se referă la obligaţia Organizaţiei de a nu interveni în afacerile interne ale statelor membre, de unde rezultă implicit faptul că şi statele au
această obligaţie; ş.a. reafirmă această idee. Conform Cartei, din 1970, Declaraţiei privind principiile dreptului internaţional referitoare la
relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, Declaraţiei 2131 (XX) din 21 decembrie 1965 asupra inadmisibilităţii intervenţiei în treburile
interne ale statelor şi protecţiei independenţei şi suveranităţii lor, Declaraţia 36/103 din 9 decembrie 1981 asupra inadmisibilităţii intervenţiei
şi ingerinţei în treburile interne ale statelor, nici un stat sau grup de state nu are dreptul de a interveni în mod direct sau indirect, indiferent de
motiv, în treburile interne sau externe ale oricărui alt stat.
Principiul respectării dreptului popoarelor de a dispune de ele însele.
Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele a fost consacrat ca principiu al dreptului internaţional îndeosebi după adoptarea Cartei ONU.
Principiul acesta a fost promovat şi reafirmat tot mai mult, evoluţia sa culminând cu adoptarea Declaraţiei asupra acordării independenţei
ţărilor şi popoarelor coloniale, prin rezoluţia 1514 (XV) din 1960. Dreptul popoarelor la autodeterminare este, un drept permanent şi
imprescriptibil, cuprinzând atât aspectele externe, stabilirea statutului politic faţă de alte popoare şi alte state, cât şi cele interne, referitoare la
dezvoltarea societăţii sub toate aspectele.
Principiul cooperării internaţionale.
 Principiul cooperării între state a fost formulat şi dezvoltat ca principiu de sine stătător după adoptarea Cartei ONU, potrivit căreia statele
membre ale ONU s-au angajat să acţioneze atât împreună, cât şi separat, în cooperare cu Organizaţia, pentru a asigura între naţiuni relaţii
paşnice şi prieteneşti. Acest principiu a fost consacrat în principal în Declaraţia asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile
prieteneşti şi cooperarea între state, conform Cartei ONU.
Principiul respectării cu bună credinţă a obligaţiilor asumate (Pacta sunt servanda).
Acesta reprezintă unul dintre cele mai vechi şi mai importante principii de drept internaţional, care vizează dezvoltarea unor relaţii trainice şi
ordonate între state. Esenţa acestui principiu constă în respectarea şi executarea cu bună credinţă a tratatelor în vigoare, în scopul menţinerii
ordinei de drept pe care el o consacră, a păcii şi securităţii internaţionale.
Principiul reglementării pe cale paşnică a diferendelor.
Renunţând la folosirea forţei şi la ameninţarea cu forţa, statele s-au angajat prin Carta ONU să reglementeze diferendele dintre ele prin
mijloace paşnice. Ambele principii constituie pentru toate statele obligaţii fundamentale în conducerea relaţiilor lor internaţionale, decurgând
din obiectivul garantării menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. Acest principiu s-a conturat ca atare în urma prevederilor înscrise în
Pactul Ligii Naţiunilor din 1919, în Pactul Briand Kellog din 1928, în Actul general asupra reglementării paşnice a diferendelor internaţionale
semnat la Geneva în 1928, dar în deosebi în textul Cartei ONU din 1945.
Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Carta ONU a stabilit ca obiectiv al Organizaţiei, în acelaşi timp cu menţinerea păcii şi securităţii şi dezvoltarea de relaţii paşnice între naţiuni,
înfăptuirea colaborării în soluţionarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi
încurajarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului faţă de toate persoanele, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau
religie. Între atribuţiile Adunării Generale s-a prevăzut iniţierea de studii şi adresarea de recomandări cu scopul de a sprijini înfăptuirea
drepturilor şi libertăţilor omului pentru toţi. Primul document internaţional de ansamblu în acest domeniu, Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului din 10 decembrie 1948, a enunţat un standard minim, o concepţie comună despre drepturile şi libertăţile omului, un set de cuprinzător
de drepturi politice, civile, economice, sociale şi culturale.
Normele dreptului internațional:
În dependenţă de forma de exprimare a normelor de drept internaţional, deosebim:
- norme convenţionale create prin acordul expres exprimat al subiecţilor de drept internaţional. În viaţa internaţională contemporană multe
aspecte sunt reglementate prin tratate. Tratatul internaţional a devenit izvorul de bază a dreptului internaţional.
- norme cutumiare sunt acele reguli de conduită, care nu au un conţinut fixat expres, sunt apărute în urma aplicării repetate în situaţii
omogene, şi recunoscute de către subiecţii de drept internaţional ca fiind obligatorii.
Instituţia dreptului internaţional poate fi definită drept un ansamblu de norme juridice internaţionale, ce reglementează un domeniu restrâns al
relaţiilor internaţionale, şi anume, determină regimul juridic internaţional al unui anumit spaţiu (de exemplu instituţia dreptului de trecere
inofensivă prin marea teritorială) sau se referă la un obiect determinat de reglementare juridică (de exemplu instituţia privilegiilor şi
imunităţilor consulare, instituţia drepturilor minorităţilor, instituţia recunoaşterii statelor etc.).
Ramura dreptului internaţional reprezintă o totalitate de norme juridice convenţionale şi cutumiare, ce reglementează raporturile de un anumit
tip apărute între subiecţii dreptului internaţional în cadrul unui domeniu mai larg de cooperare internaţională, ce constituie obiect de
reglementare a dreptului internaţional public şi are un grad înalt de codificare universală, caracterizată prin existenţa principiilor aplicabile
acestui domeniu concret al relaţiilor internaţionale. Sunt considerate ramuri de drept internaţional public dreptul securităţii internaţionale,
dreptul cosmic, dreptul organizaţiilor internaţionale, dreptul tratatelor, dreptul mării, dreptul aerian, dreptul diplomatic şi consular etc.
3. Evaluaţi sistemul dreptului internaţional la etapa contemporană.
În etapa contemporană, dreptul internaţional se caracterizează printr-o dezvoltare rapidă a normelor sale, prin sporirea numărului de
organizaţii internaţionale ca subiecte de drept internaţional, tinzând astfel ca de la un drept de coordonare în perioada dezvoltării clasice, să
fie învestit cu un rol crescând în promovarea intereselor pe termen lung ale întregii comunităţi internaţionale.
3. Normele dreptului internaţional.
1. Definiţi noţiunea de normă de drept internaţional.
Norma de drept internaţional poate fi definită drept o regulă de conduită generală, creată de subiecţii dreptului
internaţional, ce reglementează relaţiile dintre aceştia şi este recunoscută ca fiind obligatorie.
Norma de drept internaţional public reprezintă o regulă comportamentală stabilită de state şi organizaţii internaționale
interguvernamentale, prin acordul lor de voinţă fie pe cale cutumiară, fie pe cale convenţională, pentru a reglementa
relaţiile reciproce între ele, precum şi relaţiile cu alte entităţi internaţionale, regulă care este respectată, în principal pe
baza bunei credinţe şi, în mod excepţional, la nevoie, prin constrângerea individuală sau colectivă.
2. Identificați specificul normelor dreptului internaţional.
Un grup de norme de drept internaţional public sunt denumite principii datorită importanţei precum şi rolului în
reglementarea juridică internaţională. În dependenţă de valorile protejate, principiile se clasifică în principii
fundamentale şi principii specifice. Principiile fundamentale de drept internaţional public apără cele mai importante
valori caracteristice societăţii internaţionale la o anumită istorică de dezvoltare. Valorile fundamentale caracteristice
începutului secolului XXI sunt pacea şi securitatea internaţională, cooperarea internaţională, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului, protecţia mediului înconjurător. La răndul lor, principiile specifice sunt caracteristice
domeniilor concrete de cooperare a subiecţilor dreptului internaţional, de exemplu în cadrul protecţiei internaţionale a
drepturilor omului există principiul nediscriminării, principiul protecţiei speciale a femeilor şi copiilor etc.
3. Formulați categoriile de norme de jus cogens.
Există norme internaţionale, create în trei etape. Acesta este cazul normelor imperative (normele jus cogens). Normele
imperative au o forţă juridică superioară faţă de celelalte norme de drept internaţional; toate normele noi apărute în
dreptul internaţional trebuie să fie în strictă corespundere cu cele imperative. Procesul de creare a normei imperative
poate fi prezentat în felul următor:
1. realizarea acordului de voinţă a subiecţilor de drept internaţional cu referire la regula de
conduită;
2. realizarea acrodului de voinţă a acestor subiecţi privind atribuirea acestei reguli a forţei
juridice supreme în sistemul de drept internaţional;
3. exprimarea consimţămîntului subiecţilor de drept cu privire la obligativitatea regulii de
conduită.
3. norma de drept internaţional este respectată de către subiecţii de drept în baza principiului
pacta sunt servanda
4. un şir de norme de drept internaţional public poartă denumirea de principii, reieşind din
importanţa lor juridică, de exemplu principiul neagresiunii, principiul soluţionării diferendelor
pe cale paşnică.
Normele jus cogens se deosebesc de alte norme imperative ale dreptului internaţional prin efectele pe care le produc în
caz de nerespectare a lor. Orice abatere de la norma jus cogens provoacă nulitatea acţiunilor subiecţilor de drept
internaţional. În ierarhia normelor de drept internaţional public, normele jus cogens au o forţă juridică supremă, iar
celelalte norme nu trebuie să le contravină.
4. Izvoarele dreptului internaţional.
1. Identificați noţiunea de izvor în sens formal.
Izvoarele formale sunt cele cu caracter juridic, din categoria acestora făcând parte şi izvoarele dreptului internaţional. Acestea din urmă reprezintă formele
(mijloacele) juridice prin care sunt exprimate normele de drept internaţional, create prin acordul de voinţă a două sau mai multe subiecte ale sale.
2. Stabiliți izvoarele dreptului internațional.
Izvoarele principale ale dreptului internaţional.
Tratatul este principalul izvor de drept internaţional, creând norme noi de drept sau modificând normele existente. Tratatul este un act juridic încheiat de state
cu alte subiecte de drept internaţional, prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi juridice internaţionale. Pentru a fi un izvor de drept internaţional,
tratatul trebuie să fi intrat în vigoare, să îndeplinească cerinţele de validitate stabilite de normele dreptului internaţional şi să nu-şi fi încetat existenţa. Cele două
convenţii, Convenţia cu privire la dreptul tratatelor încheiate între state (Viena, 1969) şi Convenţia cu privire la dreptul tratatelor încheiate de către state şi
organizaţii internaţionale (Viena, 1986), definesc tratatul ca fiind un acord internaţional încheiat în scris, între state, respectiv state şi organizaţii internaţionale
sau organizaţii între ele, guvernat de dreptul internaţional fie că sunt consemnate într-un instrument unic ori în mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi
denumirea lor.
Cutuma internaţională este cel mai vechi izvor de drept internaţional, format printr-o practică generală, constatată, relativ îndelungată şi repetată a statelor şi
considerată de ele ca având forţă juridică obligatorie. Elementul esenţial în formarea cutumei internaţionale îl constituie recunoaşterea obligativităţii ei, de către
state, ca normă juridică. Există cutuma universală, cu aplicaţie generală în relaţiile internaţionale, şi cutuma generală sau bilaterală. Prima face parte din dreptul
internaţional general, a doua se naşte din practica unui număr restrâns de state, chiar din practica a două state. Cutuma internaţională este un izvor principal al
dreptului internaţional, ca şi al dreptului în general. În majoritatea lor normele dreptului internaţional clasic s-au format, au existat şi s-au îmbogăţit pe cale
cutumiară (dreptul mării, dreptul diplomatic, legile şi obiceiurile purtării războiului), ele cunoscând ulterior o încorporare în tratate sau o codificare generală, cu
excepţia celor noi din perioada contemporană, care au cunoscut într-o măsură mai mare sau mai redusă influenţa cutumei.
Sursele subsidiare ale dreptului internaţional.
Hotărârile adoptate de jurisdicţii internaţionale, ca şi sentinţele arbitrare şi cele ale tribunalelor interne servesc ca mijloc de constatare şi interpretare a
normelor de drept internaţional, deci ca element constitutiv al procesului cutumiar. Totodată, însă ele exercită o influenţă certă asupra evoluţiei dreptului
internaţional. Mai ales unele dintre hotărârile Curţii Internaţionale de Justiţie au un rol important în a degaja existenţa, sensul şi întinderea unor norme generale
ale dreptului internaţional.
Doctrina dreptului internaţional este un alt mijloc auxiliar de determinare a normelor dreptului internaţional. În această categorie se includ însă nu numai
lucrările specialiştilor în drept internaţional, ci şi ale institutelor ştiinţifice internaţionale, organisme ca Asociaţia de Drept Internaţional şi Institutul de Drept
Internaţional, care au elaborat concepţii cu mare ecou în dreptul internaţional şi chiar proiecte de codificare a dreptului internaţional.
Sunt considerate izvoare subsidiare ale dreptului internaţional şi anumite acte unilaterale ale statelor. În practica internaţională există o serie de acte la care
statul recurge în mod individual şi care, fără a avea nici o legătură cu un tratat sau cutumă, exprimă voinţa statului respectiv, producând anumite efecte în dreptul
internaţional.
Legile interne ale statelor pot fi considerate izvoare subsidiare ale dreptului internaţional public numai în măsura în care ele contribuie la formarea unor norme
de drept internaţional, prin practica legislativă uniformă a mai multor state. De exemplu, când mai multe state adoptă legi similare în domenii care interesează
dreptul internaţional (cetăţenia, dreptul de azil, extrădarea, etc.) se pot crea reguli internaţionale mai întâi pe cale cutumiară (practica legislativă naţională a
statelor) şi apoi pe cale convenţională.
3. Evaluați izvoarele DIP prin prisma art. 38 al Statutului CIJ.
Articolul 38 din Statutul CIJ nu are valoare de codificarea a izvoarelor dreptului internațional. El stabilește numai sursele a care Curtea poate face apel în
soluționarea diferendelor judecate. Înșirarea acestor surse cuprinde și izvoarele dreptului internațional public (tratatul internațional și cutuma internațională), dar
și elemente care nu sunt, de fapt, izvoare ale acestui drept ( hotărârile judecătorești sau doctrina celor mai calificați specialiști în drept public al diferitelor
națiuni), care după opinia profesorului Charles Rousseau nu sunt, nici cel puțin izvoare subsidiare ale dreptului internațional.
Articolul 38 al Statului Curţii Internaţionale de Justiţie se referă la cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptă de state ca drept (opinio
juris). Nu orice practică a statelor poate constitui cutumă internaţională, ci numai aceea care are un element faptic, material, concretizat în comportamentul
statelor, în practica lor, şi un element psihologic, manifestat prin convingerea statelor că o anumită regulă respectată în mod repetat în practica lor, are forţa unei
norme juridice obligatorii. În măsura în care, in raporturile dintre state, o practică deşi repetată şi continuă, nu este acceptată de state ca drept, această practică a
statelor rămâne o simplă uzanţă, fiind guvernată nu de normele de drept, ci de normele moralei, ori curtoaziei internaţionale, aşa cum este de pildă protocolul
diplomatic.
În primul rând, şi după cum rezultă expres şi din articolul 38 al Statutului CIJ, practica trebuie să fie generală, adică să fie regăsită în conduita tuturor statelor
cărora cutuma le este opozabilă. Este necesar, însă, de menţionat, că o practică identică la nivel universal nu este necesară. Practica opozabilă unui grup mai
restrâns de state poate da naştere cutumelor regionale sau locale, ori chiar bilaterale.
5. Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern.
1. Definiţi ordinea juridică internaţională.
Ordinea juridică internaţională prezintă o serie de trăsături specifice, de particularităţi, fiind diferită de ordinea juridică internă şi presupune
procesul de elaborare şi de aplicare a normelor dreptului internaţional public în cadrul societăţii internaţionale.
2.Analizaţi doctrinele şi teoriile ale raportului dintre dreptul internaţional şi naţional.
Cu privire la raporturile dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, în doctrina dreptului internaţional s-au formulat mai multe doctrine şi
teorii ale raportului:
1. Potrivit teoriei dualismului, nu va putea exista conflicte între norme care iau naştere din dreptul intern, pe de o parte, şi din dreptul
internaţional, pe de altă parte. Aceste norme nu au acelaşi obiect, şi ele nu reglementează aceleaşi raporturi sociale. O atare situaţie nu este
nici imposibilă, nici alogică, nici şocantă, întrucât norma internă se aplică în mod exclusiv în cadrul statului şi nu penetrează, în calitate de
normă, în ordinea juridică internaţională.
2. Teoria monistă susţine că dreptul internaţional se aplică în mod direct în ordinea juridică a statelor, întrucât raporturile lor sunt nişte raporturi
de interpenetrare. În mod logic, problema ierarhiei între normele interne şi cele internaţionale nu va fi ridicată, numai dacă admitem teza
unităţii celor două ordini juridice. În egală măsură este inutil, cel puţin ambiguu, de a stabili proceduri proprii dreptului intern pentru a asigura
aplicarea normelor internaţionale în ordinea juridică internă. În construcţia juridică universală, dreptul internaţional se suprapune, în mod
natural diverselor drepturi interne. Astăzi, tot mai mulţi autori consideră că în numele păcii şi securităţii internaţionale munitatea
internaţională trebuie să recunoască primatul dreptului internaţional, cel puţin atunci când există neconcordanţe între normele interne şi
reglementările internaţionale. Ambele teorii trebuie respinse întrucât nu există un primat al dreptului intern sau al dreptului internaţional şi
nici un dualism care le-ar separa artificial.
3. Doctrina socialistă - Părinţii doctrinei socialiste critică de asemenea dualismul, primatul dreptului intern sau al dreptului internaţional, se
vorbea de fapt despre corelaţia între dreptul internaţional şi dreptul intern, recunoscând influenţele reciproce dintre ele, deşi sunt considerate
ca ordini distincte de drept, ne subordonate una celeilalte.
4. Dualismul dialectic - porneşte de la ideea că dreptul naţional şi cel internaţional sunt două sisteme de drept, independente unul faţă de altul,
strâns legate şi care interacţionează.
5. Abordare pragmatică. În doctrina contemporană, fiind remarcată natura infructioasă a dezbaterilor care tind să arate superioritatea unei
ordini juridice faţă de cealaltă, se optează pentru o abordare empirică a problemei raportului dintre dreptul intern şi cel internaţional. Pe cale
de consecinţă, în problema raporturilor dintre dreptul internaţional şi dreptul intern se prezintă oportun să se adopte o abordare pragmatică,
practicistă şi cazuistică, fără însă a încerca o ierarhizare şi postularea vreunui primat privitor la unul din cele două sisteme de drept sau o
izolare a lor, căutând în practică soluţii care să le armonizeze, printr-o aplicare pertinentă şi corespunzătoare, ţinând seama atât de situaţia
faptică, cît şi de cea juridică, în cazul în care cele două ordini juridice se întâlnesc.
3. Formulaţi reglementările constituţionale ale raportului dintre dreptul intern şi internaţional în R. Moldova.
Art. 4 p.2 din Constituţie stabileşte: „dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la
care RM este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale”. Din modul în care este redactat textul celui de-al doilea
punct al art.4 rezultă clar acceptarea priorităţilor reglementărilor internaţionale, dar numai în ceea ce priveşte problematica drepturilor omului.
Acceptarea primatului reglementărilor internaţionale în materia drepturilor omului se datorează, cu bună seamă dorinţei de a răspunde
exigenţelor unui stat de drept, şi nu în ultimul rând dorinţei de a garanta tuturor cetăţenilor statului că drepturile şi libertăţile fundamentale vor
fi absolut aceleaşi, pe care statele le-au convenit în cadrul ordinii democratice, ne admiţându-se careva excepţii sau derogări de la acestea.
Prin urmare, abordarea constituţională ne conduce să afirmăm că în domeniul drepturilor omului, normele de drept internaţional au
superioritate asupra normelor constituţionale.
Soluţia oferită de către Curtea Constituţională a RM în hotărârea nr. 55 din 14 octombrie 1999 privind interpretarea unor prevederi ale art. 4
din Constituţia RM. este una diferită. Hotărârea menţionată prevede: „Dispoziţia constituţională despre prioritatea reglementărilor
internaţionale privind drepturile omului are incidenţă asupra legilor şi asupra altor acte normative interne. Această dispoziţie vizează toate
 legile, indiferent de data adoptării lor. De altfel, tratatele internaţionale au prioritate numai asupra legilor interne, dar nu şi asupra normelor
constituţionale”. Mai mult decât atât, art. 22 al Legii cu privire la tratatele internaţionale ale RM prevede că „tratatele internaţionale la care
RM este parte, recunoscute de Curtea Constituţională ca incompatibile cu Constituţia RM nu sunt puse în vigoare şi nu sunt aplicate”.

6. Cutuma internaţională în dreptul internaţional public.

1. Definiţi cutuma internaţională.
Cutuma este izvorul cel mai vechi al dreptului internaţional. Ea constă dintr-o practică generală
relativ îndelungată, repetată în raporturile dintre state, acceptată de către acestea drept regulă
obligatorie în relaţiile dintre ele.
2. Comparaţi cutuma cu tratatul internaţional – ca izvor de drept internaţional public.
- izvorul cutumiar nu se bazează pe exprimarea expresă a acordului de voință al statelor, ci pe
convingerea lor că există o regulă de conduită, pe care o recunosc ca obligatorie.
- norma cutumiară nu este rezultatul unui act juridic internațional, ci ea rezultă din comportamentul
statelor și a celorlalți subiecți de drept internațional public.
- cutuma este ce mai vechi izvor de drept internațional pe când tratatele internaționale sunt cele mai
importante izvoare ale dreptului internațional public.
- tratatul internaţional apare ca rezultat al manifestării exprese a acordului de voinţă a statelor,
cutuma, dimpotrivă, se formează printr-o manifestare tacită a consimţământului lor.
3. Evaluaţi tehnici de probare a existenţei cutumei.
7. Codificarea dreptului internaţional.
1. Identificați noţiunea de codificare a Dreptului internaţional public.
Prin codificarea dreptului internaţional se înţelege operaţiunea prin care se realizează sistematizarea normelor sale pe
anumite ramuri cum ar fi dreptul diplomatic, dreptul mării, dreptul tratatelor etc. De asemenea, codificarea contribuie la
precizarea conţinutului normelor dreptului internaţional public, în primul rând, al normelor cutumiare. Prin codificare se
urmăreşte cu prisosinţă transpunerea normelor cutumiare în norme convenţionale, fiind consemanate în tratate
internaţionale. Codificarea dreptului internaţional public contribuie la adaptarea acestui drept la noile realităţi din
comunitatea internaţională.
2. Analizaţi tipurile şi formele codificării.
Activitatea de codificare a dreptului internaţional se desfăşoară în două forme principale: codificarea neoficială şi
oficială.
Codificarea neoficială se realizează sub forma numeroaselor proiecte individuale elaborate de unii doctrinari, specialişti
în domeniul dreptului internaţional public, sau de către unele instituţii şi organizaţii ştiinţifice interne sau internaţionale
cum ar fi Institutul de drept internaţional, Asociaţia de drept internaţional, Institutul american de drept internaţional ş.a.
Codificarea neoficială a dreptului internaţional nu are o forţă obligatorie pentru subiectele sale, însă cu toate acestea ea
poate fi luată în consideraţie atât în cadrul codificărilor oficiale, cât şi în practica statelor precum şi în jurisprudenţa
internaţională.
Codificarea oficială este realizată de către state, având o forţă obligatorie pentru subiectele dreptului internaţional, în
măsura în care acestea recunosc şi acceptă caracterul obligatoriu al actelor de codificare, devenind părţi contractante la
tratatele de codificare. Codificarea oficială a dreptului internaţional a fost realizată până în prezent mai mult pe ramuri,
decât codificarea lui generală. În acelaşi timp, există o codificare a normelor sale cu caracter de universalitate şi o
codificare a normelor regionale.
3. Estimaţi principalele etape ale codificării oficiale ale dreptului internaţional.
Primele acțiuni de codificare oficială a dreptului internațional au apărut în secolul al 19-lea. Congresul de la Viena, din
anul 1815, a codificat parțial norele dreptului internațional referitoare la regimul de navigație pe anumite fluvii, precum
și normele referitoare la dreptul diplomatic (prin regulamentul adoptat de acest Congres). Un alt moment semnificativ în
acțiunea de codificare a dreptului internațional sunt cele două Conferințe de la Haga ( din anul 1899 și 1907). Ele au
codificat, prin convențiile elaborate și adoptate, legile și obiceiurile de purtare a războiului și normele dreptului
internațional privind unele mijloace pașnice pentru soluționarea diferendelor internaționale.
Activitatea de codificare a dreptului intențional a fost continuată și în perioada interbelică, sub egida Societăților
Națiunilor. Din inițiativa acestei organizații internaționale, în anul 1930 a fost convocată Conferința de codificare de la
Haga. În cadrul ei au fost adoptate Convenția asupra anumitor chestiuni privind conflictele de legi în domeniul
cetățeniei, Protocolul relativ la obligațiile militare în anumite cazuri de dublă cetățenie; Protocolul privind apatridia; și
Protocolul special relativ la apatridie. Primele trei din aceste acte internaționale de codificare au intrat în vigoare în anul
1937.
 După cel de-al Doilea Război Mondial, activitatea de codificare oficială a dreptului internațional public s-a intensificat.
Ea se desfășoară, în general, în cadrul și sub egida ONU. Adunarea Generală a ONU a creat, în anul 1947, Comisia de
Drept Internațional, ca organ subsidiar al ei, cu misiunea de a pregăti actele internaționale de codificare a dreptului
internațional. Carta ONU prevede printre funcțiile Adunării Generale aceea de a iniția și face recomandări cu scopul să
încurajeze „dezvoltarea progresivă a dreptului internațional ți codificarea lui” (art. 13, alin.1, lit. a).

8. Principiile fundamentale de Drept internaţional public.

1. Definiţi noţiunea de principiu fundamental.
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional constituie partea esenţială a sistemului de norme de drept
internaţional. Ele sunt nişte reguli de conduită de maximă generalitate, universal valabile, juridic obligatorii
pentru subiectele de drept internaţional, care au fost create în baza acordului de voinţă al statelor.
2. Analizaţi natura juridică a principiilor fundamentale în sistemul DIP.
Principiile fundamentale ale D.I.P.- sunt principii cu un grad maxim de abstractizare și generalizare, cu
aplicare universală și având valoare imperativă, apărând valorile fundamentale ale relațiilor dintre subiectele
D.I.P., le reprezintă esența dreptului internațional public și determina conținutul celorlalte principii, instituții
si norme, precum si orientarea dreptului internațional.
3. Evaluaţi etapele de codificare a principiilor fundamentale.
În ultimii ani, în cadrul ONU se examinează dezvoltarea şi codificarea unor principii importante ale dreptului
internaţional. Datorită importanţei lor covîrşitoare în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, procesul de
afirmare şi dezvoltare a principiilor de drept internaţional nu este unul desăvîrşit.
Până în prezent, principiile fundamentale ale dreptului internaţional public au fost codificate parţial.
Activitatea de precizare şi sistematizare a lor a fost realizată prin Carta ONU; Declaraţia Adunării Generale
asupra principiilor de drept internaţional ale relaţiilor prieteneşti şi de colaborare dintre state, în conformitate
cu Carta ONU, din 1970; Carta Drepturilor şi Îndatoririlor Economice ale Statelor din 1974; Actul Final al
Conferinţei pentru Cooperare şi Securitate în Europa, de la Helsinki, din 1975 etc.
Carta ONU şi Declaraţia Adunării Generale a ONU privind principiile de drept internaţional ale relaţiilor
prieteneşti şi de cooperare între state, în conformitate cu Carta ONU enunţă şapte principii ale dreptului
internaţional: principiul neagresiunii, principiul reglementării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale,
principiul neamestecului în treburile interne ale altui stat, obligaţiunea statelor de a coopera unele cu altele în
conformitate cu Carta ONU, principiul egalităţii popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele,
principiul egalităţii suverane a statelor, principiul îndeplinirii cu bună credinţă de către state a obligaţiunilor
asumate în conformitate cu Carta ONU.
Însă, Declaraţia Adunării Generale nu constituie deloc o enumerare exhaustivă a acestor principii. Activitatea
de precizare şi sistematizare a principiilor fundamentale a fost efectuată în alte instrumente internaţionale.
Actul Final al CSCE din 1975 conţine zece principii fundamentale. La cele expuse în Carta ONU şi
Declaraţia Adunării Generale din 1970 au mai fost reţinute încă trei: principiul inviolabilităţii frontierelor,
 principiul integrităţii teritoriale a statelor, principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului.
În prezent are loc consacrarea şi formarea unor noi principii fundamentale ale dreptului internaţional cum ar
fi cel al dezarmării, protecţiei mediului înconjurător, securităţii colective, coexistenţei paşnice.

9. ''Pacta sunt servanda'' – principiu de drept internaţional public.

