JARED DIAMOND

De ce e sexul o plăcere?

Evoluţia sexualităţii umane

HUMANITAS, Bucureşti
2007
 1

Animalul cu cea mai ciudată viață sexuală

Dacă ar avea câinele dumneavoastră minte de om şi ar putea vorbi, şi dacă l-aţi întreba
ce părere are despre viaţa dumneavoastră sexuală, s-ar putea să fiţi surprinşi de
răspunsul lui, care ar suna, probabil, cam aşa:

Oamenii ăştia dezgustători fac sex în orice zi din lună! Barbara propune o partidă de sex
chiar şi atunci când ştie foarte bine că nu e fertilă, de exemplu imediat după ce i-a trecut
ciclul. John are tot timpul chef să facă dragoste, fără să-i pese dacă în urma eforturilor
lui s-ar putea să apară un copil. Dar dacă vreţi să auziţi ceva cu adevărat inadmisibil,
atunci aflaţi că Barbara şi John au continuat să facă dragoste şi atunci când ea era
însărcinată! La fel de groaznic e că de fiecare dată când vin în vizită părinţii lui John îi
aud şi pe ei făcând dragoste, deşi mama lui John a ajuns cu mulţi ani în urmă la faza aia
căreia ei îi spun menopauză. Acum n-o să mai poată niciodată avea copii, dar tot vrea să
facă dragoste, iar tatăl lui John îi face pe plac de fiecare dată. Câtă risipă de energie! Dar
chestia cea mai ciudată e că nu doar Barbara şi John, dar şi părinţii lui John închid uşile
de la dormitor şi fac dragoste în intimitate, în loc s-o facă în faţa prietenilor lor, ca orice
câine care se respectă.

Ca să înţelegeţi modul de gândire al câinelui, trebuie să vă eliberaţi de punctul de

vedere tipic omenesc despre ceea ce înseamnă un comportament sexual normal, în zilele
noastre, atitudinea care-i denigrează pe cei ce nu trăiesc conform standardelor stabilite
este din ce în ce mai des categorisită drept limitată şi de o josnicie inadmisibilă. Fiecare
dintre aceste manifestări de îngustime a minţii este asociată cu un „ism" vrednic de
dispreţ, de exemplu rasism, sexism, eurocentrism, falocentrism etc. La lista aceasta de
păcate „ism"-ice, mai sunt adăugate acum, de către apărătorii drepturilor animalelor, şi
cele speciiste. Astfel, standardele pe care le aplicăm comportamentului sexual sunt în
mod particular denaturate, speciiste şi umanocentrice pentru că sexualitatea umană este
atât de neobişnuită în comparaţie cu normele celorlalte 30 de milioane de specii animale
din lume. Şi tot neobişnuită este şi din punctul de vedere al milioanelor de specii de
plante, ciuperci şi microbi, deşi eu personal am să ignor această perspectivă mai largă
pentru că, până una-alta, n-am reuşit să-mi depăşesc propriul zoo-centrism. Cartea
aceasta se mărgineşte să analizeze noile modalităţi de înţelegere a sexualităţii umane
obţinute printr-o posibilă lărgire a perspectivei noastre în scopul de a include şi alte
specii animale.

Pentru început, să luăm în considerare cum se defineşte conceptul de sexualitate

normală după standardele celor aproximativ 4 300 de specii de mamifere din lume, între
care noi, oamenii, nu suntem decât una. Astfel, majoritatea mamiferelor nu trăiesc în
familii nucleare, alcătuite dintr-un mascul adult şi o femelă adultă, purtând amândoi de
grijă odraslelor. Dimpotrivă, în cazul multor specii se poate observa că atât masculii
adulţi, cât şi femelele duc o viaţă solitară cel puţin în timpul sezonului de împerechere şi

2
se întâlnesc doar pentru copulaţie. Aşadar, masculii nu oferă îngrijiri paterne,
spermatozoidul fiind singura lor contribuţie atât în ceea ce-1 priveşte pe urmaş, cât şi pe
partenerele lor temporare.

Chiar şi cele mai sociabile mamifere — de pildă leii, lupii, cimpanzeii şi majoritatea
speciilor copitate — nu alcătuiesc cupluri mascul / femelă în interiorul cirezii / hergheliei
/ haitei / grupului. în cadrul unei asemenea cirezi / herghelii etc, nici unul dintre masculii
adulţi nu dă vreun semn de recunoaştere a anumitor pui ca urmaşi ai săi printr-un
devotament exclusivist în defavoarea altor pui din cireadă. Într-adevăr, abia în ultimii ani
oamenii de ştiinţă care studiază comportamentul leilor, lupilor şi cimpanzeilor au
început să descopere cu ajutorul testelor ADN care dintre adulţi a contribuit la
conceperea cutărui pui. Cu toate acestea, ca toate generalizările, şi aceasta are excepţiile
ei. Printre puţinele mamifere adulte care manifestă grijă părintească faţă de puii lor se
numără zebrele mascule po-ligene şi gorilele cu haremuri de femele, cuplurile solitare
alcătuite din giboni masculi împerecheaţi cu femele şi maimuţele tamarin, în cazul cărora
doi masculi adulţi sunt ţinuţi drept harem de către o femelă adultă poliandrică.

În general, la speciile sociabile de mamifere, actul sexual se desfăşoară în public, în faţa

celorlalţi membri ai grupului. De exemplu, în timpul perioadei fertile, o femelă macac
Barbary copulează cu fiecare mascul adult din grupul ei şi nu face nici un efort să
ascundă fiecare împerechere nouă de ceilalţi masculi. Excepţia cea mai bine evidenţiată
de la acest model al sexului public apare în cazul grupurilor de cimpanzei, în care este
posibil ca un mascul adult şi o femelă aflată în perioada fertilă să dispară timp de câteva
zile, perioadă pe care cercetătorii au numit-o „de însoţire". Cu toate acestea, aceeaşi
femelă cimpanzeu care a întreţinut un act sexual în intimitate cu un „soţ" poate, de
asemenea, să se împerecheze în public cu un alt cimpanzeu mascul adult în cadrul
aceluiaşi ciclu de împerechere.

Femelele adulte din majoritatea speciilor de mamifere folosesc metode variate pentru a
face publică scurta perioadă a ciclului reproductiv când sunt în ovulaţie şi pot fi
fertilizate. Informaţia poate fi transmisă pe cale vizuală (de exemplu colorarea în roşu
aprins a suprafeţei din jurul vaginului), olfactivă (emanarea unui miros specific), auditivă
(producerea unor zgomote) sau comportamentală (ghemuirea în faţa masculului adult şi
expunerea vaginului). Femelele solicită împerecherea doar în decursul acelor zile fertile,
în restul timpului fiind neatrăgătoare sau mai puţin atrăgătoare din punct de vedere
sexual pentru masculi, pe de o parte, deoarece le lipsesc semnalele specifice, iar pe de
alta, pentru că refuză avansurile oricărui mascul care e doritor de împerechere în pofida
circumstanţelor. Aşadar, în cazul acestor specii, actul sexual este în mod evident nu doar
un mijloc de obţinere a plăcerii, arareori apărând separat de funcţia sa de fertilizare. Dar
şi această generalizare are excepţiile ei: actul sexual este categoric separat de
reproducere la anumite specii, printre care se numără şi maimuţele bonobo (cimpanzeii
pigmei) şi delfinii.

3
În cele din urmă, la majoritatea populaţiilor de mamifere sălbatice nu este clar stabilită
existenţa menopauzei ca fenomen regulat, prin aceasta înţelegându-se o dispariţie
definitivă a fertilităţii într-o perioadă de timp mult mai scurtă decât intervalul anterior de
fertilitate, urmată de o viaţă nefertilă de o lungime apreciabilă. In schimb, mamiferele
sălbatice sunt fie încă fertile în momentul morţii, fie manifestă o scădere treptată a
capacităţilor de reproducere odată cu înaintarea în vârstă.

Să facem acum o comparaţie între ceea ce tocmai am spus despre sexualitatea normală
la mamifere şi comportamentul sexual uman. Următoarele caracteristici sexuale specific
omeneşti se numără printre cele pe care le considerăm normale:

1. În marea majoritate a societăţilor umane, aproape toţi bărbaţii şi toate femeile

ajung în final la o relaţie de cuplu de lungă durată („căsătoria") pe care ceilalţi membri ai
societăţii o consideră un contract cu obligaţii reciproce. Cei doi parteneri au adesea
relaţii sexuale şi, de cele mai multe ori, dacă nu exclusiv, unul cu celălalt.
2. Pe lângă faptul că este o legătură sexuală, căsătoria este un „parteneriat" pentru
creşterea în comun a copiilor ce rezultă din ea. Adică atât masculii umani, cât şi femelele
oferă în acelaşi timp îngrijiri părinteşti.
3. In pofida faptului că formează un cuplu (sau, câteodată, un harem), un soţ şi o
soţie (sau mai multe soţii) nu trăiesc (asemenea gibonilor) în izolare, într-un teritoriu
aparţinându-le în exclusivitate, pe care să trebuiască să-l apere de intruziunea altor
cupluri. Ei îşi duc viaţa în mijlocul unei societăţi alcătuite din alte cupluri cu care au relaţii
economice şi cu care împart accesul la un teritoriu comun.
4. Partenerii căsătoriţi fac, de obicei, dragoste în intimitate, nefiind indiferenţi faţă de
prezenţa altor persoane.
5. Toate femeile care depăşesc vârsta de 40 sau 50 de ani trec printr-o perioadă
numită menopauză, adică sunt afectate de dispariţia totală a fertilităţii. în general,
bărbaţii nu suferă de aşa ceva, astfel încât, deşi pot exista cazuri în care, odată cu
înaintarea în vârstă, la anumiţi bărbaţi să apară probleme legate de fertilitate, în general
la bărbaţi nu se înregistrează o scădere sau o dispariţie totală a capacităţilor de
reproducere drept consecinţă a îmbătrânirii.

Existenţa regulilor atrage însă după sine şi apariţia excepţiilor. Astfel, considerăm ceva
drept „regulă" pentru că este mult mai frecventă decât opusul ei („violarea normei").
Lucrul acesta se aplică în egală măsură normelor sexuale umane, ca şi oricăror altor
norme. Cu siguranţă că aceia care au citit ultimele două pagini s-au gândit la o serie de
excepţii de la generalizările descrise, cu toate acestea, ele îşi păstrează statutul de
generalizări. De exemplu, chiar şi în societăţile în care monogamia este consfinţită prin
lege sau cutumă, apar multe acte sexuale extraconjugale sau premaritale, precum şi
altele care nu fac parte dintr-o relaţie de lungă durată. Oamenii au într-adevăr plăcerea
aventurilor de o noapte. Pe de altă parte, majoritatea sunt de asemenea antrenaţi în
relaţii de mai mulţi ani sau de mai multe decenii, în timp ce tigrii şi urangutanii nu
întreţin decât relaţii de o noapte. Testele genetice de paternitate care au fost puse la

4
punct în ultima jumătate a secolului arată că majoritatea copiilor americani, englezi şi
italieni sunt într-adevăr procreaţi cu ajutorul soţului (sau prietenului stabil) al mamei.

Tot astfel, cititorii ar putea fi oarecum iritaţi să afle de existenţa unor societăţi omeneşti
considerate monogame. Termenul „harem", pe care zoologii îl folosesc pentru a descrie
comportamentul zebrelor şi gorilelor este, de fapt, împrumutat din arabă, unde
înseamnă „instituţie omenească". Intr-adevăr, mulţi oameni practică monogamia
secvenţială. Şi este de asemenea adevărat că poligamia (împerecheri simultane şi de
lungă durată ale unui bărbat cu mai multe femei) este legală astăzi în unele ţări, după
cum şi poliandria (împerecheri simultane şi de lungă durată între o femeie şi mai mulţi
bărbaţi) este legală în anumite societăţi. De fapt, poligamia a fost acceptată în marea
majoritate a societăţilor umane înainte de apariţia instituţiilor statului. Cu toate acestea,
chiar şi în societăţile oficial poligamice, majoritatea bărbaţilor au o singură soţie la un
moment dat şi doar cei deosebit de înstăriţi pot să aibă şi să întreţină mai multe neveste
în acelaşi timp. Marile haremuri la care ne gândim imediat când se pomeneşte cuvântul
poligamie, ca acelea recente ale caselor regale din Arabia şi India, sunt posibile doar în
societăţile organizate în jurul unui stat, care au apărut târziu în evoluţia speciei umane şi
care le-au permis câtorva bărbaţi să adune mari averi. Astfel, generalizarea rămâne
valabilă: în orice moment, cei mai mulţi adulţi din majoritatea societăţilor omeneşti sunt
antrenaţi într-o relaţie de cuplu de lungă durată, adeseori monogamă atât din punct de
vedere practic, cât şi legal.

Şi totuşi, un alt motiv de iritare din partea cititorului ar fi putut să-l constituie descrierea
pe care am făcut-o căsătoriei în termenii unui „parteneriat" pentru creşterea în comun a
urmaşilor direcţi, iar aceasta pentru că majoritatea copiilor au parte de mai multă
îngrijire părintească din partea mamei decât din partea tatălui. Mamele nemăritate
constituie un procent însemnat din populaţia adultă în anumite societăţi moderne, deşi
s-a dovedit a fi mult mai dificil pentru femeile necăsătorite să-şi crească cu succes copiii
în societăţile tradiţionale. Cu toate acestea, generalizarea rămâne în continuare valabilă:
cei mai mulţi copii se bucură de atenţie părintească şi din partea tatălui, materializată în
îngrijire, învăţare, protecţie şi asigurarea hranei, căminului şi banilor necesari.

Toate aceste caracteristici ale sexualităţii umane — relaţiile de lungă durată, îngrijirea
părintească în comun, sexul în intimitate, ovulaţia ascunsă, receptivitatea feminină
extinsă, sexul pentru plăcere şi menopauza femeilor — constituie ceea ce noi, oamenii,
considerăm a fi normalitate sexuală. Suntem excitaţi, amuzaţi sau dezgustaţi să citim
despre obiceiurile sexuale ale elefanţilor de mare, ale şoarecilor marsupiali ori ale
urangutanilor, ale căror stiluri de viaţă sunt atât de diferite de al nostru. Vieţile lor ne par
cel puţin ciudate. Dar, în final, aceasta se dovedeşte a fi doar o interpretare speciistă. Din
punctul de vedere al standardelor celorlalte 4 300 de specii de mamifere din lume, ba
chiar şi din punctul de vedere al celor mai apropiate rude ale noastre, marile maimuţe
(cimpanzeul, bonobo, gorila şi urangutanul), noi suntem cei ciudaţi.

5
Cu toate acestea, sunt în continuare mai rău decât zoocentric. Alunec în capcana şi mai
îngustă a mamiferocentrismului. Devenim oare mai normali dacă suntem judecaţi din
punctul de vedere al standardelor nemamiferelor? Alte animale prezintă într-adevăr o
mai mare varietate de sisteme sociale şi sexuale decât mamiferele. In timp ce cei mai
tineri dintre reprezentanţii speciilor de mamifere primesc îngrijiri materne dar nu şi
paterne, contrariul este valabil pentru anumite specii de păsări, broaşte şi peşti, în cazul
cărora tatăl este singurul care se ocupă de urmaşi. Masculul este un apendice parazitar
legat de corpul femelei la anumite specii de peşti de mare adâncime, el este mâncat de
femelă imediat după copulaţie, în cazul anumitor specii de păianjeni şi insecte. În timp
ce oamenii şi majoritatea celorlalte specii de mamifere se repro duc de mai multe ori,
somonul, caracatiţa şi multe alte specii animale practică ceea ce se cheamă reproducere
big bang sau semelparitate: un unic efort reproductiv, urmat de o moarte anterior
programată. Sistemul de împerechere al anumitor specii de păsări, broaşte, peşti şi
insecte (ca şi al anumitor lilieci şi antilope) se aseamănă cu un bar pentru celibatari,
denumit în mod tradiţional „lek"1; mulţi masculi rămân pe poziţii şi concurează pentru a
atrage atenţia femelelor vizitatoare; fiecare dintre ele îşi alege un mascul (adesea acelaşi
mascul preferat de multe alte femele), are un contact sexual cu el, apoi pleacă mai
departe să-şi crească urmaşul fără ajutorul acestuia.

