ALEXEI PISEMSKI

ESTE EA OARE VINOVATĂ?

 ESTE EA OARE VINOVATĂ?
ÎNSEMNĂRI
I
Aveam douăzeci și doi de ani. Trecusem in anul patru al secției
de matematici1. Deoarece mă obișnuisem cu facultatea, și nu-mi
venea de loc greu să-mi fac lucrările, îmi rămi- nea destul de mult
timp liber. Dar ce putea face cu el, cum să și-l petreacă chiar in
Moscova, unde e atîta lume, un student sărac și fără familie?
Locuiam singur, nu cunoșteam pe nimeni și unica mea plăcere era
să hoinăresc cite două-trei ceasuri pe bulevardul Tverski, in timp
ce gindurile îmi zburau aiurea. Odată mă in- tîlnii cu un tinăr,
care mă opri și mă întrebă:
1) Secția de matematici a Universității din Moscova.
(N. red. ruse).
— Nu știți pe cineva care ar putea să mă prepare pentru
universitate?
Mă uitai atent la el; părea să aibă vreo optsprezece ani;
îmbrăcămintea ii era cam neîngrijită, iar manierele lui trădau
nepăsarea. Avea o figură expresivă dar cu o nuanță pronunțată de
melancolie..
— Dacă doriți, aș putea face eu acest lucru, — ii răspunsei eu.
— Ață rog. Eu trebuie să mă prepar la matematici.
Dumneavoastră la ce facultate sînteți?
— La matematici.
— Perfect, și cit luați pe oră?
Această întrebare directă mă zăpăci.
— Cit se ia de obicei, o rublă de argint, — răspunsei eu.
Tinărul se gîndi o clipă.
— Bine, atita pot să plătesc. Numele dumneavoastră?
Ii spusei numele meu, el mi-1 spuse pe al lui, îmi dădu adresa
și mă rugă să vin la el a doua zi la orele șapte seara.
— Locuiți singur sau cu familia? — îl întrebai eu.
— Cu mama și cu surorile mele.
Ne-am despărțit.
 Mă întorsei acasă foarte mulțumit de această Intîlnire, căci
demult doream să am o meditație, nu atît pentru bani, care deși
nu-mi prisoseau, totuși îmi ajungeau pentru modestele mele plă-
ceri, ci pentru că voiam să învăț pe alții, să pot împărtăși și altora
cunoștințele și convingerile mele, din care aveam destule în cap.
A doua zi am pornit cu o jumătate de ceas înainte de ora fixată.
Casa de la adresa indicată era o casă boierească, singură în curte,
cu dependințe enorme din piatră pe ambele laturi; curtea, atît de
mare incit dădea pe patru străzi, era împrejmuită cu un grilaj de
fier. Orbecăii mult intr-un vestibul uriaș; în cele din urmă nimerii
ușa care ducea la apartamentul de la parter. La întrebarea
mea:”Aci locuiește Leonid Nicolaici Vankovski’?", un lacheu in
livrea îmi răspunse pe un ton destul de grosolan:”Urcați-vă sus de
tot, pe la dreapta". In an- treul de sus 'nu era nimeni; în salon, la
fel; in camera de alături se auzeau glasuri. începui să tușesc și
numaidecît apăru o fată tî- nără. O salutai.
— II căutați, probabil pe fratele meu, Leonid? — mă întrebă ea
și se retrase.
Peste cîteva clipe apăru elevul meu.
—Bonsoir1), să trecem în birou, — îmi zise el, dîndu-mi mina.
Intrarăm intr-o cameră destul de mare care, pesemne, fusese
odinioară intr-adevăr un birou luxos, dar acum arăta intr-un hal
fără de hal; pereții, care imitau marmora, erau găuriți pe alocurea
fără milă de cuie, într-un colț se afla un cămin foarte frumos, dar
cu grătarul din
>) Bună seara (în limba franceză). (N. trad.) față stricat, iar peste
un tablou în ulei atîrna o manta. Cearceaful și pernele nu fuseseră
încă strînse de pe canapeaua pe care dormise gazda. Mobila,
capitonată cu catifea, era stricată și ruptă. Ne-am așezat la o masă
mare din lemn roșu, pe care stăteau teancuri de hîrtii, cărți și note
de muzică.
— Cu ce începem? — întrebai eu pe un ton grav de preceptor.
— Cu ce credeți, — îmi răspunse cu indiferență elevul meu.
— Aș fi vrut, — continuai eu pe același ton,
 — să-mi dau seama în ce măsură posedați cunoștințele de
matematică, așa că v-aș ruga să-mi permiteți să vă examinez.
— Mă rog.
— Partea elementară a aritmeticii probabil că o știti?
— Da.
— A doua parte?
— Cred că da; totuși s-ar putea s-o fi uitat.
Luai o foaie de hîrtie și vrui să-i scriu o problemă, dar dintr-o
duzină de pene, înfipte în călimară, nici una nu scria, iar cerneala
era pe fund.
— Penele dumneavoastră nu prea sint bune, observai eu.
— E drept; nu mă pricep să le ascut; poftiți un creion, — îmi
răspunse elevul, ridicînd unul de pe jos și oferindu-mi-L
Pentru prima probă ii dădui o adunare de fracții zecimale; el luă
foaia, și-o puse în față cu un zîmbet ironic, se gîndi puțin, trase ci-
teva linii cu creionul pe hîrtie și dind-o la o parte imi spuse:
— Nu, nu știu s-o fac, am uitat.
Ii dădui o adunare de fracții ordinare, dar și aci se încurcă; apoi
imi mărturisi că de algebră n-are habar, iar geometrie știe foarte
puțină, începui să-l examinez la geometrie, dar constatai că și aici
e nul. Mă încruntai.
— Sunteți foarte slab la matematici; trebuie s-o luăm de la
început, — îi spusei eu.
— Chiar mai bine, de la început, văd că am uitat tot.
-—
— Așa dar, vom începe cu partea a doua a aritmeticii, — hotărîi
eu.
Vankovski dădu din cap în semn de aprobare. Dealtfel eram
convins că trebuie să încep cu el cu partea elementară a
aritmeticii, dar m-am jenat să i-o spun chiar din prima zi.
Timp de o oră îi explicai cu tot zelul materia și tocmai cînd voiam
să termin definitiv cu operațiunea de împărțire a fracțiilor, elevul
meu căscă de-i trosniră fălcile și mă întrebă:
— Fumați?
 M-am simțit jenat și mi-a fost necaz pe el.
— Da, — răspunsei eu;
— Doriți o pipă sau o țigară de foi?
— Pipă, dacă se poate.
Leonid se sculă, îmi umplu o pipă, iar el își aprinse o țigară de
foi și cînd vrui să continui, mă opri:
— Destul, a trecut mai mult de o oră și azi nu prea am chef de
învățat
Dădui din umeri.
— Trebuie să vă ocupați foarte serios, ca să reușiți la examen,
— îi spusei eu, apăsat.
— Am să mă ocup — dealtfel vreau să urmez dreptul.
— N-are a face, la examen trebuie să reușiți la toate obiectele.
—Ce dorești, Lida ? — întrebă Leonid, in- toreîndu-se spre ușă.
— Luați ceaiul aici sau veniți dincolo ? — se auzi o voce de
femeie.
Mă întorsei ; era tot fata de adineauri.
— Venim dincolo, — răspunse Leonid.
Fata se făcu nevăzută. îmi luai șapca.
— Unde vă grăbiți ? Mai stați puțin ; să mergem să vă prezint
familiei.
Lăsai șapca, și el mă conduse în salon.
Intr-un jilț mare ședea o doamnă înaltă și slabă, de vreo
patruzeci și cinci de ani, iar alături de ea ședea un domn, moșier
după înfățișare, mic, gras, cu părul blond deschis, cu mustața
rară, foarte pomădată și cu vîrfurile răsucite în sus; avea o față
buhăită și suspect de roșie. Lidia turna ceaiul; lingă ea in scaune
înalte pentru copii, stăteau cuminți două fetițe.
Elevul meu mă conduse la doamna din jilț și mă
prezentă:”Alama mea“, — îmi spuse el.
Doamna Vankovskaia dădu ușor din cap, mi se adresă cu un
zîmbet convențional:”Imi pare foarte bine de cunoștință", și-mi
arătă cu ochii un scaun lingă ea.
Mă așezai.
 — Urmați de mult universitatea? — mă întrebă ea.”
— Sint in anul patru.
— Aveți părinți?
— Numai mamă. . .
— Cred că se bucură mult că sînteți la universitate, judec asta
după mine; ard de dorința să-l văd cit mai repede pe Leonid
student, — spuse doamna Vankovskaia. — Cred că nu știe nimic,
— adăugă ea, privindu-1 pe fiul său.
Leonid nu răspunse ci numai se încruntă și se așeză lingă sora
sa, la masa pusă pentru ceai.
— Nu-i tocmai atît de greu; dacă se va ocupa serios, se va pregăti
repede, — răspunsei eu.
— Vă rog să fiți mai sever cu el; e foarte capabil, dar foarte leneș;
acest lucru mi-1 spuneau toți profesorii lui, — zise doamna Van-
kovskaia și, socotind că s-a întreținut destul cu mine, se adresă
moșierului:
— Ai niște cai minunați, Ivan Kuzmici, de cite ori îi văd, îi admir.
— Imi pare bine, — răspunse celălalt.
— Drăguți de tot, nu sînt prea mari, dar foarte frumușei.
— Sînt de Viatka.
— A, va să zică aceștia sînt de Viatka! N-am știut.
— Da, de Viatka. Sînt și de lux și de povară. Viu cu ei la oraș, și
la drum fac cite șaptezeci de verste, fără să le dau nimic de
mîncare. .
— Vai, dar e foarte mult! Cred că obosesc rău, nu?
— Nu, nu prea. Rasa asta e rezistentă. Lor să le dai două ore de
odihnă și poți să pornești cu ei și să faci alte șaptezeci de verste;
numai să nu-i adapi cînd sînt înfierbîntați.
— Dar prin oraș de ce îi mini întotdeauna Ja pas? întrebă
deodată Leonid, privindu-1 ironic pe; Ivan Kuzmici.
— Pentru că pe aci nu se poate să-i mini repede, Leonid
Nikolaici, — răspunse acesta. — Pe strada pavată, zăpada e.mai
rea decît pietrișul de pe drum; aici, e destul să străbați bulevardul
Kuznețki in trap, ca să dai gata calul.
 — Dar alții cum merg?
— Nu rămînem de căruță față de alții; scoa- te-ți roibii" dumitale
și ne luăm la întrecere.
— Să mă iau la întrecere cu dumneata? Pînă ai făcut dumneata
o verstă, eu am trecut de a. doua.
— Glumești; eu insă m-aș lua la întrecere cu dumneata.
— Ce să mai vorbim, toată lumea știe că bidiviii dumitale nu fac
două parale și că ii menajezi mai mult decit pe dumneata.
— Aci n-ai dreptate, Leonid Nikolaici; n-or fi caii mei de preț, dar
nici de lepădat nu sint și nici nu-i menajez atîta; merg și eu cu ei
pe acolo pe unde pot.
Felul de a discuta al lui Leonid nu părea a fi pe placul mamei
sale.
— Lida! Ce-i cu ceaiul? — i se adresă ea fiicei sale.
— E gata imediat, — răspunse Lidia și-i servi mamei sale o
ceașcă de ceai.
Aceasta sorbi o înghițitură, se strimbă și-i spuse:
— Iar e dulce; nu ești în stare să-l potrivești pe gustul meu.
— Dă-mi-1, te rog, să mai torn niște apă fiartă.
— Lasă-1 acum, — răspunse Vankovskaia
nemulțumită. _
Lidia se fistici puțin și se apropie de masa pregătită pentru ceai.
— Dar lui Ivan Kuzmici nu-i dai? — o întrebă mamă-sa.
— I-am pregătit, — răspunse fiica ei, ară- tînd cu ochii un pahar
cu ceai de la marginea mesei.
— Mă scuzați, — o întrerupse Ivan Kuz- mici, ridicindu-se
repede și, luind paharul, îi făcu Lidiei o plecăciune adincă și
bolborosi ceva. Lidia nu-i răspunse nimic.
Mie și lui Leonid ne-a servit ceaiul lacheul. Leonid își aprinse o
țigară de foi, oferindu-mi și mie una. Refuzai.
— Leonid, de ce nu oferi o pipă lui Ivan Kuzmici? — îi spuse
mama.
Leonid se încruntă.
— Dorești o pipă? — îl întrebă el pe Ivan Kuzmici.
 — Da, cu plăcere, — răspunse celălalt.
— Servește aci o pipă, — porunci Leonid lacheului.
între timp, începui s-o cercetez cu atenție pe tînăra fată, care
dădea ceai surioarelor ei. Cu cit o priveam mai mult, cu atit îmi
plăcea mai mult. Nu era frumoasă, dar avea ceva neobișnuit de
drăgălaș și de blind, care te atrăgea fără voie, de la prima vedere.
In sfirșit, masa fu strinsă, dar conversația lincezea; mama
discuta încet cu Ivan Kuzmici; Lidia Nikolaevna își luă un lucru de
mină; elevul meu tăcea și fuma. Tocmai voiam să plec, cînd Leonid
se sculă, deschise pianul și, fără a se sinchisi de nimeni, se așeză
și începu să cînte. Fără sâ vreau, mă simții atras să-l ascult cu
atenție; in felul lui de a cinta era și măiestrie, și o notă de energie
plină de căldură. Cu sau fără intenție, nu știu, tî- năra fată se
mută lingă mine. Toți ascultau Cu atenție; pe fața lui Ivan Kuzmici
apăru o expresie de tristețe, mama își lăsă ochii în jos, iar fetițele
încetară să mai vorbească între ele.
— Ce frumos cîntă’ fratele meu! — îmi spuse Lidia Nikolaevna.
— Vă place muzica?
— Foarte mult.
— Cîntați și dumneavoastră?
— Da... adică nu, eu cînt mult mai prost decît el.
Pe la jumătatea bucății, Leonid se opri brusc, se sculă și se așeză
lingă mine, iar posomorit.
Restul serii, Ivan Kuzmici încercă de cîteva ori să fie galant cu
Lidia Nikolaevna; ea, însă, mai mult tăcea. Leonid îl înțepa mereu,
dar el nu numai că nu-i răspundea pe același ton, dar părea că
nici nu-i înțelege ironiile.
Intorcîndu-mă acasă, mă tot gindeam la noile mele cunoștințe;
cel mai mult îmi plăcuseră Lidia Nikolaevna și Leonid. Bătrîna
Vankovskaia, Maria Vissarionovna, cum mi-a prezentat-o Leonid,
îmi făcuse o impresie nedefinită, iar Ivan Kuzmici nu părea să fie
prea de soi. Și de fapt care era situația lui acolo? Rudă, cunoștință,
logodnic?
De cînd am cunoscut familia Vankovski, viața mea a căpătat un
conținut mai bogat. Toate serile, după lecții, mi le petreceam la ei.
Sincer vorbind, m-am îndrăgostit, fără să-mi dau seama, de Lidia
Nikolaevna. In fiecare zi așteptam cu o nerăbdare din ce in ce mai
chinuitoare ora șase, ca să pornesc spre casa dorită din piața
Smolenski, și tot drumul eram preocupat de un singur gînd: Lidia
e oare acasă sau a ieșit undeva? O voi vedea sau nu? De obicei,
mă duceam direct în birou la Leonid și timp de o oră, cit îl
meditam, eram numai urechi, doar-doar voi auzi vocea ei. Ii cunoș-
team mersul, îi simțeam foșnetul rochiei, iar apoi, dacă după ce
terminam lecțiile și ne duceam în salon, se întîmpla ca ea să nu fie
acolo, mă cuprindea o tristețe fără margini; mă așezăm, cădeam
pe gînduri și nu scoteam o vorbă; dar cînd intra ea, dintr-odată mă
învioram, deveneam vesel și vorbăreț. Nu știu dacă cineva
observase acest lucru, dar cert e că Lidia era foarte drăguță cu
mine; de obicei tăcută, cu mine ea era aceea care deschidea vorba
și de fiecare dată cînd mă pregăteam să plec, îmi spunea încet:”De
ce te grăbești? Mai stai, e încă devreme!"
Maria Vissarionova era o femeie bună, însă nu știa de loc să se
poarte cu copiii ei: pe Leonid îl iubea cel mai mult, deși se certa
me- reu cu el, dar trebuie să mărturisesc că în aceste certuri el
avea întotdeauna dreptate; de fetițe se ocupa destul de puțin, sau
aproapé de loc, în schimb cu Lidia Nikolaevna se purta foarte rău.
Biata fată era tratată ca o ființă tolerată de milă acolo în casă și
nicidecum ca o fiică. Lidia se ocupa de întreaga gospodărie, le
învăța și le dădăcea pe surioarele ei, și cu toate astea, maică-sa.ii
făcea mereu observații pentru orice fleac. Cu mine, Maria Vissa-
rionovna se obișnuise. Ivan Kuzmici mi s-a recomandat drept
moșierul Maraseev din Kaluga și m-a rugat să-l onorez cu plăcuta
mea prietenie. Era un om foarte mărginit și se pare că-i plăcea
Lidia Nikolaevna; pe Maria Vissarionovna o respecta, iar de Leonid
se cam temea. Cit despre acesta din urmă, el continua să nu învețe
nimic, însă, împrietenindu-mă cu el, am constatat ca e un tînăr
foarte inteligent, foarte cinstit în convingerile sale și cu o minte
prea coaptă pentru vîrsta lui.
 Pe zi ce trecea, mă legam tot mai mult de el, iar el, la rîndul său,
îmi mărturisi că a început să țină la mine.
La familia Vankovski mai venea aproape zilnic o doamnă, o
oarecare Lizaveta Nikolaevna Pionova; era o femeie roșcată, cu fața
pistruiată, cu o gură cit toate zilele, cu ochi cenușii, umezi și, care
părea foarte șireată; față de Maria Vissarionovna manifesta p prie-
tenie înflăcărată, de Ivan Kuzmici era pur și simplu entuziasmată
și întotdeauna spurted despre el:”Un om admirabil! Un om minu-
nat!" De Leonid era, pare-se, îndrăgostită, în timp ce el nu pierdea
nici o ocazie de a fi obraznic cu ea și de a-i arăta pe față disprețul
său. Odată, neștiind cum să intre in vorbă cu el, îl rugă să-i
împrumute o carte. La început el îi răspunse:”N-am nici un fel de
carte". Ea insistă.”Ce fel de carte doriți?" întrebă în sfîrșit el.”Una
mai interesantă". Leonid se duse la el în cameră și se întoarse cu
un calendar. Doamna se bosumflă. Cînd îl- ruga să cînte ceva la
pian, el se așeza și începea căzăceasca. Mai trist era faptul că pe
Lidia Nikolaevna această cucoană o privea de sus și abia o băga în
seamă.
Odată venisem la lecție ca de obicei. Leonid nu era acasă; acest
lucru se intîmpla destul de des. Mă dusei în birou. Prin fața ușii
deschise, trecu în grabă o fată din casă, trecu a doua oară, apoi a
treia oară și în sfîrșit intră în birou.
— De ce stați aci singur, domnișoara e acasă, — îmi spuse ea.
— Unde e Lidia Nikolaevna? — întrebai eu, cu o voce puțin
tremurătoare.
— In salon, poftiți acolo; i-am spus că ați
venit.”
Mă dusei în salon. Lidia Nikolaevna lucra la gherghef.
— Fratele meu se întoarce îndată; a ieșit cu mama, — îmi spuse
ea.
Mă așezai. Pentru mine era o adevărată desfătare să stau de
vorbă cu Lidia Nikolaevna, dar nu izbuteam s-o fac decit toarte
rar. Acum mă decisei să profit de această ocazie.
— Ce tablou mare brodezi, — începui eu.
 Altceva mai potrivit nu-mi trecu prin cap să-i spun.
— Nu tocmai atît de mare. Uite ce figură simpatică are bătrînul
acesta, — imi răspunse Lidia Nikolaevna, arătîndu-mi modelul,
care reprezenta un bătrîn cu barba albă și cu o harfă in mină; lingă
el era un băiat cu părul creț, iar la picioarele lor sta întins un cîine;
în fund se vedea peisajul clasic cu pomi, munți și nori.
— Trebuie să ai o răbdare de femeie ca să brodezi toate astea,
— continuai eu, exami- nînd modelul.
— Nu, asta nu înseamnă răbdare; lucrez așa... fiindcă n-am ce
face... — răspunse Lidia Nikolaevna. — Oh, dacă femeile ar avea
nevoie de răbdare numai pentru a broda niște perne, care mai
tîrziu se vor murdări și vor fi aruncate... — adăugă ea oftînd.
— Dar unde mai e nevoie de răbdare? — întrebai eu apăsînd pe
cuvinte.
— In viață.
— O, acolo cred că femeilor le trebuie tot atîta răbdare cît și
bărbaților.
— Bărbaților? O, nul Ei sînt mult mal liberi; ei pot ti ceea ce vor
să fie, pe cînd noi trebuie să fim ceea ce ni se cere să fim.
„Draga de ea, ce deșteaptă el“ gindii eu.
— Mie mi se pare, — reîncepui eu cu glas tare, — că în vremea
noastră femeile sînt destul de libere...
— Unde le e libertatea? Poate oare o femeie, dacă vrea, să se
mărite, sau dacă nu, să nu se mărite? ,
— Desigur că da.
— Nu, nu poate, fiindcă dacă nu se mărită, va ajunge de rîsul
lumii; va fi socotită fată bătrînă, rea, familia va fi nemulțumită și
o va socoti o povară; pentru astă nu-ți ajunge toată răbdarea din
lume.
— Dar obligația de a se mărita poate deveni o plăcere: e de ajuns
să se mărite cu acela pe care-1 iubește.
— Dar dacă nu iubește pe nimeni?
— Va trebui să aștepte; pentru fiecare femeie vine timpul să
iubească.
 — Nu cred; eu, una, nu voi iubi niciodată pe nimeni.
— Ce te face să crezi una ca asta?
— Uite așa... Iubești pe unul și familia te mărită cu altul; mai
bine să nu iubești pe nimeni.
Interesanta noastră conversație fu întreruptă de reîntoarcerea
Iui Leonid și a mamei sale.
Plecai împreună cu Leonid in biroul Iui.
De data asta, nu mi-am îndeplinit tocmai conștiincios obligația
de meditator. I-am explicat elevului meu atit de confuz teoria ecua-
țiilor nedeterminate, incit pînă și el, care de obicei era foarte
distrat, observă acest lucru.
— Astăzi imi explici foarte confuz, — imi spuse el cu sinceritatea
sa de totdeauna.
— Nu prea mă simt bine, — răspunsei eu.
— Atunci s-o lăsăm baltă, căci și eu m-am plictisit; să trecem in
salon.
Atita așteptam și eu, și-mi jurai să reiau cu orice preț conversația
începută cu Lidia Nikolaevna, dar din nenorocire, nesuferitul de
Ivan Kuzmici se și instalase lingă ea. Maria Vissarionovna spunea
o poveste lungă despre o rudă a ei, căreia i se propusese o partidă
strălucită, pe care nu voise s-o accepte la început, pe urmă insă,
dorind să îndeplinească voințai părinților ei, s-a măritat, iar acum
sînt fericiți ca nimeni alții; că, in sfîrșit, copiii care-și ascultă
părinții sînt întotdeauna mai fericiți decit acei care fac toate după
capul lor. Spunind acestea, ea schimba mereu priviri cu Ivan
Kuzmici, care o aproba în totul, și trăgea din cind in cind cu ochiul
la Lidia; aceasta stătea cu ochii în jos, fără să scoată un cuvint.
Leonid iși asculta mama cu un zim- bet ironic. Poate că n-aș fi
reușit toată seara să schimb o vorbă cu Lidia Nikolaevna, dar a
venit Pionova. Ea o imbrățișă cu afecțiune pe Maria Vissarionovna,
scoase exclamații de bucurie cînd îl văzu pe Ivan Kuzmici, care îi
sărută mina, și imediat începu să pălăvrăgească; după aceea,
făcînd ochii mici privi în partea unde stătea Leonid și i se adresă
cu voce mieroasă:
 — Ești aici, Leonid Nikolaici? Nici nu te-am observat... Bună
searal
Acesta nu schiță nici cel mai mic gest și nu scoase nici un
cuvînt; pe mine și pe Lidia Nikolaevna, Pionova nu ne băgă în
seamă, ca de obicei. Lidia ieși in sfîrșit din salon; eu o urmai,
binecuvîntînd în gînd sosirea Pionovei. Cînd intrai in camera de
alături, Lidia Stătea gînditoare pe o canapeluță. La vederea mea,
zîmbi și îmi spuse:
— Am plecat. Acolo e foarte cald. Să stăm aici.
Mă oprii în picioare lingă ea.
— Mîine vii la noi? — mă întrebă ea.
— Da. <
— Dar poimîine?
— Poimîine e duminică și n-am meditație.
— Nu face nimic, vino la masă și rămîi toată ziua.
îmi venea să săr în sus de bucurie.
— Mîine am să lipsesc toată ziua de acasă, — adăugă Lidia.
— Unde te duci? — o întrebai eu.
— La pensionul doamnei Jarvé. Mîine e serbare de sfîrșit de an
și seara — bal.
— Așadar, mîine o să te distrezi.
— Ce distracției... Nu-mi plac balurile, dar am învățat acolo;
directoarea ținea foarte mult la mine; a venit personal și a rugat-o
pe mama să mă lase să viu; e o femeie foarte cumsecade!
— Am cunoscut pe una din elevele doamnei Jarvé, dar aceea nu
semăna cu dumneata și, după cite știu, îi plăceau mult balurile.
— Cine e? -,
— Vera Bazaeva, care, dealtfel, îmi este un fel de verișoară.
— A, Verocika Bazaeval Ți-e verișoară? Era cea mai frumoasă
fată din pension. Ia spune-mi, unde-i acum și ce face?
— Cred că dansează și cochetează.
— Chiar așa? Dealtfel întotdeauna a fost ea cam cochetă; ce fată
frumușicăl La început am fost prietene, dar mai tîrziu ne-am răcit;
pe atunci locuia aici in timpul iernii, ieșea mult în lume și ne
vedeam rar.
— Și eu am fost în aceleași raporturi cu ea; la început ne-am
împrietenit foarte repede sau, cel puțin, ea îmi spunea că îi place
foarte mult să danseze vals cu mine; iar eu găseam că era o fată
foarte drăguță.
— N-ai fost îndrăgostit de ea?
— Nu.
— Imposibil.
— De ce impoșibil?
— Pentru că este atît de drăguță, incit place tuturor bărbaților.
— La prima vedere — da, pe urmă. Insă, dacă o cercetezi mai
atent, vezi că frumuseții ei îi mai lipsesc multe.
— Și ce anume ii lipsește?
— Idei, sentimente, suflet.
Lida nu răspunse nimic.
— Degeaba crezi, — continuai eu, — că am
putut fi îndrăgostit de Bazaeva; după părerea mea, o femeie
trebuie să aibă cu totul altfel de calități. ,
— Și anume? 1
— Vrei să le știi?
— Sigur.
— Ei bine, o femeie nu trebuie să fie fluștu- ratică, ci să-și
iubească căminul, să fie blinda, dar nu fără tărie de caracter,
inteligentă, dar nu pedantă, generoasă, fără a face paradă de asta,
să nu fie sentimentală, dar capabilă de o legătură sufletească
sinceră și adincă, — răspunsei eu.
Demult îmi imaginasem acest tip de femeie ideală pentru Lidia
Nikolaevna.
— Dar înfățișarea fizică? — mă întrebă ea.
— Pe aceasta nici nu vreau s-o definesc. Calitățile morale, pe
care le-am înșirat, vor însufleți in așa fel trăsăturile chiar
neregulate ale chipului său, incit ea va părea mai frumoasă decit
cea mai frumoasă femeie din lume.
— Asemenea femei nu există.
 — Ba există.
— Așadar ai intilnit vreuna?
— Poate.
— Aș fi vrut să văd și eu o asemenea femeie.
Nu-i răspunsei nimic. Sub trăsăturile acestui chip ideal, mi-o
închipuisem chiar pe ea. Tăcurăm cîtva timp.
— Spuneai, Lidia Nikolaevna, că nu vei iubi niciodată pe
nimeni? — rupsei eu tăcerea.
— Da.
— Așadar, nu te vei mărita niciodată?
— Ba am să mă mărit.
— Din interes? ,
— Da, din interes, — răspunse ea.
Și mi s-a părut că pronunțînd aceste cuvinte, zîmbea cu
amărăciune. _
— Nu m-am așteptat săaud acest lucru din gura dumitale.
— De ce nu te-ai așteptat? E foarte comod; cel puțin, dacă soțul
meu va înceta să mă mai iubească, acest lucru nu mă va îndurera
prea mult.
— Nu mai vorbi așa, nu te cred.
— De ce, doar spun adevărul.
— Adevărul?... — începui eu vorba.
— Ia stai, — mă întrerupse brusc Lidia Nikolaevna, — mi se pare
că dincolo se vorbește despre mine.
— De ce te neliniștește atît? — întrebai eu.
— A, nu, nu-i nimic, — răspunse ea. — Of, ce nesuferită este
această Pionova! — adăugă apoi ca pentru ea.
— Lydie, où êtes vous? 1 ) — se auzi vocea Măriei Vissarionovna
din salon.
— Ici, maman,2) — răspunse Lidia.
— Venez chez nous3).

■) Lidia, unde ești? (în limba franceză) (N. trad.).

2) Aici, mamă (în limba franceză) (N. trad.).
3
) Vino la noi (în limba franceză) (N. trad.).
 — Rămîi aici, mă întorc repede; e îngrozitor! — spuse ea și se
duse.
Statui mai mult de o jumătate de oră, cu auzul încordat, doar-
doar oi prinde ce se vorbește în salon; dar degeaba; să mă apropii
de ușă și să trag cu urchea, mi-era rușine. In sfîrșit, se auziră pași
și crezui că e Lidia Nikolaevna, dar intră Leonid, încruntat și negru
la față de supărare.
— De ce stai aici? Haidem în birou, — spuse el.
II urmai, cu speranța că voi afla ceva.
— Pionova vorbește cam prea mult astăzi, — începui eu,
— Ticăloasa!... Ce stupide sînt femeile astea!
— Dar ce s-a intimplat?
Leonid nu răspunse nimic; știam că e de prisos să stărui.
— Și matematica merge prost, — începui eu ca să schimb vorba.
— Da, prost. Tare aș vrea să ies la aer! Hai să facem o plimbare;
te conduc pînă acasă; calul meu e gata înhămat.
— Bine. Pot să mă duc să-mi iau rămas bun de la ai dumitale?
— Du-te; în timpul ăsta eu mă îmbrac.
In salon, văzui o scenă ciudată. Maria Vissarionovna avea
lacrimi în ochi; Pionova, care abia tăcuse, își făcea vînt cu batista;
Ivan Kuzmici ena mai roșu ca de obicei; Lidia Nikolaevna, care
ședea ceva mai la o parte, parcă slăbise în cîteva clipe. îmi luai
rămas bun. Leonid mă conduse pină acasă. Tot drumul n-a scos
un cuvînt; numai cînd am co- borît din sanie, m-a întrebat:
— Mîine ai să fii acasă?
— Da.
— Atunci viu la dumneata.
— Bine, te aștept.
■ III
A doua zi, abia mă sculasem, cînd Leonid își și făcu apariția pe
ușă, și, ca de obicei, își aprise pipa și se întinse pe canapea, cu-
fundîndu-se într-o tăcere deplină; nu-i plăcea să înceapă îndată
conversația.
— Cei de-acasă sînt sănătoși? — îl întrebai eu.
 Eram neliniștit, neștiind ce se întimplase la ei in ajun.
i — Nu știu, pe mama n-am văzut-o, iar soră-mea e bplnavă.
— Ce are?
— O doare capul.
— Te-ai întors tîrziu aseară?
— Nu, m-am mai plimbat puțin cu sania.
— Și musafirii au mai stat mult?
— Nu știu; n-am mai intrat în salon. Mi se pare însă că au mai
stat, — răspunse in silă Leonfd.
Se vedea că era foarte prost dispus.
— Spune-mi, te rog, Leonid Nikolaici, — reîncepui eu după
cîteva clipe de tăcere, — ce fel de om este ace«t Ivan Kuzmici?
— Nu știu ce fel de om e și chiar mă îndoiesc dacă e om, dar că
e prost ca noaptea — asta-i sigur.
— Totuși la voi e primit ca unul de-ai casei.
— Nu poți scăpa de el, cu toate că mă căznesc demult să fac
acest lucru.
— De ce?
— Pentru că e principalul nostru creditor
— Aveți deci datorii?
Leonid zîmbi.
— Avem.
— Cit?
— Vreo trei sute de mii de ruble de argint.
—Trei sute de mii!... Dar averea voastră e mare?
— Aproape o mie de suflete.
— O, e serioasă.
— Toate ar fi bune, numai că nu face două parale.
— De ce?
— Pentru că treburile merg prost. Tatăl meu a fost un om foarte
deștept; cind s-a însurat cu mama, nu avea nimic, iar ea avea două
sute de suflete amanetate; în cinci ani însă, el le-a mărit numărul
la o mie, dar de cind a murit, toate merg alandala: mai întîi a ars
fabrica, apoi am luat lucrări în antrepriză și n-am putut face față,
așa că am pierdut garanțiile depuse, apoi au răsărit tot felul de
avocați, care au înghițit restul.
— Dar prin ce intîmplare a devenit Ivan Kuzmici creditorul
vostru?
— A moștenit pe un frate al său, care avea legături de afaceri cu
tatăl meu.
— Și e mare polița lui?
— De vreo treizeci de mii de ruble de argint.
-- Cine administrează acum toată averea voastră, cine vă
conduce afacerile și moșia?
— Destinul.
— Dar mama dumitale nu face nimic?
— Mă îndoiesc. Ba plînge și se vaită că e cea mai nefericită
femeie din lume, ba, după ce stă de vorbă cu Pionova, spune la
toată lumea că totul e bine și că s-a aranjat de minune. Nu mai
înțeleg nimic.
— Tn orice caz, imi face impresia că e o femeie inteligentă.
-- Da, e inteligentă, dar a fost prea răsfățată de viață în trecut.
La bunicul meu a trăit în bogăție și n-a făcut altceva decît să frec-
venteze balurile, iar la tatăl meu la fel; el se uita la ea ca la un
soare și-i făcea toate voile. Ai fost vreodată la noi la parter?
— Nu.
— Păcat. Am să te duc odată. Vei vedea acolo un birou,
amenajat special pentru dinsa; numai acela a costat zece mii de
ruble de argint; acum însă, praful s-a ales de toate; au mai venit
și grijile pentru afaceri și mama s-a pierdut de tot.
— Tocmai de aceea ești dator dumneata să pui ordine in treburi.
— Dar eu ce sînt? Un băiețandru și atita tot, iar ca fire sînt un
flușturatic, care nu-i bun de nimic. De lene, umblu zile întregi fără
să mă spăl și fără să mănînc; în toată viața mea n-am avut răbdare
să citesc pînă la capăt nici măcar o singură carte.
— Totuși ești muzician, și încă un muzician minunat.
— Aliizica și afacerile sînt două lucruri deosebite; muzica îmi
place, — răspunse Leonid.
 Deși toate acestea le spunea cu nepăsare, totuși se vedea bine
că încurcăturile din familia sa îl nelinișteau mult. Și mie mi se
părea ciudat mai ales faptul că Maraseev se număra printre
creditori.
— Probabil că Ivan Kuzmici, ca bun cunos
cut al dumneavoastră, nu vă face neplăceri cu polița lui, —
spusei eu. .
— Dimpotrivă, e cel mai nesuferit dintre toți creditorii, —
răspunse Leonid.
— E intr-adevăr atît de lipsit de delicateță?
— N-aș putea spune. Face curte surorii mele și a spus că dacă
ea se va mărita cu el, va rupe imediat polița.
Mi se strinse inima.
— Lidia Nikolaevna il place? — întrebai eu.
— Cum o să-l placă! Doar n-a înnebunit de-a binelea.
— Dar Maria Vissarionovna dorește această căsătorie?
— Chiar foarte mult.
— Cum se poate să nu-și dea seama de diferența de virstă și de
educație dintre el și Lidia Nikolaevna și, in sfirșt, cum de nu-i vede
defectele? Sint sigur că nici ea însăși nu se va simți bine cu un
asemenea ginere; omul ăsta nu are nimic comun cu familia
voastră.
Leonid tăcea.
— Și crezi că această căsătorie se va face? — adăugai eu cu
intenția de a-1 provoca la discuție.
— Cred că da. Mama o dorește și i-a spus Lidiei că de ea depinde
soarta întregii familii.