1. Identificați evoluţia istorică şi codificarea principiului.
Acest principiu își are originea încă din antichitate și pe parcursul epocilor istorice încheierea
tratatelor erau însoțite de ritualuri religioase cu forța obligatorie a ideii de buna credințî si onestitate
însă cu toate astea acest principiu a fost recent consacrat in Preambulul Ligii Națiunilor și în
Preambulul Cartei ONU. O etapa importanta in proiectarea acestui principiu o constituie Convenția
de la Viena cu privire la drepturile tratatelor din 1969 unde este stipulate ca orice tratat în vigoare
trebuie executat cu buna credință. Deci în Declarația Principiilor din 1970 prevede respectarea
obligațiilor cu buna-credință conform Cartei ONU. O abordare a acestui principiu îl găsim și în
Actul final de la Helsinki unde este stipulat că dreptul de ași stabili legile ale unui stat suveran
trebuie sa fie in concordanta cu obligațiile juridice din dreptul internațional. În legislația RM acest
principiu este consacrat in Legea privind tratatele internaționale ale RM unde în art. 19 este stipulat
că tratatele internaționale se execută cu bună credință, în conformitate cu principiul „pacta sunt
servanda”.
2. Analizaţi conţinutul juridic al principiului ''Pacta sunt servanda''.
Continutul jurudic al acestui principiu prevede respectare tratatelor si obligatiilorasumate cu buna-
credinta conform Ccartei ONU, obligatiile ce decurg din principiile si regulilegeneral recunoscute
ale dreptului international apoi cele asumate prin acorduri internationale. Inexercitarea drepturilor
suverane ale statelor inclusive drepturile de asi stabili legile interne, trebuiesa se conformeze
obligatiilor juridice care le revin in virtutea dreptului international. Statele euobligatia de a respecta
doar tratatele legale, licite sau juste din dreptul international, acest principiunu are nici o tangenta cu
tratatele ilegale sau cele impuse prin forta. Practica dovedeste ca potaparea situatii in care unele
tratate in care dispozitiile devin depasite sau inacceptabile de catreunele parti, in asa situatii
procedura de rupere a angajamentelor este guvernata de dreptulinternational.
3. Evaluaţi consecințele încălcării principiului ''Pacta sunt servanda''.
10. Nerecurgerea la forță și amenințarea cu forța - principiu de drept internațional public.
1. Identificați evoluţia istorică şi codificarea principiului.
In virtutea acestui principiu, in prezent războiul este considerat cea mai gravă crimă internațională. Primul act care consacră acest
principiu este Pactul General de renunțare la război ca instrument al politicii naționale a statelor din 27 august 1928, cunoscut şi sub
denumirea de Pactul Biand-Kellogg. Acest pact condamnă războiul ca mijloc de reglementare a diferendelor internaționale şi
renunțare la război ca instrument de politică națională in relațiile reciproce dintre state (art.1). Astfel, războiul de agresiune este scos
in afara legii internaționale, iar dreptul internațional se transformă dintr-un drept al războiului într-un drept al păcii.
Un moment crucial in evoluţia dreptului internațional o are semnarea la Paris a Pactului Briand-Kellog. După Pactul Briand Kellog
mai putem aminti un alt instrument juridic internaţional care con damnă agresiunea şi anume Tratatul de neagresiune şi conciliere,
semnat la Rio de Janeiro, la 10 octombrie1933, denumit şi Pactul Saaveda Lamas, după numele ministrului de externe argentinian.
Carta ONU definește in art. 2, principiul neagresiunii astfel: „Toţi membrii organizaţiei se vor abţine, in relaţiile internaționale, de a
recurge la amenințarea cu forţa sau folosirea ei, atat impotriva integrităţii teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, cat şi in
alt mod incompatibil cu scopurile ONU”.
Din prevederile Cartei ONU, a Declarației din 1970, ale Actului Final de la Helsinki din 1975 şi a altor acte internaționale rezultă că
prin termenul de forţă trebuie să se inţeleagă nu doar forţa armată, ci orice act de constrângere economică, politică sau de altă natură
exercitat de un stat împotriva altui stat, şi care aduce atingeri grave independenței statului respectiv, păcii şi securității internaționale.
Prin urmare, agresiunea economică şi cea ideologică, pot crea pericole la fel de mari pentru independența, şi însăși existența a statelor
amenințate şi atacate, ca şi cea militară.
2. Stabiliți actele de agresiune interzise de dreptul internațional.
a. invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către forţele armate ale altui stat, sau orice ocupaţie militară, chiar temporară,
rezultând dintr-o astfel de invazie sau un astfel de atac, sau orice anexare prin folosirea forţei a teritoriului unui stat sau a unei părţi
din teritoriul său;
b. bombardarea de către forţele armate ale unui stat a teritoriului altui stat, sau folosirea oricăror arme de către un stat împotriva
teritoriului altui stat;
c. blocada navală a porturilor şi coastelor unui stat de către forţele armate ale altui stat;
d. atacarea de către forţele armate ale unui stat a forţelor armate terestre, navale, sau aeriene ale altui stat sau a marinei ori aviaţiei
civile a acestuia;
e. folosirea forţelor armate ale unui stat, care sunt staţionate pe teritoriul altui stat, cu acordul acestuia, contrar condiţiilor prevăzute în
acord sau orice prelungire a şederii acestor forţe armate pe teritoriul statului după expirarea acordului;
f. fapta unui stat de a admite ca teritoriul său, pe care l-a pus la dispoziţia altui stat, să fie folosit de către acesta din urmă pentru a
comite un act de agresiune împotriva unui stat terţ;
 g. trimiterea de către un stat sau în numele său de bande sau grupuri înarmate,de forţe neregulate de mercenari pentru a se deda la acte
de violenţă împotriva altui stat, de o gravitate asemănătoare cu a actelor enumerate mai sus sau faptul de a se angaja în mod
substanţial, la o astfel de acţiune
3. Formulați excepțiile admise de dreptul internațional de recurgere la forță.
Dreptul internaţional actual, admite în mod cu totul excepţional trei cazuri când se poate recurge la forţă în relaţiile internaţionale:
1. dreptul la autoapărare individuală sau colectivă. În cazul în care un stat agresor atacă un alt stat, acesta din urmă are dreptul inerent
la legitima apărare, în virtutea art. 51 al Cartei ONUacest drept se exercită până când Consiliul de Securitate va lua măsuri necesare
pentru restabilirea păcii şi securităţii internaţionale;
2. măsuri colective de constrângere. Atunci când se constată o ameninţare la adresa păcii, o încălcare a păcii, sau un act de agresiune,
Consiliul de Securitate în virtutea unei Rezoluţii, poate dispune crearea forţelor multinaţionale care să lupte împotriva celor care
periclitează pacea şi securitatea internaţională;
3. dreptul popoarelor aflate sub dominaţie colonială, de a lupta pentru dobândirea independenţei. Acest drept a fost reflectat în
Declaraţia privind acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale, din 1960.
11. Neamestecul în afacerile interne ale altor state - principiu de drept internaţional public.
1. Identificați evoluţia istorică şi codificarea principiului.
In doctrina de drept internaţional public principiul neamestecului in treburile interne ale altui stat a fost
afirmat in sec. XVII-lea, de Hugo Grotius, in lucrarea “De jure belli ac pacis”.
Acest principiu este consacrat in art. 15 din Pactul Ligii Naţiunilor, dar numai ca regulă de procedură
limitată la aplicarea in activitatea Consiliului Ligii, cu privire la reglementarea diferendelor dintre state.
Convenţia de la Montevideo asupra drepturilor şi obligaţiilor statelor din 1933 a consacrat şi ea
principiul neintervenţiei, iar un protocol adiţional la această convenţie, semnat la Buenos Aires in 1937,
a precizat chiar că este inadmisibilă orice formă de intervenţiei, direct indirectă şi indiferent de motivul
invocat.
După cel de-al doilea război mondial acest principiu a fost consacrat in art.2. p.7 al Cartei ONU, precum
şi in statutele altor organizaţii internaţionale cum ar fi Pactul Ligii Arabe, Carta OSA, Carta OUA,
Convenţiile de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice şi din 1963 cu privire la relaţiile
consulare.
2. Analizați actele ce constituie amestec în afacerile interne ale unui stat.
Intervenţia diplomatică este amestecul în afacerile interne ale unui stat străin prin intermediul aparatului
diplomatic, în primul rând, prin intermediul ambasadorilor ce se află pe teritoriul acelui stat. Cu toate că
ambasadorilor străini, diplomaţilor şi consulilor le este strict interzis de către dreptul internaţional
amestecul în viaţa internă a statului în care se află; această interdicţie deseori se încalcă. Se recurge la
presiune asupra conducerii statului, susţinerea opoziţiei, ameninţarea cu consecinţele nefaste care ar
surveni în cazul în care statul respectiv nu se va conforma politicii dictate atît pe plan intern, cît şi
extern. Forme ale intervenţiei diplomatice sunt şi refuzul de a recunoaşte un stat sau o conducere nouă,
protestele corpului diplomatic.
3. Evaluaţi natura amestecului în cadrul unui conflict intern.
 Principala evoluție pe care principiului neamestecului o înregistrează pe parcursul secolului XX,
evidențiază extinderea sa către noi cadre, unde indiferent de natura intervenției, politică, economică,
militară sau diplomatică, ea își păstrează același caracter de ilegalitate față de dreptul internațional,
încâlcând astfel, prerogativele fundamentale ale statului, dreptul său la independență, suveranitate,
integritate teritorială și dreptul de a decide în mod liber propriul sistem politic, economic, social sau
cultural. Conform tuturor actelor care reglementează prezentul principiu, nici un stat sau grup de state nu
are dreptul de a interveni în mod direct sau indirect, indiferent de motiv, în treburile interne sau externe
ale oricărui alt stat. În temeiul acestui principiu, care decurge din caracterul exclusiv al suveranităţii
teritoriale, sunt interzise intervenţia directă sau indirectă ca şi ameninţări sub diferite forme contra
personalităţii unui stat, ori contra elementelor sale politice, economice şi culturale.

12. Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale – principiu de drept internaţional public.

1. Identificați evoluţia istorică şi codificarea principiului.
Primele incercări de eliminare a războiului ca mijloc de reglementare a diferendelor dintrestate şi de impunere a mijloacelor paşnice a
avut loc la finele secolului al 19-lea. Conferinţele dela Haga din anul 1899 şi 1907 reunite sub auspiciile „Păcii, dezarmării şi
arbitrajului”, au reuşit doar in privinţa perfecţionării procedurilor diplomatice de reglementare a diferendelor. In planul normativ al
unor instituţii ale dreptului internaţional, ideea interzicerii războiului ca mijloc de desfăşurare a relaţiilor internaţionale, a apărut
pentru prima dată, in Pactul Societăţii Naţiunilor. Prin urmare, revine Cartei ONU şi altor documente internaţionale, adoptate in baza
acesteia,meritul de a fi completat Pactul Ligii Naţiunilor, cit şi Tratatul multilateral pentru renunţare la război ca instrument al politicii
naţionale a statelor, cunoscut sub denumirea de Briand-Kellog, şi de a afirma şi proclama nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu
forţa şi reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale, in calitate de principii fundamentale ale dreptului
internaţionalcontemporan. In afirmarea principiului soluţionării paşnice a diferendelor, semnarea la San Francisco la 26 iunie 1945 a
Cartei ONU şi a Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie la inchierea Conferinţei Internaţionale pentru Organizaţia Internaţională, şi
intrarea acesteia in vigoare la 24 octombrie 1945, a reprezentat prin caracterul său de tratat internaţional un moment crucial. Chiar in
primul articol al Cartei, care defineşte scopurile Organizaţiei Naţiunile Unite işi propun „să infăptuiască, prin mijloace paşnice, şi in
conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter
internaţional care ar putea duce la o incălcare a păcii”.
2. Analizaţi aspectul obligatoriu și cel facultativ al principiului.
Aspectul obligatoriu
Actul final de la Helsinki, din anul 1975, formulează astfel această obligație: „Statele participante vor reglementa diferendele dintre
ele prin mijloace pașnice, astfel încât să nu fie în pericol pacea și securitatea internațională și justiția.
Statele aflate într-un diferend sunt obligate conform acestui principiu, să rezolve în mod pașnic, cu respectarea egalităților suverane și
în conformitate cu principiile justiției și ale dreptului internațional. De asemene, ei au datoria de a se strădui cu bună- credință și în
spirit de cooperare, să rezolve diferendul dintre ele, cât mai rapid și în mod echitabil.
Aspectul facultativ
Din actele internaționale rezultă caracterul imperativ al obligației de soluționare pașnică a diferendelor internaționale, dar și caracterul
facultativ în ce privește alegerea de către părțile în diferende a procedurii pașnice de soluționare.
Principiul rezolvării prin mijloace pașnice a diferendelor internaționale se aplică tuturor diferendelor care se pot ivi în relațiile
internaționale și indiferent de gravitatea lor.
3. Propuneți mijloacele de soluționare pașnică a diferendelor intenaționale.
 - statele au îndatorirea de a acționa cu bună- credință între relațiile dintre ele pentru a evita ivirea de diferende, urmărind să trăiască în
pace și ca bunii vecini și să contribie la consolidarea păcii și securității internaționale.
- statele au obligația de a rezolva diferendele internaționale numai prin mijloace pașnice, alese în mod liber de ele și de a le rezolva în
mod rapid și echitabil.
- statele care sunt părți contractante ale unor tratate regionale sau fac parte din organizații regional, sunt datoare să soluționeze
diferendele dintre ele, în primul rând prin aceste mijloace regionale, iar în cazul zcând nu se ajunge la soluționarea diferendului, ele
trebuie să se adreseze Consiliului de Securitate al ONU.
- statele aflate într-un diferend au datoria să nu înceteze procesul de soluționare al lui, prin mijloace pașnice.
- statele pot încheia acorduri speciale cu privire la reglementarea pașnică a diferendelor care se pot ivi între ele.
- obligaţia statelor de a căuta rapid o soluţie echitabilă a diferendelor internaţionale şi atunci când nu ajung la o soluţie printr-unul din
mijloacele reţinute în Cartă, să continue să caute o reglementare a diferendului prin alte mijloace paşnice pe care le vor conveni.
- statele părţi la un diferend, precum şi alte state trebuie să se abţină de la orice act susceptibil să agraveze situaţia, astfel încât să nu
pună în pericol pacea şi securitatea internaţională.
- diferendele internaţionale vor fi soluţionate pe baza egalităţii suverane a statelor şi în baza principiului liberei alegeri a mijlocului de
reglementare.
13. Integritatea teritorială şi inviolabilitatea frontierelor de stat – principiu de DIP.
1. Identificați evoluţia istorică şi codificarea principiului.
Principiul integrităţii teritoriale presupune dreptul statului de a exercita supremaţia sa deplină pe teritoriul său, delimitat prin
frontiere de stat, supremaţie ce-şi găseşte expresie în organizarea politico-administrativă a teritoriului, în stabilirea regimului
juridic al persoanelor ce se află pe teritoriul său, în folosirea liberă a resurselor sale naturale. Principiul menţionat presupune,
totodată, interzicerea oricăror tentative de a urmări ruperea parţială sau totală a unităţii naţionale, manifestările de forţă
îndreptate împotriva teritoriului unui anumit stat.
Referitor însă la principiul inviolabilităţii frontierei de stat Actul Final de la Helsinki prevede: „Statele participante consideră
inviolabile, fiecare, toate frontierele celuilalt, precum şi frontierele tuturor statelor din Europa, ele se vor abţine acum şi în
viitor de la orice atentat împotriva acestor frontiere, precum şi de la orice act de acaparare a întregului sau a unei părţi a
teritoriului unui stat”. Dreptul internaţional actual admite modificarea frontierelor dintre state numai prin mijloace paşnice, pe
baza unui acord intervenit între statele interesate şi pe bază de plebiscit.
Dreptul la integritate teritorială şi la inviolabilitatea frontierelor este un corolar al suveranităţii şi independenţei naţionale.
După cum a fost menţionat în hotărîrea Curţii Internaţionale de Justiţie din 9 aprilie 1949, în cauza Strîmtorii Corfu, „între
statele independente, respectarea suveranităţii teritoriale este una din bazele esenţiale ale raporturilor internaţionale”.
Teritoriul fiecărui stat este intangibil, inalienabil, şi el nu poate constitui obiectul vre-unei aproprieri, sau ocupaţiuni militare,
sau al altor acte de forţă din partea vre-unui stat sau grup de state, el nu va putea constitui obiectul unei dobîndiri de către un
alt stat sau grup de state, ca urmare a utilizării forţei sau a ameninţării cu forţa, atare acte nu vor putea fi niciodată considerate
ca fiind licite.
Principiul integritatii teritoriale a statelor este unul dintre principiile fundamentale ale dreptului international, consacrat in art.2
(4) din Carta ONU, potrivit caruia membrii Organizatiei sunt obligati sa se abtina de la amenintarea cu forta sau de la folosirea
acesteia impotriva integritatii teritoriale a altui stat.
In Declaratia principiilor dreptului international din 1970, acest principiu nu era conacrat ca fiind un principiu aparte, iar
intelesul si continutul acestuia reiesea din intermediul altor principii. In Declaratia din 1970 se stipula ca teritoriul unui stat nu
poate face obiectul unei ocupatii militare rezultand cu folosirea fortei cu incalcarea dispozitiilor Cartei ONU.
Principiul integrităţii teritoriale nu a putut fi consacrat în dreptul internaţional, atâta timp cât războiul de agresiune, cuceririle şi
anexiunile, orice dobândire de teritorii prin forţă erau considerate licite, şi cât au predominat concepţii patrimoniale asupra
 teritoriului. Integritatea teritorială este strâns legată de alte principii fundamentale şi îndeosebi de principiul suveranităţii şi
nerecurgerii la forţă. Integritatea teritorială este un corolar al suveranităţii teritoriale a statelor. Această suveranitate trebuie să
fie respectată de celelalte state, de unde rezultă inviolabilitatea şi integritatea teritoriului acestora.
2. Analizaţi modalități de încălcare ale principiilor în cauză.
De exemplu, tranzitul oricărui vehicul pe teritoriul străin fără permisiunea suveranului teritorial este o încălcare nu numai a
inviolabilității granițelor, ci și a inviolabilității teritoriului de stat, deoarece este utilizat pentru tranzit. Toate resursele naturale
sunt componente integrante ale teritoriului statului și, dacă teritoriul în ansamblu este de neatins, componentele sale sunt, de
asemenea, de neatins, adică resursele naturale în forma lor naturală. Prin urmare, dezvoltarea lor de către persoane sau state
străine fără permisiunea suveranului teritorial este, de asemenea, o încălcare a integrității teritoriale.
3. Evaluaţi consecințele încălcării celor 2 principiilor.
Respectarea principiului dat nu impiedica statele pe baza de acord de vointa si in virtutea reciprocitatii sa admita folosirea
propriului teritoriu in anumite scopuri limitate, cum ar fi tranzitul feroviar, rutier, aerian, sau sa procedeze la modificari
teritoriale, cu acordul populatiei exprimat pe cale plebiscitara.

14. Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele – principiu de DIP.

1. Identificați evoluţia istorică şi codificarea principiului.
Principiul neintervenţiei statelor in afacerile interne ale altor state este un principiu fundamental al dreptului internaţional
contemporan. El este recunoscut a fi unul din mijloacele de limitare şi consacrare, in dreptul internaţional şi in relaţiile internaţionale,
a suveranităţii şi independenţei participanţilor la relaţiile internaţionale. Intervenţia a existat ca un drept recunoscut şi obişnuit de-a
lungul secolelor antichităţii şi evului mediu, cand principi şi conducători victorioşi au cucerit popoare libere pentru a le supune
controlului lor.
In doctrina de drept internaţional public principiul neamestecului in treburile interne ale altui stat a fost afirmat in sec. XVII-lea, de
Hugo Grotius, in lucrarea “De jure belli ac pacis”.
Acest principiu este consacrat in art. 15 din Pactul Ligii Naţiunilor, dar numai ca regulă de procedură limitată la aplicarea in
activitatea Consiliului Ligii, cu privire la reglementarea diferendelor dintre state. Convenţia de la Montevideo asupra drepturilor şi
obligaţiilor statelor din 1933 a consacrat şi ea principiul neintervenţiei, iar un protocol adiţional la această convenţie, semnat la
Buenos Aires in 1937, a precizat chiar că este inadmisibilă orice formă de intervenţiei, direct indirectă şi indiferent de motivul
invocat. După cel de-al doilea război mondial acest principiu a fost consacrat in art.2. p.7 al Cartei ONU, precum şi in statutele altor
organizaţii internaţionale cum ar fi Pactul Ligii Arabe, Carta OSA, Carta OUA, Convenţiile de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile
diplomatice şi din 1963 cu privire la relaţiile consulare. Conform acestor documente, nici un stat sau grup de state nu are dreptul de a
interveni în mod direct sau indirect, indiferent de motiv, în treburile interne sau externe ale oricărui alt stat. În temeiul acestui
principiu, care decurge din caracterul exclusiv al suveranităţii teritoriale, sunt interzise intervenţia directă sau indirectă ca şi
ameninţări sub diferite forme contra personalităţii unui stat, ori contra elementelor sale politice, economice şi culturale.
2. Stabiliți elementele inerente unui popor – beneficiar al principiului.
Principiul acesta a fost promovat şi reafirmat tot mai mult, evoluţia sa culminând cu adoptarea Declaraţiei asupra acordării
independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale, prin rezoluţia 1514 (XV) din 1960. Dreptul popoarelor la autodeterminare este, un drept
permanent şi imprescriptibil, cuprinzând atât aspectele externe, stabilirea statutului politic faţă de alte popoare şi alte state, cât şi cele
interne, referitoare la dezvoltarea societăţii sub toate aspectele.
Elementele inerente ale unui popor sunt: comunitatea de origine, de limbă, de rasă, de religie, de obiceiuri, comunitatea de tradiţii, de
amintiri, de suferinţe de aspiraţii, unitatea profundă şi înnăscută de gândire şi de sentimente care alcătuieşte conştiinţa naţională.
Important este că aceste elemente nu pot fi ignorate, ele există şi dacă există atunci ele în ansamblul lor dau naştere la o comunitate
care reprezintă ceva mai mult şi mai superior decât un ansamblu de indivizi care locuiesc într-o anumită perioadă de timp pe un
anumit teritoriu.
3. Formulați drepturile fundamentale ale unui popor.
Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele implică următoarele drepturi fundamentale ale lor: a. dreptul popoarelor asuprite de a se
constitui în stat propriu şi independent;
b. dreptul popoarelor asuprite de a lupta împotriva dominaţiei străine şi caracterul legal al acestei lupte;
c. dreptul de a beneficia de protecţia dreptului internaţional;
d. dreptul de a stabili relaţii oficiale cu state şi de a participa la organizaţii internaţionale, de regulă cu statut de observator;
e. dreptul de a-şi alege şi dezvolta în mod liber sistemul lor economic, politic şi social;
f. dreptul la libera exploatare a resurselor şi bogăţiilor sale minerale etc.
Iar, cele mai importante obligaţii care le revin statelor în vederea respectării dreptului popoarelor de a dispune de ele însele sunt
următoarele:
- obligaţia statelor de a respecta acest drept în conformitate cu dispoziţiile Cartei ONU;
- statele sunt obligate să acorde ajutor ONU în vederea achitării acesteia de răspunderile pe care i le conferă Carta ONU în privinţa
aplicării acestui principiu;
- obligaţia statelor de a se abţine de la orice măsură de constrângere care ar priva popoarele de acest drept.

15. Cooperarea internaţională interstatală – principiu de drept internaţional public.

1. Identificați evoluţia istorică şi codificarea principiului.
Existenta acestui principiu se datoreaza accentuarii existentelor interdependentelor existente in societatea internationala sub
diferite aspecte – politic, social, economic, dezvoltarii largi a relatiilor internationale, in special a celor economice, precum si
aprofundarii diviziunii internationale a muncii. Imperativele economice si politice ale cooperarii statelor in vederea asigurarii
pacii si securitatii internationale, cresterii bunastarii popoarelor, dezvoltarii culturii, protectiei mediului, anume acestea au fost
premisele consacrarii acestui principiu. Dreptul de cooperare rezultă nemijlocit din dreptul statelor la existenţă, suveranitate,
independenţă, securitate etc. Potrivit acestui temei legal fiecare stat are dreptul de a stabili raporturi de cooperare bilaterală cu
ceilalţi membri ai comunităţii internaţionale, de a participa la proiecte, iniţiative de cooperare, instituţionalizată sau temporară,
pe plan regional, continental, sau mondial.
Acest principiu a fost inscris printre principiile de bază ale Cartei ONU, in care se precizează că trebuie să se realizeze
cooperarea internaţională in rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, precum
şi in incurajarea şi promovarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, fără deosebire de rasă, sex, limbă ori
religie.
Astfel, Declaraţia Adunării Generale din 1970 prevede: „Statele, oricare ar fi deosebirile existente intre sistemele lor politice,
economice şi sociale, au obligaţia de a coopera unele cu altele in diversele domenii ale relaţiilor internaţionale.” Carta
drepturilor şi indatoririlor economice ale statelor din 1974 consideră cooperarea reală dintre state, bazată pe luarea in
considerare impreună a problemelor economice internaţionale şi acţiunea comună in scopul soluţionării lor ca fiind
indispensabilă pentru indeplinirea dorinţei intregii comunităţi internaţionale de a realiza o dezvoltare justă şi raţională a tuturor
regiunilor lumii.
Actul Final de la Helsinki precum şi Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990 consacră acest principiu in termenii
relataţi mai sus, iar cel din urmă document afirmă dorinţa semnatarilor de a coopera pentru intărirea increderii dintre state şi
promovarea controlului asupra inarmării şi dezarmării.
2. Analizaţi tipurile și formele de cooperare internațională.
3. Proiectați domeniile obligatorii de cooperare între state.
 Cooperarea internațională este o obligație pentru state. Ele sunt datoare să coopereze între ele, în primul rând, pentru
asigurarea păcii ți securității internaționale, precum ți pentru realizarea progresului lor. În desfășurarea relațiilor lor de
cooperare, statele au îndatorirea de a respecta toate principiile fundamentale ale dreptului internațional public, ca și celelalte
norme imperative ale acestuia.
Dezvoltarea cooperării internaţionale reprezintă o obligaţie ce se concretizează în mai multe domenii. În domeniul economic,
aceasta reprezintă obligaţia tuturor statelor de a contribui la dezvoltarea armonioasă a comerţului internaţional, fără bariere sau
discriminări. Cooperarea statelor în domeniul politic este chemată să canalizeze eforturile tuturor statelor în contextul adoptării
de măsuri şi acte juridice cu valoare coercitivă menite să garanteze menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, să contribuie
în mod eficient la preîntîmpinarea crizelor şi regelementarea disputelor prin modalităţi paşnice, să asigure colaborarea tuturor
statelor în combaterea şi prevenirea fenomenului infracţionalităţii internaţionale, terorismului internaţional etc. În domeniul
tehnico-ştiinţific se impune o cooperare fructuoasă a statelor în vederea asigurării accesului tuturor popoarelor la descoperirile
şi inovaţiile ştiinţei contemporane, evitîndu-se în acest context, barierele şi practicile discriminatorii care stau în calea
asigurării libertăţii de circulaţie a valorilor tehnico-ştiinţifice. Sunt total incompatibile cu principiul cooperării internaţionale a
statelor avantajele unilaterale, în favoarea unor anumiţi parteneri, acţiuni şi măsuri care sub imperiul unei cooperări au tendinţa
de a secătui bogăţiile naturale ale naţiunilor mai puţin dezvoltate, să le pună la dispoziţia unor factori de decizie străine,
precum şi impunerea prin forţă a unor soluţii de cooperare benefice numai pentru statele puternice, nesocotind statele mai mici
sau mai puţin dezvoltate.

16. Protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului – principiu de drept internaţional public.
1. Identificați evoluţia istorică şi codificarea principiului.
Principiul respectării drepturilor omului este relativ nou, căpătand valenţe deosebite după adoptarea Declaraţiei universale a
drepturilor omului. Prima consacrare oficială a drepturilor omului apare in SUA, la 12 iunie 1776, in 35Declaraţia drepturilor, care
consfinţea dreptul omului la viaţă şi la libertate. Carta ONU conţine şi ea unele dispoziţii care denotă preocuparea societăţii
internaţionale in respectarea şi garantarea drepturilor omului. Evoluţia dreptului internaţional a condus, în a doua jumătate a secolului
XX, la elaborarea unui ansamblu de reglementări coerente, unele cu caracter universal, altele pe plan regional, unele cu conţinut
global, altele specifice, referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Carta ONU a stabilit ca obiectiv al Organizaţiei, în acelaşi timp cu menţinerea păcii şi securităţii şi dezvoltarea de relaţii paşnice între
naţiuni, înfăptuirea colaborării în soluţionarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în
promovarea şi încurajarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului faţă de toate persoanele, fără deosebire de
rasă, sex, limbă sau religie. Între atribuţiile Adunării Generale s-a prevăzut iniţierea de studii şi adresarea de recomandări cu scopul de
a sprijini înfăptuirea drepturilor şi libertăţilor omului pentru toţi. Primul document internaţional de ansamblu în acest domeniu,
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, a enunţat un standard minim, o concepţie comună despre
drepturile şi libertăţile omului, un set de cuprinzător de drepturi politice, civile, economice, sociale şi culturale.
Deşi a fost adoptată printr-o rezoluţie a Adunării Generale a ONU şi nu printr-un tratat internaţional, multe din normele înscrise în
Declaraţie au devenit norme cutumiare, cu aplicare universală, au fost reluate în numeroase tratate internaţionale universale şi
regionale, precum şi în constituţiile unor ţări. În literatura de specialitate s-a arătat că reprezentând un principiu de drept internaţional
cu valoare imperativă, de jus cogens, principiul respectării universale a drepturilor omului obligă toate statele, în aceeaşi măsură.
2. Analizaţi principalele forme de protecție internațională a drepturilor omului.
Protecţia drepturilor fundamentale ale omului, deşi nu şi-a găsit încă o recunoaştere în dreptul pozitiv timp îndelungat, a fost asigurată
de Curtea Europeană de Justiţie, de la Luxemburg, pe baza principiilor generale existente în dreptul naţional, în patrimoniul juridic
european comun, pe baza convenţiilor internaţionale în domeniu la care statele sunt părţi, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
etc.
 În această situaţie CEJ a trebuit să asigure protecţia drepturilor omului în aşa fel încât să nu afecteze principiul primordialităţii
dreptului comunitar, prin transformarea constituţiilor naţionale în izvor de drept comunitar sau prin recunoaşterea superiorităţii
acestora (menţionăm că dreptul comunitar este o ramură de drept sui generis, autonomă, care s-a desprins din dreptul internaţional,
dar şi din dreptul intern, şi este o creaţie specială, diferită, nemaiîntîlnită pînă acum).
Documentele internaţionale creează doar un anumit cadru juridic general legat de protecţia drepturilor omului, pe când concretizarea
acestor prevederi se efectuează în ultimă instanţă prin actul suveran al statului, prin reglementări interne, şi în general prin contribuţia
organelor interne ale statului care veghează respectarea necondiţionată a drepturilor omului în fiecare stat.
3. Evaluaţi consecințele încălcării de către state a principiului.
În virtutea acestui principiu statelor le revin şi o serie de obligaţii de drept internaţional cum ar fi de pildă:
- obligaţia statelor de a respecta standardele internaţionale privind drepturile omului;
- obligaţia de a nu permite nici un fel de încălcare a drepturilor omului, creând mijloace judiciare la îndemâna celor ale căror drepturi
au fost încălcate;
- să se preocupe de asigurarea pentru toţi oamenii a unui nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii şi bunăstării lor,
preocupându-se de adoptarea măsurilor sociale necesare;
- să asigure minorităţilor naţionale dreptul de a se asocia, de a duce împreună o viaţă spirituală şi de a-şi prezerva identitatea etnică,
lingvistică şi religioasă;
- obligaţia de a informa cu bună credinţă forumurile internaţionale în legătură cu modul în care statele respectă şi aplică convenţiile
internaţionale privind drepturile omului, manifestând o receptivitate faţă de sugestiile şi propunerile altor state, faţă de recomandările
organizaţiilor internaţionale.