Printre alte specii de animale, se pot scoate în evidenţă câteva a căror sexualitate se
aseamănă cu a noastră în anumite aspecte particulare. Majoritatea speciilor europene şi
nord-americane de păsări formează perechi unite ce se menţin cel puţin pe durata unui
sezon de reproducere (în anumite cazuri chiar toată viaţa), iar atât tatăl, cât şi mama au
grijă de cei tineri, în vreme ce majoritatea speciilor de păsări de acest fel sunt diferite de
noi în privinţa faptului că perechile ocupă teritorii care nu se intersectează, majoritatea
speciilor de păsări de mare ni se aseamănă şi mai mult prin faptul că perechile se
înmulţesc în colonii, foarte aproape una de alta. Dar toate aceste specii de păsări se
deosebesc de noi prin faptul că ovulaţia este făcută publică, receptivitatea feminină şi
actul sexual sunt de cele mai multe ori limitate la perioada fertilă din jurul ovulaţiei,
sexul nu este o activitate recreativă, iar cooperarea economică dintre perechi este slabă,
dacă nu inexistentă. Bonobii (cimpanzeii pigmei) ne seamănă sau ne sunt apropiaţi din
punctul de vedere al multora dintre aspectele mai sus menţionate: receptivitatea
feminină se extinde de-a lungul mai multor săptămâni ale estrului, sexul ţine de cele mai
multe ori de distracţie şi există, de asemenea, o anumită cooperare economică între mai
mulţi membri ai grupului. Cu toate acestea, bonobilor le lipseşte sistemul nostru de
cuplare, ovulaţia noastră bine ascunsă şi recunoaşterea şi îngrijirea paternă a urmaşilor.
Majoritatea sau aproape toate aceste specii sunt diferite de noi prin faptul că le lipseşte
o menopauză feminină bine definită.

Astfel, până şi un punct de vedere care nu este centrat pe mamifere confirmă

interpretarea câinelui: noi suntem cei ciudaţi. Ne minunăm de ceea ce ni se pare a fi
comportamentul ciudat al cocoşilor şi al şoarecilor marsupiali, dar, de fapt, aceste specii

1Cuvântul englez „lek" desemnează locul frecventat de pasări pentru etalare în scopuri sexuale şi curtare. ( N . t . )

6
se încadrează în mod normal în spectrul variaţiei animale, şi până la urmă tot noi suntem
cei mai ciudaţi. Zoologii speciişti emit teorii despre cum e posibil ca liliecii
Hypsignathus monstruosus să-şi dezvolte un sistem lek de împerechere, şi totuşi
sistemul nostru este cel care ar trebui explicat. De ce am ajuns să evoluăm atât de
diferit?

Problema devine si mai acută atunci când ne comparăm cu cele mai apropiate rude ale
noastre din universul speciilor de mamifere, marile maimuţe (diferite de giboni sau de
micile maimuţe). Cele mai apropiate sunt cimpanzeii africani şi maimuţele bonobo, de
care ne despart doar 1,6 procente din materialul genetic nuclear (ADN). Aproape la fel
de asemănătoare sunt gorilele (2,3 procente diferenţă din punctul de vedere al
materialului genetic faţă de noi) şi urangutanul din Asia de Sud (3,6 procente). Strămoşii
noştri au început să evolueze diferit de strămoşii cimpanzeilor şi ai bonobilor „doar" cu
aproximativ 7 milioane de ani în urmă, cu 9 milioane de ani în urmă de cei ai gorilelor şi
cu 14 milioane de ani în urmă de cei ai urangutanilor.

Acesta pare un interval enorm în comparaţie cu o viaţă de om, dar, de fapt, nu înseamnă
nici cât o clipire din ochi la scara evoluţionistă a timpului. Viaţa există pe pământ de mai
bine de trei miliarde de ani şi, cu mai mult de o jumătate de miliard în urmă, a avut loc o
explozie a diversităţii de animale mari şi complexe, cu carapace puternice. In acest
interval de timp relativ scurt în care strămoşii noştri şi strămoşii marilor maimuţe, rudele
noastre, au evoluat separat, ne-am diferenţiat doar prin câteva aspecte reprezentative şi
într-un grad destul de scăzut, chiar dacă unele dintre aceste modeste diferenţe — mai
ales poziţia noastră verticală şi creierul mai mare — au avut consecinţe enorme asupra
diferenţelor noastre de comportament.

Odată cu poziţia verticală şi mărimea creierului, sexualitatea completează trinitatea

aspectelor decisive de divergenţă dintre strămoşii umani pe de o parte şi cei ai
maimuţelor pe de alta. Urangutanii sunt adesea solitari, masculii şi femelele se asociază
de cele mai multe ori doar ca să copuleze, iar masculii nu oferă nici o îngrijire paternă;
un mascul gorilă adună un harem de câteva femele, făcând sex cu fiecare la intervale de
câţiva ani (după ce femela a încetat să-şi mai alăpteze ultima progenitură, la sfârşitul
ciclului menstrual şi înainte să rămână din nou însărcinată); iar cimpanzeii şi bonobii
trăiesc în cete fără să întreţină legături de cuplu de lungă durată cu femelele sau legături
de paternitate specifice. Este aşadar clar cum creierul nostru mare şi poziţia verticală au
jucat un rol decisiv în ceea ce a fost numit „umanitatea" noastră — în faptul că acum
folosim limbajul, citim cărţi, ne uităm la televizor, cumpărăm sau cultivăm majoritatea
produselor pe care le mâncăm, ocupăm toate continentele şi oceanele, ţinem închişi în
cuşti membri ai speciei noastre sau ai altor specii şi exterminăm majoritatea celorlalte
specii de animale şi plante, în timp ce marile maimuţe adună în continuare tăcute fructe
sălbatice din junglă, ocupă doar zone limitate la tropicele din Lumea Veche, nu ţin închis
nici un animal şi nu ameninţă existenţa nici unei alte specii. Ce rol să fi jucat sexualitatea
noastră ciudată în obţinerea acestor puncte de referinţă ale umanităţii ?

7
Ar putea oare statutul nostru sexual distinct să fie legat de celelalte diferenţe faţă de
marile maimuţe? Pe lângă (şi, probabil, în cele din urmă ca un produs al acestora) poziţia
noastră verticală şi creierele noastre mari, aceste deosebiri includ relativa noastră lipsă
de păr, dependenţa de unelte, puterea asupra focului şi dezvoltarea limbajului, artelor şi
scrisului. Dacă vreuna dintre aceste deosebiri ne-a predispus către o evoluţie particulară
din punct de vedere sexual, eventualele legături sunt încă neclare. De exemplu, nu e
limpede de ce pierderea părului de pe corp ar face sexul pentru obţinerea plăcerii mai
atrăgător şi nici de ce capacitatea noastră de a stăpâni focul ar fi putut favoriza
menopauza. In schimb, voi argumenta contrariul: sexul pentru obţinerea plăcerii şi
menopauza au fost la fel de importante pentru dezvoltarea puterii asupra focului, a
limbajului, artelor şi scrisului ca şi poziţia noastră verticală şi creierul mai mare.

Cheia înţelegerii sexualităţii umane constă în recunoaşterea faptului că ea este o

problemă în biologia evoluţionistă. Când Darwin a semnalat fenomenul evoluţiei
biologice în cartea sa fundamentală Originea speciilor, cele mai multe din dovezile sale
erau luate din anatomie. El a ajuns la concluzia că majoritatea structurilor plantelor şi
animalelor evoluează, adică au tendinţa să se modifice de la generaţie la generaţie. A
ajuns, de asemenea, la concluzia că principala forţă din spatele schimbărilor evolutive
este selecţia naturală. Prin acest termen Darwin înţelegea faptul că plantele şi animalele
îşi modifică adaptările anatomice, că anumite adaptări îi îndreptăţesc pe anumiţi indivizi
să supravieţuiască şi să se reproducă cu mai mult succes decât alţii şi că, în cadrul unei
populaţii, aceste adaptări particulare cresc în frecvenţă de la generaţie la generaţie. Mai
târziu, biologii au arătat că raţionamentul lui Darwin se aplică în egală măsură în
fiziologie şi biochimie: caracteristicile fiziologice ori biochimice ale unei plante sau ale
unui animal se adaptează în egală măsură la anumite stiluri de viaţă şi evoluează răspun-
zând condiţiilor de mediu.

De curând, biologii evoluţionişti au arătat că, la rândul lor, sistemele sociale ale
animalelor evoluează şi se adaptează. Chiar şi printre speciile de animale strâns înrudite,
unele sunt solitare, altele trăiesc în grupuri mici, iar altele în grupuri mari. Dar comporta-
mentul social are consecinţe din punctul de vedere al supravieţuirii şi al reproducerii.
Depinzând, de exemplu, de faptul că rezerva de hrană a unei anumite specii este
adunată la un loc sau răspândită şi de pericolul ca o anumită specie să fie atacată de
animale de pradă, convieţuirea solitară sau în grup se poate dovedi mai bună pentru
supravieţuire şi reproducere.

Consideraţii similare se aplică şi în cazul sexualităţii. Anumite caracteristici sexuale pot fi

mai avantajoase pentru supravieţuire şi reproducere decât altele, în funcţie de
modalitatea de hrănire a fiecărei specii, gradul de expunere la animale de pradă şi alte
caracteristici biologice. În acest moment voi menţiona doar un exemplu, un
comportament care la început pare diametral opus logicii evoluţioniste: canibalismul
sexual. Masculul anumitor specii de păianjeni şi mantise este de regulă mâncat de
partenera lui imediat după sau chiar în timpul actului acuplării. Acest canibalism implică
în mod evident consimţământul masculului pentru că acesta este cel care abordează
8
femela, nu face nici o încercare să scape şi chiar îşi pleacă uneori capul şi toracele către
gura femelei pentru ca aceasta să poată să mestece cea mai mare parte a corpului, în
timp ce abdomenul rămâne intact pentru a duce la bun sfârşit acţiunea de injectare a
spermei în femelă.

Dacă ne gândim la selecţia naturală ca la o modalitate de maximizare a supravieţuirii,

asemenea sinucidere canibalică nu are nici un sens. De fapt, selecţia naturală
maximizează transmiterea de gene, iar supravieţuirea este în majoritatea cazurilor doar
una dintre strategiile care oferă ocazii repetate de transmitere a genelor. Să presupunem
că ocaziile de transmitere a genelor apar pe neaşteptate şi destul de rar şi că numărul de
urmaşi produşi în urma acestor ocazii creşte odată cu îmbogăţirea condiţiilor nutritive
ale femelei. Aceasta este situaţia anumitor specii de păianjeni şi mantise trăind în
populaţii cu densitate mică. Un mascul este norocos dacă întâlneşte o femelă şi este
puţin probabil ca acest noroc să se repete. Cea mai bună strategie a masculului este să
producă atât de mulţi urmaşi care să-i poarte genele pe cât îi permite şansa care i-a
surâs. Şi cu cât sunt mai mari rezervele nutritive ale femelei, aceasta are cu atât mai
multe proteine ce vor putea fi transformate în ouă. Dacă masculul ar pleca după
împerechere, acesta probabil că n-ar mai găsi o altă femelă, iar existenţa sa în
continuare ar fi inutilă. In schimb, încurajând femela să-l mănânce, el o ajută să producă
mai multe ouă care să-i poarte genele. În plus, o femelă păianjen a cărei gură este
preocupată să mestece trupul unui mascul face ca actul copulaţiei cu corpul masculului
să aibă loc pentru mai mult timp, având drept rezultat un transfer mai mare de spermă şi
fertilizarea mai multor ouă. Logica evoluţionistă a masculului păianjen este impecabilă şi
ne pare bizară doar pentru că alte aspecte ale biologiei umane fac canibalismul sexual
dezavantajos. Majoritatea bărbaţilor au mai mult decât o singură şansă să copuleze;
chiar si femeile bine hrănite dau în mod normal naştere unui singur bebeluş o dată ori
cel mult nasc gemeni; iar o femeie nu ar putea să consume destul din corpul unui adult
încercând în acelaşi timp să-şi îmbunătăţească în mod semnificativ baza nutriţională
pentru sarcină.

Acest exemplu ilustrează dependenţa strategiilor sexuale atât de parametrii ecologici,

cât şi de parametrii biologici ai unei specii, în ambele situaţii aceştia variind în funcţie de
specie. Canibalismul sexual la păianjeni şi mantise este favorizat de variabilele ecologice
ale densităţii scăzute de populaţie şi ale ratelor de întâlnire de asemenea scăzute, de
variabilele biologice ale capacităţilor femelei de a digera mese relativ mari şi de a-şi
spori considerabil producţia de ouă atunci când e bine hrănită. Parametrii ecologici se
pot schimba peste noapte dacă un individ colonizează un nou tip de habitat, dar
colonizatorul poartă cu sine un bagaj de caracteristici biologice înnăscute ce se pot
modifica doar foarte încet prin selecţie naturală. Aşadar, nu e de ajuns să se aibă în
vedere habitatul unei specii şi stilul de viaţă, să se conceapă pe hârtie un set de carac-
teristici sexuale care să se potrivească habitatului şi stilului de viaţă, pentru ca apoi să
fim surprinşi că aceste presupuse caracteristici sexuale optime nu evoluează. In schimb,

9
evoluţia sexuală este drastic controlată de angajamentele moştenite şi de istoria
evoluţionistă anterioară.

La majoritatea speciilor de peşti, de exemplu, o femelă depune ouăle şi un mascul le

fertilizează în exteriorul corpului femelei, dar, la toate mamiferele placentare şi
marsupiale, o femelă dă naştere unui urmaş viu, nu unor ouă, şi toate speciile de
mamifere practică fertilizarea internă (spermatozoizi masculini injectaţi în corpul
femelei). Naşterea puilor vii şi fertilizarea internă implică atât de multe adaptări
biologice şi atât de multe gene, încât toate mamiferele placentare şi marsupiale sunt
strâns dependente de aceste caracteristici de zeci de milioane de ani. După cum vom
vedea, aceste angajamente moştenite ne ajută să explicăm de ce nu există nici o specie
de mamifere la care grija părintească să fie oferită exclusiv de mascul, chiar şi în medii în
care mamiferele trăiesc alături de specii de peşti şi de broaşte, la care masculii sunt sin-
gurii agenţi ai îngrijirii părinteşti.