— Care soartă? Doar treizeci de mii de ruble nu reprezintă
întreaga voastră avere.
— Asta zic și eu, dar Lidia crede că așa e.
— Cum adică?
— Uite așa, crede și pace. N-o cunoști pe această fată; e
bunătatea personificată. E de ajuns ca marna să fie cit de puțin
duioasă cu ea și ea e în stare să-și dea și sufletul. Necazul meu cel
mai mare e că țin grozav de mult la ea, și asta nu pentru că mi-e
soră; despre partea asta, aș lăsa-o în plata domnului, dar pentru
că e o fată minunată.
— Și mie îmi place foarte mult Lidia Nikolaevna; pînă și in
înfățișarea ei e ceva deosebit de atrăgător.
— Aș, ce înfățișare? Nu-i frumoasă, are însă o fire minunată, e
blindă, echilibrată.
Leonid, împotriva obiceiului său, spunea aceste cuvinte cu
multă însuflețire.
— Nu pot să nu mă îngrozesc, — continuă el, sculîndu-se și
plimbîndu-se în lung și în lat prin cameră, — la gîndul că o femeie
atît de admirabilă ar putea să devină soția unui oarecare
Maraseev.
— Cu atît mai mult, ești dator să te împotrivești prin toate
mijloacele la această căsătorie.
— Nu se poate face nimic. Crezi dumneata că n-am încercat? L-
am provocat la discuție și îl făceam prost aproape în față, ca să-l
jignesc și in felul ăsta să-l determin să nu mai vină pe la noi; în
sfîrșit, i-am vorbit mamei și chiar Lidiei, dar degeaba.
— Și ele ce argumente îți aduceau?
— Nu răspundeau nimic; mama se supăra pe mine și spunea că
sînt încă un copil și că nu înțeleg nimic, iar Lidia plîngea.
— în orice caz, asta dă dovadă de slăbiciune de caracter din
partea Lidiei Nikolaevna.
— Asta nu s-ar putea spune; cind te gîn- dești că ea rezistă de
doi ani, și că in decursul acestor doi ani i se impuie capul cu unul
și același lucru, repetindu-i-se neîncetat) că omul ăsta e
îndrăgostit de ea și că nu are nici un rost să aștepte un logodnic
mai bun, fiindcă nu-i frumoasă, că e nerecunoscătoare, capri-
cioasă și că se incăpăținează numai pentru a-i face supărări
mamei. In locul ei, demult mi-aș fi luat lumea în cap și m-aș fi
băgat undeva servitoare, decît să trăiesc in asemenea condiții.
— Ivan Kuzmici e bogat?
— Tocmai aici e buba; el promite să ne rupă polița și afară de
asta, Pionova ne asigură că are trei sute de suflete și că nu cere
nici o zestre, ba, dimpotrivă, vrea el să-i facă Lidiei trusoul, pe
socoteala sa și că, în sfirșit, se va ocupa și de toate treburile mamei.
Iți spun, aici sînt dedesubturi atit de josnice, care determină
căsătoria acestei nenorocite fete, incit e greu să ți le și închipui.
— Și parcă tot nu-mi vine să cred că Maria Vissarionovna se lasă
călăuzită de asemenea considerente, intr-o chestiune atit de
importantă cum e căsătoria fiicei sale.
— La ea nu poate fi vorba de nici un fel de considerente, pentru
că ea nu are nici uh fel de convingeri. In chestia asta, fără discuție,
e influențată de Pionova; dacă n-ar fi fost femeia asta, cu sfaturile
ei, mama s-ar fi gîndit... s-ar fi răzgîndit... apoi ar fi luat-o de la
capăt și așa ar mai fi trecut timp, pină cînd s-ar fi ivit poate un alt
logodnic cu care ar fi fost de acord și Lidia.
— Oare influența acestei femei de nimic e atît de puternică incit
să nu o poți înlătura? Și, la urma urmei, pe ce se bazează această
influență?
— Pe faptul că ea se gudură pe lingă mama, se extaziază in fața
inteligenței ei, o lingușește admirîndu-i frumusețea și îi jură prie-
tenie fără margini, iată care sînt armele ei, iar mama e foarte
orgolioasă. înainte, cind era ti- nără și bogată, o lingușeau mulți,
dar acum toți au părăsit-o; Pionova, însă, se poartă cu ea ca și
înainte și deci, e privită ca o prietenă credincioasă.
— Dar ce urmărește femeia asta?
— Poate că o fi luat bani pentru pețit, asta mai mult ca sigur, și
apoi vrea s-o nenorocească pe Lidia, pe care n-o poate suferi.
— Dar de ce?
— Pentru că în general ticăloșii îi urăsc pe oamenii cumsecade,
care constituie pentru ei un fel de întruchipare a acuzării.
— îmi face impresia că Pionova nu e indiferentă față de
dumneata.
— Ba chiar dimpotrivă! E îndrăgostită de mine; mi-a mărturisit
că ține la familia mea numai din pricina mea.
— Asta ar fi trebuit să i-o spui mamei du- mitale.
 — I-am spus-o.
— Și?
— A rîs.
Astfel Leonid îmi dezvălui toată drama familiei sale. Am mai
discutat mult cu el, am căutat diferite soluții de îndreptare a
situației, dar n-am găsit nici una. După plecarea lui, rămăsei
frămîntat de gînduri triste. Mă simțeam adînc lovit în dragostea
mea pentru Lidia Nikolaevna, la gîndul că^ea trebuie să se mărite
și încă atit de curînd. Mă întristai mult și mi-era necaz pe Lidia.
în primul moment, mă apucai să-i scriu o scrisoare cu
următorul cuprins:
„Poate că îndrăzneala de a-ți scrie e prea mare, dar dezamăgirea
ce am încercat-o în privința dumitale a avut un ecou atit de
dureros în sufletul meu, incit nu mă pot stăpîni să nu fac acest
lucru. Odată, nu știu dacă iți mai aduci aminte, ți-am vorbit despre
idealul meu de femeie și cred că nu mai e nevoie să-ți spun că toate
acele calități minunate la dumneata le-am văzut, dar. dumnezeule,
cit de mult ai coborît de la înălțimea acelui piedestal, pe care eu,
ca un nebun orbit de dragoste, te așezasem în închipuirea mea.
Dumneata te măriți, știu acest lucru, și mai știu că aduci soțului
dumitale mintea, sufletul și libertatea dumitale,
?n schimbul celor două-trei sute de suflete cate constituie
averea lui. Să nu-mi vorbești despre obligația de a face acest lucru,
despre abnegație. Sint convins că asemenea dispreț, ca să nu zic
neglijență, față de propria-ți fericire, este mai presus de puterile
unei femei și dau dovadă... știi de ce? am oroare să-i spun pe
nume: de lipsă de suflet, de insensibilitate, însușiri pe care n-aș
vrea să ți le atribui, și totuși vreau să cred că mai ai destule calități
morale, și asta mă face să-ți prezic multe necazuri și suferințe, In
cazul cînd vei face acest pas nesocotit1*. z
Așternînd toate acestea pe hirtie, îmi propusei să duc Lidiei
chiar in aceeași zi scrisoarea, dar, amintindu-mi de tot ce-mi
spusese Leonid, mi se făcu milă de ea.
„Nu, ea nu-i chiar atît de vinovată" glndii eu. Facă ce-o vrea: las’
să se mărite; eu, însă, am să-i rămîn devotat și pe cît se poate,
prieten și apropiat de ea sufletește.
Luind hotărîrea de a mă transforma din- tr-un înflăcărat
adorator într-un umil prieten fără pretenții, îmi pusei întrebarea:
ce fel de om e acest Maraseev? Poate că Leonid e prea pornit
împotriva lui; poate că, deși nu-i prea inteligent, e un om bun la
suflet, poate că o iubește cu adevărat pe Lidia Nikolaevna, și există
chiar dovezi în acest sens: doar sacrifică mii de ruble pentru ea.
De asemenea, poate că va deveni un soț bun, care să fie în stare,
dacă nu s-o facă pe deplin fericită, cel puțin să-i asigure o viață
tihnită.
Intenția mea era să fac chiar a doua zi o vizită lui Maraseev și
să-l văd la el acasă; de fapt, eram chiar obligat să fac acest lucru,
căci el fusese la mine in urmă cu două săp- tămîni și eu nu-i
întorsesem încă vizita.
IV 1
Ivan Kuzmici locuia în cartierul Gruzinii. Pînă la el am făcut
vreo două ore și jumătate, pentru că a trebuit să parcurg mai iutii
vreo cinci verste pe străzile mari și apoi să străbat cel puțin zece
străduțe, înainte de a da de locuința lui. Casa în care locuia e«a pe
jumătate ruinată și avea intrarea prin curte; traversind această
curte, în care se aflau niște grajduri și magazii noi, era cit p-aci să
mă împotmolesc în noroi. Dedusei imediat că Ivan Kuzmici și-a
ales locuința în așa fel, incit să ofere mai mult confort cailor decît
lui. In antreul mic și întunecos fusei întîmpinat de un lacheu, care
închise repede ușa de la salon și se postă în fața mea, ca și cind ar
fi vrut să-mi taie drumul.
— Ivan Kuzmici e acasă? îl întrebai eu.
El îmi spuse încurcat:
— Nu știu, e acasă, da’ s-ar putea să doarmă! Așteptati să vă
anunț, — adăugă el și intră în salon, inchizînd iarăși ușa după el.
Peste citeva clipe se întoarse, ducind o tavă cu o carafă goală și
resturi de plăcintă. Apoi fugi repede in tindă, de unde se întoarse
cu un lighean și un prosop, cu care intră din nou în salon. Situația
mea devenea penibilă; stăteam în picioare, în semiîntuneric, fără
să-mi scot mantaua și galoșii, într-un miros înăbușitor, care venea
de la niște hamuri, unse proaspăt cu untură de pește și atirnate
acolo. Lacheul mai veni de citeva ori in fugă după cizme, haină,
perie de cap, care se aflau toate aici, in antreu și, în sfîrșit, mă lăsă
să intru. Ivan Kuzmici mă intimpină cu brațele deschise, mă
imbrățișă și mă sărută zgomotos. Neaștep- tindu-mă la asemenea
manifestație călduroasă, mă dădui cițiva pași înapoi și-i privii
mirat fața, care nu numai că era roșie, dar ardea ca focul, iar
privirea ii era foarte tulbure. Era însoțit de o namilă de bărbat, cel
mai înalt și cel mai gras om pe care l-am văzut în viața mea, cu o
mustață pină la urechi, cu un ciuf pe frunte și cu o barbă enormă,
așa incit Ivan Kuzmici, care era destul de gras și eu care nu eram
tocmai mic, păream niște copii pe lingă el; pe scurt, cind il vedeai
prima dată, te treceau fiorii. El mă salută apropiindu-și căl- cîiele
cu atita putere, incit se cutremură toată podeaua. Ivan Kuzmici
după ce-ml strlnse încă o dată mina, se rezemă de sobă.
— Sînt foarte bucuros, — începu el, și limba i se împleticea în
gură, — dați-mi voie să vă prezint, — adăugă el, arătînd spre
namila aceea, — pe prietenul meu Serghei Nikolaici, iar dumnealui
e profesorul Măriei Vissarionovna. Foarte bucuros... mă iertați, vă
rog, nu vă așteptam; abia rn-am trezit din somn, vă rog, iartați-
mă... Fiți buni, domnilor, și poftiți în salon. Serghei Nikolaici! Nu
mai face mofturi. Doar nu ne cunoaștem' de ieri de alaltăieri; asta-
i curată măgărie... Iertați-mă, vă rog, sîntem buni prieteni, — îi tot
da zor gazda care, în sfîrșit, intră in salon, clătinîndu-se. Nu mai
rămînea nici o îndoială că era beat mort Noi îl urmarăm; uriașul
era și el bine băut, numai că pentru el așa ceva era floare la ureche;
toată băutura îi ieșea prin transpirație, care-i apărea în broboane
mari pe frunte; deși le ștergea neîncetat, ele tot reapăreau.
In așa zisul salon, mobilat cu un divan obișnuit de lemn și cîteva
scaune, ședea un tînăr ofițer și pufăia din pipă. Ceea ce mă izbi în
deosebi la el, fu fața lui extrem de uscățivă, toată plină de pete
cafenii, caracteristice unui bolnav de ficat.
 Ivan Kuzmici făcu din nou prezentările.
— Dați-mi voie să vă prezint: locotenentul Danovici și profesorul
Măriei Vissarionovna; vă rog să vă iubiți ca frații.
De ce ne ruga el să ne iubim ca frații, n-am priceput.
Plecai ochii, locotenentul zimbi și ne salutarăm.
— Sînt foarte bucuros, zău așa; întîi a venit la mine Serghei
Nikolaici, apoi și domnul Danovici... apoi ai venit și dumneata: vă
mulțumesc... vă rog, însă, să mă iertați; sînt bucuros de oaspeți,
mă iertați... — bolborosi Ivan Kuzmici plecîndu-și capul.
Locotenentul clătină din cap; namila nu-și lua ochii de la mine,
începui să mă simt încurcat și stingherit.
— Pe cine meditați la Maria Vissarionovna? Pe Leonid sau pe
fetițe? — mă întrebă el cu o voce de bas, neobișnuit de groasă.
— Pe Leonid. — răspunsei eu. '
Serghei Nikolaici își drese vocea.
— Bun băiat. Leonid, — continuă el, — cu toate că pe la mine
nu prea vine, nu-i vorbă că nici eu n-am mai lost pe la ei demult;
e aproape un ani... Tot nu mă simt bine.
Nu se simte bine... îmi venea să rid; mai cu- rînd ți-ar veni să
crezi bolnav un pui de elefant decît așa o namilă.
— Soția mea se duce des pe la ei; n-ați în- tîlnit-o acolo? — mi
se adresă din nou Serghei Nikolaici.
— Soția dumneavoastră? — întrebai eu, neghicind încă cine este
acest domn.
Da Pionova; am onoarea să fiu domnul Pionov, iar doamna
Pionova este drăgălașa mea consoartă, fidela mea sotie, tovarășa
mea de zile negre.
— Am cunoscut-o, — răspunsei.
Iată, deci, cine era soțul doamnei Pionova; nu degeaba nu-1
aducea ea la familia Van- kovski, pretextind că-i place să stea mai
mult pe acasă.
— Bine că-mi adusei aminte de soție, — continuă Pionov,
adresîndu-se gazdei. — Mi-am aprins paie în cap cu ea, din pricina
murgului tău; mă tot întreabă de ce l-am cumpărat; nu-i place. Ia
stai, ce te posomoriși?
— Murgul meu? — îi răspunse Ivan Kuzmici, — e un cal
strașnic, frate dragă; dacă mi-ar pica ocazia, pe unul d-ăsta aș da
pe Ioc o mie de ruble.
— Ia-ți-1 înapoi, ți-1 dau cu cinci sute.
— Dă-mi-1, îl iaul... Ce, crezi că nu-1 iau?
— Ia-1, deși eu nu mă îndur de el. Dacă n-ar fi cucoana mea,
nu m-aș despărți de cal.
Locotenentul se uită la mine și zîmbi ironic.
— Cucoana... cucoana, — zise Ivan Kuzmici, — cucoana ta, frate
dragă, e simpatică; cînd am s-o văd, am să-i sărut mînușița, dar
tu nu te pricepi de Ioc la cai; ce spuneai despre armăsarul ăla cu
coama albă?
— Ce spuneam?
— Ce spuneai? Nu-ți aduci aminte? Spuneai că e un cal prea
gras și, cînd colo, ai văzut cum a fost! La ce voiai să-l bagi în
herghelie?
Ăștia nu merg In herghelie; ce-mi tot îndrugi acolol ,
Pionov nu răspunse nimic.
Mă sculai să plec.
— La revedere, Ivan Kuzmici, — ii zisei eu, salutindu-1.
— Fii bun, te rog din sutlet, mai stai, — imi răspunse el dînd
din mîini, — iartă-mă, poate te-ai plictisit la mine, dar eu m-am
bucurat din toată inima. Dă-mi voie să-ți ofer cel puțin o pipă; fii
bun, fumează cel puțin o pipă.
— Bine, mai stau, — răspunsei eu și mă așezai.
— Fomkal — strigă Ivan Kuzmici. — Adu o pipă
— Sînt foarte bucuros că ai poftit pe la mine, dar te rog să mă
ierți; nu prea mă simt bine azi; m-o încerca vreun guturai?
Intre timp, Pionov se sculă, tuși parcă cu înțeles și se îndreptă
spre altă cameră, fără să intre in ea, căci, după cum observai în
oglindă, se opri în pragul ușii și începu să facă tot felul de semne
și să-l cheme cu mîna pe Ivan Kuzmici; dar acesta nu observa
nimic.
 — Ivan Kuzmici, te cheamă, — îi spuse locotenentul.
Ivan Kuzmici își înălță capul și, observin- du-și prietenul, se
sculă și abia nimeri ușa; celălalt începu să-i șoptească ceva la
ureche, dar el dădea doar din cap și, in sfîrșit, ieșiră amindoi.
— Bine s-au mai cherchent, — spuse în urma lor locotenentul,
adresîndu-mi-se.
— Dar ce e la ei astăzi? — ii intrebai eu.
— Nu știu; cînd am venit eu, erau gata tăcuți; de-altfel asta li se
întîmplă destul de des. II cunoașteți de mult de Ivan Kuzmici?
— Nu, viu astăzi pentru prima dată la el; ia spunețS-mi, vă rog,
e om cumsecade?
— E cumsecade el, numai că are patima băuturii. A fost în
același regiment cu mine; din cauza patimei lui, colonelul i-a cerut
pe față să-și dea demisia din armată. Camarazii erau supărați pe
el, fiindcă făcea de rîs întregul regiment.
La auzul acestor cuvinte, mă simții acoperit de o sudoare rece;
deși fața pătată a interlocutorului meu vădea un om plin de venin,
căruia nu prea îi place să-și vorbească de bine semenii, totuși, în
cazul acesta, probabil că spunea adevărul.
— Dar ce învîrtește el aici, Ia Moscova? — îl întrebai eu.
— Nimic, se ține de chefuri. Spune că vrea să se însoare. Nu știu
cine e fata care se va mărita cu el, dar mare curaj din partea ei să
ia un asemenea om.
— Dacă e om bun și are să ție Ia soția sa, poate că se va lăsa de
băutură, — spusei eu.
— Mă îndoiesc! Prea i-a intrat în singe obiceiul ăsta, — obiectă
locotenentul.
— Mai spuneți-mi, vă rog: e bogat sau nu?
— Avere are; i-a rămas mult de la fratele său, dar duce o viață
toarte dezordonată. Numai burtosul ăsta de Pionov îl trage pe
sfoară cu vreo două mii de ruble de argint pe an, fie că i le stoarce
la cărți, fie cu tot felul de cai.
— Sînt prieteni?
Mai încape vorbă; prieteni de chefuri!...
 Iată dar cum se explică grija mare a Pio- novei pentru Ivan
Kuzmici. Dumnezeule! Cum e posibil ca eu și Leonid să nu reușim
să împiedicăm urzelile lor? Aș fi putut să-l mai descos pe
locotenent, dar Ivan Kuzmici și Pionov se întoarseră. Probabil că
mai băusâră ceva. Era peste puterile mele să mai rămin. Dădui
iarăși să-mi iau rămas bun. Ivan Kuzmici, însă, nu mă lăsă.
— Mă îndatorezi mult, te rog să mai rămîi; cred că nu te-am
supărat cu nimic; dar ce-ar fi dacă... mă iertați, dacă ați lua cel
puțin un pahar de șampanie, ce-ar fi; am avut cinstea să te cunosc
la Maria Vissarionovna, pe care o iubesc și o respect. Iată, Serghei
Nikolaici știe cît o respect, iar dacă... atunci sînt vinovat. Cine nu-
i păcătos în fața lui dumnezeu și vinovat în fața țarului...
— Trebuie să mă duc la curs, Ivan Kuzmici.
— O să te duci și acolo, nici o grijă, dumnezeu să-ți dea sănătate,
dar șampanie tot bem; mă ier'i, altfel nu se poate.
— Tti mulțumesc, dar nu beau. Dă-mi voie să plec, — spusei eu
hotărît
Ivan Kuzmici se supără.
— Dumnezeu să te aibă în pază, pleacă, ce să-ți lac! Dumneata
ești un om cu carte, pe cînd noi sîntem oameni simpli, ce să-i facil
Dumnezeu să te aibă în pază, dar ce-ar fi dacă... — N-am mai
așteptat să-și termine vorba și am plecat.
— Dă-mi voie cel puțin să te conduc, ce înseamnă asta?... —
spuse el și se luă după mine.
Oricît de mult m-am grăbit eu să-mi îmbrac mantaua, tot a avut
timp să mă ajungă în prag BL cînd să-mi dea mina, se clătină atit
de tare, incit cu siguranță că ar fi căzut in noroi, dacă nu l-ar fi
prins lacheul de braț.
Mă întorsei acasă foarte revoltat. Leonid are perfectă dreptate!
Se zice că-i om bun, dar ce folos dacă-i bețiv, și încă un bețiv
respingător și prost. Seara mă dusei la Leonid ca să-i povestesc tot
ce-am văzut; îl găsii stînd în poziția lui preferată, adică lungit pe
canapea.
— Am fost azi la Ivan Kuzmici, — începui eu,
 — Pentru ce?
— Așa, am vrut să-l cunosc mai bine.
— Și ce-ai aflat?
I-am povestit din fir a păr scenele la care fusesem martor și ce-
mi spusese locotenentul.
Leonid asculta în tăcere și numai petele roșii ce-i apăruseră pe
față trădau ce se petrecea în sufletul lui.
Imi păru chiar rău că i-am spus.
— In orice caz, — încheiai eu, — trebuie sâ comunicăm toate
acestea mamei dumitale și Li- diei Nikolaevna.
— Acum e prea tîrziu, ieri el a fost anunțat că Lidia și-a dat
consimțămintul.
— Leonid Nikolaicil — exclamai eu. — E o cruzime, e necinstit
din partea noastră să ascundem asemenea lucruri.
— Lidiei nu mai are rost să-i spunem nimic, mamei insă — poate
că da.
— Și cînd îi spunem?
— Chiar acum; mergem la ea.
— Ii spun eu?
— Nu, am să-i vorbesc eu, ca din partea mea.
In antreu am fost anunțați că a venit Pionova. -
— Ar mai fi momentul potrivit?—întrebai eu.
— De ce nu, cu atît mai bine, — răsptinse Leonid.
Intrarăm în salon. Maria Vissarionovna se sfătuia probabil în
vreo chestiune cu prietena sa. La intrarea noastră, amindouă
tăcură. Cînd îl văzu pe Leonid, Pionova dădu ochii peste cap și îi
aruncă o astfel de privire, incit mi-era mie rușine pentru ea.
— lată, dumnealui a fost chiar acum la Ivan Kuzmici, — începu
el direct, arătînd spre mine.
Amindouă femeile se uitară nedumerite una la alta, nepricepind
ce rost are această introducere.
— Era și soțul dumitale acolo, — adăugă el, adresîndu-se
Pionovei.
— L-ați văzut pe soțul meu? — mi se adresă ea mie.
 — Da.
— L-ați cunoscut?
— Da.
— Imi pare foarte bine. Ii plac foarte mult tinerii; sînt
slăbiciunea lui.
— Acum e acasă? — o întrebă Leonid.
— Sigur că da.
— Credeam că a mai rămas la Ivan Kuzmici; beau acolo în doi
de dimineață, Ivan Kuzmici s-a îmbătat în așa hal, incit abia se
mai ținea pe picioare, — o tăie el scurt.
Maria Vissarionovna se făcu albă la față. Pionova se aprinse ca
focul.
— Leonid, încetează cu minciunile, — i se adresă mamă-sa pe
un ton aspru. — De cind ți-am poruncit să nu mai îndrăznești să
te exprimi în felul acesta despre un om pe care îl cunosc demult și
îl stimez.
— S-a îmbătat... nu se ține pe picioare... nu înțeleg nimic și nu
știu ce a fost la Ivan Kuzmici; o fi fost vreo masă, in orice caz, soțul
meu a venit acasă complet treaz. Imi vine chiar să rîd cînd aud
asemenea calomnii, — spuse Pionova.
Am dat să-i răspund, dar Leonid mi-o luă înainte.
—' Nivi-vorba despre soțul dumitale, ci despre Ivan Kuzmici,
care la noi nu se atinge nici măcar de un pahar de lichior, iar acasă
ii trage cu sticla. Ce ți-a spus despre el fostul lui camarad? — zise
el adresindu-mi-se mie.
— Ji-am povestit, — îi răspunsei eu.
— Dintre foștii lui camarazi, nici unul nu poate spune ceva rău
despre el; toți l-au adorat la regiment; soțul meu a făcut serviciul
cu el, de pe cind erau iuncheri, așa că-1 cunoaște mai bine decit
oricine pe Ivan Kuzmici.
— Dumneata întotdeauna il lauzi; dar, ia spune, pentru ce a
fost dat afară din serviciu?
— Cum a fost dat afară?
— Foarte bine, a fost dat afară.
 Pionova începu să rîdă forțat.
— Vai de mine, vai de mine! Ce nu scornesc pe seama lui! Ivan
Kuzmici, dat afară! Ivan Kuzmici!... — exclamă ea pe un ton, ca și
cind acest lucru ar fi fost atît de imposibil, cit de imposibil e să-ți
vezi ceafa. — Auzi, Maria Vissarionovna, ce-au mai născocit?
Dumneata știi bine din ce cauză a demisionat Ivan Kuzmici din
armată și auzi, cică a fost dat afară! Ha, ha, ha...
— Dumneata ești aceea care născocești cele mai multe, — ii
răspunse Leonid.
Pionova se mulțumi să dea doar din umeri.
— Leonid Nikolaici simte o deosebită plăcere să-mi spună
obrăznicii. Nu știu pentru ce merit acest lucru, — spuse ea dind
trist din cap.
— Pînă la urmă mă scoți din răbdări, Leonid! — ii spuse
amenințător Maria Vissarionovna. — Oh, dumnezeule mare! Ce
femeie nenorocită sînt; toată viața trebuie să sufăr din cauza
tuturor, — adăugă ea și începu să plîngă.
— Liniștește-te, Maria Vissarionovna, te implor, menajează-te
pentru micuții dumitale. Leonid Nikolaici a spus-o numai așa, n-
are să te mai necăjească.
— Dumneata o necăjești, nu eiu, — răspunse acesta.
— încetează odată, Leonid! — exclamă din nou Maria
Vissarionovna. — Dragă Lizaveta Nikolaevna, spune-i să plece; o
să mă bage în mormînt, nu altceva.
— Cher Léonide, ayez pitié de votre mère *), — i se adresă
Pionova cu vocea ei neplăcută, pe care căuta s-o facă imploratoare.
Leonid se sculă și ieși, trîntind ușa și lăsîn- du-mă într-o
situație-din cele mai delicate. Maria Vissarionovna continua să
plîngă. Pionova încerca mai departe să o consoleze. Eu mă
fisticisem atit de tare, ineît nu știam ce să fac, să mai rămîn sau
să plec. Deodată, ușa se deschise și apăru Ivan Kuzmici, care arăta
ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic; afară de ro- șeața ochilor și
fața ceva mai buhăită ca de obicei nu-i rămăsese nici o urmă din
beția de
 2) Dragă Leonid, fie-ți milă de mama dumitale (în limba
franceză). (N. trad.) dimineață. Pionova se fistici la început, dar
văzîndu-1 pe Ataraseev in starea lui obișnuită îmi aruncă o privire
ironică. Maria Vissarionovna iși șterse lacrimile și răspunse
călduros la salutul oaspetelui.-După ce salută doamnele, Ivan
Kuzmici îmi strînse și mie mina, prietenos. Nu-mi amintesc cum
am mai stat citva timp, cum mi-am luat rămas bun de la toți și
cum am ajuns la Leonid, pe care l-am găsit stînd la masă, cu capul
proptit în mîini; părea că plinge. N-am vrut să-l tulbur și mai mult,
de aceea îmi luai rămas bun în tăcere și plecat
V
Sosi luna mai. Trebuia să dau examenul de absolvire. In curind
aveam să-mi iau* rămas bun și de la universitate, și de la Moscova
și de la familia Vankovski. Soarta Lidiei Nikolaevna era pecetluită;
se logodise cu Maraseev, deși acest lucru nu era anunțat oficial.
Nunta urma să se facă probabil in curind, fiindcă i se și pregătea
trusoul. Pionova nu-și mai încăpea in piele și venea la ei de cite
șapte ori pe zi.
Maria Vissarionovna căzu și mai mult sub influența prietenei
sale; de dimineața, cum făcea ochi, trimitea imediat după ea. Se
spunea că Maraseev închinase o locuință elegantă; arăta foarte
bine și petrecea zile întregi la fa- milia Vankovski. Fața nu-i mai
era atit de buhăită și de roșie.
Lidia Nikolaevna nu lua parte în nici un fel la pregătirile de
nuntă, dar cu logodnicul se purta prietenos. Citeodată îmi era
necaz pe ea, însă de cele, mai multe ori o compătimeam. Cu toate
că și eu mă duceam zilnic la ei, aproape că nu ne vedeam; aveam
impresia că mă ocolește.
Leoçid în aparență era liniștit. Mă bucura mult faptul că
începuse să învețe, și cu acest prilej am putut să-mi dau seama cu
ce aptitudini strălucite era înzestrat. Cu puțin ajutor din partea
mea, învățase în două săptămîni, toată matematica de liceu și și-o
însușise destul de satisfăcător. Despre nunta surorii sale vorbea
puțin. Odată îl întrebai dacă i-a spus Lidiei Nikolaevna ce aflasem
despre logodnicul ei, dar el îmi răspunse că nu, și mă rugă ca nici
eu să nu-i pomenesc nimic; pe urmă, îmi povesti că Ivan Kuzmici
a aflat de la Pionova toată discuția noastră, cu privire la el și că a
avut o explicație cu Maria Vissarionovna; a recunoscut că într-
adevăr atunci fusese amețit; s-a jurat însă că toată viața lui nu va
mai pune nici o picătură de vin în gură. Mai spunea că la
rugămintea mamei sale, unul dintre cunos- cuții lor, s-a dus la
fostul lui comandant de regiment și a luat informații despre el; și
se pare că acela i-a dat asigurări că Ivan Kuzmici este cel mai
cumsecade om din lume.
Toate ar fi fost bune, dar îmi făcea impresia că Leonid credea
foarte puțin din toată povestea asta, iar sufletul meu era apăsat
de presimțiri grele; o voce lăuntrică îmi spunea că va fi rău, că se
va întîmpla o nenorocire!
Maria Vissarionovna, care era supărată pe fiul său, era supărată
și pe mine. In tot acest timp nu mi-a răspuns niciodată la salut și
nu mi-a adresat nici un cuvînt; dar, pe neașteptate, odată, pe cînd
eram la Leonid, trimise după mine și mă rugă, dacă am puțin timp
liber, să trec pe la dînsa. Leonid zîmbi. Mă dusei. Ea mă privi
neobișnuit de prietenos și, ceea ce nu se întîmplase niciodată
înainte, îmi oferi singură o țigară.
— Am vrut mai demult să te întreb, — începu ea, — ce-i cu
Leonid, are de gind să se îndepărteze cu totul de mine?
— Ce vă face să credeți asta? —' îi întorsei eu întrebarea.
— Pentru că nu-1 văd de loc: ce vrea să arate prin asta?
— Crede că dumneavoastră sînteți supărată pe el din cauza
ultimei discuții, la care am luat și eu parte.
— Nu puteam să nu mă supăr pe el atunci; prea și-a permis
multe.
-- Dar ce și-a permis? Tot ce-a spus, n-a spus decît din sincera
dorință de a contribui la binele Lidiei Nikolaevna.
— Din .sincera dorință de a contribui la binele Lidiei
Nikolaevna? Dar drept cine mă luați dùm- neavoastră domnilor?
Credeți oare că eu doresc mai puțin fericirea fiicei mele, decit
dumneata și Leonid, sau că sînt atit de proastă, incit să nu-mi dau
seama de nimic? Nici unul din copiii mei nu mă poate învinui că
n-am pus fericirea lor mai presus de persoana mea, — imi spuse
Maria Vissarionovna pe un ton grav.
Eram convins că tirada i-o concepuse Pionova și că toată
această mulțumire de sine in ce privește îndeplinirea datoriei ei de
mamă, tot ea i-o insuflase.
— Mă surprinde acest lucru, — continuă Maria Vissarionovna
— pentru că, înainte n-am observat niciodată nimic de felul acesta
în purtările lui Leonid și nu știu de unde și-a însușit asemenea
obiceiuri.
Am înțeles că făcea aluzie la mine.
—Dumneata ești prieten cu el; fă-1 să priceapă că e un păcat să
se poarte în felul acesta cu mama sa.
— Leonid Nikolaici vă iubește și vă respectă și fără sfaturile mele,
— replicai eu.
— Atunci de ce fuge de mine? Și dumneata ai mamă, și cum i-
ar fi venit dacă ai fi ocolit-o? Și-apoi, ce sint fasoanele astea? Stă
în biroul lui, de parcă ar ii la închisoare, n-a mai dat pe aici de mai
bine de o lună. Mi-e și rușine de cunoscuții mei. Toți mă întreabă
ce s-a întîmplat cu el de nu-1 văd; și eu ce pot sâ le răspund?
„Nu toți cunoscuții, ci numai Pionova te întreabă, fiindcă îi e urît
fără el“, gîndii eu.
— Leonid Nikolaici va verii imediat, dacă fi porunciși, — spusei
eu cu glas tare.
— Dar dacă nu vine?
— Va veni.
— Nu; văd că nu-1 cunoști; e foarte încăpățînat; pun rămășag
că nu vine.
— Mă rog.
— Du-te și te vei convinge singur.
Mă dusei și îi spusei lui Leonid despre ce e vorba și, așa cum mă
așteptasem, el mă urmă îndată. Maria Vissarionovna se bucură pe
de o parte pentru că, iubindu-și fiul, îi venea greu să stea certată
cu el, iar pe de alta, cred, mai ales pentru faptul că îndeplinise
dorința prietenei sale, Pionova, și se împăcase cu Leonid. Totuși,
căută să-și ascundă satisfacția și pe fața ei apăru un zîmbet ironic.
— Chiar acum am pus rămășag pentru tine, — începu ea.
Leonid tăcea.
— Eu susțineam că n-ai să vii.
— Iată că am venit, — răspunse Leonid.
— De ce ești așa de posomorit, tot mai bi- nevoiești să fii supărat
pe mine?
— Nu sînt supărat, dar n-am făcut altceva decit să iau apărarea
surorii mele. Cind trebuie să te superi pe mine, nu te superi, iar
cînd nu trebuie, te superi.
— Eu nu mă pot supăra pe tine. Dar trebuie să-ți fie rușine să
fii atit de nerecunoscător față de mine.
Leonid tăcea.
— Nu pot pricepe, — continuă Maria Vissarionovna, — de unde
și pînă unde porți tu atîta grijă Lidiei, doar ea singură și-a ales
partida asta.
— Niciodată n-ar fi ales-o, dacă timp de doi ani n-ai fi stăruit
atîta și nu i-ai fi cerut să facă acest sacrificiu.
— Leonid, să lăsăm discuția asta; dacă ai venit să mă superi din
nou, mai bine nu veneai.
Nici prin cap nu-mi trece să te supăr, vreau numai să spun, și
o voi spune întotdeauna sus și tare, că dacă o măriți pe Lida cu
acest om, o nenorocești.
Maria Vissariovna zîmbi ironic.
— Un prost... Un bețivan, — continuă Leonid, — nimeni nu știe
ce avere are... Ne șantajează cu poliția lui care, în situația noastră,
nu înseamnă nimic, și dacă, în s'fîrșit, ne pune sula în coastă să-i
plătim, mai bine să vindem tot, numai să scăpăm de el.
Vrînd să iau partea lui Leonid, mă amestecai și eu în discuție.
— E un mare risc, nu numai pentru Lidia Nikolaevna, dar și
pentru orice fată să se mă- rite cu Ivan Kuzmici; asta-i părerea
generală despre cl; este și părerea unui fost camarad de al lui, un
om pe care l-am cunoscut la el in casă.
Maria Vissarionovna tăcea. Se părea că argu.' mentele noastre
o puseseră pe ginduri, instinctul ei de mamă îi spunea că trebuie
să fie de partea noastră și poate că am fi reușit s-o determinăm să
schimbe multe, dacă n-ar fi picat tocmai atunci Pionova. Maria
Vissarionovna îi recunoscu de departe pașii și, din- tr-odată, se
schimbă; nu ne răspunse nimic și, cind aceasta intră, o duse
îndată în dormitorul său, de sigur de teamă ca nu cumva să
reluăm discuția.