17. Egalitatea suverană a statelor – principiu de Drept Internaţional Public.

1. Identificați evoluţia istorică şi codificarea principiului.
Incă din secolul al 16–lea, ca o reacţie la inegalitatea practicată şi la arbitrariul marilor puteri s-a arătat necesitatea
recunoaşterii egalităţii in drepturi a statelor. Hugo Grotius releva că principiul egalităţii intre indivizi işi găseşte expresie şi
relaţiile dintre state, iar Pufendorf avea să sublinieze că egalitatea statelor este o expresie a suveranităţii lor. Principiul dat
presupune respectarea suveranitatii tuturor statelor si egalitatii lor in cadrul relatiilor international. Printre principiile enuntate
de Carta ONU in art.2 principiul egalitatii suverane sta pe primul loc:” Organizatia este intemeiata pe principiul egalitatii
suverane a tuturor membrilor ei”. Ulterior, acest principiu a fost reafirmat si dezvoltat in art. III din Carta OUA, in Carta OSA
(art.3, lit.b), in actele altor organizatii internationale, in Declaratia principiilor de drept international din 1970, in Actul final de
la Helsinki din 1975, precum si intr-o multime de alte tratate internationale bi- si multilaterale.
2. Stabiliți caracterele suveranității statale.
Principiul egalitatii suverane a statului se caracterizeaza prin urmatoarele:
 statele sunt obligate sa respecte egalitatea suverana si specificul fiecaruia dintre ele, precum si toate drepturile inerente
suveranitatii.
 Fiecare stat are indatorirea de a respecta personalitatea altor state.
 Toate statele dispun de drepturi si obligatii egale.
 Fiecare stat este in drept sa participe la organizatii si tratate internationale.
 Integritatea teritoriala si independenta politica a statului sunt inalienabile.
 Fiecare stat are obligatia de a respecta pe deplin si cu buna-credinta obligatiile sale internationale, precum si sa convetuiasca
in pace cu alte state.
3. Formulați întinderea egalității în drepturi ale statelor.
Articolul 52 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
 Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor
(1) Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege și
să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri
numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de
Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.
(2) Drepturile recunoscute prin prezenta cartă care fac obiectul unor dispoziții prevăzute de tratate se exercită în condițiile și cu
respectarea limitelor stabilite de acestea.
(3) În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de
convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.
(4) În măsura în care prezenta cartă recunoaște drepturi fundamentale, așa cum rezultă acestea din tradițiile constituționale
comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu tradițiile menționate.
(5) Dispozițiile prezentei carte care conțin principii pot fi puse în aplicare prin acte legislative și de punere în aplicare adoptate
de instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii, precum și prin acte ale statelor membre în cazurile în care acestea pun în
aplicare dreptul Uniunii, în exercitarea competențelor lor respective. Invocarea lor în fața instanței judecătorești se admite
numai în scopul interpretării și controlului legalității unor astfel de acte.
(6) Legislațiile și practicile naționale trebuie să fie luate în considerare pe deplin, după cum se precizează în prezenta cartă.
(7) Instanțele judecătorești ale Uniunii și ale statelor membre țin seama de explicațiile redactate în vederea orientării
interpretării prezentei carte.
18. Subiecţii dreptului internaţional public.
1. Definiţi subiectul de drept internaţional public.
Subiecţii dreptului internaţional sunt considerate acele entităţi care participă nemijlocit atât la procesul de creare şi
realizare a normelor de drept internaţional, cât şi la desfăşurarea raporturilor juridice internaţionale, dobândind
drepturi şi obligaţii internaţionale. Capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii internaţionale mai este denumită şi
personalitate juridică internaţională.
2. Categoriile subiecţilor dreptului internaţional public.
Statele- subiecte principale de drept internațional public care posedă personalitate juridică deplină în virtutea
faptului că sunt înzestrate cu suveranitate; posedă teritoriu care le aparține fie istoric, fie în virtutea tratatului
internațional; are populație legată de el juridic și este capabil să poarte răspundere internațională în legătură cu
raporturile care pot să apară între el și alți subiecți de drept internațional.
Organizațiile internaționale interguvernamentale- subiecte derivate de drept internațional, creată de state și
înzestrate de către acestea cu prerogative pe plan internațional în scopul de a contribui la soluționarea problemelor
speciale în diverse domenii ale relațiilor internaționale, precum și cele interne, și având un volum mai redus al
personalității juridice internaționale în comparație cu cea a statelor.
Popoarele și națiunile ce luptă pentru independență- o categorie de subiecți de drept internațional, care posedă
anumite drepturi în sfera relațiilor internaționale, realizate în măsura care acestea sunt recunoscute de state,
organizații internaționale și cu condiția că posedă capacitate de a purta răspundere internațională în legătură cu
raporturile care pot să apară între el și alți subiecți de drept internațional.
 Entitățile cu caracter statal contestat- sunt subiecți de drept internațional, care, posedând practic toate trăsăturile
caracteristice unui sat, au o anumită independență în relațiile internaționale, însă beneficiază doar de o
personalitate juridică parțială în acele domenii care prezintă interes pentru fiecare din ele.
Indivizii- sunt o categorie nouă de subiecți de drept internațional care posedă o personalitate juridică specială,
deoarece, în conformitate cu dispozițiile tratatelor internaționale aplicabile, ei pot intra doar în anumite raporturi
juridice din ramurile dreptului internațional umanitar, dreptului maritim, dreptului internațional penal, dreptului
internațional procesual, protecției internaționale a drepturilor omului.
3. Evaluaţi statutul Republicii Moldova ca subiect de drept internaţional public.
Exercitarea de către Republica Moldova a calităţii de subiect de drept internaţional public se realizează prin:
 încheierea tratatelor internaţionale şi aderarea la cele existente;
 aderarea la organizaţiile internaţionale cu caracter universal, regional, subregional, locale sau specializate în
calitate de membru;
 stabilirea relaţiilor diplomatice cu alte state.
După proclamarea independenţei, situaţia Republicii Moldova, în calitate de subiect al relaţiilor internaţionale,
obţine noi caracteristici, determinate primordial de recunoaşterea Repu- blicii Moldova de către comunitatea
internaţională. De la proclamarea independenţei Republicii Moldova, la 27 august 1991, politica externă a statului
nostru a trecut prin mai multe perioade de maturizare. De la formalizarea juridică a suveranităţii şi independenţei,
la stabilirea relaţiilor diplomatice cu statele lumii şi, la plasarea ţării în sistemul relaţiilor internaţionale.
Recunoaşterea şi afirmarea RM ca stat, integrarea sa în circuitul internaţional în calitate de actor cu drepturi
depline este rezultatul unor eforturi reale pe plan extern al ţării noastre. Pe parcursul a 18 ani de la proclamarea
independenţei sale, RM a fost recunoscută de toate statele membre ale ONU şi întreţine relaţii diplomatice cu mai
mult de 124 din ele. Până în prezent Republica Moldova a încheiat peste 1532 de tratate şi acorduri bilaterale cu
alte state şi circa 910 de Convenţii internaţionale multilaterale, de asemenea, participă în cadrul a peste 115-119 de
organizaţii internaţionale.
Tipurile tratatelor bilaterale încheiate de Republica Moldova se referă la: dubla impunere, comerţul şi cooperarea
economică, asistenţa umanitară şi cooperarea tehnică, de stabilire a relaţiilor diplomatice, călătorii reciproce,
readmisia, militar etc.
Un eveniment de mare importanţă în afirmarea Republicii Moldova pe arena internaţională a fost admiterea ei, prin
vot unanim, în ziua de 2 martie 1992, ca membru cu drepturi depline al Organizaţiei Naţiunilor Unite. În prezent
activitatea în cadrul ONU este foarte importantă, fapt ce a condus la dinamizarea prezenţei statului nostru în viaţa
internaţională, dezvoltarea şi extin- derea relaţiilor de prietenie şi cooperare cu membrii comunităţii internaţionale
precum şi crea- rea în continuare a unui climat favorabil obţinerii pe linia ONU de asistenţă tehnico-financiară
pentru procesul reformelor din ţară. Republica Moldova continuă să-şi intensifice raporturile cu instituţiile
specializate din sistemul ONU, în primul rând cu Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, Banca Mondială,
Fondul Monetar Internaţional, Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia
Internaţională a Aviaţiei Civile.
 Poate fi apreciată ca fructuoasă colaborarea Moldovei cu organizaţia regională OSCE membră a cărei a devenit la
31 ianuarie 1992. Problemele cu care se confruntă RM, fiind susţinute corect de acest organism, beneficiind astfel
de un sprijin permanent, în special, în acţiunile autorităţilor moldoveneşti orientate spre soluţionarea conflictului
transnistrean şi urgentarea finalizării re- tragerii de pe teritoriul său a formaţiunilor militare ruse prin
implementarea angajamentelor asumate de către Federaţia Rusă în conformitate cu deciziile Summit-ului OSCE de
la Istambul din 1999. 
Republica Moldova devine membru al CSI în anul 1994. Aderarea Republicii Moldova la Comunitatea Statelor
Independente a fost condiţionată de un şir de cauze obiective, printre care necesitatea escaladării tensiunii
interetnice, precum şi dependenţa totală faţă de Rusia şi Ucraina în ceea ce priveşte materia primă şi carburanţii.
Un obiectiv strategic, prioritar şi ireversibil al politicii externe a Republicii Moldova este integrarea în Uniunea
Europeană, „deoarece pentru RM nu există altă cale de afirmare decât integrarea deplină în lumea civilizată
contemporană”. În acest context, la 24 martie 2005, Parla- mentul Republicii Moldova, în prima sa şedinţă după
alegerile parlamentare din 6 martie 2005, a adoptat în unanimitate o declaraţie comună cu privire la parteneriatul
politic între toate partidele parlamentare în vederea realizării obiectivelor de integrare în UE.
Realizările Republicii Moldova, activităţile actuale ale statului la nivel universal, regional şi su- bregional,
apreciate pozitiv de comunitatea internaţională, principalele organizaţii internaţionale ONU, OSCE, Consiliul
Europei, Uniunea Europeană, OTAN şi altele – demonstrează cu lux de amănunte că formarea Republicii Moldova
ca stat suveran, independent, subiect de drept internaţional public este un fapt împlinit.

19. Statul – subiect de drept internațional.

1. Definiţi statul și competențele statale din punct de vedere a dreptului internațional.
Statul este un fenomen istoric, politic şi juridic. Statul este definit ca o colectivitate umană, instalată
permanent pe un anumit teritoriu şi având o structură de organe ale puterii care se bucură de
suveranitate.
Statele sunt considerate subiecte principale ale dreptului internaţional public. Calitatea de subiect de
drept internaţional este recunoscută şi organizaţiilor internaţionale guvernamentale şi în anumite
condiţii şi limite popoarelor care luptă pentru eliberare naţională. Actualmente subiectele principale
ale dreptului internaţional sunt statele independente şi purtătoare de drepturi suverane.
2. Stabiliți tipurile și formele de recunoaștere a statelor.
Recunoaşterea este actul unilateral prin care un stat constată existenţa unor fapte care pot avea
consecinţe asupra drepturilor şi obligaţiilor sale şi declară expres sau acceptă implicit că relaţiile
sale internaţionale viitoare vor fi edificate ţinând seama de aceste fapte. Practica internaţională a
consacrat mai multe tipuri şi forme ale recunoaşterii statelor.
Recunoaşterea poate îmbrăca două forme, şi anume:
 - recunoaşterea expresă se face printr-un act special al organului de stat competent – declaraţie sau
notificare formală – adresată noului stat, prin care se exprimă în mod cert intenţia de a-l recunoaşte;
- recunoaşterea tacită este cea care se poate deduce din faptele concludente ale unui stat, cum ar fi
stabilirea de relaţii diplomatice, încheierea unui tratat bilateral, care reglementează problema
generală, fără a enunţa rezerve în privinţa recunoaşterii, şi este practicată de statele latino-americane.
Tipurile recunoașterii:
-recunoaşterea de jure este recunoaşterea deplină şi definitivă a unui stat, este irevocabilă, efectele
ei stingându-se numai odată cu încetarea calităţi de subiect de drept a statului recunoscut. Ea are ca
efect recunoaşterea deplină a personalităţii juridice a noului stat, cu tot ceea ce rezultă din
exercitarea suveranităţii acestuia, inclusiv posibilitatea stabilirii de relaţii în diferite domenii, în
primul rând a relaţiilor diplomatice şi consulare complete, a încheierii de tratate şi altele.
-recunoaşterea de facto, la care se recurge în mod excepţional are caracter limitat şi provizoriu, fiind
susceptibilă revocării. Ea are ca raţiune consideraţia că statul respectiv nu ar fi încă suficient de
stabil şi ca formă de manifestare, fiind preferabilă stabilirea unor relaţii cu cîmp limitat, de obicei
relaţii comerciale şi a unor relaţii politice şi diplomatice limitate. În general, este o fază
premergătoare recunoaşterii de jure.
Între recunoaşterea de jure şi cea de facto există o deosebire de grad, nu de esenţă, ambele fiind
manifestări de voinţă a statelor, cu efecte juridice asemănătoare, prima completă, a doua parţială.
-recunoașterea ad hoc, neoficială, cu ocazia participării la anumite evenimente din viața
internațională.
3. Evaluaţi statutul de neutralitate a unui stat.
Poziția unui stat faţă de o situație, fapt, eveniment, produs în cadrul societății internaționale.
Poziția unui stat faţă de două sau mai multe subiecte de drept internaţional care sunt angajate într-un
conflict, prin care statul respectiv se abţine de a întreprinde orice acţiune care ar putea prejudicia
interesele uneia dintre părţile participante la conflict, sau care ar determina rezultatul conflictului.
Neutralitatea reprezintă o formă de manifestare a voinţei unor state de a sta temporar sau permanent
în afara desfăşurării războaielor dintre alte state.
Putem distinge mai multe forme de neutralitate:
1. Neutralitatea imparţială a fost reglementată de Declaraţia de la Paris din 1856 apoi de Convenţiile
de la Haga din 1899 şi 1907. Conform acestor documente statul neutru în timp de război se obligă să
adopte o poziţie egală faţă de beligeranţi nefavorizând pe nici unul dintre ei. Statul neutru este supus
următoarelor cerinţe:
 Abţinerea care îl obligă să nu participe la ostilităţi;
  Prevenirea adică împiedicarea desfăşurării oricăror operaţiuni militare pe teritoriul său;
 Imparţialitatea adică tratarea în mod egal a părţilor în conflict;
2. Neutralitatea diferenţiată reprezintă neparticiparea unui stat la un conflict armat cît şi atitudinea
diferită adoptată faţă de victimă şi agresor într-un război de agresiune. Atitudinea dată se manifestă
prin acordarea de asistenţă unuia sau unora dintre beligeranţi care au statut de victimă a unei
agresiuni militare dar fără participarea la operaţiunile militare.
3. Neutralitatea eventuală reprezintă atitudinea de neutralitate a unuia sau mai multor state faţă de un
anumit război (atitudinea Japoniei şi a Turciei faţă de conflictul dintre Israel şi statele arabe din
1967).
4. Neutralitatea permanentă-statut internaţional special al unui stat caracterizată prin:
a. Neparticiparea la alianţe militare, politice care au drept scop pregătirea războiului;
b. Neadmiterea folosirii propriului teritoriu pentru pregătiri militare, inclusiv amplasarea de baze
militare străine, depozite;
c. Interdicţia de a deţine, produce şi experimenta arme nucleare;
d. Provocarea unei politici de colaborare activă cu toate statele.

20. Succesiunea statelor.

1. Definiţi instituția succesiunii statelor.
În dreptul internaţional succesiunea reprezintă substituirea unui stat de către altul în limitele unui teritoriu determinat şi cu
privire la populaţia respectivă. Sub aspectul suveranităţii, succesiunea reprezintă un domeniu de exercitare a suveranităţii
naţionale, a dreptului poporului de a-şi hotărî singur soarta. Această caracteristică a succesiunii se reflectă şi în Convenţiile din
1978 şi 1983 de la Viena asupra succesiunii statelor la tratate, respectiv, la bunuri, arhive şi datoria de stat.
2. Examinaţi situațiile de succesiune a statelor.
A. Succesiunea statelor la tratatele iinternaționale.
Codificată prin Convenția de la Viena, din anul 1978, ea cuprinde normele dreptului internațional public care reglementează
condițiile în care tratatele statului predecesor trec asupra statului succesor.
B. Succesiunea statelor în domeniile bunurilor de stat, arhivei și datoriilor de stat.
Normele referitoare la acest aspect al succesiunii statelor au fost codificate prin Convenția din anul 1983.
Convenția din anul 1983 reglementează acest domeniu al succesiunii statului prin două categorii de norme: norme generale (de
bază) și norme speciale.
Succesiunea statelor în domeniul bunurilor de stat (domeniul public) se referă la bunurile drepturilor și intereselor, care la data
succesiunii statelor, și conform dreptui intern al statului predecesor, au aparținut acelui stat.
 Convenția din anul 1983 preczzează că succesiunea statelor în ce privește domeniul public (bunurile) înseamnă ăncetarea
drepturilor statului predecesor asupra bunurilor sale de stat și nașterea drepturilor statului succesor asupra acestor bunuri, pe
care le preia. Statul succesor crea bunurile statului predecesor fără despăgubiri, dacă n-a intervenit o altă înțelegere.
Succesnea statelor din domeniul bunurilor nu are ca obiect bunurile, drepturile și interesele statelor terțe, de pe teritoriul pe
care are loc succesiunea, dacă conform dreptului intern al statului predecesor acele bunuri aparțineau unor state terțe.
C. Succesiunea statelor mai are un domeniu important cel al calității statelor de membri în diferite organizații internaționale.
Până în prezent, acest domeniu al succesiunii statelor n-a fost codificat. De aceea, există numai reguli de natură cutumiară în
această materie, rezultate din practica organizațiilor internaționale.
În cazul noilor state independente apărute pe fostele teritorii coloniale, ele nu succed la calitatea de membru într-o organizație
internațională a statului predecesor (a puterii coloniale). Ele trebuie să fie primite în organizațiile internaționale, conform
procedurii de primire a noilor membri ai organizației.
În cazul unirii unnor state într-un stat nou, practica ONU a consacrat regula că staul succesor succede la calitatea de mmembru
într-o organizație internațională, statele predecesoare care au avut această calitate (de exemplu: Republica Arabă Unită, creată
în anul 1958, prin unirea Egiptului cu Siria, au succedat la calitatea de membre ale ONU a celor două state predecesoare).
În cazul dezmembrării unui stat în mai multe state, statele succesoare trebuie să urmeze procedura de primire de noi membri în
organizațiile internaționale (de exemplu: noile state independentte apărute ca urmare a dezmembrării Uniunii Sovietice a fost
primite, conform procedurii obișnuite în cadrul ONU, cu excepția Rusiei).
3. Evaluaţi suscesiunea statelor la tratatele internaționale.
Convenția din 1978 sistematizează aceste norme luând în considerare 4 cazuri principale de succesiune a statelor, în relațiile
internaționale.
a) Succesiunea statelor la tratateleinternaționale în cazul noilor state independente îmbracă un aspect special, ca urmare a faptului
că noul stat independent a apărut pe baza dreptului la autodeterminare a popoarelor asuprite. În consecință, noul stat
independent succede unei puteri coloniale, care a deținut acest teritoriu. Din această situație rezultă o discontinuitate între
statul predecesor (puterea colonială) și statul succesor- noul stat independent.
Regula generală care se aplică este a ceea de „tabula rasa”, în sensul că tratatele internaționale încheiate de puterea colonială
care se aplicau și asupra teritoriului colonial respectiv, nu trec, în mod eutomat, asupra noului stat independent, format pe acel
teritoriu. Convenția din anul 1978 precizează acestă regulă în modul următor: „un stat nou independent nu este obligat să
mențină un tratat sau să devină parte la un tartat numai pentru simplul fapt că la data succesiunii statelor, statele erau în vigoare
în privința teritoriului la care se referă acea succcesiune”.
Din acestă regulă rezultă și regula că drepturile și obligațiile statului predecesor (cele asumate de puterea colonială) nu se
transmit, în mod automat statului succesor.
Convenția din anul 1978 mai prezizează că obligațiile internaționale asumate de puterea colonială cu privire la stabilirea de
baze militare străine pe teritoriul respectiv nu se extind, în mod automat, asupra noului stat independent, constituit pe acel
teritoriu.
În practica relațiilor internaționale, noine state independente au menținut în vigoare, pentru ele, tratatele la care a fost parte
vechea putere colonială, privind colaborarea în domaniul comercial, tratatele de asistență tehnică, economică, precum și cele
prin care au fost suprimate vizele, cu anumite state.
O altă categorie de tratate internaționale menținute în vigoare de statele noi independente sunt acordurile bilaterale încheiate de
vechea puetre colonială cu vecinii acelui teritoriu, pentru stabilirea frontierelr sale. Reluarea acestor tratate de statele noi
independente s-a făcut cu scopul evitării punerii în discuție a frontierelor noului stat și a evitării conflictelor de frontieră (ceea
ce nu s-a realizat în toate cazurile).
b) Succesiunnea statelor la tratatele internaționale în cazul unirii a două sau mai multe state, fie într-un stat unitar nou, fie în
cadrul unei federații.
În acset caz regula generalăcare se aplică este continuitatea valablității tratatelor internaținale ale statelor predecesoare pentru
statul succesor, cu mențiunea dacă statele respective nu hotărăsc altfel. Aceste tratate se vor aplica numai pe teritoriul unde
eraau valabile, înainte de succesiune. Tratatele statelor predecesoare își pot extinde aplicabilitatea asupra întregului teritoriu
noului stat la statul succesor, dacă acest lucru este acceptat de acest stat și sunt de acord cu ele celelate părți contractante.
c) Succesiuea statelor la tratatele internaționale în cazul divizării unui stat în mai multe state, sau a separării unei zone din
teritoriu unui stat și formarea pe ea a unui stat nou.
În cazul dezmembrării (divizării) unui stat în mai multe state, statele succesoare preiau tratatele statului predecesor, dacă ele nu
hotărăsc altfel.
În cazul de succesiune a unei zone teritoriale dintr-un stat și formarea pe ea a unui stat nou, tratatele internaționale a statului
din care s-a desprins acea zonă rămân valabile pentru noul stat, dacă părțile contractante ale lor nu hotărăsc altfel sau dacă un
tratat este localizat în zona teritorială respectivă.
d) În cazul trecerii unei zone teritoriale de sub suveranitatea unui stat sub suveranitatea altui stat nu se pune chestiunea
succesiunii de drept internațional, deoarece nu dispare un stat (statul predecesor) și nici nu apare un stat nou (statul succesor).
În acest caz, se aplică regula valabilității teritoriale a limitelor tratatelor internaționale. Conform ei, tratatele internaționale ale
statului care a deținut zona teritorială respectivă își încetează valabilitatea asupra ei, iar tratatele internaționale ale statului sub
a cărui suveranitate a trecut această zonă teritorială se extind asupra ei. Fac excepții de la această regulă tratatele localizate,
care urmează teritoriul pe care ele se aplică (o anumită regiune sau o localitate dintr-un stat).

21. Organizația internațională interguvernamentală – subiect de drept internațional.

1. Dați noțiunea organizației internaționale.
Organizaţiile internaţionale reprezintă un fenomen caracteristic al relaţiilor mondiale actuale, fiind chemate să contribuie la
dezvoltarea înţelegerii şi colaborării dintre state, la asigurarea păcii şi securităţii în lume.
2. Examinați structura organizației internaționale.
Elementul caracteristic al formării şi existenţei unei organizaţii îl constituie structura acesteia, sistemul organelor principale şi
auxiliare, care prin îmbinarea lor, prin funcţionarea  lor permanentă sau sesională, conferă acesteia caracterul instituţional, de
permanenţă şi continuitate a activităţilor coordonate ale statelor membre.
Această structură este formată, de regulă, din trei categorii de organe principale:
-organe larg reprezentative cu atribuţii generale, cu activitate sesională şi cu caracter adesea de for suprem (Adunarea generală.
Conferinţa etc.);
-organe principale cu competenţă restrânsă (Consiliu, Comitet etc.);
-organe de secretariat cu activitate permanentă, formate din funcţionari internaţionali, având atribuţii tehnice şi executive.
Această structură se particularizează la fiecare organizaţie internaţională, corespunzător funcţiilor sale şi acordului de voinţă
dintre statele membre.
3. Proiectați elementele actului constitutiv.
 - În primul rând, pentru ca o asociere să poată fi socotită organizaţie internaţională, se impune ca la respectiva asociere să
participe, în calitate de părţi contractante statele.
- În al doilea rând, asocierea unor state într-o organizaţie internaţională se realizează în baza acordului de voinţă al statelor,
care îmbracă, de regulă, forma unui tratat.
Cele două elemente constitutive – asociere de state şi realizarea asocierii printr-un tratat internaţional – permit distincţia dintre
organizaţiile internaţionale interguvemamentale şi organizaţiile internaţionale neguvernarnentale, constituite pe baza asocierii
unor persoane fizice sau juridice înscrise în ordinea juridică internă a unuia sau mai multor state, în afară de aceasta, tratatul de
constituire a organizaţiilor internaţionale, conţinând angajamente mutuale, impune statelor participante o anumită cooperare în
cadrul organizaţiei şi cu aceasta. Prin actele constitutive se creează obligaţii reciproce, opozabile tuturor membrilor.
- În al treilea rând, asocierea statelor în organizaţii internaţionale presupune urmărirea unor obiective sau scopuri comune:
menţinerea păcii şi stabilităţii internaţionale; dezvoltarea economică; cooperarea financiară; dezvoltarea comerţului; transfer de
tehnologie etc.
Proliferarea organizaţiilor internaţionale după cel de-al doilea război mondial decurge, aşa cum s-a mai arătat, din
diversificarea activităţilor ce impun cooperarea dintre state, ceea ce se reflectă şi în preocuparea acestora de a circumscrie cît
mai exact, în actul constitutiv, obiectivele şi scopurile fiecărei organizaţii nou create.
- Cea de-a patra condiţie pentru calificarea unei asociaţii de state ca organizaţie internaţională interguvemamentală este
cerinţa ca aceasta să aibă o structură instituţională proprie.
Cu alte cuvinte, ea trebuie sa dispună de un număr de organe, cu funcţionare periodică sau permanentă, prin intermediul cărora
să îşi desfăşoare activitatea potrivit statutului. Printre organele proprii unei organizaţii internaţionale trebuie să figureze cel
puţin un organ format din reprezentanţii tuturor ţărilor membre, iar acest organ să nu fie dependent de un anume stat.
Efectul cumulat al elementelor constitutive înfăţişate, conferă organizaţiilor internaţionale interguvernamentale personalitate
juridica proprie – de drept intern şi internaţional – în temeiul căreia acestea beneficiază de drepturi şi îşi asumă obligaţii pe
teritoriul oricăruia din statele membre sau în raporturile cu acestea ori cu alte subiecte de drept internaţional.