Putem astfel reformula problema sexualităţii noastre stranii. In decursul ultimilor 7

milioane de ani, anatomia noastră sexuală a deviat cumva de la cea a rudelor noastre
cele mai apropiate, cimpanzeii. Un fenomen asemănător se poate observa într-o mai
mare măsură atât la nivelul fiziologiei sexuale, cât şi, într-un grad mult mai ridicat, la cel
al comportamentului sexual. Aceste devieri trebuie să reflecte anumite diferenţe între
oameni şi cimpanzei din punctul de vedere al mediului şi stilului de viaţă. Dar deosebirile
acestea au fost în egală măsură condiţionate de constrângeri moştenite. Care să fi fost
schimbările în stilul de viață si constrângerile acestea înnăscute care au modelat sexu-
alitatea noastră ciudată?

10
 2

Războiul sexelor

În capitolul anterior am observat că eforturile noastre de a înţelege sexualitatea umană

trebuie să înceapă printr-o distanţare de perspectiva noastră distorsionată tipic
omenească. Suntem nişte animale excepţionale, în sensul că taţii şi mamele noastre
rămân adesea împreună după ce copulează şi sunt ambii implicaţi în creşterea copilului
rezultat din actul sexual. Nimeni nu ar putea pretinde că sunt egale contribuţiile
părinteşti ale femeilor şi bărbaţilor: ele au de fapt tendinţa de a fi grosolan de
inechitabile în majoritatea căsniciilor şi a societăţilor. Dar majoritatea taţilor au o
anumită contribuţie la creşterea copiilor lor, chiar dacă aceasta se rezumă doar la
mâncare, apărare ori transmiterea unor drepturi asupra pământului. Asemenea
contribuţii sunt în aşa măsură luate în serios, încât ele sunt menţionate până şi în lege:
taţii divorţaţi sunt obligaţi să-şi susţină copilul, dar chiar şi o mamă necăsătorită poate
să-l dea în judecată pe un bărbat pentru a obţine sprijin în creşterea copilului, dacă
testele genetice dovedesc că el e tatăl copilului.

Dar asta face parte din perspectiva noastră tipic omenească. În afară de egalitatea
sexuală, comportamentul nostru este aberant în lumea animală şi, în special, în rândul
mamiferelor. Dacă urangutanii, girafele şi majoritatea celorlalte specii de mamifere ar
putea să-şi spună părerea, ar declara cu siguranţă că legile noastre de sprijinire a
copilului sunt absurde. Majoritatea mamiferelor mascule, după inseminare, nu au nici un
rol în viaţa urmaşului lor sau a mamei acestuia, ei sunt prea ocupaţi să caute alte femele
pe care să le insemineze. In general, animalele mascule, şi nu doar mamiferele mascule,
oferă mult mai puţine (sau chiar deloc) îngrijiri părinteşti decât femelele.

Cu toate acestea, există câteva excepţii de la acest model misogin. în cazul anumitor
specii de păsări, de exemplu falaropele şi fluierarii, masculul este cel care face munca de
incubare a ouălor si de creştere a puilor, în timp ce femela pleacă în căutarea unui alt
mascul care să o insemineze din nou pentru a putea da naştere următorului cuib.
Masculii anumitor specii de peşti (de exemplu ai cailor de mare şi ai plevuştilor
ghimpoase), precum şi anumiţi masculi amfibieni (ca broaştele ţestoase moaşe) au grijă
de puii lor într-un cuib sau ţinându-i în gură, într-un buzunar ventral, ori cărându-i în
spate. Cum s-ar putea explica atunci, simultan, atât acest model general al părintelui-
femelă, cât şi numeroasele sale excepţii ?

Răspunsul vine de la sine prin înţelegerea faptului că genele de comportament,

asemenea celor de rezistenţă la malarie şi a celor dentale, sunt supuse selecţiei naturale.
Un model de comportament care îi ajută pe indivizii unei anumite specii să-şi transmită
mai departe genele nu e obligatoriu folositor şi în cazul altor specii. în particular, un
mascul şi o femelă care tocmai au copulat pentru a produce un ou fertilizat au libertatea
„alegerii" din mai multe modele ulterioare de comportament. Ar trebui oare ca atât
masculul, cât şi femela să lase oul să-şi poarte singur de grijă şi să se apuce de treabă ca

11
să producă un alt ou fertilizat, copulând fie cu acelaşi partener, fie cu un altul ? Pe de o
parte, o pauză în actul sexual în scopul îngrijirilor părinteşti ar mări considerabil şansele
supravieţuirii primului ou. în acest caz, alegerea atrage după sine alte alegeri: atât mama,
cât şi tatăl s-ar putea hotărî să ofere îngrijirile părinteşti, după cum se poate ca doar
mama să facă asta sau doar tatăl. Pe de altă parte, dacă oul are una din zece şanse de
supravieţuire chiar şi fără îngrijiri părinteşti, iar dacă timpul dedicat îngrijirii lui ar putea fi
folosit pentru producerea a 1 000 de ouă fertilizate în plus, cel mai bine este să laşi
primul ou să-şi poarte singur de grijă şi să continui să produci alte ouă fertilizate.

Am numit aceste alternative „posibilităţi de alegere". Sintagma ar putea sugera că

animalele se comportă asemănător cu agenţii umani în luarea unei decizii, evaluând
conştient alternativele şi alegând în final acea variantă specifică ce pare să satisfacă cel
mai bine interesul propriu al animalului. Bineînţeles că nu aşa stau lucrurile. Multe dintre
aşa-numitele alegeri sunt programate în anatomia şi fiziologia animalului. De exemplu,
femelele cangur au „ales" să aibă un marsupiu în care să poată sta puii, ceea ce nu e
cazul masculilor canguri. Aproape toate, dacă nu toate, posibilităţile rămase sunt valabile
din punct de vedere anatomic pentru ambele sexe, dar animalele au instincte
programate care le fac să ofere (ori să nu ofere) îngrijiri părinteşti, iar această „alegere"
instinctivă a comportamentului poate să difere la sexele aceleiaşi specii. De exemplu,
dintre părinţii păsări, atât masculii, cât şi femelele albatros, masculii, dar nu şi femelele
struţ, femelele, dar nu şi masculii majorităţii speciilor de păsări cântătoare, precum şi
curcanii de ambe sexe sunt programaţi instinctiv să aducă mâncare puilor, cu toate că
ambele sexe ale acestor specii sunt perfect capabile, din punct de vedere fizic şi
anatomic, s-o facă.

Anatomia, fiziologia şi instinctele care stau la baza îngrijirilor părinteşti sunt toate
programate genetic prin selecţie naturală. împreună, ele constituie o parte din ceea ce
biologii numesc strategie reproductiva. Adică mutaţiile sau recombinările genetice într-
un părinte pasăre ar putea întări sau slăbi instinctul de aducere a hranei pentru pui şi ar
putea aşadar afecta în mod diferit cele două sexe ale aceleiaşi specii. E normal ca aceste
instincte să aibă un efect important asupra numărului puilor care supravieţuiesc pentru a
duce mai departe genele părinţilor. Este evident că un pui căruia un părinte îi aduce
hrană are mai multe şanse să supravieţuiască, dar vom vedea de asemenea că un părinte
care omite să aducă hrană puilor săi îşi măreşte în acest fel şansele de a-şi transmite
mai departe genele. Astfel, efectul net al unei gene care îl face pe un părinte să aducă în
mod instinctiv hrană puilor săi ar putea fi o creştere ori o scădere a numărului de pui
care poartă genele părintelui, în funcţie de factorii ecologici şi biologici pe care îi vom
discuta.

Genele care desemnează structurile anatomice particulare sau instinctele cele mai
probabile să asigure supravieţuirea urmaşului purtător de gene au tendinţa să-şi
mărească frecvenţa. Această afirmaţie poate fi reformulată: structurile anatomice şi
instinctele care promovează succesul sistemului de supravieţuire şi de reproducere au
tendinţa să se stabilească (să fie programate genetic) prin selecţie naturală. Însă nevoia
12
de a face asemenea afirmaţii prolixe apare foarte des în orice discuţie despre biologia
evoluţionistă. Astfel, biologii recurg în mod obişnuit la un limbaj antropomorfic pentru a
condensa asemenea afirmaţii. Ei spun, de exemplu, că un animal „alege" să facă ceva ori
urmează o anumită strategie. Acest fel de a vorbi nu trebuie interpretat în sensul că
animalele iau hotărâri conştient calculate.

Mult timp biologii evoluţionişti au considerat că selecţia naturală promovează cumva

„ceea ce e mai bun într-o specie". De fapt, selecţia naturală a operat iniţial asupra
anumitor plante şi animale. Ea nu este doar o luptă între specii (populaţii întregi), după
cum nu este nici o luptă numai între indivizii unor specii diferite sau doar între indivizi
conspecifici de aceeaşi vârstă şi acelaşi sex. Selecţia naturală poate fi de asemenea o
luptă între părinţi şi urmaşii lor sau o luptă între cei doi membri ai unei perechi,
deoarece interesele personale ale părinţilor, pe de o parte, şi ale puilor, pe de alta, sau
ale mamei şi ale tatălui pot să nu coincidă. Ce îi face pe indivizii unei anumite specii să
aibă succes în transmiterea genelor poate la fel de bine să nu mărească succesul altor
clase de indivizi în aceeaşi direcţie.

în particular, în timp ce selecţia naturală îi favorizează atât pe masculii, cât şi pe femelele

care lasă mulţi urmaşi, cea mai bună strategie pentru a ajunge la acest rezultat poate să
difere de la taţi la mame. Acest lucru generează un conflict inerent între părinţi,
concluzie de care destui oameni sunt conştienţi fără să aibă nevoie de savanţi care să le-
o sublinieze. Glumim pe seama războiului dintre sexe, dar acesta nu este nici o glumă şi
nici un accident aberant în urma căruia un anumit tată sau o anumită mamă ajunge să
se poarte într-un anumit fel într-o anumită ocazie. Este perfect adevărat că acel tip de
comportament care serveşte intereselor genetice ale masculului nu serveşte în mod
obligatoriu şi intereselor părintelui femelă, şi invers. Acest adevăr crud este una dintre
cauzele fundamentale ale nefericirii umane.

Să luăm din nou cazul masculului si femelei care tocmai au copulat pentru a produce un
ou fertilizat şi care acum trebuie să „aleagă" ce să facă mai departe. Dacă oul are vreo
şansă să supravieţuiască fără ajutor şi dacă atât mama, cât şi tatăl ar putea produce mult
mai multe ouă fertilizate în timpul pe care ar trebui să-l dedice îngrijirii acelui prim ou
fertilizat, atunci interesele mamei şi ale tatălui coincid şi în actul de abandonare a oului.
Dar să presupunem acum că oul proaspăt fertilizat, ouat, puiul tocmai ieşit din ou sau
nou-născutul au şanse absolut nule să supravieţuiască dacă nu sunt îngrijiţi de un
părinte. Atunci apare într-adevăr un conflict de interese. Dacă un părinte va reuşi să
transfere obligaţia îngrijirii puiului asupra celuilalt părinte şi va pleca apoi în căutarea
unui nou partener sexual, atunci se poate spune că acesta a dat prioritate intereselor
sale genetice în defavoarea părintelui abandonat. „Dezertorul" va promova într-adevăr
scopurile sale evoluţioniste şi egoiste părăsindu-i pe partenerul/partenera sa şi pe
urmaş.

In asemenea cazuri, când grija din partea unui părinte este esenţială în supravieţuirea
urmaşului, creşterea puiului poate fi interpretată ca o cursă purtată cu sânge-rece între
13
mamă şi tată din dorinţa de a fi primul care îl părăseşte pe celălalt şi pe urmaş pentru a
continua să producă alţi pui. Dacă merită într-adevăr să fii dezertorul depinde de
siguranţa pe care o poţi avea că fostul tău partener va continua să-i crească pe urmaşi,
precum şi de şansele pe care le ai să găseşti apoi un nou partener receptiv. E ca şi cum
în momentul fertilizării mama şi tatăl se joacă de-a care e mai laş, uitându-se fix unul la
celălalt şi spunându-şi în acelaşi timp: „Eu o să plec şi o să-mi găsesc un partener nou,
iar tu poţi să ai grijă de embrionul ăsta dacă vrei, dar, chiar dacă nu vrei, eu tot n-am s-
o fac" Dacă nici unul dintre părinţi nu cedează şi părăsesc amândoi embrionul, atunci
acesta moare şi înseamnă că amândoi au pierdut. în aceste condiţii, care dintre părinţi e
mai probabil să cedeze ?

Răspunsul depinde de consideraţii de genul care dintre părinţi a investit mai mult în oul
fertilizat şi cine are o perspectivă alternativă mai bună. După cum am spus mai devreme,
nici unul dintre părinţi nu face o analiză conştientă a situaţiei, acţiunile fiecăruia fiind în
schimb programate genetic prin selecţie naturală în anatomia şi instinctele sexului său.
La majoritatea speciilor de animale, femela este cea care cedează şi devine unicul
părinte, în timp ce masculul pleacă, dar, la alte specii, masculul este cel care îşi asumă
responsabilitatea, iar femela este aceea care pleacă, după cum la alte specii ambii părinţi
îşi împart responsabilitatea asumată. Aceste deznodăminte diferite depind de trei seturi
corelate de factori care descriu deosebirile dintre sexe în cadrul aceloraşi specii:
hotărârea de a investi în embrionul sau oul deja fertilizat, posibilităţi alternative care ar fi
anulate de o viitoare posibilă îngrijire a oului sau embrionului deja fertilizat şi încrederea
în paternitatea sau maternitatea embrionului sau a oului.

Cu toţii ştim din proprie experienţă că abandonăm cu mai multă greutate o activitate în
plină desfăşurare în care am investit mult decât una în care am investit puţin. Acest
principiu este valabil în cazul investiţiilor noastre în relaţiile interumane, în proiecte de
afaceri ori la bursă. Principiul rămâne valabil indiferent dacă investiţia noastră îmbracă
forma banilor, a timpului sau a efortului. Punem capăt cu uşurinţă unei relaţii care n-a
mers bine de la prima întâlnire şi încetăm să mai construim din bucăţele o jucărie ieftină
atunci când dăm peste un obstacol în primele câteva minute. Agonizăm în schimb atunci
când trebuie să punem capăt unei căsnicii de 25 de ani sau să redecorăm o casă foarte
scumpă.

Acelaşi principiu este valabil şi în cazul investiţiei părinteşti în potenţialul urmaş. Chiar şi
în momentul în care un ou este fertilizat de spermă, embrionul fertilizat ce rezultă
reprezintă în general o investiţie mai mare pentru femelă decât pentru bărbat, deoarece
la majoritatea speciilor de animale oul este mult mai mare decât sperma. Deşi atât ouăle,
cât şi sperma trebuie să conţină cromozomi, oul trebuie în plus să conţină destule
substanţe nutritive şi un puternic mecanism metabolic pentru a putea susţine
dezvoltarea ulterioară a embrionului pentru o bucată de vreme, măcar până în
momentul în care embrionul poate începe să se hrănească singur. Spermatozoidul în
schimb trebuie să conţină doar un motor flagelar şi suficientă energie pentru a-1
conduce şi a-i susţine înotul timp de cel mult câteva zile. In consecinţă, un ou omenesc
14
matur are cu aproximaţie o masă de un milion de ori mai mare decât masa de spermă
care îl fertilizează, factorul corespunzător pentru pasărea kiwi-kiwi fiind de un milion de
miliarde. Astfel, un embrion fertilizat, considerat ca un stadiu de început al unui proiect
de construcţie, reprezintă o investiţie total neînsemnată a masei corporale a tatălui în
comparaţie cu cea a mamei. Dar asta nu înseamnă că femela a pierdut automat jocul
înainte de momentul conceperii. împreună cu acel spermatozoid care a fertilizat oul, e
foarte probabil că masculul a produs alte câteva milioane de spermatozoizi în ejaculare,
astfel încât investiţia sa totală poate ajunge să fie comparabilă cu a femelei.

