Este Ea Oare Vinovata v0.5
Este Ea Oare Vinovata v0.5
Este Ea Oare Vinovata v0.5
7
) Cefrumos e azi! (în limba franceză). (N. trad.)
B
) Da (în limba franceză). (N. trad.)
invidiezi pe Za- natsîd, care are norocul să-mi placă.
— Tot ce se poate.
— Tot ce se poate al dumitale mi-e nesuferit; urăsc tot ce este
nesigur; pentru mine, se poate e mai rău decît nu.
— Ce caracter hotărît aii
— Sigur că da; și nu numai eu; toate femeile sînt mult mai
hotărîte decît voi, domnii bărbați, care v-ați însușit, nu știu de
unde pină unde, renumele de eroi, caractere ferme, voință
neclintită; noi vă sîntem superioare; sintem capabile de
sentimente mai profunde, sîntem mai constante în iubire, ba
sîntem chiar mai curajoase decît voi, bărbații.
Kurdiumov nu răspunse nimic și continuă să examineze
tabloul.
— Chestiunea superiorității bărbaților sau a’ femeilor e veche de
cînd lumea, — mă amestecai eu în vorbă.
— Totuși încă nu e rezolvată, — replică Nadina.
— Fiecare o rezolvă în felul lui, — răspunsei eu.
— Credeți? Oh, dați-mi voiel Lucrul acesta îmi amintește de o
întîmplare foarte nostimă: pe cînd locuiam la Kaluga, am discutat
o seară întreagă în contradictoriu chestiunea asta cu un tinăr,
încît, pină la urmă, era cît pe aci să ne certăm. Deodată, apare un
doctor, un om excepțional de inteligent și foarte spiritual. Eu mă
adresez lui aproape cu lacrimile in ochi și ii spun:”Ivan Vasilicil
Spuneți-ne, pentru dumnezeu, cine e superior, bărbatul sau
femeia?'* El răspunse fără să se gindească și foarte serios:”Nici
unul, nici altul!" Am pufnit in ris, tinărul la fel, iar după noi, toți
ceilalți, și toată seara repetam cu toții:”Nici unul, nici altul".
Acest mic episod mă edifică complet asupra domnișoarei
Maraseeva. Mulți au avut desigur ocazia să intilnească in unele
case guvernante care, in felul lor, sînt destul de inteligente, foarte
vioaie și extrem de ambițioase, cărora le place să vorbească, să
discute și să facă spirite; ele frecventează regulat balurile mascate,
țes cu abilitate intrigi și in general se poartă foarte liber cu bărbații;
pe lingă aceasta au trei însușiri distinctive: un fizic nu tocmai
plăcut, un număr suficient de ani și o arzătoare dorință de a se
mărita; graba și energia pe care o depun pentru a cuceri inima
eroului ales iți reamintește de zborul vulturului, cînd se avîntă
după pradă, dar vail această energie, afară de rare cazuri, se
irosește de pomană. Cumnata Lidiei Nikolaevna mi-a făcut
impresia, la prima vedere, de ceva in genul acesta. Am simțit ime-
diat că ea pusese ochii pe Kurdiumov, dar întrebarea e: și ea il
interesa oare pe el? Ciudat!
în sfîrșit, intră Lidia Nikolaevna; era îmbrăcată într-o rochie
care-i ședea de minune, încit niciodată nu mi s-a părut atit de.
bine. Kurdiumov o salută cu un zîmbet și pe fața lui se putea citi
plăcerea ce i-o producea apariția ei. Cînd îl salută, mi se păru că
Lidia a roșit din nou; apoi se așeză lîngă mine.
— Tot nu-mi vine să cred că te văd la noi, — începu ea. —
Anușka mea s-a bucurat atît de mult de venirea dumitale încît
parcă s-a zăpăcit, nu e în stare să mai facă nimic; n-am știut că
ține atît de mult la dumneata.
Această Anușcă era tocmai fata din casă, care mă poftise
odinioară din biroul lui Leonid în salon la domnișoara.
— Chiar acum m-am certat cu Piotr Mihai- lîci, — spuse Nadina,
— mă scoate pur și simplu din sărite cu răspunsurile lui în doi
peri și tu știi”cît îmi e de nesuferit cînd cineva face pe misteriosul.
— Vă certați cam des, — îi spuse Lidia Nikolaevna.
— M-lle Nadine se supără pe mine, dar eu nu mă supăr, — zise
Kurdiumov.
— Eu mă supăr, dar și iert, și cine iartă, acela ispășește totul,
pentru că se căiește, — replică Nadina. — In cartea asta am găsit
o idee minunată, care mi-a plăcut foarte mult. Nu-mi aduc aminte
în franțuzește, dar în rusește vine așa: mai ușor înduri înjurăturile
și bătăile unui om simplu și grosolan, decît egoismul rece al unui
om de lume. Și e adevărat!
— Ét vous, madame, avez-vous lu le petit ouvrage, que je vous ai
recommandé? ’) — i se adresă Kurdiumov Lidiei Nikolaevna.
— Pas encore,9 10) — răspunse aceasta.
— C’est dommage, car il est plein d’esprit et de sentiment.11)
— Să n-o crezi, a citit-o, aseară mi-a luat-o și tot timpul a citit-
o.
— Da’ de und?, cum am citit-o? Numai așa, am răsfoit-o, —
obiectă Lidia,
— Nu minți, ai citit-o; și dacă n-o citești, ți-o iau înapoi. Am
văzut pe margini niște însemnări, sînt ale dumitale?
— Da, ale mele, — răspunse Kurdiumov.
— Sînt foarte bucuroasă; am să le studiez neapărat. După
însemnările făcute pe cărțile citite, poți judeca caracterul unui om
și țin foarte mult să-ți cunosc caracterul.
Se serviră gustări destul de alese. Kurdiumov începu să
mănînce cu mare poftă. Lidia Nikolaevna îmi oferi și mie, dar
refuzai; simțeam că nu pot înghiți nimic. Toată atmosfera în care
o găsisem pe ea nu-mi plăcea de loc: se petrecea ceva ciudat.
Nadina se duse în salon, se așeză la pian și făcu cîteva acorduri.
— ivan Kuzmici a plecat devreme la oraș? — întrebă Kurdiumov,
fixîndu-și privirea asupra Lidiei Nikolaevna.
— Da, devreme, — răspunse ea lăsîndu-și ochii în jos.
— Astăzi vine acasă? 1
— Cred că da.
— Te simți bine?
— Nu, nu prea, am dormit puțin azi noapte.
— Ai o culoare minunată.
— Mă mir, — răspunse Lidia, — de dimineață mă simțeam prost,
dar a venit dînsul, vechiul meu prieten, — zise ea, luîndu-mă de
mină, — și m-am bucurat atît de mult, incit am uitat de toate.
Kurdiumov clătină din cap.
— Piotr Mihailîci, nu dorești să cinți ceva?
— îl întrebă Nadina din salon.
■) Și dumneavoastră, doamnă, ați citit cărticea pe care v-am recomandat-o? (în limba franceză). (N.
trad.)
10
) Nu încă (în limba franceză). (N. trad.) *
11
) Păcat, fiindcă e plină de spirit și sentiment (în limba franceză). (N. trad.)
— Je mange, mademoiselle 1 ), — răspunse Kurdiumov.
— Cîntă-ne ceva, te rog, — ii spuse Lidia Nikolaevna.
— Cred că v-am plictisit destul cu cîntatul meu; nicăieri n-am
cîntat atît de mult ca la dumneavoastră.
— Bine, dar cinți atît de frumos, e atît de plăcut să te ascultăm,
incit niciodată n-o să ne plictisim... Cîntă-ne te rogi
') Mănînc, domnișoară (în limba franceză). (N. trad.)
— A l’instant ’), — răspunse Kurdiumov și se duse in salon.
Lidia se sculă de asemeni și se duse după el; o urmai și eu.
— Iți place muzica tot ca înainte, Lidia Nikolaevna?
— Da, foarte mult; cînd ascult o muzică bună, parcă mi-e mai
ușor pe suilet. Piotr Mi- hailici cîntă foarte frumos.
Kurdiumov se apropie de pian și se așeză.
Nadina îi zimbi cu cochetărie și se postă în spatele lui. Lidia
Nikolaevna se așeză pe un scaun, mai la distanță; eu n-am intrat
în salon, ci am rămas'în ușă, în așa fel incit o vedeam pe Lidia
Nikolaevna, fără ca ea să mă vadă. Kurdiumov începu să cinte:”De
ce stai pînă la miezul nopții la fereastra deschisă". Avea, intr-
adevăr, o voce de bariton destul de puternică și plăcută, o bună
școală și cinta cu destul sentiment, dar îi lipsea vădit ceea ce
găseai din plin in felul de a cinta al lui Leonid — și anume, căldura.
Nadina luă o poză teatrală, își pironi ochii în tavan, întinse
brațele, de parcă ar fi vrut să fie extazul personificat; Lidia
Nikolaevna stătea gînditoare și ascultă inpresionată. Desigur că
aici era ceva la mijloc; Kurdiumov nu cinta chiar atît de captivant
și atunci, de unde și pină unde această simpatie pentru el?
■) îndată (în limba franceză). (N. trad.)
— Ce frumoasă e romanța asta, — spuse Nadina, — e bucata ta
favorită, Lidia, și știi de ce. Și ție îți place să stai seara la fereastră.
— De unde ai mai scos-o și pe-asta? Niciodată nu stau la
fereastră.
— Æi, mon. Dieu!12) Niciodată! In fiecare seară.
Kurdiumov începu să cînte o arie grea italienească, dar se opri
13
) Haină bărbătească, pe talie, cu brandeburguri.
(N. trad.)
— Carieră civilă cum ar veni; și eu vreau să-mi iau o slujbă
civilă, cu toate că ar fi trebuit să intru în militărie, unde m-am
obișnuit,- dar acum sînt bătrîn; mi se umflă picioarele, nu mai pot.
Tăicuțul și măicuța dumitale sînt sănătoși? Ii explicai din nou că
nu am decît mamă, căci tatăl e mort, fapt pe care dealtfel îl știa și
el mai demult.
Ivan Kuzmici se uită la mine oarecum nedumerit; dacă nu era
chiar în halul de beție în care-1 văzusem odinioară, era totuși
destul de bine cherchent.
— Am uitat, am uitat de tot; mă bucur foarte
mult că ai venit, — spunea el, numai că Maria Vissarionovna a
plecat cu Leonid; și ei se vor bucura mult să te vadă. Lidia
Nikolaevna e foarte bucuroasă; ea ține foarte mult la dumneata.
Lidia Nikolaevna! Il iubești? >
— Ți-am mai spus odată, — răspunse ea.
— Mi-ai mai spus-o și cu toate astea nu sînt gelos; nu sînt de
loc gelos, — incheie Ivan Kuzmici și își privi soția pe sub sprîncene.
Lidia Nikolaevna dădu porunci cu privire la' pregătirea mesei și
grăbea într-una servitoarea să pună mai repede masa. Ivan
Kuzmici se îndreptă spre bufet; înțelesei că mai voia să bea ceva,
dar Lidia Nikolaevna se luă după el și îl opri, probabil, căci el se
întoarse încruntat, iar ea, enervată. După vreun sfert de oră, eram
cu toții la masă. Ivan Kuzmici era insuportabil. In timpul mesei
făcea glume proaste și deplasate cu soția sa și o lua peste picior pe
sora sa și pe Kurdiumov. Din cele ce spunea, se înțelegea că făcea
aluzii la dragostea dintre ei. După masă, își ceru scuze și se duse
să se culce. Kurdiumov, Nadina și Lidia Nikolaevna puneau la cale
ceva. Nadina insista. Kurdiumov o susținea, iar Lidia era
nehotărîtă. Pină la urmă, înțelesei că le-a venit poftă să facă o
plimbare cu trăsura și Lidia mă rugă să nu plec, spunîndu-mi că
se reîntorc repede; eu însă îi răspuns i că trebuie să fiu la Moscova.
Am mers totuși o bucată de drum cu ei. Eram curios să văd de ce
fel de plimbare e vorba. Lidia Nikolaevna și Kurdiumov se urcară
în trăsură, iar Nadina încălecă pe un cal.
VIII
M-am mutat la Sokolniki și la început mă duceam destul de des
pe la Lidia Nikolaevna, pe urmă, însă, mai rar; îmi venea greu să
o văd. Ivan Kuzmici prea își făcea de cap, dispărea cite două-trei
zile de acasă, fără ca nimeni să știe tinde se ducea. Lidia
Nikolaevna era tristă și suferea din cauza asta, dar nu era sinceră
cu mine, iar mie îmi lipsea curajul să deschid vorba despre această
chestiune delicată. Nadina se ținea scai de Kurdiumov; el venea
aproape în fiecare zi la ei. Nu puteam să-l înțeleg de loc pe acest
domn, care parcă era îndrăgostit de propriile sale unghii lungi și
de cizmele sale de lac; îmi făcea impresia că era in stare să stea
zile întregi să și le admire. La rugămintea doamnelor, cinta destul
de des și prin asta le atrăgea și mai mult; după mine, era cel mai
anost om; vorbea in general puțin, în schimb ii plăcea mult să
fredoneze diferite arii și făcea acest lucru fără nici o jenă, oride-
cîteori i se năzărea.
Intr-o d'mineață, mă pomenii cu o slugă de a lui Ivan Kuzmici,
care mă ruga să viu seara la ei. M-am dus, și încă de afară am
auzit prin ferestrele deschise larmă de glasuri. Intrai; salonul era
plin de lume și toți erau cunoștințe vechi; geambașul de cai, fratele
gazdei, cel cu părul lins, și încă doi domni, ioarte prost îmbrăcați.
Toți jucau cărți; un puternic miros de rom dovedea că se băuse
punci; Ivan Kuzmici era beat și foarte agitat; juca cărți cu Pionov,
care, cînd dădu cu ochii de mine, imi făcu o deosebită manifestație
de simpatie și îmi explică cu mult haz că inventase chiar atunci o
băutură nouă: mai întîi lua un pahar cu rom, după aceea o
înghițitură de ceai, apoi își mișca burta și punciul era gata în
stomac.
Lidia Nikolaevna stătea singură în salon. Mă dusei la ea. Ochii
ei păstrau urme proaspete de lacrimi.
— De ce n-ai mai dat pe la noi de atîta timp? Ce s-a întîmplat?
— Nu prea m-am simțit bine, — răspunsei eu.
Un lacheu intră în salon.
— Pot să servesc votcă? — o întrebă el pe Lidia Nikolaevna
— E abia opt trecute. — răspunse ea.
— Mi s-a c'Tut dincolo.
— E abia opt și jumătate.
Lacheul ieși.
—- Nici eu nu mă simt bine, — continuă Lidia Nikolaevna, —
mă doare capul într-una; aș vrea să fac o plimbare, dar n-am cu
cine; Nadina s-a dus la niște cunoscuți. Hai, nu vrei să ne
olimbăml
— Cu plăcere, — răspunsei eu.
Lidia Nikolaevna iși puse o pălărioară și un mantou și, fără să
fim văzuți de nimeni, ieșirăm pe usa din dos. Ea îmi ceru să-i dau
brațul și se sprijini de el. Ajungind pe aleea cea mare, Lidia se opri
și ne așezarăm pe cea mai apropiată bancă
- Ce-i la voi astăzi? — începui eu.
— Soțul meu a fost cu ideeal Tare mi-s neplăcute toate astea...
Dar el nu ține seama de părerea mea, — răspunse Lidia
Nikolaevna.
— Demult au loc astfel de reuniuni la voi? — o întrebai eu.
— Din vara asta. Ivan Kuzmici s-a înrăit mult de cînd au plecat
fratele și mămica mea. Dacă ai ști cît îndur!
— îmi închipui și chiar mă așteptam la acest lucru încă de pe
cînd era vorba să te măriți.
Lidia Nikolaevna iși acoperi fața cu miinile și stătu cîtva timp în
această poziție, după care îmi luă brusc mina.
— Iți pare rău? Ți-e milă de mine? — mă întrebă ea. •
— Te mai îndoiești oare?
— Nu, te cred. Spune-rni, învață-mă, ce să fac? M-am prostit în
așa hal, sînt atît de zăpăcită, incit nu pot să mai judec nimic.
— Ce sfaturi să-ți dau? — răspunsei eu. — A da sfaturi e sau
foarte ușor, cînd vrei să scapi doar cu vorbe, sau foarte greu... Cum
ai putut să te măriți cu un astfel de om?
— - Am fost nevoită. Ascultă-mă. acum îți pot vorbi sincer. Știi
că înainte de nuntă aveam la el o datorie de o sută de mii de ruble
și, dacă îl refuzam, avea de gînd să transmită această datorie unui
cunoscut de-al său, care ne-a amenințat că o va băga pe mama in
pușcărie. Nu trebuia oare să mă sacrific ca s-o salvez? Altfel m-aș
fi disprețuit pe mine însămi.
— Dar cine ți-a vorbit despre această datorie și despre toate
celelalte?
— Pionova.
— Cum ai putut ș-o crezi?
— Nu puteai să nu crezi acest lucru... ea nu prea mă înghițea,
e adevărat, dar la mama ținea mult și-mi vorbea de situația ei cu
lacrimi în ochi; în sfîrșit, chiar mama îmi vorbea despre acest
lucru.
Mă mulțumii să dau din umeri.