22. Organizaţia Naţiunilor Unite – organizaţie cu vocaţie universală.

1. Definiţi noţiunea de organizaţie internaţională.
În literatura de specialitate, pornindu-se de la formularea art. 2 al Convenţiei de la Viena asupra dreptului tratatelor, după care prin expresia
„organizaţie internaţională” se înţelege „organizaţie interguvernamenlală”, termenul de „organizaţie internaţională” desemnează o asociaţie
între state: participanţii la organizaţie trebuie să fie neapărat state. Acest studiu priveşte numai această categorie de organizaţii şi dintre
acestea au fost selectate, pentru a ilustra diversitatea fenomenului constituirii şi funcţionării organizaţiilor internaţionale, numai acelea din
sistemul Naţiunilor Unite, în opinia autorului, organizaţiile din Sistemul Naţiunilor Unite, prin actele lor constitutive şi activităţile pe care le
desfăşoară, relevă una din trăsăturile fundamentale ale societăţii internaţionale contemporane, şi anume tendinţa instituţionalizării raporturilor
dintre state.
În epoca contemporană, organizaţiile internaţionale reprezintă o formă de armonizare a eforturilor statelor în direcţia unei colaborări
internaţionale, pentru realizarea căreia statele au creat un cadru juridico-organizatoric (instituţional) – o organizare cu caracter permanent.
Organizaţiile internaţionale reprezintă un fenomen caracteristic al relaţiilor mondiale actuale, fiind chemate să contribuie la dezvoltarea
înţelegerii şi colaborării dintre state, la asigurarea păcii şi securităţii în lume.
2. Analizaţi istoria creării ONU.
Organizația Națiunilor Unite este cea mai importantă organizație internațională din lume. Fondată în 1945, după Al Doilea Război Mondial,
are astăzi 193 de state membre. Întemeierea ei a constat din semnarea, de către membrii ei fondatori, a Cartei Organizației Națiunilor Unite în
1945 în cadrul conferinţei de la San Francisco. Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea
drepturilor omului, cooperarea internațională și respectarea dreptului internațional. Sediul central al organizației este la New York.
 Respectarea drepturile omului a fost motivul principal pentru crearea ONU. Atrocitățile celui de-Al Doilea Război Mondial și genocidurile au
determinat că noua organizație să prevină tragedii similare în viitor.
Un prim obiectiv a fost acela de a crea un cadru legal pentru a lua în considerare și a lua hotărâri asupra violărilor drepturilor omului.
Istoria ONU a fost una agitată, în conformitate cu contextul politic în care a acţionat. Republica Federală Germană și Republica Democrată
Germană s-au integrat în ONU în aceeași zi, la 18 septembrie 1973. Reunificarea Germaniei a provocat dispariția RDG și RFG fară a afecta
statutul de membru a Germaniei. Republica China a fost membru fondator al ONU în 1945.
Organizația Națiunilor Unite este compusă din cinci entități: Adunarea Generală a Națiunilor Unite, Secretariatul Națiunilor Unite, Curtea
internațională de justiție, Consiliul de Securitate al ONU și Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite. O a șasea entitate, Consiliul de
Tutelă, și-a încetat activitatea în 1994.
3. Proiectaţi sistemul şi funcţiile organelor principale ale ONU.
Adunarea Generală este principala adunare deliberativă a Națiunilor Unite. Compusă din toate statele membre a Națiunilor Unite, adunarea
se întâlnește în sesiuni regulate în fiecare an, dar se pot efectua și adunări de urgență. Când Adunarea Generală votează pe diferite teme, două
treimi dintre votanți și voturi sunt necesare. Exemple de întrebări importante includ recomandații privind pacea și securitatea; selecția
membrilor unei entități; admiterea, suspendarea sau expulsia unor membri; și decizii bugetare. Adunarea poate face orice recomandări pe
orice temă pentru ONU.
Consiliul de Securitate este însărcinat cu menținerea păcii și securității în state. În timp ce alte organe ale Națiunilor Unite pot face doar
„recomandări” statelor membre, Consiliul de Securitate are puterea să ia decizii obligatorii pe care statele membre au înțeles să le accepte, sub
termenii Articolului Cartei 25. Deciziile Consiliului sunt cunoscute ca rezoluțiile Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite.
Secretariatul ONU este condus de către Secretarul General, asistat de o echipă internațională de funcționari civili din întreaga lume.  Acesta
asigură studii, informații, și facilități necesare entităților Națiunilor Unite pentru ședințele lor. De asemenea, preia și efectuează sarcini de la
Consiliul de Securitate, Adunarea Generală, Consiliul Economic și Social, și de la alte entități ONU.
Curtea Internațională de Justiție (CIJ) se află în Haga, Olanda. Aceasta este principalul organ judiciar al ONU. Stabilită în 1945 de Carta
ONU, Curtea a fost pusă în funcțiune în 1946, ca succesorul Permanentei Curți Internaționale de Justiție. CIJ este compusă din 15 judecători
care dețin funcția pentru 9 ani și sunt numiți de Adunarea Generală; fiecare judecător în funcție trebuie să fie de naționalitate diferită.
Consiliul Economic și Social (ECOSOC) asistă Adunarea Generală în promovarea cooperării și dezvoltării economice și sociale globale.
ECOSOC are 54 de membri, care sunt aleși de Adunarea Generală timp de trei ani. Președintele este ales pentru un an din puterile mici sau
medii reprezentate de ECOSOC. Consiliul are o ședință anuală în iulie, ținută în New York sau Geneva. Văzut separat față de entitățile pe
care le coordonează, funcțiile ECOSOC includ strângerea de informații, sfătuirea statelor membre și propunerea de recomandări. 

23. Entitățile statale contestate.

1. Definiţi entitățile statale contestate.
Entitățile statale contestate- sunt subiecte de drept internațional în devenire, aflate pe diferite trepte
de afirmare a calității lor de subiect de drept internațional. Ele nu întrunesc încă condițiile esențiale
pentru a fi subiect de drept internațional.
2. Analizaţi gradul participării lor la relațiile de drept internațional.
3. Estimaţi poziția Vticanului în dreptul internațional.
Statutul internaţional al Vaticanului reprezintă cazul acceptării ca subiect de drept internaţional a
unei entităţi care nu este totuşi un stat şi despre care putem spune că marchează, de fapt, trecerea de
la categoria subiecţilor de drept internaţional cu o organizare esenţialmente teritorială, la cele cu un
caracter diferit.
Astfel, în perioada evului mediu şi până spre sfârşitul secolului al XIX-lea Papa, ca şef al bisericii
catolice, şi-a exercitat suveranitatea asupra statelor pontificale al căror teritoriu a variat în timp.
Dacă până în 1870 Vaticanul a existat ca stat, după această dată el a fost desfiinţat, fiind inclus în
cadrul statului italian. Guvernul italian s-a arătat dispus să-i stabilească un statut juridic special, dar
legea adoptată de Parlamentul italian în acest scop nu a fost acceptată de către Papă şi de succesorii
acestuia. De la această dată şi până în 1929, când s-au încheiat între Italia şi Vatican acordurile de la
Lateran, statutul juridic al Vaticanului a fost incert. După dificile negocieri, instrumentele juridice
semnate la Roma în 1929 cuprind:
- un tratat politic care rezolvă şi elimină problema romană;
- un concordat prin care este reglementată condiţia juridică a bisericii catolice în Italia;
- o convenţie financiară prin care se reglementează, într-un mod foarte favorabil pentru guvernul
italian, obligaţii financiare asumate de acesta; acest set convenţional a fost completat cu o serie de
documente încheiate ulterior (1929-1948) în domenii diferite – servicii telegrafice, circulaţia
automobilelor, monetare, administrarea gării Vaticanului, delimitarea de noi zone teritoriale ş.a.
Tratatul de la Lateran conţine 27 de articole şi reglementează în mod esenţial raporturile dintre
Vatican şi statul italian. În baza acestui tratat, statul italian a recunoscut proprietatea exclusivă şi
jurisdicţia suverană a Vaticanului asupra unui spaţiu teritorial din oraşul Roma, caracterul neutru şi
inviolabil al acestui teritoriu, dreptul de reprezentare în străinătate etc.
Analizând prevederile formulate în tratatul de la Lateran şi situaţia Vaticanului în raport cu statul
italian şi cu alte state, conchidem că Vaticanul nu întruneşte toate elementele constitutive ale unui
stat, şi anume:
- Vaticanul nu exercită o suveranitate reală, ci drepturi speciale şi o jurisdicţie în limitele admise de
statul italian;
- nu există o putere politică organizată, organizarea administrativă funcţionează cu privire la
problemele religioase, serviciile publice revenindu-i guvernului italian;
- foloseşte moneda europeană pe teritoriul său de la 1 ianuarie 2002. Are propria bancă, Banca
Vatican;
- cetăţenia Vaticanului este specială şi funcţională, dobândindu-se în condiţii determinate de rang şi
domiciliu şi pierzându-se o dată cu dispariţia acestor condiţii, fără ca cetăţenia originară a persoanei
respective să fie afectată în vreun fel.
Unele clauze din tratat se referă la scutirile (scutiri de ordin militar, fiscal şi vamal) şi imunităţile
acordate demnitarilor Bisericii şi persoanelor aparţinând Curţii pontificale, precum şi edificiilor
pontificale. În pofida acestora, Vaticanul constituie o entitate ce se manifestă pe planul relaţiilor
 internaţionale, care devine, prin exercitarea atributelor recunoscute de state, subiect al raporturilor
de drept internaţional, al drepturilor şi obligaţiilor internaţionale în sfere limitate de activitate.
Astfel, raporturile diplomatice dintre Vatican şi statele străine s-au dezvoltat considerabil.
Dacă în 1929 existau 30 de state care întreţineau relaţii cu Vaticanul, în 1975, numărul acestora era
de 83, iar în prezent Vaticanul este considerat ca fiind membru originar al societăţii internaţionale.
Activităţile diplomatice ale Sfântului Scaun sunt întreţinute de Secretariatul de Stat (Vatican)
(condus de către un Cardinal Secretar de Stat) prin intermediul secţiei pentru relaţiile cu statele.
Printre altele, Convenţia de la Viena din 1961, cu privire la relaţiile diplomatice, cuprinde
reglementări privind dreptul de legaţie al Vaticanului, confirmându-i încă o dată calitatea de subiect
de drept internaţional. În 1984 între Sfântul Scaun şi Italia este semnat un nou concordat, care s-a
substituit celui din 1929. Concordatul este în vigoare până în prezent. Vaticanul are capacitatea de a
încheia tratate cu statele care sunt denumite concordate – ce reprezintă o varietate a tratatului
internaţional şi care reglementează probleme cu caracter religios. Vaticanul este membru al
numeroaselor organizaţii internaţionale şi este reprezentat în calitate de observator în activităţile
ONU şi ale altor organizaţii internaţionale (are relaţii diplomatice cu Uniunea Europeană (UE) la
Bruxelles). Participă la conferinţe şi congrese internaţionale. Astfel, totalitatea acestor atribute
defineşte situaţia Vaticanului ca subiect special, derivat şi limitat al dreptului internaţional
contemporan.
În concluzie, menţionăm că personalitatea internaţională a Vaticanului se întemeiază, ca geneză şi
sferă de manifestare, pe acordul de voinţă al statelor, iar exercitarea ei în raporturile cu statele se
realizează în limitele determinate de consimţământul acestora.

24. Teritoriul în dreptul internaţional public.

1. Definiţi noţiunea teritoriului în dreptul internaţional public.
Teritoriul de stat este spaţiul geografic format din suprafeţele terestre, acvatice, dar şi spaţiul aerian şi subsolul acestora,
delimitat prin frontiere, asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă.
2. Clasificaţi categoriile de teritorii şi comparaţi regimul juridic al fiecărei categorii.
Teritoriu de stat- se află în limitele frontierelor fiecărui stat în parte, asupra lui este exercitată suveranitatea deplină și
exclusivă a statelor.
Teritoriile cu regimuri internaţionale nesupuse suveranităţii statelor includ:
-zona internaţională a spaţiilor submarine,
-spaţiul cosmic şi corpurile cereşti,
-stațiul aerian în afara teritoriilor de stat,
-marea liberă şi
-Antarctica.
 Regimul juridic al acestor spaţii este reglementat de principii şi norme de drept internaţional. La baza acestui regim stă
conceptul de res communis omnium, ceea ce înseamnă patrimoniu comun al întregii omeniri. Aceste spaţii sunt deschise
folosirii de către toate statele şi popoarele, în condiţii de egalitate şi numai în scopuri paşnice.
Teritoriile cu regimuri juridice mixte sunt acele spaţii asupra cărora acţionează în acelaşi timp normele dreptului
internaţional şi normele dreptului intern. Aceste teritorii cuprind:
- spații ce nu intră în teritoriul de stat :
a) zona contiguă reprezintă fâşia adiacentă mării teritoriale, care se întinde în largul mării până la distanţa de 24 de mile
marine, măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale;
b) zona economică exclusivă este fâşia adiacentă mării teritoriale, care se întinde în largul mării pe o distanţă de până la
200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale;
c) platoul continental al statelor riverane reprezintă, din punct de vedere geologic, prelungirea naturală a ţărmului care
coboară în pantă uşoară sub apele mării până la marginea continentală, unde adâncimea este de 150-200 m, dincolo de
care începe panta continentală şi marile adâncimi. Din punct de vedere juridic, platoul continental reprezintă fundul
mărilor şi oceanelor şi subsolul acestuia, dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, în larg, până la o distanţă, de
regulă, de 200 de mile, măsurate de la linia de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale.
-spații ce fac parte din teritoriul de stat :
a) fluviile internaționale,
b) strâmtorile internaționale și
c) canalele internaționale.
În cadrul teritoriilor de stat şi ale teritoriilor cu regimuri internaţionale nesupuse suveranităţii statelor există anumite
regimuri juridice, cum ar fi condominiul, servituţile internaţionale şi cesiunea temporară de teritoriu.
 Condominiul este o formă de exercitare a suveranităţii în comun de către două sau mai multe state. Particularităţile
condominiului constau în aceea că teritoriul respectiv aparţine concomitent la două sau mai multe state. Corespunzător,
însă, fiecare dintre aceste state în limitele condominiului îşi realizează suveranitatea sa, în baza unui acord dintre ele.
Condominiile de obicei au fost instituite prin tratate de pace şi au avut un caracter temporar: condominiul germano-
belgian asupra teritoriului Moresnet, între anii 1816-1920; condominiul ruso-japonez asupra insulei Sahalin, între anii
1835-1875; condominiul anglo-egiptean asupra Sudanului, între anii 1899-1935. În prezent este cu-noscut condominiul
franco-spaniol instituit în 1278 asupra Andorrei.
 Servitutea este o stare instituită prin tratate potrivit cărora o parte sau întregul teritoriu de stat este destinat să servească
unor scopuri sau interese ale altui stat. Existenţa servituţilor în dreptul internaţional este o problemă controversată. Ele
au fost concepute pornind de la servituţile de drept civil. În dreptul internaţional însă nu se poate accepta că există un
fond dominant şi unul aservit. Prin urmare, ceea ce s-a denumit servitute sunt anumite drepturi pe care un stat suveran le
acordă pe teritoriul său altui stat, de regulă în condiţii de reciprocitate.
 Cesiunea de teritoriu desemnează acţiunea de trecere a unui teritoriu aflat sub suveranitatea statului care îl cedează sub
suveranitatea statului care îl primeşte. Cesiunea de teritorii s-a realizat în trecut prin vânzări, prin tehnica arendării, prin
schimb, prin înzestrare ş. a. Dreptul internaţional contemporan nu admite cesiunea de teritoriu decât în măsura în care
aceasta este conformă cu dreptul inalienabil şi imprescriptibil al popoarelor la autodeterminare şi este efectuată în cadrul
şi ca efect al unor înţelegeri paşnice dintre state.
Teritorii cu regim internațional special :
a) teritorii demilitarizate- spații guvernate de regimuri convenționale care interzic realizarea totală sau parțială a tuturor
tipurilor de activitate militară (spații în care se interzice desfacerea activităților militare);
b) teritorii neutralizate- spații în care, prin dispoțiile tratatelor internaționale speciale, este interzisă purtarea acțiunilor
militare și folosirea lor în calitate de baze pentru puterea acțiunilr militare;
c) teritorii denuclearizate- spații cu regim de demilitarizare parțială, în care este interzisă producerea, experimentarea,
plasarea, transportarea și păstarea armamentului nuclear sau a instalațiilor necesare pentru exploatarea lui;
d) zone de pace- o regiune geografică strict determinată, având un regim convențional care include reglementarea modului
de asigurare a păcii și securității internaționale.
3. Formulaţi modalităţi de modificare legală a teritoriului în dreptul internaţional public.
Modificarea teritoriului statelor este admisă de dreptul internaţional contemporan în baza respectării principiului
dreptului popoarelor de a dispune de ele însele şi numai prin mijloace paşnice.
Conform Actului final al CSCE de la Helsinki (1975), statele semnatare consideră “că frontierele lor pot fi modificate în
conformitate cu dreptul internaţional, prin mijloace paşnice şi prin acord”. Anterior, modificările teritoriului de stat erau
concepute în contextul expansiunii şi al cuceririlor dominante în raporturile internaţionale sau erau bazate pe
transpunerea în dreptul internaţional a unor instituţii de drept ce facilitau transmiterile de teritoriu prin vânzare-
cumpărare, donaţii, arendă sau ipotecare şi cesiunea făcută de un stat altui stat etc.
1. modalități licite:
- restituirea teritoriul acăpărat în mod ilicit;

- limitarea teritoriului în calitate de sancțiune pentru agresiune;

- modificarea teritoriului ca rezultat al luptei pentru eliberarea națională;

- schimbul de teritorii;

- unificarea sau desprinderea unei părți a teritoriului în baza referendumului;

- cesiunea de teritoriu (vânzarea, dăruirea);

- concesiunea- cedarea temporară a teritoriului (arenda, transmiterea pentru folosire temporară).

2. modalități ilicite:
Agresiunea, cucerirea, anexarea, acăpărarea- ce au fost scoase de dreptul internațional public în afara legii.
25. Frontiera de stat în dreptul internaţional public.
1. Expuneţi noţiunea de frontieră de stat.
Frontiera de stat este linia reală sau imaginară, trasată între diferite puncte pe suprafaţa globului
pământesc, care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altor state, de marea liberă, în înălţime de
spaţiul cosmic şi în adâncime până la limita accesibilă tehnicii moderne.
Frontiera este limita juridică în cadrul căreia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă,
iar naţiunea dreptul său la autodeterminare.
2. Formulaţi criteriile de clasificare a frontierelor de stat.
După natura lor, frontierele sunt:
 - frontiere naturale (orografice)- sunt cele stabilite cu ajutorul formelor de relief, cum sunt creasta
sau baza munţilor sau pe anumite ape. În stabilirea frontierei pe anumite ape se face distincţia între
apele curgătoare navigabile şi cele nenavigabile.
- frontiere geometrice (artificiale)- sunt liniile drepte care despart teritoriile statelor. Uneori, din
anumite consideraţii de ordin practic, se admite ca frontiera geometrică să se abată de la linia
dreaptă. Indiferent de cauzele care au provocat schimbarea fizică a frontierei, modificarea juridică a
acesteia nu poate interveni decât pe calea unui acord între statele interesate.
După elementele componente ale teritoriului de stat, frontierele mai pot fi împărţite în :
-frontiere terestre desparte uscatul (solul) dintre două state. Ea poate fi atât geometrică cât şi
naturală (în regiunile de munte, frontiera urmează linia vârfurilor celor mai înalte) ;
-frontiere fluviale, separă în două părţi apele unui fluviu situat între teritoriile a două state. Frontiera
fluvială se stabileşte în funcţie de particularităţile apelor de frontieră ;
-frontiere maritime este linia exterioară a apelor teritoriale, pe care şi-o fixează fiecare stat prin
legislaţia sa internă, în cadrul anumitor limite internaţionale ;
-frontiere aeriene sunt liniile imaginare perpendiculare care pornesc de pe frontierele terestre sau
acvatice în sus, până la limita inferioară a spaţiului cosmic.
3. Proiectați procesul de stabilire a frontierelor de stat.
Delimitarea- procedeu politic și juridic care presupune detrminarea în formă convențională a liniei
frontierei de stat cu indicarea traseului pe hărți, scheme și planuri,
Demarcarea- procedeu tehnic ce presupune trasarea liniei frontierei potrivit tratatului de delimitare
și marcarea ei prin semne și instalații speciale;
Redemarcarea- revizuirea liniei demarcate anterior cu restabilirea semnelor de frontieră.
Rectificarea- precizarea traseului frontierei de stat, corectarea acestuia în legătură cu apariția
anumitor circumstanțe (denudare, necesitățile populației băștinașe).
26. Fluviile internaționale.
1. Identificați noţiunea de fluviu internațional.
Fluviile internaţionale sunt cursurile de apă care separă sau traversează teritoriile mai multor state şi care sunt navigabile
până la vărsarea lor în mare sau ocean. Fluviile prezintă interes atât pentru comunicaţiile dintre state, cât şi pentru
folosirea apelor lor în scopuri industriale, pentru agricultură şi în domeniul energetic. Fiind interesate, statele, în
decursul deceniilor, au dezvoltat colaborarea între ele exploatând fluviile cu regim internaţional.
2. Clasificați fluviile intenaționale.
 Fluvii succesive, care traversează teritoriul mai multor state. De exemplu, Dunărea pentru Germania,
Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia, Bulgaria, România, Republica Moldova, Ucraina.
 Fluvii contigue, care separă teritoriile a două state. De exemplu, Rinul între Germania, Elveţia şi Franţa.
3. Formulaţi regimul juridic al Dunării.
Republica Moldova este un stat riveran Dunării, de aceea pentru noi prezintă interes studierea regimului juridic al unuia
din cele mai mari fluvii europene. Regimul navigaţiei pe Dunăre a prezentat în toate timpurile o însemnătate deosebită
pentru statele riverane în scopul participării acestora la comerţul şi cooperarea internaţională. Ca fluviu navigabil, care
străbate mai multe ţări din centrul şi sud-estul Europei, Dunărea în decursul istoriei a constituit un obiect de expansiune
şi dominaţie din partea marelor puteri, confruntările dintre ele provocând daune suveranităţii şi drepturilor legitime ale
statelor riverane.
La Congresul de la Viena (1815), Dunărea a fost recunoscută drept fluviu internaţional, însă, în urma victoriei Rusiei
asupra Turciei, prin Tratatul de pace de la Adrianopole (1829), Rusia preia controlul asupra gurilor Dunării, asigurându-
şi deplina libertate de navigaţie. Pentru prima dată un regim general internaţional de navigaţie pe Dunăre a fost stabilit
prin Tra ta tul de la Paris (1856). Conform prevederilor tratatului, a fost instituit principiul libertăţii de navigaţie, precum
şi Comisia Europeană a Dunării, formată preponderent din state neriverane.
Regimul actual al navigaţiei pe Dunăre este reglementat prin Convenţia de la Belgrad din 18 august 1948, încheiată de
către statele riverane şi intrată în vigoare la 11 mai 1949. Prevederile Convenţiei se aplică porţiunii navigabile a Dunării
de la RFG până la Marea Neagră, prin canalul Sulina (România). Navigaţia pe Dunăre este liberă pentru cetăţenii, navele
comerciale şi mărfurile tuturor statelor în condiţii de egalitate.
Navele aflate pe Dunăre au dreptul să intre în porturi, să procedeze acolo la operaţiuni de încărcare şi descărcare, să
îmbarce şi să debarce călători şi să se aprovizioneze cu combustibil şi alimente. Navele militare ale statelor riverane au
dreptul de a naviga numai pe porţiunea de fluviu cuprinsă în graniţele proprii, iar în afara acestora, numai pe bază de
înţelegere între statele interesate.
Navelor militare ale statelor neriverane le este interzisă navigaţia pe Dunăre. Stabilirea regulilor de navigaţie pe Dunăre,
supravegherea fluvială, sanitară şi poliţienească, precum şi efectuarea lucrărilor hidrotehnice necesare menţinerii
fluviului în stare de navigaţie intră în competenţa statelor riverane.
Utilizarea apelor Dunării în alte scopuri decât navigaţia este reglementată prin acorduri încheiate între statele riverane.
Drept exemplu, putem aduce Acordul dintre România şi Iugoslavia privind sistemul hidroenergetic şi de navigaţie
Porţile de Fier 1, încheiat în 1963, şi Porţile de Fier 2, încheiat în 1976. În 1985, la Bucureşti, a fost adoptată “Declaraţia
statelor dunărene în materie de gospodărire şi protecţia apelor fluviului contra poluării”. Această declaraţie are drept
scop prevenirea poluării şi folosirea raţională a apelor fluviului.

27. Regimul juridic al zonelor polare.

1. Expuneţi noţiunea de zonă polară.
2. Examinaţi instrumentele internaţionale care reglementează statutul Antarcticii.
Conform Tratatului din 1959, principiul de bază al regimului inter-naţional al Antarcticii este folosirea ei
numai în scopuri paşnice. Astfel, au fost interzise: crearea de baze militare, construirea de fortificaţii sau
desfăşurarea manevrelor militare şi experimentarea oricărui tip de arme. Prin Tratatul cu privire la
Antarctica s-a instituit o zonă cu statut de totală demilitarizare, neutralizare şi denuclearizare. Totodată,
Tratatul prevede libertatea cercetărilor ştiinţifice şi modalităţile de colaborare a statelor în acest
domeniu, stabileşte posibilitatea schimbului de informaţii privind programele lor ştiinţifice, schimbului
 de personal între expediţiile statelor şi între staţiunile lor ştiinţifice din Antarctica, precum şi schimbului
de observaţii şi rezultate ştiinţifice. Tratatul nu se pronunţă asupra pretenţiilor de suveranitate teritorială
în Antarctica, însă atâta timp cât Tratatul este în vigoare, nici un stat nu are dreptul de a înainta noi
pretenţii asupra Antarcticii. În vederea respectării Tratatului s-a creat un nou sistem de control şi
inspecţie reciprocă, care se realizează prin observatorii desemnaţi de reprezentanţii celor 12 state părţi la
Tratat. De la încheierea Tratatului şi până în prezent, activitatea statelor a generat o serie de probleme
juridice şi cu privire la protecţia mediului şi la regimul resurselor minerale din zonă. În acest scop a fost
adoptată, în iunie 1988, Convenţia privind reglementarea activităţilor asupra resurselor minerale din
Antarctica. Obiectivul acestei convenţii este interzicerea acelor activităţi care ar cauza daune mediului
sau ecosistemelor antarctice sau ar afecta clima-tul la nivel global sau regional. În octombrie 1991 statele
părţi la Tratatul cu privire la Antarctica au semnat la Madrid Protocolul asupra protecţiei mediului în
această zonă, protocol care, între altele, interzice prospectarea şi mineritul în Antarctica pe o perioadă de
50 ani.
3. Evaluaţi particularităţile regimului juridic al Antarcticii.
Conform Tratatului din anul 1959 și Convenției din 1980 regimul juridic al Antarcticii conține
următoarele particularități:
- Reprezintă cel mai important izvor de apă dulce și conține numeroase bogății minerale;
- Au ca obiect apărarea mediului din Antarctica și condițiile de exploatare a minereurilor din această zonă;
- Principiul de bază al regimului internațional al Antarcticii este folosirea ei numai în scopuri pașnice;
- Sunt interzise în Antarctica acțiunile cu caracter militar ca stabilirea de baze militare, construirea de
fortificații sau desfășurarea de manevre militare și experimentarea oricărui tip de arme;
- Statele pot folosi personal militar și materiale militare în Antarctica, dar numai pentru cercetări științifice
sau în alt scop pașnic;
- Antarctica este neutră.

28. Populaţia în dreptul internaţional.

1. Definiți elementele populaţiei în dreptul internaţional public.
Populația unui stat reprezintă totalitatea persoanelor fizice, aflate în cadrul unui stat și supuse jurisdicției acestuia. Populația oricărui
stat conține următoarele categorii:
 cetăţenii, naţionalii sau resortisanţii săi. Faţă de această categorie de persoane statul îşi exercită jurisdicţia sa deplină, precum şi
protecţia sa diplomatică, atunci când ei se află în străinătate;
 străinii, persoanele care au cetăţenia altor state;
 bipatrizii sau pluripatrizii, persoanele care au cetăţenia a două sau mai multe state;
 apatrizii, persoanele nu au cetăţenia nici unui stat;
 refugiaţi sau persoane strămutate, persoane care aparţin unor minorităţi etnice, religioase sau lingvistice şi care sunt cetăţeni ai statului
respectiv, dar care beneficiază de o anumită protecţie internaţională referitoare la drepturile fundamentale ale omului.
2. Analizaţi reglementările internaționale privind cetățenia.
Cetăţenia implică o legătură de loialitate, determinată în cea mai mare măsură prin afinitate etnică, religioasă, culturală a tuturor
indivizi lor care alcătuiesc o anumită naţiune.
Reglementările de drept internaţional public privind populaţia statelor urmăresc crearea unui cadru juridic internaţional adecvat pentru
garantarea anumitor drepturi acestor entităţi. Totodată prin aceste reglementări iau naştere şi unele obligaţii pe seama statelor în
domeniul respectiv. Atât statele cât şi organizaţiile internaţionale au adoptat numeroase acte internaţionale cu privire la protecţia
internaţională a drepturilor unor grupuri sociale etnice, naţionale şi religioase, cât şi a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Colaborarea statelor în acest domeniu a condus la apariţia unor reglementări de drept internaţional privind regimul juridic al
persoanelor fără cetăţenie, al persoanelor cu dublă cetăţenie, persoanelor refugiate sau strămutate, precum şi în domeniul statutului
străinilor. De asemenea, dreptul internaţional cuprinde principii şi norme referitoare la expulzarea unor persoane, extrădarea lor şi în
materia dreptului de azil. Populaţia unui stat cuprinde în primul rând cetăţenii statului, numiţi şi resortisanţi, precum şi celelalte
persoane aflate pe teritoriul său şi sub jurisdicţia sa.
Regula generală în materia populaţiei statelor ar fi că statul îşi exercită jurisdicţia asupra tuturor oamenilor aflaţi pe teritoriul său. De
la această regulă după cum am menţionat supra fac excepţie diplomaţii, personalul consular al statelor străine precum şi funcţionarii
internaţionali care se bucură de un statut special internaţional. Datorită acestui statut, persoanele în cauză sunt scoase de sub
jurisdicţia statului pe a cărui teritoriu beneficiază de statutul respectiv.
Cetăţenia este supusă în principiu unui regim de reglementare internă, statele având o competenţă exclusivă în a stabili în cadrul
legislaţiei proprii atât modurile de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei, cât şi toate drepturile şi obligaţiile care decurg din legătura
politică şi juridică a apartenenţei la un stat. De regulă, numai cetăţenii unui stat se bucură de drepturile politice şi pot avea acces la
funcţiile publice, civile sau militare.
3. Formulaţi modalitățile de dobândire a cetăţeniei prin opțiune și a transferului de populație.
Problema cetățeniei devine obiect al unor reglementări de drept internațional în cazurile de trecere a unei zone teritoriale de sub
suveranitatea unui stat sub suveranitatea altui stat, sau în cazul transferului unei populații dintr-un stat în altul. În cazul când o zonă
teritoriaală trece de sub suveranitatea unui stat sub suveranitatea altui stat se pune problema cetățeniei persanelor fizice, care locuiesc
în zona teritorială respectivă.
În această situație se aplică instituția opțiunii, în temeiul căreia persoanele fizice respective pot alege între a-și păstra vechea
cetățenie, sau pot adopta cetățenia statului sub a cărui suveranitate a trecut acea zonă teritorială.
În cazul transferilui unei populații dintr-un stat în altul regula generală este că populația respectivă primește cetățenia statului unde a
fost deplasată. Ea a fost aplicată în cazul schimbului de populații între Turcia șși Grecia sau al transferului populației germane din
Polonia, Cehoslavacia și Ungaria pe baza hotărârii Conferinței de la Potsdam, din anul 1945.