Actul de fertilizare a unui ou este fie exterior, fie interior, după cum are loc în interiorul
sau în exteriorul corpului femelei. Fertilizarea externă este caracteristică pentru
majoritatea speciilor de peşti şi amfibieni. De exemplu, la majoritatea speciilor de peşti,
o femelă şi un mascul din apropiere elimină simultan ouăle şi spermatozoizii în apă,
unde are loc apoi fertilizarea. Odată cu fertilizarea externă, investiţia obligată a femelei
ia sfârşit în momentul eliminării ouălor. Embrionii pot fi lăsaţi apoi să plutească în voie şi
să-şi poarte singuri de grijă în absenţa îngrijirilor părinteşti, ori pot fi îngrijiţi de un
singur părinte, în funcţie de specie.

Mai familiară oamenilor este fertilizarea internă, masculul injectând spermă (prin
intermediul unui penis intromisiv, de exemplu) în corpul femelei. Mai departe, la
majoritatea speciilor, femela nu elimină imediat embrionii, ci îi reţine în corp pentru o
perioadă de dezvoltare, până când se apropie de faza în care pot supravieţui singuri. în
final, urmaşul poate fi împachetat pentru eliminare într-o coajă de ou protectoare,
împreună cu o rezervă de energie, sub forma gălbenuşului — cum se întâmplă la păsări,
majoritatea reptilelor şi mamiferele monotreme (ornitorincii şi echidnele din Australia şi
Noua Guinee). Cealaltă posibilitate este ca embrionul să continue să crească în corpul
mamei până când este „născut", fără o coajă, în loc să fie „ouat" ca un ou. Această
alternativă denumită viviparitate (latinescul pentru „naştere vie") e caracteristică pentru
noi şi pentru alte mamifere, cu excepţia celor monotreme, ca şi pentru câteva specii de
peşti, reptile şi amfibieni. Viviparitatea necesită existenţa unor structuri interne
specializate — din rândul cărora placenta mamiferă este cea mai complexă — pentru
transferul substanţelor nutritive de la mamă la embrionul în dezvoltare şi pentru
transferul reziduurilor de la embrion la mamă.

Astfel, fertilizarea internă obligă mama să investească mai departe în embrion, în afara
investiţiei pe care a făcut-o deja producând oul până în faza de fertilizare. Ea poate fie să
utilizeze calciu şi substanţe nutritive din corpul ei pentru a face o coajă de ou şi un
gălbenuş, fie să folosească substanţele nutritive pentru a hrăni efectiv corpul
embrionului. Pe lângă această investiţie de substanţe nutritive, mama este de asemenea
obligată să investească timpul necesar ducerii la bun sfârşit a sarcinii. în consecinţă, în
momentul în care puiul iese din ou sau în momentul naşterii, investiţia unei mame
fertilizate intern este, în comparaţie cu cea a tatălui, mai mare decât cea a unei mame
fertilizate extern în momentul eliminării oului nefertilizat. La sfârşitul perioadei de nouă
luni de sarcină la om, de exemplu, consumul de timp şi energie al unei mame este
15
enorm în comparaţie cu investiţia jalnic de mică a soţului ori a prietenului ei în timpul
celor câteva minute care î-au trebuit pentru a copula şi a elimina mililitrul lui de lichid
seminal.

Datorită contribuţiilor inegale ale mamelor şi taţilor în cazul embrionilor fertilizaţi intern,
mamei îi este cu atât mai dificil să se sustragă de la hrănirea puiului după ieşirea din ou
sau de la îngrijirile părinteşti postnatale, în caz că este nevoie de aşa ceva. Aceste îngrijiri
pot îmbrăca forme variate: de exemplu, alăptarea de către mamiferele femele, păzirea
ouălor de către crocodilii femele şi clocirea ouălor de către pitonii femele. Cu toate
acestea, după cum vom vedea, mai sunt şi alte situaţii care l-ar putea face pe tată să nu
se mai sustragă şi să înceapă să-şi asume responsabilităţi de unul singur sau împărţite în
creşterea urmaşului.

Am menţionat că există trei seturi de factori corelaţi care influenţează „alegerea"

părintelui de a fi îngrijitor şi că mărimea relativă a investiţiei în conceperea urmaşului
este doar un set de asemenea factori. Un al doilea factor este posibilitatea anulată.
Imaginaţi-vă în ipostaza de părinte animal, contemplându-vă urmaşul nou-născut şi
calculând cu sânge-rece interesul dumneavoastră genetic în timp ce discutaţi despre
ceea ce ar trebui să faceţi cu timpul pe care îl aveţi la dispoziţie. Acel urmaş vă poartă
genele, iar şansele lui de supravieţuire pentru a le perpetua ar spori considerabil dacă aţi
rămâne să-l protejaţi şi să-l hrăniţi. Dacă nu aţi putea face nimic mai util cu timpul
dumneavoastră ca să vă perpetuaţi genele, interesele v-ar fi cel mai bine servite având
grijă de urmaşul respectiv şi neîncercând s-o păcăliţi pe perechea dumneavoastră să fie
singurul părinte. Pe de altă parte, dacă vă puteţi gândi la alte modalităţi prin care să vă
răspândiţi genele în aceeaşi perioadă de timp la mult mai mulţi urmaşi, ar trebui cu
siguranţă s-o faceţi şi să vă abandonaţi perechea actuală şi pe urmaş.

Acum imaginaţi-vă un tată şi o mamă făcând amândoi calculul de mai sus imediat după
ce au copulat pentru a produce câţiva embrioni fertilizaţi. Dacă fertilizarea este externă,
nici mama şi nici tatăl nu au automat vreo obligaţie mai departe, iar amândoi sunt
teoretic liberi să-şi caute un alt partener cu care să producă mai mulţi embrioni
fertilizaţi. într-adevăr, e posibil ca embrionii proaspăt fertilizaţi să aibă nevoie de ceva
îngrijiri, dar atât mama, cât şi tatăl pot în mod egal să încerce să-l păcălească pe celălalt
să se ocupe de urmaş. Dar dacă fertilizarea e internă, femela este acum gravidă şi
obligată să hrănească embrionul fertilizat până la naştere sau ouare. Dacă e o femelă
mamifer, ea este obligată să facă asta pe o perioadă şi mai lungă de timp, care o include
şi pe cea de alăptare. în timpul acestei perioade, ei nu-i foloseşte la nimic din punct de
vedere genetic să copuleze cu un alt mascul, pentru că în momentul respectiv nu poate
produce alţi copii. Altfel spus, ea nu are nimic de pierdut dedicându-se îngrijirii copilului.

Dar masculul care tocmai şi-a descărcat un eşantion de spermă în corpul unei femele
este perfect capabil o clipă mai târziu să descarce un alt eşantion de spermă în altă
femelă, aşadar să-şi transmită, la modul ideal, genele unui alt urmaş. De exemplu, un
bărbat produce aproximativ 200 de milioane de spermatozoizi într-o singură ejaculare
16
— sau măcar câteva zeci de milioane, chiar dacă rapoartele care indică o scădere a
numărului de spermatozoizi umani în ultimele decenii sunt corecte. Un bărbat ejaculând
o dată la 28 de zile în timpul sarcinii de 280 de zile a ultimei sale partenere — o
frecvenţă de ejaculare uşor la îndemâna multor bărbaţi — ar produce suficienţi
spermatozoizi pentru a le fertiliza pe fiecare dintre cele aproximativ 2 miliarde de femei
mature din punct de vedere reproductiv din lume, dacă ar reuşi să aranjeze în aşa fel
încât fiecare dintre ele să primească unul dintre spermatozoizi. Aceasta e logica
evoluţionistă care îi face pe atât de mulţi bărbaţi să părăsească o femeie imediat după
ce au fertilizat-o şi să treacă la următoarea. Teoretic, un bărbat care se dedică îngrijirii
copilului abandonează dinainte multe alternative. O logică similară se aplică şi în cazul
masculilor şi femelelor animale cu fertilizare internă. Aceste posibilităţi alternative oferite
bărbaţilor contribuie la impunerea unui model predominant în care femelele sunt cele
care îi îngrijesc pe copii în lumea animală.

Ultimul factor este încrederea în paternitate. Dacă ai de gând să investeşti timp, efort şi
hrană în creşterea unui ou fertilizat ori a unui embrion, ai face bine să te asiguri mai întâi
că e urmaşul tău. Dacă se dovedeşte că este urmaşul altcuiva, înseamnă că ai pierdut
cursa evoluţionistă, că ai făcut tot posibilul ca să transmiţi mai departe genele unui rival.

Pentru femei şi pentru alte femele animale fertilizate intern, îndoielile cu privire la
maternitate nu apar niciodată. Spermatozoizii pătrund în corpul mamei care conţine
ouăle. Şi tot din corpul ei va apărea ceva mai târziu un copil. Nu există nici o posibilitate
ca progenitura să fi fost schimbată cu cea a altei mame în interiorul ei. Astfel, pentru
mamă, din punct de vedere evoluţionist, este o investiţie cât se poate de sigură să aibă
grijă de acel copil.

Dar masculii mamiferelor şi ai altor animale fertilizate intern nu pot fi la fel de siguri de
paternitatea urmaşului. într-adevăr, masculul ştie că sperma lui a pătruns în corpul unei
femele. Ceva mai târziu, din corpul acelei femele apare un bebeluş. Cum poate fi sigur
masculul că femela nu a copulat şi cu alţi masculi atunci când el nu era atent ? De unde
să ştie el dacă unul dintre spermatozoizii lui sau ai altuia a fost cel care a fertilizat oul ?
în faţa acestei nesiguranţe inevitabile, concluzia evoluţionistă la care ajunge majoritatea
mamiferelor masculi este că trebuie să plece imediat după copulare, să caute alte femele
pe care să le fertilizeze şi să le lase pe acestea să-şi îngrijească urmaşul — în speranţa că
una sau mai multe dintre femelele cu care a copulat a fost efectiv fertilizată de el şi va
reuşi să-i crească urmaşul de una singură. îngrijirea părintească masculină ar fi cu
siguranţă, în acest caz, o alegere evoluţionistă proastă.

Şi totuşi, ştim din proprie experienţă că anumite specii se pot manifesta ca excepţii de la
modelul general în care masculul îşi abandonează femela şi urmaşul după copulaţie.
Aceste excepţii sunt de trei tipuri. Un tip îl constituie speciile ale căror ouă sunt fertilizate
extern. Femela elimină oul încă nefertilizat, iar masculul, aflat prin preajmă sau care a
observat deja femela, îşi răspândeşte spermatozoizii pe ouă; el se aşază imediat pe ouă,
înainte ca alţi masculi să aibă ocazia să-şi răspândească sperma, şi continuă să aibă grijă
17
de ele absolut sigur de paternitatea lor. Aceasta este logica evoluţionistă care îi
programează pe anumiţi masculi de peşti sau de broaşte să joace rolul de părinte unic
după fertilizare. De exemplu, masculul de broască ţestoasă moaşă păzeşte ouăle
învelindu-le în jurul picioarelor sale din spate, masculul de broască glass veghează
ouăle stând deasupra unui pârâu în care pot să cadă mormolocii ieşiţi din ouă, iar
masculul de plevuşcă ghimpoasă construieşte un cuib în care protejează ouăle de
animalele de pradă.

In cazul celui de-al doilea tip de excepţie de la modelul predominant al abandonului

masculin după copulare, este vorba despre un fenomen remarcabil cu un nume lung:
poliandria cu inversiune de sex. După cum arată şi numele, acest comportament este
opusul sistemelor poligame obişnuite, în care masculi mari sunt în competiţie acută unul
cu altul pentru a obţine un harem de femele. In schimb, femelele mari sunt la rândul lor
într-o competiţie acută pentru a obţine un harem de masculi mai mici, pentru fiecare
dintre aceştia femela ouând câteva ouă, iar fiecare dintre aceştia apucându-se să facă
aproape toată dacă nu chiar toată munca de incubaţie a ouălor şi de creştere a
urmaşilor. Cele mai bine cunoscute dintre aceste femele sultani sunt păsările de uscat
numite jacani (alias păsările lotus), fluierarii şi falaropele lui Wilson. De exemplu, stoluri
de până la zece femele falarope pot urmări un mascul mile întregi. Apoi, femela
victorioasă îşi păzeşte premiul ca să se asigure că doar ea va face dragoste cu el şi că el
va fi unul dintre cei care îi vor creşte puii.

In mod evident, poliandria cu inversiune de sex reprezintă pentru femela norocoasă

împlinirea unui vis evoluţionist. Ea câştigă bătălia sexelor transmiţându-şi genele la mult
mai multe cuiburi decât ar putea să crească de una singură sau cu ajutorul unui mascul.

Ea poate să-şi utilizeze aproape în totalitate potenţialul de producere a ouălor, limitat

doar de capacitatea ei de a le înfrânge pe alte femele în căutare de masculi dornici să-şi
asume responsabilităţi părinteşti. Dar cum a evoluat această strategie? De ce au ajuns
masculii unor păsări de uscat să fie aparent învinşi în lupta dintre sexe ca „soţi"
poliandrici, în timp ce masculii aproape tuturor celorlalte specii de păsări au evitat
această soartă sau chiar au răsturnat-o devenind poligeni ?

Explicaţia depinde de biologia reproductiva neobişnuită a păsărilor de uscat. Ele depun

doar câte patru ouă o dată, iar puii sunt precoce, în sensul că atunci când ies din ou sunt
deja acoperiţi cu puf, au ochii deschişi şi sunt capabili să fugă şi să-şi găsească singuri
mâncare. Părintele nu trebuie să-i hrănească, ci doar să-i protejeze şi să-i încălzească.
Aceasta e o sarcină de care se poate achita un părinte singur, în timp ce la marea
majoritate a celorlalte specii de păsări e nevoie de doi părinţi care să-i hrănească pe pui.

Dar un pui care poate să fugă imediat după ce a ieşit din ou a trecut prin mai multe
stadii de dezvoltare în interiorul oului decât obişnuitul pui neajutorat. Pentru aceasta e
nevoie de un ou excepţional de mare. (Fiţi atenţi o dată la ouăle tipic mici ale
porumbelului care produce puii neajutoraţi obişnuiţi şi veţi înţelege de ce fermierii

18
preferă să crească găini pentru ouăle lor mari şi puii precoce.) în cazul fluierarilor, fiecare
ou în parte cântăreşte cu totul cât o cincime din corpul mamei, cuibul întreg de patru
ouă cântărind, în mod uimitor, 80 la sută din întreaga ei greutate. Cu toate că şi femelele
păsărilor de uscat monogame au evoluat, ajungând să fie puţin mai mari decât perechea
lor, efortul necesar pentru a produce aceste ouă uriaşe este în continuare îngrozitor de
epuizant. Acest efort matern îi oferă masculului un avantaj atât pe termen lung, cât şi pe
termen scurt dacă îşi asumă responsabilitatea nu prea oneroasă de a creşte puii precoce
de unul singur, lăsând-o astfel pe partenera lui să rămână din nou însărcinată pe cont
propriu.

Avantajul lui pe termen scurt este că perechea sa e astfel în stare să producă un alt cuib
de ouă în caz că primul e distrus de un animal de pradă. Acesta e un avantaj foarte
mare, pentru că păsările de uscat îşi fac cuibul pe pământ şi suferă pierderi teribile ale
ouălor şi ale puilor. De exemplu, în 1975, o singură nurcă a distrus toate cuiburile dintr-o
populaţie de fluierari pe care o studia ornitologul Lewis Oring în Minnesota. Un studiu
asupra jacanilor din Panama a scos la iveală faptul că 44 din 52 de cuiburi au dat greş.