A doua zi îl întrebai pe Leonid dacă discuția noastră a avut vreo
urmare.
— Nici una; cu mine mama e Ia fel de afec- toasă.
— Dar in privința Lidiei Nikolaevna ce spune?
— Vechea poveste, că nu mai e nimic de făcut.
Cit despre mine, m-am convins și eu că orice încercare de a o
convinge pe Maria Vissarionovna era absolut inutilă; dar în
definitiv Lidia Nikolaevna ce crede și ce simte? Cu toate că Leonid
mă rugase să nu-i pomenesc nimic despre logodnicul ei, luai totuși
hotărirea ca, Ia primul prilej favorabil, dacă nu s-o întreb direct,
cel puțin să aduc vorba despre această chestiune, ca să-mi pot da
seama de sentimentele ei in privința viitoarei căsătorii; nu mă lă-
sam înșelat de calmul ei aparent, mai ales că slăbea de la o zi la
alta.
Am terminat examenele și mai rămăsese numai o săptămină
pină la plecarea mea dirț Moscova. Mă dusei de dimineață la
Leonid și luai prinzul la el. Pe la orele șapte seara, Maria
Vissarionovna, împreună cu viitorul ei ginere, plecaseră pină la
podul Kuznețki. Leonid se duse în salon; îl urmai; el se așeză la
pian și începu să cinte una din sonatele lui Beethoven. L-am auzit
de multe ori cîntînd, și de obicei îmi plăcea cum cîntă, însă
niciodată n-a produs asupra mea o impresie atit de puternică ca
atunci; de data asta cînta cu atîta patimă, ca și cum inima sa
îndurerată ar li vrut să-și exprime tot aleanul prin sunete. Atunci
intră și Lidia Nokolaevna.
 — Am venit să-l ascult și eu pe fratele meu, — souse ea și se
așeză lingă mine.
Leonid continua să cînte, fără a se sinchisi de noi.
— Pleci curînd? — mă întrebă Lidia Nikolaevna in șoaptă.
— Peste o săptămină.
— Să nu ne uiți, îmi pare rău pentru fratele meu, el ține mult la
dumneata și are să-i fie urit singur.
— Ce să fac, cel puțin ne vom scrie din cînd în cînd, — răspunsei
eu.
Tăcurăm cîteva clipe.
— Ai auzit că mă mărit? — reîncepu ea cu un glas abia șoptit.
— Am auzit.
— Iți place alegerea pe care am făcut-o?
Tăcui.
— E un om foarte bun.
Continuai să tac.
■— Ii plac demult.
— Cred și eu, cum să nu-i placi, — răspunsei eu în sfîrșit.
Și in vocea mea, împotriva voinței mele, se simțea ciudă.
— Nunta o veți face curind? — continuai eu.
—- Nu știu.
— Unde vă veți stabili cu locuința?
— Nici asta n-o știu, habar n-am de nimic... Pentru ce e
supărată mămica pe fratele meu?
— Din pricina dumitale.
— Of, doamne! Presimțeam eu lucrul ăsta. Convinge-1, te rog,
să n-o mai supere, are ea destule necazuri pe cap, ce să-i mai
facem și noi altele!
— N-are nici o vină; In locul lui aș fi făcut și mai mult, — obiectai
eu.
— Ce-ai ii făcu;?
— Aș fi încercat să te conving pe dumneata.
—« Și dacă nu te-aș fi ascultat?
— Nu cred.
 — Nu, hotărit, nu te-aș fi ascultat; poate aș fi fost de părerea
dumitale, dar nu te-aș fi ascultat, pentru că eu nu dispun de mine.
Tăcurăm din nou.
— Mi-e martor dumnezeu cit de devotat sînt familiei
dumneavoastră, — reîncepui eu, — cît de sincer țin la fratele
dumitale și cît de mult iți doresc fericirea. Sînt convins că vei fi o
soție blîndă și admirabilă; pe viitorul dumitale soț insă nu-1
cunosc.
— El mă iubește.
— Ești sigură? Dar dumneata îl iubești?
— M-am obișnuit cu ideea de a-i fi soție și îl respect pentru
prietenia lui statornică față de noi.
— Lidia Nikolaevna, nu cumva încerci să* te înșeli singură? Ivan
Kuzmici nu e soțul potrivit pentru dumneata; mi-ai spus cîndva
că te vei mărita din interes, pentru că e mai comod, și atunci nu
te-am crezut.
— Cum le ții minte pe toatei
— Nu-i atit de greu, pentru că spusele du- mitale”se confirmă,
deși nu pot crede în ruptul capului că ești condusă de un
sentiment atît de meschin.
— De ce?
— Pentru că el se potrivește numai acelor femei de nimic, care
nu sînt în stare să iubească și pe care nimeni nu le poate iubi.
— Dar dacă sînt și eu una dintre acelea?
— Dacă-i așa, atunci ia seama, să nu dai greș in socoteli.
— Nu, nu sînt dintre acelea, nu mă învinui degeaba, sint multe
lucruri pe care nu le știi.
— Știu destule, — replicai eu, — și cu toate
astea te condamn... vrui eu să adaug, dar, ui- tindu-mă la Lidia
Nikolaevna, mă oprii deodată; avea ochii plini de lacrimi. Leonid
se uită și el la noi, se opri, se sculă și mă luă la el în birou. .
— Ce-ai discutat cu Lidia? — mă întrebă el.
I-am povestit cuvînt cu cuvînt tot ce-am vorbit. El se arătă
nemulțumit.
 — La ce bun? Nu-i mai spune nimic; are destule pe cap și fără
vorbele noastre, — îmi zise el și oftă.
i
VI
După această întîmplare n-am mai văzut-o pe Lidia Nikolaevna
decît o singură dată și asta la o serată de gală, eveniment care,
deși indirect, se leagă de subiectul povestirii mele. Cind am primit
invitația, la început n-am vrut să mă duc, dar m-a convins Leonid,
căruia mama sa îi ceruse cu insistență să vie și el la serată.
Mă dusei împreună cu Leonid și găsirăm acolo destul de mulți
musafiri. Ivan Kuzmici închinase într-adevăr o casă luxoasă pe
care o mobilase splendid. Trebuie să mărturisesc că nu sînt de loc
un om pretențios, am colindat prin cele mai îndepărtate colțișoare
de provincie, în capitală am locuit prin tot telul de camere
mobilate, am fost prin cele mai ordinare cîr- ciumi, dar oaspeți mai
ciudați ca invitații lui Ivan Kuzmici rar mi-a fost dat să întîlnesc.
Cucoanele erau de un soi cu totul aparte, fără a mai vorbi de
obiectul discuțiilor lor și de modul lor de exprimare; dar chiar
înfățișarea și toaletele lor erau de-a dreptul uluitoare; astfel, de
pildă, una dintre ele, o cucoană de virstă mjlocie, avea vreo opt
negi pe față, alta, domnișoară probabil, era atit de slabă, incit
rochia atîrna pe umerii ei ca și cum spinarea i-ar fi fost scobită.
Alta, pe semne prietena ei, înaltă, sulemenită, doamnă sau
domnișoară — greu de precizat — stătea tăcută și dreaptă de parcă
înghițise un par și doar se uita la toți, cu ochii ei 'mari, cenușii.
Nici bărbații nu erau mai- de doamne ajută; mi-a atras atenția
îndeosebi un domn cu părul lins, cu favoriții rotunjiți și tare
parfumat. Trecea din cameră în cameră și examina cu foarte multă
atenție ceasul de bronz din sufragerie, un alt ceas de buzunar care
se afla în cutia sa pe o măsuță, vitrina cu argintărie din salon,
cercetă chiar broasca de bronz de la ușă, apoi pipăi cu mina
calitatea materialului de la draperie și, afară de asta, bea intr-una
limonadă, de parcă ar fi vrut să-și potolească emoția ce i-o
producea vederea atî- tor lucruri de preț.”Ce-o fi însemnind asta și
ce scop urmărește?*1 mă întrebai eu, și-mi trecu prin cap o
bănuială năstrușnică: nu cumva și-a pus în gînd să șterpelească
ceva? Printre invitați era și un negustor, fapt ce se putea vedea
după redingota cu poale lungi, după barba sa și după pletele și
bretonul său; însă negustorul nu era rus; avea părul negru, creț,
și fața tuciurie ca a unui țigan. El discuta încetișor cu un domn
scund, chel, îmbrăcat în- tr-un frac ponosit și care vorbea cu multă
însuflețire; ba îi șoptea ceva la ureche, ba socotea pe degete, ba
dădea din mîini și se înfoia, dar negustorul se vede că se lăsa greu
convins de argumentele lui; fața lui parcă spunea: ce ți-o fi venit,
boierule, să te ostenești atîta; pe mine tot n-ai să mă convingi, știu
eu și fără dumneata ce trebuie să fac.
Majoritatea oaspeților se purtau față de gazdă cu familiaritate,
ba chiar îi dădeau diferite titluri de rudenie; astfel, doamna cu negi
îi zicea”nepoate", domnișoara cea slabă”văr“ doamna sau
domnișoara sulemenită”cumetre", un funcționar îi zicea”cuscre11,
domnul care examina obiectele de preț”frate11.
Culesei informații despre toți acești domni de la locotenentul cu
fața pătată, care se afla și el printre invitați și care, ca de obicei,
fuma^și se uita chiorîș la toată lumea. Dealtfel, nu-i cunoștea decît
pe vreo trei din ei și îmi spuse ca negustorul e geambaș de cai,
doamna sau domnișoara cea înaltă care-i zicea Iui îvan
Kuzmici”cumetre** e cumătră cu mulți, și era surprins cum de n-
o cunosc, cînd ea ținea un magazin de pălării. In sinul acestei
societăți Pionova era fără discuție cea mai bine dintre toți. Era
gătită ca pentru bal, pesemne că nu se așteptase de fel ca Ivan
Kuzmici să aibă niște oaspeți atît de puțin interesanți. La început,
ea îi examină pe toți, strîmbă din nas nemulțumită și, pînă la
urmă, sfîrși prin a nu mai da nici o atenție nimănui, ațintindu-și
privirea languroasă asupra lui Leonid, care stătea într-un colț.
Asemenea colosului din Rhodos, soțul ei îi domina pe toți cu
înălțimea sa, în camera de alături, unde juca cărți. Vankovskaia
cu fiica sa sosiră destul de tîrziu; Ivan Kuzmici le conduse
triumfător în salon. Ca și Pionova, Maria Vissarionovna îi examină
pe toți, schimbă o privire cu prietena sa, apoi se așeză lingă ea.
După aceea urmă o scenă foarte nostimă și penibilă în același
timp; doamnei cu negi, domnișoarei celei slabe și domnului în frac
li se năzări la un moment dat să se prezinte noilor venite, dar se
adresară numai Lidiei Nikolaevna, rugînd-o să-i agreeze și să le
acorde prietenia ei în viitor. Biata fată se fistici cu totul și nu știa
ce să răspundă și încotro să-și mai arunce privirea.
Puțină vreme după sosirea celor două Van- kovski, Ivan Kuzmici
aduse un nou oaspe care, însă, se prezenta cu totul altfel; era un
bărbat de vreo treizeci de anî, foarte bine făcut, eu tenul mat,
brunet, cu ochi albaștri, îmbrăcat elegant, intr-un cuvînt, un
bărbat foarte frumos.
— Piotr Mihailîcil — exclamă Lidia la intrarea lui.
— A, m-r Kurdiumovl Ești demult aici? — exclamă și Maria
Vissarionovna.
— Nu sînt decît două ore de cînd am trecut bariera orașului; am
fost pe la dumneavoastră, — răspunse oaspetele, luînd loc lingă
Lidia Nikolaevna.
— Și acolo vi s-a spus probabil că Maria Vissarionovna este la
mine, — se amestecă în vorbă Ivan Kuzmici.
— Exact, — răspunse oaspetele și se adresă lui Leonid: —
Bonsoir, cher Léonide!1).
Leonid îi răspunse din cap.
— De unde vii acum? — îl întrebă Maria Vissarionovna :
— De la Petersburg.
— Și ați stat mult acolo? — se amestecă din nou .Ivan Kuzmici.
— Nu, citeva zile.
— Dar atunci, unde ai fost anul acesta? — il întrebă Maria
Vissarionovna.
— La țară.
— Și nu te-ai plictisit? — îl întreabă Lidia.
>) Bună seara, dragă Leonid (în limba franceză).
(N. trad.) _
— Ba încă cum, pentru că simpaticei mei vecini n-au venit la
țară anul acesta.
— Am vrut să venim și noi pe acolo, dar mi-a fost absolut
imposibil din cauza nesuferitelor mele afaceri, — adăugă Maria
Vissarionovna.
— Ai atitea treburi, incit cred că și fără vecini n-ai timp să te
plictisești, — zise Lidia.
— Ba nu, chiar m-am plictisit, — răspunse Kurdiumov.
„Așa dar, un vecin de-al familiei Vankovski**, gindii eu, pentru
că la prima vedere mi se păruse că e străin. Mă așteptam să fi fost
vreun cintăreț italian, sau vreun călător francez, deoarece in
pronunția lui și chiar în expresiile lui avea ceva străin de limba
rusă ca și cum ar fi gîndit intr-o limbă străină și s-ar fi exprimat
in rusește.
După aceea, totul s-a petrecut ca de obicei. Pionova probabil că-
1 vedea pe Kurdiumov pentru prima dată și, vrind să-i atragă
atenția asupra persoanei sale, incepu să-1 asalteze cu un potop
de fraze și întrebări in limba franceză, comițînd greșeli îngrozitoare
și cu un accent oribil. Kurdiumov ii răspundea politicos, insă
scurt, și se adresa mereu ori Lidiei, ori Măriei Vissarionovna. Ivan
Kuzmici era de asemeni foarte caraghios in purtarea lui față de
Kurdiumov; ii oferea intr-una ceai, bomboane, țigări, insă acesta
refuza totul.
Cina a fost servită la măsuțe mici; eu cu Leonid am nimerit
întîmplător la aceeași masă cu Pionov și partenerii lui și cu
locotenentul cu fața pătată. Cu acest prilej, pentru prima dată în
viața mea, am putut vedea la Pionov cit poate bea un om, fără să
dea nici cel mai mic semn de beție. Toată seara fiind, după propria
lui expresie, sub papucul soției sale, a postit și n-a băut decît vreo
cinci pahare de Doppelkiimel’), în schimb, la masă și-a scos
pîrleala însutit. Locotenetul cel ironic ii atrase atenția că pe masă
era prea puțin vin, căci nu erau decît patru sticle.
— Puțin, văd și eu că-i prea puțin. Iți mulțumesc, tinere, că mă
înțelegi. Pe vremuri beai cu damigeana, iar astăzi te servește cu
cana și-și închipuie că te-au ospătat cum trebuie. Astea, după cum
văd, sînt numai bomboane; ei, lasă, o să ne ocupăm noi pe urmă
de bomboane, — spuse Serghei Nicolaici —. Hei, mă, bărbierule
din Sevilla, — se adresă el lacheului, — fă-te încoace cu domnul
ofițer cu încartiruirea, adică cu romul — și, explicînd că așa-i zice
el romului, pentru că acesta pregătește încartiruirea in stomac a
celor ce vor urma, dădu pe gît, dintr-o singură sorbitură, un pahar
de rom, plescăi din limbă și înfulecă o bucată de piine.
■) Băutură alcoolică dulce din chimen, (N. trad.)
— Acu’ e in regulă, începe transpirația, pot să-i dau drumul la
mîncare, — continuă el și își umplu farfuria cu trei bucăți de somn,
pe care le înghiți cît ai bate din palme, de parcă ar fi înghițit un ou
moale.
Leonid îi purta de grijă lui Serghei Nicolaici și îi turnă un pahar
de Xeres; eram sigur că se ocupa de el numai ca să-i facă în ciudă
Pio- novei.
— Beau pentru tine, suflețelule... Poftim, nu pot să te refuz, ești
un băiat de zahăr, presimt că din tine are să iasă cu timpul un
bețiv de ispravă, — zise Pionov și goli paharul.
. Locotenentul și partenerii lui Pionov îl rugară să bea și pentru
ei.
— Și pentru voi? Cum să nu, sînt gata să fac plăcere fiecăruia
din voi, dar mai ales mie, — răspunse Serghei Nikolaici și mai goli
pentru fiecare cite un pahar, după care se puse pe mîncare.
— Dumneavoastră, domnilor, — zise el, — să nu beți, căci sînteți
tineri; poate să vă intre in obicei și așa ceva nu se cade în societate.
Uite, nici eu nu pot să sufăr vinul și cînd îl văd, imediat îi fac de
petrecanie și așa o să fac și cu Château-Margaux-ul') ăsta!”
Și s-a ținut de cuvînt; o sticlă parcă nici n-ar fi fost. Atunci intră
Ivan Kuzmici.
*) Château-Margaux, localitate din Franja renumită pentru
vinurile sale. (N. trad.)
— Domnilor, vă rog serviți-vă. Ce-i cu tine, Serghei Nikolaici,
bea și tu ceva, — îi spuse el.
— Păi ce să bei, frate dragă? Nu vezi că n-ai ce bea. N-au fost
decît patru sticle pe masă; tinerii ăștia au băut tot, și mie, om
bătrîn, nu mi-a rămas nici de leac.
— Imediat dau ordin să vă aducă.
— Așa, așa, dă ordin imediat, să n-ai milă de mine, suflețelule,
nu merit mila ta. Dar tu ce faci?... Barem dă-1 așa pe la nas, frate
dragă. Na, miroase-1, are un buchet strașnic.
— Azi mi-e imposibil, dragul meu, — răspunse Ivan Kuzmici și
plecă să dea ordin să se mai servească vin. '
Pionov continua să bea și să mănînce, expli- cînd în același timp
că nu trebuie să bei cu cupa mică, fiindcă aceasta e pentru femei:
are talia subțire și e de genul femeriin.
Nimeni nu-1 mai asculta. Eu și cu Leonid schimbarăm o privire
și ne duserăm în salon unde luau masa cucoanele. Kurdiumov
ședea alături de Lidia Nikolaevna și ii povestea ceva; Ivan Kuzmici
stătea in picioare, în spatele lor. După masă, nitam-nisam,
Pionova se așeză alături de Leonid.
— Leonid Nikolaici, condu-mă acasă; Serge probabil mai rămîne
la cărți, iar eu mă simt îngrontT de obosită.
— Am venit cu d’nsul, — îi răspunse Leonid, arătind spre mine.
— Poate că dumnealui va fi atit cTe bun și va pleca cu altcineva.
— Nu, nu se poate, de aici mă' duc la el.
— Ca de obicei, nu ești de loc gentil, ești incorigibil, — spuse ea
și căzu pe gînduri.
Leonid plecă de lingă ea.
Familia Vankovski plecă devreme; Ivan Kuzmici și Kurdiumov o
conduse; cel din urmă strinse prietenește mina Lidiei Nikolaevna
și ii încheie mantoul.
— Kurdiumov, după cum se vede, e un bun cunoscut al vostru?
— ii spusei lui Leonid, cînd ne urcarăm in trăsură.
— Da, ne cunoaștem bine; vine des pe la noi la țară... Mie nu-
mi place.
— De ce? '
— E antipatic, dar cîntă frumos.
— Da, cîntă frumos?
 — Da...
Leonia a dormit la mine. A doua zi am părăsit Moscova. Leonid
m-a condus pină la barieră; ne-am îmbrățișat frățește, apoi ne-am
despărțit.
' VII ;
Aveam de gind să părăsesc Moscova pentru totdeauna, dar
intîmplarea a făcut ca după cinci ani să mă reîntorc și să mă
stabilesc acolo. Tot timpul cit am lipsit, am fost în corespondență
cu Leonid; el m-a înștiințat că do- rinț'a Pionovei s-a îndeplinit.
Lidia s-a măritat cu Maraseev, că, în privința datoriilor, afacerile
lor merg prost, că el a intrat la universitate, dar nu face nici o
treabă acolo. în general, tonul scrisorilor lui, și în special al
ultimelor, era trist, ba într-una din ele am dat de următoarea
frază:”Teama noastră s-a adeverit. Lidia nu o duce bine!“
Cînd am sosit la Moscova, nu l-am găsit, era plecat la țară cu
Maria Vissarionovna și cu surioarele cele mici, iar Lidia cu soțul
său locuiau la Sokolniki. Mă dusei imediat să le fac o vizită. Ei
închiriaseră aripa unei case; din antreu, în prima cameră am zărit-
o pe Lidia Nikolaevna; stătea îngîndurată lingă fereastră și cînd mă
auzi intrînd se întoarse și scoase un țipăt. Vrui să-i iau mina să i-
o sărut; ea mi le întinse pe amindouă; voia să spună ceva, dar i se
pusese un nod in gît; nici eu nu eram mai calm.
— Adineaori am fost la Leonid, dar nu e la Moscova, — deschisei
eu vorba.
— Da, a plecat cu mămica la țară. Of, doamne, nici acum nu-mi
vine să-mi cred ochilor!... De ce stăm in picioare?... Ia loc, te rogi...
Dorești un ceai, o cafea?
— Nimic deocamdată, vreau numai să mă satur, privindu-te...
Dar Ivan Kuzmici ce face?
— Nu-i acasă; se va bucura mult c-ai venit; te pomenim aproape
zilnic și chiar rîdem de Leonid că e amorezat de dumneata.
— Cum, e amorezat?
— Amorezat în lege; nu poate admite ca cineva să te vorbească
de rău.
 — Dar cine mă vorbește de rău?
— Bineînțeles, Pionova.
— Tot mai aveți relații cu ea?
— Da, pe la mămica se duce des; la mine, însă, nu vine, dar
Ivan Kuzmici se duce pe la ei... Pe mine, cum știi, nu mă
simpatizează, — răspunse Lidia și-mi luă din nou mîna, pe care o
strînse tare. In ochii ei se iviră lacrimi.
— Vcrbește-mi și despre dumneata, — continuă ea, — pe unde
ai fost, ce-ai mai făcut? L-am întrebat de cîteva ori pe Leonid, dar
el nu mi-a spus nimic amănunțit; e atit de morocănos!
— Am colindat prin multe locuri și am avut și serviciu.
— Credeam că te-ai și însurat.
— Ce te-a făcut să crezi asta?
— Așa, aveam impresia că te vei căsători neapărat cu Verocika
Bazaeva.
— Cum ai putut să-ți închipui așa ceva?
— Nici eu singură nu știu, dar m-am gindit de multe ori la lucrul
ăsta.
— Te-ai înșelat, nu m-am căsătorit nici cu Vera Bazaeva și nici
cu altcineva, dumneata însă te-ai măritat, așa că eu sînt acela care
trebuie să te întreb.
— Nu erai aici cind ni-am măritat?
— Mi se pare că nu.
— A, da, am și uitat, a trecut atîta timp de atunci; totuși ai știut
că mă mărit cu Ivan Kuzmici.
— Bănuiam.
— Ba nu, știai și chiar mi-ai spus-o și niciodată nu voi uita
cuvintele dumitale.
— Am plecat înainte de nuntă.
— Uite, acum mi-aduc aminte perfect; ai plecat a doua zi după
serata de la Ivan Kuzmici. Ce supărată am fost atunci! Nu,
credeam în ruptul capului că ai să pleci fără să-ți iei rămas bun
de la noi, aveam atitea să-ți spun după serata aceea.
— Spune-mi-le acum.
 — Acum nu mai are rost.
—- Va să zică furtuna a trecut, vijelia te-a ocolit?
— Nu de tot: mi se pare că furtuna abia începe; dumneata unde
locuiești?
— Pe Tverskaia.
— De ce acolo? Mută-te la Sokolniki.
— Am treburi la Moscova.
— Ei, treburii... Te poți duce și de aici; hai, mută-te; dă
dumnezeu de vine și Leonid și ne vom distra de minune. Zău,
mută-te. _
Ii făgăduii.
■— Nu vrei să iei masa azi la noi?
— Dacă-ți face plăcere...
— Mai e vorbă, îți voi face cunoștință și cu o belle-soeur ') a mea,
sora lui Ivan Kuzmici.
— Nu cumva e în genul celor pe care le-am cunoscut la serata
lui?
— O, nu, acelea erau rudele lui din partea tatălui; ea e cu totul
altfel; e o fată foarte inteligentă, are să-ți placă.
Așa vorbea Lidia Nikolaevna și eu nu-mi mai luam ochii de la ea.
E drept că s-a bucurat mult cînd m-a văzut, dar în bucuria ei se
simțea și o oarecare neliniște. In felul ei de a discuta, în aparență
indiferent, era ceva înfrigurat, de parcă ar fi vrut să mă ia cu vorba,
să-mi ascundă ceva care o apăsa pe suflet. Bănuielile mele se
întăriră și mai mult cind o văzui apoi căzind pe gînduri, dar într-
un fel atit de sumbru, încît te apuca tristețea și îți era greu s-o
privești în această stare. începui să cercetez cu privirea camera în
care ne aflam. Locuința era departe de a fi luxoasă, cu toate că se
vedea bine că fuseseră depuse toate silințele ca să se ascundă
lipsurile unei locuințe sărace și să fie înfrumusețată cît de cît. La
ferestrele murdare și joase se aflau flori splendide; mobila, care nu
cred să fi fost capitonată, era îmbrăcată cu niște învelitori albe de
percal; dușumeaua nevopsită era spălată și lucea de curățenie.
') Cumnată (în limba franceză). (N. trad.)
 în cameră intră o fată blondă cu bucle, nici frumoasă, nici
tinără, îmbrăcată într-o rochia albă de muselină cu cordon
albastru, și cu o carte în mină. Am bănuit imediat că e m-lle
Maraseeva și nu m-am înșelat. Lidia Nikolaevna făcu prezentările,
adăugind că sînt prieten cu Leonid și că am fost foarte bun prieten
cu ea pe cînd era domnișoară. M-lle Maraseeva îmi răspunse cu
afectare la salut, se așeză și deschise cartea.
— N-a fost nimeni pe la noi? — întrebă ea.
— Nimeni, — răspunse Lidia.
— Ce plictiseală grozavă; ieri, de atîta urît, de citeva ori mi-a
venit să rîd și să plîng singură.
— Iată, acum vine cineva, — spusei eu, vă- zînd o trăsură
frumoasă care intra in curte.
M-lle Maraseeva sări în picioare și se uită pe geam.
— Piotr Mihailîci, — exclamă ea cu un tremur în voce.
Mă uitai la Lidia Nikolaevna; se îmbujorase și ea.
— Kurdiumov? — întrebai eu.
— Da, vai ce necaz mi-el Nici nu sint îmbrăcată.
— Locuiește aici?
— Da. la Sokolniki. Pr'imește-l tu, Nadina; eu mă duc. Ce
devreme vine, — spuse Lidia Nikolaevna și ieși.
Kurdiumov intră pe altă ușă; purta un pardesiu, o cravată
cenușie, pantaloni cu pătrățele și o cămașă foarte fină. Așa aducea
și mai mult a străin.
— Bonjour, mademoiselle Nadine 4 ), — spuse el întinzindu-i
mina.
— Bonjour, — răspunse ea, strîngîndu-i mina cu vădită plăcere.
— Madame est à la maison? 5) — întrebă el.
— Elle va venir à l’instant 6).
Luînd loc, Kurdiumov începu să-și examineze pardesiul și
cizmele, care erau lună, apoi își netezi mănușa dreaptă și, în sfîrșit

■) Bună ziua, domnișoara Nadine (în limba franceză).

(N. trad.)
5
) Doamna e acasă? (în limba franceză). (N. trad.)
6
) Vine îndată (în limba franceză). (N. trad.)
mijind ochii, începu să examineze cu atenție un tablou de pe
perete, care reprezenta o vînătoare de tigri.
—Comme il fait beau aujourd’hui, 7) — spuse Nadina.
— Oui,8) — răspunse Kurdiumov, fără a-și schimba poziția.
„Ce-1 face pe acest domn să locuiască la Sokolniki și să vină,
după cum se vede, destul de des pe la Ivan Kuzmici, mă întrebai
eu. E de neconceput ca el să se complacă in societatea acestuia,
dar, dacă totuși presupunem că o face din cauză că se cunosc
demult sau pentru că nu are ce face, e puțin probabil ca această
veche cunoștință să aibă vreo valoare în ochii lui; iar ca să nu aibă
ce face la Moscova, e de asemenea de necrezut". Amindouă femeile
așteptau sosirea lui și amindouă s-au emoționat, fiecare în felul ei.
— Ieri n-ai fost la plimbare? — îl întrebă Nadina.
— Non ') — răspunse Kurdiumov.
— Dar de ce ai promis acum trei zile?
— Que faire donc? J’avais des lettres à écrire pour la
campagne...2) Nici dumneata n-ai fost, te-ai dus la Moscova.
— Numai Lida s-a dus, eu am stat toată ziua acasă și m-am
plictisit îngrozitor, iar seara, la plimbare, m-am dus in toane rele,
în toane foarte rele... Din fericire am dat acolo de Zanătski și am
bîrfit împreună pe socoteala tuturor. E un băiat foarte drăguț și pe
zi ce trece încep să-l iubesc mai mult.
— O!... să-l iubești!... Asta mă cam supără, — zise Kurdiumov
și în vocea lui se simțea o ironie ascunsă.
— Te supără? Nu cred ca asta să te poată supăra, — replică
Nadina.
— De ce nu? — întrebă Kurdiumov, tărăgănat și apăsat.
. ■) Nu (în limba franceză). (N. trad.)
- 2) Ce să fac? Am avut de scris niște scrisori pentru la țară (în
limba franceză). — (N. trad.).
— At... Dacă-i așa, atunci mă simt măgulită, —exclamă m-lle
Maraseeva, — știi că sînt foarte orgolioasă și încep să cred că-I

7
) Cefrumos e azi! (în limba franceză). (N. trad.)
B
) Da (în limba franceză). (N. trad.)
invidiezi pe Za- natsîd, care are norocul să-mi placă.
— Tot ce se poate.
— Tot ce se poate al dumitale mi-e nesuferit; urăsc tot ce este
nesigur; pentru mine, se poate e mai rău decît nu.
— Ce caracter hotărît aii
— Sigur că da; și nu numai eu; toate femeile sînt mult mai
hotărîte decît voi, domnii bărbați, care v-ați însușit, nu știu de
unde pină unde, renumele de eroi, caractere ferme, voință
neclintită; noi vă sîntem superioare; sintem capabile de
sentimente mai profunde, sîntem mai constante în iubire, ba
sîntem chiar mai curajoase decît voi, bărbații.
Kurdiumov nu răspunse nimic și continuă să examineze
tabloul.
— Chestiunea superiorității bărbaților sau a’ femeilor e veche de
cînd lumea, — mă amestecai eu în vorbă.
— Totuși încă nu e rezolvată, — replică Nadina.
— Fiecare o rezolvă în felul lui, — răspunsei eu.
— Credeți? Oh, dați-mi voiel Lucrul acesta îmi amintește de o
întîmplare foarte nostimă: pe cînd locuiam la Kaluga, am discutat
o seară întreagă în contradictoriu chestiunea asta cu un tinăr,
încît, pină la urmă, era cît pe aci să ne certăm. Deodată, apare un
doctor, un om excepțional de inteligent și foarte spiritual. Eu mă
adresez lui aproape cu lacrimile in ochi și ii spun:”Ivan Vasilicil
Spuneți-ne, pentru dumnezeu, cine e superior, bărbatul sau
femeia?'* El răspunse fără să se gindească și foarte serios:”Nici
unul, nici altul!" Am pufnit in ris, tinărul la fel, iar după noi, toți
ceilalți, și toată seara repetam cu toții:”Nici unul, nici altul".
Acest mic episod mă edifică complet asupra domnișoarei
Maraseeva. Mulți au avut desigur ocazia să intilnească in unele
case guvernante care, in felul lor, sînt destul de inteligente, foarte
vioaie și extrem de ambițioase, cărora le place să vorbească, să
discute și să facă spirite; ele frecventează regulat balurile mascate,
țes cu abilitate intrigi și in general se poartă foarte liber cu bărbații;
pe lingă aceasta au trei însușiri distinctive: un fizic nu tocmai
plăcut, un număr suficient de ani și o arzătoare dorință de a se
mărita; graba și energia pe care o depun pentru a cuceri inima
eroului ales iți reamintește de zborul vulturului, cînd se avîntă
după pradă, dar vail această energie, afară de rare cazuri, se
irosește de pomană. Cumnata Lidiei Nikolaevna mi-a făcut
impresia, la prima vedere, de ceva in genul acesta. Am simțit ime-
diat că ea pusese ochii pe Kurdiumov, dar întrebarea e: și ea il
interesa oare pe el? Ciudat!
în sfîrșit, intră Lidia Nikolaevna; era îmbrăcată într-o rochie
care-i ședea de minune, încit niciodată nu mi s-a părut atit de.
bine. Kurdiumov o salută cu un zîmbet și pe fața lui se putea citi
plăcerea ce i-o producea apariția ei. Cînd îl salută, mi se păru că
Lidia a roșit din nou; apoi se așeză lîngă mine.
— Tot nu-mi vine să cred că te văd la noi, — începu ea. —
Anușka mea s-a bucurat atît de mult de venirea dumitale încît
parcă s-a zăpăcit, nu e în stare să mai facă nimic; n-am știut că
ține atît de mult la dumneata.
Această Anușcă era tocmai fata din casă, care mă poftise
odinioară din biroul lui Leonid în salon la domnișoara.
— Chiar acum m-am certat cu Piotr Mihai- lîci, — spuse Nadina,
— mă scoate pur și simplu din sărite cu răspunsurile lui în doi
peri și tu știi”cît îmi e de nesuferit cînd cineva face pe misteriosul.
— Vă certați cam des, — îi spuse Lidia Nikolaevna.
— M-lle Nadine se supără pe mine, dar eu nu mă supăr, — zise
Kurdiumov.
— Eu mă supăr, dar și iert, și cine iartă, acela ispășește totul,
pentru că se căiește, — replică Nadina. — In cartea asta am găsit
o idee minunată, care mi-a plăcut foarte mult. Nu-mi aduc aminte
în franțuzește, dar în rusește vine așa: mai ușor înduri înjurăturile
și bătăile unui om simplu și grosolan, decît egoismul rece al unui
om de lume. Și e adevărat!
— Ét vous, madame, avez-vous lu le petit ouvrage, que je vous ai
recommandé? ’) — i se adresă Kurdiumov Lidiei Nikolaevna.
 — Pas encore,9 10) — răspunse aceasta.
— C’est dommage, car il est plein d’esprit et de sentiment.11)
— Să n-o crezi, a citit-o, aseară mi-a luat-o și tot timpul a citit-
o.
— Da’ de und?, cum am citit-o? Numai așa, am răsfoit-o, —
obiectă Lidia,
— Nu minți, ai citit-o; și dacă n-o citești, ți-o iau înapoi. Am
văzut pe margini niște însemnări, sînt ale dumitale?
— Da, ale mele, — răspunse Kurdiumov.
— Sînt foarte bucuroasă; am să le studiez neapărat. După
însemnările făcute pe cărțile citite, poți judeca caracterul unui om
și țin foarte mult să-ți cunosc caracterul.
Se serviră gustări destul de alese. Kurdiumov începu să
mănînce cu mare poftă. Lidia Nikolaevna îmi oferi și mie, dar
refuzai; simțeam că nu pot înghiți nimic. Toată atmosfera în care
o găsisem pe ea nu-mi plăcea de loc: se petrecea ceva ciudat.
Nadina se duse în salon, se așeză la pian și făcu cîteva acorduri.
— ivan Kuzmici a plecat devreme la oraș? — întrebă Kurdiumov,
fixîndu-și privirea asupra Lidiei Nikolaevna.
— Da, devreme, — răspunse ea lăsîndu-și ochii în jos.
— Astăzi vine acasă? 1
— Cred că da.
— Te simți bine?
— Nu, nu prea, am dormit puțin azi noapte.
— Ai o culoare minunată.
— Mă mir, — răspunse Lidia, — de dimineață mă simțeam prost,
dar a venit dînsul, vechiul meu prieten, — zise ea, luîndu-mă de
mină, — și m-am bucurat atît de mult, incit am uitat de toate.
Kurdiumov clătină din cap.
— Piotr Mihailîci, nu dorești să cinți ceva?
— îl întrebă Nadina din salon.

■) Și dumneavoastră, doamnă, ați citit cărticea pe care v-am recomandat-o? (în limba franceză). (N.
trad.)
10
) Nu încă (în limba franceză). (N. trad.) *
11
) Păcat, fiindcă e plină de spirit și sentiment (în limba franceză). (N. trad.)
 — Je mange, mademoiselle 1 ), — răspunse Kurdiumov.
— Cîntă-ne ceva, te rog, — ii spuse Lidia Nikolaevna.
— Cred că v-am plictisit destul cu cîntatul meu; nicăieri n-am
cîntat atît de mult ca la dumneavoastră.