— La ce bun să mai vorbim despre asta, — continuă Lidia
Nikolaevna. — acum nu se mai poate schimba nimic, totul s-a
sfîrșit.”Sigur că s-a sfîrșit", gîndii eu.
— Cel puțin, ca om, Ivan Kuzmici e bun? Te iubește? — o
întrebai eu, după o mică pauză.
— E bun și mă iubește, cînd nu bea păcătosul ăsta de vin, dar
cind se apucă de băutură e cii totul alt om. Phrde orice respect
fată de mine, ii sare țandăra din orice... mai cu seamă în ultimul
timp, și asta oridccîteori se întoarce delà Moscova... Este acolo
cineva care-1 ațîță împotriva mea.
— Cred că e aceeași familie Pionov.
—■ Da, și aceștia, dar nu atit ei, cit se pare că o altă femeie, o
păcătoasă, o veche legătură de-a lui. Nici n-aș fi știut de existența
ei, dacă nu mi-ar fi arătat-o Anușka, odată la plimbare.
— Cine;i femeia asta?
— Nu știu, patroana unn prăvălii.
— Lina înaltă și dreaptă?
— Exact.
Nu era altcineva decît așa zisa”cumătră” a lui Ivan Kuzmici, care
fus se atunci la serată. Li ia Nikolaevna uitase de ea, iar eu n-am
găsii cu cale să-i reamintesc.
— Cel mai bine ar fi să nu-i mai dai să bea, — ii spusei eu.
— Acasă nu-i dau, dar bea pe ascuns; mi s-a și urît să tot stau
la pindă, și apoi— pleacă la Moscova.
— Nu-1 lăsa singur.
— Cern să nu-1 las, doar nu-i copil m'c. încerc să merg și eu cu
el, dar nu mă ia. Spune că are treburi pe la autorități. Cînd își
pune omul ceva în cap, degeaba il mai oprești. La început le
puneam toate la inimă, plîngeam, dar acum mi-au secat și
lacrimile. Mi-e frică mai ales cind e beat, și cind vine noaptea tirzi
i; atunci e pus pe scandal, țipă la toată lumea, e cuprins de gelozie
și de o lăcomie nemaipomenită. Acum îmi face mereu imputări că
din cauza mea a pierdut o sută de mii de ruble.
— Un om rău și josnic nimic mai mult.
— Nu, cind e treaz e cu totul altfel; mă roagă să-l iert, imi sărută
miinile, stă ceasuri întregi in genunchi in fața mea, încit nici nu-ți
vine să te uiți la el.
— Ar fi trebuit să-l cerți mai mult. Cu astfel de oameni trebuie
să te porți uneori fără menajamente.
— Nu sînt în stare. Sora lui, Nadina, imi sare in ajutor in astfel
de situații. Ii face morală zile întregi. La început, ea era pentru
mine o adevărată salvatoare; el ii știa de frică; acum insă, nu-i mai
pasă nici de ea; cînd il apucă pandaliile, începe s-o batjocorească,
s-o înjure de la obraz, și ea, săraca, i le rabdă toate.
— Sinteți prietene?
— Da, mi-e dragă. Și ea a început să țină mult la mise. înainte
n-a stat niciodată împreună cu fratele ei; acum stă de dragul meu.
— Ia lasă, Lidia Nikolaevna. Prea te in- crezi in oamenii Ești gata
să crezi in dragostea orișicui, care iți arată cel mai mic semn de
afecțiune. Bănuiesc ca Nadina urmărește un scop mai egoist.
— Poate și pentru că vrea să stea la Moscova I
— Tocmai, vrea să stea la Moscova ca să cucerească inima lui
Kurdiumov.
— Ai și observat?
— Ba bine că nul Nu e nevoie de prea mult spirit de observație.
— E ciudată, nu pot s-o înțeleg; e o fată foarte inteligentă, dar
in privința asta e caraghioasă; s-a îndrăgostit de el chiar a doua zi
după ce l-a văzut.
— Nu e de mirare; el e atît de bine și are atîtea calități incit poate
s-o cucerească nu numai pe Nadina.”
—Ei, oricit de bine ar fi un bărbat, trebuie totuși să-l cunoști cit
de puțin ca să te îndrăgostești de el.
— Dar dumneata îl cunoști bine pe Kurdiumov?
— Da. îl cunosc; e un om nobil și are o inimă de aur.
— Ei nai Inimă de aur! Cine ți-a spus asta? Nu cumva chiar el?
— Ei, nu; de ce-ți bați joc! Zău că e un om bun, puțin cam snob,
e drept, dar nu seamănă cu alții. Ai auzit cu cită căldură cîntă!
— Ba de loc; are o voce bună și școală.
— Ei, lasă, ești nedrept față de el! De ce nu-1 simpatizezi? f /
— Nu-1 simpatizez pentru că nu-1 simpatizează nici fratele
dumitale, și in privința asta am toată încrederea in Leonid.
— Nn, in Leonid nu poți avea încredere, el e un om admirabil,
dar foarte capricios. Dintre toți cunoscuții noștri, el nu ține decît
la dumneata și la nimeni altul.
— Dacă Leonid Nikolaici e prea exclusivist (n prieteniile sale,
apoi dumneata ești cu totul opusă în privința asta. In dragoste și
prietenie ne trebuie foarte multă prudență și mai ales vouă,
femeilor, ca nu cumva mai tîrziu să încercați o amară decepție
— De ce să vezi oamenii mai răi decît sînt? Și fără asta sînt
destule amărăciuni în viață; ce-ar mai fi dacă nu te-ai încrede in
nimeni și n-ai iubi pe nimeni? Ar fi îngrozitor! — răspunse ea
sculîndu-se și întinzindu-mi mina.
Plecarăm; imi dădui seama că nu era dispusă să continuăm
discuția.
Femeile înzestrate cu sensibilitate și rațiune au de multe ori un
fel de false convingeri intime, pe care e tot atît de greu să le
schimbi, pe cît e de gr^u să schimbi natura inimii lor, și orice
contrazicere în această direcție le prici- nuiește durere și
amărăciune. Așa s-a întîm- plat și cu Lidia; eu, însă, nu am ținut
seama de asta și m-am decis să-i spun adevărul, orû cit de crud
ar fi fost el.
— Nu știu, Lidia Nikolaevna, — reîncepui eu, —- ce te face să
crezi că Kurdiumov are o inimă de aur. După părerea mea, este
intr-adevăr un om de lume, adică un om cu calități exterioare. Ca
să vie aici, iși calcă pe inimă; el are nevoie de un alt cerc, nu se
simte bine în micul dumneavoastră salonaș și toate astea desigur
că le face nu de dragul lui Ivan Kuzmici, pe care nici nu-1 bagă in
seamă, și nici pentru Nadina, față de care se achită politicos prin
citeva vorbe schimbate cu ea, ci pentru dumneata.
Cînd am pronunțat ultimele cuvinte, am simtit că mina Lidiei
tremura dar nu m-am oprit, ci am continuat.
— Te afli in cea mai avantajoasă situație pentru ca el să-ți facă
curte; ești o femeie deșteaptă, ești nefericită și a li consolatorul
dumi- tale e o sarcină plăcută, așa că un bărbat iși poate atinge
scopul incetul cu incetul, pe nesimțite.
— Ajunge, destul, — mă întrerupse Lidia Nikolaevna, — ești
crud și nedrept. Față de el n-am decît un sentiment de prietenie și
aș fi foarte mulțumită dacă s-ar căsători cu Nadina.
— Știi bine că acest lucru nu se va intimpla niciodată. Fii mai
severă cu dumneata, Lidia Nikolaevna, controlcază-ți mai atent
sentimentele și păzește-te mai mult, pînă nu-i prea tirziu.
— Ma condamni oare și pentru o prietenie? Și cu dumneata sînt
prietenă, dar nu înseamnă că sînt îndrăgostită de dumneata, —
obiectă ea cu multă demnitate.
Comparația aceasta mi se păru oarecum jignitoare.
— Să dea dumnezeu să nutrești față de acest om sentimentele
pe care le ai față de mine, numai că sentimentele noastre față de
dumneata sînt cu totul deosebit?, și pentru asta pun capul. Nn
ascund că la începutul cunoștinței noastre te priveam cu alți ochi,
dar, din momentul cînd am aflat că te măriți m-am stăpi- nit și,
din acea clipă, ai devenit pentru mine o soră și nimic mai mult.
Kurdiumov, pare-mi-se, a procedat cu totul altfel; mă îndoiesc
dacă iți acorda vreo atenție cînd erai domnișoară, dar din clipa cînd
ai devenit doamnă, ai început să-l interesezi.
— Destul, să terminăm această discuție. Ești crud și citeodată
mi-e și frică să vorbesc cu dumneata, ești în stare să omori
încrederea pe care o femeie o are in ea și în alții.
— N-am spus decît adevărul, așa cum il văd eu.
După aceea, ne apropiarăm de casă și intrarăm iarăși în salon
prin ușa din dos. Acolo dădurăm de Kurdiumov. Lidia imi aruncă
o privire și își plecă ochii.
— Vous vous êtes promenée? ’)
Lidia dădu din cap în semn de aprobare și se așeză. Aruncai o
privire în salon; acolo se petrecea o scenă oribilă; jucătorii își
întrerup-
■) V-ați plimbat? (în limba franceză). N. trad.) seseră jocul și
luau o gustare. Toți erau afumați, tăceau o gălăgie îngrozitoare și
se certau. Ivan Kuzmici și Pionov continuau să joace. Primul era
complet desfigurat, probabil că pierdea. Pionov rîdea cu vocea lui
puternică, de răsuna toată casa.
— Ei, dacă-i damă, damă să fiel... Mă iertați, doamnă, dar vă
dăm la cap și dumneavoastră. Dar valetul? Ei, frate Ivan, ți-am
spus eu să nu te increzi in valet. Dar asul e al tău. Ce-i al tău, e
al tău!... Ba nul Decarule, drăguțule, să nu mă trădezi! Iată că nu
m-a trădat. Basta! — spuse Pionov; se sculă și se apropie de masa
cu gustări.
— Ia te uită la ei, dar bine ați mai gospodărit aici, domnilor, e
curat ca-n palmă. Nimici... Hei, mă băiete, dă-mi și mie cu același
preț sos din ăsta și pînă atunci, să vedem ce-i cu Madera.
Dumneavoastră, domnilor, văd că nici nu v-ați atins de Maderă,
dealtfel nici nu face doi bani/e proastă; eu, așa, neavind încotro și
nefiind pretențios, am să mă ocup de ea. Ei, Ivan Kuzmicil
Distrează-te cel puțin cu o Ma, deră, să-ți faci curaj. Asta-i jucărie,
e din' struguri, nu-ți face răul
Ivan Kuzmici se sculă și se apropie de masă. Pionov ii turnă un
pahar plin; el il bău, iși aprinse pipa, se plimbă prin cameră cu
pași șovăitori, intră in salon, aruncă o privire asupra noastră a
tuturor, se așeză pe un scaun, iși mușcă buzele și o privi încruntat
pe soția sa.
— De ce n-ai dat ordin să ne servească gustări? — întrebă el,
răvășindu-și părul.
Lidia Nikolaevna nu răspunse.
— Nu-ți fie cu supărare, dumneata n-ai dat ordin, în schimb am
dat eu, — urmă el. — Ünde-i surioara mea? — Lidia Nikolaevna
continuă să tacă.
— De ce nu vrei să vorbești cu mine? Te întreb: unde-i surioara
mea?
— A plecat, — răspunse Lidia.
— A! A plecat, îmi pare foarte rău. Piotr Mihailovich M-lle Nadina
a dumitale a plecat, —- spuse Ivan Kuzmici și tăcu cîteva clipe.
— De ce, totuși, n-ai dat ordin să ne servească gustări? — se
adresă el din nou soției sale.
— N-am lăsat vorbă, n-am fost acasă... am fost la plimbare.
— A! Ai fost la plimbare! Te plimbi mereu, eu la fel... Ce treabă
e asta?
Kurdiumov se făcu palid; eu nu mă simțeam In stare să mă uit
la Lidia, așa milă mi-era de ea.
— Ai pierdut sau ai cîștigat la cărți? — mă adresai eu lui Ivan
Kuzmici, cu intenția să schimb cît de puțin conversația.
— Am pierdut, — răspunse Ivan Kuzmici, — am pierdut o mie
de ruble, dar n-are nici o importanță, am pierdut din averea mea...
Nu iau nimic de la altul.
Lidia se sculă să plece.
— Unde te duci? Stai cu noi, vcm lua masa îndată, — ii spuse
Ivan Kuzmici. '
— Nu mi-e foame, — răspunse Lidia și ieși repede.
— Așadar, cucoanelor nu le e foame astă seară. Bine, noapte
bună, roi insă vom minca și vom bea; nici dumneata nu vrei să
mănînci? — se adresă el ironic lui Kurdiumov.
— Nu măninc, — zise acesta și sculindu-se salută și ieși.
— Ei, atunci noapte bună și dumitale, — zisei gazda, — și
dumneata ești cucoană și ai minu- șițe albe. Adio; doar eu sînt
prost, nu înțeleg nimic, de dumneata e îndrăgostită Mademoiselle
Nadina. Știu, deși sînt prost, știu eu cina e îndrăgostită de
dumneata; dar tac; la mine toate sînt aici, la inimă... Nici că-mi
pasă; sînt doar un prost; în schimb, soția mea e foarte deșteaptă.
Mă sculai să plec; Ivan Kuzmici abia acum observă prezența
mea.
■ — Nu, dumneata te rog să nu pleci; eu țin la dumneata, nu
știu nici eu de ce, dar țin la dumneata; în schimb Kurdiumov, uite,
aici îmi stă. în gît, am să-l cotonogesc eu într o zi. Rămii la masă,
imi ești simpatic; mi s-a spus cîte ceva și despre dumneata, dar nu
cred.
— Dar ce stai aici? E timpul să luăm ceva în gură, frate, — i se
adresă Pionov intrind.
— Nu îndrăznesc; nu-mi dă voie soția să mă- nînc... spune că-
mi face rău. Se teme că am să dau ortul popii. Ha, ha, ha, —
începu să rîdă Ivan Kuzmici, — dar mie nu mi-e frică de loc... și
acum aș vrea să mor; nu vreau să mai trăiesc, Vreau să mor. Pupă-
mă, burtosule!
— Poftim! — urlă Pionov și strîngîndu-i capul la pieptul său, ii
spuse: —”Sărută-mă, sărutul tău mai dulce-i decît smirna, decît
vinul!11
Profitai de această clipă și o ștersei. Doamne, ce se petrece aici!
Și cum se vor termina toate?
IX
Orice ați zice, dar Lidia Nikolaevna era mai mult decît prietenă
cu Kurdiumov. Ea i-a redat desigur ultima noastră convorbire cu
privire la el, căci de unde înainte aproape că nu-mi adresa nici un
cuvînt, acum, deodată, a început să-mi caute prietenia.
— Ești liber astă seară? — mă întrebă el odată, cînd ieșirăm
împreună de la Ivan Kuzmici.
— Da, — răspunsei eu.
— Atunci vino pe la mine.
Acceptai. Și eu doream să mă apropii oarecum de el. Inchiriase
o vilă nu prea mare și foarte frumoasă ca exterior; interiorul, însă,
întrecu toate așteptările mele. Numai prin curățenia lor, cele cinci
camere pe care le ocupa, semănau mai curînd a magazin modern
de
obiecte de artă, decît a locuință; draperii, statuete de marmoră,
peisaje în ulei, portrete, obiecte de bronz, mobilă, covoare, se
găseau din belșug și-ți făcea impresia că toate erau aranjate cu
foarte multă socoteală, că poate se studiase zile întregi unghiul
sub care trebuie să atîrne un tablou pentru a fi pus in lumină,
unde trebuie așezată o vază chinezească, astfel ca să poată fi
imediat observată de fiecare oaspete, cum trebuie instalat un
divan-colțar, ca să ofere un confort deplin. Să vezi atîtea nimicuri
de prisos aranjate cu atîta minuțiozitate in locuința unui bărbat,
luați-o cum vreți, dar, după mine, e un semn de neseriozitate. Cine
nu știe cît de penibil e să te duci undeva în vizită, cînd știi că gazda
nu te înghite și nu te respectă și totuși, în interesul său, călcîndu-
și pe inimă, caută în aparență, chipurile, să se dea bine pe lingă
tine. Exact în -această situație mă aflam eu la Kurdiumov. Mai
mult de o oră stă- turăm fie tăcînd, fie schimbind cîteva fraze
banale despre timp, despre poziția locului și, in sfîrșit, dorind
totuși să mă intereseze cu ceva, el începu să mi arate cu ce se
îndeletnicește, înainte, credeam că-1 interesează numai muzica,
dar am constatat că și desenează, sculptează, se ocupă de
galvanoplastie, lucrează la strung și face diferite obiecte din lemn,
os, argint, în care era chiar mare meșter. Bineînțeles, pe cît mi-a
permis ipocrizia, i-am lăudat toate operele și, în sfîrșit, epuizind și
acest su- biect, tăcurăm din nou. Către sfîrșitul vizitei, așa cum
mă hotărîsem, am încercat să ating coarda lui sensibilă și incepui
o conversație despre familia Măriei Vissarionovna. Kurdiumov
răspundea ponderat și tot atît de ponderat mă întrebă dacă ii
cunosc demult. Cînd i-am spus că l-am meditat pe Leonid, pe care
l-am și lăudat. el îmi răspunse pe un ton protector:
—: Oui, il a beaucoup de talent pour la musique
Despre Lidia Nikolaevna îmi spuse doar că este o cucoană
drăguță, iar despre Nadina, că e o fată inteligentă; vorbind însă
despre Ivan Kuzmici, făcu o strîmbătură.