Cruţarea partenerei sale îi poate aduce masculului şi un avantaj pe termen lung. Dacă
aceasta nu e epuizată într-un sezon de împerechere, este mult mai probabil ca ea să
supravieţuiască până la sezonul următor, când el se poate cupla din nou cu ea.
Asemenea cuplurilor umane, cuplurile experimentate de păsări care au construit o relaţie
armonioasă au mult mai mult succes în creşterea celor tineri decât noile cupluri de
păsări.

Dar generozitatea manifestată în aşteptarea unei răsplăţi ulterioare atrage după sine un
risc atât la masculii păsărilor de uscat, cât şi la oameni. In momentul în care masculul îşi
asumă singur responsabilitatea părintească, perechea sa e liberă să-şi folosească timpul
cum doreşte. Poate că ea va alege să se comporte la fel şi să rămână la dispoziţia
masculului ei, având în vedere posibilitatea ca primul cuib să fie distrus şi ca el să ceară
altul în schimb. Dar ea poate de asemenea să-şi urmeze interesele căutând un alt mascul
disponibil imediat să-i primească al doilea cuib. Dacă primul cuib supravieţuieşte şi
continuă să-l ţină ocupat pe partenerul ei anterior, înseamnă că strategia ei poliandrică
i-a dublat astfel producţia genetică.

Bineînţeles că şi alte femele se vor gândi la acelaşi lucru şi vor fi în competiţie, în

condiţiile unui număr de masculi în scădere. Odată cu desfăşurarea sezonului de
reproducere, majoritatea masculilor devin legaţi de primul lor cuib şi nu pot accepta alte
responsabilităţi părinteşti. Cu toate că numărul de femele şi masculi poate fi egal,
raportul de femele sexual disponibile ajunge până la 7 la 1 în defavoarea masculilor în
cazul fluierarilor şi al falaropelor Wilson, în timpul perioadei de reproducere. Aceste cifre
fac ca inversiunile de sex să fie împinse până la extrem. Cu toate că femelele trebuiau să
fie puţin mai mari decât masculii pentru a produce ouă mari, ele au evoluat pentru a
ajunge şi mai mari şi a ieşi învingătoare în lupta cu alte femele. Mai degrabă femela e

19
cea care îşi reduce contribuţia la îngrijirea părintească şi îl subjugă pe mascul, decât
invers.

Astfel, trăsăturile specifice ale biologiei păsărilor de uscat — şi anume precocitatea

puilor, cuiburi cu ouă puţine, dar mari, obiceiul de a construi cuibul pe pământ şi
pierderile mari provocate de animalele de pradă — le predispun la îngrijirea părintească
masculină şi emancipare feminină sau abandonare. Este mai mult ca sigur că femelele
din majoritatea speciilor de păsări de uscat nu pot exploata aceste situaţii pentru
dezvoltarea poliandriei. Aceasta se întâmplă, de exemplu, la majoritatea fluierarilor din
regiunile arctice înalte, unde sezonul de împerechere foarte scurt nu permite creşterea
unui al doilea cuib. Poliandria e frecventă sau poate deveni o rutină doar în rândul unei
minorităţi de specii, de pildă la jacanele tropicale şi la populaţiile sudice ale fluierarilor.
Deşi aparent îndepărtată de sexualitatea umană, sexualitatea păsărilor de uscat este
instructivă deoarece ilustrează mesajul principal al acestei cărţi: sexualitatea unei specii
este influenţată de alte aspecte ale biologiei respectivei specii. E mai uşor să
recunoaştem asta în cazul păsărilor de uscat, la care nu aplicăm standardele noastre,
decât în cazul nostru.

Ultimul tip de excepţie de la modelul predominant al abandonării masculine apare la

specii la care, asemenea nouă, fertilizarea este internă, dar e foarte greu, dacă nu
imposibil, pentru un singur părinte să-şi crească urmaşul fără ajutor. Este foarte posibil
să fie nevoie de un al doilea părinte care să adune hrană pentru celălalt sau pentru pui,
să aibă grijă de cel tânăr atunci când celălalt părinte este plecat să adune hrană, să apere
un teritoriu sau să-l înveţe pe cel tânăr. In cazul acestor specii, o femelă singură nu ar fi
în stare să-l hrănească şi să-l apere pe pui fără ajutorul masculului. Părăsirea unei femele
fertilizate pentru a căuta alte femele nu i-ar aduce masculului nici un câştig evoluţionist
dacă, drept urmare a acestei împrejurări, urmaşul ar muri de inaniţie. Aşadar, e posibil ca
interesul personal să-l facă pe mascul să rămână cu soaţa fertilizată.

Această situaţie este valabilă pentru majoritatea păsărilor nord-americane sau europene
cu care suntem atât de familiarizaţi: masculii şi femelele sunt monogame şi-şi împart
responsabilitatea îngrijirii puilor. Acelaşi lucru este aproape valabil şi pentru oameni,
după cum bine ştim. Este destul de dificil să fii părinte singur chiar şi în aceste zile când
putem face cumpărături la supermagazine sau angaja babysitter. In vremurile vechi ale
vânătorii şi culesului, un copil orfan de mamă sau de tată avea şanse reduse de
supravieţuire. Atât mama, cât şi tatăl, dornici să-şi transmită mai departe genele,
descoperă că îngrijirea copilului este o problemă de interes personal. Astfel, majoritatea
bărbaţilor au făcut rost de mâncare, au oferit protecţie şi un acoperiş pentru soţia şi
copiii lor. Rezultatul este sistemul nostru social uman de cupluri nominal monogame sau
de haremuri de femei în stăpânirea unui bărbat influent. In principiu, aceleaşi
consideraţii se aplică şi în cazul gorilelor, gibonilor şi al altor mamifere minoritare care
oferă îngrijiri părinteşti masculine.

20
Cu toate acestea, aranjamentul îngrijirilor părinteşti comune nu pune punct războiului
dintre sexe. El nu atenuează în mod obligatoriu tensiunea dintre interesele mamei şi ale
tatălui, care rezultă din investiţiile lor inegale înainte de naştere. Chiar şi în rândul acelor
mamifere şi specii de păsări care oferă îngrijiri părinteşti, masculii încearcă să vadă cu cât
de puţină responsabilitate pot să scape şi să-l facă pe urmaş să supravieţuiască în
principal ca urmare a eforturilor mamei. Masculii încearcă de asemenea să fertilizeze şi
perechile altor masculi, lăsându-l pe nefericitul mascul încornorat să aibă grijă, neştiutor,
de urmaşul intrusului. Aşa se explică de ce masculii devin paranoici când vine vorba
despre comportamentul perechii lor.

Un exemplu tipic, studiat îndelung, pentru asemenea tensiuni interioare în cazul

îngrijirilor părinteşti comune este cazul speciei europene de păsări cunoscută sub
numele de muscar. Majoritatea masculilor acestei specii sunt monogami, dar mulţi
încearcă să fie poligami, iar câţiva chiar reuşesc. Din nou, ar fi instructiv să dedicăm
câteva pagini din această carte despre sexualitatea umană unui alt exemplu în care sunt
implicate păsările, deoarece (după cum vom vedea) comportamentul anumitor păsări e
uimitor de asemănător cu cel al oamenilor, dar nu trezeşte aceleaşi indignări ca al
nostru.

Iată cum funcţionează poligamia la muscari. Primăvara, un mascul găseşte o gaură bună
de cuib, supraveghează teritoriul din jurul lui, vrăjeşte o femelă şi copulează cu ea. Când
această femelă (numită femela primară) depune primul ei ou, masculul e convins că a
fertilizat-o, că va fi ocupată clocind ouăle şi că nu va fi interesată de alţi masculi, fiind
oricum sterilă o bucată de timp. Astfel, masculul găseşte o altă gaură de cuib în
apropiere, îi face curte altei femele (numită femela secundară) şi copulează cu ea.

Când această femelă secundară începe să depună ouă, masculul este convins că a
fertilizat-o şi pe ea. Tot cam pe atunci, din ouăle primei femele încep să iasă puii.
Masculul se întoarce la ea, îşi dedică aproape întreaga energie hrănirii acestor pui şi
foarte puţină, ba chiar deloc, hrănirii puilor celei de-a doua femele. Cifrele sunt martorii
unei poveşti crude: masculul face în medie 14 transporturi de mâncare pe oră pentru
cuibul femelei primare, dar numai 7 transporturi pe oră pentru cuibul femelei secundare.
Dacă sunt disponibile destule găuri de cuib, majoritatea masculilor deja împerecheaţi
caută să obţină o femelă secundară şi până la 39 de procente reuşesc.

Evident că sistemul acesta produce atât învingători, cât şi învinşi. Având în vedere faptul
că numărul de masculi şi de femele muscari este aproximativ egal şi ţinând cont că
fiecare femelă are un partener, pentru fiecare mascul bigam trebuie să existe un mascul
nefericit fără pereche. Cei mai mari învingători sunt masculii poligami, care produc în
medie 8,1 pui de muscar pe an (dacă punem la socoteală contribuţiile ambelor
partenere), în comparaţie cu cei doar 5,5 pui produşi de masculii monogami. Masculii
poligami sunt în general mai bătrâni şi mai mari decât masculii neîmperecheaţi şi
reuşesc să găsească cele mai bune teritorii şi cele mai bune găuri de cuib în cele mai
bune habitate. In consecinţă, puii lor ajung să fie de 10 ori mai mari decât puii altor
21
masculi, iar aceşti pui mai mari au o şansă mai mare să supravieţuiască decât cei mai
mici.

Cele mai mari pierderi sunt cele ale nefericiţilor masculi neîmperecheaţi, care nu reuşesc
să-şi găsească partenere şi nu contribuie la apariţia nici unui pui (cel puţin din punct de
vedere teoretic; dar despre asta, mai târziu). Ceilalţi învinşi sunt femelele secundare, care
trebuie să muncească şi mai mult decât femelele primare pentru a-şi hrăni puii. Acestea
sfârşesc prin a face 20 de transporturi de mâncare pe oră la cuib, în comparaţie cu
numai 13 ale celorlalte. Şi deoarece femelele secundare sunt astfel epuizate, ele pot
muri mai devreme. In pofida eforturilor ei herculeene, o femelă secundară care
munceşte din greu nu poate aduce la cuib tot atât de multă hrană cât o femelă primară,
relaxată, care munceşte împreună cu un mascul. Aşa se explică de ce anumiţi pui mor de
foame şi femelele secundare ajung să aibă mai puţini pui decât femelele primare (în
medie, 3,4 în comparaţie cu 5,4). în plus, puii supravieţuitori ai femelelor secundare sunt
mai mici decât cei ai femelelor primare şi astfel au mai puţine şanse să supravieţuiască în
timpul iernilor grele şi al migraţiilor.

Având în vedere aceste statistici, de ce ar accepta orice femelă soarta unei „alte femei" ?
Biologii obişnuiau să spună că femelele secundare îşi aleg soarta gândind că e mai bine
să fii soaţa neglijată a unui mascul puternic decât soaţa unică a unui mascul prost şi cu
un teritoriu neprielnic. (Se ştie că soţii bogaţi se folosesc adesea de acelaşi raţionament
ca să-şi câştige amantele.) Cu toate acestea, s-a dovedit că femelele secundare nu îşi
acceptă soarta în cunoştinţă de cauză, ci sunt, de fapt, păcălite.

Cheia acestei înşelăciuni stă în grija cu care masculii poligeni se apucă să-şi stabilească
al doilea cămin la o depărtare de sute de metri de primul, la mijloc intervenind teritoriile
multor altor masculi. E uimitor faptul că masculii poligami nu îi fac curte unei a doua
soaţe de fiecare dată când descoperă o potenţială gaură de cuib între cele aproximativ o
duzină apropiate de primul cuib, chiar dacă astfel şi-ar reduce timpul de comutare dintre
cuiburi, având mai mult timp la dispoziţie pentru a-şi hrăni puii şi minimizând riscul de a
fi încornorat atunci când e pe drum. Concluzia inevitabilă este că masculii poligami
acceptă dezavantajul unui al doilea cămin îndepărtat ca s-o poată înşela pe viitoarea
soaţă secundară şi să-i ascundă existenţa primului cămin. Greutăţile vieţii o fac pe
femela mus-car deosebit de vulnerabilă la înşelăciuni. Dacă după ce a depus ouăle
descoperă că masculul ei este poligam, e prea târziu să mai facă ceva. Mai bine pentru
ea e să aibă grijă de ouă decât să le părăsească în căutarea unui alt mascul printre cei
disponibili în momentul respectiv (cei mai mulţi dintre ei sunt oricum viitori posibili
bigami) şi să spere că noul partener va fi mai bun decât primul.

Strategia pe care mai poate s-o urmeze masculul de muscar a fost muşamalizări de
biologii bărbaţi sub termenul moral şi neutru de „strategie reproductivă mixtă"
(abreviată SRM). Asta înseamnă că masculii de muscar împerecheaţi nu au pur şi simplu
o pereche: ei se strecoară, de asemenea, încercând să le fecundeze şi pe femelele altor
masculi. Dacă descoperă o femelă al cărei partener este temporar absent, încearcă să
22
copuleze cu ea şi adesea reuşesc. O abordează cântând tare ori se apropie de ea pe
furiş, această ultimă metodă fiind mai adesea încununată de succes.

Scara la care are loc această activitate umileşte imaginaţia noastră. In actul I din opera
Don Giovanni de Mozart, servitorul lui Don Giovanni, Leporello, se laudă în faţa Donnei
Elvira că Don Giovanni a sedus 1 003 femei numai în Spania. Asta poate să sune impre-
sionant dacă nu luăm în consideraţie ce viaţă lungă avem noi, oamenii. Dacă cuceririle
lui Don Giovanni au avut loc în decursul a 30 de ani, înseamnă că el a sedus doar câte o
spanioloaică la 11 zile. Dar, dacă un mascul muscar îşi părăseşte temporar perechea (de
exemplu pentru a găsi hrană), atunci, în medie, un alt mascul pătrunde pe teritoriul său
în 10 minute şi copulează cu soaţa lui în 34 de minute. 29% din totalul copulaţiilor
observate se dovedesc a fi CAP (copulaţii în afara perechii) şi se estimează că 24% din
totalul încuibărilor sunt „nelegitime". Intrusul seducător se dovedeşte adesea a fi
„băiatul de vizavi" (un mascul dintr-un teritoriu apropiat).

Marele fraier e masculul încornorat, pentru care CAP-urile şi SRM-urile sunt un dezastru
evoluţionist. El risipeşte un întreg sezon de împerechere din scurta lui viaţă hrănind pui
care nu îi transmit mai departe genele. Cu toate că intrusul mascul al unui CAP pare să
fie marele învingător, un raţionament simplu scoate la iveală faptul că stabilirea balanţei
de realizări a masculului e o problemă destul de dificilă. în timp ce tu umbli după fuste,
alţi masculi pot să umble după fusta femelei tale. încercările de CAP sunt rareori încunu-
nate de succes dacă o femelă se află la o depărtare mai mică de zece metri de masculul
ei, dar şansele de succes cresc vertiginos dacă masculul se află la o depărtare mai mare
de zece metri. Asta face ca SRM-urile să fie deosebit de periculoase pentru masculii
poligeni, care petrec mult timp în celălalt teritoriu sau deplasându-se de la un teritoriu la
altul. Masculii poligeni încearcă un CAP o dată la 25 de minute, dar, o dată la fiecare 11
minute, un alt mascul se strecoară în teritoriul lor ca să încerce un CAP. în jumătate din
toate încercările CAP, masculul muscar încornorat este plecat în căutarea unei alte
femele muscar, chiar în momentul în care femela lui e asediată de celălalt mascul.