29. Regimul juridic aplicabil străinilor.

1. Definiţi regimul juridic al străinilor.
Reglementarea regimului juridic al străinilor, a condiţiilor de intrare, şedere şi ieşire a constituit o preocupare constantă a statelor
lumii, încă de la apariţia primelor tratate internaţionale. Potrivit Dicţionarului politic,” străinul este privit in sensul larg al termenului
(cel de persoană fizică), el fiind definit ca: orice individ ce nu posedă naţionalitatea statului in care se găseşte. Această definiţie
condiţionează caracterul de extraneitate al persoanei in funcţie de teritoriul pe care se află, precum şi de criteriul cetăţeniei pe care o
deţine respectiva persoană”.
Legea cu privire la regimul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor, art. 1 prevede că „se consideră cetăţean străin persoana care
nu are cetăţenia Republicii Moldova, dar are dovada apartenenţei sale la un alt stat”. Sunt străini potrivit proiectului legii cu privire la
regimul străinilor, art.3 lit. a) – persoanele care nu deţin cetăţenia RM fie că sunt apatrizi.
2. Analizaţi principiile regimului juridic aplicabil străinilor.
1. regimul naţional – potrivit acestui principiu, străinii, în condiţiile legii dispun de drepturi civile şi fundamentale, extrem de rar şi de
drepturi politice. Regimul naţional este stabilit şi străinilor din ţara noastră (art.19 din Constituţia RM). În practică, sunt extrem de
rare cazurile când străinilor li se acordă totalitatea drepturilor fundamentale, inclusiv drepturile politice cum este dreptul de a alege şi
de a fi ales.
2. regimul special – prin care străinilor li se acordă numai acele drepturi prevăzute în mod expres în legi interne sau tratate
internaţionale. De exemplu, dreptul de a intra liber într-o ţară fără vize şi fără paşaport; drepturile şi privilegiile diplomaţilor străini,
ale funcţionarilor internaţionali.
3. regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate – este consacrat de regulă în tratate bilaterale. În acest regim, statul acordă străinilor
aflaţi pe teritoriul său drepturi conferite cetăţenilor unui stat terţ, considerat favorizat. Domeniile ce pot face obiectul clauzei sunt:
tarife vamale, tranzit, importuri şi exporturi, regimul persoanelor fizice şi juridice, drepturi de autor, regimul misiunilor diplomatice şi
consulare etc. Potrivit altei definiţii, principiul clauzei naţiunii celei mai favorizate prevede că orice facilitate acordată de un stat
membru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, în favoarea altui stat membru, se extinde obligatoriu tuturor statelor membre – acesta
fiind principiul ne discriminării în comerţul international.
4. regimul reciprocităţii – reciprocitatea implică situaţii când străinii dispune de anumite drepturi sub condiţia ca aceste drepturi să fie
acordate şi cetăţenilor proprii în ţările cărora aparţin străinii în cauză. Reciprocitatea poate fi legislativă, diplomatică sau de facto.
5. în istorie a fost cunoscut, ca regim juridic al străinilor, cel al capitulaţiilor, stabilit prin convenţii internaţionale, în virtutea cărora,
străinii, cetăţeni ai unor mari puteri erau scoşi de sub jurisdicţia statului în care se aflau. Ca regulă, litigiile acestor străini nu erau
soluţionate de autorităţile locale competente, ci de către consulii străini. În esenţă, aceste capitulaţii, stabileau, în favoarea străinilor,
regimuri de extrateritorialitate, de scoatere de sub jurisdicţie locală, de inviolabilitate a persoanei şi bunurilor, ca avantaje speciale în
materie de comerţ, impozite, taxe etc. Acest regim reprezenta, de fapt, un tratament de inegalitate şi o violare a independenţei statelor.
3. Estimaţi regimul clauzei naţiunii cele mai favorizate.
Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate – este consacrat de regulă în tratate bilaterale. În acest regim, statul acordă străinilor
aflaţi pe teritoriul său drepturi conferite cetăţenilor unui stat terţ, considerat favorizat. Domeniile ce pot face obiectul clauzei sunt:
tarife vamale, tranzit, importuri şi exporturi, regimul persoanelor fizice şi juridice, drepturi de autor, regimul misiunilor diplomatice şi
consulare etc. Potrivit altei definiţii, principiul clauzei naţiunii celei mai favorizate prevede că orice facilitate acordată de un stat
membru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, în favoarea altui stat membru, se extinde obligatoriu tuturor statelor membre – acesta
fiind principiul ne discriminării în comerţul internaţional. De exemplu, Uniunea Europeană a încheiat cu ţările terţe acorduri
comerciale prin care se acordă reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate. Astfel de acorduri au fost semnate cu ţările arabe
exportatoare de petrol şi cu cele din Pactul Andin (1984), cu China 1984, cu statele ASEAN 1980 etc. Cu Republica Moldova,
Uniunea Europeană a încheiat un acord ne preferenţial – numit Acord de Parteneriat şi Cooperare cu UE la 28 noiembrie 1994, care,
până la încheierea unui nou acord cu Uniunea Europeană, astăzi reprezintă baza legală a relaţiilor cu UE.

30. Dreptul de azil.

1. Dați noțiunea azilului teritorial.
Referitor la dreptul la azil, pentru prima dată acesta a fost fixat în Constituţia Franţei din anul 1793, în
conformitate cu care ţara acorda “azil străinilor izgoniţi din patria lor pentru cauza libertăţii”.
Dreptul la azil, de regulă, este fixat în constituţiile statelor. De pildă, în art.10 din Constituţia Italiei, în preambulul
Constituţiei Republicii Franceze. Potrivit art. 19 alin. 2 din Constituţia Republicii Moldova, “Dreptul la azil se
acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este
parte”.
 La nivel universal, dreptul de azil este reglementat, în primul rând, prin Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului. Conform art.14 din aceasta „În cazul persecuţiei, orice persoană are dreptul să caute azil şi să beneficieze
de azil în alte ţări. Acest drept nu poate fi invocat în cazul unor urmăriri penale bazate pe comiterea unei crime de
drept comun sau pe acţiuni contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite”.
2. Comparați azilul teritorial cu cel diplomatic.
Declaraţia recomandă ca statele să îşi fundamenteze prac ticile referitoare la azilul teritorial pe următoarele
principii:
a) dreptul de azil se acordă de un stat în virtutea suve ranităţii sale şi trebuie respectat de celelalte state;
b) persoanele care pot fi solicitanţi de azil sunt cele care luptă împotriva colonialismului şi nu poate fi invocat de
cele faţă de care există motive serioase că au săvârşit crime contra păcii sau umanităţii ori crime de război, aşa cum
aceste fapte grave sunt definite în instrumentele internaţionale;
c) statele sunt cele care evaluează temeiurile pentru acor darea dreptului de azil, iar acordarea sa este la latitudinea
statului în cauză;
d) situaţia solicitanţilor de azil sau azilanţilor este în sarcina comunităţii internaţionale (de aceea există un sistem
organizat al Organizaţiei Naţiunilor Unite referitor la azilanţi). Desigur că, acest regim nu poate aduce atingere
suveranităţii statului sau scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite;
e) când statul de primire întâmpină dificultăţi în acordarea sau continuarea acordării dreptului de azil, celelalte
state, în mod individual sau prin intermediul Organizaţiei Naţiunilor Unite, vor stabili, în spiritul solidarităţii
internaţionale, măsurile necesare pentru a facilita îndeplinirea obligaţiei statului de primire.
g) statele pot acorda dreptul de azil provizoriu, în condiţiile prevăzute de Declaraţie;
h) statele care acordă dreptul de azil nu vor permite azilanţilor implicarea în activităţi contrare scopurilor şi
principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite;
i) statele vor implementa practici democratice în acordarea dreptului de azil permanent sau cel temporar,
solicitanţilor care au sosit direct pe teritoriul lor.
Convenţia asupra azilului diplomatic reglementează dreptul de azil acordat în legaţii, pe vase de război, în tabere
sau avioane militare, cu excepţia navelor de război sau a avioanelor militare, care se află temporar în docuri,
arsenale sau ateliere de reparaţii şi prevede o serie de importante reguli, şi anume:
a) solicitanţii de azil trebuie să fie persoane cercetate din motive sau pentru delicte politice;
b) dreptul de azil acordat trebuie respectat de către celelalte state;
c) statul care a refuzat acordarea dreptului de azil nu este obligat să declare motivele pentru care nu a făcut-o;
d) persoanele care nu au drept de azil şi care pătrund în locuri de azil sunt invitate să-l părăsească sau, după caz,
vor fi predate autorităţilor locale, acestea fiind obligate să le trimită în judecată pentru infracţiuni politice săvârşite
anterior predării;
e) dreptul de azil se acordă de stat, în cazuri urgente şi pe o perioadă de timp strict necesară ca azilantul să poată
pleca, astfel încât viaţa, libertatea sau integritatea să nu fie puse în pericol, iar siguranţa să îi poată fi asigurată, în
orice mod. Convenţia este singura care defineşte ce se înţelege prin „ca zuri urgente”, în art. 6 arătând că sunt cele
în care solicitantul de azil este urmărit de către alte persoane sau grupuri asupra cărora autorităţile au pierdut
 controlul sau chiar de către autorităţi, este în pericol de a-şi pierde viaţa sau libertatea din cauza persecuţiilor
politice şi nu poate să îşi asigure, fără riscuri, securitatea, în orice mod. Gradul de urgenţă este determinat de statul
de primire;
f) statul pe teritoriul căruia se acordă dreptul de azil poate permite azilantului să plece întrun alt stat;
g) statul pe teritoriul căruia se acordă dreptul de azil nu trebuie să permită azilantului săvârşirea unor acte contrare
ordinii publice sau implicarea în problemele politice ale unui stat;
h) azilul diplomatic nu este supus reciprocităţii, iar azilantul este protejat, indiferent de naţionalitatea sa.
3. Proiectați regulile de acordare a azilului teritorial.
O serie de reguli privind azilul se regăsesc şi în convenţia asupra azilului teritorial. Aceste reguli sunt următoarele:
a) statele au dreptul, în exercitarea suveranităţii lor, de a admite străini pe teritoriul lor, fără ca prin aceasta să
cauzeze nemulţumirea altui stat;
b) pot fi admise pe teritoriul unui stat persoane persecutate pentru credinţele, opiniile sau apartenenţa lor politică şi
cele care au săvârşit infracţiuni politice în statul lor de origine; regimul acordat de statul de primire trebuie să fie
cel naţional, egal cu cel al celorlalţi locuitori;
c) azilanţii teritoriali nu pot fi expulzaţi sau extrădaţi de statul de primire, dacă au fost persecutaţi, sunt infractori
politici sau cercetaţi pentru infracţiuni politice, în statul de origine; au săvârşit infracţiuni de drept comun, în
scopuri politice ori dacă extrădarea este solicitată pentru motive predominant politice;
d) aplicarea Convenţiei se va face şi dacă persoana în cauză a intrat „clandestin sau ilegal” pe teritoriul statului de
primire şi firesc, dacă sunt îndeplinite condiţiile din acest instrument juridic internaţional;
e) nu există deosebiri de regim juridic între azilanţi şi refugiaţi politici;
f) azilanţii se bucură de libertatea de exprimare a gândurilor şi a opiniilor exprimate public împotriva unui stat, cu
condiţia ca aceasta să nu constituie o propagandă sistematică, prin care se incită la folosirea forţei sau a violenţei
contra statului reclamat;
g) statul de primire are dreptul de a restrânge exercitarea libertăţii întrunirilor şi a dreptului de asociere (dacă
întrunirea sau asocierea are drept scop instigarea la folosirea violenţei sau a forţei împotriva guvernului unui stat),
precum şi a dreptului la liberă circulaţie (prin supravegherea sau obligarea azilantului de a-şi stabili reşedinţa la o
distanţă rezonabilă de frontieră, pentru cei recunoscuţi drept conducători ai unor mişcări subversive şi pentru
complicii lor);
h) plecarea azilanţilor de pe teritoriul statului, în care s-a acordat dreptul de azil, trebuie să se facă cu anunţarea
aces tuia şi cu condiţia de a nu pleca în ţara din care a venit;
g) statul, care acordă dreptul de azil, apreciază motivele cererii formulate de un solicitant de azil.
31. Marea teritorială.
1. Definiţi marea teritorială.
Marea teritorială este zona maritimă adiacentă apelor interioare sau eventual apelor arhipelagice, asupra căreia se
extinde suveranitatea statului. Din punct de vedere juridic, marea teritorială este acea parte din apele mării sau
oceanului, cuprinsă între linia sa de bază şi linia exterioară, care se află sub jurisdicţia statului riveran.
2. Examinaţi modalitățile de delimitare a mării teritoriale.
 Convenţia din 1982 la art. 3 prevede o delimitare unilaterală a mării teritoriale. În acest sens, Convenţia
autorizează limita maximă de 12 mile marine, statelor revenindu-le două metode alternative de delimitare,
utilizând linia de bază normală sau linia de bază dreaptă.
Linia de bază normală este linia refluxului de-a lungul ţărmului, astfel cum aceasta este indicată pe hărţile marine
la scară mare recunoscute oficial de statul riveran.
Linia de bază dreaptă este o linie imaginară utilizată de statele al căror ţărm prezintă crestături şi tăieturi sau dacă
există de-a lungul ţărmului un şir de insule în imediata apropiere a acestuia. În acest caz, linia de bază dreaptă va
uni punctele cele mai avansate în mare, luându-se în consideraţie cel mai avansat reflux. Traseul liniilor de bază
drepte nu trebuie să se îndepărteze într-un mod sensibil de la direcţia generală a ţărmului, iar întinderile de mare
situate spre ţărm trebuie să fie suficient legate de domeniul terestru pentru a fi supuse regimului apelor interioare.
Aceste linii nu trebuie să fie trasate spre ridicăturile fundului mării ce rămân descoperite în timpul refluxului sau să
pornească de la acestea decât în cazul în care pe ele sunt amplasate faruri sau instalaţii similare, care se află în
permanenţă deasupra nivelului mării sau în cazul în care traseul unor asemenea linii de bază drepte a făcut obiectul
unei recunoaşteri internaţionale generale. În cazul în care fundurile marine descoperite se află la o distanţă de
continent sau o insulă mai mică de 12 mile marine, linia refluxului al acestora poate fi considerată linie de bază
pentru delimitarea mării teritoriale. Metoda liniilor de bază drepte nu poate fi aplicată de către un stat în aşa fel
încât să taie legătura dintre marea teritorială a altui stat cu largul mării sau cu zona sa economică exclusivă.
Linia exterioară a mării teritoriale este o linie imaginară paralelă liniei de bază a mării teritoriale, la o distanţă
egală cu lăţimea mării teritoriale.
Pasajul inofensiv este trecerea navelor străine prin marea teritorială a unui stat, respectând condiţiile cerute de
Convenţia din 1982.
3. Evaluaţi modalitatea de delimitarea a apelor golfurilor maritime.
Atunci când distanţa dintre limitele refluxului la punctele de intrare naturale ale unui golf nu depăşeşte 24 mile
marine, între aceste două limite ale refluxului poate fi trasată o linie de delimitare, iar apele astfel închise de
această linie se vor considera ape interioare. În cazul în care această distanţă depăşeşte 24 mile marine, se va trasa
o linie de bază dreaptă de 24 mile marine în interiorul golfului în aşa fel încât să închidă o suprafaţă de apă
maximă. Aceste reguli nu se referă decât la golfurile la care un singur stat este riveran şi nu se aplică golfurilor
numite „istorice”, ca de exemplu, Golful Mexic (Mexic), Hudson (Canada), Petru I (Rusia) şi atunci când se aplică
metoda liniilor de bază drepte.

32. Apele arhipelagice.

1. Identificați noţiunea de arhipelag.
Prin arhipelag se înţelege un ansamblu de insule, inclusiv părţi de insule, apele înconjurătoare şi
celelalte elemente naturale care au unele cu altele raporturi atât de strânse, încât ele formează în mod
intrinsec o entitate geografică, economică şi politică sau care sunt istoriceşte considerate ca atare.
2. Stabiliți modalitatea de delimitare a apelor arhipelagice.
3. Formulaţi dreptul de trecere prin apele arhipelagice.
Prin trecere prin apele arhipelagice se înţelege exercitarea de către nave şi aeronave, potrivit
modului lor general de navigaţie şi fără obstacole, a drepturilor de navigaţie şi de survol, numai în
scopul de a asigura un tranzit continuu şi rapid între un punct din marea liberă sau dintr-o zonă
economică exclusivă şi un alt punct din marea liberă sau dintr-o zonă economică exclusivă. În apele
arhipelagice şi marea sa teritorială adiacentă, statul arhipelag poate desemna căi de navigaţie şi, în
spaţiul aerian de asupra acestor căi, rute aeriene care să permită trecerea continuă şi rapidă a navelor
şi aeronavelor străine. Toate navele şi aeronavele se bucură de dreptul de trecere prin apele
arhipelagice, pe aceste căi de navigaţie şi rute aeriene. Aceste căi de navigaţie şi rute aeriene trebuie
să cuprindă toate rutele şi şenalele care servesc în mod normal navigaţiei internaţionale în apele
arhipelagice şi spaţiul aerian deasupra. Aceste căi trebuie să fie definite printr-o serie de linii axiale
continue unind punctele lor de intrare şi de ieşire. În timpul trecerii, navele şi aeronavele nu trebuie
să se îndepărteze cu mai mult de 25 mile marine de aceste linii axiale. De asemenea, navele străine
nu au dreptul să navigheze la o distanţă faţă de ţărm inferioară unei zecimi din distanţa care separă
punctele cele mai apropiate ale insulelor care mărginesc o cale de navigaţie. Atunci când statul
arhipelag desemnează căile de navigaţie, el poate să prescrie dispozitive de separare a traficului
pentru a asigura securitatea trecerii navelor care merg pe şenalele înguste în interiorul acestor căi.
Dacă statul arhipelag nu a stabilit căile de navigaţie sau rutele aeriene, dreptul de trecere prin apele
arhipelagice se poate exercita folosindu-se căile şi rutele care servesc în mod normal navigaţiei
internaţionale.

33. Pasajul inofensiv al navelor străine.

1. Definiți dreptul de trecere a navelor străine prin marea teritorială.
Pasajul inofensiv este trecerea navelor străine prin marea teritorială a unui stat, respectând condiţiile cerute de Convenţia din 1982.
Potrivit art.18 prin „trecere” se înţelege faptul de a naviga în marea teritorială în scopul:
 1. de a o traversa fără a intra în apele interioare ori a face escală într-o radă sau o instalaţie portuară situată în afara apelor interioare
sau
2. de a intra în apele interioare sau de a le părăsi, sau de a face escală într-o asemenea radă sau instalaţie portuară sau de a o părăsi.
Această trecere trebuie să fie continuă şi rapidă, cu excepţia a trei situaţii expres autorizate:
1. dacă oprirea şi ancorarea constituie incidente obişnuite ale navigaţiei,
2. dacă ele se impun ca urmare a unui caz de forţă majoră sau de avarie,
3. dacă se recurge la ele în scopul acordării ajutorului persoanelor, navelor sau aeronavelor aflate în pericol sau avariere.
Cu referire la calificativul „inofensivă”, articolul 19 din Convenţie face trimitere la principiul neagresiunii al dreptului internaţional şi
o consideră ofensivă orice trecere a unei nave dacă ea aduce atingere păcii, ordinii sau securităţii statului riveran în marea sa
teritorială prin următoarele activităţi:
1. ameninţarea sau folosirea forţei împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a statului riveran sau în
orice alt mod contrar principiilor dreptului internaţional enunţate în Carta ONU;
2. exerciţiu sau manevră cu arme de orice fel;
3. culegerea de informaţii în detrimentul apărării sau securităţii statului riveran;
4. propaganda vizând prejudicierea apărării sau securităţii statului riveran;
5. lansarea, aterizarea pe nave sau îmbarcarea de aeronave;
6. lansarea, debarcarea sau îmbarcarea de tehnică militară;
7. îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri, fonduri băneşti sau persoane contrar legilor şi reglementărilor vamale, fiscale, sanitare sau
de imigrare ale statului riveran;
8. poluarea deliberată şi gravă, cu încălcarea Convenţiei din 1982;
9. pescuitul;
10. cercetări sau ridicări hidrografice;
11. perturbarea funcţionării oricărui sistem de comunicare sau a oricărui alt echipament sau instalaţie ale statului riveran;
12. orice altă activitate care nu are o legătură directă cu trecerea.
2. Analizaţi acțiunile ce nu constituie pasaj inofensiv.
3. Formulaţi drepturile de protecție și obligațiile statelor riverane vis a vis de pasajul inofensiv.
Statul riveran dispune de următoarele drepturi de protecţie cu privire la exercitarea dreptului de pasaj inofensiv din partea navelor
maritime străine în marea sa teritorială:
1. să adopte legi şi reglementări cu privire la pasajul inofensiv în marea sa teritorială privind securitatea navigaţiei, reglementarea
traficului maritim, protecţia echipamentelor şi a sistemelor de asigurare a navigaţiei, protecţia cablurilor şi a conductelor submarine,
conservarea resurselor biologice ale mării, prevenirea pescuitului ilegal ş.a.;
2. când securitatea navigaţiei o impune, să pretindă navelor străine care-şi exercită dreptul de trecere inofensivă în marea sa teritorială
să utilizeze căile de navigaţie desemnate de el şi să respecte dispozitivele de separare a traficului prescrise de el pentru reglementarea
trecerii navelor. Statul riveran trebuie să indice în mod clar asemenea căi de navigaţie şi dispozitive de separare a traficului pe hărţi
maritime cărora le asigură publicitatea necesară;
3. să ia, în marea sa teritorială, măsurile necesare pentru a împiedica orice trecere care nu este inofensivă;
4. să ia măsurile necesare pentru a preveni orice încălcare a condiţiilor de intrare în apele interioare sau instalaţiile portuare;
5. fără a stabili vreo discriminare de drept sau de fapt între navele străine, să suspende temporar, în anumite zone ale mării sale
teritoriale, exercitarea dreptului de pasaj inofensiv a navelor străine dacă această suspendare este indispensabilă pentru asigurarea
securităţii sale, între altele, pentru a putea executa exerciţii militare. Suspendarea nu va avea efect decât după publicarea ei în modul
cuvenit.

34. Zona economică exclusivă.

1. Definiţi noţiunea de zonă economică exclusivă.
 Zona economică exclusivă este o instituţie cu un regim mixt deoarece, pe de o parte, statul riveran
nu-şi exercită suveranitatea asupra ei, iar, pe de altă parte, statului riveran dispune de unele drepturi
exclusive în această zonă. Noţiunea este consacrată în a cincea parte a Convenţiei din 1982, potrivit
căreia ea este o zonă situată dincolo de marea teritorială şi adiacentă ei, supusă unui regim juridic
special stabilit de Convenţie.
2. Analizaţi drepturile şi obligaţiile tuturor statelor în zonele economice exclusive.
Reieşind din faptul, că din punct de vedere juridic zona economică exclusivă totuşi este un teritoriu
liber, toate statele, fie că sunt sau nu riverane, se bucură de:
1. libertatea de navigaţie,
2. libertatea de survol,
3. libertatea de a pune cabluri şi conducte şi conducte submarine,
4. libertatea de a folosi marea în alte scopuri licite pe plan internaţional, legate de exercitarea acestor
libertăţi.
La rândul lor, alte statele atunci când recurg la aceste libertăţi în zona economică exclusivă al unui
stat, trebuie să ţină cont în mod corespunzător de drepturile şi obligaţiile acestuia şi trebuie să
respecte legile şi reglementările adoptate de el.
3. Formulaţi drepturile exclusive şi obligaţiile statelor riverane în zonele lor economice exclusive.
Obligațiile:
- să nu le amplaseze pe căile de navigaţie recunoscute ca esenţiale pentru navigaţia internaţională, -
să notifice în mod corespunzător construcţia lor,
- să semnaleze prin mijloace pertinente prezenţa lor,
- să ridice toate instalaţiile sau toate lucrările abandonate sau dezafectate în scopul asigurării
securităţii navigaţiei, ţinând seama de normele internaţionale general acceptate.
- să facă o publicitate adecvată în ceea ce priveşte poziţia, dimensiunile şi adâncimea elementelor
care vor rămâne dintr-o instalaţie sau lucrare care nu a fost complet ridicată.
Drepturile:
1. libertatea de navigaţie,
2. libertatea de survol,
3. libertatea de a pune cabluri şi conducte şi conducte submarine,
4. libertatea de a folosi marea în alte scopuri licite pe plan internaţional, legate de exercitarea acestor
libertăţi.
35. Marea liberă.
1. Definiți instituția mării libere.
 Marea liberă este una dintre cele mai vechi instituţii ale dreptului mării.
Marea liberă este spaţiul maritim situat dincolo de marea teritorială a statelor riverane nesupus suveranităţii
lor.
2. Examinaţi principiile aplicabile regimului mării libere.
Regimul juridic al mării libere este guvernat de trei principii importante ale dreptului internaţional maritim,
codificate în Convenţia din 1982: principul libertăţii mării, principiul folosirii mării în scopuri paşnice,
principiul neapropriaţiunii mării libere.
Prin principiul libertăţii mării, reglementat prin articolul 87 din Convenţie, se înţelege că marea liberă este
deschisă tuturor statelor, fie ele riverane sau fără litoral. Această libertate presupune:
1. libertatea de navigaţie,
2. libertatea de survol,
3. libertatea de a pune cabluri şi conducte submarine,
4. libertatea de a construi insule artificiale şi alte instalaţii autorizate de dreptul inter naţional,
5. libertatea pescuitului,
6. libertatea cercetărilor ştiinţifice.
Potrivit principiului folosirii mării în scopuri paşnice, statele riverane sunt obligate să se abţină în exercitarea
drepturilor şi realizarea obligaţiilor rezultate din activităţile maritime de la recurgerea la forţă sau
ameninţarea cu forţa, incompatibile cu principiile fundamentale ale dreptului internaţional public.
Principiul neapropriaţiunii mării libere interzice statelor să pretindă vreun drept de proprietate asupra mării
libere sau să supună o parte din ea suveranităţii sale. Cu toate acestea, principiul în cauză, nu afectează
jurisdicţia unui stat la bordul unei nave, care poartă pavilionul său, atunci când ea se află în mare liberă.
3. Estimaţi natura obligațiilor statelor în marea liberă.
În marea liberă, statele au patru obligaţii fundamentale:
1. Exercitarea unei jurisdicţii efective asupra navelor sale. În acest sens, statele au obligaţia de a exercita în
mod efectiv jurisdicţia şi controlul său în domeniile administrativ, tehnic şi social asupra navelor care poartă
pavilionul său.
2. Acordarea ajutorului în caz de pericol sau avariere. Orice stat trebuie să ceară căpitanului navei care
navighează sub pavilionul său, în măsura în care este posibil, fără a se pune în primejdie serioasă nava,
echipajul sau pasagerii, să acorde asistenţă oricărei persoane aflate în pericol pe mare. În acest scop, statul
trebuie să ceară navei sale să se îndrepte cu toată viteza posibilă în ajutorul persoanelor în primejdie, dacă
este informat că ele au nevoie de ajutor. În caz de abordaj, nava sa trebuie să acorde asistenţă celeilalte nave,
echipajului sau pasagerilor săi. De asemenea, statele sunt obligate de a favoriza crearea şi funcţionarea unui
serviciu permanent de căutare şi salvare adecvat şi eficace pentru asigurarea securităţii maritime şi aeriene şi,
dacă este cazul, de a colabora în acest scop cu vecinii lor în cadrul unor aranjamente regionale.
3. Prevenirea şi reprimarea infracţiunilor internaţionale. Statele sunt obligate de a lua măsuri eficace pentru a
preveni şi reprima infracţiunile internaţionale comise în marea liberă. Sunt considerate ca infracţiuni comise
 în mare liberă transportul de sclavi, traficul ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, pirateria maritimă şi
emisiunile neautorizate difuzate din marea liberă. Dacă primele două tipuri sunt la origine infracţiuni de drept
comun şi internaţionalizate după locul comiterii infracţiunii, atunci ultimele două sunt infracţiuni specifice
dreptului internaţional maritim, deoarece locul comiterii lor (mare liberă) este determinant pentru calificare.
Potrivit articolului 101 din convenţie, prin piraterie se înţelege:
a. orice act ilicit de violenţă sau de detenţie sau orice jefuire, comise de echipajul sau pasagerii unei nave
particulare sau ai unei aeronave particulare, acţionând în scopuri personale, şi îndreptate împotriva unei alte
nave sau aeronave sau împotriva persoanelor sau bunurilor de la bordul acestora, în marea liberă sau într-un
loc care nu se află sub jurisdicţia vreunui stat;
b. orice act de participare voluntară la folosirea unei nave sau aeronave când autorul are cunoştinţă de fapte
din care rezultă că această navă sau aeronavă este o navă sau aeronavă pirat;
c. orice act comis cu intenţia de a le facilita. Prin emisiuni neautorizate difuzate din marea liberă se înţeleg
emisiunile de radio sau de televiziune destinate a fi recepţionate de marele public, difuzate de pe o navă sau o
instalaţie din marea liberă, cu încălcarea reglementărilor internaţionale, cu excepţia transmiterii apelurilor de
salvare. Orice persoană care difuzează emisiuni neautorizate poate fi urmărită în justiţie de:
d. statul sub pavilionul căruia se află nava emiţătoare,
e. statul de înmatriculare a instalaţiei,
f. statul al cărui cetăţean este persoana în cauză,
g. orice stat în care pot fi captate emisiunile,
h. orice stat ale cărui comunicaţii radio autorizate sunt bruiate de aceste emisiuni.
4. Conservarea şi gestionarea resurselor biologice în marea liberă. În marea liberă statele sunt obligate să
coopereze pentru conservarea şi gestionarea resurselor biologice. În acest sens, ele trebuie să adopte măsuri
aplicabile cetăţenilor lor, care pot să fie necesare pentru conservarea resurselor biologice ale mării libere sau
să coopereze cu alte state pentru adoptarea unor asemenea măsuri. Informaţiile ştiinţifice disponibile,
statisticile referitoare la capturi şi la efortul de pescuit şi celelalte date privind conservarea stocurilor de peşte
trebuie să fie difuzate şi schimbate cu regularitate prin intermediul organizaţiilor internaţionale competente
subregionale, regionale sau mondiale, după caz, şi cu participarea tuturor statelor interesate. Cu toate acestea,
statelor le aparţine obligaţia de supraveghere ca măsurile de conservare şi aplicarea lor să nu antreneze nici o
discriminare de drept sau de fapt împotriva vreunui pescar, oricare ar fi statul al cărui cetăţean este.