Cînd m-am întors acasă, am găsit un musafir neașteptat: Leonid
se întorsese la Moscova și mă aștepta de două ore în camera mea.
Alergase la mine îndată ce coborise din trăsura cu care a venit,
fără a mai da pe acasă dar, îmbrățișîndu-mă, nu manifestă prea
mare bucurie, ci doar îmi spuse:
— Bine c-ai venit, căci pe aici a fost mare plictiseală.
— Ai terminat studiile? — îl întrebai eu.
— Da.
— Ești candidat?
— Da.
— Muncești mult?
') Da, are mare talent la muzică (în limba franceză).
(N. trad.)
— Ași; tot n-am chef de lucru... O vizitezi pe soră-mea?
— Cum să nu.
— Ce lace, e sănătoasă?
— îmi face impresia că nu prea.
— Dar ce face jumătatea ei?
— E suferind și el, îl roade vechea lui boală.
— Iar a luat-o razna, — adăugă Leonid, și, după o clipă, adăugă:
— Kurdiumov vine des pe acolo?
— In fiecare zi, — răspunsei eu.
El se încruntă.
— Am mai făcut cunoștință acolo cu o persoană nouă, cu sora
lui Ivan. Kuzmici, — ii spusei eu.
— Tot mai q în vizită la ei? — mă întrebă Leonid.
— Tot, și nici nu se gîndește să plece. ~
— Ce face ea acolo?
— Nimic; o mistuie patima pentru Kurdiumov.
Leonid nu răspunse nimic, dar, încruntîn- du-se'și mai mult, se
plimbă cîtva timp încolo și încoace prin cameră.
— Ai vorbit cu sora mea? — mă întrebă el deodată.
Am bănuit imediat cu ce scop mă întreabă.
• - Da. o singură dată.
— Și ce anume?
I-am redat cuvînt cu cuvint convorbirea pe care o avusesem cu
Lidia Nikolaevna, discuția noastră cu privire la Kurdiumov,
precum și vizita ce i-o tăcusem acestuia din urmă.
— Kurdiumov e un fel de artist multilateral, — remarcai eu.
Leonid își ieși din fire.
— Ei, pe dracu’. artist! — exclamă el. — Omul ăsta n-are destul
suflet pentru a cîntă cum trebuie o romanță — și dumneata il nu-
mești artist... Strungar poate că e bun, dar artist — in nici un caz.
Nu l-am contrazis pe Leonid, fiindcă eram cu totul de părerea
lui. A dormit la mine și a doua zi ne-am dus împreună, la prînz, la
Lidia Nikolaevna. Ea abia se întorsese de la mama sa și se bucură
mult l.a vederea fratelui ei; i se aruncă de gît și izbucni in hohote
de plins. Ivan Kuzmici era bolnav. La început am crezut că e
mahmureala după vreun chef din ajun, dar am aflat că era bolnav
mult mai serios. Cam odată cu noi sosi și doctorul, pe care-1
cunoșteam încă de pe cînd eram la universitate; era un bătrînel
cumsecade și modest. Cînd ieși de la bolnav, îl ajunsei din urmă,
în antreu, și-l întrebai: ;
— Ce boală are Ivan Kuzmici?
— Ce să aibă, tăicuțule, — imi răspunse bă- trînul, — iși cam
face de cap guta ș< s-a ales și cu o ciroză. A înghițit prea mult
alcool.
— Și boala e intr-un stadiu înaintat?
— Destul de Înaintat; dacă nu va lua medicamentele pe care i
le-am prescris și nu va tine regim, pină la toamnă poate să facă și
o hidropizie.
— Am o rugăminte la dumneavoastră, Simeon Matveici, — ii
spusei eu, — cunosc bine această familie și tin mult la ea.
— Da, și?
— Și v-aș luga să nu pomeniți nimic Lidiei Nikolaevna despre
stadiul în care se află boala lui Ivan Kuzmici, iar lui să-i puneți în
vedere și să-i explicați urmările pe care le poate avea boala, dacă
nu se va abține in viitor.
— Așa îl sperii, tăicuțule; poate că știi și dumneata in ce constă
toată medicina noastră: cuțit, căldurică, nițel regim și liniște su-
fletească.
— Trebuie să-l sperii; altfel nu se va căuta și nu se va abține.
— Nu știam cu ce fel de om am de a face; Iți mulțumesc că mi-
ai spus. Eu îl cunosc prea puțin, atîta mi-am dat seama că e un
bețiv. Ah, bolile astea de stomac sînt mai rele decît cele de piept;
acelea măcar sînt de la dumnezeu, pe cînd astea ți le faci cu mina
ta, — zise doctorul și plecă.
In timpul mesei și după masă, toți erau cam morocănoși; Leonid
era plictisit, Lidia Nikolaevna, ca și atunci cînd o revăzusem după
întoarcerea mea la Moscova, căuta să se prefacă că e bine dispusă
și fără griji, dar nu reușea să-și joace bine rolul, cădea adesea pe
gînduri și, din cind în cind, se ducea la bărbatul ei. Nadina trecea
de la o fereastră la alta; bănuiam pe cine aștepta.
Pe la șase seara veni Maria Vissarionovna cu cele două fiice mai
mici ale sale și cu Pionova. care nu mai fusese la Lida de mai bine
de un an și care, după ce dădu bună seara, începu imediat să se
scuze.
— Vai, chère') Lida Nikolaevna! Demu|t am tot vrut să vin pe la
dumneata, dar tot timpul am fost suferindă. L-am rugat de cîteva
ori pe Serioj'a să mă ia cu el, dar n-a vrut.”Lasă, mon ange14 15),
imi spunea el, abia te ții pe picioare, unde să mai bați atîta cale
pînă la Sokolniki". Grozav, grozav, m-am plictisit în tot acest timpi
Astăzi mi s-a spus că Maria Vissarionovna s-a întors, și mie nu-mi
venea să cred; de vreo trei ori l-am întrebat pe omul care m-a
anunțat, dacă spune adevărul. Imediat m-am îmbrăcat și am
plecat; doream s-o revăd pe draga mea Maria Vissarionovna și să
văd ce face Lidia Nikolaevna.
„Ce femeie neobrăzată, mă gîndeam eu, cum nu-i e rușine să
spună că abia se ține pe picioare, cind fața îi pleznește de sănătate
16 Lafarge Marie Cappelle — citată în povestire ca prototipul femeii criminale. (In anul 1838 a fost
măritată împotriva voinței sale; după scurt timp a fost învinuită că și-a otrăvit soțul și a fost condamnată la
muncă silnică pe viață). (N. red. ruse).
ton dictatorial. — A fost o fiică rea, după cum spunea Aliona
Alexan- drovna. S-a măritat cu un om infect, îl cunosc, am fost în
armată comandantul lui, dar acest lucru n-o scuză de loc, ci,
dimpotrivă, e o carte de vizită și mai proastă pentru ea. Pentru ce
s-a măritat? Ori din interes, ori din do- rinla aprinsă de a se mărita
cu orice chip, indiferent cu cine; și, în sfîrșit, dacă s-a măritat,
trebuia să caute să îndrepte defectele soțului său. iar nu să-l lase
să bea in halul acesta și pînă la urmă să moară din pricina beției.
Ea l-a atras în mrejele ei pe tînărul Kurdiumov și l-a izolat cu totul
de societate; în ultimul
timp nu-1 mai vedeai nicăieri și, ca să-șî ascundă legătura lor,
ea a făcut din sora soțului său, cum spunea Alexei Ivanîci, un pa-
ravan ori un mijloc de a-și ascunde dragostea. Prin purtarea ei a
cauzat moartea fratelui său. Acum a intrat în legătură cu un alt
bărbat, care o vizitează zilnic, ca să nu spun niai mult. Și după
toate astea, mai poate fi scuzată?
In timpul acestei perorații, bătrîna dădea din cap'in semn de
aprobare, iar ceilalți la fel; cu toții erau fără îndoială, de acord. N-
am mai putut răbda.
— Povestea cu această doamnă nu este redată tocmai așa cum
s-a petrecut în realb tate, — începui eu, adoptînd tonul bătrînului
și sculîndu-mă. — Este exact că ea nu s-a măritat din dragoste, ci
in urma puternicilor stăruințe ale mamei sale. Soțul ei era stăpinit
de patima nenorocită a beției încă de pe cînd era holtei și era
imposibil să-1 faci să renunțe la ea. Kurdiumov n-a fost față de ea
decît un curtezan insistent. Cu privire la sora soțului său, nici prin
cap nu i-a trecut să facă din ea un paravan, ci aceasta s-a
îndrăgostit de Kurdiumov. Cu domnul care o vizitează zilnic, nu
are decît cele mai sfinte, curate și prietenești raporturi și acest
lucru îl afirm cu toată tăria, pentru că acel domn sînt eu însumi.
Toți s-au fisticii, bătrinul se încruntă, iar eu plecai curînd după
aceasta.
1'38 .
Trebuie să spun că, In ultimul timp, raporturile dintre mine și
Lida erau destul de nepre- cise. Că o iubeam și că doream să devin
soțul ei era fără doar și poate, dar nu mă decideam să i-o spun,
pentru că, pe de o parte nu eram încredințat că ea mă iubește, iar
pe de altă parte mă temeam să nu-i jignesc durerea pricinuită de
pierderea fratelui și a soțului său. Mă duceam intr-adevăr foarte
des pe la ea și vizitele mele ii făceau multă bucurie, dar simțeam
în același timp că o stînjenesc. Ultima în- tîmplare m-a determinat
să iau o hotărîre definitivă. Lida își ducea viața singură, părăsită
de toți, fără bani, stigmatizată de opinia publică; nu mai era timp
de tărăgăneală, ce-o fi, o fi, mă gîndii eu, și i-am scris o scrisoare
în care i-am mărturisit dragostea mea, i-am declarat sincer cum
sînt interpretate în societate raporturile dintre noi și am implorat-
o să consimtă a deveni soția mea; în caz contrar, va trebui să ne
despărțim, lucru pe care, sînt sigur că nici ea nu-1 dorește.
Lida nu mi-a răspuns două zile; nerăbdarea mă chinuia
cumplit. Am vrut să mă duc în persoană la ea, cînd sosi scrisoarea
ei. O redau în original.
"i
„lartă-mă că-ți răspund cu atîta întîrziere la scrisoarea ta, bunul
și singurul meu prieten; îngăduie-mi să te numesc astfel cel puțin
pentru prietenia ce a avut-o față de tine nepre-
țuitul meu Leonid. Imi scrii că mă iubești demult. Știu și eu acest
lucru, dar n-am avut puterea să te rog să nu mă mai iubești; vezi
cît de cochetă și de perfidă sînt! Te-ai revoltat pentru învinuirile ce
mi se aduc în societate, dar cît de mult ai greșit, scriindu-mi aceste
rînduri; această societate mă cunoaște mult mai Vine decît tine;
oare mi-am iubit soțul așa cum ar fi trebuit? Oare, văzînd nebunia
Nadinei, am prevenit-o din timp? Dar sărmanul meu frate! Oare
nu și-a pierdut viața din cauza mea? Și apoi, Kurdiumov... Te-am
înșelat mereu, prietene drag, în privința lui... L-am iubit... Inima
și sufletul meu i-au aparținut în întregime... Pentru el am uitat pe
dumnezeu, de conștiință; vezi ce femeie decăzută sînt, și numai
prezența ta severă și umbra fratelui meu, care s-a ridicat între noi,
mi-a dat și acum tăria de a mă depărta de acest om. Ca să fiu soția
ta nu vreau și nici nu pot; nu sînt vrednică de asta! Mama m-a
iertat și mi-a îngăduit să stau cu ea. E bolnavă. Am s-o îngrijesc și
dee domnul ca cel puțin în felul acesta să-mi ispășesc greșelile1 . _
Lida și-a rostit singură sentința, dar. de fapt- este ea oare
vinovată?
O BATRÎNA BOIEROAICA
(POVESTIRE)
Ultima stație de poștă din ținutul nostru era in satul V... și de
aceea, cînd ajunsei acolo, poruncii să fiu dus la han. Hanul îl ținea
o bă- țrînă, poreclită Cioroaica sau Baba-hoața, cum ii spuneau
cei care o cunoșteau bine — atît boierii, cît și mujicii.
Era o femeie nu prea înaltă, cu fața roșie ca arama, grasă, dar
încă destul de sprintenă, săritoare și cu o gură care turuia într-
una, mai ales cînd era cherchelită; și cherchelită era aproape toată
ziulica, de dimineața pînă noaptea tîrziu.
Ajunsei noaptea, firește înghețat pînă în măduva oaselor.
Bîjbflnd prin întuneric, urcai scara cunoscută și deschisei portița
spre tindă. In semiîntunericul ce domnea, licărea o lumî- nărică
subțire de seu, intr-un sfeșnic de fier, înfipt într-un stîlp, iar din
burlanul lung al uriui samovar răbufneau flăcări de la niște
surcele aprinse dedesubt; un cal care se profila vag în beznă rodea
de zor bara care despărțea tinda de curte. Din ușa deschisă a izbei
ieșeau rotocoale de aburi.
— Hei hangițo, cotoroanță bătrînă, sări că ți-au venit boierii —
strigai eu.
— Așa-i tăicuțulel Curat boierii — se auzi Vocea bătrinei și
îndată se arătă și ea.
— Poftiți înăuntru, boieri dumneavoastră, pe aici, pe aici,
cinstite fețe, — spuse ea.
Intrai. înăuntru mă învălui un aer foarte cald și înăbușitor. 1
— Aici te bate soba la cap, baboi — îi spusei eu.
— Nu, boierule, nu, focul a fost făcut tocmai azi de dimineață,
— răspunse baba, dar în același timp își vîrî mina ei grasă în
răsuflă- toarea sobei și-i trase deoparte capacele.
Intre timp, mă dezbrăcat
— Tiil — exclamă baba, lovindu-și palmele una de alta. — Ia
uite, e un boier de-al nostru, iar eu, proasta de mine, n-am băgat
de seamă. Ia uitel De unde vii, tăicuțule?
— De la Piter.
— Ia uite, tocmai de unde vinei Nu te-am recunoscut, zău nu
te-am recunoscut, cum te-ai îngrășat și ce voinic te-ai făcutl Ivan
Petrovici a trecut și el mai deunăzi pe aici.
— Care Ivan Petrovici? — întrebai eii.
— Ivan Petrovici Sorokin; ce, te faci să nu-1 cunoști, doar sînteți
prieteni.
Habar n-aveam de vreun Ivan Petrovici Sorokin, dar bănuind că
baba vrea să-mi povestească ceva despre el, mă prefăcui că-1 cu-
nosc.
— Ei, și ce-i cu el? — o întrebai eu.
Baba făcu doar un gest cu mina.
— Of, că mi-e și silă să mai spun ce tâm- bălău a fost cu cucoana
lui, cit p-aci era să iasă un buclac... — Am încercat eu ce-am în-
cercat să-i împac, dar degeaba.
— Și zi așa, s-au certatl — observai eu.
— Da, și încă cuml — răspunse baba. —
S-au luat de la un colac de citeva copeici; boierul e cam zgîrie-
brinză, e în stare să vîndă și potcoave de cai morți, numai să scoată
un ban; ei, și cum vă spui, a adus de la piață un colac de ăsta și a
imbiat-o pe cucoană cu el, dar ea a strîmbat din nas — și de-aici
țin-te:”Tu, zice el, toate mi le faci împotrivă**, iar ea s-a pus cu
gura pe el.”Și tu, zicea ea, mă ții numai cu pleavă", ei, și dă-i și dă-
i, de m-am împovărat și eu de păcate cu ei. ,
— Și pe urmă? — întrebai eu.
— Atîta tot, s-au certat, — răspunse baba, și de unde pînă
atunci avusese o expresie batjocoritoare, și-o schimbă deodată,
intr-una tristă, adăugind cu o voce plingăreață: •— Și mătușica
dumitale, Maria Nikolaevna, s-a prăpădit, tăî- cuțulel
— Care mătușă Maria Nikolaevna? — întrebai eu.
— Ei, Ometkina; dar ce, pe toți i-a uitat la Piter?
— Ei, aci n-ai brodit-o, babo, n-am avut niciodată vreo mătușă
cu numele ăsta, — îi spusei eu.
— Așa o fi oare, chiar nu ți-e mătușă? Așa e,~că bine zici, e a lui
Nikolai Egorovici Be kasov, da, da, lui ii e mătușă, — o drese bă-
trîna. — A avut o înmormintare, domnule, cu alai mare, așa cum
se cuvine! Nu s-au zgircit de loc la bani. Ce de preoții... Ce de
calicimel... — urmă ea, împreunîndu-și mîinile și pregă- tindu-se,
pe cît se părea, de vorbă lungă. Dar, în clipa aceea, din camera
vecină se auzi un trosnet ușor și o voce răgușită care striga:
— Lasă-mă, cine îndrăznfește să mă lege? Vanka, stăpînul meu,
ticălosulel Dă-mi votcă. Lasă-mă! — Și iar trosni ceva.
— Liniștiți-vă, Vladimir Vasilici, vă rugăm cu plecăciune, ațipiți
măcar oleacă, zău așa, o să vă fie mai ușori — ii răspundea o voce
subțire.