Aceste statistici par să prezinte SRM-urile ca pe o strategie cu o valoare dubioasă pentru

masculii muscar, dar ei sunt destul de deştepţi ca să-şi minimizeze riscurile. Până când
nu şi-au fertilizat prima femelă, rămân la o depărtare de 2 sau 3 metri şi o păzesc cu
multă răbdare. Ei pleacă după fuste doar în clipa în care au inseminat-o.

Acum, după ce am observat diversele consecinţe ale războiului dintre sexe la animale, să
vedem cum ne integrăm noi, oamenii, în acest tablou mai vast. In timp ce sexualitatea
umană este unică din alte puncte de vedere, ea e destul de banală atunci când este
vorba despre bătălia sexelor. Sexualitatea umană se aseamănă celei a multor altor specii
ai căror urmaşi sunt fertilizaţi intern şi au nevoie de îngrijiri părinteşti din partea ambilor
părinţi. Ea diferă aşadar de cea a majorităţii speciilor ai căror pui sunt fertilizaţi extern şi
beneficiază de îngrijiri părinteşti din partea unui singur părinte, dacă nu chiar din partea
nici unuia.

23
La oameni, ca la toate celelalte mamifere şi specii de păsări cu excepţia curcanilor, un ou
care tocmai a fost fertilizat nu poate supravieţui independent. De fapt, perioada de timp
care trebuie să se scurgă până când urmaşul poate să adune hrană şi să-şi poarte singur
de grijă este cel puţin la fel de lungă pentru oameni ca şi pentru orice altă specie de
animale, şi mult mai lungă decât la majoritatea celorlalte specii. Astfel, îngrijirile
părinteşti sunt indispensabile. Singura problemă care se pune este care dintre părinţi va
oferi aceste îngrijiri sau dacă ambii părinţi o vor face.

în cazul animalelor, am observat că răspunsul la această întrebare depinde de mărimea

relativă a investiţiilor obligate ale tatălui şi ale mamei în embrion, celelalte posibilităţi pe
care le au fiind restrânse de hotărârea de a oferi asemenea îngrijiri şi de încrederea pe
care o au în paternitatea ori maternitatea copiilor. Luând în considerare primul dintre
aceşti factori, mama umană e obligată să investească mai mult decât tatăl uman. In
momentul fertilizării, un ou uman e deja cu mult mai mare decât un spermatozoid
uman, cu toate că deosebirea dispare sau devine reversibilă atunci când este comparat
oul cu o întreagă ejaculare de spermă. După fertilizare, mama umană este obligată se
investească până la 9 luni de timp şi energie, urmând o perioadă de alăptare care poate
dura aproape 4 ani în condiţiile stilului de viaţă al vânătorilor, specific tuturor societăţilor
umane până la apariţia agriculturii, cu aproximativ 10 mii de ani în urmă. După viteza cu
care dispărea mâncarea din frigider atunci când soţia mea îi alăpta pe cei doi fii ai noştri,
pot spune că alăptarea umană e foarte costisitoare din punct de vedere energetic.
Bugetul zilnic de energie al unei mame care alăptează îl depăşeşte pe cel al majorităţii
bărbaţilor chiar şi cu un stil de viaţă moderat, şi e depăşit în cazul femeilor doar de
alergătorii de maraton în timpul antrenamentului. Astfel, nu există nici o şansă ca o
femeie tocmai fertilizată să se ridice din patul conjugal, să-şi privească iubitul în ochi şi
să-i spună: „Va trebui să ai grijă de embrionul ăsta dacă vrei să supravieţuiască, pentru
că eu nu am de gând s-o fac!" Consortul ei şi-ar da seama imediat că nu e decât o
glumă.

Al doilea factor care afectează interesul relativ al bărbaţilor şi femeilor pentru îngrijirea
copilului constă în diferenţa dintre alternativele fiecăruia. Datorită obligaţiei femeii de a
investi timpul necesar sarcinii şi (în condiţiile stilului de viaţă al vânătorilor) alăptării, ea
nu poate face în timpul respectiv nimic care să-i permită să producă un alt urmaş.
Modelul tradiţional de hrănire implica alăptarea de mai multe ori în decursul aceleiaşi
ore şi eliminarea de hormoni rezultată avea tendinţa să provoace amenoree lactaţională
(oprirea ciclului menstrual) până la 7 ani. Astfel, mamele din societăţile de vânători şi
culegători aveau copii la intervale de 7 ani. In societăţile moderne, o femeie poate să
conceapă din nou la câteva luni de la naştere, fie abandonând alăptarea în favoarea
biberonului, fie hrănind copilul doar o dată la câteva ore (după cum fac femeile
moderne, pentru că e mai convenabil). In aceste condiţii, femeia îşi reia destul de repede
ciclul menstrual. Cu toate acestea, chiar şi femeile moderne, care se sustrag de la
alăptare şi care nu practică contracepţia, rareori nasc la intervale mai mici de un an şi
foarte puţine femei nasc mai mult de o duzină de copii în timpul vieţii lor. Recordul

24
pentru o femeie e de doar 69 de copii (o moscovită din secolul al XlX-lea care se spe-
cializase în tripleţi), număr ce pare uimitor până să fie comparat cu recordurile unor
bărbaţi ce vor fi menţionaţi în continuare.

Aşadar, soţii multipli nu o ajută pe o femeie să producă mai mulţi bebeluşi şi foarte
puţine societăţi umane practică în mod regulat poliandria. In unica astfel de societate,
Treba din Tibet, care a fost foarte intens studiată, femeile cu doi soţi nu au în medie mai
mulţi copii decât cele cu un soţ. Motivele pentru existenţa poliandriei în Treba sunt în
schimb legate de sistemul treban de posesiune a pământului: fraţii trebani se însoară
adesea cu aceeaşi femeie pentru a evita împărţirea unei suprafeţe mici de pământ.

Astfel, o femeie care „se hotărăşte" să aibă grijă de urmaşul ei nu îşi anulează alte
posibilităţi spectaculoase de reproducere. In comparaţie, o femelă poliandrică falaropă
produce în medie doar 1,3 pui cu un mascul, dar 2,2 dacă reuşeşte să se împerecheze cu
doi masculi şi 3,7 dacă o face cu trei. O femeie este diferită şi în acest sens de un bărbat,
ale cărui posibilităţi teoretice de a fertiliza toate femeile din lume au fost deja discutate.
Spre deosebire de lipsa avantajelor genetice pentru femeile trebane, poligenia s-a
dovedit profitabilă pentru bărbaţii mormoni din secolul al XlX-lea, al căror număr mediu
de copii în decursul unei vieţi a crescut de la numai 7 la mormonii cu doar o singură
nevastă până la 16 sau 20 de copii pentru bărbaţii cu 2 sau 3 neveste, respectiv, şi până
la 25 pentru mormonii conducători de biserici, care aveau în medie 5 neveste.

Chiar şi aceste avantaje de pe urma poligamiei sunt modeste în comparaţie cu sutele de

urmaşi ai prinţilor moderni capabili să dispună de resursele unei societăţi centralizate în
creşterea copiilor lor fără a fi nevoie efectiv să ofere personal îngrijiri părinteşti. Un vizi-
tator din secolul al XlX-lea la curtea lui Nizam din Hyderabad, un prinţ indian cu un
harem deosebit de mare, s-a nimerit să fie prezent în timpul unei perioade de 8 zile
când 4 dintre soţiile lui Nizam năşteau, alte nouă naşteri fiind anticipate pentru
săptămâna ce avea să urmeze. Recordul în privinţa numărului de urmaşi este deţinut de
împăratul Marocului, Ismail cel Sângeros, tatăl a 700 de fii şi al unui număr incert, dar
presupus a fi aproape de acesta, de fiice. Aceste cifre demonstrează clar că un bărbat
care fertilizează o femeie şi apoi se dedică îngrijirii copilului poate să-şi anuleze prin
această alegere extraordinare posibilităţi alternative.

Ultimul factor care face ca îngrijirea copilului să fie din punct de vedere genetic mai
puţin avantajoasă pentru bărbaţi decât pentru femei e paranoia justificată privind
paternitatea, pe care bărbaţii o împart cu masculii altor specii fertilizate intern. Un bărbat
care se hotărăşte să îngrijească un copil îşi asumă riscul ca, în necunoştinţă de cauză,
prin eforturile sale să transmită mai departe genele unui rival. Acest aspect biologic stă
la baza unui set de practici ostile prin care bărbaţii din societăţi diferite au încercat să-şi
sporească încrederea în paternitate micşorându-le soţiilor posibilităţile de a face sex cu
alţi bărbaţi. Printre aceste practici se numără şi preţurile mari ale mireselor — doar
pentru cele livrate ca bunuri virgine certificate; legile tradiţionale ale adulterului, care
definesc adulterul doar prin intermediul statutului marital al femeii implicate (cel al
25
bărbatului implicat fiind irelevant); supravegherea sau posibila întemniţare a femeilor;
„circumcizia" (clitoridectomia) feminină pentru a reduce interesul femeii de a iniţia un
act sexual, fie el conjugal sau extraconjugal, şi infibularea (infibularea labiilor mari ale
femeii aproape complet pentru a face actul sexual imposibil atunci când soţul e plecat).

Toţi cei trei factori — diferenţierea pe sexe în investiţia parentală obligatorie,

posibilităţile alternative anulate de îngrijirea copilului şi încrederea în paternitate — îi fac
pe bărbaţi să-şi părăsească cu mai multă uşurinţă soţia şi copilul. Cu toate acestea, un
bărbat nu e ca un mascul de pasăre cântătoare, un tigru mascul ori ca masculul multor
altor specii de animale, care pot foarte uşor să plece sau să zboare după copulaţie,
având garanţia că partenera lor sexuală părăsită va fi în stare să se descurce cu toată
munca de perpetuare a genelor sale. Copiii umani au nevoie, în principiu, de îngrijiri
părinteşti din partea ambilor părinţi, mai ales în societăţile tradiţionale. In timp ce, după
cum vom vedea în capitolul 5, activităţile reprezentând îngrijirea părintească masculină
pot avea de fapt funcţii mai complexe decât pare la prima vedere, majoritatea sau
aproape toţi bărbaţii din societăţile tradiţionale oferă fără îndoială servicii copiilor şi
soţiilor lor. Aceste servicii includ: obţinerea şi livrarea hranei, protecţie, nu doar
împotriva prădătorilor, ci şi împotriva altor bărbaţi care sunt interesaţi din punct de
vedere sexual de mamă şi care îl consideră pe copilul ei (potenţialul lor copil vitreg) o
adevărată pacoste genetică; posesiunea terenului şi obţinerea unor produse de pe urma
lui, construirea unei case, curăţirea unei grădini şi alte munci folositoare; precum şi
educarea copiilor, în special a fiilor, pentru a spori şansele de supravieţuire ale copiilor.

Diferenţierile pe sexe în ceea ce priveşte valoarea genetică a îngrijirilor părinteşti îi oferă

părintelui o bază biologică pentru atitudinile atât de diferite ale bărbaţilor şi femeilor
faţă de sexul extraconjugal. Datorită faptului că un copil uman are în principiu nevoie de
îngrijiri paterne în societăţile tradiţionale, sexul extraconjugal era mai profitabil atunci
când avea loc cu o femeie măritată, al cărei soţ urma să crească, fără să ştie, copilul
rezultat. Sexul întâmplător între un bărbat şi o femeie măritată are tendinţa să mărească
producţia de copii a bărbatului, dar nu şi a femeii. Această diferenţă fundamentală se
reflectă în motivaţiile diferite ale bărbaţilor şi ale femeilor. Cercetările asupra atitudinilor
într-o mare diversitate de societăţi umane din lume au arătat că bărbaţii au tendinţa de
a fi interesaţi mai mult decât femeile de varietate sexuală, inclusiv de sex întâmplător şi
de relaţii scurte. Această atitudine este uşor de înţeles pentru că are tendinţa să
maximizeze transmiterea de gene ale unui bărbat, dar nu şi ale unei femei. în schimb,
motivaţia unei femei care ia parte la un act sexual extraconjugal este de cele mai multe
ori explicabilă ca o nemulţumire conjugală. Acest gen de femeie are tendinţa să caute o
nouă relaţie de lungă durată: fie o nouă căsnicie, fie o relaţie extra-conjugală lungă cu
un bărbat mai capabil decât soţul ei să îi ofere resursele şi genele bune.

26
 3

De ce bărbaţii nu-şi alăptează copiii ?

Non-evoluţia alăptării masculine

Azi toată lumea se aşteaptă de la noi, bărbaţii, să luăm parte la îngrijirea copiilor noştri.
Nu avem nici o scuză să nu participăm, pentru că suntem perfect capabili, în principiu, să
facem pentru copiii noştri tot ce fac şi soţiile noastre. Aşa încât, atunci când s-au născut
în 1987 cei doi fii gemeni ai mei, am învăţat cu conştiinciozitate să schimb scutece, să
curăţ voma şi să îndeplinesc restul sarcinilor parentale.

Singura sarcină de care am fost eliberat a fost alăptatul copiilor. Asta era în mod vizibil o
sarcină obositoare pentru soţia mea. Prietenii râdeau de mine spunându-mi că ar trebui
să-mi fac injecţii cu hormoni şi să mai preiau şi eu din povară. Cu toate acestea, cei care
vor să ridice egalitatea între sexe pe acest ultim bastion al privilegiului feminin sau al
scuzei masculine se confruntă cu factori biologici fundamentali. Este evident că
masculilor le lipseşte echipamentul anatomic necesar, experienţa primară a sarcinii şi
hormonii necesari alăptării. Până în 1994, nici una dintre cele 4 300 specii de mamifere
din lume nu a fost suspectată de alăptare masculină în condiţii normale. Absenţa
alăptării masculine pare să fie astfel o problemă rezolvată ce nu necesită alte discuţii, şi
e cu atât mai lipsită de relevanţă într-o carte despre evoluţia aspectelor unice ale
sexualităţii umane. In fond, soluţia problemei pare să depindă de factori fiziologici mai
degrabă decât de raţionamente evoluţioniste, iar alăptarea exclusiv feminină este, se
pare, un fenomen universal la mamifere, şi nicidecum unic la oameni.

De fapt, subiectul alăptării masculine decurge foarte normal din discuţia noastră privind
lupta dintre sexe. El ilustrează eşecul explicaţiilor strict fiziologice şi importanţa
raţionamentelor evoluţioniste în înţelegerea sexualităţii umane. într-adevăr, nici un
mamifer mascul nu a rămas vreodată însărcinat, iar majoritatea mamiferelor mascule nu
alăptează în mod normal. Dar trebuie să mergem mai departe şi să ne întrebăm de ce
mamiferele şi-au dezvoltat gene care specifică faptul că doar femelele, nu şi masculii,
vor avea echipamentul anatomic, experienţa primară a sarcinii şi hormonii necesari. Atât
masculii, cât şi femelele porumbei secretă „lapte" pentru a-şi hrăni puii, de ce n-ar face-
o atunci şi bărbaţii ? In cazul cailor de mare, masculul este cel care rămâne însărcinat, şi
nu femela, atunci de ce nu s-ar întâmpla la fel şi la oameni ?