36. Strâmtorile internaţionale.

1. Identificați noţiunea de strâmtoare internaţională.
 Din punct de vedere juridic, strâmtorile nu sunt luate în consideraţie de dreptul internaţional decât dacă ele servesc navigaţiei internaţionale.
Astfel articolul 37 din Convenţia din 1982 fixează două criterii cumulative pe care se fundamentează definiţia:
1. strâmtoarea pune în comunicare o zonă maritimă unde navigaţia este liberă – mare liberă sau zona economică exclusivă şi o altă zonă
având acelaşi caracter,
2. strâmtoarea trebuie să servească navigaţiei internaţionale.
Convenţia stabileşte două moduri distincte de trecere prin strâmtorile internaţionale:
1. dreptul de trecere în tranzit
2. pasajul inofensiv.
2. Analizaţi dreptul de trecere inofensivă prin strâmtorile internaţionale.
Pasajul inofensiv se aplică strâmtorilor folosite pentru navigaţia internaţională, dar care leagă marea teritorială a unui stat şi o parte a mării
libere sau o zonă economică exclusivă a altui stat sau care sunt formate între teritoriul continental al unui stat şi o insulă aparţinând acestui
stat, dacă există de-a lungul insulei o rută prin marea liberă sau o zonă economică exclusivă de comoditate comparabilă. Exercitarea dreptului
de trecere inofensivă prin aceste strâmtori nu poate fi suspendată.
3.Formulaţi regimul juridic a strîmtorilor Mării Negre.
Regimul juridic al strâmtorilor Mării Negre cunoaște o evoluție mai îndelungată. În secolele XIX-lea și XX au fost adoptate mai multe acte
internaționale referitoare la regirmul acestor strâmtori. Astfel au fost Tratatul de la Paris, din 1856 și Tratatul de la Londra, din 1971. După
primul război mondial au fost adoptate Convenția de la Sévre, din 1920, Convenția de la Lousanne, din 1923 și Convenția de la Montreux, din
1936. Aceasta din urmă este în vigoare și în prezent.
Convenția de la Montreux, din 1936 dă dreptul Turciei să remilitarizeze zona strâmtorilor Marii Negre, care fac parte din tentoriul ei și a
desființat „Comisia strâmtorilor”, care a fost creată pe baza prevederilor Convenției de la Lausanne, din 1923 și care știrbea suveranitatea
Turciei în această regiune.
Principiul de bază al regimului juridic care se aplică strâmtorior Mării Negre este cel al libertății de trecere si navigație maritimă. El se aplică
în mod diferențiat pentru navele comerciale ale statelor riverane Ia Marea Neagră și pentru navele similare ale statelor neriverane, în timp de
pace și în timp de război. La fel există reglementări speciale pentru navele militare ale statelor riverane sau cele ale statelor neriverane la
Marea Neagră, în timp de pace și în timp de război.
În timp de pace, navele comerciale ale tuturor statelor pot trece prin strâmtorile Mării Negre ziua și noaptea. În timp de război, Convenția de
la Montreux reglementează trecerea prin strâmtori a navelor comerciale luând în considerare următoarele situații:
 când Turcia este neutră, navele comerciale ale tuturor statelor pot trece prin strâmtori;
 dacă Turcia este beligerantă pot trece prin strâmtori numai navele comerciale ale statelor care nu se află în război, și cu Condiția să nu
ajute inamicul Turcie,
 când Turcia se consideră amenințată de o primjdie imonentă de război, navele comerciale pot trece prin srâmtori doar numai ziua.
Convenția de la Montreux din 1936, stabilește un regim special pentru navele militare, diferențiat după cum aceste nave aparțin statelor
riverane la Marea Neagrî sau statelor neriverane și dacă tecerea lor are loc în timp de pace sau de război.
În timp de pace, navele militare ale statelor riverane pot trece prin strâmtori, fără vreo limită, însă numa ziua și trecerea trebuie notificată, în
prealabil guvernului turc. Convenția precizează că tonajul global al navelor militare în trecere prin strâmtori nu poate depăși 15 000 tone și ele
pot staționa în strâmtori, numai timpul necesor tranzitului.
În timp de pace, în Marea Neagră pot să se afle nave militare ale statelor neriverane într-un tonaj total de 30 000 de tone, care pot staționa
numai 21 de zile.
În timp de război, când Turcia este neutră, navele militare ale statelor neutre pot trece prin strâmtori ca şi în timp de pace. Nu este admisă
trecerea prin strâmtori a navelor militare ale statelor beligerante. Când Turcia este beligerantă, guvernul turc are libertatea să decidă cu privire
la trecerea navelor militare prin strâmtori. Această regulă se aplică în cazul când Turcia se consideră în pericol iminent de război.

37. Strâmtorile internaţionale.

1. Identificați noţiunea de strâmtoare internaţională.
 Din punct de vedere juridic, strâmtorile nu sunt luate în consideraţie de dreptul internaţional decât dacă ele
servesc navigaţiei internaţionale. Astfel articolul 37 din Convenţia din 1982 fixează două criterii cumulative
pe care se fundamentează definiţia:
1. strâmtoarea pune în comunicare o zonă maritimă unde navigaţia este liberă – mare liberă sau zona
economică exclusivă şi o altă zonă având acelaşi caracter,
2. strâmtoarea trebuie să servească navigaţiei internaţionale.
Convenţia stabileşte două moduri distincte de trecere prin strâmtorile internaţionale:
1. dreptul de trecere în tranzit
2. pasajul inofensiv.
2. Analizaţi dreptul de trecere în tranzit prin strâmtorile internaţionale.
Prin trecere în tranzit se înţelege exercitarea libertăţii de navigaţie şi de survol numai în scopul unui tranzit
continuu şi rapid prin strâmtoare, între o parte a mării libere sau o zonă economică exclusivă şi o altă parte a
mării libere sau zonă economică exclusivă. Dreptul de trecere în tranzit este recunoscut navelor şi
aeronavelor tuturor statelor fără piedici, cu restricţia că acest drept nu se extinde asupra strâmtorilor formate
între teritoriul continental al unui stat şi o insulă aparţinând acestui stat, dacă există de-a lungul insulei o rută
prin marea liberă sau o zonă economică exclusivă de comoditate comparabilă. În acest caz, cerinţa
continuităţii şi a rapidităţii tranzitului, totuşi, nu interzice trecerea prin strâmtoare pentru a ajunge la teritoriul
unui stat riveran, a-l părăsi sau a ieşi de acolo, sub rezerva condiţiilor de intrare pe teritoriul acestui stat.
3. Formulaţi regimul juridic a strîmtorilor Gibraaltar și Magelan.
Libertatea de trecere prin strâmtoarea Gibraltar a fost reafirmată prin Acordul franco-britanic din 8 aprilie
1904 şi Convenţia franco-spaniolă asupra Marocului din 27 noiembrie 1912. Prin aceste acte internaţionale
este recunoscut regimul de liberă trecere prin această strâmtoare pentru toate tipurile de nave ale tuturor
statelor, indiferent de pavilion, în timp de pace şi război. Aceste instrumente interzic fortificarea malului
meridional al strâmtorii, cu excepţia posesiunilor spaniole. Este de precizat că cele două tratate nu
demilitarizează şi neutralizează strâmtoarea, dar interzic doar construcţia fortificaţiilor şi altor lucrări
strategice. Pe de altă parte, Marocul a acceptat expres prin Acordul bilateral de la Rabat, încheiat cu Franţa la
20 mai 1956, obligaţiile rezultate din tratatele internaţionale asumate de Franţa în numele Marocului, ceea ce
implicit înseamnă recunoaşterea clauzelor convenţiei din 1912. Într-un alt context, controversele care opun în
prezent Marea Britanie şi Spania cu referire la teritoriul Gibraltarului nu privesc direct regimul propriu-zis al
strâmtorii.
Regimul juridic al strâmtorii Magelan a fost stabilit prin Tratatul dintre Argentina şi Chile din 1881 şi
Tratatul de pace şi prietenie dintre Argentina şi Chili, încheiat la 29 noiembrie 1984. 761 Aceste tratate
prevăd libera trecere prin strâmtoare a tuturor navelor indiferent de pavilion, inclusiv demilitarizarea ei.

38. Canalele internaţionale.

1. Definiţi noţiunea de canal internaţional.
Canalele sunt căi de comunicaţie maritimă şi internaţională care leagă două mări libere. Ele mai sunt
denumite canale interoceanice. Dacă strâmtoarea este calea naturală, atunci canalul este o cale
artificială săpată pe teritoriul unui stat. Deoarece el este săpat în întregime pe spaţiul terestru al
acestui stat, canalul este supus suveranităţii sale teritoriale exclusive. Asupra canalului nu se aplică
automat norma cutumiară de libertate a comunicărilor internaţionale. Internaţionalizarea lui depinde
numai de consimţământul statului pe teritoriul căruia a fost construit, care trebuie exprimat printr-o
convenţie specială, încheiată cu alte state interesate.
2. Determinaţi regimul de navigaţie prin canalele internaţionale.
Canalele cu regim internațional sunt: Canalul Suez, Canalul Panama și Canalul Kiel.
a. Canalul Suez a fost construit în secolul al 19- lea ppe teritoriul Egiptului. Regimul iternațional al
canalului a fost stabilit prin Convenția de la Constantinopol, din anul 1888. Ea prevede libertatea de
navigație prin canal pentru toate navele statelor, în timp de pace și de război. Navele militare străine
pot staționa în canal numai timp de 24 de ore și le este interzis să debarce trupuri sau să descarce
armament în zona canalului. De asemenea, nu se admite constituirea de fortificații în zona canalului.
Prin aceste prevederi ale Convenției a fost instituit un statut de demilitarizare a Canalului de Suez.
Convenia de la Constantinopol prevede și neutralizarea Canalului de Suez. Ea interzicce
desfășurarea de operațiuni militare în zoa canalului, în porturile sale de acces și într-o zonă de 3
mile, în fața acestor porturi. De asemenea, canalul nu trebuie supus blocadei navale.
b. Canalul Panama. Regimul acestui canal a fost stabilit prin două acte internaționale: Tratatol Anglo-
American, din anul 1901 ș Tratatul Americano- Panamez, din anul 1903.
Conform Tratatului Americano- Panamez, din 1903, Canalul Panama și țărmul său pe o lățime de 10
mile au fost puse sub jurisdicția și controlul SUA. Tratatul prevede libertatea de navigațe și tranzit
pentru navele tutror statelor, în timp de pace și în timp de război și dreptul SUA de a fortifica zona
canalului.
În anul 1977, SUA și statul Panama au încheiat „ Tratatul asupra canalului Panama”, care cuprinde
două instrumente internaționale distincte. Unul este Tratatul privind administrarea și gestionarea
canalului. El confirmă dreptul SUA de a ocupa un loc preponderent în administrarea canalului, până
în anul 1990, când ea va trece asupra guvernului panamez, precum și mențierea prezenței militare
americane în zona canalului, până la sfârșitul secolului 20.
Cel de-al doilea iinstrument se referă la apăarea ș garantarea neutralizării permanente a canalului.
SUA garatează libertatea de navigație prin canal și neutralizarea lui.
c. Canalul Kiel se află pe teritoriul Germaniei, el fiind construit în secolul al 19-lea.
 Până în anul 1919 canalul a avut regim de apă interioară a Germaniei. Prin Traratul de pace de la
Versailles din 1919, a fost stabilit regimul internațional al Canalului Kiel. Conform tratatului,
canalul este deschis navigației pentru navele de comerț și militare ale statelor care nu se află în stare
de război cu Germania.
Înre anii 1936- 1945, guvernul Germaniei hitleriste a anulat regimul internațional al canalului. După
anul 1945 a fost repus în vigoare regimul internnațional al Canalului Kiel, cu dreptul de jurisdicție al
Germaniei pentru incidentele petrecute în zona canalului.
3. Evaluaţi regimul juridic al canalului de Panama.
Cu suportul flotei marine americane, la 6 noiembrie 1903 Republica Panama devine stat
independent faţă de Columbia şi peste 12 zile de la eveniment este semnat tratatul americano-
panamez, denumit Tratatul Hay-Bunau-Varilla. Acest tratat a confirmat regimul de navigaţie prin
canal, astfel cum a fost definit în tratatul anglo-american, şi a atribuit drepturi specifice în favoarea
Statelor Unite, printre care: dreptul de ocupaţie şi control a unui teritoriu de 10 mile de-a lungul
istmului Panamez, cu excluderea jurisdicţiei Panamei, dreptul de monopol asupra construcţiei şi
gestiunii canalului şi a oricăror altor căi de comunicare de-a lungul istmului, dreptul de apărare
militară a canalului, dreptul de a fortifica canalul în caz de necesitate şi chiar dreptul de a interveni
militar pentru a asigura independenţa Panamei. În schimbul acestor beneficii, Statele Unite s-au
angajat să plătească suma de 10 milioane de dolari şi o rentă anuală de 250 000 dolari. După
inaugurarea canalului, guvernul Panamei a solicitat în mai multe reprize modificarea clauzelor
tratatului din 1903, reuşind abia în anii 70, odată cu semnarea tratatelor din 7 septembrie 1977 la
sediul Organizaţiei Statelor Americane. Este vorba de Tratatul cu privire la canalul Panama şi
Tratatul cu privire la neutralitatea permanentă a canalului Panama. Primul tratat a desfiinţat zona
canalului, teritoriu aflat sub jurisdicţia americană, şi a asigurat transferul gradual într-o perioadă de
20 de ani a gestiunii canalului autorităţilor panameze. Acest tratat este considerat a fi un exemplu de
soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale şi de transfer de tehnologie în beneficiul statelor în
curs de dezvoltare. Al doilea tratat este încă în vigoare, fiind încheiat pentru o perioadă
nedeterminată. El reglementează regimul de navigaţie prin canalul Panama, prin care statul panamez
se obligă să respecte libertatea de trecere în orice timp. Cu toate acestea, potrivit tratatului, SUA
beneficiază de această libertate în mod prioritar în caz de urgenţă şi îşi rezervă dreptul de a recurge
la forţă, inclusiv contra Panamei, pentru a asigura liberul pasaj sau securitatea canalului. Prin acest
tratat, Panama a autorizat o recurgere eventuală, nelimitată în timp şi unilaterală la forţă din partea
altui stat pe teritoriul său, ceea ce în opinia doctrinarului Richard Perruchaud constituie o
„automutilare şi flagelare” de neconceput pentru sfârşitul secolului XX.
39. Zona internaţională a teritoriilor submarine.
1. Definiţi noţiunea de zonă internaţională a teritoriilor submarine.
Zona internaţională a teritoriilor submarine este o instituţie nouă a dreptului mării, care a apărut ca urmare a dezvoltării
mijloacelor de explorare şi exploatare a marilor adâncimi subacvatice. De teritoriile submarine, aflate dincolo de jurisdicţia
naţională a statelor, s-a preocupat Adunarea Generală a ONU, care a adoptat la 17 decembrie 1970 Declaraţia asupra
principiilor privind fundul mărilor şi oceanelor şi subsolul lor, dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale. Pentru prima dată
această zonă a fost codificată prin Convenţia de la Montego Bay din 1982, care la articolul 1 o defineşte ca fiind fundurile
mărilor şi oceanelor şi subsolul lor dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale.
2. Identificaţi principiile aplicabile regimului juridic zonei submarine.
 Principiul inadmisibilităţii revendicărilor de suveranitate şi apropriaţiunii zonei: Potrivit acestui principiu nici un stat nu poate
să revendice sau să exercite suveranitate sau drepturi suverane asupra unei părţi oarecare a zonei sau asupra resurselor sale.
Nici un stat şi nici o persoană fizică sau juridică nu poate să-şi însuşească vreo parte oarecare a zonei sau a resurselor sale.
Astfel, nu vor fi recunoscute din punct de vedere juridic şi vor fi considerate ilegale orice asemenea revendicari, exercitare a
suveranităţii sau a unor drepturi suverane sau vreun act de apropriere. Resursele zonei sunt inalienabile. Cu toate acestea,
mineralele extrase din zonă pot fi totuşi înstrăinate, însă numai în conformitate cu Convenţia din 1982 şi cu regulile,
reglementările şi procedurile adoptate de Autoritatea internaţională a teritoriilor submarine;
 Principiul explorării şi exploatării zonei în interesul întregii umanităţi: . Zona şi resursele sale sunt considerate patrimoniu
comun al umanităţii. În consecinţă, activităţile din zonă vor fi desfăşurate în interesul întregii umanităţi, independent de
situaţia geografică a statelor, fie că e vorba de state riverane sau state fără litoral şi ţinând seama în mod particular de interesele
şi necesităţile statelor în curs de dezvoltare. Potrivit principiului, toate drepturile asupra resurselor zonei aparţin întregii
umanităţi, în numele căreia poate acţiona Autoritatea internaţională a teritoriilor submarine, care trebuie să asigure împărţirea
echitabilă, pe baze nediscriminatorii, a avantajelor financiare şi altor avantaje economice rezultate din activităţile desfăşurate
în zonă. Pe de altă parte, toate obiectele cu caracter arheologic sau istoric găsite în zonă sunt păstrate sau cedate în interesul
întregii umanităţi, ţinându-se seama în mod deosebit de drepturile preferenţiale ale statului de origine culturală, istorică sau
arheologică;
 Principiul utilizării zonei în scopuri exclusiv paşnice: Zona este deschisă utilizării în scopuri exclusiv paşnice fără discriminări
de către toate statele, fie că este vorba de state riverane sau de state fără litoral;
 Principiul răspunderii internaţionale pentru daunele rezultate în urma nerespectării statutului juridic al zonei: Un stat sau o
organizaţie internaţională poartă răspundere pentru daunele provocate zonei internaţionale a teritoriilor submarine, rezultate în
urma nerespectării obligaţiilor care le revin în conformitate cu clauzele convenţionale. Statele sau organizaţiile care acţionează
împreună îşi asumă această răspundere împreună şi solidar;
 Principiul protecţiei mediului marin: Potrivit principiului, pentru desfăşurarea tuturor activităţilor din zonă, trebuie luate
măsuri necesare în scopul asigurării unei protecţii eficace a mediului marin împotriva efectelor dăunătoare care pot rezulta din
aceste activităţi.
3. Estimaţi rolul Autorităţii internaţionale a spaţiilor submarine.
Pentru asigurarea regimului juridic al zonei internaţionale a spaţiilor submarine, prin Convenţia din 1982 s-a creat o Autoritate
internaţională a teritoriilor submarine, care este o organizaţie internaţională, având sediul în Jamaica. Toate statele-părţi la
convenţie sunt ipso facto membre ale Autorităţii. Autoritatea este organizaţia prin intermediul căreia statele-părţi organizează
şi controlează activităţile desfăşurate în zonă, în special în vederea administrării acesteia. Pentru realizarea sarcinilor sale,
Autoritatea dispune de organe proprii: o Adunare, un Consiliul, două comisii: comisia de planificare economică şi comisia
juridică şi tehnică, un Secretariat şi Întreprinderea, competenţele cărora sunt reglementate de convenţie.
40. Platoul continental.
1. Definiți instituția platoului continental.
Platoul continental, ca instituţie a dreptului internaţional al mării, a fost consacrat, pentru prima
oară, în Convenţia de la Geneva din 1958 şi reafirmat, cu unele dezvoltări în Convenţia de la
Montego Bay din 1982. Sub aspect juridic, platoul continental reprezintă fundul mărilor şi oceanelor
şi subsolul acestora, dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, în larg, până la o distanţă, de
regulă, de 200 mile maritime, măsurate de linia de bază, de la care se măsoară lăţimea
măriiteritoriale. Consacrarea juridică a unui asemenea spaţiu marin a apărut şi s-a impus, la început,
pe cale cutumiară, după cel de-al doilea război mondial, în urma perfecţionării mijloacelor tehnice
de exploatare a resurselor sale naturale.
2. Examinaţi tehnicile de delimitare a platoului continental.
1. până la o distanţă de 200 mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lăţimea mării
teritoriale, atunci când limita exterioară a marginii continentale este inferioară celor 200 mile
marine,
2. până la o distanţă de 350 mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lăţimea mării
teritoriale, atunci când limita exterioară a marginii continentale se întinde dincolo de 200 mile
marine de la liniile de bază a mării teritoriale,
3. în aceleaşi condiţii, până la o distanţă de 100 mile marine de la izobata de 2500 m, care este linia
care leagă punctele de 2500 m adâncime.
3. Estimaţi drepturile exclusive şi obligaţiile statelor în explorarea şi exploatarea platoului continental.
Prin activități desfășurate în zonă se înțelege toate activitățile de explorare și de exploatare a
resurselor zonei.
Conform Convenției din 1982 cu privire la dreptul mării, statele au atât drepturi cât și obligații
asupra platoului continental. Acestea trebuie sa confere celui care exploatează drepturi exclusive
pentru explorarea și exploatarea categoriilor specificate de resurse din sectorul menționat în planul
de muncă, conform regulilor și reglementărilor și procedurilor autorității. Dacă un solicitant prezintă
un plan de muncă numai pentru faza de explorarea sau pentru faza de exploatare, planul de muncă
aprobat va conferi drepturi exclusive numai pentru faza respectiva.
În privinţa amplasării şi întreţinerii cablurilor şi conductelor submarine, statul riveran poate deroga
de la obligaţiile sale numai în vederea luării unor măsuri raţionale pentru explorarea platoului
continental, pentru exploatarea resurselor sale naturale şi pentru prevenirea, reducerea şi controlul
 poluării prin conducte. Traseul conductelor puse pe platoul continental trebuie coordonat cu
autorităţile statului riveran.

41. Infracțiunile comise în marea liberă.

1. Identificați categoriile de infracțiuni comise în marea liberă.
Sunt considerate ca infracţiuni comise în mare liberă transportul de sclavi, traficul ilicit de
stupefiante şi substanţe psihotrope, pirateria maritimă şi emisiunile neautorizate difuzate din marea
liberă.
2. Examinaţi elementele pirateriei maritime.
Prin piraterie se înţelege:
a. orice act ilicit de violenţă sau de detenţie sau orice jefuire, comise de echipajul sau pasagerii unei
nave particulare sau ai unei aeronave particulare, acţionând în scopuri personale, şi îndreptate
împotriva unei alte nave sau aeronave sau împotriva persoanelor sau bunurilor de la bordul acestora,
în marea liberă sau într-un loc care nu se află sub jurisdicţia vreunui stat;
b. orice act de participare voluntară la folosirea unei nave sau aeronave când autorul are cunoştinţă
de fapte din care rezultă că această navă sau aeronavă este o navă sau aeronavă pirat;
c. orice act comis cu intenţia de a le facilita.
3. Evaluaţi limitele exercitării de către navele maritime a drepturilui de vizită.
Dreptul de vizită nu este altceva decât dreptul de control efectuat de o navă de război sau o navă
afectată unui serviciu public asupra unei nave comerciale sau asimilată acesteia, atunci când are
motive serioase de a bănui că această navă:
1. practică pirateria,
2. practică transportul de sclavi,
3. serveşte unor emisiuni neautorizate, iar statul de pavilion al navei de război are drept de
jurisdicţie,
4. este fără naţionalitate,
5. este în realitate o navă de aceeaşi naţionalitate cu nava de război, deşi poartă un pavilion străin
sau refuză să-l arboreze.
Dacă bănuielile se dovedesc neîntemeiate, nava supusă controlului trebuie despăgubită pentru orice
eventuală pierdere sau pagubă, cu condiţia ca ea să nu fi comis nici un act care să o facă suspectă.
42. Metode şi mijloace de purtare a războiului.
1. Identificați reglementarea internațională a metodelor şi mijloacelor de purtare a războiului.
2. Formulaţi metodele şi mijloacele legale de purtare a războiului.
3. Determinaţi metodele şi mijloacele interzise de purtare a războiului.
Dreptului umanitar internaţional restricţionează combatanţii în alegerea metodelor şi mijloacelor de
război.
Metodele interzise includ:
1) atacul împotriva persoanelor rănite şi ieşite din luptă;
2) luarea de ostatici;
3) ordinul ca nimeni să nu fie lăsat în viaţă;
4) forţarea persoanelor de a servi în forţele armate ale inamicului;
5) bombardament în oraşe neapărate, etc.
Mijloace interzise de luptă includ:
1) gloanţe explozive, incendiare, uşor divizate sau dilatate în organismul uman;
2) arme, scopul cărora este difuzarea de gaze asfixiante sau dăunătoare;
3) folosirea gazelor otrăvitoare sau altor gaze asemănătoare;
4) mijloace bacteriologice;
5) arme chimice;
6) folosirea de tehnici de modificare a mediului având efecte pe scară largă, de durată sau severe ca
mijloc de cauzare de daune sau vătămări;
7) arme, al căror efect principal sunt schijele nedetectabile în organismul uman cu raze x;
8) atac asupra populaţiei civile sau obiecte civile cu utilizarea de arme incendiare, precum şi asupra
instalaţiilor militare, ce pun în pericol populaţia civilă.
43. Statutul prizonierilor de război.
1. Identificați noţiunea de prizonier de război .
Conceptul de prizonier de război derivă din acela de combatant, unde persoanele care fac parte din
componenţa forţelor militare aflate în conflict se consideră combatanţi (adică au dreptul să participe
nemijlocit la acţiuni militare) şi orice combatant, fiind prins în prizonierat de partea adversă, este prizonier de
război.
2. Stabiliţi beneficiarii statutului de prizonier de război.
Se bucură de protecţie umanitară în calitate de prizonier de război următoarele categorii de combatanţi:
a) membrii forţelor armate ale unei părţi în conflict ai miliţiilor şi corpurilor de voluntari făcând parte din
aceste armate;
b) membrii altor miliţii şi membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv cei din mişcările de rezistenţă
organizate aparţinând unei părţi în conflict, acţionând în afara sau în interiorul propriului lor teritoriu, chiar
dacă acest teritoriu este ocupat;
c) membrii forţelor regulate care se pretind ale unui guvern ori ale unei autorităţi nerecunoscute de puterea
deţinătoare;
d) Persoanele care urmează forţele armate fără a face parte din ele, membrii civili ai echipajelor unităţilor de
muncă sau ai serviciilor însărcinate cu bunăstarea forţelor armate;
e) persoanele din rândurile populaţiei locale care iau benevol arma în mâini pentru a opune rezistenţă.
Beneficiază de statut de prizonier de război şi rezerviştii, membrii mişcărilor de rezistenţă, precum şi membrii
forţelor armate în uniformă care acţionează pe teritoriul inamic în scopul obţinerii de informaţii sau
distrugerea unor obiective militare.
3. Estimaţi drepturile şi garanţiile de care beneficiază prizonierii de război.
Prizonierii de război îşi păstrează statutul lor juridic din momentul capturării lor până la repatriere. Nici un fel
de măsuri din partea autorităţilor care îi deţin sau acţiuni proprii ale lor nu pot duce la pierderea de către ei a
acestui statut în timpul captivităţii. Răspunderea de tratamentul care le este aplicat prizonierilor de război, nu
revine indivizilor sau corpurilor de trupă care i-au capturat, ci numai autorităţii puterii inamice deţinătoare. Ei
nu pot fi transferaţi unei alte Puteri, iar dacă au fost transferaţi, răspunderea aplicării Convenţiei aparţine
Puterii care a acceptat să-i primească. În cazul în care această Putere nu-şi îndeplineşte obligaţiile de a
executa dispoziţiile Convenţiei, partea care i-a predat este în drept să ceară înapoierea prizonierilor de război.
Orice act de agresiune sau omisiune ilicită care ar pune în pericol viaţa sau sănătatea unui prizonier de război
de sub puterea sa va fi considerat ca o gravă încălcare a Convenţiei, ei nu vor putea fi supuşi unei mutilări
fizice sau experienţe medicale de orice natură care nu ar fi justificată de starea sănătăţii lor. Protecţia
prizonierilor de război trebuie să aibă un caracter permanent, mai ales împotriva oricărui act de intimidare,
contra insultelor sau curiozităţii publice.
În mod gratuit va trebui să suporte Puterea deţinătoare cheltuielile pentru întreţinere şi îngrijiri medicale şi nu
în ultimul rând statele membre la Convenţie se obligă să adapteze normele sale interne la Convenţie. Militarul
sau o altă persoană care se bucură de protecţia umanitară şi beneficiază de statutul prizonierilor de război,
capturat pe câmpul de luptă, este predat superiorilor şi condus în afara acţiunilor militare apoi supus unor
formalităţi de înregistrare.
Prizonierilor de război care sunt incapabili de a se prezenta datorită stării lor fizice sau psihice vor fi
transmişi serviciului sanitar şi identitatea lor va fi stabilită prin toate mijloacele posibile şi într-o limbă pe
care acesta o cunoaşte. Toate bunurile şi obiectele prizonierului de război vor rămâne în posesia lui, iar
bunurile ridicate vor fi înapoiate în momentul punerii lui în libertate sau repatrierii lui. Evacuarea se va face
în cel mai scurt timp după capturare, în lagăre situate departe de zona de luptă. Pe timpul evacuării Puterea
deţinătoare va asigura prizonierii cu apă potabilă şi hrană suficientă, îmbrăcăminte, îngrijiri medicale
necesare. Puterea deţinătoare a prizonierului de război va putea să le impună obligaţia să nu treacă peste o
anumită limită sau îngrădire. Prizonierii de război vor putea fi puşi în libertate total sau parţial, pe cuvânt sau
pe angajament în măsura în care legile naţionale ale statelor beligerante acceptă această posibilitate.
Internarea se va efectua numai în încăperi ce vor putea asigura toate garanţiile cu privire la igiena personală şi
salubritate, prizonierii care provin din zone cu climă caldă sau rece vor fi internaţi pe cât posibil în zone mai
favorabile.
Localurile de internare a prizonierilor de război vor dispune în aceeaşi măsură ca şi populaţia civilă de
adăposturi contra bombardamentelor aeriene, în acest sens, părţile beligerante îşi vor comunica reciproc prin
intermediul Puterilor protectoare indicaţiile utile asupra situaţiei geografice a lagărelor de prizonieri de
război. Prizonierii de război vor fi grupaţi în lagăre după naţionalitate, sex, limba pe car o cunosc, obiceiurile
lor.
Prizonierii au dreptul să participe la prelucrarea şi fabricarea hranei lor precum şi a alimentelor de care
dispun, în acest sens se vor amenaja sufragerii sau popote. Puterea deţinătoare va asigura prizonierii de război
cu îmbrăcăminte şi încălţăminte suficientă, ţinând cont de clima în care se află amplasat lagărul. Prizonierii
care muncesc vor primi şi haine specifice muncii pe care o prestează. Vor fi instalate cantine unde prizonierii
de război vor putea cumpăra alimente, obiecte uzuale, săpun şi tutun, preţul cărora nu va depăşi preţul pieţei
locale, iar beneficiile vor fi utilizate în folosul prizonierilor de război. La desfiinţarea lagărului, acest fond va
fi transferat unei organizaţii umanitare internaţionale pentru a fi întrebuinţat în profitul prizonierilor de război
de aceeaşi naţionalitate. În caz de repatriere, Puterea deţinătoare va păstra aceste beneficii, dacă nu s-a
convenit altfel. În scopul asigurării curăţeniei şi pentru a preveni epidemiile, Puterea deţinătoare va lua toate
 măsurile de igienă în cadrul lagărului de prizonieri. Prizonierii vor dispune permanent de instalaţii conform
normelor de igienă, ce vor fi ţinute într-o stare de curăţenie. De asemenea, li se va da apă suficientă pentru a
se spăla şi pentru spălarea rufelor, cu acordarea timpului necesar în acest scop. În cadrul fiecărui lagăr va
activa o infirmerie corespunzătoare cu un local separat pentru prizonierii cu afecţiuni molipsitoare sau
mintale.
Prizonierii de război au dreptul la tratament uman, alimentare suficientă, ajutor medical; sunt interzise
torturile, experiențele medicale, folosirea la munci militare, înjosirea onoarei militare; urmează să fie
repatriați după încetarea ostilităților( la general).