— Mai ușori N-am nevoie să-mi fie ușor. Eu doar petrec, dar tu
ești un ticălos, atit am avut să-ți spun și am terminat cu tine! —
spuse vocea răgușită, și apoi începu să cînte:
Un trist husar căzut pe ginduri Stă rezemat de sabie! 1 )
— Cine-i acolo? — întrebai eu.
— Un voluntar, tăicuțule... îl duc mujicii la recrutare în locul
altuia. Un voluntar care a tras un chef. Doamne, ce chefl —
răspunse hangița.
— Dar ce tronsnește așa?
— Ei, e beat mort, și l-au legat... li-e frică să nu se întimple ceva
cu el: à venit gata făcut și aici a mai băut o juma de sticlă, d-aia
li-e frică și l-au legat.
— Dacă-i așa, mătușă, lasă-mă să intru în odaie, aici mă bate
soba la cap și mai e și bețivul ăsta, — îi spusei eu, sculindu-mă în
picioare.
— In odaie sînt gindaci, tăicuțule, — i-am stirpit eu cit am putut,
dar tot se pripășesc, blestemății!
— Nu face nimic, nu mi-e frică de gindaci.
— Ei, cum ți-e voia, — răspunse bătrina, și mă petrecu
trăncănind; — se mai tem de una: pînă acum a băut de cinci sute
de ruble și să nu care cumva să crape, că atunci s-au dus bă-
nișorii pe gîrlă.
*) Cîntec pe cuvintele poeziei lui K. Batiușkov”Despărțire". (N.
red. ruse).
Odaia în care intrai era mare și cu tot dichisul obișnuit: pereții
geluiți, soba albă, un perete despărțitor de scînduri, incepînd de
la’ sobă, lavițele și polițele spălate curat. In colțul de sub icoane,
se afla o masă la care stătea un bătrîn cu barba rasă, cu două
smocuri de păr cărunt pe la timple, cu o figură inteligentă și. după
cit se părea, orb. Purta o haină de postav albastru, de croială
veche, de sub care se vedea un plastron cu volănașe și o vestă
dungată de cașmir, desigur tot foarte veche, întreg costumul, deși
mult purtat, era totuși — parcă în ciuda anilor — curat și bine
păstrat. Alături de el se afla o bătrînă, foarte îngrijită și ea, și cu o
înfățișare plăcută; avea o scufă subțire și veche pe cap și era
îmbrăcată într-un capod de stambă vătuit. La prima vedere făceau
impresia unor nobili scăpătati. Cînd intrai, bătrînica se sculă
imediat și spuse ceva bătrinului, care se sculă și el, și amîndoi imi
făcură o plecăciune.
— Ședeți, vă rog, e loc destul, — le spusei eu. '
— Nu face nimic, domnule, — răspunse bă- trina cu o voce
afectată, dînd la o parte puținele sale lucruri strînse într-o
bocceluță.
— Ședeți, vă rog, — repetai eu.
La auzul invitației mele, bătrînul pipăi cu băgarea de seamă a
unui orb lavița, și se așeză pe ea, după care, sprijinindu-se în
baston, pironi asupra mea ochii săi tulburi; bătrina nu Se așeză,
ci continuă să stea în picioare, într-o atitudine destul de
respectuoasă. Mi-am dat seama că nu sînt nobili.
— Unde mergeți, oameni buni? — ii întrebai eu.
— In capitala guberniei, stimate domn, — răspunse bătrînul cu
o voce tristă.
— Sint bunicii voluntarului ăluia, tăicuțule; îl petrec... bunicii,
— intră în vorbă hangița, punînd samovarul pe masă.
— Bunicii acelui voinic? — spusei eu.
— Da, bunicii lui, — răspunse oftînd adine bătrînul și își plecă
capul său albit.
— Din ce stare sinteți?
— Tîrgoveți, domnia-voastră.
— Tîrgoveți de obîrșie?
— Da’ de undei înainte am fost oameni de curte la boieri.
— Nu te-ai îi așteptat să ajungă aici nepotul lui Iakov Ivanîci, —
se amestecă hangița, — uite, o spun Țață de el, față de bă- trin, —
urmă ea. — Pe vremea lui era un om de seamă și vajnic. De se
întîmpla să vină la mine la han, apoi ține-te bine, gazdă: trebuia
să știi să-I primești; ferească sfîntul să-i fi pus dinainte mîncare
din ajun sau samovarul murdar.
Bătrînul surise amar.
— Nici prin cap nu ne-ar fi trecut, cucoană, ca os din osul
nostru să ajungă aicil — spuse bătrînica cu tonul ei nefiresc șî
oarecum tîn- guiior.
— Ce să mai vorbim, măicuță, ce să mai vorbiml — făcu hangița
tot pe ton plîngăreț.
— Băiatul ne-a rămas de la fiica noastră, — continuă bătrînica,
— ne era drag ca lumina ochilor; credeam că are să fie mingîierea
și bucuria bătrînețelor și singurătății noastre; l-am crescut ca pe
un fecior de boier, l-am dat la Moscova la niște oameni care păreau
cumsecade, ca să învețe negustoria.
— Ce să mai vorbim, ce să mai vorbim, măi- culiță, — îi ținea
isonul hangița.
— Dar ce-a făcut acolo? S-a dat la băutură? — întrebai eu.
— Numai cel-de-sus știe, domnulel Cum să vă spun: ori stăpinii
l-au asuprit, ori nesăbuința lui a stricat, — răspunse bătrînica.
Bătrînul surise amar și o întrerupse pe soția sa:
— încă din copilărie a fost nesăbuit, pentru că de cînd s-a
născut și pînă a crescut mare a fost rîzgîiat; alții, de aceeași
meserie cu el, încă de cînd erau băieți de prăvălie trimiteau bani
acasă, pe cînd al nostru ne scria și ne cerea tot nouă; i-am trimis,
i-am tot trimis și, pină la urmă, am ajuns și noi la sapă de lemn.
Apoi am auzit că a apucat-o pe un drum care-1 putea duce la
pușcărie. Am început să-i scriem, să-l chemăm acasă, și abia după
doi ani a venit, gol și desculț. L-am îmbrăcat, l-am încălțat, crezînd
că sub ochii noștri se va îndrepta; cînd colo, chiar din prima
săptămină a început să care toate lucrurile din casă la circiumă...
Pe măsură ce vorbea, vocea bătrînului se făcea din ce în ce mai
aspră, iar în ochii bă- trînei apărură lacrimi.
— Ai cui ați fost? Ai cărui boier? — întrebai eu, ca să pun capăt
acestei conversații, vădit apăsătoare pentru ei.
— Am fost ai unor boieri mari, ai doamnei Pasmurova, soția
intendentului curții, — răs- pune orbul, plin de importanță.
— Ai doamnei Pasmurova? — repetai eu, aducîndu-mi aminte
că am auzit-o pe maică- mea odată vorbind despre Pasmurova ca
despre o mare boieroaică din acel timp. — Cucoana voastră era o
persoană cu multă vază și foarte cunoscută, nu?
La aceste cuvinte, fața bătrînului se lumină de-a binelea.
— Cucoana noastră, — începu el fără grabă și răspicat, — a fost
poate persoana cea mai de seamă din Rusia; doar se chema că e
femeie, dar încolo, nici un bărbat nu-i putea sta împotrivă. Cum
spunea ea, așa trebuia să fie. Era o cucoană tare deșteaptă.
— Am auzit că trăia bine și era primitoare, — spusei eu.
— Trăia împărătește sau cum i-ar sta bine poate doar unei
neveste de feldmareșal. La ea vizitele moșierilor nu conteneau tot
anul. Casa avea patruzeci de camere — și cu toate astea, la
sărbătorile mari, era neîncăpătoare. Boierii dădeau buzna ca
lăcustele, — cu doici, copii mici, dădace — și toți erau primiți, —
încheie bătrînul cu oarecare lăudăroșenie.
îmi dădui seama că aveam în față una din acele vechi slugi de-
ale boierilor de altădată, care creșteau și îmbătrîneau pe de o parte
în- tr-o atmosferă mondenă; pe atunci la modă, iar pe de altă parte
sub bîtă...
— Dumneata ai fost logofăt, așa-i? — îl întrebai eu.
— Am fost, domnule, — răspunse bătrînul, strîngînd ochii și
parcă silindu-se să-și adune gîndurile, — am fost, cum se spunea
la noi pe atunci, mare majordom; în primul rînd, aveam sub
ordinele mele toți lacheii — și erau vreo douăzeci de inși cu
muzicanți cu tot; și apoi mai ales aveam în grijă serviciul la masă;
răposatei noastre cucoane nu-i plăcea să fie așa, totul simplu, ci
în fiecare zi trebuia să fie cu dichis. In al doilea rînd, dînsa fiind
slabă de ochi, ii scriam scrisorile după dictarea ei și tot eu, cum
știam bine carte, umblam pe la dregătorii pentru treburile ei; cu
toate că nu cunoșteam cine știe ce legile, mă descurcam totuși cu
slujbașii, știam ce și cum să vorbesc cu ei; pînă la vîrsta de
cincizeci de ani, domnul meu, nu mă știu să fi purtat decît ciorapi
de mătase și frac din postav fin englezesc. A
fost tare bună cucoana cu mine, fie-i țarina ușoarăl
— In ziua de azi nu mai sint asemenea boieri, — spusei eu.
— Nici pomeneală, și nici nu mai pot fi, domnule. Nu am cinstea
să știu cine sinteți și, din pricină că sint orb, nici nu vă pot vedea
la față, dar asemenea boieri nu mai există, — răspunse bătrinul
neindrăznind parcă să vorbească deschis cu mine.
— Sînt un moșier de pe aici și tare aș vrea să aflu cite ceva despre
boierii de altădată.
Bătrinul oftă.
—Sint in al nouăzeci și șaptelea an al vieții mele și bag de seamă
că”s-au petrecut mari schimbări in toate; față de cei de azi, boierii
din trecut sint ca vulturii pe lingă vrăbii, — spuse el dind din cap
cu tilc.
— De ce oare? — ii întrebai eu.
Bătrinul căzu pe gihduri și iși desfăcu larg brațele.
— Intii de toate, — începu el, — nu știu cum, dar nu mai au
starea din trecut și nici felul de a fi de altădată; boierii de astăzi se
poartă cu totul deosebit, pe cind înainte trăiau altfel; la ei se
găseau de toate din belșug: grine, vite, pivnițe pline cu băuturi —
numai rachiuri din tot soiul de fructe, se pregăteau butoaie întregi
— mieduri, bragă dulce! Se veseleau, petreceau, uneori la cite o
petrecere își aduceau fiecare măscăricii și cind mi ți-i ațița ne unul
împotriva altuia, se luau ăia la bătaie, desfătîndu-i astfel pe boieri,
pe cînd în ziua de azi boierii nu prea se mai intîlnesc unii cu alții,
isi găsesc plăcere mai mult in cititul cărților.
Bătrînul se opri o clipă, după care începu din nou, plin de
însuflețire:
— Și apoi, parcă mulți sînt boierii care în ziua de azi mai locuiesc
pe la conace? Poate doar vreunul bătrîn sau bolnav; ceilalți sînt
toți prin slujbe, iar dintre fețele mai simandicoase. chiar că nu mai
e nimeni; dacă o luăm așa. cucoana noastră, — urmă el aproape
cu duioșie, — se bucura de un nume tare bun in toată gubernia.
Să zicem că era numit un nou guvernator sau vicerege cum i se
spunea pe vremuri, și se afla încă la Petersburg — ea de îndată
scria la miniștrii și senatorii ei cunos- cuți:”Deoarece ne vine un
nou guvernator, să-i spuneți să mă cinstească, ca să-l cinstesc și
eu“, iar cînd era înștiințată că guvernatorul a sosit, mă chema
deindată. Mă înfățișam, făceam o plecăciune.”Ascultă, Iakov
Ivanovl zicea dînsa, și vorbea întotdeauna puțin pe nas, ascultă! A
sosit noul guvernator. Ia cea mai bună troică, repede-te pînă la
Kostroma, du-te cu bilețelul ăsta al meu la cutare giuvaiergiu,
cumpără un vas de argint, caută de unde știi niște cegi frumoase
sau, mai bine, un nisetru viu, înfățișează-te din partea mea
locțiitorului, spune-i că așa și pe dincolo, cucoana ta, soția
intendentului curții, din pricina sănătății sale șubrede nu poate
veni în persoană, dar că prin tine ii urează bun sosit și după
obiceiul din partea locului, îl salută și îi trimite, în loc de piine și
sare, peștele acesta în vas". Acela mă primea; mi se da toată
cinstea cuvenită, iar doamnei noastre, guvernatorul binevoia să-i
răspundă în scris.
— Și in felul acesta se lega prietenia, — spusei eu pe același ton
ca și bătrinul.
— Bine-ați zis, prietenie — taman ăsta e cuvîntull — întări el.
— Iar cînd excelența sa, guvernatorul, binevoia să plece in
inspecție, trecea și pe Ia noi în vizită, și aceste vizite erau din cele
mai pompoase; guvernatorii de azi, după cum ați văzut și a*i auzit,
se duc și ei cu tot fastul și au pretenții la o primire bună și Ia cinste
mare, și ei bagă spaima, cel puțin in micii funcționari, dar cînd știi
cum era înainte, pe cei de azi nici nu-i poți asemui cu e>
— Dar înainte cum era? — întrebai eu.
Iakov Ivanov plecă puțin capul intr-o parte și începu:
— înainte, domnule, cînd trecea guvernatorul, apoi parcă trecea
stăpînul lumii; numai cîți funcționari erau pe lingă persoana lui și
cită boierime se adăuga pe druml A fost unul, nu îndrăznesc să-i
spun numele, care pleca întotdeauna cu soția lui prin gubernie,
iar dumneaei, să-mi fie cu iertare, avea, așa cum au femeile
slăbiciuni, slăbiciune pentru căței. Pen- tru acești căței mergea o
trăsură anume, iar pentru paza lor, mergea un ispravnic anume,
și, odată, din intimplare, s-a pierdut un cățel; atunci excelența sa
doamna guvernator, neținind seama de rangul său mare, l-a
plesnit pe ispravnic peste obraz in fața tuturor și l-a dat afară din
serviciu; ce timpuri eraul
— Bune timpuri erau, fără greutăți, — remarcai eu.
— Da, așa e, — întări Iakov Ivanov, apoi, gîndindu-se o clipă,
urmă: — Se intîmpla, domnule, ca toată această societate să vină
la noi și să stea cite trei-patru zile, chiar cite o săp- tămină și de-i
venea guvernatorului să laude vreun lucru din casă, vreun ceas,
vreun tablou, vreun vas de argint, aveam poruncă dinainte ca,
îndată ce se insera, să-l duc la domnia-sa în cameră și să-i spun
că doamna noastră se bucură că i-a plăcut acest lucru și-l roagă
să-l primească in dar.
— Din vanitate le făcea bătrina toate astea? — întrebai eu.
— Vanitate ca vanitate, — răspunse Iakov Ivanov, — nici vorbă
că era și foarte ambițioasă, dar, afară de asta, știa să tragă și fo-
loase de pe urma lor; de pildă, la administrația guberniei se scotea
cite o moșie în vinzare și cucoana noastră, datorită prieteniei cu
șefii de la gubernie, era destul să pună ochii pe ea și gata! moșia
era a noastră. Dar și eu, împuternicitul doamnei Pasmurova, dacă
mă duceam la vreo licitație publică, nici unul dintre cumpărători
nu se mai băga; toți știau că șeful guberniei nu dorește acest lucru.
Dădeai acolo ce se cuvenea cui trebuia, iar pentru moșie — cît
dădeai, era bun dat. Moșia din Belo- grivo ne-a venit pe atunci,
domnule, pe o sută douăzeci de ruble, iar cînd m-am dus să iau
In primire moșia, numai din restanțele de bb ruri am strîns două
sute de ruble de la mujici, așa că — socotiți și dumneavoastră pe
cît ne-a venit nouă moșia.
Iakov Ivanov plecă capul și oftă.
— Moșulel dar e păcat, asta e adevărată hoție! — exclamai eu.
— Da, e păcat, domnule; in sărăcia și orbirea mea de acum le
văd și le simt pe toate. In poruncile domnului se spune să nu
rîvnești la casa aproapelui tău, nici Ia ogorul lui, nici la robul lui;
dar bătrîna noastră stăpînă era foarte lacomă in privința asta, cu
toate că trebuie să spunem că toți sintem oameni și că nu există
oameni fără slăbiciuni.
Ultimele cuvinte le rosti mai apăsat.
— Ce mai pleșcari ați fost toți, cu cucoana voastră in cap, ce mai
pleșcari! — se amestecă deodată in vorbă hangița, care se tot
învirtea pe lingă sobă, — povestești despre moșie, nu? Mai bine ai
povesti cum ați dat voi la armată pe un boier pentru moșia voastră,
— continuă ea ieșind de după peretele despărțitor și oprin- du-se
sub poiată; cu o mină se ținea de grindă, tar pe cealaltă și-o
proptise în șoldul ei cel gras.
Iakov Ivanov se încruntă puțin.
— Cum, un boier? — întrebai eu.
— Iacă așa, l-au dat! — răspunse hangița.