— Bine, dar cinți atît de frumos, e atît de plăcut să te ascultăm,
incit niciodată n-o să ne plictisim... Cîntă-ne te rogi
') Mănînc, domnișoară (în limba franceză). (N. trad.)
— A l’instant ’), — răspunse Kurdiumov și se duse in salon.
Lidia se sculă de asemeni și se duse după el; o urmai și eu.
— Iți place muzica tot ca înainte, Lidia Nikolaevna?
— Da, foarte mult; cînd ascult o muzică bună, parcă mi-e mai
ușor pe suilet. Piotr Mi- hailici cîntă foarte frumos.
Kurdiumov se apropie de pian și se așeză.
Nadina îi zimbi cu cochetărie și se postă în spatele lui. Lidia
Nikolaevna se așeză pe un scaun, mai la distanță; eu n-am intrat
în salon, ci am rămas'în ușă, în așa fel incit o vedeam pe Lidia
Nikolaevna, fără ca ea să mă vadă. Kurdiumov începu să cinte:”De
ce stai pînă la miezul nopții la fereastra deschisă". Avea, intr-
adevăr, o voce de bariton destul de puternică și plăcută, o bună
școală și cinta cu destul sentiment, dar îi lipsea vădit ceea ce
găseai din plin in felul de a cinta al lui Leonid — și anume, căldura.
Nadina luă o poză teatrală, își pironi ochii în tavan, întinse
brațele, de parcă ar fi vrut să fie extazul personificat; Lidia
Nikolaevna stătea gînditoare și ascultă inpresionată. Desigur că
aici era ceva la mijloc; Kurdiumov nu cinta chiar atît de captivant
și atunci, de unde și pină unde această simpatie pentru el?
■) îndată (în limba franceză). (N. trad.)
— Ce frumoasă e romanța asta, — spuse Nadina, — e bucata ta
favorită, Lidia, și știi de ce. Și ție îți place să stai seara la fereastră.
— De unde ai mai scos-o și pe-asta? Niciodată nu stau la
fereastră.
— Æi, mon. Dieu!12) Niciodată! In fiecare seară.
Kurdiumov începu să cînte o arie grea italienească, dar se opri

*) Ah, doamne! (în limba franceză). (N. trad.)

brusc.
— A sosit Ivan Ku_mici, — spuse el și se sculă în picioare. Lidia
se duse repede în antreu să-și intimpine soțul și vorbi cîteva clipe
cu el pe șoptite. Kurdiumov se încruntă. Nadina aruncă o privire
neliniștită spre ușa de la antreu.
în sf'rșit, Lidia Nikolaevna se întoarse, urmată de Ivan Kuzmici,
care era îmbrăcat într-o venghercă 13). Avea părul răvășit și era
plin de praf din cap pină in picioare. El veni direct la mine și mă
îmbrățișă.
— Bine ai venit! Uite ce musafir neașteptat... ce surpriză... la
început, zău, că nu mi-a venit să cred, mă gîndeam, ce vînt te-a
adus pe la noi? Dar dacă... Sînt foarte bucuros, stai jos, — îmi
spuse Ivan Kuzmici așezîndu-se.
— Bună ziua! — se adresă el lui Kurdiumov; acesta ii întinse
mina in tăcere.
— Ești bine, sănătos? — II întreba îvan Kuzmici.
— Mulțumesc, bine, — răspunse Kurdiumov.
— Dar tu te simți bine? — se adresă el surorii sale cu un zimbet
ironic.
— Da, sînt bine, — răspunse Nadina, după care adăugă, făcînd
o strimbătură, — ia uite ce plin de praf ești, să fi dat cel puțin ordin
să te perie.
— M-am umplut de prafl Ce să faci... Mă iertați; e atîta praf pe
drum, nu sînt eu de vină; praful nu-i grăsime: îl perii și se duce; e
mai prost ceea ce nu se poate șterge. Din cal bă- trîn nu poți să
faci unul tînăr, — răspunse Ivan Kuzmici și începu să rîdă, — mă
bucur că ești bine și că Piotr Mihailici e sănătos, — continuă el,
apoi mi se adresă brusc mie.
— Cum ți-ai petrecut vremea la țară?
Ii explicai că n-am locuit la țară, pentru că am avut serviciu.
— Al Ai avut serviciu* n-am știut; și erai civil sau militar?
— Civil. ,

13
) Haină bărbătească, pe talie, cu brandeburguri.
(N. trad.)
 — Carieră civilă cum ar veni; și eu vreau să-mi iau o slujbă
civilă, cu toate că ar fi trebuit să intru în militărie, unde m-am
obișnuit,- dar acum sînt bătrîn; mi se umflă picioarele, nu mai pot.
Tăicuțul și măicuța dumitale sînt sănătoși? Ii explicai din nou că
nu am decît mamă, căci tatăl e mort, fapt pe care dealtfel îl știa și
el mai demult.
Ivan Kuzmici se uită la mine oarecum nedumerit; dacă nu era
chiar în halul de beție în care-1 văzusem odinioară, era totuși
destul de bine cherchent.
— Am uitat, am uitat de tot; mă bucur foarte
mult că ai venit, — spunea el, numai că Maria Vissarionovna a
plecat cu Leonid; și ei se vor bucura mult să te vadă. Lidia
Nikolaevna e foarte bucuroasă; ea ține foarte mult la dumneata.
Lidia Nikolaevna! Il iubești? >
— Ți-am mai spus odată, — răspunse ea.
— Mi-ai mai spus-o și cu toate astea nu sînt gelos; nu sînt de
loc gelos, — incheie Ivan Kuzmici și își privi soția pe sub sprîncene.
Lidia Nikolaevna dădu porunci cu privire la' pregătirea mesei și
grăbea într-una servitoarea să pună mai repede masa. Ivan
Kuzmici se îndreptă spre bufet; înțelesei că mai voia să bea ceva,
dar Lidia Nikolaevna se luă după el și îl opri, probabil, căci el se
întoarse încruntat, iar ea, enervată. După vreun sfert de oră, eram
cu toții la masă. Ivan Kuzmici era insuportabil. In timpul mesei
făcea glume proaste și deplasate cu soția sa și o lua peste picior pe
sora sa și pe Kurdiumov. Din cele ce spunea, se înțelegea că făcea
aluzii la dragostea dintre ei. După masă, își ceru scuze și se duse
să se culce. Kurdiumov, Nadina și Lidia Nikolaevna puneau la cale
ceva. Nadina insista. Kurdiumov o susținea, iar Lidia era
nehotărîtă. Pină la urmă, înțelesei că le-a venit poftă să facă o
plimbare cu trăsura și Lidia mă rugă să nu plec, spunîndu-mi că
se reîntorc repede; eu însă îi răspuns i că trebuie să fiu la Moscova.
Am mers totuși o bucată de drum cu ei. Eram curios să văd de ce
fel de plimbare e vorba. Lidia Nikolaevna și Kurdiumov se urcară
în trăsură, iar Nadina încălecă pe un cal.
 VIII
M-am mutat la Sokolniki și la început mă duceam destul de des
pe la Lidia Nikolaevna, pe urmă, însă, mai rar; îmi venea greu să
o văd. Ivan Kuzmici prea își făcea de cap, dispărea cite două-trei
zile de acasă, fără ca nimeni să știe tinde se ducea. Lidia
Nikolaevna era tristă și suferea din cauza asta, dar nu era sinceră
cu mine, iar mie îmi lipsea curajul să deschid vorba despre această
chestiune delicată. Nadina se ținea scai de Kurdiumov; el venea
aproape în fiecare zi la ei. Nu puteam să-l înțeleg de loc pe acest
domn, care parcă era îndrăgostit de propriile sale unghii lungi și
de cizmele sale de lac; îmi făcea impresia că era in stare să stea
zile întregi să și le admire. La rugămintea doamnelor, cinta destul
de des și prin asta le atrăgea și mai mult; după mine, era cel mai
anost om; vorbea in general puțin, în schimb ii plăcea mult să
fredoneze diferite arii și făcea acest lucru fără nici o jenă, oride-
cîteori i se năzărea.
Intr-o d'mineață, mă pomenii cu o slugă de a lui Ivan Kuzmici,
care mă ruga să viu seara la ei. M-am dus, și încă de afară am
auzit prin ferestrele deschise larmă de glasuri. Intrai; salonul era
plin de lume și toți erau cunoștințe vechi; geambașul de cai, fratele
gazdei, cel cu părul lins, și încă doi domni, ioarte prost îmbrăcați.
Toți jucau cărți; un puternic miros de rom dovedea că se băuse
punci; Ivan Kuzmici era beat și foarte agitat; juca cărți cu Pionov,
care, cînd dădu cu ochii de mine, imi făcu o deosebită manifestație
de simpatie și îmi explică cu mult haz că inventase chiar atunci o
băutură nouă: mai întîi lua un pahar cu rom, după aceea o
înghițitură de ceai, apoi își mișca burta și punciul era gata în
stomac.
Lidia Nikolaevna stătea singură în salon. Mă dusei la ea. Ochii
ei păstrau urme proaspete de lacrimi.
— De ce n-ai mai dat pe la noi de atîta timp? Ce s-a întîmplat?
— Nu prea m-am simțit bine, — răspunsei eu.
Un lacheu intră în salon.
— Pot să servesc votcă? — o întrebă el pe Lidia Nikolaevna
 — E abia opt trecute. — răspunse ea.
— Mi s-a c'Tut dincolo.
— E abia opt și jumătate.
Lacheul ieși.
—- Nici eu nu mă simt bine, — continuă Lidia Nikolaevna, —
mă doare capul într-una; aș vrea să fac o plimbare, dar n-am cu
cine; Nadina s-a dus la niște cunoscuți. Hai, nu vrei să ne
olimbăml
— Cu plăcere, — răspunsei eu.
Lidia Nikolaevna iși puse o pălărioară și un mantou și, fără să
fim văzuți de nimeni, ieșirăm pe usa din dos. Ea îmi ceru să-i dau
brațul și se sprijini de el. Ajungind pe aleea cea mare, Lidia se opri
și ne așezarăm pe cea mai apropiată bancă
- Ce-i la voi astăzi? — începui eu.
— Soțul meu a fost cu ideeal Tare mi-s neplăcute toate astea...
Dar el nu ține seama de părerea mea, — răspunse Lidia
Nikolaevna.
— Demult au loc astfel de reuniuni la voi? — o întrebai eu.
— Din vara asta. Ivan Kuzmici s-a înrăit mult de cînd au plecat
fratele și mămica mea. Dacă ai ști cît îndur!
— îmi închipui și chiar mă așteptam la acest lucru încă de pe
cînd era vorba să te măriți.
Lidia Nikolaevna iși acoperi fața cu miinile și stătu cîtva timp în
această poziție, după care îmi luă brusc mina.
— Iți pare rău? Ți-e milă de mine? — mă întrebă ea. •
— Te mai îndoiești oare?
— Nu, te cred. Spune-rni, învață-mă, ce să fac? M-am prostit în
așa hal, sînt atît de zăpăcită, incit nu pot să mai judec nimic.
— Ce sfaturi să-ți dau? — răspunsei eu. — A da sfaturi e sau
foarte ușor, cînd vrei să scapi doar cu vorbe, sau foarte greu... Cum
ai putut să te măriți cu un astfel de om?
— - Am fost nevoită. Ascultă-mă. acum îți pot vorbi sincer. Știi
că înainte de nuntă aveam la el o datorie de o sută de mii de ruble
și, dacă îl refuzam, avea de gînd să transmită această datorie unui
cunoscut de-al său, care ne-a amenințat că o va băga pe mama in
pușcărie. Nu trebuia oare să mă sacrific ca s-o salvez? Altfel m-aș
fi disprețuit pe mine însămi.
— Dar cine ți-a vorbit despre această datorie și despre toate
celelalte?
— Pionova.
— Cum ai putut ș-o crezi?
— Nu puteai să nu crezi acest lucru... ea nu prea mă înghițea,
e adevărat, dar la mama ținea mult și-mi vorbea de situația ei cu
lacrimi în ochi; în sfîrșit, chiar mama îmi vorbea despre acest
lucru.
Mă mulțumii să dau din umeri.
— La ce bun să mai vorbim despre asta, — continuă Lidia
Nikolaevna. — acum nu se mai poate schimba nimic, totul s-a
sfîrșit.”Sigur că s-a sfîrșit", gîndii eu.
— Cel puțin, ca om, Ivan Kuzmici e bun? Te iubește? — o
întrebai eu, după o mică pauză.
— E bun și mă iubește, cînd nu bea păcătosul ăsta de vin, dar
cind se apucă de băutură e cii totul alt om. Phrde orice respect
fată de mine, ii sare țandăra din orice... mai cu seamă în ultimul
timp, și asta oridccîteori se întoarce delà Moscova... Este acolo
cineva care-1 ațîță împotriva mea.
— Cred că e aceeași familie Pionov.
—■ Da, și aceștia, dar nu atit ei, cit se pare că o altă femeie, o
păcătoasă, o veche legătură de-a lui. Nici n-aș fi știut de existența
ei, dacă nu mi-ar fi arătat-o Anușka, odată la plimbare.
— Cine;i femeia asta?
— Nu știu, patroana unn prăvălii.
— Lina înaltă și dreaptă?
— Exact.
Nu era altcineva decît așa zisa”cumătră” a lui Ivan Kuzmici, care
fus se atunci la serată. Li ia Nikolaevna uitase de ea, iar eu n-am
găsii cu cale să-i reamintesc.
— Cel mai bine ar fi să nu-i mai dai să bea, — ii spusei eu.
 — Acasă nu-i dau, dar bea pe ascuns; mi s-a și urît să tot stau
la pindă, și apoi— pleacă la Moscova.
— Nu-1 lăsa singur.
— Cern să nu-1 las, doar nu-i copil m'c. încerc să merg și eu cu
el, dar nu mă ia. Spune că are treburi pe la autorități. Cînd își
pune omul ceva în cap, degeaba il mai oprești. La început le
puneam toate la inimă, plîngeam, dar acum mi-au secat și
lacrimile. Mi-e frică mai ales cind e beat, și cind vine noaptea tirzi
i; atunci e pus pe scandal, țipă la toată lumea, e cuprins de gelozie
și de o lăcomie nemaipomenită. Acum îmi face mereu imputări că
din cauza mea a pierdut o sută de mii de ruble.
— Un om rău și josnic nimic mai mult.
— Nu, cind e treaz e cu totul altfel; mă roagă să-l iert, imi sărută
miinile, stă ceasuri întregi in genunchi in fața mea, încit nici nu-ți
vine să te uiți la el.
— Ar fi trebuit să-l cerți mai mult. Cu astfel de oameni trebuie
să te porți uneori fără menajamente.
— Nu sînt în stare. Sora lui, Nadina, imi sare in ajutor in astfel
de situații. Ii face morală zile întregi. La început, ea era pentru
mine o adevărată salvatoare; el ii știa de frică; acum insă, nu-i mai
pasă nici de ea; cînd il apucă pandaliile, începe s-o batjocorească,
s-o înjure de la obraz, și ea, săraca, i le rabdă toate.
— Sinteți prietene?
— Da, mi-e dragă. Și ea a început să țină mult la mise. înainte
n-a stat niciodată împreună cu fratele ei; acum stă de dragul meu.
— Ia lasă, Lidia Nikolaevna. Prea te in- crezi in oamenii Ești gata
să crezi in dragostea orișicui, care iți arată cel mai mic semn de
afecțiune. Bănuiesc ca Nadina urmărește un scop mai egoist.
— Poate și pentru că vrea să stea la Moscova I
— Tocmai, vrea să stea la Moscova ca să cucerească inima lui
Kurdiumov.
— Ai și observat?
— Ba bine că nul Nu e nevoie de prea mult spirit de observație.
— E ciudată, nu pot s-o înțeleg; e o fată foarte inteligentă, dar
in privința asta e caraghioasă; s-a îndrăgostit de el chiar a doua zi
după ce l-a văzut.
— Nu e de mirare; el e atît de bine și are atîtea calități incit poate
s-o cucerească nu numai pe Nadina.”
—Ei, oricit de bine ar fi un bărbat, trebuie totuși să-l cunoști cit
de puțin ca să te îndrăgostești de el.
— Dar dumneata îl cunoști bine pe Kurdiumov?
— Da. îl cunosc; e un om nobil și are o inimă de aur.
— Ei nai Inimă de aur! Cine ți-a spus asta? Nu cumva chiar el?
— Ei, nu; de ce-ți bați joc! Zău că e un om bun, puțin cam snob,
e drept, dar nu seamănă cu alții. Ai auzit cu cită căldură cîntă!
— Ba de loc; are o voce bună și școală.
— Ei, lasă, ești nedrept față de el! De ce nu-1 simpatizezi? f /
— Nu-1 simpatizez pentru că nu-1 simpatizează nici fratele
dumitale, și in privința asta am toată încrederea in Leonid.
— Nn, in Leonid nu poți avea încredere, el e un om admirabil,
dar foarte capricios. Dintre toți cunoscuții noștri, el nu ține decît
la dumneata și la nimeni altul.
— Dacă Leonid Nikolaici e prea exclusivist (n prieteniile sale,
apoi dumneata ești cu totul opusă în privința asta. In dragoste și
prietenie ne trebuie foarte multă prudență și mai ales vouă,
femeilor, ca nu cumva mai tîrziu să încercați o amară decepție
— De ce să vezi oamenii mai răi decît sînt? Și fără asta sînt
destule amărăciuni în viață; ce-ar mai fi dacă nu te-ai încrede in
nimeni și n-ai iubi pe nimeni? Ar fi îngrozitor! — răspunse ea
sculîndu-se și întinzindu-mi mina.
Plecarăm; imi dădui seama că nu era dispusă să continuăm
discuția.
Femeile înzestrate cu sensibilitate și rațiune au de multe ori un
fel de false convingeri intime, pe care e tot atît de greu să le
schimbi, pe cît e de gr^u să schimbi natura inimii lor, și orice
contrazicere în această direcție le prici- nuiește durere și
amărăciune. Așa s-a întîm- plat și cu Lidia; eu, însă, nu am ținut
seama de asta și m-am decis să-i spun adevărul, orû cit de crud
ar fi fost el.
— Nu știu, Lidia Nikolaevna, — reîncepui eu, —- ce te face să
crezi că Kurdiumov are o inimă de aur. După părerea mea, este
intr-adevăr un om de lume, adică un om cu calități exterioare. Ca
să vie aici, iși calcă pe inimă; el are nevoie de un alt cerc, nu se
simte bine în micul dumneavoastră salonaș și toate astea desigur
că le face nu de dragul lui Ivan Kuzmici, pe care nici nu-1 bagă in
seamă, și nici pentru Nadina, față de care se achită politicos prin
citeva vorbe schimbate cu ea, ci pentru dumneata.
Cînd am pronunțat ultimele cuvinte, am simtit că mina Lidiei
tremura dar nu m-am oprit, ci am continuat.
— Te afli in cea mai avantajoasă situație pentru ca el să-ți facă
curte; ești o femeie deșteaptă, ești nefericită și a li consolatorul
dumi- tale e o sarcină plăcută, așa că un bărbat iși poate atinge
scopul incetul cu incetul, pe nesimțite.
— Ajunge, destul, — mă întrerupse Lidia Nikolaevna, — ești
crud și nedrept. Față de el n-am decît un sentiment de prietenie și
aș fi foarte mulțumită dacă s-ar căsători cu Nadina.
— Știi bine că acest lucru nu se va intimpla niciodată. Fii mai
severă cu dumneata, Lidia Nikolaevna, controlcază-ți mai atent
sentimentele și păzește-te mai mult, pînă nu-i prea tirziu.
— Ma condamni oare și pentru o prietenie? Și cu dumneata sînt
prietenă, dar nu înseamnă că sînt îndrăgostită de dumneata, —
obiectă ea cu multă demnitate.
Comparația aceasta mi se păru oarecum jignitoare.
— Să dea dumnezeu să nutrești față de acest om sentimentele
pe care le ai față de mine, numai că sentimentele noastre față de
dumneata sînt cu totul deosebit?, și pentru asta pun capul. Nn
ascund că la începutul cunoștinței noastre te priveam cu alți ochi,
dar, din momentul cînd am aflat că te măriți m-am stăpi- nit și,
din acea clipă, ai devenit pentru mine o soră și nimic mai mult.
Kurdiumov, pare-mi-se, a procedat cu totul altfel; mă îndoiesc
dacă iți acorda vreo atenție cînd erai domnișoară, dar din clipa cînd
ai devenit doamnă, ai început să-l interesezi.
 — Destul, să terminăm această discuție. Ești crud și citeodată
mi-e și frică să vorbesc cu dumneata, ești în stare să omori
încrederea pe care o femeie o are in ea și în alții.
— N-am spus decît adevărul, așa cum il văd eu.
După aceea, ne apropiarăm de casă și intrarăm iarăși în salon
prin ușa din dos. Acolo dădurăm de Kurdiumov. Lidia imi aruncă
o privire și își plecă ochii.
— Vous vous êtes promenée? ’)
Lidia dădu din cap în semn de aprobare și se așeză. Aruncai o
privire în salon; acolo se petrecea o scenă oribilă; jucătorii își
întrerup-
■) V-ați plimbat? (în limba franceză). N. trad.) seseră jocul și
luau o gustare. Toți erau afumați, tăceau o gălăgie îngrozitoare și
se certau. Ivan Kuzmici și Pionov continuau să joace. Primul era
complet desfigurat, probabil că pierdea. Pionov rîdea cu vocea lui
puternică, de răsuna toată casa.
— Ei, dacă-i damă, damă să fiel... Mă iertați, doamnă, dar vă
dăm la cap și dumneavoastră. Dar valetul? Ei, frate Ivan, ți-am
spus eu să nu te increzi in valet. Dar asul e al tău. Ce-i al tău, e
al tău!... Ba nul Decarule, drăguțule, să nu mă trădezi! Iată că nu
m-a trădat. Basta! — spuse Pionov; se sculă și se apropie de masa
cu gustări.
— Ia te uită la ei, dar bine ați mai gospodărit aici, domnilor, e
curat ca-n palmă. Nimici... Hei, mă băiete, dă-mi și mie cu același
preț sos din ăsta și pînă atunci, să vedem ce-i cu Madera.
Dumneavoastră, domnilor, văd că nici nu v-ați atins de Maderă,
dealtfel nici nu face doi bani/e proastă; eu, așa, neavind încotro și
nefiind pretențios, am să mă ocup de ea. Ei, Ivan Kuzmicil
Distrează-te cel puțin cu o Ma, deră, să-ți faci curaj. Asta-i jucărie,
e din' struguri, nu-ți face răul
Ivan Kuzmici se sculă și se apropie de masă. Pionov ii turnă un
pahar plin; el il bău, iși aprinse pipa, se plimbă prin cameră cu
pași șovăitori, intră in salon, aruncă o privire asupra noastră a
tuturor, se așeză pe un scaun, iși mușcă buzele și o privi încruntat
pe soția sa.
— De ce n-ai dat ordin să ne servească gustări? — întrebă el,
răvășindu-și părul.
Lidia Nikolaevna nu răspunse.
— Nu-ți fie cu supărare, dumneata n-ai dat ordin, în schimb am
dat eu, — urmă el. — Ünde-i surioara mea? — Lidia Nikolaevna
continuă să tacă.
— De ce nu vrei să vorbești cu mine? Te întreb: unde-i surioara
mea?
— A plecat, — răspunse Lidia.
— A! A plecat, îmi pare foarte rău. Piotr Mihailovich M-lle Nadina
a dumitale a plecat, —- spuse Ivan Kuzmici și tăcu cîteva clipe.
— De ce, totuși, n-ai dat ordin să ne servească gustări? — se
adresă el din nou soției sale.
— N-am lăsat vorbă, n-am fost acasă... am fost la plimbare.
— A! Ai fost la plimbare! Te plimbi mereu, eu la fel... Ce treabă
e asta?
Kurdiumov se făcu palid; eu nu mă simțeam In stare să mă uit
la Lidia, așa milă mi-era de ea.
— Ai pierdut sau ai cîștigat la cărți? — mă adresai eu lui Ivan
Kuzmici, cu intenția să schimb cît de puțin conversația.
— Am pierdut, — răspunse Ivan Kuzmici, — am pierdut o mie
de ruble, dar n-are nici o importanță, am pierdut din averea mea...
Nu iau nimic de la altul.
Lidia se sculă să plece.
— Unde te duci? Stai cu noi, vcm lua masa îndată, — ii spuse
Ivan Kuzmici. '
— Nu mi-e foame, — răspunse Lidia și ieși repede.
— Așadar, cucoanelor nu le e foame astă seară. Bine, noapte
bună, roi insă vom minca și vom bea; nici dumneata nu vrei să
mănînci? — se adresă el ironic lui Kurdiumov.
— Nu măninc, — zise acesta și sculindu-se salută și ieși.
— Ei, atunci noapte bună și dumitale, — zisei gazda, — și
dumneata ești cucoană și ai minu- șițe albe. Adio; doar eu sînt
prost, nu înțeleg nimic, de dumneata e îndrăgostită Mademoiselle
Nadina. Știu, deși sînt prost, știu eu cina e îndrăgostită de
dumneata; dar tac; la mine toate sînt aici, la inimă... Nici că-mi
pasă; sînt doar un prost; în schimb, soția mea e foarte deșteaptă.
Mă sculai să plec; Ivan Kuzmici abia acum observă prezența
mea.
■ — Nu, dumneata te rog să nu pleci; eu țin la dumneata, nu
știu nici eu de ce, dar țin la dumneata; în schimb Kurdiumov, uite,
aici îmi stă. în gît, am să-l cotonogesc eu într o zi. Rămii la masă,
imi ești simpatic; mi s-a spus cîte ceva și despre dumneata, dar nu
cred.
— Dar ce stai aici? E timpul să luăm ceva în gură, frate, — i se
adresă Pionov intrind.
— Nu îndrăznesc; nu-mi dă voie soția să mă- nînc... spune că-
mi face rău. Se teme că am să dau ortul popii. Ha, ha, ha, —
începu să rîdă Ivan Kuzmici, — dar mie nu mi-e frică de loc... și
acum aș vrea să mor; nu vreau să mai trăiesc, Vreau să mor. Pupă-
mă, burtosule!
— Poftim! — urlă Pionov și strîngîndu-i capul la pieptul său, ii
spuse: —”Sărută-mă, sărutul tău mai dulce-i decît smirna, decît
vinul!11
Profitai de această clipă și o ștersei. Doamne, ce se petrece aici!
Și cum se vor termina toate?
IX
Orice ați zice, dar Lidia Nikolaevna era mai mult decît prietenă
cu Kurdiumov. Ea i-a redat desigur ultima noastră convorbire cu
privire la el, căci de unde înainte aproape că nu-mi adresa nici un
cuvînt, acum, deodată, a început să-mi caute prietenia.
— Ești liber astă seară? — mă întrebă el odată, cînd ieșirăm
împreună de la Ivan Kuzmici.
— Da, — răspunsei eu.
— Atunci vino pe la mine.
Acceptai. Și eu doream să mă apropii oarecum de el. Inchiriase
o vilă nu prea mare și foarte frumoasă ca exterior; interiorul, însă,
întrecu toate așteptările mele. Numai prin curățenia lor, cele cinci
camere pe care le ocupa, semănau mai curînd a magazin modern
de
obiecte de artă, decît a locuință; draperii, statuete de marmoră,
peisaje în ulei, portrete, obiecte de bronz, mobilă, covoare, se
găseau din belșug și-ți făcea impresia că toate erau aranjate cu
foarte multă socoteală, că poate se studiase zile întregi unghiul
sub care trebuie să atîrne un tablou pentru a fi pus in lumină,
unde trebuie așezată o vază chinezească, astfel ca să poată fi
imediat observată de fiecare oaspete, cum trebuie instalat un
divan-colțar, ca să ofere un confort deplin. Să vezi atîtea nimicuri
de prisos aranjate cu atîta minuțiozitate in locuința unui bărbat,
luați-o cum vreți, dar, după mine, e un semn de neseriozitate. Cine
nu știe cît de penibil e să te duci undeva în vizită, cînd știi că gazda
nu te înghite și nu te respectă și totuși, în interesul său, călcîndu-
și pe inimă, caută în aparență, chipurile, să se dea bine pe lingă
tine. Exact în -această situație mă aflam eu la Kurdiumov. Mai
mult de o oră stă- turăm fie tăcînd, fie schimbind cîteva fraze
banale despre timp, despre poziția locului și, in sfîrșit, dorind
totuși să mă intereseze cu ceva, el începu să mi arate cu ce se
îndeletnicește, înainte, credeam că-1 interesează numai muzica,
dar am constatat că și desenează, sculptează, se ocupă de
galvanoplastie, lucrează la strung și face diferite obiecte din lemn,
os, argint, în care era chiar mare meșter. Bineînțeles, pe cît mi-a
permis ipocrizia, i-am lăudat toate operele și, în sfîrșit, epuizind și
acest su- biect, tăcurăm din nou. Către sfîrșitul vizitei, așa cum
mă hotărîsem, am încercat să ating coarda lui sensibilă și incepui
o conversație despre familia Măriei Vissarionovna. Kurdiumov
răspundea ponderat și tot atît de ponderat mă întrebă dacă ii
cunosc demult. Cînd i-am spus că l-am meditat pe Leonid, pe care
l-am și lăudat. el îmi răspunse pe un ton protector:
—: Oui, il a beaucoup de talent pour la musique
Despre Lidia Nikolaevna îmi spuse doar că este o cucoană
drăguță, iar despre Nadina, că e o fată inteligentă; vorbind însă
despre Ivan Kuzmici, făcu o strîmbătură.
Cînd m-am întors acasă, am găsit un musafir neașteptat: Leonid
se întorsese la Moscova și mă aștepta de două ore în camera mea.
Alergase la mine îndată ce coborise din trăsura cu care a venit,
fără a mai da pe acasă dar, îmbrățișîndu-mă, nu manifestă prea
mare bucurie, ci doar îmi spuse:
— Bine c-ai venit, căci pe aici a fost mare plictiseală.
— Ai terminat studiile? — îl întrebai eu.
— Da.
— Ești candidat?
— Da.
— Muncești mult?
') Da, are mare talent la muzică (în limba franceză).
(N. trad.)
— Ași; tot n-am chef de lucru... O vizitezi pe soră-mea?
— Cum să nu.
— Ce lace, e sănătoasă?
— îmi face impresia că nu prea.
— Dar ce face jumătatea ei?
— E suferind și el, îl roade vechea lui boală.
— Iar a luat-o razna, — adăugă Leonid, și, după o clipă, adăugă:
— Kurdiumov vine des pe acolo?
— In fiecare zi, — răspunsei eu.
El se încruntă.
— Am mai făcut cunoștință acolo cu o persoană nouă, cu sora
lui Ivan. Kuzmici, — ii spusei eu.
— Tot mai q în vizită la ei? — mă întrebă Leonid.
— Tot, și nici nu se gîndește să plece. ~
— Ce face ea acolo?
— Nimic; o mistuie patima pentru Kurdiumov.
Leonid nu răspunse nimic, dar, încruntîn- du-se'și mai mult, se
plimbă cîtva timp încolo și încoace prin cameră.
— Ai vorbit cu sora mea? — mă întrebă el deodată.
Am bănuit imediat cu ce scop mă întreabă.
 • - Da. o singură dată.
— Și ce anume?
I-am redat cuvînt cu cuvint convorbirea pe care o avusesem cu
Lidia Nikolaevna, discuția noastră cu privire la Kurdiumov,
precum și vizita ce i-o tăcusem acestuia din urmă.
— Kurdiumov e un fel de artist multilateral, — remarcai eu.
Leonid își ieși din fire.
— Ei, pe dracu’. artist! — exclamă el. — Omul ăsta n-are destul
suflet pentru a cîntă cum trebuie o romanță — și dumneata il nu-
mești artist... Strungar poate că e bun, dar artist — in nici un caz.
Nu l-am contrazis pe Leonid, fiindcă eram cu totul de părerea
lui. A dormit la mine și a doua zi ne-am dus împreună, la prînz, la
Lidia Nikolaevna. Ea abia se întorsese de la mama sa și se bucură
mult l.a vederea fratelui ei; i se aruncă de gît și izbucni in hohote
de plins. Ivan Kuzmici era bolnav. La început am crezut că e
mahmureala după vreun chef din ajun, dar am aflat că era bolnav
mult mai serios. Cam odată cu noi sosi și doctorul, pe care-1
cunoșteam încă de pe cînd eram la universitate; era un bătrînel
cumsecade și modest. Cînd ieși de la bolnav, îl ajunsei din urmă,
în antreu, și-l întrebai: ;
— Ce boală are Ivan Kuzmici?
— Ce să aibă, tăicuțule, — imi răspunse bă- trînul, — iși cam
face de cap guta ș< s-a ales și cu o ciroză. A înghițit prea mult
alcool.
— Și boala e intr-un stadiu înaintat?
— Destul de Înaintat; dacă nu va lua medicamentele pe care i
le-am prescris și nu va tine regim, pină la toamnă poate să facă și
o hidropizie.
— Am o rugăminte la dumneavoastră, Simeon Matveici, — ii
spusei eu, — cunosc bine această familie și tin mult la ea.
— Da, și?
— Și v-aș luga să nu pomeniți nimic Lidiei Nikolaevna despre
stadiul în care se află boala lui Ivan Kuzmici, iar lui să-i puneți în
vedere și să-i explicați urmările pe care le poate avea boala, dacă
nu se va abține in viitor.
— Așa îl sperii, tăicuțule; poate că știi și dumneata in ce constă
toată medicina noastră: cuțit, căldurică, nițel regim și liniște su-
fletească.
— Trebuie să-l sperii; altfel nu se va căuta și nu se va abține.
— Nu știam cu ce fel de om am de a face; Iți mulțumesc că mi-
ai spus. Eu îl cunosc prea puțin, atîta mi-am dat seama că e un
bețiv. Ah, bolile astea de stomac sînt mai rele decît cele de piept;
acelea măcar sînt de la dumnezeu, pe cînd astea ți le faci cu mina
ta, — zise doctorul și plecă.
In timpul mesei și după masă, toți erau cam morocănoși; Leonid
era plictisit, Lidia Nikolaevna, ca și atunci cînd o revăzusem după
întoarcerea mea la Moscova, căuta să se prefacă că e bine dispusă
și fără griji, dar nu reușea să-și joace bine rolul, cădea adesea pe
gînduri și, din cind în cind, se ducea la bărbatul ei. Nadina trecea
de la o fereastră la alta; bănuiam pe cine aștepta.
Pe la șase seara veni Maria Vissarionovna cu cele două fiice mai
mici ale sale și cu Pionova. care nu mai fusese la Lida de mai bine
de un an și care, după ce dădu bună seara, începu imediat să se
scuze.
— Vai, chère') Lida Nikolaevna! Demu|t am tot vrut să vin pe la
dumneata, dar tot timpul am fost suferindă. L-am rugat de cîteva
ori pe Serioj'a să mă ia cu el, dar n-a vrut.”Lasă, mon ange14 15),
imi spunea el, abia te ții pe picioare, unde să mai bați atîta cale
pînă la Sokolniki". Grozav, grozav, m-am plictisit în tot acest timpi
Astăzi mi s-a spus că Maria Vissarionovna s-a întors, și mie nu-mi
venea să cred; de vreo trei ori l-am întrebat pe omul care m-a
anunțat, dacă spune adevărul. Imediat m-am îmbrăcat și am
plecat; doream s-o revăd pe draga mea Maria Vissarionovna și să
văd ce face Lidia Nikolaevna.
„Ce femeie neobrăzată, mă gîndeam eu, cum nu-i e rușine să
spună că abia se ține pe picioare, cind fața îi pleznește de sănătate

*) Dragă (în limba franceză). (N. trad.)

15
) Ingerul meu (în limba franceză). (N. trad.).
și e de două ori mai grasă de cit era cînd am văzut-o ultima dată.
Se vede că are același obicei ca și bărbatu-său, acela de a pretexta
că e bolnavă". Pasiunea ei pentru Leonid nu se stinsese, căci în
momentul cînd acesta intră in salon, venind din cealaltă cameră,
ea răspun- zîndu-i la salut, se înfășură în șalul ei și luă numaidecît
o expresie melancolică și sentimentală.
Așteptările Nadinei se realizară: Kurdiumov apăru pe la ora opt.