In ce priveşte presupusa nevoie de sarcină ca experienţă primară în procesul de alăptare,

multe mamifere femele, incluzând multe femei (aproape toate?), pot să producă lapte
fără să fie mai întâi însărcinate. Multe mamifere masculi, printre care şi anumiţi bărbaţi,
suferă o dezvoltare a sânilor si pot alăpta atunci când li se dau hormonii potriviţi. In
anumite situaţii, un număr considerabil de bărbaţi suferă o dezvoltare a sânilor şi produc
lapte fără să fi fost trataţi cu hormoni. Cazurile de alăptare spontană sunt de mult

27
cunoscute la masculii caprelor domestice, iar primul caz de alăptare masculină la o
specie sălbatică de mamifere a fost raportat de curând.

Astfel, alăptarea există în potenţialul fiziologic al bărbaţilor. După cum vom vedea,
alăptarea ar fi mult mai normală la bărbaţii moderni decât la majoritatea speciilor de
mamifere. Dar este adevărat că nu constituie o parte din repertoriul nostru normal şi nici
nu pare să facă parte din repertoriul normal al altor specii de mamifere, cu excepţia
acelui singur caz raportat recent. Având în vedere faptul că selecţia naturală i-ar fi putut
face pe bărbaţi să alăpteze, de ce oare nu a făcut-o ? Aceasta se dovedeşte a fi o
întrebare majoră la care nu se poate răspunde doar prin simpla subliniere a deficienţelor
echipamentului masculin. Alăptarea masculină ilustrează într-un mod minunat toate
marile teme ale evoluţiei sexualităţii: conflicte evoluţioniste între bărbaţi şi femei,
importanţa încrederii în paternitate sau maternitate, diferenţe în investiţia reproductiva
între sexe şi dependenţa unei specii de moştenirea ei biologică.

Ca prim pas în explorarea acestei teme trebuie să trec de rezistenţa dumneavoastră fie şi
numai la gândul alăptării masculine, produs al presupoziţiei noastre de nezdruncinat că
e fiziologic imposibil să se întâmple aşa ceva. Diferenţele genetice dintre masculi si
femele, inclusiv cele care rezervă în mod normal alăptarea femelelor, se dovedesc
neînsemnate şi labile. Acest capitol vă va convinge de posibilitatea alăptării masculine şi
va analiza mai apoi de ce această posibilitate teoretică rămâne în mod normal
nerealizată.

Sexul nostru este inevitabil stabilit de genele noastre, care la oameni sunt adunate la un
loc în fiecare celulă a corpului în 23 de pachete microscopice numite cromozomi. Un
membru al fiecăreia dintre cele 23 de perechi e dobândit de la mamă, iar celălalt de la
tată. Cele 23 de perechi de cromozomi umani pot fi numerotate şi deosebite între ele
prin intermediul unor diferenţe de aspect importante. In perechile de cromozomi de la 1
la 22, cei doi membri ai fiecărei perechi par identici când sunt priviţi la microscop. Doar
în cazul perechii de cromozomi 23, aşa-numiţii cromozomi ai sexului, cei doi sunt diferiţi,
dar nici asta nu e valabil decât la bărbaţi, care au un cromozom mare (numit
cromozomul X) împerecheat cu unul mic (un cromozom Y). In schimb, femeile au doi
cromozomi X împerecheaţi.

Ce fac cromozomii sexului ? Multe gene cu cromozomi X stabilesc trăsături care nu au

nici o legătură cu sexul, de exemplu capacitatea de a distinge roşul şi verdele.
Cromozomul Y conţine însă gene care specifică dezvoltarea testiculului. In săptămâna a
cincea după fertilizare, embrionii umani de ambe sexe îşi dezvoltă o gonadă
„bipotenţială" care poate deveni fie un testicul, fie un ovar. Dacă este prezent şi un
cromozom Y, în a şaptea săptămână acea gonadă cu potenţial variabil începe să se
dezvolte ca testicul, dar dacă nu există nici un cromozom Y, gonada aşteaptă până în
săptămâna a 13-a pentru a se transforma într-un ovar.

28
Acest lucru poate să pară ciudat: ar fi fost de aşteptat ca al doilea cromozom X al fetelor
să producă ovare, iar cromozomul Y al băieţilor testicule. De fapt, persoanele înzestrate
în mod anormal cu un cromozom Y şi doi cromozomi X ajung de cele mai multe ori să
fie bărbaţi, în timp ce cele cu trei sau doar un cromozom X ajung de cele mai multe ori
să fie femei.

Astfel, tendinţa naturală a gonadei noastre bipotenţiale primordiale este să producă un

ovar dacă nu intervine nimic; fiind nevoie de ceva în plus, de exemplu de un cromozom
Y care să o transforme în testicul.

Este tentant să reformulăm acest adevăr simplu folosind termeni cu încărcătură

emoţională. După cum spunea endocrinologul Alfred Jost: „A deveni bărbat este un
proces de lungă durată, dificil şi riscant; este un fel de luptă împotriva tendinţelor
inerente către feminitate." Misoginii pot merge şi mai departe şi caracteriza procesul de
devenire a unui bărbat drept un act de eroism, iar pentru femeie ca ocuparea uşoară a
unei poziţii inferioare. Din alt punct de vedere, feminitatea poate fi privită ca stadiul
natural al umanităţii, în contextul căruia bărbaţii sunt doar o aberaţie patologică ce
trebuie tolerată din păcate, ca preţ pentru producerea mai multor femei. Eu personal
prefer să subliniez doar faptul că un cromozom Y schimbă dezvoltarea unei gonade de
pe calea ovariană pe cea testiculară, fără să mai trag alte concluzii metafizice.

Dar un bărbat înseamnă mai mult decât nişte testicule. Un penis şi glanda prostată se
numără printre celelalte organe evident necesare masculinităţii, după cum şi femeile au
nevoie de mai mult decât de ovare (de exemplu, e bine să aibă şi un vagin). Se
dovedeşte astfel că embrionul este înzestrat cu alte structuri bipotenţiale în afară de
gonada primordială. Dar, spre deosebire de gonada primordială, aceste structuri
bipolare au un potenţial ce nu este direct specificat de cromozomul Y. în schimb,
secreţiile produse de testicule sunt cele care canalizează aceste alte structuri către
dezvoltarea lor în organe masculine, în timp ce lipsa secreţiilor testiculare le canalizează
către producerea de organe feminine.

De exemplu, deja în a opta săptămână de gestaţie testiculele încep să producă

hormonul steroid testosteron, din care o parte este convertită în steroidul
dihidrotestosteron cu care se înrudeşte îndeaproape. Aceşti steroizi (cunoscuţi sub
numele de androgeni) convertesc anumite structuri embrionare cu scopuri variate în
penis, prepuţ şi scrot; aceleaşi structuri s-ar fi dezvoltat în alte condiţii în clitoris, labiile
mari şi labiile mici. Embrionii încep de asemenea să se dezvolte bipotenţial în două
seturi de duete, cunoscute sub numele de duetele mulleriene şi duetele wolffiene. In
absenţa testiculelor, duetele wolffiene se atrofiază, în vreme ce duetele mulleriene se
transformă în uterul unui făt feminin, trompe fallopiene şi vagin interior. In prezenţa
testiculelor se întâmplă opusul: androgenii stimulează duetele wolffiene să se dezvolte
în veziculele seminale ale unui făt mascul, canal deferent şi epidi-dim. In acelaşi timp, o
proteină testiculară numită hormon mullerian inhibitor face ceea ce sugerează şi
numele: împiedică duetele mulleriene să se dezvolte în organe feminine interne.
29
Datorită faptului că un cromozom Y specifică testiculele şi că prezenţa sau absenţa
secreţiilor testiculare marchează structurile feminine sau masculine rămase, se pare că
nu este posibil ca un embrion uman în dezvoltare să ajungă să aibă o anatomie sexuală
ambiguă. In schimb, aţi putea să vă gândiţi că un cromozom Y garantează sută la sută
organe masculine şi că lipsa unui cromozom Y ar trebui să garanteze sută la sută organe
feminine.

Adevărul este că e nevoie de o serie lungă de etape biochimice pentru a produce toate
aceste structuri necesare, în afară de ovare şi testicule. Fiecare pas implică sinteza unui
ingredient molecular numit enzimă şi fixat de o anumită genă. Orice enzimă poate fi
defectă sau poate lipsi dacă gena care o fixează este modificată printr-o mutaţie. Astfel,
un defect enzimatic poate provoca apariţia unui mascul pseudohermafrodit, definit ca o
persoană care posedă anumite structuri feminine, dar şi testicule. In cazul unui mascul
pseudohermafrodit cu un defect enzimatic, există o dezvoltare normală a structurilor
masculine dependente de enzimele care se constituie în etapele drumului metabolic
înainte de enzimă defectă. Cu toate acestea, structurile masculine dependente de
enzimă defectă propriu-zis sau de etapele biochimice anterioare nu reuşesc să se
dezvolte şi sunt fie înlocuite de echivalentul lor feminin, fie de nimic. De exemplu, un tip
de pseudohermafrodit arată ca o femeie normală, într-adevăr, „ea" se conformează
idealului masculin de frumuseţe feminină chiar mult mai îndeaproape decât femeia
adevărată obişnuită, pentru că sânii „ei" sunt bine dezvoltaţi, iar picioarele „ei" sunt lungi
şi graţioase. Aşa se face că au existat mai multe cazuri în care frumoase femei
manechine nu şi-au dat seama că sunt de fapt bărbaţi cu o singură genă mutantă până
când nu au fost genetic testate ca adulţi.

Având în vedere faptul că acest tip de hermafrodit arată ca o fetiţă normală la naştere şi
trece prin fazele exterioare de dezvoltare normale şi prin pubertate, este foarte probabil
ca problema să nu fie recunoscută decât în momentul în care „fata" adolescentă
consultă un doctor din pricina absenţei ciclului menstrual. In acel moment, doctorul
descoperă un motiv destul de simplu pentru această lipsă: pacientul nu are uter, trompe
fallopiene sau vagin superior. In schimb, vaginul se termină brusc după trei centimetri. O
examinare mai atentă scoate la iveală testiculele care secretă testosteron, sunt
programate de un cromozom Y şi sunt normale, în afară de faptul că sunt îngropate în
vintre sau în labii. Cu alte cuvinte, preafrumosul manechin este un mascul absolut
normal care se întâmplă să sufere de o blocare genetică determinată biochimic de
capacitatea de a răspunde la testosteron.

Acel blocaj se află în receptorul celular care în mod normal ar trebui să fixeze
testosteronul şi dihidrotestosteronul, permiţându-le astfel acestor androgeni să atragă
după sine etapele următoare normale în dezvoltarea unui mascul. De vreme ce
cromozomul Y este normal, testiculele se dezvoltă şi secretă normal hormonul mullerian
inhibitor, care acţionează ca în cazul oricărui mascul pentru a împiedica dezvoltarea ute-
rului şi a tuburilor fallopiene. Cu toate acestea, dezvoltarea mecanismului normal
masculin de răspundere la testosteron este întreruptă. Astfel, dezvoltarea organelor
30
sexuale bipotenţiale rămase în embrion urmează calea feminină prin lipsă: apar organe
genitale feminine externe, nu cele masculine, se atrofiază duetele wolffiene şi, în
consecinţă, organele genitale interne potenţial masculine. De fapt, din moment ce
testiculele şi glandele adrenalinice secretă cantităţi mici de estrogen, care în mod normal
ar trebui să fie neutralizate de receptori androgeni, lipsa completă a acestor receptori
într-o formă funcţională (ei sunt prezenţi într-un număr mic la femeile normale) face ca
pseudohermafroditul mascul să aibă o aparenţă cât se poate de feminină.

Astfel, în ansamblu, diferenţa genetică dintre femei şi bărbaţi este modestă, în pofida
consecinţelor ei majore. Un număr mic de gene din cromozomul 23, acţionând în
concordanţă cu genele din alţi cromozomi, determină în final toate diferenţele dintre
bărbaţi şi femei. Bineînţeles că aceste diferenţe nu le includ doar pe cele dintre organele
de reproducere, ci şi pe cele legate de sex în postadolescenţă, de exemplu diferenţele de
barbă, păr corporal, tonul vocii şi dezvoltarea sânilor.

Efectele propriu-zise ale testosteronului şi ale derivaţilor săi chimici variază cu vârsta,
organul şi specia. Speciile de animale se deosebesc prin modalităţile de diferenţiere a
sexelor, care nu se rezumă doar la dezvoltarea glandelor mamare. Chiar şi în rândul
antropoizilor superiori — oamenii şi rudele noastre cele mai apropiate, maimuţele —
există diferenţe în distincţiile sexuale. Ştim de la grădina zoologică şi din poze că
femelele şi masculii adulţi de gorile se deosebesc în mod evident de la distanţă prin
faptul că masculul este mult mai mare (greutatea lui este de două ori mai mare decât a
femelei), prin forma diferită a capului şi prin spatele cu blană căruntă. Bărbaţii se
deosebesc de asemenea de femei, deşi într-un mod mai puţin evident, fiind puţin mai
grei (cu 20% în medie), mai musculoşi şi bărboşi. Există grade ale acestor diferenţe care
variază în cazul oamenilor de la populaţie la populaţie: de exemplu, diferenţa este mai
puţin marcată în rândul sud-est asiaticilor şi indienilor, datorită faptului că bărbaţii
acestor populaţii au în medie mai puţin păr corporal şi mai puţină barbă decât cei din
Europa sau Asia de sud-vest. Dar masculii şi femelele unor specii de giboni sunt atât de
asemănători, încât nu pot fi deosebiţi decât dacă li se examinează organele genitale.

în particular, ambele sexe ale mamiferelor placentare au glande mamare. In timp ce

glandele sunt mult mai puţin dezvoltate şi nefuncţionale la masculii majorităţii speciilor
de mamifere, acest grad de subdezvoltare masculină variază de la specie la specie. La o
extremă se situează masculii de şoareci şi de şobolani, la care ţesutul mamar nu
formează niciodată canale sau sfârcuri şi rămâne invizibil din afară. La cealaltă extremă
se situează câinii şi primatele (printre care se numără şi oamenii) la care glanda
formează canale şi un sfârc atât la masculi, cât şi la femele şi care abia dacă diferă între
sexe până la pubertate.

In timpul adolescenţei, la mamifere diferenţele vizibile dintre sexe cresc sub influenţa
unui amestec de hormoni proveniţi de la gonade, glandele adrenale şi glanda pituitară.
Hormonii eliberaţi în cazul femeilor însărcinate sau care alăptează produc o creştere
ulterioară a glandelor mamare şi producerea laptelui, care este apoi stimulată reflex în
31
procesul de alăptare. La oameni, producerea laptelui este în mod special controlată de
hormonul prolactină, în vreme ce la vaci acestuia îi corespunde un hormon care include
somatotropina, denumit „hormonul de creştere" (hormonul care se află la baza
discuţiilor actuale despre stimularea hormonală propusă pentru vacile de lapte).

Trebuie subliniat faptul că diferenţele masculin/feminin dintre hormoni nu sunt absolute,

ci sunt o chestiune de grad: un sex poate avea o concentraţie mai mare şi mai mulţi
receptori pentru un anumit hormon.