— Nu-i plăcea cucoanei dumnealor, generă- lesei, să dea mujicii
la gaste, toți ii trebuiau, și tocmai atunci s-a pripășit la ei un boier
sărac, un prostănac de felul lui; cine știe, fusese bătut în cap cind
era mic, că avea o căpățînă mare și turtită și minte — nici de doi
bani; habar n-avea să socotească, nu știa nici zilele. Ce mai tura-
vura, nu știa nimic. Dar la rangul lui ținea, la asta se pricepea. Și
iacă, drăguții ăștia s-au dus la el, au început să se dea pe lingă el
și să-1 toace la cap:”Tu, îi spun ei, ești boier dar te oploșești pe la
mujici, trăiești ca un argat! Mai bine te-ai duce la armată. Acum,
zic ei, pentru că n-ai învățat carte, n-o să te primească ca boier,
așa că du-te pentru moșia noastră, și pe urmă ai să le spui cine
ești și au să țină ei seama de asta“. Și el, în prostia lui, că neamuri
n-avea cine să-i spună și să-1 sfătuiască, iar ei îl îndopau cu vin
și turte dulci,
— a primit. L-au dus la recrutare, l-au dat drept mujic, au
strigat:”Tunde-1“, l-au îmbrăcat și l-au trimis cu recruții. După ce
au trecut prin vreo trei-patru orașe, el îi spune șefului său:”Eu,
zice el, sînt boier'*.”Ce fel de boier ești tu?“ îl întrebă acela și-l luă
la trei păzește, dar el o ținea una și bună că e boier; se duse la șefii
săi mai mari și le spuse același lucru. Ăștia se uitară prin hîrtii, vă
zură că e mujic sadea și mi ți-1 scuturară, nu glumăl Bietul
coconaș, văzînd că dacă pomenește ceva de boierie e luat la
chelfăneală, s-a lăsat păgubaș și a făcut treizeci și cinci de anișori
pentru moșia generălesei. Ce mai ticlui- tori de acte erau pe atunci!
Poate pentru potlogăriile acelea plătesc ei acum cu os din osul lor!
— încheie încet baba, arătînd cu ochii spre Iakov Ivanov, care la
rîndul său ascultase toată povestirea ei cu capul plecat și fără să
se împotrivească. Căutai iarăși să schimb vorba și îl întrebai pe
bătrîn:
— Și moșia cucoanei voastre cui i-a rămas? Am văzut conacul,
e cam părăginit, pustiu... Casa s-a cam dărăpănat și ea...
— Moșia noastră se află sub tutelă, — răspunse el, pesemne
mulțumit că am schimbat vorba. — Ei, și tutorii sînt oameni
străini; ori nu vor să aibă grijă de nimic, ori își umplu buzunarele,
căci, nu numai în ce privește gospodăria, dar nici pe obrocinici1)
nu-i țin din scurt; bețivii și risipitorii trăiesc bine și tot în cei mai
înstăriți bat mai mult: ii amenință că ori le dă feciorul la armată,
ori îi ia pe ei la curte. ,
*) Țărani iobagi care plecau să muncească la oraș și care erau
obligați să plătească moșierului un bir în natură sau în bani. (N.
trad.)
— Care va să zică: răscumpără-te, mujiculel Multe parale ați
mai făcut voi înainte! — se băgă din nou in vorbă Cioroaica.
Iakov Ivanov nu luă în seamă cuvintele ei și continuă:
— Nici de funcționarii stăpînirii nu te mai apără moșia. înainte,
pe vremea răposatei noastre cucoane, flăcăii noștri de la curte erau
mari zurbagii... Nu trecea sărbătoare de hram să nu facă
scandaluri, să nu prade iarmaroace întregi, dar cei de la stăpînire,
știind ai cui oameni erau, căutau să-i potolească mai mult cu
vorba bună și se mulțumeau cu cît le dădeau ei, dar acum, cu
toate că pristavul nostru de stan ' ) nu e cine ști% ce om mare,
totuși comandă și pune pedepse prin sate, tot din cauza păcăto-
sului de nărav de care pătimește; incit socotește că e o zi pierdută
din viața sa aceea in care n-a primit nici un plocon. Odată, intil-
nindu-mă cu el in oraș, i-am spus:”De ce și pentru care vină,
domnule, sînteți atit de pornit împotriva moșiei răposatei mele
cucoane?"„Ei, moșule, unde ne putem noi, poliția teritorială,
exercita autoritatea, dacă nu la moșiile de sub tutelă; astăzi
vremurile s-au înăsprit; dacă găsești totul in regulă, nu poți să
pretinzi, și cu ce ciupești, cu aia te alegi!" — mi-a spus el rizînd.
*) Funcționar polițienesc, șeful stanului. Stan — șub- împărțire
administrativă a județului. (N. trad.).
Aia și meritați; numai gerul le vine de hac urzicilor, căci
altminterea ar pișcă tot anul, — spuse hangița, făcind cu ochiul.
— Dar de ce este moșia voastră sub tutelă, pentru datorii? —
întrebai eu.
— Nu, pentru că stăpînii sînt nevîrstnici. Acum e a unor
strănepoți de-ai cucoanei noastre, — răspunse Iakov Ivanov.
— Dar fiii și nepoții ei unde sînt?
— Singurul ei fiu, — începu bătrînul cu tristețe, dar cu o
gravitate impunătoare, — singura ei mîngîiere și bucurie în viață,
de cînd era încă tînăr, în floarea vîrstei, avça rang mare și-și făcea
slujba mai mult prin cele străinătăți. Bănuim că acolo și-a irosit
sănătatea și murindu-i în acel timp soția, mai întîi și-a pierdut
mințile, iar apoi și viața, lăsînd pe seama bătrînei noastre pe fiica
lui, dar nici acesteia nu i-a fost dat să trăiască viață lungă.
La fiecare vorbă a bătrînuluî vedeam cum fața Cioroaicei lua o
înfățișare din ce în ce mai batjocoritoare.
— Ei, destul, destul, Iakov Ivanîci, ți-ai găsit cine să vorbească!
— exclamă ea dind din mină a lehamite. .
Bătrînul parcă ciuli urechile la această exclamare.
— De ce te supără oare atîta vorbele mele? — zise el.
— Mă supără, pentru că nu-mi place cînd se spun minciuni, —
răspunse ea, — nu din voia tui dumnezeu au murit tinerii voștri
boieri! Despre băiat, poate, nu știm, că s-a intimplat la Piter, deși
am auzit că pricina au fost banii; el credea că mămica-sa e bogată
și n-are să se precupețească la bani pentru el, așa că a dat iama
prin banii statului, dar nimeni n-a depus o para pentru el. Și fiind
băgat la răcoare, s-a țicnit la minte; poate că n-a murit de moarte
bună, ci și-a făcut singur seama, asta am auzit și noi, așa că știm!
— Văd că știi lucruri pe care noi nu le știm, — replică Iakov
Ivanov.
— Glumești, moșule, știi și dumneata, dar nu vrei să recunoști;
cit despre domnișoara voastră, apăi să mă ierți, tăicuțule, totul s-
a petrecut sub ochii noștri; știm noi bine cum îi minca zilele
boieroaica bătrînă, cum băga zîzanii pe ascuns, de se certa cu
bărbatul ei și căuta s-o despartă; că de, cică, nu te-ai măritat cu
cine am vrut eu; da’ cu ce era rău, mă rog, boierul acela? Frumos
era, vorbea ca din carte, avea slujbă așa cum trebuie.
Iakov Ivanov zimbi forțat.
— După mintea dumitale de femeie, cucoană, așa o fi, — spuse
el cu oarecare dispreț, — dar după cum înțelegem noi, acest bărbat
nu era pereche pentru domnișoara noastră.
— Știm, domnule Iakov Ivanici, — îl întrerupse hangița, —
pricepem și noi, tăicuțule, că dumneata și cu cucoana dumitale
bătrină vă socoteați ăi mai deștepți. Că-i așa, că-i pe dincolo!
Umblați numai cu nasul pe sus și cu mîi- nile în șolduri, dar dacă
stai și te gîndești, toată fudulia voastră era din pricina bogăției, pe
cînd banii, dragă domnule, azi îi ai, mîine nu-i ai: uite, dumneata
ai fost bogat, și acu’ ai sărăcit Voiai să-ți dai fata după un negustor,
și uite că il duci pe nepotul dumitale la oaste.
La această aluzie, bătrîna soție a lui lakov Ivanov, care pină
atunci tăcuse, se aprinse la față și îi spuse:
— Nici dumneata, cucoană, nu știi cum al să-ți termini veleatul;
poftim, acum ai avere, dar se poate să n-ajungi mai bine ca noi.
— Păi ce să știu? N-am ce să știu, maică Aliona Ignatievna; dacă
mi-o fi scris să umblu prin lume să cerșesc, mă duc și gatal Ce-am
avut și ce-am pierdut! Ei! Nu mă trec eu cu firea; necazurile le las
încolo. Am luat-o de la opincă, la opincă mă întorc, dar ăluia,
draga mea, care trece de la mantouri și catifele la suman, apăi, mă
iartă, dar de! ii vine greu, tare greu! — i-o tăie hangița, și ieși din
odaie trîntind ușa.
Aliona Ignatievna roși și mai tare, iar bă- trînul majordom
continuă să zîmbească stînje- nit. Mi s-a făcut milă de el; se
înțelege că, înainte, afurisita asta de Cioroaică n-ar fi îndrăznit,
doamne păzește, să vorbească așa cu el. Tăcurăm cîtva timp, dar
îmi adusei deodată aminte ce îmi povestea mama, că pe moșia
bătrinei Pasmurova s-a petrecut odată o aven-
tură romantică cu nepoata ei, care s-a îndrăgostit de un tinăr și
a fugit cu el intr-o noapte. Curios să aflu amănunte in privința
asta, începui să aduc vorba pe ocolite.
— Ce tot îndrugă năroada as-', a de hangiță că cucoana voastră
ar fi mincat zilele nepoatei sale? — intrebai eu, așa, intr-o doară.
— Vorbe poți arunca multe, — răspunse Iakov Ivanov, — dar un
om in toate mințile n-are să spună niciodată că cucoana noastră
nu și-a iubit nepoata din toată inima și, desigur că numai datorită
dragostei ce i-o purta, ar fi dorit s-o mărite cu vreun prinț sau
conte și oriciți pretendenți din gubernie ar fi avut domnișoara
noastră, generăleasa le răspundea la toți una și bună:”Căutați-vă
neveste în altă parte! Olenka mea nu-i de nasul vostru; dacă e
vorba să se mărite, se va mărita cu vreunul de la curte“. Și cu drept
cuvinț; domnișoara noastră nu era dintre acelea pe care le găsești
pe toate drumurile și chiar dacă te-ai fi uitat numai la avere, avea
o mie cinci sute de suflete zestre; pe urmă știa franțuzește,
nemțește și pe deasupra era și tare frumoasă.
— Era o frumusețe! — se amestecă Aliona Ignatievna, — cum
rar găsești pînă și în tablouri. Sosise tocmai atunci la bunicuța ei,
de la învățătură de la Petersburg: tinerică, rumenă, cu rochii cum
se purtau pe atunci, cum să vă spun, fără fuste multe, strînse în
talie; cînd își așeza și își pieptăna părul — anume pentru asta
fusese adus un frizer din Petersburg, frate bun cu mine — noi,
slugile, nu ne mai puteam lua ochii de la ea. Cind ieșea dimineața
din odăile ei, parcă se arăta soarele.
— Și cu cine s-a măritat? — intrebai eu.
La această întrebare, Iakov Ivanov clătină doar din cap.
— Aveam prin părțile noastre o vecină, o boieroaică săracă, —
răspunse el, — apăi cu fiul ei s-a măritat, un ofițer tînăr, care abia
avea gradul de prapurcic; și cum era și finul stăpînei noastre, cînd
a venit in permisie s-a și înfățișat:”Mamă nașă in sus, mamă nașă
în jos, fiți atît de bună și dați-mi voie să vă vizitez". Ei, și
generăleasa noastră îl primea, socotindu-1 un copil
încă.”Fedenka, du-te de adu-mi clinele, strigă-1 pe lakov,
poruncește să se servească ceaiul...**. II ținea așa, pentru treburi
de-astea, dar el și-a închipuit altceva. Domnișoara noastră, fată
tînără, l-a plăcut; era încă neștiutoare, fără experiență; e a levărat
ci se născuse și crescuse in bogăție, dar, oricum, nu cunoscuse
prea mulți oameni.
— Dar cum s-au petrecut lucrurile? Aș fi curios să știu, — spusei
eu.
— La inceput, nu știu nici eu prea bine, căci s-a înt.mplat in
lipsa mea, eu am stat atunci un an întreg la Petersburg pentru
treburile cucoanei, — răspunse lakov Ivanov. — Dar dinsa are să
vă spună mai bine, căci toate s-au petrecut sub ochii ei, — adăugă
el, ara- tlnd cu capul spre soția sa.
— Cum s-a întimplat, Aliona Ignatievna? — mă adresai eu
bătrinei.
Ea își plecă stios capul și începu:
— Uite cum s-a întimplat, domnulel Feodor Gavrilîci, boierul
acela tînăr venea mereu pe la noi, și inimile și-au dat ghes, asta se
în- tîmplă nu numai la boieri, ci și la noi, la slugi. Domnișoara
noastră, cum să vă spun, cinta foarte frumos la pian, iar Feodor
Gavrilîci la flaut, și așa au început să-și petreacă timpul, făcînd
muzică împreună, ba chiar de multe ori bătrîna îi îndemna:”Ia
duceți-vă, copii, și mai zdrăngăniți ceva“ sau seara, cînd se da
ordin să cînte muzicanții, pe ei îi punea să danseze tot felul de
mazurci, icoseze1) sau, dacă nu, jucau cărți, ori citeau vreo carte
împreună. La noi, grădina era mare, aleele întunecoase, în unele
nu pătrundea soarele toată ziua; bunicuța după masă se ducea să
se odihnească, iar ei se plimbau pe aceste alei, singuri, așa că era
cu ochi și cu sprîncene, chiar pentru noi, slugile, care vedeam și
știam tot. •'
— Dacă aș fi fost- eu atunci acasă, n-ar fi mers lucrurile atît de
departe, eu aș fi adus de la început la cunoștință cucoanei! —
întrerupse Iakov Ivanov.
') corect — ecoseză (un dans)
— l-ai fi adus la cunoștință cucoanei, zici, lakov Ivanici; apoi nu
se știe cum ar fi luat-o ea asta, căci știi bine că nu-i plăcea s-o
Învețe nimeni cé să facă; și apoi, ne era milă de domnișoara, pentru
bunătatea și blîndețea ei îngerească,—spuse cu jumătate de glas
Aliona Ignatievna și iarăși își plecă ochii e; blînzi și buni.
— Dar cum a ieșit totuși la iveală? — întrebai eu.
— Prin mama lui Feodor Gavrilîci, prin. Agrafena Grigorievna,
— continuă Aliona Ignatievna. — Oamenii lor povesteau adesea
cum i-a spus ea fiului ei:”Ai venit și tu o dată in permisie să stai
cu mama ta, dar văd că tot timpul ți-1 petreci la Katerina Egra-
fovna“. Iar el îi răspunse:”Măicuță dragă, trebuie să-ți mărturisesc
că-mi place mult Olga Nikolaevna și că și ea mă place**. Agrafena
Grigorievna s-a bucurat mult cînd a auzit aceasta.
— Ba bine că nul — remarcă, plin de ironie, Iakov Ivanov. —
Cum spune zicala aceea:”Dă-mi, doamne, ce n-am gîndit, să mă
mir ce m-a găsit!** Trebuia însă să se gindească mai întîi cine erau
ei și cine era domnișoara noastră.
— Ei, pentru fiecare mamă, lakov Ivanici, copilul ei, oricum ar
fi el, e cel mai scump și drag, — răspunse respectuos și cu
modestie Aliona Fgnatievna, după care mi se adresă din nou: —
Crezind pe semne că doamna noastră o să binevoiască să-1
primească bucuroasă in casa ei, și-a făcut femeia speranțe.
Bătrinul majordom, nemairăbdînd parcă de ciudă, iar își
întrerupse soția.
— Țăranul tot țăran rămine! Această cucoană, Agrafena
Grigorievna, cu toate că se trăgea din neam de boieri, avea totuși
mintea unei babe proaste de la țară.
— Și s-a făcut pețitul? — întrebai eu.