Cind intră în salonaș, rămase puțin surprins la vederea
musafirilor, dar imedfat își reveni și începu să vorbească cu Maria
Vissarionovna, apoi se adresă de citeva ori Pionovei și, în sfîrșit,
stătu de vorbă cu Leonid. Pe Lidia Nikolaevna abia o salută, dar
cu Nadina fu mult mai amabil ca de obicei; Nadina. la rîndul său,
fu cuprinsă de o stare de exaltare. Nu pot reda cuvînt cu cuvînt
conversația lor, fiindcă eram preocupat mai mult de Lida, dar pe
cît îmi pot reaminti, Nadina, ni- tam-nisam, îl întrebă pe
Kurdiumov dacă a fost amorezat vreodată. Credeam că acesta,
potrivit tacticei sale obișnuite, nu-i va răspunde, totuși el îi
răspunse:
— Da, am fost. 1
— Dar acum?
— Și-acum sînt.
— Trebuie să-mi spui de cinë.
— Asemenea lucruri nu se spun.
— Ba se spun, mai ales prietenilor; sîntem
sau nu prieteni? i
— Dacă-mi permiți.
— Cu toată bucuria, de aceea te-am șt întrebat.
— Mai întîi să-mi mărturisești dumneata secretul dumitale.
— O, dar ce pretențios ești! Vrei ca altul să-și deschidă inima,
mai înainte de a tace dumneata acest lucru, și n-ai cel puh’n
generozitatea să ne lași nouă, femeilor, dreptul de a fi discrete. Nu
vrei să riști nici un pas, dar aștepți liniștit, în fotoliu, ca o biată
femeie să vină la dumneata și să-ți destăinuiască toate gîndurile
ei tainice, — spuse Nadina și continuă pe aceeași temă.
 Trebuie să spun că atunci cînd conversația era privitoare la
dragoste și, în general, la sentimente. ea se încurca. Dacă la
început cuvintele sale mai aveau vreun înțeles, pe urmă, cu cît
voia să spună mai multe, cu cît dorea să-și exprime mai tine
gîndurile, cu atît spunea prostii mai mari, așa incit, la un moment
dat, probabil că nici ea nu mai înțelegea ce spune.
Și de data aceasta s-a repetat aceeași poveste; timp de peste o
jumătate de oră îndrugă tot felul de bazaconii, ca apoi să schimbe
brusc conversația și să-l roage pe Kurdiumov să cînte ceva. Acesta
acceptă imediat și se duse în salon. Nadina îl urmă; probabil că îl
rugase să cînte tocmai pentru a rămine singură cu eî? Acest lucru
n-a fost pe placul Măriei Vissarionovna.
— Ce fel de purtare e asta? — se adresă ea Pionovei.
Aceasta clătină din cap.
— Și de ce stă aici? Nu-mi place de loc că te afli în societatea ei,
— se adresă Maria Vissarionovna fiicei sale.
Lida plecă ochii.
Maria Vissarionovna îmbătrînise, slăbise și se făcuse foarte
nervoasă in ultimii doi ani, incit era imposibil să stai de vorbă cu
ea; se certa mereu și i se părea că e continuu persecutată; se
supăra intr-una pe copii. Chiar in seara aceea, o împunse de citeva
ori pe Lida, le certă pe cele două fiice mai mici ale sale că s-au
plimbat prea mult, deși nu stătuseră decit o jumătate de oră, și
chiar lui Leonid, căruia îi permitea mai mult decît altora și care de
obicei discuta cu ea foarte liber, îi porunci, în toiul unei discuții
neînsemnate, să tacă din gură.
X
Vreo cîteva zile.n-am mai dat pe la Lidia Nikolaevna. Nici pe
Leonid nu l-am mai văzut; se dusese la AAoscova pentru niște
treburi. Joia sau vinerea, nu mai țin minte exact cind, la Sobolniki
se făceau plimbări. Mă dusei și eu la o astfel de plimbare cu
singurul scop de a o întilni pe Lidia Nikolaevna, dar ea n-a venit.
Era numai Nadina. Acest lucru m-a mirat oarecum, căci, de obicei,
ele se plimbau împreună; dar ceea ce mi s-a părut mai curios a
fost faptul că, atunci cînd m-a întîlnit, Nadina a întors capul.
Părea neobișnuit de agitată; pălărioara de paie îi era dată într-o
parte, buclele t se desîăcuseră și ii cădeau în dezordine, ca niște
plete lungi; pe toți cunoscuții pe care-i întîlnea ii lua la braț și le
spunea ceva cu multă înfrigurare, apoi :i lăsa, trecea la alții și, in
sfirșit, dispăru de tot.
Cine a locuit la Sokolniki știe că, spre sfîr- șitul verii, el seamănă
foarte mult cu un orășel de provincie. Toți locuitorii lui știu unul
despre altul cele mai mici amănunte; știu ce fel de om e fiecare, ce
cunoscuți are și de ce îi are, ce face fiecare și, in sfirșit ce mănincă
fiecare. Dacă cuiva i se întîmplă un mic necaz el devine obiectul
de discuție al tuturor, și astfel, numai intr-o singură zi, acesta ia
proporții uriașe. Noile cunoștințe ce se leagă aici, mai ales printre
cucoane, se transformă, pină la Intii septembrie, in prietenii
strinse, și invers: familii care se cunoșteau bine și care veniseră la
aceeași vilă tocmai pentru a fi mereu împreună, plecind de aici, nu
se mai intilneau niciodată. ,
După ce mă plimbai de vreo două-trei ori pe aleea principală,
mă așezai pe o bancă, alături de un domn din faroslavl,
vilegiaturist și el, pe care-1 cunoșteam puțin și care la Sokolniki,
era poreclit”aerianul", nu pentru că in infăți- șarea lui ar fi avut
ceva vaporos — ba chiar dimpotrivă:' era un bărbat voinic și
îndesat — ci pentru că, indiferent de timp, petrecea zile întregi la
aer; pe la orele cinci dimineața, iși și bea ceaiul în chioșc și pînă la
prinz lua la rind băncile și se distra fie citind revista”Severnaia
pcela“’), care-i plăcea deosebit de mult, fie stind liniștit într-o
poziție contemplativă; masa o lua tot în aer liber, iar după prinz se
culca undeva la umbră, pe un covoraș; la ora șapte seara se așeza
iar pe o bancă, urmă- rindu-i cu privirea pe cei care se plimbau.
Era mare amator de noutăți, ii plăcea să transmită el însuși
noutatea pe care o afla, și în general să stea la taifas cu toți
cunoscuții, cărora, cînd treceau pe lingă cl, le spunea:
— Ce vă tot plimbați atîta? Mai luați loc puțin pe bancă. Ați auzit
ceva nou? Ia spu- nețî-mi și mie!
 Cind mă așezai lingă el, se arătă foarte mulțumit și îmi făcu
semne amicale din cap.
— Ai venit și dumneata să iei aer curat? Aici e foarte bine! Simți
cum miroase a rășină? Cel mai sănătos miros.
Cu toate că nu simțeam nimic, am afirmat și eu că miroase a
rășină.
— A, da, fiindcă veni vorba! — continuă”aerianul" din laroslavl,
— o cunoști pe Van-
l)”Albina nordului" (1825—1859), publicație a regimului
autocrat țarist. (N. trad.). kovskaia sau, cum îi zice, i-am uitat
numeie, pe ginerele său?
— Da, — răspunsei eu.
— Spuneți-mi, vă rog, ce s-a întîmplat la ei?
— N-am auzit nimic.
— Zău? Pe aici circulă o poveste întreagă. La acest ginere
locuiește, se zice, sora lui... Locuiește, nu?
— Da, locuiește, — răspunsei eu.
— O domnișoară uscățivă, acu’ a trecut pe aici.
— Și ce-i cu asta?
— Astăzi, după masă, vedeți movilița de sub pinul acela mare,
stăteam culcat acolo și aproapè ațipisem, cînd a venit, cum ii zice,
i-am uitat numele, un funcționar de la poșta, îl cunoști cred.
— Nu, nu-1 cunosc.
— Ei, cum să nu-1 cunoști, nici vorbă că-1 cunoști, se plimbă
pe cea mai mare căldură; spune că bea dccocturi, îl cunoști cu
siguranță.
— Te asigur că nu, — răspunsei eu și îl rugai să-mi povestească
ce s-a întîmplat la Van- kovski.
— Credeam că știi; cum m-a văzut, mi-a și povestit. Mai întîi mi-
a cerut un foc și mi-a povestit... cu el mai era un tînăr... pe acela
nu-1 cunosc. Ei, și mi-au povestit istoria asta.
— Ei, ce ți-au povestit? — îl întrerupsei eu
enervat. ■
— Mi-au povestit că la ei locuiește sora lui
 și că pe acolo venea des Kurdiumov. Pe acesta desigur că-I
cunoști. E un vechi cunoscut al meu, e de-al nostru, din laroslavl...
înainte erau oameni bogați, acum nu mai știu. ,
îmi pierdui orice răbdare; nesuferitul ăsta de palavragiu parcă
dintr-adins mă chinuia.
— Și ce-i cu asta? Nu te înțeleg deloc, — li spusei eu.
— Este că venea pe la ei și că se răspîndise zvonul că el se
însoară cu această soră, dar n-a ieșit nimic. Știi, ea era așa cum
m-am gîndit și eu, numai un paravan, căci Q1 făcea curte cucoanei
aceleia tinere, fiica Vankov- skaiei; n-o cunosc, trebuie să fie
drăguță; pe tatăl ei l-am cunoscut bine, la club; era un om deștept,
descurcăreț, și pe mamă-sa o cunosc, am întîlnit-o într-o familie.
Ceea ce am presupus eu, se adeverise; zvonuri despre această
întîmplare se răspindi- seră în tot Sokolniki; oricare ar fi situația
de acolo, gîndii eu, trebuie să fac ceva, cit de puțin, pentru ca
aceste zvonuri să fie puse la îndoială. Mi se păru că interlocutorul
meu îmi poate servi ca un bun mijloc în acest scop; el va transmite
tuturor celor pe care îi va intîlni, ‘informații într-un fel sau altul,
după cum va fi montat; așa că mă decisei să-i scot acest lucru din
cap.
— Sint bîrfelî prostești — începui eu, — sînt zilnic în această
casă și știu foarte bine că Kurdiumov vine acolo fără nici o intenție.
— Se spune...
— Apoi cite nu se spun? Nu trebuie să le dai crezare la toate..
Această ’tinără femeie e prea departe de asemenea combinații și —
mă rog — in ce chip se putea descoperi lucrul acesta, așa dintr-
odată, cind ei se cunosc de mai bine de șase ani?
— Se vede că s-a descoperit intr-un fel, nu știu cum. Tocmai am
vrut să te întreb dacă nu știi cumva dumneata. Mai stau aici; poate
trece cineva care știe. Sînt curios, tare curios să aflu.
— Toate astea sint prostii.
— Nu spune așa; această soră s-a mutat de la ei, n-a mai vrut
să locuiască acolo, așa că nu-s prostii, — replică el. — Ei, Nikolai
Lukici, auzi, Nikolai Lukcil încotro fugi? Stai puțin, — strigă el
unui domn necunoscut, în palton gri, care trecea pe. acolo; uite,
să-l întrebăm pe Nikolai Lukici,' el știe tot.
Dar Nikolai Lukici doar se întoarse, făcu un semn cu mina și
spunînd:”Mă întorc în- tr-o clipă", fugi mai departe.
— Așteaptă că se întoarce și are să ne povestească totul, — îmi
spuse interlocutorul meu, — dar n-am vrut să mai aștept alte
informații și am plecat.
Simțeam o adevărată ură împotriva Lidiei Nikolaevna.”Oare
femeia asta, mă gindeam eu, mă va face să mă insei toată viața
asupra ei? In timp ce eu o socoteam cinstită și nevinovată, văzind
in ea o victimă nefericită a destinului, să fie ea oare o femeie
vicleană și fără onoare? Să admitem că a putut să se
îndrăgostească de Kurdiumov, ii iert acest lucru, dar de ce o
ascundea de mine, prietenul ei, care numai dumnezeu știe cit ii
sint de devotat și cu care, trebuie să mărturisesc, chiar a și
cochetat, după cit am putut să-mi dau seama în anumite situații;
și, in sfirșit, cit de urît s-a purtat cu biata Nadina! Probabil că ea
a atras-o în această dragoste și a făcut din ea un paravan al
legăturii sale amoroase'1. Mă decisei să mă duc la ea și să-i zmulg
masca de pe față. Am găsit-o în biroul cel mic; stătea intr-un
fotoliu, cu capul in miini. Cind m-a văzut, a tresărit și mi-a spus:
— A, dumneata ești?
— Da, eu sint, — ii răspunsei eu aspru.
Lida mă privi atit de trist și cu atita mihnire, incit kotărirea mea
de a fi aspru cu ea se zdruncină serios.
— b’nde-i Leonid? — mă întrebă ea.
— La Moscova; ești singură acasă?
— Da, singură.
— Dar bolnavul dumitale, Ivan Kuzmici, unde e? -
— Se simte mai bine, a plecat; la! noi s-au petrecut multe
schimbări.
— Am auzit.
— Ai și auzit? Și ce anume ai auzit?
— Am auzit că Nadina s-a mutat de la voi, pentru că speranțele
ei in privința lui Kurdiumov s-au spulberat; se spune că el iți făcea
dumitale curte.
— Și asta se spune?
— Da, se spune; și încă prin parc.
— Ei și, lasă-i să vorbească! E adevărat.
— Ferească dumnezeu ca tot ce se spune să fie adevărat; se
spune că nu se mulțumea numai să-ți facă curte, dar că lucrurile
au mers mai departe și că Nadina era doar un paravan. Și asta e
adevărat?
— Ei, da, e adevărat; dacă dumneata crezi, la ce mai întrebi?
— De ce te superi? Dacă interesul pe care ți-1 port te supără...
— N-am nevoie de compătimirea nimănui; soarta mea e
pecetluită, — replică Lida.
— In ce fel? N-ai motiv să fii atît de disperată.
— Nici nu sînt, chiar îmi vine să rîd. Sînt o femeie pierdută, soțul
m-a părăsit și în astfel de cazuri disperarea nu e bună la nimic.
— Sigur ca nu ajută la nimic. E mai bine să judeci la rece, și
atunci se mai poate găsi vreo soluție pentru a continua minciuna
încă vreun an, doi. ,
Lida se uită la mine.
— Care minciună? — mă întrebă ea.
— Asta cu paravanul, cu Nadina. Kurdiumov, cu tot capul său
mărginit, în privința asta e destul de inventiv. Așa că va găsi el un
alt mijloc ca să te ducă definitiv la pieire.
— Nu el mă duce la pieire, ci alții. El e un om foarte bun și îmi
este devotat, așa cum poate nimeni altul nu-mi este, — replică
Lida.
Dădui din umeri.
— Ți se pare curios să auzi lucrul ăsta, — continuă ea, — dar
dumneata nu știi că atunci cînd m-au măritat, toți m-au părăsit,
toți m-au uitat; mama nici nu voia să audă că mă chinui zi și
noapte, Leonid doar se încrunta, dumneata aî plecat nu știu unde,
nimeni nu mai voia să știe de mine, numai el, singurul dintre toți,
el, care avea mii de distracții, a renunțat la toate și stătea cu mine
zile întregi, cum stai cu un copil bolnav; cum să n-am încredere în
el!
— La ce să mai vorbim de pomană, Lidia Nikolaevna; ești
îndrăgostită de el și e destul, — spusei eu cu pică.
— Nu sînt îndrăgostită de el, ci îl iubesc și poți să spui lucrul
ăsta și soțului meu, și mamei mele, și fratelui meu, șî chiar lumii
întregi; nu sîntem stăpîni pe sentimentele noastre.
— Atîta mai lipsea, să mă înțelegi în felul acesta, — replicai eu,
luîndu-mi pălăria.
Lidia tăcea.
— Poate prea mult și fără nici un drept am pretins să-ți port de
grijă, — continuai eu cu ochii aproape in lacrimi, — îmi cer scuze,
folosindu-mă de propriile dumitale cuvinte: nu sintem stăpîni pe
sentimentele noastre.
Lida întoarse capul. Continuai:
— Iți doresc sincer să nu te înșeli în speranțele pe care le-ai pus
in omul pe care ți l-ai ales și să nu suferi de pe urma căinței ce o
vei avea. Pentru o femeie, a-și călca datoria, indiferent din ce
motive, este o greșeală pentru care va fi condamnată și de opinia
publică și de propria-i conștiință.
Spunind aceste cuvinte, am ieșit din birou, hotărit să plec, dar
n-am fost in stare s-o fac și am trecut in salon, unde m-am așezat,
cu speranța că Lida mă va chema. Trecură citeva minute, eram
numai urechi, dar Lida nu mă chema; o auzeam cum plînge in
hohote. N-am mai putut răbda și-am intrat din nou in birou.
— De ce plîngi? — o întrebai, așezindu-mă in fața ei.
— lartă-mă, — îmi răspunse Lida, întin- zîndu-mi mina, — te-
am jignit, nici eu singură nu mai știu ce vorbesc... Dacă ai ști cit
sufăr... Nu crede tot, ți-am spus multe lucruri neadevărate.
Răsuflai și eu mai ușurat.
—• Să dea domnul să fie așa, — răspunsei eu, — totuși te-ai
purtat imprudent față de Kurdiumov.
— Imprudent? — repetă Lida cu o voce tristă, — e nevoie oare
să fiu mai prudentă, nici eu nu mai știu.
 — Da, ar fi trebuit, — remarcai eu.
— Poate, dar ce să fac dacă sînt atît de prostuță și nu am destulă
tărie de caracter, după cum singur imi spuneai mai înainte, —
spuse Lida și se porni pe un plins și mai amarnic.
Mi se rupea inima de milă pentru ea. Chiar dacă ar fi fost de o
sută de ori mai vinovată, nu puteam să-i fiu judecător sever, ci
dimpotrivă, aveam să-i țin parte și s-o ajut pe cît îmi va sta în
putință.
— Ce s-a întîmplat la voi? — o întrebai eu.
Lida tăcu cîtva timp.
— Acum trei zile, — începu ea respirînd cu greutate, —
Kurdiumov îmi spusese tot felul de nimicuri. Nadina a tras cu
urechea. Pe urmă, el mi-a trimis o scrisoare; Nadina a pus mina
pe ea; și i-a arătat-o soțului meu, asta a fost tot.
— Și ce-i cu Ivan Kuzmici?
Lidia oftă: '
— Mai întîi a vrut să mă omoare, pe urmă mi-a poruncit să plec
la Kurdiumov, apoi a început să plîngă — asta a fost mai îngrozitor
decît toate — iar acum m-a părăsit și nu mai vrea să trăiască cu
mine. Dacă ai fi auzit ce mi-a spusl Nadina s-a supărat așa de tare,
incit credeam că înnebunește; amindoi au tăbărit pe mine, de nici
acum nu pot să-mi aduc aminte de cele intîmplate fără să nu mă
treacă fiorii. Uite cum tremur; la început mi se bălăbănea și capul.
Mi se rupea inima cind o auzeam povestind.
— Și acum, ce ai de gînd să faci? — o întrebai eu.
— Nici eu nu știu; mi-e tare frică de Leonid și de mama cînd vor
auzi, căci de justificat nu mă pot justifica. Cine știe ce vor crede.
— Pentru Leonid, garantez eu, el te iubește mult și am să-i explic
totul.
— Te rog; dealtfel, doamne! am mai făcut o prostie; după ce Ivan
Kuzmici și Nadina m-au jignit în halul acela, în disperare, am scris
o scrisoare lui Kurdiumov, în care i-am povestit tot și i-am spus că
el e singurul care mi-a mai rămas pe lume și că unica mea
speranță e el.
 — Și el ce ți-a răspuns la această scrisoare?
— M-a implorat să fug cu el; voia să mă ducă în străinătate. Mi-
a fost așa de necaz pe mine și m-am sim'it atît de rușinată! Sînt
oare o femeie atît de pierdută, încît să fiu în stare să-mi părăsesc
bărbatul? Ivan Kuzmici n-a fost de loc bun cu mine, dar chiar dacă
ar fi fost de o mie de ori mai rău, chiar dacă m-ar fi chinuit în
fiecare zi, totuși vreau să trăiesc cu el.
— Altceva nici n-ai de făcut! Crucea dumi- tale e grea, dar ai
luat-o și trebuie s-o duci.
— Știu... Ascultă, du-te, te rog, la soțul meu și roagă-1 să lase
prostiile astea și să se întoarcă acasă, și, pentru dumnezeu,
liniștește-1 în privin+a lui Kurdiumov.
La ultimele cuvinte, m-am uitat dinadins drept în ochii Lidei,
dar nu era nici urmă de prefăcătorie in expresia blîndă a chipului
ei.
— Unde îl pot găsi pe Ivan Kuzmici? — o întrebai eu.
— Ori la Pionovi, ori la negustoreasa aceea. Ei îl ațîță mereu
împotriva mea și dacă mai rămîne mult acolo are să mă părăsească
de tot. i
jAm vrut să mă duc imediat, dar Lida mă opri și mă rugă să
petrec restul serii cu ea. Se temea că are să vină Kurdiumov, ceea
ce s-a și întîmplat, dar, după cum am dat amîn- doi poruncă, n-a
fost primit.
XI
4
A doua zi în zori mă apucai să-i scriu o scrisoare lui Leonid, pe
care o expédiai prin poșta locală. I-am descris cu de-amănuntul
tot ce s-a întîmplat cu Lidia Nikolaevna, întrevederea mea cu ea și
însărcinarea pe care mi-a dat-o. Pe la orele zece am pornit în
căutarea lui Ivan Kuzmici. La Pibnovi nu era; îl cinstii cu o
jumătate de rublă pe lacheul lor, ca să-i dezleg limba și începui să-
1 descos; allai astfel că Ivan Kuzmici a fost la ei în dimineața zilei
trecute și că a discutat foarte mult cu boierii în birou, cu ușile
închise, iar pe urmă a plecat împreună cu domnul, care s-a întors)
acasă abia dimineața, beat turtă, iar cucoana a plecat, cu noaptea-
n cap, la Maria Vissarionovna.
De la Pionovi mă dusei la magazinul despre care-mi vorbise
odată locotenentul acela cu fața pătată, și îl găsii foarte repede,
după firmă, pe care erau scrise următoarele:”Mga- zin de cele mai
frumoase Flori Franțuzești, Ana Ivanovna". Intrai pe o scară
murdară și deschisei ușa direct intr-o cameră mare. In ea se afla
un dulap și o masă, la care nu lucra nimeni. O fetiță murdară
mătura pe jos; lingă fereastra deschisă stăteau, după cum am
bănuit, două modiste, dintre care una era slabă și blondă, iar
cealaltă — mică și grasă, cu părul negru și cu fața puhavă. Cind
intrai, se uitară una la alta și începură să ridă.
— Ce doriți dumneavoastră? — mă întrebă cea blondă.
— Se află aici un bun cunoscut al meu, Ivan Kuzmicil Aș vrea
să-l văd, — răspunsei eu.
— Dar dumneavoastră cine sînteți? — mă întrebă cea cu părul
negru.
— Un cunoscut al lui, — repetai eu.
— Dar care anume? Noi cunoaștem bine pe cunoscuții
dumnealui.
— Ce te privește pe tine? Iți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala, —
o întrerupse cea blondă.
— Nu mă privește, da' întreb și eu, așa.
— Cum îl pot vedea pe Ivan Kuzmici, —'mă adresai eu celei
blonde.
— E acolo, iată, in camera asta... Matrioșal
— se adresă ea fetiței, — Ivan Kuzmici s-a sculat? i ; ; ;
— S-a sculat.
— Să-l chemăm aici?
— Nu, mă duc eu la el, — răspunsei eu și, temindu-mă că Ivan
Kuzmici nu va ieși, deschisei ușa pe care mi-o arătase blonda și
intrai.
Era culcat pe o canapea; lingă el se alia o carafă cu votcă și niște
cidru. Camera era despărțită printr-un paravan cu ușiță, care, la
apariția mea, s-a inchis. Cînd mă văzu, Ivan Kuzmici se fistici
îngrozitor, se săltă puțin, nu era in stare să scoată măcar un
cuvint și tremura din tot corpul. Se vedea că era foarte istovit și de
boală și probabil de beția ce o făcuse in ajun. începui de-a dreptul:
— Am venit la dumneata Ivan Kuzmici, din partea Lidiei
Nikolaevna; ea te roagă să te întorci acasă.
— Nu, iți mulțumesc cu plecăciune, nu te deranja; te rog... sînt
om bătrin să se joace așa cu mine... nu sînt o jucărie. N-am de ce
să viu acasă, m-am stabilit aici... Ce să-i fac, am să spun la toată
lumea că m-am stabilit aici, închiriez o locuință, și asta e...
— In felul acesta o compromiți pe Lidia Nikolaevna; nu te
mustră conștiința?
Ivan Kuzmici făcu un gest de nerăbdare.
— Te-ai supărat pe ea, dar nici dumneata singur nu știi pentru
ce, — continuai eu. — Știu tot; scrisoarea lui Kurdiumov nu poate
servi in nici un caz drept cap de acuzare Împotriva Lidei
Nikolaevna. Nici o femeie din lume nu poate garanta că vreun
bărbat n-o să aibă fantezia să-i adreseze o astfel de scrisoare. Intre
dumneavoastră, ori există vreo neînțelegere, ori dumneata vrei să
faci un rău soției dumitale și la urma urmei, pentru ce? Nu cumva
pentru faptul că timp de cinci ani ți-a răbdat toate cusururile pe
care le ascundea față de prieteni și rude?
Și acum dumneata vrei să faci dintr-un fleac de bilet, o crimă.
— Nu pentru asta, nu de asta mi-e mie... nu pentru asta.
— Atunci pentru ce?
— Așa, pentru nimic; nu ne potrivim, — răspunse Ivan Kuzmici.
Apoi dădu pe git un pahar de votcă și începu să se plimbe de colo
pînă colo prin cameră.
— Dacă e atît de bolnavă și nu mă iubește, de ce s-a măritat cu
mine, trebuia să se mărite cu acela pe care-1 iubește; eu sînt
prost... nu înțeleg nimic, — spuse el ca și cînd ar fi vorbit cu el
însuși.
— La început te-a respectat, dar pe urmă,
chiar dumneata ai făcut-o să fie pornită îm_- potriva dumitale,
— replicai eu. ~~
■>— Eu am făcut-o; da, tot eu sînt de vină; dacă soțul se apropie
de soție și ea îl respinge... poate că pentru dumneavoastră, oameni
culți, asta e un fleac, foarte bine... dar noi sîntem oameni simpli.
N-are a face? Iți spun drept, sînt bărbat, și fără să vrei, mai greșești
uneori... După ea, dacă bei un pahar de votcă, se chiamă că ești
bețiv; păi dacă e vorba să fiu bețiv, apoi sînt bețiv, așa cum vrea
ea. Acum m-au jefuit de tot... am devenit un cerșetor... s-au dus
cele treizeci de mii de ruble de argint, ei, și asta înseamnă că tot
eu sînt vinovat! Ce vreți, noi sîntem proști, nu pricepem nimic, am
învățat carte puțină, n-am fost la universitate.
— Nu ți-e rușine, Ivan Kuzmici, să vorbești așa? Nu te-ai oferit
dumneata singur, în semn de dragoste pentru ea, să distrugi polița
aceea?
— Nu învinuiesc pe nimeni. Să-i dea dumnezeu fericire, dar eu
nu mai am bani s-o țiu, am cheltuit tot.
Văzînd că Ivan Kuzmici e atît de pornit împotriva Lidiei
Nikolaevna, incit era imposibil să-i scuz purtarea față de el sau să
trezesc în el vreun sentiment de milă, mă decisei ca cel puțin să-l
sperii și îi făcui aluzii la rudele ei, la mamă-sa și la fratele ei, care
nu vor lăsa ca această victimă nenorocită să fie dezonorată. Nici
asta însă n-a avut vreun efect. El făcu o strimbătură de dispreț.
— Nu mi-e frică de nimic, nu-mi pasă de nimeni; parcă ce-o să-
mi facă?
Cu aceasta, întrevederea noastră a luat sfîrșit.
Am plecat.
„Nu, Lida nu trebuie să mai trăiască cu omul ăsta, el e definitiv
pierdut, mă gindeam eu. Cu atît mai bine că a părăsit-o el singur.
Ea va locui la mamă-sa; am să-i povestesc tot lui Leonid și
împreună cu el vom aranja înfr-un fel“. Cea mai mare împotrivire
mă așteptam să o avem tocmai din partea Lidiei; mă îndoiam dacă
ea va accepta această soluție.
Trecui pe la ea, ca să-i comunic insuccesul demersurilor mele și
să-i aduc la cunoștință noua mea propunere cu privire la soarta ei
în viitor, dar n-am găsit-o acasă; era dusă la mama ei, care
trimisese după ea. Ce s-o fi petrecind oare acolo? De la Leonid nu
aveam nici o veste. Intorcîndu-mă acasă, am petrecut toată
dimineața chibzuind, apoi m-am dus la Kurdiumov, cu intenția de
a-i explica ce rău a făcut el femeii pe care o iubea și să-l rog să
plece din Moscova. Am trecut apoi pe la Nadina, s-o fac să
înțeleagă greșeala ei, dar pe nici unul nu i-am găsit acâod, sau
poate n-au vrut să mă primească; între timp, însă, soarta pregătea
bietei Lidia o nouă lovitură.
Seara tîrziu, cînd mă și culcasem în pat, mă pomenesc pe
nepusă masă cu Leonid, în frac și cu mănuși albe.
— De unde vii? — îl întrebai eu.
— Am fost la cazino și am venit sâ dorm la dumneata.
— Sint foarte bucuros.
— Culcă-mă in birou.
— De ce nu in dormitor, cu mine?
— Pentru că mîine plec dis-de-dimineață.
II invitai să ia masa de seară cu mine, dar refuză și mă rugă să-
i dau niște vin.
— Vreau să mă satur de somn; după care vin dormi mai bine?
— După orice vin tare, Xeres, Porto.
— Dă-mi de care ai.
Dădui ordin să-l servească cu Xeres și el bău un pahar întreg,
ceea ce nu i se întîm- plase niciodată înainte, apoi mă sărută, se
duse in birou, se încuie acolo și stinse imediat lumina. în general
era cam straniu și nespus de trist. De Lidia Nikolaevna n-a
pomenit absolut nimic, ca și cum n-ar fi primit scrisoarea mea, iar
eu am tot ezitat și n-am apucat să încep vorba despre ea. Nu
puteam să adorm, iar din birou se auzea un zgomot ușor; mă
sculai încet și mă uitai pe gaura cheii. Era o noapte cu lună. Leonid
stătea la masă și parcă scria ceva pe întuneric cu creionul.
XII
N-am putut pricepe ce sè petrece; avui impresia că Leonid n-a
dormit toată noaptea. Eu am adormit de-abia spre ziuă, iar cind
m-am trezit, Leonid plecase; la ora șase dimineața, după cum mi-
a spus omul meu, a venit după el un tînăr cu un cupeu și au plecat
împreună. O presimțire grea mă apăsa pe suflet. Mă decisei pe loc
să plec la Moscova, cu gîndul de a-1 găsi pe Leonid sau, cel puțin,
de a afla unde și pentru ce a plecat. Trecînd pe Mias- nițkaia, mă
auzii strigat pe nume; mă întorsei și văzui un servitor de la familia
Vankovski, care mă striga cît putea de tare, și îmi făcea semne cu
șapca. Am oprit trăsura. El se apropie de mine în fugă.
— Ce este? — îl întrebai eu.
— Tocmai la dumneavoastră fugeam, domnule; la noi s-a
întîmplat o mare nenorocire; Leonid Nikolaici e foarte grav bolnav.
— Cum, ce fel de boală? — întrebai eu luîn- du-1 în trăsurica
mea și dînd ordin vizitiului să mine cît se poate de repede.
— Nu știm nici noi bine; n-a dormit acasă, iar azi dimineață a
fost adus în nesimțire, scăldat în singe; bănuim că a fost rănit cu
un pistol.
„Numai asta mai lipsea", mă gîndii eu și îndată înțelesei ce s-a
întîmplat. Ieri a primit scrisoarea rpea privitoare la Lida, iar azi,
pesemne că s-a bătut în duel cu Kurdiumov. Și eu, cap sec ce sînt,
n-am putut să ghicesc aseară că pune la cale ceva. Aveam la dis-
poziție mii de mijloace să-l opresc; nu l-aș fi lăsat cu niçi un chip,
l-aș Ii convins și pînă la urmă i-aș li împăcat.
— Unde é rănit, viața îi e în primejdie? — întrebai eu.
— Dumnezeu știe, tăicuțule; am auzit că pierde mult singe,
doctorul e lingă el, nu știm ce-o să se întîmple. Cînd și-a venit nițel
în fire, indată a dat poruncă să ne ducem după dumneavoastră și
eu am și fugit. Ce năpastă pe capul nostru, un boier atît de bun!
Nu mai găsești altul ca el! Dacă s-o întîmpla ceva, doamne ferește,
cucoana bătrînă n-o să poată îndura; de pe acum țipă ca o nebună,
de se aude în toată casa.
Cînd am ajuns, am întîlnit în salon un tînăr, coleg cu Leonid,
un oarecare Garnovski, pe care îl zărisem de citeva ori la el și care,
după cite am observat, i se supunea în toate. Ghicii că el fusese
martor la duel.
 — Mai trăiește? — îl întrebai eu.
— Deocamdată da, — îmi răspunse el.
— Cum de ai putut să iei parte la afacerea asta, fără să anunți
familia lui și nici pe mine? — ii spusei eu.
— Ce era să fac, m-a pus să jur; în astfel de cazuri nu poți
refuza, — îmi răspunse el cu lacrimi in ochi.
— Ba se putea foarte bine; ăsta n-a fost duel ci o crimă mîrșavă.
Leonid n-a pus in viața lui mina pe un pistol, și dumneata știai
bine acest lucru; prietenii nu procedează In felul acesta.
îînâruî Începu să plîngă.
Intrai în birou. Leonid era culcat pe canapeaua lui cu fața in
sus, palid ca un cadavru, însă perfect conștient. Cind mă văzu,
zîmbi.
— Bună ziual Te aștept demult, — îmi spuse el, întinzîndu-mi
mina.
I-am luat-o pe furiș, i-am pipăit pulsul care, deși neregulat,
batea încă destul de puternic. La căpătiiul lui stătea încurcat un
medic militar, adus în grabă de la cazărmile din vecinătate. II
întrebai încetișor despre starea bolnavului; el îmi răspunse că rana
se află în partea de sus a pieptului, că glonțul a ieșit, dar că
hemoragia este neobișnuit de puternică și nu se știe dacă nu
cumva a fost atinsă carotida. II rugai să aducă cîțiva profesori, să
se facă un consult cu ei. Dintr-o cameră mai depărtată se auzeau
gemetele și hohotele de plîns ale Măriei Vissarionovna. După
dispozițiunile medicului, ea nu era lăsată să intre la fiul său.
— Stai lingă mine, — imi spuse Leonid, cînd am rămas singuri.
Mă așezai.
— Ți-am ascuns isprava mea, — începu el cu o voce slabă, —
dumneata m-ai fi împiedicat... țineam foarte mult să-l învăț minte
pe acest ticălos... Nu credeam că se va sfîrși atît de tragic...
L-am rugat sâ nu mai vorbească și să se liniștească.
— Nu-i nimic... O oră mai devreme... sau mai t rziu... tot aia-i...
Nu cumva au trimis s-o anunțe și pe Lida?' Nu vreau să știe... să
afle cît mai tirziu... cît mai tîrziu... Să n-o lași... toată nădejdea mi-
e în dumneata, nici pe mama să n-o lași... of, of, de ce plînge atit
de tare, mi-e și așa destul de greu.
Nu putui să mă stăpînesc și începui și eu să pling.
— Și dumneata! Mai mare rușinea să fii atît de slab de înger, —
continuă Leonid. — Acum din cauza mea mama o va blestema pe
Lida; convinge-o și fă-o să înțeleagă că ea nu are absolut nici o
vină. Am auzit că ieri a ocărît-o atit de rău, incit au dus-o acasă
mai mult moartă decît vie. Vezi, acolo, in caseta mea, vei găsi o
scrisoare în care am dispus să i se dea Lidiei-toată partea mea din
moșie; te rog să stărui să se aducă la îndeplinire această voință a
mea, căci altfel, e posibil să rămînă pe drumuri. Ah! Mă simt parcă
mai rău, mă simt slăbit de tot... rugați-o pe mama să vină la mine.
Mă dusei la Maria Vissarionovna; am găsit-o culcată pe
canapea, zbătîndu-se, rupîndu-și părul din cap, sfîșiindu-și rochia
de pe ea; avea o privire de nebună, iar fața i se crispa. Lingă ea
stătea Pionova, care și ea avea fața scăldată în lacrimi. •
— Vă roagă Leonid Nikolaici să poftiți la el, — îi spusei eu.
— Ce, a murit?... A murit?... — întrebă Maria Vissarionovna,
sărind ca arsă.
— Dimpotrivă, se simte mai bine, vrea să vă vadă.