44. Funcţiile consulare.

1. Expuneţi noţiunea funcţiilor consulare.
2. Clasificaţi funcţiile consulare.
3. Formulaţi specificul fiecărei funcţii consulare în parte.
45. Oficiile consulare.
1. Definiţi instituţia oficiilor consulare.
2. Analizaţi categoriile de oficii consulare.
3. Formulaţi specificul activității oficiilor consulare.
46. Șeful oficiului consular.
1. Dați noțiunea de oficiu consular.
2. Stabiliți clasele consulare.
Şeful oficiului consular este persoana însărcinată de statul trimiţător şi acceptată de statul de
reşedinţă să conducă oficiul consular şi care răspunde de activitatea acestuia. După rangul lor, şefii
oficiului consular, denumiţi şi consuli, aparţin următoarelor 4 clase consulare:
 consulul general, este şeful unui consulat general şi supraveghează în general activitatea
funcţionarilor consulari într-o circumscripţie consulară mare (consulat general) sau în mai multe
circumscripţii consulare;
 consulul, este şeful unui consulat care funcţionează într-o circumscripţie consulară şi
supraveghează activitatea personalului acestui oficiu, fiind subordonat consulului general;
 viceconsulul, este funcţionarul consular subordonat atât consulului general cât şi consulului,
ajutându-i în exercitarea atribuţiilor şi înlocuindu-i la nevoie;
  agentul consular, este funcţionarul consular care, subordonat fiind consulului general sau
consulului, îndeplineşte funcţii consulare în locuri în care aceştia nu se pot deplasa.
3. Evaluaţi procesul de investire în funcție a șefului misiunii diplomatice permanente.
47. Tratatele internaționale ale RM.
1. Expuneţi categoriile de tratate încheiate de RM.
2. Indentificați categoriile de tratate internaționale pe care le ratifică Parlamentul RM.
3. Formulați lista tratatelor în formă simplificată.

48. Valabilitatea tratatelor internaţionale.

1. Definiți elementele obligatorii ale tratatului internaţional.
Elementele esenţiale sunt: părţile contractante; acordul de voinţă al părţilor; obiectul şi scopul tratatului.
-Părţile contractante ale tratatului trebuie să fie, în toate cazurile, state, organizaţii internaţionale interguvernamentale sau alte
entităţi cărora le este caracteristică calitatea de subiect de drept internaţional.
-Acordul de voinţă a părţilor trebuie să fie rezultatul voinţei lor liber exprimată, neafectată prin vicii de consimţământ.
-Obiectul tratatului îl reprezintă drepturile şi obligaţiile părţilor create prin normele stabilite de tratat. Obiectul trebuie să fie
licit din punctul de vedere al dreptului internaţional şi realizabil. Pentru a fi licit, este necesar ca obiectul unui tratat să nu vină
în contradicţie cu o normă imperativă de drept internaţional, adică cu o normă de la care nu se admite nici o derogare.
-În strânsă legătură cu obiectul se află scopul tratatului, care reprezintă obiectivele urmărite de părţile contractante prin
încheierea tratatului (de pildă, soluţionarea paşnică a unui diferend, obţinerea unei asistenţe economice, suprimarea unor taxe
vamale la import sau export, reprimarea unor crime internaţionale etc.).
Elementele accesorii ale tratatului sunt termenul şi condiţia.
-Termenul este un eveniment viitor şi sigur, de care depinde intrarea în vigoare sau încetarea efectelor unui tratat. Termenul la
împlinirea căruia un tratat intră în vigoare se numeşte suspensiv, iar la împlinirea căruia tratatul îşi stinge efectele se numeşte
rezolutoriu.
-Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde începerea sau încetarea executării obligaţiilor prevăzute de tratat.
Condiţia la fel poate fi suspensivă sau rezolutorie.
2. Constataţi viciile de consimţământ posibile la încheierea tratatului internaţional.
a) violarea vădită a unei norme de importanţă fundamentală a dreptului intern privitoare la competenţa de a încheia tratate (de
exemplu, o normă constituţională privind ratificarea (aprobarea) tratatelor sau privind autorităţile competente să încheie tratate,
procedura de urmat, deplinele puteri). Violarea poartă un caracter vădit, dacă ea este evidentă pentru orice stat;
b) eroarea, dacă aceasta: - poartă asupra unui fapt sau situaţii; - constituia o bază esenţială a consimţământului unui stat de a fi
legat prin tratat; - statul care o invocă nu a contribuit prin conduita sa la producerea erorii. În practica internaţională a statelor
eroarea a fost invocată, în special, în jurisprudenţă în legătură cu inexactitatea hărţilor anexate la unele tratate teritoriale;
 c) dolul care constă în conduita frauduloasă a unei părţi contractante, prin care se urmăreşte determinarea altei părţi
contractante să-şi dea consimţământul pentru încheierea tratatului. Dolul poate îmbrăca forma unor declaraţii false, a
reprezentării false sau consta din alte procedee înşelătoare;
d) coruperea reprezentantului unui stat participant la negocierea încheierii tratatului, pentru a accepta încheierea lui în anumite
condiţii. Actele de corupere trebuie să fie evidente şi în măsură să exercite o influenţă considerabilă asupra voinţei acestui
reprezentant.
e) constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat, prin acte sau ameninţări îndreptate împotriva libertăţii sau
integrităţii fizice a acestuia, reputaţiei sale, persoanelor dragi lui etc. Tratatul încheiat în aceste condiţii este lipsit de orice efect
juridic.
f) constrângerea exercitată asupra unui stat participant la încheierea unui tratat internaţional prin ameninţarea cu forţa sau
folosirea forţei, cu violarea principiilor de drept internaţional încorporate în Carta ONU.
3. Formulaţi efectele nulităţii tratatelor internaţionale.

49. Tratatul internaţional ca izvor principal al Dreptului internaţional public.

1. Definiţi izvorul dreptului internaţional public.
Tratatul internaţional reprezintă un izvor principal al dreptului internaţional public şi, aşa cum apreciază majoritatea
autorilor şi cum rezultă din unele documente internaţionale, este cel mai important în reglementarea relaţiilor dintre
subiectele dreptului internaţional. Tratatul internaţional îmbracă anumite particularităţi definitorii:
a. este un acord scris, ceea ce determină siguranţa deplină privind conţinutul reglementării;
b. identifică precis părţile care-şi asumă obligaţii, inderefent dacă sunt tratate multilaterale, universale sau regionale, ori
bilaterale, întrucât tratatele sunt opozabile doar în măsura în care ele sunt acceptate;
c. oferă o reglementare clară şi uşor de dovedit a acordului de voinţă al statelor;
d. dtermină exact regulile de comportament convenite de părţile contractante;
e. stabileşte în mod precis drepturile şi obligaţiile părţilor contractante;
f. principalul procedeu de codificare a dreptului internaţional.
2. Analizaţi tratatul internaţional – ca izvor de Drept internaţional public.
Pentru a constitui izvor al dreptului internaţional tratatul internaţional trebuie să întrunească următoarele condiţii:
1. să fie adoptat cu îndeplinirea procedurilor prevăzute de dreptul internaţional, dar în egală măsură, conform
procedurilor stabilite de legea internă, în special în privinţa autorităţilor competente să încheie tratate internaţionale sau
să-şi exprime consimţământul de a fi legat prin tratat etc.;
2. să respecte principiile şi normele imperative(jus cogens) ale dreptului internaţional în vigoare la data încheierii lor;
3. să nu fie lovit de nulitate ca urmare a unor vicii de consimţământ sau pentru că intră în conflict cu o nouă normă de
jus cogens a dreptului internaţional general; 4. să fie în vigoare.
Tratatului internaţional i se recunoaşte calitatea de izvor principal al dreptului internaţional, în mare parte, datorită
următoarelor circumstanţe:
- forma convenţională permite ca drepturile şi obligaţiile părţilor să fie formulate cu destulă precizie, fapt ce înlesneşte
interpretarea şi aplicarea normelor convenţionale;
 - actualmente reglementării convenţionale îi sunt supuse practic toate domeniile relaţiilor internaţionale, statele
substituind în mod treptat cutuma prin tratate;
- tratatele în cel mai reuşit mod contribuie la stabilirea concordanţei şi interacţiunii dintre normele de drept internaţional
şi cele de drept intern.
3. Argumentaţi formele şi elementele tratatelor.
Exista 2 forme pricipale de tratate: scrise si verbale Datorita prioritatii sale forma scrisa a devenit dominanta in practica
internationala. Multe tratate contin dispozitii detaliate, uneori cu utilizarea unor indici numerici, formule, harti
etc.Tratatele scrise au o foarte mare importanta la delimitarea frontierilor cu statele vecine. Cu toate acestea nici
acordurile incheiate in forma verbala nu au disparut din practica statelor. Ele erau utilizate pentru a schimba rangul unei
misiuni diplomatice din legatie in ambasada, fie pentru stabilirea relatiilor diplomatice. Denumirea de tratate verbale
este gentlemen’s agreements. Daca sa vorbim despre elementele tratatului acestea sunt divizate in doua categorii
esentiale si accesorii Elementele essentiale ale tratului sunt: partile contractante, acordul de vointa al partilor, obiectul si
scopul tratatului.

50. Încheierea tratatelor internaţionale.

1. Definiţi deplinele puteri pentru încheierea tratatelor internaţionale.
Statele încheie tratate internaţionale în persoana autorităţilor lor publice abilitate prin constituţii şi alte acte normative interne. De fapt,
actele autorităţilor publice nu sunt altceva decât actele unor reprezentanţi special împuterniciţi ai statului în vederea încheierii unui
tratat internaţional. Această abilitare trebuie să rezulte din documentele care emană de la autorităţile competente ale fiecărui stat, în
conformitate cu dispoziţiile constituţionale sau cu alte legi interne. Documentele respective poartă denumirea de depline puteri.
Ultimele, reprezentând de fapt o autorizaţie, sunt eliberate, de regulă, de acea autoritate a statului în numele căreia se încheie tratatul.
În deplinele puteri sunt consemnate împuternicirile unuia sau mai multor persoane pentru a negocia, pentru a negocia şi semna, pentru
a semna tratatul ori pentru a efectua oricare alt act cu privire la tratat.
Potrivit Convenţiei de la Viena (1969), prin expresia “depline puteri” se înţelege un document emanând de la autoritatea competentă a
unui stat şi desemnând una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea
textului unui tratat, pentru a exprima consimţământul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu
privire la un tratat.
2. Analizaţi fazele încheierii tratatelor internaţionale.
În cadrul procesului de încheiere a unui tratat internaţional, pot fi deosebite de la caz la caz, mai multe etape distincte:
– negocierea textului;
Metoda principală în vederea elaborării textului unui tratat internaţional sunt negocierile între reprezentanţii statelor care încheie
tratatul. Negocierile pot avea loc: - pe căi diplomatice obişnuite, respectiv prin ministerele de externe şi misiunile diplomatice; - prin
persoane sau delegaţii special împuternicite să negocieze tratatul; - la conferinţe şi în cadrul organizaţiilor internaţionale (la elaborarea
tratatelor multilaterale). Totodată acestea din urmă mai pot şi ele însele elabora proiectele unor tratate multilateral (de exemplu, ONU,
Consiliul Europei, CSI ş. a.).
În cazul tratatelor bilaterale negocierile se încheie cu convenirea unanimă a celor două părţi asupra textului tratatului. În mod unanim
se convine şi asupra textului tratatelor multilateral restrânse. În ceea ce priveşte tratatele multilaterale, în cazul lor negocierile se
încheie cu adoptarea textului acestora, care se exprimă printr-o procedură specială de votare în cadrul căreia reprezentanţii statelor îşi
expun poziţiile lor vizavi de textul tratatului în ansamblul său sau în parte pe articole.
– autentificarea textului;
 Procedura de autentificare se stabileşte fie în însuşi conţinutul tratatului, fie pe calea acordului dintre părţile contractante. Practica
cunoaşte mai multe mijloace de autentificare a textelor tratatelor internaţionale:
- parafarea, care constă în înscrierea iniţialelor numelui împuterniciţilor statelor pe textul negociat. Această modalitate se aplică în
privinţa autentificării textului tratatelor bilaterale şi celor cu un număr restrâns de participanţi;
- semnarea ad referendum (sau provizorie) a textului tratatului, cu confirmarea ulterioară din partea executivului sau altei autorităţi
abilitate a statului. Confirmarea în acest caz se referă exclusive la semnătură, neavând semnificaţia confirmării tratatului;
- semnarea definitivă este la fel o modalitate de autentificare a textului tratatului, atunci când tratatul în continuare urmează să fie
ratificat sau aprobat;
- semnarea actului final al unei conferinţe internaţionale în care este consemnat textul tratatului (în cazul tratatelor multilaterale);
- adoptarea unei rezoluţii speciale a organizaţiei internaţionale în care este consemnat textul tratatului, cum ar fi, spre exemplu,
rezoluţiile care deschid pentru semnare tratatele internaţionale (în cazul tratatelor multilaterale).
– exprimarea consimţământului părţilor de a se obliga prin tratat.
Semnarea tratatului are, de regulă, ca efect autentificarea tratatului elaborat prin negocieri. Însă în cazurile în care tratatele nu urmează
să fie ratificate sau aprobate, semnarea echivalează cu exprimarea consimţământului de a fi legat prin tratat. Semnarea va avea acest
efect dacă sunt întrunite cumulativ următoarele două condiţii:
1) tratatul prevede expres acest lucru sau s-a stabilit, în alt fel, că statele negociatoare au convenit că semnătura va avea acest efect;
2) intenţia statului de a da acest efect semnăturii rezultă din deplinele puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată în timpul
negocierii.
3. Formulaţi modalităţile de exprimare a consimţământului de a fi legat prin tratat.
Convenţia de la Viena (1969) prevede următoarele cazuri când un stat îşi exprimă consimţământul de a fi legat printr-un tratat:
b) când tratatul prevede că acest consimţământ se exprimă prin ratificare;
c) când este stabilit, pe altă cale, că statele participante la negocieri conveniseră asupra cerinţei ratificării;
d) când reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificării; sau e) când intenţia statului de a semna tratatul sub rezerva
ratificării rezultă din deplinele puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul negocierii;
Schimbul instrumentelor care constituie un tratat la fel reprezintă o modalitate de exprimare a consimţământului statelor de a se
angaja printr-un tratat internaţional, atunci când:
a) instrumentele prevăd că schimbul lor va avea acest efect; sau
b) este stabilit pe altă cale că aceste state conveniseră ca schimbul instrumentelor să aibă acest efect.
Aprobarea (sau acceptarea) reprezintă o modalitate de exprimare a consimţământului statului de a fi parte la acele tratate care nu
necesită să fie ratificate, dar care prevăd aprobarea lor. În general, aprobarea sau acceptarea tratatelor internaţionale ţine mai mult de
competenţa guvernului. Pe această cale se realizează o examinare mai expeditivă a dispoziţiilor unor tratate şi se evită procedura mai
lungă şi anevoioasă a ratificării parlamentare.
Aderarea (sau accesiunea) la un tratat este actul unilateral de drept intern al unui stat prin care el îşi exprimă consimţământul de a
deveni parte la un tratat pe care nu l-a semnat. Aderarea se referă numai la tratatele multilaterale şi produce aceleaşi efecte ca şi
ratificarea unui tratat. De regulă se aderă la un tratat deja in vigoare si închis pentru semnare. În funcţie de natura tratatului, aderarea
se realizează, de regulă, prin procedurile de aderare. Actul de aderare a unui stat la un tratat internaţional poate îmbrăca forma
instrumentelor de aderare (cea mai des folosită), instrumentelor de ratificare, a unei declaraţii de aderare sau a unei note de aderare.
Ratificarea la un tratat este actul unilateral de drept intern al unui stat prin care el, de asemenea, îşi exprimă consimţământul de a
deveni parte la un tratat, dar pe care l-a semnat, numărul anumit de ratificări condiţionează posibilitatea intrării în vigoare a tratatului.
Intrarea în vigoare a tratatelor are loc, de regulă, conform modalităţilor şi termenelor stabilite în tratat sau prin acordul părţilor
contractante.
Tratatele care nu necesită ratificarea sau aprobarea lor, intră în vigoare:
a) la momentul semnării;
b) la scurgerea unui anumit termen după semnare;
 c) de la data indicată în tratat.
Ordinea intrării în vigoare a tratatelor ce urmează să fie supuse ratificării este determinată de caracterul lor.
Tratatele bilaterale intră în vigoare:
a) la data schimbului instrumentelor de ratificare;
b) la scurgerea unui anumit termen de la data efectuării schimbului instrumentelor de ratificare.
Tratatele multilaterale intră în vigoare:
a) la data acumulării la depozitar a unui anumit număr de instrumente de ratificare;
b) la scurgerea unui anumit termen de la data acumulării la depozitar a unui număr determinat de instrumente de ratificare;
c) la data transmiterii la depozitar a unui număr determinat de instrumente de ratificare cu indicarea concretă a statelor ale căror
instrumente de ratificare necesită să fie depuse în mod obligatoriu.

51. Viciile de consimțământ.

1. Definiţi viciile de consimțimânt la incheierea tratatului internațional.
Viciile de consimtamint ilustreaza acele impedimente care atrag dupa sine nulitatea tratatului
international .Conventia asupra dr tratatelor de la viena din 1969 mentioneaza urmatoarele vicii de
consimțământ.
2. Enumerați viciile de consimțimânt.
Eroarea (art.48 conventia asupra dr tratatelor din 1969) Dolul (art.49 din conventia asupra dr
tratatelor din 1969) Consta in conduita frauduloasa a unei parti contractante prin care se uneste
determinarea altei parti contractante să-și dea consintamintul pt incheierea contractului. Coruperea
reprezentantului unui stat ( art.50 din conventia asupra dr tratatelor din 1969).
3. Evaluaţi efectele lor asupra valabilității tratatului internațional.
Evaluaţi efectele lor asupra valabilității tratatului internațional. Putem cert mentiona faptul ca daca
sunt prezente viiile de consimtamint precum dolul eroarea si coruperea reprezentatului unui stat
acestea au drept efect nulitatea relativa a tratatului international.
52. Efectele tratatului internaţional.
1. Definiți tratatul internaţional.
Potrivit art. 2 al Convenţiei de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, prin tratat
internațional se înţelege un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul
internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente
conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară.
2. Analizaţi efectele tratatului în timp, spaţiu şi asupra cercurilor de subiecţi.
Efectele tratatului in spatiu: de regula tratatul incheiaat de state sun obligatorii pentru acestea si se
aplica pe intreg teritoriu fata de toata populatia. Dar exista si o serie de tratate care au obiect de
reglementare raporturi juridice ce se instituie in cadrul unei portiuni de teritoriu a unui stat aparte ex:
conv. Dela Constantinopol cu privire la libertatea de navigatie pe Canalul Suez. Efectele asupra
subiectilor desi sunt obligatorii pentru toti sbiectii de DIP in procesul de incheere a tratatelor poate
participa un numar restrins de subiecti iar ca regula tratatele creaza efecte juridice doar pentru statele
care au participat la procesul de incheere sau de aderare ulterior. Efectele tratatelor in timp: tratatul
incepe sa produce efecte juridice:a) la data expresa indicate in text, b)la survenirea evenimentelor
cum ar fi declansarea unui conflict armat, c)la respectarea anumitor conditii legate de intrarea in
vigoare. Tratatele inceteaza efectele juridice: a) expirarea termenului pentru care a fost incheeat daca
partile nu au solicitat din timp, b) odata cu atingerea scopului, c)odata cu incetarea anumitor
evenimente pentru care era preconizat, d) daca apare un nou trata cu acelasi obiect dar cu dipozitii
contrare.
3. Evaluaţi temeiurile intrării în vigoare a tratatului internaţional.
Intrarea in vigoare a tratatelor internationale in mod difinitiv si pe deplin are loc cu ocazia semnarii
definitive a tratatului a schimbului de instrumentelor care constituie tratatul respectiv , schimbul sau
depunerea instrumentelor de ratificare, aprobarea sau acceptarea tratatului, si aderarea la tratat. ( nu
gasesc alt ceva ).

53. Încetarea efectelor tratatului internațional

1. Identificați temeiurile de încetare a efectelor tratatului internațional.
Încetarea unui tratat având ca premisă voinţa comună a părţilor poate să intervină ca efect al
următoarelor cauze:
a. dacă a survenit evenimentul precizat în tratat;
b. dacă a expirat perioada stabilită pentru executarea tratatului;
c. prin operarea unei condiţii rezolutorii;
d. prin denunţare sau retragere, dacă aceste modalităţi sunt expres prevăzute în textul tratatului sau
sunt acceptate de către toate celelalte state-părţi;
e. în cazul acordului expres al părţilor cu privire la încetarea tratatului;
f. în cazul unui acord tacit;
g. în cazul revizuirii;
h. ca urmare a executării tratatului;
i. ca urmare a scăderii numărului de părţi sub limita prevăzută de tratat.
În anumite cazuri tratatul îşi încetează sau suspendă efectele:
j. în absenţa unei voinţe manifestate de părţile la tratat în acest sens;
k. ca urmare a încălcării substanţiale a tratatului de către una din părţi;
l. ca urmare a intervenirii unor schimbări de circumstanţe;
m. survenirea imposibilităţii de executare;
 n. dispariţia uneia dintre părţi;
o. războiul.
2. Comparați efectele nulității tratatului cu cele ale îmcetării efectelor.
3. Formulaţi regulile aplicării regulii REBUS SIC STANDIBUS.
Invocarea clauzei rebus sic stantibus poate interveni atunci când numai una din părţi consideră că
noile împrejurări sunt de natură să conducă la încetarea tratatului. Convenţia de la Viena (1969)
admite invocarea schimbării împrejurărilor pentru ieşirea dintr-un tratat numai în cazul în care este
vorba despre o “schimbare fundamentală”, care afectează radical executarea lui (art. 62). Totodată
ea condiţionează invocarea acestei modalităţi prin îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) ca împrejurările care au suferit schimbări să fi constituit baza esenţială a consimţământului
părţilor de a se lega prin tratat;
b) ca schimbarea să fi transformat radical natura obligaţiilor;
c) schimbarea să vizeze împrejurările care au existat în momentul încheierii tratatului respectiv.

54. Misiunile diplomatice.

1. Definiţi noţiunea misiunii diplomatice.
Misiunile diplomatice sunt organe ale statului care asigură desfăşurarea adecvată a relaţiilor
diplomatice şi care aduc la îndeplinire în ţara unde sunt acreditate, scopurile politicii externe a
statului trimiţător. Pentru înfiinţarea unei misiuni diplomatice este necesar să existe relaţii
diplomatice între cele două state în cauză şi să intervină un acord între ele pentru deschiderea unei
misiuni diplomatice.
2. Formulaţi structura şi competenţa misiunilor diplomatice.
Structura misiunilor diplomatice este influenţată, în zile noastre, şi de locul ocupat de o ţară în
ordinea internaţională, puterea economică financiară, militară şi de altă natură, gradul dedezvoltare
şi încadrarea ţării în grupa celor post moderne sau premoderne, inclusiv statutul de supra-putere.
Este practic imposibil să se elaboreze o schemă ideală a colectivului unei misiuni. Cutoate acestea,
două elemente apar ca esenţiale în primul rând, existenţa unui şef, acreditat destatul trimiţător, iar în
al doilea rând, funcţiile încredinţate misiunii în cauză sunt cele care justifică crearea de posturi în
cadrul misiunii şi în general structura ei.Se ţine cont de asemenea de interesele statului acreditat,
importanţa sa pentru statul acreditar. Existenţa astăzi a mai multor poli de putere în lume, face ca şi
instituţiile diplomatice să capete noi forme, noi funcţii în interiorul acestor poli, dar şi în raporturile
exterioare.Organizarea internă a misiunilor diplomatice este de competenţă exclusivă a statelor
respective. Facultatea statului acreditant de a-şi organiza misiunile sale diplomatice şi de a le
 structura, pe care o socoteşte potrivită nu poate fi pusă în discuţie, acesta reprezentând un domeniu
de jurisdicţie exclusiv al statului acreditant.
3. Evaluaţi funcţiile misiunii diplomatice permanente
Misiunea diplomatică permanentă are următoarele atribuţii:
 reprezintă statul acreditant pe lângă statul acreditar;
 ocroteşte în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi în limitele admise de
dreptul internaţional;
 poartă tratative cu guvernul statului acreditar;
 se informează prin toate mijloacele legale, de condiţiile şi evenimentele din statul acreditar şi
comunică cele aflate statului acreditant;
 promovează relaţii de prietenie şi dezvoltă cooperarea economică, culturală şi ştiinţifică între
statul acreditant şi statul acreditar;
 poate îndeplini şi funcţii consulare;

55. Imunitățile diplomatice.

1. Definiţi instituția imunităților diplomatice.
Imunităţile diplomatice sînt o excepţie care se aduce principiului general, potrivit căruia orice
persoană este supusă jurisdicţiei locale. Conform Convenţiei de la Viena principalele imunităţi
diplomatice sînt: a) imunitatea de jurisdicţie penală, civilă şi administrativă (art. 31, p.1); b)
imunitatea de a depune mărturie (art. 31, p. 2).
2. Stabiliți tipurile de imunități diplomatice.
Imunităţile pot fi absolute, funcţionale sau relative, în funcţie de termenul şi caracterul activităţii
beneficiarului.
Conform Convenţiei de la Viena principalele imunităţi diplomatice sînt:
a) imunitatea de jurisdicţie penală, civilă şi administrativă (art. 31, p.1);
b) imunitatea de a depune mărturie (art. 31, p. 2).
3. Formulați excepțiile autorizate de la imunitățile diplomatice.
O acțiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă
agentul diplomatic nu-l posedă în contul statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii; o
acțiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor testamentar,
administrator, moștenitor sau legatar nu în numele statului acreditant, ci cu titlu particular; o acțiune
 privind o activitate profesională sau comercială,oricare ar fi ea, exercitată de agentul diplomatic în
statul acreditar în afara funcțiilor sale oficiale.

56. Șeful misiunii diplomatice permanente.