— Sigur că da, — răspunse Iakov Ivanov și fața lui căpătă o
expresie plină de răutate. — Mi se pare că era în ziua de Știutul
Niculae de vară, cînd ne-am pomenit că vine la noi cucoana asta,
Agrafena Grigorievna, gătită foc. Generăleasa noastră a început să
ridă:”Ce te-ai gătit așa, măiculiță?1' Ea îi sărută mina și-i
răspunse:”Cum să nu mă gătesc, excelența voastră, cînd viu în
asemenea casă!“ După aceste cuvinte, la invitația cucoanei
noastre, luînd loc intr-un fotoliu, aduse vorba despre fiul său.”Vă
sint foarte recunoscătoare, Katerina Egrafovna, că-1 primiți cu
atîta bunăvoință pe Fedenka al meu“.”De ce să nu-1 primesc?
răspunse cucoana noastră. Decît să umble pe la șezâtorile voastre
stupide de prin izbe, mai bine să vină la mine. Cel puțin aici poate
să capete maniere alese; nu-i băiat prost, și pare să aibă suflet
bun!“ l-a adus laude, știți, mai mult din milă; dar cucoana asta,
Agra- .fena Grigorievna, a prins și mai mult curaj.”Da, măicuță
Katerina Egrafovna, spuse ea, eu, păcătoasa de mine, trebuie să-i
mulțumesc lui dumnezeu; cu toate că în căsnicia mea nu am fost
prea fericită (pentiu că, cu voia dumneavoastră, trebuie sâ vă spun
că răposatul ei soț avea darul beției și o batea la fiecare trei zile,
pentru prostia ei), toată’viața am dus-o numai în necazuri și lipsuri
(mai bine zis, se ținea doar cu ciorbă.de post); dar, în schimb, fiu-
meu mi-aduce acum mîngiiere pentru toate, zise ea. Dorința mea
e să-și dea demisia din armată și să rămînă lingă mine; și acum ne
gîndim să se însoare*1. Doamna noastră dădu doar din umeri și
deoarece se purta fără jenă și sever cu boierii aceștia mici și fără
prea multă carte, ii spuse de-a dreptul în față:”Ce ți-a venit,
proasto? Băiatul de abia a deschis ochii in lume și, poftiml ea il și
ia din slujbă și vrea să-l însoare. Destul se înmulțesc cerșetorii și
fără voit Și, cine-i proasta care să se mărite acum cu el?“ Ei, dacă
cucoana asta fără minte ar fi avut cît de cit puțină judecată, ar fi
tăcut, dar de unde? Ea continuă discuția și chiar îi spuse de-a
dreptul stăpînei:”Păi, s-a și făcut, măicuță Katerina Egrafovna! Ne-
am socoti tare fericiți dacă Fedenka al nostru ar avea onoarea să
primească mina Olgăi Nikolaevna a dumneavoastră**. Din
bunătate, bă- trinica noastră se stăpini și acum; se uită doar la ea
prin ochelari, clătină din cap și spuse încet:”Ah, proasto, nu vezi
ce proastă ești; îți dai seama ce vorbești? Plodul tău să se
căsătorească cu Olenka mea? Dar cum de ați îndrăznit măcar să
vă gîndiți la așa ceva?" Dar pesemne că omului prost poți să-i dai
și cu paru-n cap, că el tot nu pricepe. Agrafena Grigorievna nici de
data asta n-a înțeles și-i dădea înainte:”Cum *să nu ne gîndim
măicuță, zicea ea, cînd Olga Nikolaevna a dumneavoastră i-a și dat
cuvîntul lui Fedenka, iar dacă e vorba de avere, mai spunea ea,
nici el nu-i de lepădat, căci după moartea mea va avea douăzeci
de sufletel" Auzi cu ce i-a trăznit ei prin cap s-o ispitească pe
cucoana noastrăl Tocmai in timpul acela eu serveam ceaiul și am
încremenit cînd am văzut-o pe bătrîna noastră cum face spume la
gură.”Doamne, ce-o să se întîmple?" mă gîndeam eu, dar ea și
acum s-a stăpînit, a lovit numai o dată cu bastonul in podea și a
țipat:”Ieși afară din casa meal" Pețitoarea, așa cum sta pe scaun,
sări ca arsă, iși puse broboada pe cap și o zbughi pe ușă; era cît p-
aci să-și uite mantoul. Iar noi, lacheii, nici n-am pdtrecut-o pînă
la ușă, nici cinstea asta nu i-am făcut-o.
Bătrînul obosise povestind, și doar pe fața lui puteai citi ciuda
de care era cuprins la gîn- dul că, pînă la urmă, lucrurile nu
ieșiseră după cum își făcuseră socotelile și după cum doriseră
stăpîna Iui și el.
— îmi închipui ce furtună s-a dezlănțuit asupra sărmanei
voastre domnișoare! — spusei eu, adresîndu-mă mai mult către
Aliona Ignatievna.
— Bineînțeles că fără asta n-a trecut, dom nule, — răspunse ea,
uitîndu-se la soțul său, ca și cum ar ti vrut să ghicească dacă
încuviințează vorbele ei. — Noi n-am auzit, — continuă Aliona
Ignatievna cu jumătate de glas, — dar se spunea după aceea că
Olga Nikolaevna iar fi spus bunicii sale drept în față că ea n-are să
se mărite cu nimeni altul decît cu Feodor. Gavrilîci și, nu știu dacă
e adevărat sau nu, dar se zice că bătrînica s-ar fi înfuriat atît de
tare, încît a plesnit-o peste obrăjiori.
Ultimele cuvinte, Aliona Ignatievna le rosti aproape în șoaptă,
după care continuă cu vocea ei obișnuită:
— Mai tîrziu, ducîndu-mă în salon, ce-mi văzură ochii? Katerina
Egrafovna se dusese în camera ei de rugăciune, iar domnișoara
zăcea în mijlocul odăii, leșinată. Am ridicat-o ca pe o moartă și am
dus-o în odaia ei. Cu toate că Ekaterina Egrafovna ne-a poruncit
să nu îndrăznească nimeni să-i dea vreo îngrijire, totuși, văzind-o
în halul acesta, eu am rămas pe lîngă ea și îi udam fruntea cu oțet.
Cînd și-a venit în fire, m-a recunoscut:”Unde sînt, Alionușka, ce s-
a întîmplat cu mine?1* Eu îi spusei.”Vai! Alionușka, se plînse ea,
de ce, nenorocita de mine, m-am mai trezit pe lumea asta?“ și dînd
din mînuțe, începu să verse șiroaie de lacrimi. Eu stăm lîngă pat,
dar, ca o slugă proastă ce eram, ce-i puteam spune?... De obicei,
domnișoarei îi plăcea să asculte poveștile mele. ,.Nu porunciți,
domnișoară, să vă spun vreo poveste?1' La început, ea a suris și a
dat din căpșor, dar apoi s-a pus din nou pe plins. Cum s-o mingii,
ce să-i spun, nici eu nu știam! M-am apucat să-1 laud pe Feodor
Gavrilici că e foarte deștept și frumos și, ce credeți, domnule?
Domnișoara mea parcă a înviat dintr-o dată și a rămas cu gura
căscată.”Nu-i așa că-ți place, Alionușka?"„Imi place, domnișoară,
zisei eu, și toți servitorii noștri il iubesc și-l laudă".”Uite, vezi, spuse
ea, voi sinteți servitori și îl lăudați, dar bunica mea, dimpotrivă...
se vede că ea nu-mi vrea fericirea, ci vrea să mă bage in mormînt;
facă ce-o vrea!"„Lăsați, domnișoară, ii spun eu, că n-o să fie așa;
bunicuța vă iubește și poate doar așa, la început, s-a mîniat, dar
pe urmă are să se îmbuneze... Dacă Feodor Gavrilîci vă e drag, de
ce să se împotrivească dumneaei?"„Vai, Alionușka, n-are să fie așa!
răspunse ea. El e sărac și nu-i de neam mare, iar bunica e foarte
mîndră".
— Și atunci ce-a făcut cucoana cea bătrînă? — întrebai eu.
— Bătrina nu da nimic pe față; era foarte ascunsă! — răspunse
Aliona Ignatievna. — Domnișoara a rămas toată ziua în pat și a
doua zi tot așa; nu voia să ia nimic în gură, nu bea nici măcar o
ceașcă de ceai, începuse să slăbească, se făcuse palidă, dar bunica
nici măcar nu întreba de ea, parcă nici n-ar fi știut-o pe lume.
Numai după aceea, că se făcuse parcă mai aspră cu noi, slugile,
se putea băga de seamă că o durea in suflet. O îngrijea o domni-
șoară bătrînă. favorita ei; pe noi, pe toate fetele, ne striga după
numele mic, dar pe aceea o chema după numele tatălui ei, dar
acum se supără și pe ea și o trimise la grajd. Tot așa vechilului,
care nu i-a raportat bine ceva, ii trase citeva, chiar cu bastonul ei.
Noi, fetele din casă, nu știam cum să mai umblăm. Tot așteptam
ca supărarea ei să se reverse și asupra noastră.
— Toate astea n-ar fi fost nimic, dacă n-ar fi fost fetișcana aceea
păcătoasă, guvernanta domnișoarei noastre; de Tâ ea a pornit
totul, — o întrerupse pe un ton tăios Iakov Ivanov.
Tn vocea lui tremurătoare de bătrîn, se simțea" tot veninul
strîns de atita amar de vreme.
— Dar ce a făcut fata aceea? — întrebai eu.
— A făcut pe mijjocitoarea, — răspunse Iakov Ivanov pe același
ton, — a început să ducă bilețele de la unul la altul; era o fetișcană
ușuratică, stricată; și acum mi se strînge inima, domnule, cînd mă
gîndesc că domnișoara noastră, înainte de asta a fost o nepoată
respectuoasă și ascultătoare, așa cum se cuvine unei bune
creștine. Și cum s-a schimbat! Nu se mai ducea la bunica sa, ci
doar îi scria scrisori că ea ori fuge cu cel ce ii e sortit, ori se omoară.
Ei, gindiți-vă cum ii venea bătrinei cind citea aceste rinduri! Sigur
că nici de data asta dinsa nu și-a pierdut curajul. Eram de față
cind doar a ciocănit cu tabachera sa de aur în masă:”N-o să se
întîmple nici una, nici alta" și ne întrebam ce s-a petrecut în
sufletul ei, știind ce a făcut ea pentru nepoată, și văzînd cum e
răsplătită. Excelența voastră, poate aveți copii și puteți să vă dați
seama cît de greu i-a venit inimii ei părintești să vadă atîta
nerecunoștință pentru grija pe care a purtat-o fetei. Poate că și
acum oasele cucoanei și binefăcătoarei noastre se cutremură în
mormînt din această pricină.
Bătrinul pronunță ultimele cuvinte cu o solemnitate dramatică
și din nou își lăsă capul în jos; dar buzele sale continuau să se
miște, fă- cîndu-mi impresia că șoptesc o rugăciune pentru odihna
sufletului binefăcătoarei sale. Intre timp mă uitam cu atenție la
Aliona Ignatievna. Fața îi ardea și-și ținea ochii ei buni și blînzi
plecați în jos. Vedeam că ea era de partea Olgăi Nikolaevna; nu
numai că nu îndrăznea insă să-1 contrazică pe bărbatu-său, dar
parcă nici să gîndească altfel decît el. In acest timp mi-adusei
aminte că pe umerii acestor bătrîni apasă necazul cu propriul lor
nepot care băuse totul și se vînduse pentru a se face soldat; dar ei
parcă și uitaseră de el, așa cum uiți pentru o clipă de o boală veche,
care te chinuie de multă vreme. La gîndul ăsta, nu știu cum, parcă
îmi fu rușine să-i mai întreb despre stăpînii lor și conversația
noastră s-ar fi sfîrșit probabil aici, dar mulțumesc din suflet
hangiței; cînd și cum a intrat tn odaie, n-am observat, doar o văzui
că apare de după peretele despărțitor, cu fața și mai aprinsă.
— O țineau sub pază pe domnișoara, ca pe o pușcăriașă, —
începu ea cu un fel de zîmbet cinic, — au pus trei bătrîne s-o
supravegheze, că dacă una adormea sau moțăia, s-o păzească
celelalte; nu aveau încredere in cele tinere; pe guvernanta ei
hotărîseră s-o trimită în deportare. — La ultimele cuvinte, ea făcu
un semn din cap, arătînd spre Iakov Ivanov. — Dar nici aia n-a
fost proastă, a șters putina și tocmai după douăzeci de ani au
găsit-o ascunsă la un schit. S-au făcut de rușine în tot ținutul.
Oricît părea că le fac ei pe ascuns, tot se știa și toți îi căinau pe
domnișoara și pe Feodor Gavrilîci.
— Toți au căinat-o, — aprobă în șoaptă Aliona Ignatievna, oftind
și ridicîndu-și ochii în sus.
:— Cum să n-o căinezi, mamă dragăl — întări Cioroaica. —
Boierul nostru, AAihailo Ma- ximîci, ținea mult la Feodor Gavrilîci;
cind pleca la oraș. îl lua întotdeauna cu el și de fiecare dată trăgeau
la răposatul taică-meu. Eram încă tinerică de tot și țiu minte că
răposatul Mihailo Maximîci se tot da în joacă cu mine; și de data
aceea îmi dete una peste spate și-mi spuse:”Katiușa, zise el, ia
înva- ță-ne cum s-o furăm pe domnișoara din Bo- gorodskoe?“ Eu
îi răspunsei:”De unde să știu?"„Păi, proasto, zice el, pe tine nu te-
au furat niciodată, ori te-ai lăsat de bunăvoie?"„Păi, m-am lăsat de
bunăvoie". Și amîndoi ne tăvăleam de ris. Tare mincinoasă eram
eu de tînără și mi se pare că tot așa am rămas.
— Și acum ești tot așa, — aprobai eu, — și dealtfel nu mai povesti
despre tine, ci mai bine, dacă știi, spune-ne cum au furat-o pe
domnișoara.
— Știu, știu, nu-s eu omul care să nu le știe pe toatei — răspunse
grăsana, bătîndu-se peste pieptul ei plin. — Au furat-ol — conti-
nuă ea, scuturindu-și capul și ridicînd sprâncenele. — Parcă era
mare lucru pentru boierii ăștia s-o furel Bine a spus bătrinul că
boierii din trecut erau ca niște șoimi. Dacă ar fi venit vreunul din
ei pe aici, n-ar fi ascultat la palavre bătrînești, ci s-ar fi interesat
dacă nu e cumva pe undeva vreo petrecere, să vadă femei tinere și
fete. Și auzi, boierul nostru să n-o furel Pentru el nu era mare
ispravă!... Așa spunea:”Prietene Fedenka, ai încredere in mine. Eu
am să răpesc nevasta pentru tine și am să-ți botez și primul copiii"
Și cum a spus, așa a și făcut.
— A făcut-o?
— Ba bine că nu. Șapte cruci avea pe piept pentru vitejiile sale,
i le dăduseră de Ia regiment! Avea o trăsură cu trei cai, de mîncau
jăratic; ii zicea”curier". Și el spunea:”Curierul meu te trece prin apă
și nepîrlit prin foc" și chiar așa erai Avea pe atunci vizitiu pe
Mișutka, care cind șuiera o dată, se auzea la șapte poștei Și așa se
apropiară ei in timpul nopții de Bogorodskoe, dar se porni o
viforniță/ un viscol, de te întorcea pe dos, de parcă clocotea un
cazan. Povestea chiar Mișutka mai pe urmă; șuierai o dată, de
două ori, nimici Se pierdea in vintl Văd ei că luminarea arde încă
la catul de sus, căci înțelegerea cu domnișoara era eă atunci cînd
luminarea va fi stinsă, înseamnă că ea a ieșit în pridvor. Boierul
nostru i-a dat una peste ceafă.”Șuieră, mă tilharule, cum trebuie.
Haiduceștel**. Și cind ii dădu Mișutka drumul unui chiot, săriră și
ciorile din cuiburile lor și începură să croncăne in crîng. Se uită:
luminarea se stinsese. Feodor Gavrilîci sări îndată din sanie și
alergă prin grădină, prin nămeți, drept spre tindă. Cînd se uită,
domnișoara ieșise numai într-un capot.”Ah, Olenka, suflețelule, îi
zise el, cum ai ieșit fără haine groase?" Și îndată își dădu jos de pe
umeri șuba lui de urs, o înfășură pe drăguța de ea cu mînuțe și
piciorușe cu tot, o ridică în brațe ca pe un copilaș și — p-aci ți-e
drumul, cu ea drept la sanie.”Mină!" porunci el. Mișutka porni
îndată, dar n-apucă bine rotașul să tragă — și troscl amindouă
cirligele de la hulube se rupseră.”Boierule, zise el, nu mai țin
hulubele!" Boierul nostru sări îndată în picioare, îi smulse hățurile
și cînd strigă odată:”Hei, curier, hoții!** — erau niște caii! Auzind
vocea lui, cei doi lăturași numai, ii duseră ca vîntul trei verste prin
nămeții neumblați; iar cînd la conac oamenii ieșiră grămadă călări
și cu pari, era legeaba; boierii noștri, la prima biserică, și făcuseră
cununia: bună ziua, deci, avem onoarea să vă felicităm.
— Frumos ai mai povestit, bătrînol — exclamai eu.
— Ei! — făcu și hangița la rîndul ei, — trebuie s-o cunoști mai
bine pe bătrina asta! Pe mine toți boierii mă iubesc, zău!
— Ia stai, — o întrerupsei eu, — atunci, cu preotul, va să zică,
vorbiseră dinainte?
— Nu știu, iaca, nu știu, nu spun, nu știu, zău! — răspunse
hangița.
— Cum să fi vorbit, domnule! — zise lakov Ivanov, care deși
părea cufundat în gîndurile sale, totuși nu scăpase nici un cuvint
din conversația noastră. — Cunoscînd-o pe cucoana noastră, —
continuă el, A- care din preoți ar li făcut lucrul acesta? L-au silit.
Mihailo Maxi- mîci, boierul lor, era un mare zurbagiu, vestit prin
samavolnicia lui.
— Zurbagiu, nezurbagiu, dar — vezi matale — boieroaicei
voastre, cît era ea de hap- sină, tot nu i s-a plecat. I-a trăznit prin
cap să se judece cu el pentru luncile din Poleanskie, ei — și mult
a cîștigatl Cum faci, cum dregi, tot cu păcate te alegi! Nimic de zis,
voi ați cîștigat, numai băgați de seamă, să nu vă iasă pe nas...
— Àr fi bine, cucoană, să vorbească numai unul, ori dumneata,
ori eu, — interveni bă- trinul, plin de demnitate.