Ea se repezi să se ducă, iar Pionova o urmă.
— Dați-mi voie și mie; nu pot să o las in starea asta, — mi șe
adresă ea.
Nu-i răspunsei nimic. Intrarăm cu toții în birou. Maria
Vissarionovna dădu să se arunce la gîtul fiului său, dar acesta o
respinse ușor.
— Nu, aici e singe, ai să te murdărești, — ti spuse el.
— Sîngel... Da, aici e sînge, — spuse ea cu o voce aiurită și,
căzind la picioarele lui, începu să Ï le sărute
Pe figura lui Leonid se citea durere.
— Maria Vissarionovna! li faceți rău, — spusei eu, apropiindu-
mă de ea.
— Chère amie!') Asază-te, — spuse Pionova.
—Da, da, am să mă așez, ■— spuse ea și se așeză.
 Eu, și Pionova stăturăm lingă ea, Leonid închise ochii. Trecu
aproape un sfert de oră de tăcere îngrozitoare. Maria
Vissarionovna hohotea pe înfundate.
Deodată... nu voi uita toată viața mea această scenă,
muribundul deschise ochii, își mișcă tot corpul, se ridică în capul
oaselor și se uită
■) Dragă prietenă! (în limba franceză). (N. trad.)
țintă la mama sa. Fața sa căpătă o expresie solemnă și liniștită.
— Nu plinge, ci iartă-mă, sînt foarte vinovat, față de dumneata,
— începu el, — prin moartea mea dumnezeu te pedepsește pentru
Lida... dumneata ai distrus-o, măritînd-o... Și pentru ce?... N-ai
făcut bine. Părinții trebuie să-și iubească la fel pe toți copiii lor.
Maria Vissarionovna se prăbuși în brațele Pionovei; pe fața lui
Leonid se schiță un fel de zîmbet.
— Dumneata ești o femeie deșteaptă, bună, nobilă; tata, care-ți
cunoaște defectele, cînd a murit, te-a rugat să nu te lași influențată
de prieteni și să-ți iubești toți copiii la fel; dumneata n-ai îndeplinit
nici una din aceste rugăminți ale lui.
Maria Vissarionovna începu să plîngă și mai tare.
— îndreaptă cel puțin acum greșeala asta, — începu din nou
Leonid și vocea i se întrerupea mereu, — aranjează situația Lidiei...
ea nu poate trăi mai departe cu soțul ei, o va da gata... dă-i partea
mea din avere, țin foarte mult... Și dumneata, la fel, las-o pe Lida
în pace, — se adresă el Pionovei... — destul ai prigonit-o, doar nu
ți-a făcut nici un rău... Șt mamei nu-i mai peți bărbați; e prea tirziu
pentru ea să se mai mărite.
Pionova ii aruncă o privire rugătoare; Leonid clătină trist din
cap.
— Știu tot, — continuă el. — Ce părere ai,
— mi se adresă el mie, — Lizaveta Nikolaevna Ii pețea mamei pe
fratele ei bun, un băiețandru de douăzeci și doi de ani și încerca s-
o convingă că e amorezat de ea, femeie de cincizeci de ani; auzi,
amorezat! Cit poate fi orbită da o prietenă! .
Maria Vissarionovna leșină de-a binelea. Pionova se lăsă moale
într-un fotoliu. Leonid tăcu, se culcă și se întoarse cu fața la
perete.
— E timpul să-mi închei și eu socotelile... Un preot! — spuse el
cu voce surdă.
Chemai jupînesele și cu ajutorul lor o scosei pe Maria
Vissarionovna, care era leșinată; Pionova a fost și ea dusă pe brațe.
Sosi preotul; Leonid se spovedi mult timp, se împărtăși și după
aceasta n-a mai scos un cuvînt. Sosiră și medicii, dar era prea
tîrziu: își dăduse sufletul.
Am luat asupra mea grijile triste ale înmor- mîntării și l-am
rugat și pe Garnovski, care stătuse tot timpul în salon, plîngînd
amarnic, să mă ajute. El îmi povesti toate amănuntele duelului.
Leonid venise în ajun și îl luase cu el la casino; cînd au ajuns,
Leonid a tot umblat să caute pe cineva. Cînd l-a găsit pe Kurdiu-
mov, Pa oprit și amîndoi s-au dus într-una din încăperi. Apoi,
Leonid se întorsese, îl luase de o parte pe Garnovski și după ce îl
puse să jure că nu va destăinui nimic din ce-i va spune, ii
mărturisi că are un duel și îl rugă să-i fie martor: acesta consimți
și Leonid îi spuse sâ vină a doua zi la ora șase dimineața să-l ia de
la mine. Cînd au sosit la locul fixat, Kurdiumov se afla acolo și ori
era fricos, ori nu voia să se bată în duel, căci nu era însoțit de
absolut nici un martor, și de cîteva ori îi ceru iertare lui Leonid,
însă acesta îi răspunse că nu el este cel ofensat și deci nu el îl
poate ierta. După ce adversarii s-au așezat pe locurile lor,
Kurdiumov vru să tragă în aer, dar Leonid observă acest lucru și
i? ceru să tragă cum trebuie; altfel, îl amenința că duelul va ține
toată ziua. Kurdiumov s-a supus și răsună o detunătură. Leonid
se clătină, trase și el, dar în aer, și se prăbuși. Văzînd că e rănit,
Kurdiumov se repezi la el, îi supse rana pentru a-i scoate glontele,
îl pansă și-l întreba intr-una cum se simte. Cînd Leonid, care-și
pierduse cunoștința, fu ridicat să fie dus acasă, el ceru voie să-1
însoțească, și tot drumul a plîns ca un copil, iar cînd au ajuns
acasă, nu coborî din trăsură și dădu ordin birjarului să-1 ducă
direct la comenduirea pieții.
 „Facă-se voia lui dumnezeu", mă gîndii eu. Cine știe ce i-ar fi
rezervat lui Leonid viața, cu firea lui atît de luminată, și totuși
stranie.
Mă temeam pentru Lida; mi se părea că încercarea la care a fost
supusă era mai presus de puterile ei. Dorința lui Leonid de a i se
ascunde cele petrecute nu a fost respectată. Cineva dintre oamenii
casei se duse la ea chiar în dimineața aceea și-i povesti în cele
maî mici amănunte tot ce s-a întîmplat; ea veni, dar Leonid se
afla întins pe masă. Abia atunci am văzut ce forță morală posedă
această ființă, în aparență atît de slabă. Cit de mult a îndurerat-o
moartea fratelui său, pe care îl iubea din adincul sufletului și care
murise pentru ea, nici nu mai poate încăpea discuție; totuși ea nu
plîngea, nu-și zmulgea părul ca Maria Vissarionovna, ci încet,
liniștit, se apropie și-l sărută pe mort; apoi se duse la mama sa,
dar se întoarse imediat; aceasta nici nu voi să stea cu ea de vorbă.
Timp de trei zile și trei nopți, ea nu se de- părtă de mort, îl
petrecu la biserică și asistă la toată slujba, cu toate că fără
îndoială, observa și înțelegea că era obiectul unei curiozități
necuviincioase. Numele ei era pe buzele tuturor, unii o arătau cu
degetul, alții povesteau despre duel, dar nimeni nu avea pic de
milă pentru ea, nimeni n-o compătimea; în schimb, Maria
Vissarionovna i-a impresionat pe toți; ea a fost dusă în biserică
într-un fotoliu, în timp ce plîngea în hohote; după ea venea Pio-
nova, de asemeni plîngînd, iar la sfîrșitul slujbei li s-a făcut rău la
amîndouă. Eu și cu Lida ne-am apropiat primii și ne-am luat
rămas bun de la defunct. Ivan Kuzmici apăru și el la în-
mormîntare, distrus și bolnav; în timpul slujbei, el începu să
plîngă, se apropie de Maria Vissarionovna, o consolă, dar pe soția
sa nici măcar n-o salută, parcă nici n-ar fî observat-o. După cum
mi s-a spus, el i-a luat toate lucrurile, trăsurile, slugile, astfel că
Lida rămăsese numai cu Anușka, singura ei fată in casă.
Kurdiumov era reținut la arestul garnizoanei și se spunea că era
foarte abătut. Toate astea mi le-a spus Garnovski, care căuta din
răsputeri să se apropie de mine și mă vizita aproape în fiecare zi.
Mi se pare că-i era frică să nu pățească ceva din pricina duelului.
XIII ,
Ivan Kuzmici s-a distrus singur. Curînd după moartea* lui
Leonid, el se îmbolnăvi grav și se împacă cu soția sa. Lida i-a iertat
toate și timp de trei luni a fost infirmiera lui în cel mai strict sens
al cuvîntului. Bătrînul doctor nu greșise; hidropizia înainta rapid.
Era și trist și îmbucurător să-1 fi văzut în perioada aceasta de
dinainte de moarte; mintea i se luminase, conștiința și sentimentul
de remușcare îi reveniseră; a recunoscut, in sfîrșit, calitățile Lidiei
și s-a atașat de ea ca un copil; n-o lăsa să plece nicăieri de lingă
el, îi săruta intr-una mîinile și îi cerea mereu iertare pentru
purtarea lui din trecut. Pe Pionovi nu voia să-i mai vadă; ei au
venit de cîteva ori și, oricît La rugat Lida să-i primească, măcar de
politețe, a refuzat. Pe rudele sale, de asemenea a dat ordin să nu
le lase să intre; nu-i vorbă că nici ele nu prea s-au grăbit să vină,
cu excepția Na- dinei, care a fost o singură dată și cu care n-a
schimbat o vorbă. In schimb, Anna Ivanovna venea în fiecare zi,
dar și ea, de data asta din ordinul Lidei, n-a fost lăsată să intre.
Dealtfel Lida îi pomenise odată de vizita acesteia, dar Ivan Kuzmici
începuse să țipe”afară cu ea, dați-o afară!" Se spune că îi dăduse
o poliță destul de mare, pe care ea s-a grăbit s-o protesteze. El se
stinse liniștit. Lidia Nikolaevna rămase absolut fără nici un mijloc
de trai și chiar în timpul bolii lui. trăiau numai din vîn- zarea
unora din bijuteriile ei. Maria Vissarionovna nu numai că n-a
asigurat existența fiicei sale, potrivit testamentului lui Leonid și
insistențelor mele, dar nici n-o primea și o numea în gura mare
ucigașa fiului său. Lida îmi ascundea cu grijă sărăcia ei, dar știam
că începuse să trăiască numai din lucru de mînă și de aceea îi
trimiteam diferite negustoresc prin care ii cumpăram totul pe
prețuri cît se poate de mari.
Odată,"la vreo șase luni după moartea lui Ivan Kuzmici, am
cunoscut o familie destul de bogată. M-au invitat să mă duc în
fiecare sîm- bătă seara la ei; într-una din aceste zile m-am dus și,
cînd am intrat în salon, am găsit o societate restrînsă; se aflau
acolo un bătrîn cu o înfățișare gravă, soțul gazdei, un bărbat blond,
de statură uriașă, o doamnă bătrînă cu ochelari, o cuconiță tîriără
și, în sfîrșit, gazda Toți discutau cu însuilețire. Luai loc și începui
să ascult.
:— Imi pare rău, îmi pare foarte rău de Kurdiumov, — spunea
bătrînul, — este un om inteligent, cult, din societate aleasă, s-a
apucat să se îndrăgostească de ușuratica aceea, s-a bătut în duel
pentru ea, și pină la urmă s-a nenorocit.
— Mama ei din copilărie s-a temut pentru
ea, din copilărie încă a văzut la ea înclinații rele; această femeie,
după cite am auzit, este o adevărată Lafarge 16), — spuse sacadat
bătrîna cu ochelari. .
— Nu pot să nu mi-1 reamintesc pe fratele ei, fără să nu mi se
stringă inima. Se zice că era un băiat tînăr de tot și să se
prăpădească la această vîrstă e îngrozitor! Cum trebuie s-o mustre
pe ea conștiința! Mă mir cum de mai trăiește incă, — se amestecă
în discuție tinăra cuconiță care se îmbuțoră la față, de teamă să
nu fi spus vreo prostie.
— O! nici nu-i pasă; asemenea femei n-au suflet. Spuneți mai
bine, cum mai trăiește mama lui! Intr-adevăr mă uimește cum de
rezistă victima asta nenorocită, — replică bă- trina.
— Da’ bine au mai prostit-o pe fata aceea bătrină, sora soțului,
— spuse gazda. — Cum încercau să o convingă că Kurdiumov era
îndrăgostit de ea. Locuiam pe atunci la Sokolniki și țin perfect de
bine minte cum a spus cineva despre ea:”E un paravan sau un
nou mijloc de a ascunde legăturile lor de dragoste".
Bătrînul dădu din umeri.
— Singurul lucru care o poate scuza este faptul că s-a măritat
cu un om pe care nu l-a iubit. Dacă ar fi fost atașată de el, nu și-
ar fi permis multe, — observă gazda și aruncă o privire tandră
soțului său, care îi răspunse cu un zîmbet.
— Nimic nu-i poate servi drept scuză, — începu bătrînul pe un

16 Lafarge Marie Cappelle — citată în povestire ca prototipul femeii criminale. (In anul 1838 a fost
măritată împotriva voinței sale; după scurt timp a fost învinuită că și-a otrăvit soțul și a fost condamnată la
muncă silnică pe viață). (N. red. ruse).
ton dictatorial. — A fost o fiică rea, după cum spunea Aliona
Alexan- drovna. S-a măritat cu un om infect, îl cunosc, am fost în
armată comandantul lui, dar acest lucru n-o scuză de loc, ci,
dimpotrivă, e o carte de vizită și mai proastă pentru ea. Pentru ce
s-a măritat? Ori din interes, ori din do- rinla aprinsă de a se mărita
cu orice chip, indiferent cu cine; și, în sfîrșit, dacă s-a măritat,
trebuia să caute să îndrepte defectele soțului său. iar nu să-l lase
să bea in halul acesta și pînă la urmă să moară din pricina beției.
Ea l-a atras în mrejele ei pe tînărul Kurdiumov și l-a izolat cu totul
de societate; în ultimul
timp nu-1 mai vedeai nicăieri și, ca să-șî ascundă legătura lor,
ea a făcut din sora soțului său, cum spunea Alexei Ivanîci, un pa-
ravan ori un mijloc de a-și ascunde dragostea. Prin purtarea ei a
cauzat moartea fratelui său. Acum a intrat în legătură cu un alt
bărbat, care o vizitează zilnic, ca să nu spun niai mult. Și după
toate astea, mai poate fi scuzată?
In timpul acestei perorații, bătrîna dădea din cap'in semn de
aprobare, iar ceilalți la fel; cu toții erau fără îndoială, de acord. N-
am mai putut răbda.
— Povestea cu această doamnă nu este redată tocmai așa cum
s-a petrecut în realb tate, — începui eu, adoptînd tonul bătrînului
și sculîndu-mă. — Este exact că ea nu s-a măritat din dragoste, ci
in urma puternicilor stăruințe ale mamei sale. Soțul ei era stăpinit
de patima nenorocită a beției încă de pe cînd era holtei și era
imposibil să-1 faci să renunțe la ea. Kurdiumov n-a fost față de ea
decît un curtezan insistent. Cu privire la sora soțului său, nici prin
cap nu i-a trecut să facă din ea un paravan, ci aceasta s-a
îndrăgostit de Kurdiumov. Cu domnul care o vizitează zilnic, nu
are decît cele mai sfinte, curate și prietenești raporturi și acest
lucru îl afirm cu toată tăria, pentru că acel domn sînt eu însumi.
Toți s-au fisticii, bătrinul se încruntă, iar eu plecai curînd după
aceasta.
1'38 .
Trebuie să spun că, In ultimul timp, raporturile dintre mine și
Lida erau destul de nepre- cise. Că o iubeam și că doream să devin
soțul ei era fără doar și poate, dar nu mă decideam să i-o spun,
pentru că, pe de o parte nu eram încredințat că ea mă iubește, iar
pe de altă parte mă temeam să nu-i jignesc durerea pricinuită de
pierderea fratelui și a soțului său. Mă duceam intr-adevăr foarte
des pe la ea și vizitele mele ii făceau multă bucurie, dar simțeam
în același timp că o stînjenesc. Ultima în- tîmplare m-a determinat
să iau o hotărîre definitivă. Lida își ducea viața singură, părăsită
de toți, fără bani, stigmatizată de opinia publică; nu mai era timp
de tărăgăneală, ce-o fi, o fi, mă gîndii eu, și i-am scris o scrisoare
în care i-am mărturisit dragostea mea, i-am declarat sincer cum
sînt interpretate în societate raporturile dintre noi și am implorat-
o să consimtă a deveni soția mea; în caz contrar, va trebui să ne
despărțim, lucru pe care, sînt sigur că nici ea nu-1 dorește.
Lida nu mi-a răspuns două zile; nerăbdarea mă chinuia
cumplit. Am vrut să mă duc în persoană la ea, cînd sosi scrisoarea
ei. O redau în original.
"i
„lartă-mă că-ți răspund cu atîta întîrziere la scrisoarea ta, bunul
și singurul meu prieten; îngăduie-mi să te numesc astfel cel puțin
pentru prietenia ce a avut-o față de tine nepre-
țuitul meu Leonid. Imi scrii că mă iubești demult. Știu și eu acest
lucru, dar n-am avut puterea să te rog să nu mă mai iubești; vezi
cît de cochetă și de perfidă sînt! Te-ai revoltat pentru învinuirile ce
mi se aduc în societate, dar cît de mult ai greșit, scriindu-mi aceste
rînduri; această societate mă cunoaște mult mai Vine decît tine;
oare mi-am iubit soțul așa cum ar fi trebuit? Oare, văzînd nebunia
Nadinei, am prevenit-o din timp? Dar sărmanul meu frate! Oare
nu și-a pierdut viața din cauza mea? Și apoi, Kurdiumov... Te-am
înșelat mereu, prietene drag, în privința lui... L-am iubit... Inima
și sufletul meu i-au aparținut în întregime... Pentru el am uitat pe
dumnezeu, de conștiință; vezi ce femeie decăzută sînt, și numai
prezența ta severă și umbra fratelui meu, care s-a ridicat între noi,
mi-a dat și acum tăria de a mă depărta de acest om. Ca să fiu soția
ta nu vreau și nici nu pot; nu sînt vrednică de asta! Mama m-a
iertat și mi-a îngăduit să stau cu ea. E bolnavă. Am s-o îngrijesc și
dee domnul ca cel puțin în felul acesta să-mi ispășesc greșelile1 . _
Lida și-a rostit singură sentința, dar. de fapt- este ea oare
vinovată?
O BATRÎNA BOIEROAICA
(POVESTIRE)
Ultima stație de poștă din ținutul nostru era in satul V... și de
aceea, cînd ajunsei acolo, poruncii să fiu dus la han. Hanul îl ținea
o bă- țrînă, poreclită Cioroaica sau Baba-hoața, cum ii spuneau
cei care o cunoșteau bine — atît boierii, cît și mujicii.
Era o femeie nu prea înaltă, cu fața roșie ca arama, grasă, dar
încă destul de sprintenă, săritoare și cu o gură care turuia într-
una, mai ales cînd era cherchelită; și cherchelită era aproape toată
ziulica, de dimineața pînă noaptea tîrziu.
Ajunsei noaptea, firește înghețat pînă în măduva oaselor.
Bîjbflnd prin întuneric, urcai scara cunoscută și deschisei portița
spre tindă. In semiîntunericul ce domnea, licărea o lumî- nărică
subțire de seu, intr-un sfeșnic de fier, înfipt într-un stîlp, iar din
burlanul lung al uriui samovar răbufneau flăcări de la niște
surcele aprinse dedesubt; un cal care se profila vag în beznă rodea
de zor bara care despărțea tinda de curte. Din ușa deschisă a izbei
ieșeau rotocoale de aburi.
— Hei hangițo, cotoroanță bătrînă, sări că ți-au venit boierii —
strigai eu.
— Așa-i tăicuțulel Curat boierii — se auzi Vocea bătrinei și
îndată se arătă și ea.
— Poftiți înăuntru, boieri dumneavoastră, pe aici, pe aici,
cinstite fețe, — spuse ea.
Intrai. înăuntru mă învălui un aer foarte cald și înăbușitor. 1
— Aici te bate soba la cap, baboi — îi spusei eu.
— Nu, boierule, nu, focul a fost făcut tocmai azi de dimineață,
— răspunse baba, dar în același timp își vîrî mina ei grasă în
răsuflă- toarea sobei și-i trase deoparte capacele.
 Intre timp, mă dezbrăcat
— Tiil — exclamă baba, lovindu-și palmele una de alta. — Ia
uite, e un boier de-al nostru, iar eu, proasta de mine, n-am băgat
de seamă. Ia uitel De unde vii, tăicuțule?
— De la Piter.
— Ia uite, tocmai de unde vinei Nu te-am recunoscut, zău nu
te-am recunoscut, cum te-ai îngrășat și ce voinic te-ai făcutl Ivan
Petrovici a trecut și el mai deunăzi pe aici.
— Care Ivan Petrovici? — întrebai eii.
— Ivan Petrovici Sorokin; ce, te faci să nu-1 cunoști, doar sînteți
prieteni.
Habar n-aveam de vreun Ivan Petrovici Sorokin, dar bănuind că
baba vrea să-mi povestească ceva despre el, mă prefăcui că-1 cu-
nosc.
— Ei, și ce-i cu el? — o întrebai eu.
Baba făcu doar un gest cu mina.
— Of, că mi-e și silă să mai spun ce tâm- bălău a fost cu cucoana
lui, cit p-aci era să iasă un buclac... — Am încercat eu ce-am în-
cercat să-i împac, dar degeaba.
— Și zi așa, s-au certatl — observai eu.
— Da, și încă cuml — răspunse baba. —
S-au luat de la un colac de citeva copeici; boierul e cam zgîrie-
brinză, e în stare să vîndă și potcoave de cai morți, numai să scoată
un ban; ei, și cum vă spui, a adus de la piață un colac de ăsta și a
imbiat-o pe cucoană cu el, dar ea a strîmbat din nas — și de-aici
țin-te:”Tu, zice el, toate mi le faci împotrivă**, iar ea s-a pus cu
gura pe el.”Și tu, zicea ea, mă ții numai cu pleavă", ei, și dă-i și dă-
i, de m-am împovărat și eu de păcate cu ei. ,
— Și pe urmă? — întrebai eu.
— Atîta tot, s-au certat, — răspunse baba, și de unde pînă
atunci avusese o expresie batjocoritoare, și-o schimbă deodată,
intr-una tristă, adăugind cu o voce plingăreață: •— Și mătușica
dumitale, Maria Nikolaevna, s-a prăpădit, tăî- cuțulel
— Care mătușă Maria Nikolaevna? — întrebai eu.
 — Ei, Ometkina; dar ce, pe toți i-a uitat la Piter?
— Ei, aci n-ai brodit-o, babo, n-am avut niciodată vreo mătușă
cu numele ăsta, — îi spusei eu.
— Așa o fi oare, chiar nu ți-e mătușă? Așa e,~că bine zici, e a lui
Nikolai Egorovici Be kasov, da, da, lui ii e mătușă, — o drese bă-
trîna. — A avut o înmormintare, domnule, cu alai mare, așa cum
se cuvine! Nu s-au zgircit de loc la bani. Ce de preoții... Ce de
calicimel... — urmă ea, împreunîndu-și mîinile și pregă- tindu-se,
pe cît se părea, de vorbă lungă. Dar, în clipa aceea, din camera
vecină se auzi un trosnet ușor și o voce răgușită care striga:
— Lasă-mă, cine îndrăznfește să mă lege? Vanka, stăpînul meu,
ticălosulel Dă-mi votcă. Lasă-mă! — Și iar trosni ceva.
— Liniștiți-vă, Vladimir Vasilici, vă rugăm cu plecăciune, ațipiți
măcar oleacă, zău așa, o să vă fie mai ușori — ii răspundea o voce
subțire.
— Mai ușori N-am nevoie să-mi fie ușor. Eu doar petrec, dar tu
ești un ticălos, atit am avut să-ți spun și am terminat cu tine! —
spuse vocea răgușită, și apoi începu să cînte:
Un trist husar căzut pe ginduri Stă rezemat de sabie! 1 )
— Cine-i acolo? — întrebai eu.
— Un voluntar, tăicuțule... îl duc mujicii la recrutare în locul
altuia. Un voluntar care a tras un chef. Doamne, ce chefl —
răspunse hangița.
— Dar ce tronsnește așa?
— Ei, e beat mort, și l-au legat... li-e frică să nu se întimple ceva
cu el: à venit gata făcut și aici a mai băut o juma de sticlă, d-aia
li-e frică și l-au legat.
— Dacă-i așa, mătușă, lasă-mă să intru în odaie, aici mă bate
soba la cap și mai e și bețivul ăsta, — îi spusei eu, sculindu-mă în
picioare.
— In odaie sînt gindaci, tăicuțule, — i-am stirpit eu cit am putut,
dar tot se pripășesc, blestemății!
— Nu face nimic, nu mi-e frică de gindaci.
— Ei, cum ți-e voia, — răspunse bătrina, și mă petrecu
trăncănind; — se mai tem de una: pînă acum a băut de cinci sute
de ruble și să nu care cumva să crape, că atunci s-au dus bă-
nișorii pe gîrlă.
*) Cîntec pe cuvintele poeziei lui K. Batiușkov”Despărțire". (N.
red. ruse).
Odaia în care intrai era mare și cu tot dichisul obișnuit: pereții
geluiți, soba albă, un perete despărțitor de scînduri, incepînd de
la’ sobă, lavițele și polițele spălate curat. In colțul de sub icoane,
se afla o masă la care stătea un bătrîn cu barba rasă, cu două
smocuri de păr cărunt pe la timple, cu o figură inteligentă și. după
cit se părea, orb. Purta o haină de postav albastru, de croială
veche, de sub care se vedea un plastron cu volănașe și o vestă
dungată de cașmir, desigur tot foarte veche, întreg costumul, deși
mult purtat, era totuși — parcă în ciuda anilor — curat și bine
păstrat. Alături de el se afla o bătrînă, foarte îngrijită și ea, și cu o
înfățișare plăcută; avea o scufă subțire și veche pe cap și era
îmbrăcată într-un capod de stambă vătuit. La prima vedere făceau
impresia unor nobili scăpătati. Cînd intrai, bătrînica se sculă
imediat și spuse ceva bătrinului, care se sculă și el, și amîndoi imi
făcură o plecăciune.
— Ședeți, vă rog, e loc destul, — le spusei eu. '
— Nu face nimic, domnule, — răspunse bă- trina cu o voce
afectată, dînd la o parte puținele sale lucruri strînse într-o
bocceluță.
— Ședeți, vă rog, — repetai eu.
La auzul invitației mele, bătrînul pipăi cu băgarea de seamă a
unui orb lavița, și se așeză pe ea, după care, sprijinindu-se în
baston, pironi asupra mea ochii săi tulburi; bătrina nu Se așeză,
ci continuă să stea în picioare, într-o atitudine destul de
respectuoasă. Mi-am dat seama că nu sînt nobili.
— Unde mergeți, oameni buni? — ii întrebai eu.
— In capitala guberniei, stimate domn, — răspunse bătrînul cu
o voce tristă.
— Sint bunicii voluntarului ăluia, tăicuțule; îl petrec... bunicii,
— intră în vorbă hangița, punînd samovarul pe masă.
— Bunicii acelui voinic? — spusei eu.
— Da, bunicii lui, — răspunse oftînd adine bătrînul și își plecă
capul său albit.
— Din ce stare sinteți?
— Tîrgoveți, domnia-voastră.
— Tîrgoveți de obîrșie?
— Da’ de undei înainte am fost oameni de curte la boieri.
— Nu te-ai îi așteptat să ajungă aici nepotul lui Iakov Ivanîci, —
se amestecă hangița, — uite, o spun Țață de el, față de bă- trin, —
urmă ea. — Pe vremea lui era un om de seamă și vajnic. De se
întîmpla să vină la mine la han, apoi ține-te bine, gazdă: trebuia
să știi să-I primești; ferească sfîntul să-i fi pus dinainte mîncare
din ajun sau samovarul murdar.
Bătrînul surise amar.
— Nici prin cap nu ne-ar fi trecut, cucoană, ca os din osul
nostru să ajungă aicil — spuse bătrînica cu tonul ei nefiresc șî
oarecum tîn- guiior.
— Ce să mai vorbim, măicuță, ce să mai vorbiml — făcu hangița
tot pe ton plîngăreț.
— Băiatul ne-a rămas de la fiica noastră, — continuă bătrînica,
— ne era drag ca lumina ochilor; credeam că are să fie mingîierea
și bucuria bătrînețelor și singurătății noastre; l-am crescut ca pe
un fecior de boier, l-am dat la Moscova la niște oameni care păreau
cumsecade, ca să învețe negustoria.
— Ce să mai vorbim, ce să mai vorbim, măi- culiță, — îi ținea
isonul hangița.
— Dar ce-a făcut acolo? S-a dat la băutură? — întrebai eu.
— Numai cel-de-sus știe, domnulel Cum să vă spun: ori stăpinii
l-au asuprit, ori nesăbuința lui a stricat, — răspunse bătrînica.
Bătrînul surise amar și o întrerupse pe soția sa:
— încă din copilărie a fost nesăbuit, pentru că de cînd s-a
născut și pînă a crescut mare a fost rîzgîiat; alții, de aceeași
meserie cu el, încă de cînd erau băieți de prăvălie trimiteau bani
acasă, pe cînd al nostru ne scria și ne cerea tot nouă; i-am trimis,
i-am tot trimis și, pină la urmă, am ajuns și noi la sapă de lemn.
Apoi am auzit că a apucat-o pe un drum care-1 putea duce la
pușcărie. Am început să-i scriem, să-l chemăm acasă, și abia după
doi ani a venit, gol și desculț. L-am îmbrăcat, l-am încălțat, crezînd
că sub ochii noștri se va îndrepta; cînd colo, chiar din prima
săptămină a început să care toate lucrurile din casă la circiumă...
Pe măsură ce vorbea, vocea bătrînului se făcea din ce în ce mai
aspră, iar în ochii bă- trînei apărură lacrimi.
— Ai cui ați fost? Ai cărui boier? — întrebai eu, ca să pun capăt
acestei conversații, vădit apăsătoare pentru ei.
— Am fost ai unor boieri mari, ai doamnei Pasmurova, soția
intendentului curții, — răs- pune orbul, plin de importanță.
— Ai doamnei Pasmurova? — repetai eu, aducîndu-mi aminte
că am auzit-o pe maică- mea odată vorbind despre Pasmurova ca
despre o mare boieroaică din acel timp. — Cucoana voastră era o
persoană cu multă vază și foarte cunoscută, nu?
La aceste cuvinte, fața bătrînului se lumină de-a binelea.
— Cucoana noastră, — începu el fără grabă și răspicat, — a fost
poate persoana cea mai de seamă din Rusia; doar se chema că e
femeie, dar încolo, nici un bărbat nu-i putea sta împotrivă. Cum
spunea ea, așa trebuia să fie. Era o cucoană tare deșteaptă.
— Am auzit că trăia bine și era primitoare, — spusei eu.
— Trăia împărătește sau cum i-ar sta bine poate doar unei
neveste de feldmareșal. La ea vizitele moșierilor nu conteneau tot
anul. Casa avea patruzeci de camere — și cu toate astea, la
sărbătorile mari, era neîncăpătoare. Boierii dădeau buzna ca
lăcustele, — cu doici, copii mici, dădace — și toți erau primiți, —
încheie bătrînul cu oarecare lăudăroșenie.
îmi dădui seama că aveam în față una din acele vechi slugi de-
ale boierilor de altădată, care creșteau și îmbătrîneau pe de o parte
în- tr-o atmosferă mondenă; pe atunci la modă, iar pe de altă parte
sub bîtă...
— Dumneata ai fost logofăt, așa-i? — îl întrebai eu.
 — Am fost, domnule, — răspunse bătrînul, strîngînd ochii și
parcă silindu-se să-și adune gîndurile, — am fost, cum se spunea
la noi pe atunci, mare majordom; în primul rînd, aveam sub
ordinele mele toți lacheii — și erau vreo douăzeci de inși cu
muzicanți cu tot; și apoi mai ales aveam în grijă serviciul la masă;
răposatei noastre cucoane nu-i plăcea să fie așa, totul simplu, ci
în fiecare zi trebuia să fie cu dichis. In al doilea rînd, dînsa fiind
slabă de ochi, ii scriam scrisorile după dictarea ei și tot eu, cum
știam bine carte, umblam pe la dregătorii pentru treburile ei; cu
toate că nu cunoșteam cine știe ce legile, mă descurcam totuși cu
slujbașii, știam ce și cum să vorbesc cu ei; pînă la vîrsta de
cincizeci de ani, domnul meu, nu mă știu să fi purtat decît ciorapi
de mătase și frac din postav fin englezesc. A
fost tare bună cucoana cu mine, fie-i țarina ușoarăl
— In ziua de azi nu mai sint asemenea boieri, — spusei eu.
— Nici pomeneală, și nici nu mai pot fi, domnule. Nu am cinstea
să știu cine sinteți și, din pricină că sint orb, nici nu vă pot vedea
la față, dar asemenea boieri nu mai există, — răspunse bătrinul
neindrăznind parcă să vorbească deschis cu mine.
— Sînt un moșier de pe aici și tare aș vrea să aflu cite ceva despre
boierii de altădată.
Bătrinul oftă.
—Sint in al nouăzeci și șaptelea an al vieții mele și bag de seamă
că”s-au petrecut mari schimbări in toate; față de cei de azi, boierii
din trecut sint ca vulturii pe lingă vrăbii, — spuse el dind din cap
cu tilc.
— De ce oare? — ii întrebai eu.
Bătrinul căzu pe gihduri și iși desfăcu larg brațele.
— Intii de toate, — începu el, — nu știu cum, dar nu mai au
starea din trecut și nici felul de a fi de altădată; boierii de astăzi se
poartă cu totul deosebit, pe cind înainte trăiau altfel; la ei se
găseau de toate din belșug: grine, vite, pivnițe pline cu băuturi —
numai rachiuri din tot soiul de fructe, se pregăteau butoaie întregi
— mieduri, bragă dulce! Se veseleau, petreceau, uneori la cite o
petrecere își aduceau fiecare măscăricii și cind mi ți-i ațița ne unul
împotriva altuia, se luau ăia la bătaie, desfătîndu-i astfel pe boieri,
pe cînd în ziua de azi boierii nu prea se mai intîlnesc unii cu alții,
isi găsesc plăcere mai mult in cititul cărților.
Bătrînul se opri o clipă, după care începu din nou, plin de
însuflețire:
— Și apoi, parcă mulți sînt boierii care în ziua de azi mai locuiesc
pe la conace? Poate doar vreunul bătrîn sau bolnav; ceilalți sînt
toți prin slujbe, iar dintre fețele mai simandicoase. chiar că nu mai
e nimeni; dacă o luăm așa. cucoana noastră, — urmă el aproape
cu duioșie, — se bucura de un nume tare bun in toată gubernia.
Să zicem că era numit un nou guvernator sau vicerege cum i se
spunea pe vremuri, și se afla încă la Petersburg — ea de îndată
scria la miniștrii și senatorii ei cunos- cuți:”Deoarece ne vine un
nou guvernator, să-i spuneți să mă cinstească, ca să-l cinstesc și
eu“, iar cînd era înștiințată că guvernatorul a sosit, mă chema
deindată. Mă înfățișam, făceam o plecăciune.”Ascultă, Iakov
Ivanovl zicea dînsa, și vorbea întotdeauna puțin pe nas, ascultă! A
sosit noul guvernator. Ia cea mai bună troică, repede-te pînă la
Kostroma, du-te cu bilețelul ăsta al meu la cutare giuvaiergiu,
cumpără un vas de argint, caută de unde știi niște cegi frumoase
sau, mai bine, un nisetru viu, înfățișează-te din partea mea
locțiitorului, spune-i că așa și pe dincolo, cucoana ta, soția
intendentului curții, din pricina sănătății sale șubrede nu poate
veni în persoană, dar că prin tine ii urează bun sosit și după
obiceiul din partea locului, îl salută și îi trimite, în loc de piine și
sare, peștele acesta în vas". Acela mă primea; mi se da toată
cinstea cuvenită, iar doamnei noastre, guvernatorul binevoia să-i
răspundă în scris.
— Și in felul acesta se lega prietenia, — spusei eu pe același ton
ca și bătrinul.
— Bine-ați zis, prietenie — taman ăsta e cuvîntull — întări el.