1. Definiţi instituția șefului misiunii diplomatice permanente.
Şeful misiunii diplomatice este persoana însărcinată de statul acreditant să acţioneze în această
calitate, respectiv să conducă misiunea diplomatică, fiind superior ierarhic întregului personal al
misiunii. Acesta, poate avea calitatea de ambasador, înalt comisar, înalt reprezentant, ministru sau
trimis, nunţiu, pro-nunţiu, internunţiu, însărcinat cu afaceri en pied sau ad interim.
2. Stabiliți clasele diplomatice.
Membrii personalului misiunii sunt persoanele aflate în raporturi de muncă cu misiunea diplomatică,
organizate ierarhic şi conduse de şeful misiunii, grupate în trei categorii: personalul diplomatic,
personalul administrativ şi tehnic, personalul de serviciu.
Personalul diplomatic este alcătuit din membrii personalului misiunii care au calitatea de
diplomaţi. Aceştia ca şi şeful misiunii diplomatice, sunt desemnaţi şi prin expresia agenţi
diplomatici şi pot fi: ministrul sau ministrul consilier, consilierul, prim-secretarul, secretarul II,
secretarul III şi diferiţi ataşaţi (militari, navali şi ai aerului, comerciali, de presă, culturali, financiari,
sau cu probleme de emigraţie, etc.
Personalul administrativ şi tehnic. Aparţine personalului nediplomatic al misiunii şi este alcătuit
din membrii misiunii angajaţi în serviciul tehnic şi administrativ al misiunii, ca agenţi de execuţie:
 secretari, arhivari, interpreţi, contabili, stenodactilografi, cifrori, etc. Ei se bucură de unele imunităţi
şi privilegii speciale.
Personalul de serviciu. Aparţine personalului nediplomatic al misiunii şi este alcătuit din persoane
angajate în serviciul misiunii: şoferi, bucătari, menajere, grădinari etc. Membrii de familie ai
membrilor misiunii diplomatice nu aparţin personalului misiunii, dar au un statut similar cu cel al
agenţilor diplomatici, respectiv angajaţilor în serviciul administrativ, tehnic sau casnic al misiunii.
3. Evaluaţi procesul de investire în funcție a șefului misiunii diplomatice permanente.
Numirea unei persoane ca sef de misiune dimplomatica este conditionata dupa cum precizeaza
conventia de la Viena din 1961 de agrementul dat acestei numiri de catre statul acreditat. Statul
acreditat unde urmeaza sa fie numit sef de misiune diplomatica are deplina libertatesa-si dea
agumentul pt numirea lui sau sa-l refuze fara a fi obligat sa-si motiveze refuzul. Statul acreditat cere
agrementul statului acreditat pt numirea sefului misiunii dimplomatice printr-o cerere de
agrementare.Efectiv dupa primirea agrementului din partea statului acreditant al sefului de misiune
diplomatica numeste acea persaoana ca ca sef al misiunii diplomatice .Pentru intrarea in a sefului
unei misiuni diplomatice este necesara reprezentarea prezentarea scrisorilor de acreditare sefului
acreditar sau depunerea lor la Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar.
57. Dreptul internațional penal.
1. Definiţi dreptul internațional penal.
Dreptul internațional penal reprezintă ansamblul regulilor juridice stabilite sau acceptate în relațiile
dintre state, referitoare la represiunea infracțiunilor comise prin violarea DIP.
Dreptul internațional penal este o ramură relativ nouă a dreptului internațional public, el apără, în
special, cele mai importante valori internaționale și ordinea juridică internațională, reprimând
infracțiunile internaționaleși stabilind obligațiile internaționale ce revin statelor, în această materie.
Dreptul internațional penal are un rol important în menținerea păcii și securității internaționale, în
asigurarea ordinii internaționale, prin reprimarea infracțiunilor săvârșite împotriva ei.
2. Stabiliți principiile dreptului internațional penal.
1. Principiul legalităţii încriminării şi al legalităţii pedepsei, presupune că nu există infracţiune
dacă fapta nu este prevăzută de legea penală înainte de momentul săvârşirii ei, respectiv nici o
pedeapsă nu poate fi aplicată dacă ea nu era prevăzută de legea penală în sistemul de pedepse şi
pentru fapte de natura celei săvârşite de către persoana ce urmează să fie sancţionată penal;
2. Principiul represiunii universale. Conform acestui principiu, statul care descoperă pe teritoriul
său autorul infracţiunii internaţionale, este competent să o judece şi să o pedepsească, indiferent de
locul unde a fost săvârşită infracţiunea;
 3. Principiul răspunderii penale individual presupune că răspunderea penală incumbă persoane
care a săvârşit fapta, indiferent de poziţia acestuia în procesul infracţional. Nu se admite răspunderea
colectivă şi nici răspunderea unei persoane pentru fapta altuia;
4. Principiul imprescriptibilităţii crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război. Trecerea
timpului nu exonerează de răspundere penală. Crimelor de război şi crimele contra umanităţii
constituind cele mai grave crime de drept internaţional nu pot fi supuse termenului de prescripţie.
Acest principiu stimulează cooperare între state şi favorizează pacea şi securitatea internaţională.
Principiul a fost consacrat într-o serie de documente politico-juridice ca de exemplu: Statutul
Tribunalului militar internaţional de la Nürnberg; Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de
război şi a crimelor contra umanităţii; Principiile cooperării internaţionale în ceea ce priveşte
depistarea, arestarea, extrădarea şi pedepsirea indivizilor vinovaţi de crime de război, crime contra
umanităţii.
3. Evaluaţi procesul de instituire a jurisdicției internaționale penale.

58. Infracțiunile internaționale.

1. Definiţi instituția infracțiunilor internaționale.
Infracţiune internaţională este fapta contrară principiilor şi normelor dreptului internaţional public
săvârşită de către state (organe centrale sau locale), organizaţii internaţionale sau persoane particulare.
Infracțiunea internațională este un act constând dintr-o acțiune sau omisiune, contrară dreptului
internațional, iar elementul esențial al infracțiunii internaționale este periculozitatea manifestă pentru
pace și securitate internațională și celelalte valori supreme ale umanității, ceea ce trage în mod
obligatoriu sancțiunea penală.
2. Clasificați infracțiunile internaționale.
Cel mai important criteriu de clasificare a infracţiunilo internaționale este cel al valorilor ocrotite. Din
acest punct de vedere, infracţiunile internaţionale se divid în crime internaţionale şi delicte
internaţionale.
Crimele internaţionale sunt denumite uneori infracţiuni internaţionale prin natură, iar delictele
internaţionale sunt denumite infracţiuni convenţionale. Crimele internaţionale sunt infracţiunile ce
reprezintă prin gravitatea lor un grav pericol social pentru bazele coabitării naţiunilor şi statelor. Ele sunt
fapte care aduc atingere unor obligaţii internaţionale esenţiale. Pentru prima oară termenul de crimă
 internaţională a fost utilizat în Statutul Tribunalului militar internaţional de la Nürnberg, conform căruia
aceste se împărţeau în trei categorii:
• Crime de război;
• Crime împotriva umanităţii;
• Crime contra păcii.
3. Calificați crima de genocid.
Prin genocid, conform Statutului, se înţelege un act comis cu intenţia de a distruge în tot sau în parte, un
grup naţional etnic, rasial sau religios: uciderea de membri ai grupului; atingerea gravă adusă integrităţii
fizice sau mintale a membrilor grupului; supunerea cu intenţie a grupului la condiţii de existenţă care
trebuie să antreneze distrugerea sa fizică totală sau parţială; măsuri vizând împiedicarea naşterilor în
interiorul grupului; transferul forţat de copii dintr-un grup în altul. Totodată, în Statut se prevede că se
vor pedepsi actele privind înţelegerea în vederea comiterii genocidului, incitarea directă şi publică, la
comiterea genocidului, tentativa şi complicitatea la genocid.
În articolul 5 al Statutului Tribunalului se prevede competenţa asupra persoanelor presupuse
responsabile de următoarele crime, atunci când acestea au fost comise în cursul unui conflict armat, cu
caracter intern sau internaţional, îndreptat împotriva populaţiei civile: asasinatul, exterminarea,
supunerea în sclavie, expulzarea, întemniţarea, tortura, violul, persecuţiile pe motive politice, rasiale şi
religioase, precum şi alte acte inumane.
59. Tribunalul internațional penal de la Nurenberg.
1. Expuneţi premisele și fundamentul constituirii TIPN.
Cuprindea reguli de ordin procedural şi de fond, fiind o instanţă jurisdicţională de excepţie creată de
statele învingătoare, pentru a judeca atrocităţile săvârşite numai în tabăra inamică.
2. Enumerați crimele examinate de TIPN .
- crimele contra păcii (ordonarea, pregătirea, declanşarea sau purtarea unui război de agresiune, sau
a unui război prin violarea tratatelor, a garanţiilor sau a acordurilor internaţionale, sau participarea la
îndeplinirea oricărui dintre aceste acte);
- crimele de război (violarea legilor şi obiceiurilor războiului, asasinatele, relele tratamente şi
deportările pentru munca forţată a populaţiei din teritoriile ocupate, asasinatul sau relele tratamente
a prizonierilor de război sau ale persoanelor aflate pe mare, executarea ostaticilor, jefuirea bunurilor
publice sau private, distrugerea fără motiv a oraşelor si satelor sau devastarea lor nejustificată de
necesităţile militare);
- crimele contra umanităţii (asasinatul, exterminarea, aducerea în stare de sclavie, deportarea
populaţiei civile, persecuţiile pentru motive politice, rasiale sau religioase).
3. Evaluați impactul TIPN în dezvoltarea DIPenal .

60. Curtea Internațională Penală.

1. Definiţi jurisdicția de represiune universală.
2. Stabiliți competența CIP.
Competenta curtii internationale penale se limita la sanctionarea penala a persoanelor fizice ca
autoare sau complice ale unei infractiuni prevcazute de conventia pt prevenirea si reprimarea
terorismului excluzindu se prin aceasta raspunderea statelor.
3. Evaluaţi modalitatea de constituire și funcționare a CIP.
In ceea ce priveste costituirea cip putem afirma ca ideea crearii unei curti penale internationale se
intensifica in urma evenimentelor de la Marsilia din 1934. Astfel la Conferinta din 16 noiembrie
1937 este adoptata si semnata de 24 de state conventia pt instituirea unei curti penale
internationale.Anume aceasta curte internationala penal urma sa fie constituita cu scopul de a
combate si de a lupta impotriva oricaror infactiuni cu caracter international pt a asigura eficienta
pedepsirii crimelor internationale si descurajarea potentialilor autori precum si cooperarea statelor in
acest domeniu . In ceea ce priveste functionarea cip putem evidentia ca judecatorii la cip urmeau sa
fie numiti de catre curtea permanenta de justitie internationala, la fel pin prima art 26 din respectiva
 conventie ne este accentuat ca la curtea penal internationala au acces nu doar statele dar si
particularii. Conform conventiei respective curtea va aplica legislatia penala a statului pe al carui
teritoriu s-a comis infractiunea sau pe cea a statului care a deferit pe acuzat, curtii.Sedintele Curtii
internationale penale sunt publice .Instructia si judecata se desfasoara in prezenta acuzatului a
avocatului si a reperezentantilor statului . In final este de mentionat totusi ca din cauza declansarii
celui de-al doilea razboi mondial ratificarea conventiei pt crearea curtii penale internationale a fost
imposibila acest fapt insa ramine unul de referinta in istoria jurisdictiei penal internationale.

61. Dreptul internațional al mediului.

1. Definiţi dreptul internațional al mediului.
Faptul că poluarea nu cunoaşte hotare a impus accentuarea necesităţii de cooperare a statelor aşa
cum mediul înconjurător constituie patrimoniul comun al omenirii. Necesitatea de cooperare este
determinată de înmulţirea şi diversificarea tipurilor de poluare, a surselor poluante şi a gradului
periculos a unor poluanţi.
Ca ramură distinctă a sistemului dreptului, dreptul mediului reglementează acele relaţii sociale care
iau naştere în procesul de protecţie, conservare şi dezvoltare a calităţilor natural ale mediului. Ca
domeniu specific al dreptului internaţional, dreptul internaţional al mediului are ca obiect
reglementarea raporturilor de cooperare dintre state şi alte entităţi internaţionale, vizînd protecţia
biosferei împotriva deteriorărilor majore şi dezechilibrelor care ar putea să-i perturbe funcţionarea
normală.
2. Stabiliți obiectele protecției mediului.
Spre deosebire de dreptul intern, care reglementează relaţiile sociale în cadrul statelor, obiectul
dreptului internaţional îl formează, în principiu, relaţiile dintre state, reprezentând domeniul cel mai
 cuprinzător al relaţiilor internaţionale. Dreptul internaţional contemporan, având un caracter
universal, obiectul său îl constituie relaţiile dintre toate statele, indiferent de mărimea lor sau
regiunea în care sunt situate. În ceea ce priveşte organizaţiile internaţionale, acestea au calitatea de
subiecte derivate, secundare, şi doar în măsura în care statele le recunosc. În ceea ce priveşte dreptul
internaţional al mediului ca urmare a transformărilor care au avut loc în cadrul raporturilor dintre om
(societate) şi mediu, au luat naştere şi se dezvoltă continuu o categorie de relaţii sociale privind
protecţia, conservarea şi dezvoltarea mediului ambiant, cu tră sături specifice, care nu constituie
obiect de reglementare pentru nici una dintre ramurile tra diţio nale ale dreptului.
3. Evaluaţi procesul de codificare al dreptului internațional al mediului.

62. Mijloacele diplomatice de soluționare pașnică a diferendelor internaționale.

1. Definiţi mijloacele diplomatice de soluționare pașnică.
Mijloacele pasnice a diferendelor internationale, aparute ca urmare a acordului benevol de vointa a
subictilor dr international , reprezinta un sistem de norme si principia juridice ce reflecta cursul
general al dezvoltarii civilizatiei umane in etapa contemporana exprimat prin promovarea valorilor
esentiale de pace si securitate international.
2. Categorisiți mijloacele diplomatice de soluționare pașnică.
În vederea rezolvării diferendelor internaţionale, părţile pot recurge la trei categorii de mijloace
paşnice (alegerea oricăruia dintre mijloace este facultativă, rezultând din caracterul facultativ al
acestor mijloace):
1) Politico-diplomatice (negocierile, bunele oficii, medierea, ancheta internaţională, concilierea);
Negocierile directe sunt cel mai dinamic şi eficient mijloc, mai puţin costisitor şi la îndemâna
părţilor care, în funcţie de cadrul de desfăşurare, pot fi bilaterale sau multilaterale. Pe parcursul
negocierilor pot fi acceptate diverse forme şi metode de soluţionare a diferendului internaţional.
Concomitent, negocierea, pe lîngă faptul că este un mijloc de bază de soluţionare paşnică a
diferendelor, îndeplinesc şi funcţii aplicative în cadrul soluţionării diferendelor. În mod practic, toate
mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor se iniţiază prin negocieri şi, de multe ori, se
finalizează de asemenea prin negocieri. Bunele oficii implică prezenţa unui terţ acceptat de către
părţile în diferend, ce ajută la negocieri şi chiar la evitarea unor conflicte. Conform prevederilor
stipulate în art. 2 a Convenţiei de la Haga pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale,
din 18 octombrie 1907, statele, în caz de diferend, sunt obligate de a apela la bunele oficii a unui sau
mai multor state prietene. Medierea, spre deosebire de bunele oficii, preconizează că terţul participă
nu numai la negocieri, ci formulează si propuneri de rezolvare, care însă nu sunt obligatorii pentru
părţile în diferend. Scopul mediatorului se limitează doar la stabilirea pretenţiilor reciproce între
părţile în diferend şi îndemnarea lor spre soluţionare paşnică a diferendului. Rolul de mediator
încetează îndată ce una din părţile în diferend cere aceasta, sau însuşi mediatorul conştientizează că
propunerile sale nu sunt acceptate. Ancheta internaţională se efectuează de către o comisie
internaţională de anchetă, creată de părţile în diferend şi are ca scop stabilirea exactă a faptelor care
au dat naştere diferendului, cât şi culegerea unor informaţii, privitor la diferend, în prezenţa părţilor.
Ancheta internaţională este o modalitate de soluţionare paşnică, care constă în elucidarea unor
chestiuni foarte controversate, ce formează obiectul unui diferend internaţional, de către o comisie
desemnată în acest scop de părţile aflate în diferend sau de către o organizaţie internaţională,
comisie ale căror concluzii au un caracter facultativ.
2) Jurisdicţionale (arbitrajul, instanţe judiciare internaţionale);
Arbitrajul internaţional prezintă anumite caractere specifice, care îl individualizează în sistemul
de mijloace de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale. Astfel, părţile convin să supună un
diferend arbitrajului, fie pe calea: unui acord denumit compromis; unei clauze compromisorii
incluse în anumite tratate; unui tratat general de arbitraj permanent.
Acordurile de arbitraj au ca obiect litigiul concret ce s-a ivit între părţi şi în acest sens: definesc
litigiul; desemnează organul arbitral şi îi stabilesc competenţa; fixează regulile de procedură. De
obicei, se aplică regulile dreptului internaţional şi principiile echităţii. O sentinţă arbitrală poate fi
lovită de nulitate pentru vicii cum sunt:
- depăşirea competenţelor de către arbitrii; - pronunţarea sentinţei sub influenţa constrângerii;
- compunerea organului arbitral a fost nereglementară.
Procedura judiciară internațională- este reglementată de dispozițiile Senatului Curții
Internaționale de Justiție și presupune o modalitate radicală de soluționare a diferendului interstatal,
având caracter definitiv (hotărârea este irevocabilă).
3) Organizaţii internaţionale (organizaţii universale, organizaţii regionale).
3. Evaluați eficiența concilierii internaționale.
Primele referiri la procedura de conciliere internaţională s-au făcut în cadrul tratatelor bilaterale. În
acordurile multilaterale chestiunea privind concilierea internaţională a fost stipulată în unele
rezoluţii ale Ligii Naţiunilor din 1922, Carta ONU (art. 33), Declaraţia de la Manila din 1982 ş.a.
Poate fi menţionată şi reglementarea concilierii în Convenţia cu privire la dreptul mării din 1982, de
la Montego Bay, Jamaica (art. 284).
Concilierea internaţională se realizează de către o comisie internaţională de conciliere (creată de
către părţi) şi constă în examinarea diferendului sub toate aspectele, concilierea părţilor şi
propunerea unei soluţii, care este facultativă pentru părţi.
Concilierea internaţională asociază elementele medierii şi ale anchetei, având şi trăsături
caracteristice proprii. Spre deosebire de mediere, concilierea presupune o investigaţie realizată de un
organ independent, şi nu de un terţ, care acţionează ca mediator.
În raport cu ancheta, concilierea are ca obiect nu numai cercetarea faptelor, prin audierea părţilor, ci
şi procedează în continuare la concilierea propriu-zisă, propunând părţilor în diferend soluţii de
rezolvare a diferendului. Părţile îşi expun poziţiile asupra acestor propuneri, acceptându-le sau nu.
Lucrările comisiei de conciliere au un caracter secret, publicitatea fiind interzisă până când rezultatul
procedurii de conciliere este evident.

63. Curtea Internațională de Justiție.

1. Definiţi jurisdicția internațională permanentă.
Jurisdicţia permanentă poate fi definită ca o instanţă de judecată cu caracter permanent, constituită
dintr-un corp de magistraţi, propuşi de state, potrivit dreptului internaţional, având o competenţă
prestabilită de a examina anumite categorii de diferende şi funcţionând pe baza unui statut, care de
regulă este un tratat internaţional.
2. Stabiliți competența CIJ.
Curtea este competentă să examineze toate diferendele de ordin juridic care au ca obiect
interpretarea unui tratat sau orice problemă de drept internaţional.485 Prin urmare, orice chestiune
legată de protecţia internaţională a drepturilor omului este o chestiune de drept internaţional şi, în
consecinţă, intră în sfera de competenţă a Curţii. În plus, o serie de convenţii internaţionale
referitoare la drepturile omului conţin dispoziţii potrivit cărora orice diferend între părţile
contractante cu privire la interpretarea textului convenţional poate fi supus spre soluţionare Curţii
Internaţionale de Justiţie.
3. Evaluaţi modalitatea de constituire și funcționare a CIJ.

64. Dreptul internațional cosmic.

1. Definiți dreptul internațional cosmic.
Dreptul internaţional cosmic poate fi definit ca ramură a dreptului internaţional public alcătuită din
totalitatea normelor juridice internaţionale, convenţionale şi cutumiare, care au ca obiect relaţiile
dintre state, dintre acestea şi unele organizaţii internaţionale, în domeniul explorării şi utilizării
spaţiului cosmic în scopuri paşnice şi spre binele şi folosul întregii omeniri.
2. Identificați principiile dreptului internațional cosmic.
Principiile generale ale dreptului cosmic:
- Principiul folosirii spaţiului extraatmosferie în scopuri paşnice
- Principiul utilizării spaţiului extraatmosferic în interesul întregii omeniri
- Principiul liberei explorări şi utilizări a spaţiului extraatmosferic de către toate statele în condiţii de
egalitate
- Principiul neaproprierii naţionale a vreunei părţi din spaţiul extraatmosferic, prin proclamarea
suveranităţii, prin folosinţă sau ocupaţie, sau prin orice alt mijloc
- Principiul păstrării jurisdicţiei şi proprietăţii statului de lansare asupra obiectelor cosmice şi a
echipajelor lor
- Principiul cooperării internaţionale în activitatea cosmică
- Principiul interzicerii contaminării cosmosului şi de a produce schimbări nocive în mediul terestru
- Principiul răspunderii internaţionale a statelor pentru întreaga activitate spaţială.
3. Formulaţi regimul juridic aplicabil obiectelor lansate în spațiul cosmic.
Regimul Juridic aplicabil obietelor lansate in spatiu cosmic este creionat prin primsa Acordul
guvernând activităţile statelor pe Lună şi celelalte corpuri cereşti, 1979. Acordul respetiv se aplica in
primul rind lunii dar si celorlalte corpuri ceresti cu exceptia Pamintului de asemnea el nu se aplica
materiei extraterestre care ajunge pe suprafata pamintului prin mijloace naturale . Respectivul acod
stabileste ca toate activitatile statelor pe luna si pe celelalte corpuri ceresti trebuie sa se faca in
interesul pacii si securitatii intenationale el interzice statelor parti sa instaleze pe orbita circulara sau
pe alta traiectorie in directia lunii sau in jurul ei obiecte purtatoare de arme nucleare.

65. Statutul juridic al astronauților.

1. Definiți persoana astronautului din punct de vedere al DIP.
Potrivit Tratatului cu privire la spaţiul cosmic din 1967 , astronauţii trebuie consideraţi ca trimişi ai
omenirii în spaţiul cosmic, iar statele sînt obligate să le acorde asistenţă şi protejare în caz de
accident, de pericol sau de aterizare forţată pe teritoriul unui alt stat sau de amerizare în marea
liberă.
2. Constataţi obligațiile statelor față de astronauți.
Referitor la salvarea astronauţilor şi reîntoarcerea lor la statul de lansare, acordul stabileşte trei
categorii de obligaţii:
Prima o constituie obligaţia de informare a statului de lansare şi a Secretariatului general al ONU
despre echipajul aflat în pericol.
 A doua obligaţie este cea de salvare a astronauţilor. Îndeplinirea ei depinde de situaţia dacă ei au
ajuns pe teritoriul unui stat sau într-un spaţiu nesupus jurisdicţiei vreunui stat. Dacă astronauţii au
ajuns pe teritoriul unui stat, altul decât cel de lansare a lor, statul respectiv trebuie să le acorde tot
ajutorul posibil şi să informeze statul de lansare (autoritatea de lansare) şi pe Secretarul general al
ONU despre măsurile luate. La acţiunea de salvare a astronauţilor poate participa şi statul de lansare,
sub conducerea statului pe a cărui teritoriu au ajuns astronauţii. În cazul când astronauţii au ajuns
într-un loc nesupus jurisdicţiei vreunui stat, toate statele, care pot să le acorde ajutor, trebuie să
acţioneze şi să informeze despre acţiunile lor statul de lansare a astronauţilor şi pe Secretarul general
al ONU.
A treia obligaţie care revine statelor părţi la acord este să asigure reîntoarcerea astronauţilor la statul
de lansare. Acordul precizează că reîntoarcerea astronauţilor trebuie făcută imediat şi în condiţii de
securitate pentru ei.
3. Formulaţi drepturile și obligațiile autronauților.

66. Teledetecția prin satelit.

1. Definiţi teledetecția prin satelit.
Teledetecţia este o metodă prin care se poate determina natura şi starea resurselor naturale,
elementelor naturale şi elementelor mediului înconjurător al pământului prin observaţii şi măsurători
executate de pe obiecte lansate în spaţiul cosmic. Comitetul special al O.N.U pentru utilizarea
paşnică a spaţiului cosmic (COPOUS) a creat, în 1971, un grup de lucru special destinaţia căruia era
de a perfecta cadrul juridic al teledetecţiei prin sateliţi.
2. Stabiliți scopul și importanța teledetecției.
 Cea mai importantă problemă în acest context este cea a rolului suveranităţii. Teledetecţia se
efectuează prin sateliţii unui stat cu o tehnologie avansată asupra teritoriilor altor state care n-au
posibilităţi să o efectueze şi constă în stabilirea bo găţiilor subsolului acelor state.Drept scop al
teledetectiei tine de îmbunătăţirea folosirii resur selor naturale, utilizării pământurilor şi protecţiei
mediului.
3. Formulaţi principiile teledetecției prin satelit.

67. Răspunderea internațională.

1. Dați noțiunea răspunderii internaționale.
Dicţionarul de drept internaţional public defineşte răspunderea internaţională ca „instituţie a
dreptului internaţional public în temeiul căreia statul sau alt subiect al dreptului internaţional, care
săvârşeşte fapte internaţionale ilicite, este răspunzător faţă de statul lezat prin aceste fapte sau faţă de
toate statele lumii, în cazul crimelor internaţionale” (răspunderea internaţională a statelor).
2. Stabiliți fundamentul răspunderii internaționale.
 Fundamentul răspunderii internaţionale îl constituie comiterea unui act ilicit internaţional, acţiune
sau inacţiune, de o anumită gravitate, ce încalcă principiile şi normele de drept internaţional sau într-
o infracţiune internaţională, faptă de o gravitate deosebită ce lezează nu numai interesele unui stat, ci
în acelaşi timp, şi interesele de ansamblu ale comunităţii internaţionale şi care, prin natura sa,
amplifică în mod considerabil sfera răspunderii internaţionale.
3. Evaluaţi procesul de angajare a răspunderii internaționale.
Stabilirea răspunderii are drept consecinţă şi finalitate repararea prejudiciilor produse. În anumite
cazuri repararea consecinţelor unui comportament ilicit poate fi precedată de obligarea autorului de
a înceta un asemenea comportament. Această obligaţie ex nunc nu absolvă statul răspunzător de
obligaţia de a repara prejudiciile produse până în momentul încetării conduitei ilicite (ex tunc).
Statul care săvârşeşte un fapt ilicit din punct de vedere internaţional şi a cărui răspundere s-a stabilit
potrivit regulilor dreptului internaţional poate fi supus unor sancţiuni având de asemenea obligaţia
de reparare a prejudiciului cauzat. În cazul obligaţilor internaţionale erga omnes, încălcarea unei
astfel de obligaţii atrage aplicarea unor sancţiuni în mod independent şi prealabil obligaţiei de a
repara prejudiciile materiale cauzate.

68. Sancțiunile în dreptul internațional.

1. Definiți sanțiunile în drepul internațional.
Sancţiunile reprezintă măsuri de constrângere aplicabile în raport cu statul culpabil. Ele pot fi aplicate fie de către organizaţiile
internaţionale universale şi regionale, fie de către state. Volumul şi formele sancţiunilor depinde de gravitatea încălcării şi a
prejudiciului cauzat.
1. Identificați sancțiunile politice.
Răspunderea politică, de regulă, prevede aplicarea măsurilor de constrângere faţă de statul culpabil, concomitent cu răspunderea
materială. Cele mai răspândite forme de răspundere politică sunt retorsiile, represaliile (nemilitare), satisfacţia, restaurarea, excluderea
 din organizaţia internaţională sau stoparea calităţii de membru, aplicarea forţei faţă de statul agresor. Aceste măsuri sunt realizate prin
intermediul sancţiunilor aplicate.
Retorsiile reprezintă măsuri de constrângere aplicate de un stat în raport cu un alt stat, în urma violării intereselor celui dintâi.
Retorsia poate fi doar un răspuns din partea unui stat la adresa unui alt stat, în rezultatul unor acţiuni neamicale din partea acestuia cu
scopul restabilirii drepturilor încălcate. Drept exemplu pot servi: rechemarea ambasadorului din statul care a comis un act neamical;
expulzarea din stat a unui număr egal de diplomaţi ai statului, care anterior a expulzat diplomaţi ai statului respectiv; interdicţia
intrării în ţară sau anularea vizitelor delegaţiilor, inclusiv a şefului de stat, etc.
Represaliile (nemilitare) reprezintă acţiuni de constrângere legale din partea unui stat faţă de un alt stat. Represaliile sunt aplicabile
ca răspuns la acţiunile ilegale ale altui stat cu scopul de a restabili dreptul încălcat. Ele trebuie să fie co-raportate daunei aduse şi
acelei constrângeri necesare pentru restabilirea situaţiei anterioare. Represaliile pot fi exprimate în încetarea sau întreruperea relaţiilor
diplomatice, introducerea embargo-ului la importul bunurilor şi a materiei prime din teritoriul statului culpabil, etc.
Satisfacţia constituie un mod de reparare aplicată în relaţiile interstatale pentru daune concrete. Atunci când este atinsă onoarea,
demnitatea, prestigiul, satisfacţia capătă o importanţă deosebită. Este o procedură cunoscută de mai mult timp, deseori aplicată prin
intermediul mediatorilor.
Restaurarea ca formă a răspunderii presupune restabilirea de către statul culpabil a calităţii anterioare a unui obiect material (de
exemplu, restabilirea calităţii apei purificate din vina acestuia).
2. Formulaţi tipurile sancțiunilor materiale la carre pot fi supuse subiectele DIP.
Răspunderea materială survine în cazul încălcării de către un stat a obligaţiilor sale internaţionale, în rezultatul cărora survine
prejudiciul material. Ea poate fi realizată sub forma de reparaţii, restituţii, compensaţii şi substituţii.
Reparaţia reprezintă restituirea prejudiciului material în bani, bunuri sau servicii. Volumul şi forma reparaţiilor, de regulă se aplică în
baza tratatelor internaţionale. În caz de război, de regulă, suma reparaţiilor este cu mult mai mică în comparaţie cu prejudiciul cauzat.
Repararea prejudiciului cauzat de fapta internaţional-ilicită poate avea loc sub forma restituţiei, substituţiei sau compensaţiei. Ele pot
fi aplicate de sine stătător sau în cumul. Pentru stabilirea formei se va lua în consideraţie poziţia statului victimă.
Restituţia este prima formă de reparare a prejudiciului cauzat. Prioritatea restituţiei este recunoscută şi de practica judiciară.
Obiectivul principal al restituției este de a înlătura toate consecinţele faptei ilicite internaţionale. De fiecare dată, când aceasta este
posibil, prioritate va avea restitutio in integrum, ceea ce presupune restabilirea, în limitele posibilităţilor, a situaţiei anterioare faptei
internaţional-ilicite în raport cu alte forme de reparaţie.
Compensaţia. Statul responsabil pentru fapta internaţional-ilicită este obligat să compenseze prejudiciul cauzat, în cazul în care acest
prejudiciu nu poate fi restabilit prin intermediul restituţiei. Compensaţia prevede restituirea pagubei financiare, inclusiv lucrum
cessans (profitul ne-realizat). Statul responsabil este obligat să compenseze prejudiciul cauzat prin fapta internaţional-ilicită în măsura
în care ea nu este rambursată prin restituţie.
Substituţia este o formă a restituţiei. Ea reprezintă înlocuirea bunului, imobilului, mijlocului de transport, valorilor artistice, bunurilor
personale, etc. distruse sau deteriorate în mod ilegal.