— Mai taci, Cioroaico, — strigai eu. — Să povestească Iakov
Ivanicil
— Ce să povestesc, domnule, — continuă el, — n-a fost cununie,
ci o pîngărire. S-a întimplat in satul Voznesenskoe, poate că-1 știți
și dumneavoastră. Pe atunci slujea acolo părintele Alexandr
Kjestovozdvijenski. Se trăgea din oameni simpli, era neinvățat, dar
cumsecade și smerit. La acest preot a intrat in fuga mare boierul
Mihailo Maximîci.”Părinte, vreau să fac o moliftă. Plec chiar acum
la Petersburg și te rog fii bun și poftește in lăcașul domnului!" Fără
să bănuiască nimic, preotul vine și vede biserica deschisă, iar lingă
strană o doamnă, toată înfășurată intr-un șal și pe Feodor
Gavrilîci. Cum a intrat, Feodor Gavrilîci a încuiat ușa bisericii, a
băgat cheia in buzunar, iar Mihailo Maximîci a scos un pistol din
buzunar și i-a spus preotului verde in față:”Ei, părinte Alexandr,
ce dorești: o sută de ruble sau asta? Trebuie să-i cununi de îndată
pe Feodor Gavrilîci cu Olga Nikolaevna; de nu, nu mai ieși viu din
biserică!" Ce putea face preotul în fața acestei amenințări? Ii luă el
întii cu binișorul, încercă să le dea sfaturi, dar ei •— nimic, doar îl
amenințau și mai tare.
Aci, bătrina slugă se opri, dădu din cap, oftă și continuă:
Părintele Alexandr a venit chiar a doua zi la cucoana noastră și
doar nu i-a căzut in genunchi.”Măicuța, ii zise el, Katerina Evgra-
fovna, nu mă nenoroci, iată ce mi s-a intimplat; și cit de dureros
va fi pentru inima dumneavoastră, eu, ca păstor al bisericii, vă cer
indurare pentru tinerii căsătoriți; dumnezeu i-a unit și omul nu-i
mai poate despărți. Tinerii vor să vină miine la dumneavoastră!"
Generăleasa noastră doar atît i-a zis:”Pe dumneata, părinte
Alexandr, nu te învinovățesc, dar cum am să mă port cu nepoata
mea, asta mă privește**.
— Ei, și chiar au venit tinerii? — întrebai eu.
Iakov Ivanov zimbi ironic.
— Cum să nu, — răspunse el, au venit, dar n-au îndrăznit să
intre de-a dreptul, ci tot dădeau tircoale grădinii, și-au trimis un
om cu o scrisoare din partea Olgăi Nikolaevna; numai că și-au
greșit puțin socoteala. Bătrînica nici n-a citit-o, ci mi-a dat ordin
să le comunic că așa cum Olga Nikolaevna a uitat de dumneaei
așa și ea ii plătește cu aceeași monedă — și asta cu toate că in
inima ei părintească n-o uitase. Poate numai singur dumnezeu,
nopțile întunecoase și eu, sluga ei credincioasă, știam acest lucru.
Dar nici Olga Nikolaevna n-a avut parte de fericire în căsnicia ei,
pentru că a amărit-o și se poate spune că a distrus-o pe bunica ei,
cu toată dragostea ce-i purtase.
— Nu-i adevărat, nu-i adevărat! Iți încarci sufletul cu un păcat,
bătrinelule, dacă vorbești așa! — sări hangița. — Dacă n-ar fi fost
sărăcia și nevoia, tinerii ar fi trăit ca niște porumbei.
— Au trăit în sărăcie mare? — întrebai eu.
— Ba încă ce sărăcie! Ce bani aveau ei, ca să poată trăi? —
răspunse Cioroaica rizind cu răutate. — Bătrînica, mama lui
Feodor Gavrilîci, le-a dat tot; ea, însăși, la moșioara ei, mai că
locuia, dormea și mînca laolaltă cu oamenii, in izbă. Moșia era
săracă, avea doar trei obrocinici, dar și aceia umblau cu cerșitul.
Mai mult .boierul nostru îi ajuta; le-ia închiriat o locuință la oraș,
le da lemne și de multe ori le trimitea și de-ale gurii de acasă. El o
iubea mult pe Olga Nikolaevna și spunea mai tirziu mereu:”M-aș fi
însurat eu cu Olga Nikolaevna, dar mi-era silă de bunică-sa, și-
apoi, ea îndrăgise pe altul. Boierul nostru era deschis la inimă și
se purta milos cu noi, mujicii, doar că era chefliu.
— Tinerii boieri trăiau în mare sărăcie, — se amestecă Aliona
Ignatievna. — Porumbița noastră, Giga Nikolaevna, începuse să
trăiască din lucru de mină, împletea dantele și broda la gherghef
lucruri pe care apoi le vindea altor boieri; în primul an a născut
doi gemeni, pe care i-a alăptat singură; ne minunam și noi cum de
avea atîta putere!
— Ce-a căutat, aia a găsit! — observă Iakov Ivanov.
— Ei, dragul meu, cfți nu sint care tina caută și alta găsesc! —
răspunse hangița, du- cindu-și brațele înlături. — La început,
Feodor Gavrilîci nu a făcut nimic rău, ci s-a străduit să-capete o
slujbă, dar toate erau puse la cale dinainte, ne spunea nouă
boierul nostru! Așa, de-o pildă, s-a gîndit boierul nostru să-1 facă
ispravnic pe Feodor Gavrilîci, și nobilimea, de promis i-a promis,
dar cînd fu la alegeri, nu l-au ales. Le-a fost frică de generăleasa
lor, să nu meargă împotriva voiei ei. Răposatul Mihailo Maximîci
își smulgea părul din cap și le spunea nobililor drept în față:”Sînteți
mai ceva ca mujicii, dacă v-ați speriat, doamne iar- tă-mă, de o
vrăjitoare bătrînă ca asta!" Cucoana voastră avea o inimă de
piatră, cu toate că o lauzi atîta. Ea căuta în fel și chip să le vină de
hac tinerilor boieri, iar voi, slugile, ca să-i faceți pe plac, erați
porniți împotriva dumnealor, — încheie hangița și ieși iar din odaie.
— Dacă e vorba să pui totul in spinarea noa
stră, și ca să bea oare tot noi l-am forțat? — spuse în urma ei
Iakov Ivanov, dînd din cap cum obișnuia el. ,
— Dar ce, s-a apucat de băutură? — Întrebai eu.
— Și încă cum. în loc ca in sărăcie și nevoie să se călească, el
intîi și întii a căzut în patima jocului de cărți, a legat prietenie cu
cei mai mici funcționari și a început să facă beții și scandaluri și
poate și altele; auzind generæ leasa noastră despre toate astea, mă
chemă; și ea, care înainte nu discuta nici cu cele mai apropiate
rude despre Olga Nikolaevna — ba încă era oprit să i se
pomenească și numele în casă — deodată îmi spune pe
șleau:”lakov Ivanovl Am auzit că nepoata mea este foarte nefericită
în căsnicie și doresc ca ea să fie divorțată de bărbatul eil“„Am
înțeles, excelența voastră, dar cum credeți că s-ar putea face lucrul
acesta?1*”Asta nu-i treaba ta, tu trebuie să execuți ceea ce ți se va
poruncii'* Eu făcui o plecăciune.”Du-te imediat la oraș, zice ea, și
roagă pe șeful poliției să poftească chiar astăzi la mine!** Am
plecat, și fiindcă si est domn fusese pus chiar de doamna noastră,
ii răcea pe voie. El veni imediat și ce au discutat între ei nu știu,
căci n-am fost lăsat de față.
— Să fi pus atunci toate la cale? — întrebai eu.
Iakov Ivanov se fistici puțin, dar continuă:
— Chestiunea a început de acolo că, fiind mare iubitor de
societate, Feodor Gavrilîci se afla la o petrecere de bărbați, dacă
nu mă înșel, făceau chef la administratorul financiar. La marginea
orașului se aflau o mulțime de fete care cîntau frumos și atunci
era tocmai timpul de pus varză la murat; fetele și femeile tinere
tocau de zor varză și cîntau tot felul de cîn- tece. Toată societatea
lor s-a dus acolo și ce s-a întimplat, nu se știe. Vorba e că Feodor
Gavrilîci se îmbătase turtă; ceilalți boieri au plecat, dar el a rămas
la gazdă, care avea o lată. In acest timp, sosindu-i polițistului un
denunț cum că la cutare oră tirzie, în cutare casă, se petrec lucruri
scandaloase, s-a dus acolo în inspecție și l-a găsit pe Feodor
Gavrilici dormind pe o canapea, și pe fiica gazdei culcată în brațele
sale; și deoarece venise o plingere și din partea generălesei, s-a
făcut la poliție un proces-verbal și de aici a început totul.
In timpul povestirii nu mi-am luat ochii de la bătrin și, cu toate
că nu s-a trădat cu nici un cuvînt, totuși, după fața sa, se putea
ușor ghici că toate acestea au fost ticluite și puse la cale de el,
împreună cu șeful poliției. Bănuind că și la viitoarele mele întrebări
el va umbla cu șoalda și va da răspunsuri in doi peri, începui să o
trag de limbă mai mult pe Aliona Igna- tievnp.
— Și ce-a făcut Olga Nikolaevna? — o întrebai eu, adresindu-mă
direct ei.
Ca de obicei, Aliona Ignatievna își lăsă ochii in jos, iar Iakov
Ivanov zîmbi și-i spuse soției sale:
— Povestește!
— Olga Nikolaevna, — începu Aliona Ignatievna. privindu-și
virfurile degetelor sale incă frumoase, — nu știa și nu înțelegea
nimic și, văzind doar că Feodor Gavrilîci uneori bea și nu vine
noaptea acasă, stătea la geam și plîngea. Tocmai atunci, ca un
făcut, trecu din întîmplare pe la ea maica protopopeasă, o femeie
bună, potolită și devotată boierilor noștri. Văzind-o pe Olga
Nikolaevna cu lacrimile în ochi, făcu greșeala s-o întrebe:”Măicuță
Olga Nikolaevna, ce s-a întîmplat în căsnicia voa- stră?“ —”Ce să
se întîmple în căsnicia noastră? Nimici** Ea ascundea și-i era
rușine să spună ce avea pe suflet, dar protopopeasa
urmă:”Măicuță, se vorbește că ai făcut plîngere la poliție împotriva
soțului matale și că soțul matale a fost găsit în cutare casă, cu
cutare femeie...**. Cind auzi asta, porumbița, Olga Nikolaevna, se
făcu galbenă ca o moartă, o dădu afară pe protopopeasă și începu
să-și dea cu pumnii în piept.”Dacă-i așa, nu mai vreau să știu de
el. Plec imediat cu copiii la bunica mea, am să-i cad la picioare și
ea mă va ierta. Dar cu el, cu stricatul ăsta, nu mai vreau să
trăiesc!** Chemară un birjar și într-o sanie simplă, îmbrăcată cu
o haină subțire, vătuită, — blana era demult amanetată — cu
copilașii tot așa, fără nimic gros pe ei, înfășurați doar în niște
scurte de oaie, pe care le cerșise de la gazdă, porni și ajunse la
moșie, unde intră drept in camera slugilor. Cînd îi auzi vocea,
bătrîna sări imediat din fotoliu și, cu pași grăbiți îi ieși în
întîmpinare și, domnul meu, în- tîlnirea dintre ele și căința pentru
cele săvîrșite a fost așa cum numai la judecata cumplită de apoi va
fi întîlnirea dintre doi dușmani în- răiți. Olga Nikolaevna nu era în
stare să scoată un cuvînt, et doar căzu la pieptul bunicii sale, iar
bătrînica, cu o mină o strîngea pe ea la inimă și cu cealaltă prindea
nepoțeii; noi, toate fetele din casă, cum stăteam, ne-am pornit pe
un plîns cu hohote.”Bunicuțo, spunea Olga Nikolaevna, mă
ierți?"„N-am nimic, draga mea, nici cu tine, nici cu copiii tăi, în voi
toți curge sîngele meu. Cît privește însă pe acest mișel, nici nu
vreau să aud de el!“„Bunico, zice ea, nici eu nu vreau să mai aud
de el!“
Ultimele cuvinte ale soției sale, bătrînul le însoți cu o înclinare
a capului, în semn de aprobare, iar in ochii săi tulburi și sub pleoa-
pele sale roșii licăriră lacrimi.
— Și trebuia să vezi, domnule, — exclamă bătrînul cu vocea
tremurătoare, — bucuria ge- nerălesei noastre; doar în aur mai
lipsea să-i îmbrace pe strănepoții săi. Imediat mă chemă la dinsa
și îmi porunci să scriu la Petersburg ca să fie trimisă cea mai bună
madamă franțuzoaică; ea însăși a început s-o îngrijească pe Olga
Nikolaevna, ca cea mai umilă roabă. Aflind că nu dormea noaptea,
a mutat-o în dormitorul ei și dacă cumva Olga Nikolaevna ofta, sau
gemea, bătrînica sărea imediat din patul ei și se ducea la ea cu
picioarele goale și o întreba:”Ce-i cu tine. Olenka, draga mea, ce-i
cu tine?" Cu toate astea, cu nimic nu-i intrai în voie Olgăi
Nikolaevna, nimeni, pesemne, nu-i era mai drag ca .Feodor
Gavrilîci.
— Și ce făcea ea? — întrebai eu.
— Ce făcea, ce nu făcea, destul că după o săptămină a început
să cirtească și să facă totul împotriva bunicii sale, — răspunse
tăios lakov Ivanov. — Orice încerca dumneaei să-i facă, nimic nu-
i plăcea, cît despre cadouri nu numai că nu-i mulțumea cum
trebuie pentru ele, ci nici nu le lua bine în mină, că dădea cu ele
de-a azvîrlital
— Toate astea Olga Nikolaevna nu le făcea din mojicie, — zise
sfioasă Aliona Ignatievna.
— Dar din ce cauză atunci? — întrebai eu.
Aliona Ignatievna își pironi din nou privirea asupra degetelor
sale și răspunse:
— Prea începuse să-i ducă dorul lui Feodor Gavrilici. Cit de
vinovat o fi fost el față de ea, totuși mi se pare că-1 iubea mai mult
decît însăși viața ei. Dar și Feodor Gavrilîci a venit poate de vreo
zece ori pe jos la conacul nostru, numai ca să-și vadă soția. Zile
întregi sta pe cîmp și plîngea, căci era poruncă de la bătrina să nu-
1 lase să se apropie nici măcar de curtea cea mare, dar mite să
intre in casă! Olga Nikolaevna auzind, și dealtfel știind și ea în ce
mizerie trăiește, chema pe ascuns pe mujicii mai înstăriți și îi
ruga:”Dragii mei, împrumu- tați-mă cu bani, cu cit puteți, am să
vi-i dau înapoi mai pe urmă“. Și mujicii ii dădeau care cite o hîrtie
de cinci ruble, care cite o rublă de argint, care cite o monedă de
douăzeci și cinci de ccpeici, care cite o jumătate de rublă — fiecare
după starea lui. Ea îi trimitea imediat lui Feodor Gavrilîci, dar
dumnealui nu voia să-i primească.”Dacă, zicea el, mi-au luat
comoara mea, pe Olenka, nu-mi mai trebuie nimic. Am să plec în
lume și am să cerșesc pe la ușile oamenilor**.
La ultimele cuvinte, Iakov Ivanov se uită supărat la nevastă-sa,
cu ochii lui fără vedere și apoi mi se adresă direct mie:
— Cît despre bani, generăleasa noastră n-ar fi zis nimic;
dimpotrivă, eu personal i-am dus lui Feodor Gavrilîci douăzeci și
cinci de mii de ruble, în buzunanul meu, numai ca să plece ori în
Siberia, ori cel puțin în străinătate, dar el nici așa nu s-a simțit.
Doamna noastră nu avea decît o dorință, ca el să nu mai fie soțul
domnișoarei noastre, pentru că nu era demn de ea.
La ultimele cuvinte, Cioroaica parcă răsări ca din pămînt:
— Și cine poate, mă rog, să Judece pe soț și soție, sau să-i
despartă? — începu ea pe tonul ei tăios. — Ce tot îndrugați voi,
păcătoșilor? Unde vă era pe atunci frica de dumnezeu? Boierul
nostru tocmai picase atunci de la Piter și cînd a auzit, s-a
minunat:”Cum se poate una ca asta!" zise el și imediat trimise
trăsura la oraș după Feodor Gavrilîci.”Păi bine, Fedea, prostule,
cum de ți-au luat soția?" El, bietul doar se porni pe plîns, căci era
un boier potolit, și acum, din cauza urzelilor lor, parcă se scrîn-
tise.
Lakov Ivanov oftă: .
— I-a dat sfaturi bune și l-a învățat numai de bine, boierul
vostru, o să-1 pomenim toată viața, — spuse el.
— Ei, să știi că l-a învățat! I-a suflat-o din nou bătrînei de sub
nas pe Olga Nikolaevna, — continuă Cioroaica.
— Tilharii fac grozăvii și mai mari. înjunghie și oamenii — replică
Iakov Ivanov.
— Ce-i cu tilharii? — întrebai eu.
Bătrinul dădu din cap cu un zimbet trist.