— Iar cînd excelența sa, guvernatorul, binevoia să plece in
inspecție, trecea și pe Ia noi în vizită, și aceste vizite erau din cele
mai pompoase; guvernatorii de azi, după cum ați văzut și a*i auzit,
se duc și ei cu tot fastul și au pretenții la o primire bună și Ia cinste
mare, și ei bagă spaima, cel puțin in micii funcționari, dar cînd știi
cum era înainte, pe cei de azi nici nu-i poți asemui cu e>
— Dar înainte cum era? — întrebai eu.
Iakov Ivanov plecă puțin capul intr-o parte și începu:
— înainte, domnule, cînd trecea guvernatorul, apoi parcă trecea
stăpînul lumii; numai cîți funcționari erau pe lingă persoana lui și
cită boierime se adăuga pe druml A fost unul, nu îndrăznesc să-i
spun numele, care pleca întotdeauna cu soția lui prin gubernie,
iar dumneaei, să-mi fie cu iertare, avea, așa cum au femeile
slăbiciuni, slăbiciune pentru căței. Pen- tru acești căței mergea o
trăsură anume, iar pentru paza lor, mergea un ispravnic anume,
și, odată, din intimplare, s-a pierdut un cățel; atunci excelența sa
doamna guvernator, neținind seama de rangul său mare, l-a
plesnit pe ispravnic peste obraz in fața tuturor și l-a dat afară din
serviciu; ce timpuri eraul
— Bune timpuri erau, fără greutăți, — remarcai eu.
— Da, așa e, — întări Iakov Ivanov, apoi, gîndindu-se o clipă,
urmă: — Se intîmpla, domnule, ca toată această societate să vină
la noi și să stea cite trei-patru zile, chiar cite o săp- tămină și de-i
venea guvernatorului să laude vreun lucru din casă, vreun ceas,
vreun tablou, vreun vas de argint, aveam poruncă dinainte ca,
îndată ce se insera, să-l duc la domnia-sa în cameră și să-i spun
că doamna noastră se bucură că i-a plăcut acest lucru și-l roagă
să-l primească in dar.
— Din vanitate le făcea bătrina toate astea? — întrebai eu.
— Vanitate ca vanitate, — răspunse Iakov Ivanov, — nici vorbă
că era și foarte ambițioasă, dar, afară de asta, știa să tragă și fo-
loase de pe urma lor; de pildă, la administrația guberniei se scotea
cite o moșie în vinzare și cucoana noastră, datorită prieteniei cu
șefii de la gubernie, era destul să pună ochii pe ea și gata! moșia
era a noastră. Dar și eu, împuternicitul doamnei Pasmurova, dacă
mă duceam la vreo licitație publică, nici unul dintre cumpărători
nu se mai băga; toți știau că șeful guberniei nu dorește acest lucru.
Dădeai acolo ce se cuvenea cui trebuia, iar pentru moșie — cît
dădeai, era bun dat. Moșia din Belo- grivo ne-a venit pe atunci,
domnule, pe o sută douăzeci de ruble, iar cînd m-am dus să iau
In primire moșia, numai din restanțele de bb ruri am strîns două
sute de ruble de la mujici, așa că — socotiți și dumneavoastră pe
cît ne-a venit nouă moșia.
Iakov Ivanov plecă capul și oftă.
— Moșulel dar e păcat, asta e adevărată hoție! — exclamai eu.
— Da, e păcat, domnule; in sărăcia și orbirea mea de acum le
văd și le simt pe toate. In poruncile domnului se spune să nu
rîvnești la casa aproapelui tău, nici Ia ogorul lui, nici la robul lui;
dar bătrîna noastră stăpînă era foarte lacomă in privința asta, cu
toate că trebuie să spunem că toți sintem oameni și că nu există
oameni fără slăbiciuni.
Ultimele cuvinte le rosti mai apăsat.
— Ce mai pleșcari ați fost toți, cu cucoana voastră in cap, ce mai
pleșcari! — se amestecă deodată in vorbă hangița, care se tot
învirtea pe lingă sobă, — povestești despre moșie, nu? Mai bine ai
povesti cum ați dat voi la armată pe un boier pentru moșia voastră,
— continuă ea ieșind de după peretele despărțitor și oprin- du-se
sub poiată; cu o mină se ținea de grindă, tar pe cealaltă și-o
proptise în șoldul ei cel gras.
Iakov Ivanov se încruntă puțin.
— Cum, un boier? — întrebai eu.
— Iacă așa, l-au dat! — răspunse hangița.
— Nu-i plăcea cucoanei dumnealor, generă- lesei, să dea mujicii
la gaste, toți ii trebuiau, și tocmai atunci s-a pripășit la ei un boier
sărac, un prostănac de felul lui; cine știe, fusese bătut în cap cind
era mic, că avea o căpățînă mare și turtită și minte — nici de doi
bani; habar n-avea să socotească, nu știa nici zilele. Ce mai tura-
vura, nu știa nimic. Dar la rangul lui ținea, la asta se pricepea. Și
iacă, drăguții ăștia s-au dus la el, au început să se dea pe lingă el
și să-1 toace la cap:”Tu, îi spun ei, ești boier dar te oploșești pe la
mujici, trăiești ca un argat! Mai bine te-ai duce la armată. Acum,
zic ei, pentru că n-ai învățat carte, n-o să te primească ca boier,
așa că du-te pentru moșia noastră, și pe urmă ai să le spui cine
ești și au să țină ei seama de asta“. Și el, în prostia lui, că neamuri
n-avea cine să-i spună și să-1 sfătuiască, iar ei îl îndopau cu vin
și turte dulci,
— a primit. L-au dus la recrutare, l-au dat drept mujic, au
strigat:”Tunde-1“, l-au îmbrăcat și l-au trimis cu recruții. După ce
au trecut prin vreo trei-patru orașe, el îi spune șefului său:”Eu,
zice el, sînt boier'*.”Ce fel de boier ești tu?“ îl întrebă acela și-l luă
la trei păzește, dar el o ținea una și bună că e boier; se duse la șefii
săi mai mari și le spuse același lucru. Ăștia se uitară prin hîrtii, vă
zură că e mujic sadea și mi ți-1 scuturară, nu glumăl Bietul
coconaș, văzînd că dacă pomenește ceva de boierie e luat la
chelfăneală, s-a lăsat păgubaș și a făcut treizeci și cinci de anișori
pentru moșia generălesei. Ce mai ticlui- tori de acte erau pe atunci!
Poate pentru potlogăriile acelea plătesc ei acum cu os din osul lor!
— încheie încet baba, arătînd cu ochii spre Iakov Ivanov, care la
rîndul său ascultase toată povestirea ei cu capul plecat și fără să
se împotrivească. Căutai iarăși să schimb vorba și îl întrebai pe
bătrîn:
— Și moșia cucoanei voastre cui i-a rămas? Am văzut conacul,
e cam părăginit, pustiu... Casa s-a cam dărăpănat și ea...
— Moșia noastră se află sub tutelă, — răspunse el, pesemne
mulțumit că am schimbat vorba. — Ei, și tutorii sînt oameni
străini; ori nu vor să aibă grijă de nimic, ori își umplu buzunarele,
căci, nu numai în ce privește gospodăria, dar nici pe obrocinici1)
nu-i țin din scurt; bețivii și risipitorii trăiesc bine și tot în cei mai
înstăriți bat mai mult: ii amenință că ori le dă feciorul la armată,
ori îi ia pe ei la curte. ,
*) Țărani iobagi care plecau să muncească la oraș și care erau
obligați să plătească moșierului un bir în natură sau în bani. (N.
trad.)
— Care va să zică: răscumpără-te, mujiculel Multe parale ați
mai făcut voi înainte! — se băgă din nou in vorbă Cioroaica.
Iakov Ivanov nu luă în seamă cuvintele ei și continuă:
— Nici de funcționarii stăpînirii nu te mai apără moșia. înainte,
pe vremea răposatei noastre cucoane, flăcăii noștri de la curte erau
mari zurbagii... Nu trecea sărbătoare de hram să nu facă
scandaluri, să nu prade iarmaroace întregi, dar cei de la stăpînire,
știind ai cui oameni erau, căutau să-i potolească mai mult cu
vorba bună și se mulțumeau cu cît le dădeau ei, dar acum, cu
toate că pristavul nostru de stan ' ) nu e cine ști% ce om mare,
totuși comandă și pune pedepse prin sate, tot din cauza păcăto-
sului de nărav de care pătimește; incit socotește că e o zi pierdută
din viața sa aceea in care n-a primit nici un plocon. Odată, intil-
nindu-mă cu el in oraș, i-am spus:”De ce și pentru care vină,
domnule, sînteți atit de pornit împotriva moșiei răposatei mele
cucoane?"„Ei, moșule, unde ne putem noi, poliția teritorială,
exercita autoritatea, dacă nu la moșiile de sub tutelă; astăzi
vremurile s-au înăsprit; dacă găsești totul in regulă, nu poți să
pretinzi, și cu ce ciupești, cu aia te alegi!" — mi-a spus el rizînd.
*) Funcționar polițienesc, șeful stanului. Stan — șub- împărțire
administrativă a județului. (N. trad.).
Aia și meritați; numai gerul le vine de hac urzicilor, căci
altminterea ar pișcă tot anul, — spuse hangița, făcind cu ochiul.
— Dar de ce este moșia voastră sub tutelă, pentru datorii? —
întrebai eu.
— Nu, pentru că stăpînii sînt nevîrstnici. Acum e a unor
strănepoți de-ai cucoanei noastre, — răspunse Iakov Ivanov.
— Dar fiii și nepoții ei unde sînt?
— Singurul ei fiu, — începu bătrînul cu tristețe, dar cu o
gravitate impunătoare, — singura ei mîngîiere și bucurie în viață,
de cînd era încă tînăr, în floarea vîrstei, avça rang mare și-și făcea
slujba mai mult prin cele străinătăți. Bănuim că acolo și-a irosit
sănătatea și murindu-i în acel timp soția, mai întîi și-a pierdut
mințile, iar apoi și viața, lăsînd pe seama bătrînei noastre pe fiica
lui, dar nici acesteia nu i-a fost dat să trăiască viață lungă.
 La fiecare vorbă a bătrînuluî vedeam cum fața Cioroaicei lua o
înfățișare din ce în ce mai batjocoritoare.
— Ei, destul, destul, Iakov Ivanîci, ți-ai găsit cine să vorbească!
— exclamă ea dind din mină a lehamite. .
Bătrînul parcă ciuli urechile la această exclamare.
— De ce te supără oare atîta vorbele mele? — zise el.
— Mă supără, pentru că nu-mi place cînd se spun minciuni, —
răspunse ea, — nu din voia tui dumnezeu au murit tinerii voștri
boieri! Despre băiat, poate, nu știm, că s-a intimplat la Piter, deși
am auzit că pricina au fost banii; el credea că mămica-sa e bogată
și n-are să se precupețească la bani pentru el, așa că a dat iama
prin banii statului, dar nimeni n-a depus o para pentru el. Și fiind
băgat la răcoare, s-a țicnit la minte; poate că n-a murit de moarte
bună, ci și-a făcut singur seama, asta am auzit și noi, așa că știm!
— Văd că știi lucruri pe care noi nu le știm, — replică Iakov
Ivanov.
— Glumești, moșule, știi și dumneata, dar nu vrei să recunoști;
cit despre domnișoara voastră, apăi să mă ierți, tăicuțule, totul s-
a petrecut sub ochii noștri; știm noi bine cum îi minca zilele
boieroaica bătrînă, cum băga zîzanii pe ascuns, de se certa cu
bărbatul ei și căuta s-o despartă; că de, cică, nu te-ai măritat cu
cine am vrut eu; da’ cu ce era rău, mă rog, boierul acela? Frumos
era, vorbea ca din carte, avea slujbă așa cum trebuie.
Iakov Ivanov zimbi forțat.
— După mintea dumitale de femeie, cucoană, așa o fi, — spuse
el cu oarecare dispreț, — dar după cum înțelegem noi, acest bărbat
nu era pereche pentru domnișoara noastră.
— Știm, domnule Iakov Ivanici, — îl întrerupse hangița, —
pricepem și noi, tăicuțule, că dumneata și cu cucoana dumitale
bătrină vă socoteați ăi mai deștepți. Că-i așa, că-i pe dincolo!
Umblați numai cu nasul pe sus și cu mîi- nile în șolduri, dar dacă
stai și te gîndești, toată fudulia voastră era din pricina bogăției, pe
cînd banii, dragă domnule, azi îi ai, mîine nu-i ai: uite, dumneata
ai fost bogat, și acu’ ai sărăcit Voiai să-ți dai fata după un negustor,
și uite că il duci pe nepotul dumitale la oaste.
La această aluzie, bătrîna soție a lui lakov Ivanov, care pină
atunci tăcuse, se aprinse la față și îi spuse:
— Nici dumneata, cucoană, nu știi cum al să-ți termini veleatul;
poftim, acum ai avere, dar se poate să n-ajungi mai bine ca noi.
— Păi ce să știu? N-am ce să știu, maică Aliona Ignatievna; dacă
mi-o fi scris să umblu prin lume să cerșesc, mă duc și gatal Ce-am
avut și ce-am pierdut! Ei! Nu mă trec eu cu firea; necazurile le las
încolo. Am luat-o de la opincă, la opincă mă întorc, dar ăluia,
draga mea, care trece de la mantouri și catifele la suman, apăi, mă
iartă, dar de! ii vine greu, tare greu! — i-o tăie hangița, și ieși din
odaie trîntind ușa.
Aliona Ignatievna roși și mai tare, iar bă- trînul majordom
continuă să zîmbească stînje- nit. Mi s-a făcut milă de el; se
înțelege că, înainte, afurisita asta de Cioroaică n-ar fi îndrăznit,
doamne păzește, să vorbească așa cu el. Tăcurăm cîtva timp, dar
îmi adusei deodată aminte ce îmi povestea mama, că pe moșia
bătrinei Pasmurova s-a petrecut odată o aven-
tură romantică cu nepoata ei, care s-a îndrăgostit de un tinăr și
a fugit cu el intr-o noapte. Curios să aflu amănunte in privința
asta, începui să aduc vorba pe ocolite.
— Ce tot îndrugă năroada as-', a de hangiță că cucoana voastră
ar fi mincat zilele nepoatei sale? — intrebai eu, așa, intr-o doară.
— Vorbe poți arunca multe, — răspunse Iakov Ivanov, — dar un
om in toate mințile n-are să spună niciodată că cucoana noastră
nu și-a iubit nepoata din toată inima și, desigur că numai datorită
dragostei ce i-o purta, ar fi dorit s-o mărite cu vreun prinț sau
conte și oriciți pretendenți din gubernie ar fi avut domnișoara
noastră, generăleasa le răspundea la toți una și bună:”Căutați-vă
neveste în altă parte! Olenka mea nu-i de nasul vostru; dacă e
vorba să se mărite, se va mărita cu vreunul de la curte“. Și cu drept
cuvinț; domnișoara noastră nu era dintre acelea pe care le găsești
pe toate drumurile și chiar dacă te-ai fi uitat numai la avere, avea
o mie cinci sute de suflete zestre; pe urmă știa franțuzește,
nemțește și pe deasupra era și tare frumoasă.
— Era o frumusețe! — se amestecă Aliona Ignatievna, — cum
rar găsești pînă și în tablouri. Sosise tocmai atunci la bunicuța ei,
de la învățătură de la Petersburg: tinerică, rumenă, cu rochii cum
se purtau pe atunci, cum să vă spun, fără fuste multe, strînse în
talie; cînd își așeza și își pieptăna părul — anume pentru asta
fusese adus un frizer din Petersburg, frate bun cu mine — noi,
slugile, nu ne mai puteam lua ochii de la ea. Cind ieșea dimineața
din odăile ei, parcă se arăta soarele.
— Și cu cine s-a măritat? — intrebai eu.
La această întrebare, Iakov Ivanov clătină doar din cap.
— Aveam prin părțile noastre o vecină, o boieroaică săracă, —
răspunse el, — apăi cu fiul ei s-a măritat, un ofițer tînăr, care abia
avea gradul de prapurcic; și cum era și finul stăpînei noastre, cînd
a venit in permisie s-a și înfățișat:”Mamă nașă in sus, mamă nașă
în jos, fiți atît de bună și dați-mi voie să vă vizitez". Ei, și
generăleasa noastră îl primea, socotindu-1 un copil
încă.”Fedenka, du-te de adu-mi clinele, strigă-1 pe lakov,
poruncește să se servească ceaiul...**. II ținea așa, pentru treburi
de-astea, dar el și-a închipuit altceva. Domnișoara noastră, fată
tînără, l-a plăcut; era încă neștiutoare, fără experiență; e a levărat
ci se născuse și crescuse in bogăție, dar, oricum, nu cunoscuse
prea mulți oameni.
— Dar cum s-au petrecut lucrurile? Aș fi curios să știu, — spusei
eu.
— La inceput, nu știu nici eu prea bine, căci s-a înt.mplat in
lipsa mea, eu am stat atunci un an întreg la Petersburg pentru
treburile cucoanei, — răspunse lakov Ivanov. — Dar dinsa are să
vă spună mai bine, căci toate s-au petrecut sub ochii ei, — adăugă
el, ara- tlnd cu capul spre soția sa.
— Cum s-a întimplat, Aliona Ignatievna? — mă adresai eu
bătrinei.
Ea își plecă stios capul și începu:
— Uite cum s-a întimplat, domnulel Feodor Gavrilîci, boierul
acela tînăr venea mereu pe la noi, și inimile și-au dat ghes, asta se
în- tîmplă nu numai la boieri, ci și la noi, la slugi. Domnișoara
noastră, cum să vă spun, cinta foarte frumos la pian, iar Feodor
Gavrilîci la flaut, și așa au început să-și petreacă timpul, făcînd
muzică împreună, ba chiar de multe ori bătrîna îi îndemna:”Ia
duceți-vă, copii, și mai zdrăngăniți ceva“ sau seara, cînd se da
ordin să cînte muzicanții, pe ei îi punea să danseze tot felul de
mazurci, icoseze1) sau, dacă nu, jucau cărți, ori citeau vreo carte
împreună. La noi, grădina era mare, aleele întunecoase, în unele
nu pătrundea soarele toată ziua; bunicuța după masă se ducea să
se odihnească, iar ei se plimbau pe aceste alei, singuri, așa că era
cu ochi și cu sprîncene, chiar pentru noi, slugile, care vedeam și
știam tot. •'
— Dacă aș fi fost- eu atunci acasă, n-ar fi mers lucrurile atît de
departe, eu aș fi adus de la început la cunoștință cucoanei! —
întrerupse Iakov Ivanov.
') corect — ecoseză (un dans)
— l-ai fi adus la cunoștință cucoanei, zici, lakov Ivanici; apoi nu
se știe cum ar fi luat-o ea asta, căci știi bine că nu-i plăcea s-o
Învețe nimeni cé să facă; și apoi, ne era milă de domnișoara, pentru
bunătatea și blîndețea ei îngerească,—spuse cu jumătate de glas
Aliona Ignatievna și iarăși își plecă ochii e; blînzi și buni.
— Dar cum a ieșit totuși la iveală? — întrebai eu.
— Prin mama lui Feodor Gavrilîci, prin. Agrafena Grigorievna,
— continuă Aliona Ignatievna. — Oamenii lor povesteau adesea
cum i-a spus ea fiului ei:”Ai venit și tu o dată in permisie să stai
cu mama ta, dar văd că tot timpul ți-1 petreci la Katerina Egra-
fovna“. Iar el îi răspunse:”Măicuță dragă, trebuie să-ți mărturisesc
că-mi place mult Olga Nikolaevna și că și ea mă place**. Agrafena
Grigorievna s-a bucurat mult cînd a auzit aceasta.
— Ba bine că nul — remarcă, plin de ironie, Iakov Ivanov. —
Cum spune zicala aceea:”Dă-mi, doamne, ce n-am gîndit, să mă
mir ce m-a găsit!** Trebuia însă să se gindească mai întîi cine erau
ei și cine era domnișoara noastră.
 — Ei, pentru fiecare mamă, lakov Ivanici, copilul ei, oricum ar
fi el, e cel mai scump și drag, — răspunse respectuos și cu
modestie Aliona Fgnatievna, după care mi se adresă din nou: —
Crezind pe semne că doamna noastră o să binevoiască să-1
primească bucuroasă in casa ei, și-a făcut femeia speranțe.
Bătrinul majordom, nemairăbdînd parcă de ciudă, iar își
întrerupse soția.
— Țăranul tot țăran rămine! Această cucoană, Agrafena
Grigorievna, cu toate că se trăgea din neam de boieri, avea totuși
mintea unei babe proaste de la țară.
— Și s-a făcut pețitul? — întrebai eu.
— Sigur că da, — răspunse Iakov Ivanov și fața lui căpătă o
expresie plină de răutate. — Mi se pare că era în ziua de Știutul
Niculae de vară, cînd ne-am pomenit că vine la noi cucoana asta,
Agrafena Grigorievna, gătită foc. Generăleasa noastră a început să
ridă:”Ce te-ai gătit așa, măiculiță?1' Ea îi sărută mina și-i
răspunse:”Cum să nu mă gătesc, excelența voastră, cînd viu în
asemenea casă!“ După aceste cuvinte, la invitația cucoanei
noastre, luînd loc intr-un fotoliu, aduse vorba despre fiul său.”Vă
sint foarte recunoscătoare, Katerina Egrafovna, că-1 primiți cu
atîta bunăvoință pe Fedenka al meu“.”De ce să nu-1 primesc?
răspunse cucoana noastră. Decît să umble pe la șezâtorile voastre
stupide de prin izbe, mai bine să vină la mine. Cel puțin aici poate
să capete maniere alese; nu-i băiat prost, și pare să aibă suflet
bun!“ l-a adus laude, știți, mai mult din milă; dar cucoana asta,
Agra- .fena Grigorievna, a prins și mai mult curaj.”Da, măicuță
Katerina Egrafovna, spuse ea, eu, păcătoasa de mine, trebuie să-i
mulțumesc lui dumnezeu; cu toate că în căsnicia mea nu am fost
prea fericită (pentiu că, cu voia dumneavoastră, trebuie sâ vă spun
că răposatul ei soț avea darul beției și o batea la fiecare trei zile,
pentru prostia ei), toată’viața am dus-o numai în necazuri și lipsuri
(mai bine zis, se ținea doar cu ciorbă.de post); dar, în schimb, fiu-
meu mi-aduce acum mîngiiere pentru toate, zise ea. Dorința mea
e să-și dea demisia din armată și să rămînă lingă mine; și acum ne
gîndim să se însoare*1. Doamna noastră dădu doar din umeri și
deoarece se purta fără jenă și sever cu boierii aceștia mici și fără
prea multă carte, ii spuse de-a dreptul în față:”Ce ți-a venit,
proasto? Băiatul de abia a deschis ochii in lume și, poftiml ea il și
ia din slujbă și vrea să-l însoare. Destul se înmulțesc cerșetorii și
fără voit Și, cine-i proasta care să se mărite acum cu el?“ Ei, dacă
cucoana asta fără minte ar fi avut cît de cit puțină judecată, ar fi
tăcut, dar de unde? Ea continuă discuția și chiar îi spuse de-a
dreptul stăpînei:”Păi, s-a și făcut, măicuță Katerina Egrafovna! Ne-
am socoti tare fericiți dacă Fedenka al nostru ar avea onoarea să
primească mina Olgăi Nikolaevna a dumneavoastră**. Din
bunătate, bă- trinica noastră se stăpini și acum; se uită doar la ea
prin ochelari, clătină din cap și spuse încet:”Ah, proasto, nu vezi
ce proastă ești; îți dai seama ce vorbești? Plodul tău să se
căsătorească cu Olenka mea? Dar cum de ați îndrăznit măcar să
vă gîndiți la așa ceva?" Dar pesemne că omului prost poți să-i dai
și cu paru-n cap, că el tot nu pricepe. Agrafena Grigorievna nici de
data asta n-a înțeles și-i dădea înainte:”Cum *să nu ne gîndim
măicuță, zicea ea, cînd Olga Nikolaevna a dumneavoastră i-a și dat
cuvîntul lui Fedenka, iar dacă e vorba de avere, mai spunea ea,
nici el nu-i de lepădat, căci după moartea mea va avea douăzeci
de sufletel" Auzi cu ce i-a trăznit ei prin cap s-o ispitească pe
cucoana noastrăl Tocmai in timpul acela eu serveam ceaiul și am
încremenit cînd am văzut-o pe bătrîna noastră cum face spume la
gură.”Doamne, ce-o să se întîmple?" mă gîndeam eu, dar ea și
acum s-a stăpînit, a lovit numai o dată cu bastonul in podea și a
țipat:”Ieși afară din casa meal" Pețitoarea, așa cum sta pe scaun,
sări ca arsă, iși puse broboada pe cap și o zbughi pe ușă; era cît p-
aci să-și uite mantoul. Iar noi, lacheii, nici n-am pdtrecut-o pînă
la ușă, nici cinstea asta nu i-am făcut-o.
Bătrînul obosise povestind, și doar pe fața lui puteai citi ciuda
de care era cuprins la gîn- dul că, pînă la urmă, lucrurile nu
ieșiseră după cum își făcuseră socotelile și după cum doriseră
stăpîna Iui și el.
 — îmi închipui ce furtună s-a dezlănțuit asupra sărmanei
voastre domnișoare! — spusei eu, adresîndu-mă mai mult către
Aliona Ignatievna.
— Bineînțeles că fără asta n-a trecut, dom nule, — răspunse ea,
uitîndu-se la soțul său, ca și cum ar ti vrut să ghicească dacă
încuviințează vorbele ei. — Noi n-am auzit, — continuă Aliona
Ignatievna cu jumătate de glas, — dar se spunea după aceea că
Olga Nikolaevna iar fi spus bunicii sale drept în față că ea n-are să
se mărite cu nimeni altul decît cu Feodor. Gavrilîci și, nu știu dacă
e adevărat sau nu, dar se zice că bătrînica s-ar fi înfuriat atît de
tare, încît a plesnit-o peste obrăjiori.
Ultimele cuvinte, Aliona Ignatievna le rosti aproape în șoaptă,
după care continuă cu vocea ei obișnuită:
— Mai tîrziu, ducîndu-mă în salon, ce-mi văzură ochii? Katerina
Egrafovna se dusese în camera ei de rugăciune, iar domnișoara
zăcea în mijlocul odăii, leșinată. Am ridicat-o ca pe o moartă și am
dus-o în odaia ei. Cu toate că Ekaterina Egrafovna ne-a poruncit
să nu îndrăznească nimeni să-i dea vreo îngrijire, totuși, văzind-o
în halul acesta, eu am rămas pe lîngă ea și îi udam fruntea cu oțet.
Cînd și-a venit în fire, m-a recunoscut:”Unde sînt, Alionușka, ce s-
a întîmplat cu mine?1* Eu îi spusei.”Vai! Alionușka, se plînse ea,
de ce, nenorocita de mine, m-am mai trezit pe lumea asta?“ și dînd
din mînuțe, începu să verse șiroaie de lacrimi. Eu stăm lîngă pat,
dar, ca o slugă proastă ce eram, ce-i puteam spune?... De obicei,
domnișoarei îi plăcea să asculte poveștile mele. ,.Nu porunciți,
domnișoară, să vă spun vreo poveste?1' La început, ea a suris și a
dat din căpșor, dar apoi s-a pus din nou pe plins. Cum s-o mingii,
ce să-i spun, nici eu nu știam! M-am apucat să-1 laud pe Feodor
Gavrilici că e foarte deștept și frumos și, ce credeți, domnule?
Domnișoara mea parcă a înviat dintr-o dată și a rămas cu gura
căscată.”Nu-i așa că-ți place, Alionușka?"„Imi place, domnișoară,
zisei eu, și toți servitorii noștri il iubesc și-l laudă".”Uite, vezi, spuse
ea, voi sinteți servitori și îl lăudați, dar bunica mea, dimpotrivă...
se vede că ea nu-mi vrea fericirea, ci vrea să mă bage in mormînt;
facă ce-o vrea!"„Lăsați, domnișoară, ii spun eu, că n-o să fie așa;
bunicuța vă iubește și poate doar așa, la început, s-a mîniat, dar
pe urmă are să se îmbuneze... Dacă Feodor Gavrilîci vă e drag, de
ce să se împotrivească dumneaei?"„Vai, Alionușka, n-are să fie așa!
răspunse ea. El e sărac și nu-i de neam mare, iar bunica e foarte
mîndră".
— Și atunci ce-a făcut cucoana cea bătrînă? — întrebai eu.
— Bătrina nu da nimic pe față; era foarte ascunsă! — răspunse
Aliona Ignatievna. — Domnișoara a rămas toată ziua în pat și a
doua zi tot așa; nu voia să ia nimic în gură, nu bea nici măcar o
ceașcă de ceai, începuse să slăbească, se făcuse palidă, dar bunica
nici măcar nu întreba de ea, parcă nici n-ar fi știut-o pe lume.
Numai după aceea, că se făcuse parcă mai aspră cu noi, slugile,
se putea băga de seamă că o durea in suflet. O îngrijea o domni-
șoară bătrînă. favorita ei; pe noi, pe toate fetele, ne striga după
numele mic, dar pe aceea o chema după numele tatălui ei, dar
acum se supără și pe ea și o trimise la grajd. Tot așa vechilului,
care nu i-a raportat bine ceva, ii trase citeva, chiar cu bastonul ei.
Noi, fetele din casă, nu știam cum să mai umblăm. Tot așteptam
ca supărarea ei să se reverse și asupra noastră.
— Toate astea n-ar fi fost nimic, dacă n-ar fi fost fetișcana aceea
păcătoasă, guvernanta domnișoarei noastre; de Tâ ea a pornit
totul, — o întrerupse pe un ton tăios Iakov Ivanov.
Tn vocea lui tremurătoare de bătrîn, se simțea" tot veninul
strîns de atita amar de vreme.
— Dar ce a făcut fata aceea? — întrebai eu.
— A făcut pe mijjocitoarea, — răspunse Iakov Ivanov pe același
ton, — a început să ducă bilețele de la unul la altul; era o fetișcană
ușuratică, stricată; și acum mi se strînge inima, domnule, cînd mă
gîndesc că domnișoara noastră, înainte de asta a fost o nepoată
respectuoasă și ascultătoare, așa cum se cuvine unei bune
creștine. Și cum s-a schimbat! Nu se mai ducea la bunica sa, ci
doar îi scria scrisori că ea ori fuge cu cel ce ii e sortit, ori se omoară.
Ei, gindiți-vă cum ii venea bătrinei cind citea aceste rinduri! Sigur
că nici de data asta dinsa nu și-a pierdut curajul. Eram de față
cind doar a ciocănit cu tabachera sa de aur în masă:”N-o să se
întîmple nici una, nici alta" și ne întrebam ce s-a petrecut în
sufletul ei, știind ce a făcut ea pentru nepoată, și văzînd cum e
răsplătită. Excelența voastră, poate aveți copii și puteți să vă dați
seama cît de greu i-a venit inimii ei părintești să vadă atîta
nerecunoștință pentru grija pe care a purtat-o fetei. Poate că și
acum oasele cucoanei și binefăcătoarei noastre se cutremură în
mormînt din această pricină.
Bătrinul pronunță ultimele cuvinte cu o solemnitate dramatică
și din nou își lăsă capul în jos; dar buzele sale continuau să se
miște, fă- cîndu-mi impresia că șoptesc o rugăciune pentru odihna
sufletului binefăcătoarei sale. Intre timp mă uitam cu atenție la
Aliona Ignatievna. Fața îi ardea și-și ținea ochii ei buni și blînzi
plecați în jos. Vedeam că ea era de partea Olgăi Nikolaevna; nu
numai că nu îndrăznea insă să-1 contrazică pe bărbatu-său, dar
parcă nici să gîndească altfel decît el. In acest timp mi-adusei
aminte că pe umerii acestor bătrîni apasă necazul cu propriul lor
nepot care băuse totul și se vînduse pentru a se face soldat; dar ei
parcă și uitaseră de el, așa cum uiți pentru o clipă de o boală veche,
care te chinuie de multă vreme. La gîndul ăsta, nu știu cum, parcă
îmi fu rușine să-i mai întreb despre stăpînii lor și conversația
noastră s-ar fi sfîrșit probabil aici, dar mulțumesc din suflet
hangiței; cînd și cum a intrat tn odaie, n-am observat, doar o văzui
că apare de după peretele despărțitor, cu fața și mai aprinsă.
— O țineau sub pază pe domnișoara, ca pe o pușcăriașă, —
începu ea cu un fel de zîmbet cinic, — au pus trei bătrîne s-o
supravegheze, că dacă una adormea sau moțăia, s-o păzească
celelalte; nu aveau încredere in cele tinere; pe guvernanta ei
hotărîseră s-o trimită în deportare. — La ultimele cuvinte, ea făcu
un semn din cap, arătînd spre Iakov Ivanov. — Dar nici aia n-a
fost proastă, a șters putina și tocmai după douăzeci de ani au
găsit-o ascunsă la un schit. S-au făcut de rușine în tot ținutul.
Oricît părea că le fac ei pe ascuns, tot se știa și toți îi căinau pe
domnișoara și pe Feodor Gavrilîci.
— Toți au căinat-o, — aprobă în șoaptă Aliona Ignatievna, oftind
și ridicîndu-și ochii în sus.
:— Cum să n-o căinezi, mamă dragăl — întări Cioroaica. —
Boierul nostru, AAihailo Ma- ximîci, ținea mult la Feodor Gavrilîci;
cind pleca la oraș. îl lua întotdeauna cu el și de fiecare dată trăgeau
la răposatul taică-meu. Eram încă tinerică de tot și țiu minte că
răposatul Mihailo Maximîci se tot da în joacă cu mine; și de data
aceea îmi dete una peste spate și-mi spuse:”Katiușa, zise el, ia
înva- ță-ne cum s-o furăm pe domnișoara din Bo- gorodskoe?“ Eu
îi răspunsei:”De unde să știu?"„Păi, proasto, zice el, pe tine nu te-
au furat niciodată, ori te-ai lăsat de bunăvoie?"„Păi, m-am lăsat de
bunăvoie". Și amîndoi ne tăvăleam de ris. Tare mincinoasă eram
eu de tînără și mi se pare că tot așa am rămas.
— Și acum ești tot așa, — aprobai eu, — și dealtfel nu mai povesti
despre tine, ci mai bine, dacă știi, spune-ne cum au furat-o pe
domnișoara.
— Știu, știu, nu-s eu omul care să nu le știe pe toatei — răspunse
grăsana, bătîndu-se peste pieptul ei plin. — Au furat-ol — conti-
nuă ea, scuturindu-și capul și ridicînd sprâncenele. — Parcă era
mare lucru pentru boierii ăștia s-o furel Bine a spus bătrinul că
boierii din trecut erau ca niște șoimi. Dacă ar fi venit vreunul din
ei pe aici, n-ar fi ascultat la palavre bătrînești, ci s-ar fi interesat
dacă nu e cumva pe undeva vreo petrecere, să vadă femei tinere și
fete. Și auzi, boierul nostru să n-o furel Pentru el nu era mare
ispravă!... Așa spunea:”Prietene Fedenka, ai încredere in mine. Eu
am să răpesc nevasta pentru tine și am să-ți botez și primul copiii"
Și cum a spus, așa a și făcut.
— A făcut-o?
— Ba bine că nu. Șapte cruci avea pe piept pentru vitejiile sale,
i le dăduseră de Ia regiment! Avea o trăsură cu trei cai, de mîncau
jăratic; ii zicea”curier". Și el spunea:”Curierul meu te trece prin apă
și nepîrlit prin foc" și chiar așa erai Avea pe atunci vizitiu pe
Mișutka, care cind șuiera o dată, se auzea la șapte poștei Și așa se
apropiară ei in timpul nopții de Bogorodskoe, dar se porni o
viforniță/ un viscol, de te întorcea pe dos, de parcă clocotea un
cazan. Povestea chiar Mișutka mai pe urmă; șuierai o dată, de
două ori, nimici Se pierdea in vintl Văd ei că luminarea arde încă
la catul de sus, căci înțelegerea cu domnișoara era eă atunci cînd
luminarea va fi stinsă, înseamnă că ea a ieșit în pridvor. Boierul
nostru i-a dat una peste ceafă.”Șuieră, mă tilharule, cum trebuie.