— Și dacă am să vă povestesc, domnule, — începu el, — poate
n-o să mă crede'i, judecind după cele de astăzi, că in trecut se
puteau petrece asemenea lucruri. Aveau și timpurile vechi
păcatele lor; era multă neorînduială; începuse să cutreiere pe
atunci prin gubernie un tilhar, și incă unul dintre cei mai fioroși,
cu. numele de Ivan Faddeici. Banda lui cuprindea peste trei sute
de inși, și jefuia pe Volga și pe alte riuri pe unde mergeau corăbii,
de parcă ar fi cutreierat păminturi străine. Tot așa, la drumul
mare; aproape că nu se mai putea ’trece. Dar nu jefuiau pe cite
unul din popor, ci încercau să oprească trăsuri cu șase sau opt
cai, sau chiar poștalioane, sau călca cu banda lui pe moșierii mai
bogați, cerîndu-le bani, iar dacă boierii nu-i dădeau sau se ferecau
în casă, îi supunea la chinuri nemaipomenite; dădea foc la tirnuri
și cu ele aprinse îi snopea in bătăi. Prin toate satele pe unde venea,
era primit ca pe moșia lui. Autoritățile, dumnezeu știe! ori erau
cumpărate, ori se temeau de el, căci o unitate militară vreo trei ani
de zile n-a fost în stare să-i vină de hac și să-l bage la închisoare.
Băgase spaima în toți; și așa, intr-o seară, boierii noștri —
generăleasa cu Olga Nokolaevna și nepoțeii — stăteau în salonul
cel mic; în fața lor ardeau două luminări de ceară, celelalte camere
aproape că nu erau luminate, afară de camera noastră, a servito-
rilor, și camerele jupîneselor. Deodată, auzim un șuierat și chiote
pe cîmp. Ce să fie? La început am crezut că sînt niște mujici beți
care se întorceau de la. tîrg. Uitîndu-ne pe fereastră, am văzut un
foc mare; ieșirăm în pridvor și ce să vezi? Uscătoriile noastre de
grine erau in flăcări. Noi, toți lacheii, ne-am repezit intr-acolo, tot
așa și oamenii de la curte. La auzul zgomotului, cuçpanele
întrebară ce este, ce s-a întimplat? Drept răspuns la vorbele lor,
auzirăm o împușcătură, alta, apoi auzirăm cum cercevelele de la
salonul lor încep să troz- nească, geamurile să zăngăne, și pe
fereastră pătrunseră doi bărbați îmbrăcați în podiovce1), cu bărbi
și mustăți. Bătrînica noastră, curajoasă cum era, se sculă și îi
întrebă:”Cine sin- teți voi?“ Unul din acești bărbați îi
răspunse:”Sînt Ivan Faddeici, și dumneavoastră, doamnă
*) Haină bărbătească lungă, strînsă tn talie și încrețită de jur
împrejur, (N. trad.) generăîeasă, dați-ne-o pe nepoata dumneavoa-
stră, pe care ați luat-o de la soțul ei“. Sigur că bătrinica se muie
toată, se lăsă in fotoliu și doar atit apucă să strige:”Hei, oamenii
mei, unde 6Înteți?“ Iar Olga Nikolaevna, care se ascunsese cu
copiii în spatele bunicii, văzu că unuia din bărbați îi căzuseră
mustățile; se uită bine și vede că-i chiar Feodor Gavrilîci. Ea scoase
doar un țipăt:”Vail“ și căzu leșinată. Feodor Gavrilîci însă, o ridică
în brațe, pe cînd celălalt bărbat dădu una cu dosul pumnului în
cele două servitoare și în lacheu care intraseră, dar cu atîta putere,
incit aceștia zburară pe ușă cu capetele înainte, în vreme ce ei
amîndoi săriră iar pe fereastră și se făcură nevăzuți. Eu nici nu
știu cum m-am pomenit in casă, doar atît am auzit, că au furat-o
pe Olga Nikolaevna. Generăleasa era leșinată, copiii plin- geau și
tocmai a doua zi, cind bătrîna și-a revenit puțin in' simțiri, mi-a
poruncit să mă duc imediat în capitala județului, acasă la Feodor
Gavrilîci și, dacă Olga Nikolaevna e acolo, să-i inmînez din cartea
ei o scrisoare; în caz contrar, să înaintez la judecătoria teritorială
respectivă, o plingere despre cele întîm- plate. Cind am ajuns, mi-
a ieșit înainte Feodor Gavrilici care mi-a spus:”E prea tirziu, lakov
Ivanici, ai întîrziat și tu și cucoana dumitale. Olenka méa e întinsă
pe masă și curînd voi zace și eu alături de ea“.”Ei, Feodor Gavrilici,
îi spusei eu, toate cu mina dumneavoastră vi
le-ați făcut și o să răspundeți în fața lui dumnezeu pentru ele“.
— Dar cum a murit ea așa deodată? — îl întrerupsei eu bătrîn.
— Lra însărcinată și, din pricina acelei spaime și grozăvii, a
lepădat... și după aceea nu și-a mai venit in fire...
— Și e adevărat că el a venit cu tîlharul Ivan Faddeici? — întrebai
eu.
La această întrebare, hangița își plesni palmele una de alta:
— Nici pomeneală, tăicuțule, nu-i adevărat tot ce îndrugă el,
vulpoi bătrînl — exclamă ea. — Stai să-ți spun eu mai pe înțeles:
boierul nostru a vrut să facă o glumă și s-a îmbrăcat ca tîlharul
acela, Ivan Faddeici; cine știa că are să se întimple așa o
nenorocire? In loc să crape de spaimă a bătrină, s-a prăpădit
cucoana tînără. Boierul nostru atunci, după înmormîn- tare,
parcă se smintise; trei săptămîni a umblat beat mort și tot voia să
se împuște cu pistolul. Trei lachei se țineau ca umbra după el, ca
să nu-și facă seama; doar atîta mingiiere avea, că se ducea la
mormîntul Olgăi Nikolaevna. Se ducea acolo și se bătea cu capul
de piatră; dar pentru ce i se pune în spinare lui Feodor Gavrilîci,
nu răspunde el în fața lui dumnezeu, ci voi, voi, voi... așa să știți,
dai In loc să faceți pomenire cu cucoana voastră bătrină pentru
odihna sufletului drept al Olgăi Nikolaevna, v-ați apucat să
umblați pe la au-
LUb
torități și să dovediți că Feodor Gavrilîci, împreună cu
adevăratul tîlhar Ivan Faddeici, au venit la voi, v-au jefuit de bani
și v-au furat nepoata. Boierul nostru a încercat să arate la toți șefii
că nu a fost nici un tîlhar, ci că el însuși a fost:”Dacă sînt vinovat,
spunea el, cereți-mi mie socoteală..." Dar nimeni, frate, nu vroia
să-1 creadă. Ce să mai vorbim! Chiar Ivan Faddeici, cît e el de
tîlhar, și stind în fața băncii pe care urma să-și primească pe-
deapsa cu biciul, spunea:”Frați creștini, ier- tați-mă, păcătosul de
mine, poate că n-am să mai ies viu de sub bici, am pe suflet
șaptezeci de vieți omenești, dar acum, uitindu-mă la biserica lui
dumnezeu, mărturisesc drept că la ge- nerăleasa, la Bogorodskoe,
nu am fost eu și pe boierul Feodor Gavrilici nici nu-1 cunosc".
— Acest lucru, cucoană, nu-1 știm și nici nu-1 putem ști, —
replică Iakov Ivanov, — nu noi l-am judecat, ci legea.
— Voi cunoașteți bine legile, dragă domnule, și le-ați potrivit
cum ați vrut! Ia te uită, ce lege au găsit! II condamnă, de pildă pe
Feodor Gavrilîci pentru nimic, doar pentru că era blind, și încă la
deportare, poftim frate, ce legi au găsit!
— Asta a meritat-o, acolo trebuia să ajungă! — zise Iakov Ivanov
ca pentru el însuși.
— Dumnezeu știe cine trebuia să ajungă acolo, — replică
hangița; — numai că n-a nimerit acela care trebuia. Cucoana
voastră ba- trînă și-a primit răsplata de la dumnezeu încă pe
pămînt, sub ochii noștri — ferește-mă doamne de așa ceva — căci
cum a închis ochii, i s-a lungit limba de doi coti și s-a răsucit în
coșciug de trei ori, asta n-ai să ascunzi; că era cit p-aci să n-o
poată înmor- mînta cum trebuie, parcă băgau în pămînt o
vrăjitoarei Ce spaimă și ce groază a tost pe toții
La aceste cuvinte ale Cioroaicei, ușa odăii se deschise cu
zgomot, o sticlă care era pe polița de pe peretele din fund se
răsturnă zăngănind, iar motanul care moțăia pe vatră mirii și
dintr-o singură săritură se ascunse sub laviță. Noi toți, fără să
vrem, ne cutremurarăm, iar Iakov Ivanov păli. In semiîntuneric se
arătă un bărbat cu părut răvășit, tras la față, îmbrăcat într-un
palton, iar pe dedesubt cu o cămașă roșie, pantaloni de catifea și
cizme de piele de capră cu carimbul înalt. După el apăru o altă
mutră cu barba roșcată ascuțită, cu ochi șireți și duși în fundul
capului și îmbrăcat cu o becheșă strînsă cu o curea.
— Of, bată-vă să vă bată, că tare ne-ați speriat! — strigă hangița.
— Cine îndrăznește să nu-mi dea votcă? — spuse cu glas răgușit
omul cu părul vîlvoi.
Am ghicit imediat că era voluntarul și cu jupînul care-1 plătea.
— Șterge-o, șterge-o la tine acolo, aici sînt boierii — îi spuse
hangița,
Voluntarul își plimbă ochii săi injectați prin toată odaia și și-i
opri asupra mea. Apoi, du- cind mina la șapcă, spuse:
— Am onoarea să mă prezint, sint soldat in regimentul de husari
Ermalansk! Bună seara, bunicule și bunico! — adăugă el, și apoi,
așe- zindu-se pe laviță, lingă bătrînă ii luă mina și i-o sărută, în
timp ce ochii i se umplură de lacrimi.
— Bunicul meu e un om deștept, e un ministru, bunicul meu e
ministru! — rosti chefliul cu un zimbet răutăcios, apucindu-se cu
mîinile de cap. — Ești un prost, jupine, dă-mi torba- null1) —
continuă el și adresindu-mi-se mie, adăugă: — Dați-mi voie să cint
la torban.
Mujicul cu barba ascuțită sta nedumerit:
— Cară-te! Marș! — strigă voluntarul.
— Jupînul ieși.
— Bunicul meu, ministrul, a binevoit să
poruncească să raă fac. negustor.”Hai la cravate, batiste,
pomadă, cele mai bune, poftiți aici, domnilor! Faceți-mi cinstea,
poftiți aicil“ — striga voluntarul sculîndu-se și imitînd pe
negustorii care ii momesc pe clienți în prăvăliile lor; — să
pungășesc lumea, adică să
înșel, asta n-o fac! Volodka Toporkov e bețiv,
dar pungaș ca ăsta n-a fost niciodată! — zise
el, arătind cu o mină spre bătrin și cu cea-
•) Instrument muzica! asemănător cu ghitara. (N. red. ruse)’.
lalta spre jupînul care se întorsese in odaie și îi Întindea, supus,
torbanul. — Am locuit la o circiumă pe lingă porțile Miasnițki;
acolo, sus, în cușca aceea de cîini, nu era rău, puteam cinta, dar
de făcut pungășii, nu fac, nul Ia hai să cîntăml — încheie el șî într-
adevăr, scoțînd cu măiestrie citeva acorduri, dădu din umeri și
începu să cînte cu vocea-i răgușită:
Hei, cumetre, vin-la mine!
Suflețele, vin-la mine!
Cum să vin, mindră, la tine? Că de-mpingi poarta un pic, Dă de
veste: cric, cric, cric.
— Ei, băiete, da’ frumos cintec ai mai în- vățatl La noi și un
mujic beat cîntă mai frumos! — spuse hangița.
— Ai răbdare, stai, ascultă! — răspunse posomorit Toporkov și
scoțînd din nou citeva acorduri, începu iarăși să cînte:
Din Moscova sosind la Piter Cu treburi multe, cum treceam
Stingher pe bulevardul Nevski, Tot cu mănușile vorbeam: Ce
minunată capitală!
O, Pitersburg fermecător!
— Asta-ți place? — întrebă Toporkov, oprin- du-se.
— Nu, nici ăsta nu-mi. place. La balalaică cinți bine, dar din
gură de loc, — răspunse ea.
— Ia stai jos, așază-te lîngă mine, — îi spuse chefliul și, luînd-o
pe hangiță de mină, o așeză lîngă el. — Ia ascultă, — îi spuse el,
— și începu pe un ton trist:
Plutesc albe cețuri ușor
Spre nourași.
Zoresc ciobănite zglobii
Spre ciobănași. *)
Dar acest cîntec se vede că nu i-a plăcut nici lui Toporkov. El se
sculă, ii întinse cu dispreț torbanul jupinului, și apoi îmi spuse:
— Dați-mi voie să joc teatrul
Și, fără a mai aștepta răspunsul meu, se sculă, luă o poză de
tragedian și începu să declame:
Dormiți somnul veșnic, voi — haită de ciini! Dormiți pină ce — la
județul din urmă — Veți ți azvîrliți in iad, trădători!
Mînie cerească pe țara rusească, Lăsată pe mina mirșavelor slugi!
Pămîntul rusesc în puterea lor e!
Rostind ultimele cuvinte, Toporkov arătă din nou spre bunicul
său și spre jupin.
') Strofă din poezia”Vișinul* atribuită lui Pușkin. (N. red. ruse).
— Ia te uită ce a ajuns să facă, parcă e necuratul, nu altceva! —
observă hangița, clă- tinind din cap.
Toporkov o privi posomorit, se lăsă pe laviță lingă bunica sa, își
sprijini capul de umărul ei, apoi, parcă amintindu-și de ceva, se
lovi peste frunte și vorbi ca pentru el:
— Unde-s banii mei? Cine îndrăznește să nu-mi dea votcă?
— Volodiușka, măiculiță, nu-ți face bine! — fi spuse bătrină
mîngiind părul răvășit al nepotului său, — banii tăi sint la mine,
nu ți-i dau acum, o să ai nevoie de ei la armată.
— Bunico! Banii nu-s la tine! — strigă Toporkov. — Știu eu unde
sînt, dar treacă de la mine! M-au vîndut și pace bună! Și pe Iosif l-
au vîndut frații lui. Nu face nimic! N-am nevoie de bani, — încheie
chefliul și, dîndu-și una cu pumnul în piept, începu să cînte:
Trup și suflet rusul luptă Pentru țari și dumnezeu! Blind e-n viață,
dar în luptă Pe dușman lovește greu!
Asurzit de cîntecele și monologurile bețivului, nu-1 scăpăm
totuși o clipă din vedere pe orb. Nici întrebările mele, nici aluziile
răutăcioase ale hangiței, nimic nu i-a putut zdruncina calmul, mai
mult decît purtarea urîtă a nepotului său. Cu fiecare clipă ce
trecea, tremura din ce in ce mai tare, apoi se sculă brusc, își vîri
mina sa tremurîndă la piept, scoase de acolo portofelul, îl aruncă
pe masă și rosti cu tonul său calm:
— Poftiți, luați-vă banii!... Aliona Ignatievna, du-mă de aici
undeva, du-mă, — spuse el rugător.
— Chiar așa? — spuse cu ironie nepotul.
Bătrinul nu-i răspunse nimic și, fără să mai pipăie cu bastonul,
își trecu picioarele peste laviță și porni repede prin odaie. Aliona
Ignatievna se luă după el.
— Noapte bună, regină! — exclamă in urma lor Toporkov.
Hangița, cu obișnuitul ei simț de dreptate, incepu imediat să-1
ocărască:
— Pentru ce, ciine, îi necăjești și-i mihnești pe bunicii tăi? Cap
sec, cap sec ce ești, n-o să-ți dea dumnezeu noroc nici la militărie,
dacă nu-i cinstești pe bătrîni, bețivan prost ce ești!
Toporkov o asculta cu capul plecat.
— Banii îi luați sau imi porunciți mie să-i pun bine? — îl întrebă
jupinul cu barba ascuțită.
— Lasă că-i pun eu bine! — îi răspunse Toporkov și ascunse
portofelul în buzunar. — Pe Iosif l-au vîndut frații lui, dar eu banii
ăștia îi dau bunicii. Hei, jupîne, prostule, să mergem unde am
spus.
— Mergem, —■ răspunse umil mujicul și plecară.
Mă dusei și eu in camera mea.. De dincolo de peretele de lemn,
in camera de alături, in locul vociferărilor bețivului, se auzeau
cuvin tele bătrinului care se ruga fierbinte:
— Dumnezeule, fii milostiv cu mine, păcăto- sull Doamne,
izbăvește-mă de păcate și mi- luiește-măl
Apoi se făcu liniște. Doar din cind fn cind mai ajungea pină la
mine vocea hangiței care se certa cu mujicii de la convoaiele de
care sosite, sau poate vorbea cu ei. Peste un sfert de oră, caii mei
erau inhămați, hangița mă jupui cit putu mai bine de parale și
cînd îi spusei:”Mătușă, iei cam mult", ea imi răs punse:
— Lasă, lasă, zici că iau mult, dar ia te uită ce blană de raton
ai, pe cind eu toată* viața alerg in cojocul ăsta, și mai zici că ți-am
luat mult. Cu toate acestea, mă instala în sanie cu toată cuviința,
iar cînd am pornit, doar că n-a făcut semnul crucii ca să mă
binecuvinteze.