Haiduceștel**. Și cind ii dădu Mișutka drumul unui chiot, săriră și
ciorile din cuiburile lor și începură să croncăne in crîng. Se uită:
luminarea se stinsese. Feodor Gavrilîci sări îndată din sanie și
alergă prin grădină, prin nămeți, drept spre tindă. Cînd se uită,
domnișoara ieșise numai într-un capot.”Ah, Olenka, suflețelule, îi
zise el, cum ai ieșit fără haine groase?" Și îndată își dădu jos de pe
umeri șuba lui de urs, o înfășură pe drăguța de ea cu mînuțe și
piciorușe cu tot, o ridică în brațe ca pe un copilaș și — p-aci ți-e
drumul, cu ea drept la sanie.”Mină!" porunci el. Mișutka porni
îndată, dar n-apucă bine rotașul să tragă — și troscl amindouă
cirligele de la hulube se rupseră.”Boierule, zise el, nu mai țin
hulubele!" Boierul nostru sări îndată în picioare, îi smulse hățurile
și cînd strigă odată:”Hei, curier, hoții!** — erau niște caii! Auzind
vocea lui, cei doi lăturași numai, ii duseră ca vîntul trei verste prin
nămeții neumblați; iar cînd la conac oamenii ieșiră grămadă călări
și cu pari, era legeaba; boierii noștri, la prima biserică, și făcuseră
cununia: bună ziua, deci, avem onoarea să vă felicităm.
— Frumos ai mai povestit, bătrînol — exclamai eu.
— Ei! — făcu și hangița la rîndul ei, — trebuie s-o cunoști mai
bine pe bătrina asta! Pe mine toți boierii mă iubesc, zău!
— Ia stai, — o întrerupsei eu, — atunci, cu preotul, va să zică,
vorbiseră dinainte?
— Nu știu, iaca, nu știu, nu spun, nu știu, zău! — răspunse
hangița.
— Cum să fi vorbit, domnule! — zise lakov Ivanov, care deși
părea cufundat în gîndurile sale, totuși nu scăpase nici un cuvint
din conversația noastră. — Cunoscînd-o pe cucoana noastră, —
continuă el, A- care din preoți ar li făcut lucrul acesta? L-au silit.
Mihailo Maxi- mîci, boierul lor, era un mare zurbagiu, vestit prin
samavolnicia lui.
— Zurbagiu, nezurbagiu, dar — vezi matale — boieroaicei
voastre, cît era ea de hap- sină, tot nu i s-a plecat. I-a trăznit prin
cap să se judece cu el pentru luncile din Poleanskie, ei — și mult
a cîștigatl Cum faci, cum dregi, tot cu păcate te alegi! Nimic de zis,
voi ați cîștigat, numai băgați de seamă, să nu vă iasă pe nas...
— Àr fi bine, cucoană, să vorbească numai unul, ori dumneata,
ori eu, — interveni bă- trinul, plin de demnitate.
— Mai taci, Cioroaico, — strigai eu. — Să povestească Iakov
Ivanicil
— Ce să povestesc, domnule, — continuă el, — n-a fost cununie,
ci o pîngărire. S-a întimplat in satul Voznesenskoe, poate că-1 știți
și dumneavoastră. Pe atunci slujea acolo părintele Alexandr
Kjestovozdvijenski. Se trăgea din oameni simpli, era neinvățat, dar
cumsecade și smerit. La acest preot a intrat in fuga mare boierul
Mihailo Maximîci.”Părinte, vreau să fac o moliftă. Plec chiar acum
la Petersburg și te rog fii bun și poftește in lăcașul domnului!" Fără
să bănuiască nimic, preotul vine și vede biserica deschisă, iar lingă
strană o doamnă, toată înfășurată intr-un șal și pe Feodor
Gavrilîci. Cum a intrat, Feodor Gavrilîci a încuiat ușa bisericii, a
băgat cheia in buzunar, iar Mihailo Maximîci a scos un pistol din
buzunar și i-a spus preotului verde in față:”Ei, părinte Alexandr,
ce dorești: o sută de ruble sau asta? Trebuie să-i cununi de îndată
pe Feodor Gavrilîci cu Olga Nikolaevna; de nu, nu mai ieși viu din
biserică!" Ce putea face preotul în fața acestei amenințări? Ii luă el
întii cu binișorul, încercă să le dea sfaturi, dar ei •— nimic, doar îl
amenințau și mai tare.
Aci, bătrina slugă se opri, dădu din cap, oftă și continuă:
Părintele Alexandr a venit chiar a doua zi la cucoana noastră și
doar nu i-a căzut in genunchi.”Măicuța, ii zise el, Katerina Evgra-
fovna, nu mă nenoroci, iată ce mi s-a intimplat; și cit de dureros
va fi pentru inima dumneavoastră, eu, ca păstor al bisericii, vă cer
indurare pentru tinerii căsătoriți; dumnezeu i-a unit și omul nu-i
mai poate despărți. Tinerii vor să vină miine la dumneavoastră!"
Generăleasa noastră doar atît i-a zis:”Pe dumneata, părinte
Alexandr, nu te învinovățesc, dar cum am să mă port cu nepoata
mea, asta mă privește**.
— Ei, și chiar au venit tinerii? — întrebai eu.
Iakov Ivanov zimbi ironic.
— Cum să nu, — răspunse el, au venit, dar n-au îndrăznit să
intre de-a dreptul, ci tot dădeau tircoale grădinii, și-au trimis un
om cu o scrisoare din partea Olgăi Nikolaevna; numai că și-au
greșit puțin socoteala. Bătrînica nici n-a citit-o, ci mi-a dat ordin
să le comunic că așa cum Olga Nikolaevna a uitat de dumneaei
așa și ea ii plătește cu aceeași monedă — și asta cu toate că in
inima ei părintească n-o uitase. Poate numai singur dumnezeu,
nopțile întunecoase și eu, sluga ei credincioasă, știam acest lucru.
Dar nici Olga Nikolaevna n-a avut parte de fericire în căsnicia ei,
pentru că a amărit-o și se poate spune că a distrus-o pe bunica ei,
cu toată dragostea ce-i purtase.
— Nu-i adevărat, nu-i adevărat! Iți încarci sufletul cu un păcat,
bătrinelule, dacă vorbești așa! — sări hangița. — Dacă n-ar fi fost
sărăcia și nevoia, tinerii ar fi trăit ca niște porumbei.
— Au trăit în sărăcie mare? — întrebai eu.
— Ba încă ce sărăcie! Ce bani aveau ei, ca să poată trăi? —
răspunse Cioroaica rizind cu răutate. — Bătrînica, mama lui
Feodor Gavrilîci, le-a dat tot; ea, însăși, la moșioara ei, mai că
locuia, dormea și mînca laolaltă cu oamenii, in izbă. Moșia era
săracă, avea doar trei obrocinici, dar și aceia umblau cu cerșitul.
Mai mult .boierul nostru îi ajuta; le-ia închiriat o locuință la oraș,
le da lemne și de multe ori le trimitea și de-ale gurii de acasă. El o
iubea mult pe Olga Nikolaevna și spunea mai tirziu mereu:”M-aș fi
însurat eu cu Olga Nikolaevna, dar mi-era silă de bunică-sa, și-
apoi, ea îndrăgise pe altul. Boierul nostru era deschis la inimă și
se purta milos cu noi, mujicii, doar că era chefliu.
— Tinerii boieri trăiau în mare sărăcie, — se amestecă Aliona
Ignatievna. — Porumbița noastră, Giga Nikolaevna, începuse să
trăiască din lucru de mină, împletea dantele și broda la gherghef
lucruri pe care apoi le vindea altor boieri; în primul an a născut
doi gemeni, pe care i-a alăptat singură; ne minunam și noi cum de
avea atîta putere!
— Ce-a căutat, aia a găsit! — observă Iakov Ivanov.
— Ei, dragul meu, cfți nu sint care tina caută și alta găsesc! —
răspunse hangița, du- cindu-și brațele înlături. — La început,
Feodor Gavrilîci nu a făcut nimic rău, ci s-a străduit să-capete o
slujbă, dar toate erau puse la cale dinainte, ne spunea nouă
boierul nostru! Așa, de-o pildă, s-a gîndit boierul nostru să-1 facă
ispravnic pe Feodor Gavrilîci, și nobilimea, de promis i-a promis,
dar cînd fu la alegeri, nu l-au ales. Le-a fost frică de generăleasa
lor, să nu meargă împotriva voiei ei. Răposatul Mihailo Maximîci
își smulgea părul din cap și le spunea nobililor drept în față:”Sînteți
mai ceva ca mujicii, dacă v-ați speriat, doamne iar- tă-mă, de o
vrăjitoare bătrînă ca asta!" Cucoana voastră avea o inimă de
piatră, cu toate că o lauzi atîta. Ea căuta în fel și chip să le vină de
hac tinerilor boieri, iar voi, slugile, ca să-i faceți pe plac, erați
porniți împotriva dumnealor, — încheie hangița și ieși iar din odaie.
— Dacă e vorba să pui totul in spinarea noa
stră, și ca să bea oare tot noi l-am forțat? — spuse în urma ei
Iakov Ivanov, dînd din cap cum obișnuia el. ,
— Dar ce, s-a apucat de băutură? — Întrebai eu.
— Și încă cum. în loc ca in sărăcie și nevoie să se călească, el
intîi și întii a căzut în patima jocului de cărți, a legat prietenie cu
cei mai mici funcționari și a început să facă beții și scandaluri și
poate și altele; auzind generæ leasa noastră despre toate astea, mă
chemă; și ea, care înainte nu discuta nici cu cele mai apropiate
rude despre Olga Nikolaevna — ba încă era oprit să i se
pomenească și numele în casă — deodată îmi spune pe
șleau:”lakov Ivanovl Am auzit că nepoata mea este foarte nefericită
în căsnicie și doresc ca ea să fie divorțată de bărbatul eil“„Am
înțeles, excelența voastră, dar cum credeți că s-ar putea face lucrul
acesta?1*”Asta nu-i treaba ta, tu trebuie să execuți ceea ce ți se va
poruncii'* Eu făcui o plecăciune.”Du-te imediat la oraș, zice ea, și
roagă pe șeful poliției să poftească chiar astăzi la mine!** Am
plecat, și fiindcă si est domn fusese pus chiar de doamna noastră,
ii răcea pe voie. El veni imediat și ce au discutat între ei nu știu,
căci n-am fost lăsat de față.
— Să fi pus atunci toate la cale? — întrebai eu.
Iakov Ivanov se fistici puțin, dar continuă:
— Chestiunea a început de acolo că, fiind mare iubitor de
societate, Feodor Gavrilîci se afla la o petrecere de bărbați, dacă
nu mă înșel, făceau chef la administratorul financiar. La marginea
orașului se aflau o mulțime de fete care cîntau frumos și atunci
era tocmai timpul de pus varză la murat; fetele și femeile tinere
tocau de zor varză și cîntau tot felul de cîn- tece. Toată societatea
lor s-a dus acolo și ce s-a întimplat, nu se știe. Vorba e că Feodor
Gavrilîci se îmbătase turtă; ceilalți boieri au plecat, dar el a rămas
la gazdă, care avea o lată. In acest timp, sosindu-i polițistului un
denunț cum că la cutare oră tirzie, în cutare casă, se petrec lucruri
scandaloase, s-a dus acolo în inspecție și l-a găsit pe Feodor
Gavrilici dormind pe o canapea, și pe fiica gazdei culcată în brațele
sale; și deoarece venise o plingere și din partea generălesei, s-a
făcut la poliție un proces-verbal și de aici a început totul.
In timpul povestirii nu mi-am luat ochii de la bătrin și, cu toate
că nu s-a trădat cu nici un cuvînt, totuși, după fața sa, se putea
ușor ghici că toate acestea au fost ticluite și puse la cale de el,
împreună cu șeful poliției. Bănuind că și la viitoarele mele întrebări
el va umbla cu șoalda și va da răspunsuri in doi peri, începui să o
trag de limbă mai mult pe Aliona Igna- tievnp.
— Și ce-a făcut Olga Nikolaevna? — o întrebai eu, adresindu-mă
direct ei.
Ca de obicei, Aliona Ignatievna își lăsă ochii in jos, iar Iakov
Ivanov zîmbi și-i spuse soției sale:
— Povestește!
— Olga Nikolaevna, — începu Aliona Ignatievna. privindu-și
virfurile degetelor sale incă frumoase, — nu știa și nu înțelegea
nimic și, văzind doar că Feodor Gavrilîci uneori bea și nu vine
noaptea acasă, stătea la geam și plîngea. Tocmai atunci, ca un
făcut, trecu din întîmplare pe la ea maica protopopeasă, o femeie
bună, potolită și devotată boierilor noștri. Văzind-o pe Olga
Nikolaevna cu lacrimile în ochi, făcu greșeala s-o întrebe:”Măicuță
Olga Nikolaevna, ce s-a întîmplat în căsnicia voa- stră?“ —”Ce să
se întîmple în căsnicia noastră? Nimici** Ea ascundea și-i era
rușine să spună ce avea pe suflet, dar protopopeasa
urmă:”Măicuță, se vorbește că ai făcut plîngere la poliție împotriva
soțului matale și că soțul matale a fost găsit în cutare casă, cu
cutare femeie...**. Cind auzi asta, porumbița, Olga Nikolaevna, se
făcu galbenă ca o moartă, o dădu afară pe protopopeasă și începu
să-și dea cu pumnii în piept.”Dacă-i așa, nu mai vreau să știu de
el. Plec imediat cu copiii la bunica mea, am să-i cad la picioare și
ea mă va ierta. Dar cu el, cu stricatul ăsta, nu mai vreau să
trăiesc!** Chemară un birjar și într-o sanie simplă, îmbrăcată cu
o haină subțire, vătuită, — blana era demult amanetată — cu
copilașii tot așa, fără nimic gros pe ei, înfășurați doar în niște
scurte de oaie, pe care le cerșise de la gazdă, porni și ajunse la
moșie, unde intră drept in camera slugilor. Cînd îi auzi vocea,
bătrîna sări imediat din fotoliu și, cu pași grăbiți îi ieși în
întîmpinare și, domnul meu, în- tîlnirea dintre ele și căința pentru
cele săvîrșite a fost așa cum numai la judecata cumplită de apoi va
fi întîlnirea dintre doi dușmani în- răiți. Olga Nikolaevna nu era în
stare să scoată un cuvînt, et doar căzu la pieptul bunicii sale, iar
bătrînica, cu o mină o strîngea pe ea la inimă și cu cealaltă prindea
nepoțeii; noi, toate fetele din casă, cum stăteam, ne-am pornit pe
un plîns cu hohote.”Bunicuțo, spunea Olga Nikolaevna, mă
ierți?"„N-am nimic, draga mea, nici cu tine, nici cu copiii tăi, în voi
toți curge sîngele meu. Cît privește însă pe acest mișel, nici nu
vreau să aud de el!“„Bunico, zice ea, nici eu nu vreau să mai aud
de el!“
Ultimele cuvinte ale soției sale, bătrînul le însoți cu o înclinare
a capului, în semn de aprobare, iar in ochii săi tulburi și sub pleoa-
pele sale roșii licăriră lacrimi.
— Și trebuia să vezi, domnule, — exclamă bătrînul cu vocea
tremurătoare, — bucuria ge- nerălesei noastre; doar în aur mai
lipsea să-i îmbrace pe strănepoții săi. Imediat mă chemă la dinsa
și îmi porunci să scriu la Petersburg ca să fie trimisă cea mai bună
madamă franțuzoaică; ea însăși a început s-o îngrijească pe Olga
Nikolaevna, ca cea mai umilă roabă. Aflind că nu dormea noaptea,
a mutat-o în dormitorul ei și dacă cumva Olga Nikolaevna ofta, sau
gemea, bătrînica sărea imediat din patul ei și se ducea la ea cu
picioarele goale și o întreba:”Ce-i cu tine. Olenka, draga mea, ce-i
cu tine?" Cu toate astea, cu nimic nu-i intrai în voie Olgăi
Nikolaevna, nimeni, pesemne, nu-i era mai drag ca .Feodor
Gavrilîci.
— Și ce făcea ea? — întrebai eu.
— Ce făcea, ce nu făcea, destul că după o săptămină a început
să cirtească și să facă totul împotriva bunicii sale, — răspunse
tăios lakov Ivanov. — Orice încerca dumneaei să-i facă, nimic nu-
i plăcea, cît despre cadouri nu numai că nu-i mulțumea cum
trebuie pentru ele, ci nici nu le lua bine în mină, că dădea cu ele
de-a azvîrlital
— Toate astea Olga Nikolaevna nu le făcea din mojicie, — zise
sfioasă Aliona Ignatievna.
— Dar din ce cauză atunci? — întrebai eu.
Aliona Ignatievna își pironi din nou privirea asupra degetelor
sale și răspunse:
— Prea începuse să-i ducă dorul lui Feodor Gavrilici. Cit de
vinovat o fi fost el față de ea, totuși mi se pare că-1 iubea mai mult
decît însăși viața ei. Dar și Feodor Gavrilîci a venit poate de vreo
zece ori pe jos la conacul nostru, numai ca să-și vadă soția. Zile
întregi sta pe cîmp și plîngea, căci era poruncă de la bătrina să nu-
1 lase să se apropie nici măcar de curtea cea mare, dar mite să
intre in casă! Olga Nikolaevna auzind, și dealtfel știind și ea în ce
mizerie trăiește, chema pe ascuns pe mujicii mai înstăriți și îi
ruga:”Dragii mei, împrumu- tați-mă cu bani, cu cit puteți, am să
vi-i dau înapoi mai pe urmă“. Și mujicii ii dădeau care cite o hîrtie
de cinci ruble, care cite o rublă de argint, care cite o monedă de
douăzeci și cinci de ccpeici, care cite o jumătate de rublă — fiecare
după starea lui. Ea îi trimitea imediat lui Feodor Gavrilîci, dar
dumnealui nu voia să-i primească.”Dacă, zicea el, mi-au luat
comoara mea, pe Olenka, nu-mi mai trebuie nimic. Am să plec în
lume și am să cerșesc pe la ușile oamenilor**.
La ultimele cuvinte, Iakov Ivanov se uită supărat la nevastă-sa,
cu ochii lui fără vedere și apoi mi se adresă direct mie:
— Cît despre bani, generăleasa noastră n-ar fi zis nimic;
dimpotrivă, eu personal i-am dus lui Feodor Gavrilîci douăzeci și
cinci de mii de ruble, în buzunanul meu, numai ca să plece ori în
Siberia, ori cel puțin în străinătate, dar el nici așa nu s-a simțit.
Doamna noastră nu avea decît o dorință, ca el să nu mai fie soțul
domnișoarei noastre, pentru că nu era demn de ea.
La ultimele cuvinte, Cioroaica parcă răsări ca din pămînt:
— Și cine poate, mă rog, să Judece pe soț și soție, sau să-i
despartă? — începu ea pe tonul ei tăios. — Ce tot îndrugați voi,
păcătoșilor? Unde vă era pe atunci frica de dumnezeu? Boierul
nostru tocmai picase atunci de la Piter și cînd a auzit, s-a
minunat:”Cum se poate una ca asta!" zise el și imediat trimise
trăsura la oraș după Feodor Gavrilîci.”Păi bine, Fedea, prostule,
cum de ți-au luat soția?" El, bietul doar se porni pe plîns, căci era
un boier potolit, și acum, din cauza urzelilor lor, parcă se scrîn-
tise.
Lakov Ivanov oftă: .
— I-a dat sfaturi bune și l-a învățat numai de bine, boierul
vostru, o să-1 pomenim toată viața, — spuse el.
— Ei, să știi că l-a învățat! I-a suflat-o din nou bătrînei de sub
nas pe Olga Nikolaevna, — continuă Cioroaica.
— Tilharii fac grozăvii și mai mari. înjunghie și oamenii — replică
Iakov Ivanov.
— Ce-i cu tilharii? — întrebai eu.
 Bătrinul dădu din cap cu un zimbet trist.
— Și dacă am să vă povestesc, domnule, — începu el, — poate
n-o să mă crede'i, judecind după cele de astăzi, că in trecut se
puteau petrece asemenea lucruri. Aveau și timpurile vechi
păcatele lor; era multă neorînduială; începuse să cutreiere pe
atunci prin gubernie un tilhar, și incă unul dintre cei mai fioroși,
cu. numele de Ivan Faddeici. Banda lui cuprindea peste trei sute
de inși, și jefuia pe Volga și pe alte riuri pe unde mergeau corăbii,
de parcă ar fi cutreierat păminturi străine. Tot așa, la drumul
mare; aproape că nu se mai putea ’trece. Dar nu jefuiau pe cite
unul din popor, ci încercau să oprească trăsuri cu șase sau opt
cai, sau chiar poștalioane, sau călca cu banda lui pe moșierii mai
bogați, cerîndu-le bani, iar dacă boierii nu-i dădeau sau se ferecau
în casă, îi supunea la chinuri nemaipomenite; dădea foc la tirnuri
și cu ele aprinse îi snopea in bătăi. Prin toate satele pe unde venea,
era primit ca pe moșia lui. Autoritățile, dumnezeu știe! ori erau
cumpărate, ori se temeau de el, căci o unitate militară vreo trei ani
de zile n-a fost în stare să-i vină de hac și să-l bage la închisoare.
Băgase spaima în toți; și așa, intr-o seară, boierii noștri —
generăleasa cu Olga Nokolaevna și nepoțeii — stăteau în salonul
cel mic; în fața lor ardeau două luminări de ceară, celelalte camere
aproape că nu erau luminate, afară de camera noastră, a servito-
rilor, și camerele jupîneselor. Deodată, auzim un șuierat și chiote
pe cîmp. Ce să fie? La început am crezut că sînt niște mujici beți
care se întorceau de la. tîrg. Uitîndu-ne pe fereastră, am văzut un
foc mare; ieșirăm în pridvor și ce să vezi? Uscătoriile noastre de
grine erau in flăcări. Noi, toți lacheii, ne-am repezit intr-acolo, tot
așa și oamenii de la curte. La auzul zgomotului, cuçpanele
întrebară ce este, ce s-a întimplat? Drept răspuns la vorbele lor,
auzirăm o împușcătură, alta, apoi auzirăm cum cercevelele de la
salonul lor încep să troz- nească, geamurile să zăngăne, și pe
fereastră pătrunseră doi bărbați îmbrăcați în podiovce1), cu bărbi
și mustăți. Bătrînica noastră, curajoasă cum era, se sculă și îi
întrebă:”Cine sin- teți voi?“ Unul din acești bărbați îi
răspunse:”Sînt Ivan Faddeici, și dumneavoastră, doamnă
*) Haină bărbătească lungă, strînsă tn talie și încrețită de jur
împrejur, (N. trad.) generăîeasă, dați-ne-o pe nepoata dumneavoa-
stră, pe care ați luat-o de la soțul ei“. Sigur că bătrinica se muie
toată, se lăsă in fotoliu și doar atit apucă să strige:”Hei, oamenii
mei, unde 6Înteți?“ Iar Olga Nikolaevna, care se ascunsese cu
copiii în spatele bunicii, văzu că unuia din bărbați îi căzuseră
mustățile; se uită bine și vede că-i chiar Feodor Gavrilîci. Ea scoase
doar un țipăt:”Vail“ și căzu leșinată. Feodor Gavrilîci însă, o ridică
în brațe, pe cînd celălalt bărbat dădu una cu dosul pumnului în
cele două servitoare și în lacheu care intraseră, dar cu atîta putere,
incit aceștia zburară pe ușă cu capetele înainte, în vreme ce ei
amîndoi săriră iar pe fereastră și se făcură nevăzuți. Eu nici nu
știu cum m-am pomenit in casă, doar atît am auzit, că au furat-o
pe Olga Nikolaevna. Generăleasa era leșinată, copiii plin- geau și
tocmai a doua zi, cind bătrîna și-a revenit puțin in' simțiri, mi-a
poruncit să mă duc imediat în capitala județului, acasă la Feodor
Gavrilîci și, dacă Olga Nikolaevna e acolo, să-i inmînez din cartea
ei o scrisoare; în caz contrar, să înaintez la judecătoria teritorială
respectivă, o plingere despre cele întîm- plate. Cind am ajuns, mi-
a ieșit înainte Feodor Gavrilici care mi-a spus:”E prea tirziu, lakov
Ivanici, ai întîrziat și tu și cucoana dumitale. Olenka méa e întinsă
pe masă și curînd voi zace și eu alături de ea“.”Ei, Feodor Gavrilici,
îi spusei eu, toate cu mina dumneavoastră vi
le-ați făcut și o să răspundeți în fața lui dumnezeu pentru ele“.
— Dar cum a murit ea așa deodată? — îl întrerupsei eu bătrîn.
— Lra însărcinată și, din pricina acelei spaime și grozăvii, a
lepădat... și după aceea nu și-a mai venit in fire...
— Și e adevărat că el a venit cu tîlharul Ivan Faddeici? — întrebai
eu.
La această întrebare, hangița își plesni palmele una de alta:
— Nici pomeneală, tăicuțule, nu-i adevărat tot ce îndrugă el,
vulpoi bătrînl — exclamă ea. — Stai să-ți spun eu mai pe înțeles:
boierul nostru a vrut să facă o glumă și s-a îmbrăcat ca tîlharul
acela, Ivan Faddeici; cine știa că are să se întimple așa o
nenorocire? In loc să crape de spaimă a bătrină, s-a prăpădit
cucoana tînără. Boierul nostru atunci, după înmormîn- tare,
parcă se smintise; trei săptămîni a umblat beat mort și tot voia să
se împuște cu pistolul. Trei lachei se țineau ca umbra după el, ca
să nu-și facă seama; doar atîta mingiiere avea, că se ducea la
mormîntul Olgăi Nikolaevna. Se ducea acolo și se bătea cu capul
de piatră; dar pentru ce i se pune în spinare lui Feodor Gavrilîci,
nu răspunde el în fața lui dumnezeu, ci voi, voi, voi... așa să știți,
dai In loc să faceți pomenire cu cucoana voastră bătrină pentru
odihna sufletului drept al Olgăi Nikolaevna, v-ați apucat să
umblați pe la au-
LUb
torități și să dovediți că Feodor Gavrilîci, împreună cu
adevăratul tîlhar Ivan Faddeici, au venit la voi, v-au jefuit de bani
și v-au furat nepoata. Boierul nostru a încercat să arate la toți șefii
că nu a fost nici un tîlhar, ci că el însuși a fost:”Dacă sînt vinovat,
spunea el, cereți-mi mie socoteală..." Dar nimeni, frate, nu vroia
să-1 creadă. Ce să mai vorbim! Chiar Ivan Faddeici, cît e el de
tîlhar, și stind în fața băncii pe care urma să-și primească pe-
deapsa cu biciul, spunea:”Frați creștini, ier- tați-mă, păcătosul de
mine, poate că n-am să mai ies viu de sub bici, am pe suflet
șaptezeci de vieți omenești, dar acum, uitindu-mă la biserica lui
dumnezeu, mărturisesc drept că la ge- nerăleasa, la Bogorodskoe,
nu am fost eu și pe boierul Feodor Gavrilici nici nu-1 cunosc".
— Acest lucru, cucoană, nu-1 știm și nici nu-1 putem ști, —
replică Iakov Ivanov, — nu noi l-am judecat, ci legea.
— Voi cunoașteți bine legile, dragă domnule, și le-ați potrivit
cum ați vrut! Ia te uită, ce lege au găsit! II condamnă, de pildă pe
Feodor Gavrilîci pentru nimic, doar pentru că era blind, și încă la
deportare, poftim frate, ce legi au găsit!
— Asta a meritat-o, acolo trebuia să ajungă! — zise Iakov Ivanov
ca pentru el însuși.
— Dumnezeu știe cine trebuia să ajungă acolo, — replică
hangița; — numai că n-a nimerit acela care trebuia. Cucoana
voastră ba- trînă și-a primit răsplata de la dumnezeu încă pe
pămînt, sub ochii noștri — ferește-mă doamne de așa ceva — căci
cum a închis ochii, i s-a lungit limba de doi coti și s-a răsucit în
coșciug de trei ori, asta n-ai să ascunzi; că era cit p-aci să n-o
poată înmor- mînta cum trebuie, parcă băgau în pămînt o
vrăjitoarei Ce spaimă și ce groază a tost pe toții
La aceste cuvinte ale Cioroaicei, ușa odăii se deschise cu
zgomot, o sticlă care era pe polița de pe peretele din fund se
răsturnă zăngănind, iar motanul care moțăia pe vatră mirii și
dintr-o singură săritură se ascunse sub laviță. Noi toți, fără să
vrem, ne cutremurarăm, iar Iakov Ivanov păli. In semiîntuneric se
arătă un bărbat cu părut răvășit, tras la față, îmbrăcat într-un
palton, iar pe dedesubt cu o cămașă roșie, pantaloni de catifea și
cizme de piele de capră cu carimbul înalt. După el apăru o altă
mutră cu barba roșcată ascuțită, cu ochi șireți și duși în fundul
capului și îmbrăcat cu o becheșă strînsă cu o curea.
— Of, bată-vă să vă bată, că tare ne-ați speriat! — strigă hangița.
— Cine îndrăznește să nu-mi dea votcă? — spuse cu glas răgușit
omul cu părul vîlvoi.
Am ghicit imediat că era voluntarul și cu jupînul care-1 plătea.
— Șterge-o, șterge-o la tine acolo, aici sînt boierii — îi spuse
hangița,
Voluntarul își plimbă ochii săi injectați prin toată odaia și și-i
opri asupra mea. Apoi, du- cind mina la șapcă, spuse:
— Am onoarea să mă prezint, sint soldat in regimentul de husari
Ermalansk! Bună seara, bunicule și bunico! — adăugă el, și apoi,
așe- zindu-se pe laviță, lingă bătrînă ii luă mina și i-o sărută, în
timp ce ochii i se umplură de lacrimi.
— Bunicul meu e un om deștept, e un ministru, bunicul meu e
ministru! — rosti chefliul cu un zimbet răutăcios, apucindu-se cu
mîinile de cap. — Ești un prost, jupine, dă-mi torba- null1) —
continuă el și adresindu-mi-se mie, adăugă: — Dați-mi voie să cint
la torban.
 Mujicul cu barba ascuțită sta nedumerit:
— Cară-te! Marș! — strigă voluntarul.
— Jupînul ieși.
— Bunicul meu, ministrul, a binevoit să
poruncească să raă fac. negustor.”Hai la cravate, batiste,
pomadă, cele mai bune, poftiți aici, domnilor! Faceți-mi cinstea,
poftiți aicil“ — striga voluntarul sculîndu-se și imitînd pe
negustorii care ii momesc pe clienți în prăvăliile lor; — să
pungășesc lumea, adică să
înșel, asta n-o fac! Volodka Toporkov e bețiv,
dar pungaș ca ăsta n-a fost niciodată! — zise
el, arătind cu o mină spre bătrin și cu cea-
•) Instrument muzica! asemănător cu ghitara. (N. red. ruse)’.
lalta spre jupînul care se întorsese in odaie și îi Întindea, supus,
torbanul. — Am locuit la o circiumă pe lingă porțile Miasnițki;
acolo, sus, în cușca aceea de cîini, nu era rău, puteam cinta, dar
de făcut pungășii, nu fac, nul Ia hai să cîntăml — încheie el șî într-
adevăr, scoțînd cu măiestrie citeva acorduri, dădu din umeri și
începu să cînte cu vocea-i răgușită:
Hei, cumetre, vin-la mine!
Suflețele, vin-la mine!
Cum să vin, mindră, la tine? Că de-mpingi poarta un pic, Dă de
veste: cric, cric, cric.
— Ei, băiete, da’ frumos cintec ai mai în- vățatl La noi și un
mujic beat cîntă mai frumos! — spuse hangița.
— Ai răbdare, stai, ascultă! — răspunse posomorit Toporkov și
scoțînd din nou citeva acorduri, începu iarăși să cînte:
Din Moscova sosind la Piter Cu treburi multe, cum treceam
Stingher pe bulevardul Nevski, Tot cu mănușile vorbeam: Ce
minunată capitală!
O, Pitersburg fermecător!
— Asta-ți place? — întrebă Toporkov, oprin- du-se.
— Nu, nici ăsta nu-mi. place. La balalaică cinți bine, dar din
gură de loc, — răspunse ea.
 — Ia stai jos, așază-te lîngă mine, — îi spuse chefliul și, luînd-o
pe hangiță de mină, o așeză lîngă el. — Ia ascultă, — îi spuse el,
— și începu pe un ton trist:
Plutesc albe cețuri ușor
Spre nourași.
Zoresc ciobănite zglobii
Spre ciobănași. *)
Dar acest cîntec se vede că nu i-a plăcut nici lui Toporkov. El se
sculă, ii întinse cu dispreț torbanul jupinului, și apoi îmi spuse:
— Dați-mi voie să joc teatrul
Și, fără a mai aștepta răspunsul meu, se sculă, luă o poză de
tragedian și începu să declame:
Dormiți somnul veșnic, voi — haită de ciini! Dormiți pină ce — la
județul din urmă — Veți ți azvîrliți in iad, trădători!
Mînie cerească pe țara rusească, Lăsată pe mina mirșavelor slugi!
Pămîntul rusesc în puterea lor e!
Rostind ultimele cuvinte, Toporkov arătă din nou spre bunicul
său și spre jupin.
') Strofă din poezia”Vișinul* atribuită lui Pușkin. (N. red. ruse).
— Ia te uită ce a ajuns să facă, parcă e necuratul, nu altceva! —
observă hangița, clă- tinind din cap.
Toporkov o privi posomorit, se lăsă pe laviță lingă bunica sa, își
sprijini capul de umărul ei, apoi, parcă amintindu-și de ceva, se
lovi peste frunte și vorbi ca pentru el:
— Unde-s banii mei? Cine îndrăznește să nu-mi dea votcă?
— Volodiușka, măiculiță, nu-ți face bine! — fi spuse bătrină
mîngiind părul răvășit al nepotului său, — banii tăi sint la mine,
nu ți-i dau acum, o să ai nevoie de ei la armată.
— Bunico! Banii nu-s la tine! — strigă Toporkov. — Știu eu unde
sînt, dar treacă de la mine! M-au vîndut și pace bună! Și pe Iosif l-
au vîndut frații lui. Nu face nimic! N-am nevoie de bani, — încheie
chefliul și, dîndu-și una cu pumnul în piept, începu să cînte:
Trup și suflet rusul luptă Pentru țari și dumnezeu! Blind e-n viață,
dar în luptă Pe dușman lovește greu!
 Asurzit de cîntecele și monologurile bețivului, nu-1 scăpăm
totuși o clipă din vedere pe orb. Nici întrebările mele, nici aluziile
răutăcioase ale hangiței, nimic nu i-a putut zdruncina calmul, mai
mult decît purtarea urîtă a nepotului său. Cu fiecare clipă ce
trecea, tremura din ce in ce mai tare, apoi se sculă brusc, își vîri
mina sa tremurîndă la piept, scoase de acolo portofelul, îl aruncă
pe masă și rosti cu tonul său calm:
— Poftiți, luați-vă banii!... Aliona Ignatievna, du-mă de aici
undeva, du-mă, — spuse el rugător.
— Chiar așa? — spuse cu ironie nepotul.
Bătrinul nu-i răspunse nimic și, fără să mai pipăie cu bastonul,
își trecu picioarele peste laviță și porni repede prin odaie. Aliona
Ignatievna se luă după el.
— Noapte bună, regină! — exclamă in urma lor Toporkov.
Hangița, cu obișnuitul ei simț de dreptate, incepu imediat să-1
ocărască:
— Pentru ce, ciine, îi necăjești și-i mihnești pe bunicii tăi? Cap
sec, cap sec ce ești, n-o să-ți dea dumnezeu noroc nici la militărie,
dacă nu-i cinstești pe bătrîni, bețivan prost ce ești!
Toporkov o asculta cu capul plecat.
— Banii îi luați sau imi porunciți mie să-i pun bine? — îl întrebă
jupinul cu barba ascuțită.
— Lasă că-i pun eu bine! — îi răspunse Toporkov și ascunse
portofelul în buzunar. — Pe Iosif l-au vîndut frații lui, dar eu banii
ăștia îi dau bunicii. Hei, jupîne, prostule, să mergem unde am
spus.
— Mergem, —■ răspunse umil mujicul și plecară.
Mă dusei și eu in camera mea.. De dincolo de peretele de lemn,
in camera de alături, in locul vociferărilor bețivului, se auzeau
cuvin tele bătrinului care se ruga fierbinte:
— Dumnezeule, fii milostiv cu mine, păcăto- sull Doamne,
izbăvește-mă de păcate și mi- luiește-măl
Apoi se făcu liniște. Doar din cind fn cind mai ajungea pină la
mine vocea hangiței care se certa cu mujicii de la convoaiele de
care sosite, sau poate vorbea cu ei. Peste un sfert de oră, caii mei
erau inhămați, hangița mă jupui cit putu mai bine de parale și
cînd îi spusei:”Mătușă, iei cam mult", ea imi răs punse:
— Lasă, lasă, zici că iau mult, dar ia te uită ce blană de raton
ai, pe cind eu toată* viața alerg in cojocul ăsta, și mai zici că ți-am
luat mult. Cu toate acestea, mă instala în sanie cu toată cuviința,
iar cînd am pornit, doar că n-a făcut semnul crucii ca să mă
binecuvinteze.