în particular, a rămâne însărcinată nu este singura modalitate de a obţine hormonii

necesari pentru creşterea sânilor şi producerea laptelui. De exemplu, hormonii care
circulă în mod normal stimulează producerea de lapte, denumit laptele vrăjitoarei, la
nou-născuţii multor specii de mamifere. Injectarea directă a hormonului estrogen sau
progesteron (eliberat în mod normal în timpul perioadei de sarcină) atrage dezvoltarea
sânilor şi producerea de lapte la vacile şi caprele virgine, ca şi la tauri, ţapi şi cobai
masculi. Vacile virgine tratate cu hormoni au produs în medie la fel de mult lapte ca şi
surorile lor vitrege care alăptau viţeii pe care îi născuseră. Cu siguranţă că taurii trataţi cu
hormoni au produs mult mai puţin lapte decât vacile virgine; n-ar trebui să vă bizuiţi pe
apariţia laptelui de taur în supermagazine până la Crăciunul viitor. Dar asta nu este deloc
surprinzător, având în vedere faptul că taurii şi-au limitat anterior posibilităţile: nu şi-au
dezvoltat un uter care să poată cuprinde tot ţesutul mamar pe care îl au vacile virgine
tratate cu hormoni.

Există multe situaţii în care hormoni injectaţi sau aplicaţi local au produs o dezvoltare
neadecvată a sânilor şi secreţie de lapte la oameni, atât la bărbaţi, cât şi la femeile care
nu erau însărcinate sau care nu alăptau. Pacienţii, bărbaţi şi femei, bolnavi de cancer
trataţi cu estrogen au secretat lapte când li s-a injectat şi prolactină; printre aceşti
pacienţi s-a aflat şi un bărbat de 64 de ani care a continuat să producă lapte timp de 7
ani după întreruperea tratamentului hormonal. (Această observaţie a fost făcută în anii
'40, cu mult timp înainte de reglementarea cercetărilor medicale pe subiecţi umani de
către comitete de protecţie care interzic astăzi asemenea experimente.) Lactaţia
inadecvată a fost de asemenea observată la persoanele care iau tranchilizante ce
influenţează hipotalamusul (care controlează glanda pituitară, sursa prolactinei); a mai
fost, de asemenea, observată la persoanele care se refăceau după o operaţie chirurgicală
ce stimulase nervii legaţi de reflexul sugerii, ca şi la anumite femei în perioade prelungite
de tratament cu pilule anticoncepţionale bazate pe estrogen şi progesteron. Cazul meu
favorit e cel al soţului care se plângea mereu de „sânii îngrozitor de mici" ai soţiei sale,
până când a fost şocat să descopere că au început să-i crească lui sânii. S-a dovedit că
soţia lui îşi turnase din plin cremă cu estrogen pe sâni ca să stimuleze creşterea atât de
dorită de soţul ei, iar crema îl unsese şi pe el prin frecare.

Ajunşi aici, aţi putea să vă întrebaţi dacă nu cumva toate aceste exemple sunt fără
relevanţă pentru posibilitatea apariţiei lactaţiei masculine normale, de vreme ce implică
intervenţii medicale ca injecţiile cu hormoni sau operaţiile chirurgicale. Dar lactaţia
32
anormală poate apărea şi fără intervenţii medicale de mare fineţe: simpla stimulare
mecanică repetată a sfârcurilor e de ajuns pentru a atrage secreţia de lapte la femelele
virgine ale mai multor specii de mamifere, printre care se numără şi oamenii. Stimularea
mecanică este o modalitate naturală de eliberare a hormonilor prin intermediul refle-
xelor nervoase care conectează sfârcurile la glandele cu secreţie hormonală prin
intermediul sistemului nervos central. De exemplu, o femelă marsupială matură din
punct de vedere sexual, dar virgină, poate fi stimulată în mod regulat să producă lapte
doar prin simpla îngrijire a puiului altei mame la sânul ei. In mod asemănător,
„mulgerea" caprelor virgine le face să alăpteze.

Acest principiu ar putea fi transferat la oameni, datorită faptului că stimularea manuală a

sfârcurilor provoacă o eliberare de prolactină la bărbaţi, ca şi la femeile care nu
alăptează. De asemenea, lactaţia nu este deloc o consecinţă rară a stimulării proprii a
sfârcurilor la băieţii adolescenţi.

Exemplul meu favorit privind un asemenea fenomen la oameni vine dintr-o scrisoare
către o rubrică foarte populară a unui ziar, „Dragă Abby". O femeie nemăritată pe cale să
adopte un nou-născut îşi dorea foarte mult să-1 poată alăpta şi o întreba pe Abby dacă
ar putea să o ajute cu ceva tratamentul cu hormoni. Răspunsul lui Abby a fost: e
îngrozitor, nu o să faci decât să te umpli de păr! Mai mulţi cititori indignaţi au scris apoi
ca să descrie cazuri de femei în situaţii asemănătoare care au reuşit să-şi hrănească
copilul ţinându-1 de mai multe ori la sân.

Experienţele recente ale medicilor şi ale specialiştilor în lactaţie sugerează că majoritatea

mamelor adoptive pot începe să producă lapte în trei sau patru săptămâni de la adopţie.
Pregătirea recomandată pentru viitoarele mame adoptive este să folosească o pompă
pentru sâni la fiecare câteva ore pentru a simula suge-rea, începând cam cu o lună
înaintea naşterii aşteptate a mamei naturale. Cu mult înainte de apariţia pompelor
pentru sâni, acelaşi rezultat era obţinut prin aşezarea repetată a unui căţeluş sau a unui
alt bebeluş la sân. Asemenea pregătiri aveau loc în special în societăţile tradiţionale când
femeia însărcinată era bolnavă şi propria ei mamă voia să fie pregătită pentru a interveni
şi hrăni copilul în eventualitatea în care fiica se dovedea incapabilă s-o facă. Exemplele
relatate includ bunici până la vârsta de 71 de ani, ca şi pe soacra lui

Rut, Noemina, din Vechiul Testament. (Dacă nu credeţi, deschideţi o Biblie la Cartea lui
Rut, capitolul 4, versetul 16.)

Dezvoltarea sânilor apare de multe ori, iar lactaţia spontană câteodată, la bărbaţii care îşi
revin după o perioadă de înfometare. S-au înregistrat mii de asemenea cazuri la
prizonierii de război eliberaţi din lagărele de concentrare după al Doilea Război Mondial;
un observator a detectat 500 de asemenea cazuri doar la supravieţuitorii unui singur
lagăr de prizonieri japonez. Explicaţia probabilă este că înfometarea inhibă nu doar
glandele care produc hormoni, ci şi ficatul, care distruge aceşti hormoni. Glandele îşi
revin mult mai repede decât ficatul când se trece la alimentaţia normală, astfel încât

33
nivelul de hormoni e scăpat de sub control. Din nou, deschideţi Biblia ca să vedeţi cum
patriarhii din Vechiul Testament îi anticipează pe fiziologii de astăzi: Iov (capitolul 21,
versetul 24) a observat că sânii unui bărbat bine hrănit erau „plini de lapte".

Se ştie că mulţi ţapi, altfel normali, cu testicule normale şi capacităţi dovedite de

inseminare a femelelor, îşi surprind proprietarii printr-o creştere spontană a ugerelor şi o
secreţie de lapte. Lactaţia spontană a fost de asemenea observată la maimuţele captive,
şi anume la macacul cu coada în sus din Asia de sud-est.

In 1994, lactaţia masculină spontană a fost în sfârşit observată şi la masculii unei specii
de animale sălbatice, liliacul Dyak Fruit* din Malaezia şi din insulele apropiate. 11
masculi adulţi capturaţi vii s-au dovedit a avea glande mamare funcţionale care
produceau lapte când erau presate manual. Glandele mamare ale câtorva masculi erau
umflate cu lapte, ceea ce sugera că nu fuseseră supte şi laptele produs se acumulase. Cu
toate acestea, e posibil ca altele să fi fost supte, pentru că aveau glande mai puţin
umflate (dar încă funcţionale), ca acelea ale femelelor lactante. Dintre cele trei
eşantioane de lilieci Dyak Fruit prinşi în locuri diferite şi în anotimpuri diferite, două
includeau masculi lactanţi, femele lactante şi femele însărcinate, dar adulţii de ambele
sexe din cel de-al treilea eşantion erau inactivi din punct de vedere reproductiv. Aceasta
sugerează că este posibil ca lactaţia masculină la aceşti lilieci să se dezvolte odată cu cea
feminină ca parte din ciclul reproductiv natural. Examinările la microscop ale testiculelor
au dezvăluit o dezvoltare aparent normală a lichidului spermatic la masculii lactanţi.

Astfel, în timp ce în mod normal mamele sunt cele care alăptează, iar nu taţii, cel puţin
masculii anumitor specii de mamifere posedă destul de mult din echipamentul anatomic
necesar, potenţialul fiziologic şi receptorii hormonali pentru a fi capabili să o facă. E
posibil ca masculii trataţi fie cu hormoni, fie cu alţi agenţi care pot produce o eliberare
de hormoni, să treacă printr-un proces de dezvoltare a sânilor şi de producere a laptelui.
S-au raportat numeroase cazuri de bărbaţi adulţi aparent normali care au alăptat copii;
unul dintre aceştia, al cărui lapte a fost analizat, secreta zahăr, proteine şi electroliţi la
nivele similare cu cele ale laptelui mamei. Toţi aceşti factori sugerează faptul că i-ar fi
fost uşor lactaţiei masculine să se dezvolte; poate că ar fi fost nevoie doar de câteva
mutaţii care să producă o descărcare mai mare sau mai mică de hormoni.

Evident că ciclul evolutiv nu i-a desemnat pe bărbaţi să-şi utilizeze potenţialul fiziologic
în condiţii normale. Folosind vocabularul computerelor, am putea spune că măcar câţiva
bărbaţi posedă hardul, doar că nu au fost programaţi să-1 folosească prin selecţie natu-
rală. De ce nu?

Ca să înţelegem de ce, trebuie să ne întoarcem de la raţionamentul fiziologic, pe care l-

am folosit în decursul acestui capitol, la raţionamentul pe baze evoluţioniste pe care l-
am folosit în capitolul 2. In particular, amintiţi-vă cum rezultatul luptei evoluţioniste
dintre sexe a fost existenţa îngrijirilor părinteşti oferite doar de mamă la aproape 90%
din speciile de mamifere. Pentru aceste specii, în cazul cărora urmaşul supravieţuieşte

34
fără îngrijiri din partea tatălui, este clar că nu se poate pune problema lactaţiei
masculine. Nu numai că masculii acestor specii nu au nevoie să alăpteze, dar ei nici nu
aduc hrană, nu apără un teritoriu şi nici pe urmaşi, după cum nici nu-i învaţă ceva şi nu
fac nimic altceva pentru ei. Interesele genetice elementare ale masculului sunt cel mai
bine servite dacă aleargă după alte femele pe care să le fertilizeze. Un mascul nobil
suferind o mutaţie care îl poate face să-şi alăpteze urmaşul (sau să aibă grijă de el în
orice alt fel) ar fi repede întrecut în reproducere de masculii normali egoişti, care au
renunţat la lactaţie şi sunt în stare să producă mai mulţi urmaşi.

Pentru acele 10 procente de specii de mamifere la care îngrijirile părinteşti sunt

necesare, se poate spune că problema lactaţiei masculine merită o anumită atenţie.

Acele specii minoritare includ leii, lupii, gibonii, maimuţele mici din America de Sud — şi
oamenii. Dar chiar şi la acele specii pentru care este necesară îngrijirea părintească,
lactaţia nu este neapărat cea mai importantă formă pe care o poate lua contribuţia
tatălui. Ceea ce trebuie într-adevăr să facă un leu mare este să alunge hienele şi alţi lei
mari care vor să-i omoare puii. El ar trebui să patruleze pe teritoriu, şi nu să stea acasă
alăptându-şi puii (treabă pe care leoaica, de talie mai mică, este perfect capabilă s-o
facă), în timp ce duşmanii puilor săi se strecoară să-i atace. Tatăl lup îşi poate aduce cea
mai utilă contribuţie la creşterea puilor săi dacă părăseşte vizuina pentru a vâna, adu-
când apoi carne mamei lup şi lăsând-o pe ea să transforme mai departe carnea în lapte.
Tatăl gibon îşi poate aduce cea mai bună contribuţie dacă urmăreşte să nu apară pitoni
şi vulturi care ar putea să-i răpească puii şi să-i gonească cu vigilenţă pe ceilalţi giboni
din copacii fructiferi în care se hrănesc soaţa şi puiul lui, în vreme ce taţii maimuţelor
mici din America de Sud îşi petrec mult timp cărându-şi puiul.

Toate aceste scuze pentru absenţa lactaţiei masculine lasă deschisă posibilitatea să
existe alte specii de mamifere în cazul cărora lactaţia masculină să fie avantajoasă atât
pentru mascul, cât şi pentru urmaşul lui. E posibil ca liliacul Dyak Fruit să fie o
asemenea specie. Dar chiar dacă există specii de mamifere pentru care lactaţia
masculină este avantajoasă, realizarea ei trebuie să facă faţă problemelor puse de
fenomenul denumit angajare evoluţionistă.

Ideea ce se află la baza angajării evoluţioniste poate fi înţeleasă prin analogie cu

procedeele folosite de oameni. Un fabricant de camioane poate modifica foarte uşor un
model de bază al unui camion pentru diferite întrebuinţări în scopuri asemănătoare, cum
ar fi transportul mobilei, al cailor sau al alimentelor congelate. Aceste cerinţe diferite pot
fi realizate prin modificări minore aduse aceluiaşi proiect iniţial al caroseriei camionului,
cu puţine modificări sau chiar fără nici o modificare a motorului, frânelor, punţilor si
altor componente majore. In mod asemănător, un constructor de avioane poate folosi
acelaşi model de avion, cu mici modificări, pentru transportul pasagerilor, paraşutiştilor
sau mărfurilor. Dar nu e posibil să transformi un camion într-un avion sau invers,
deoarece un camion este conceput până în detaliu pentru cerinţe specifice camioanelor:
structură solidă, motor diesel, sistem de frânare, punţi ş.a.m.d. Pentru construcţia unui
35
avion, nu se porneşte de la un camion operându-se apoi modificări, ci proiectarea
începe din nou de la zero.

Dimpotrivă, animalele nu sunt concepute de la zero pentru a obţine soluţia optimă unui
stil de viaţă dorit. In schimb, ele evoluează din specii de animale deja existente.
Schimbările evoluţioniste în stilul de viaţă se fac printr-o creştere cu mici acumulări şi
schimbări minore în cadrul unei scheme evoluţioniste adaptate la un stil de viaţă diferit,
dar înrudit cu cel de la care s-a pornit. E foarte posibil ca un animal cu adaptări multiple
la un stil de viaţă specific să nu fie capabil să evolueze conform cerinţelor unui alt stil de
viaţă, sau ar putea-o face numai după o perioadă lungă de timp. De exemplu, un
mamifer femelă care naşte pui vii nu se poate transforma într-un animal care se
înmulţeşte prin ouă, asemenea păsărilor, prin simpla eliminare a embrionului său în
decurs de o zi de la lapte. îngrijirea puilor de către ambii părinţi este o regulă pentru
păsări, iar în timp ce la acele specii de păsări la care îngrijirea puilor este asigurată de un
singur părinte mama este cea care are grijă de pui, la alte specii de păsări tatăl este cel
care îndeplineşte această sarcină, o dezvoltare neîntâlnită la mamifere. îngrijirea puiului
numai de către tată este specifică nu doar acestor specii de păsări caracterizate printr-o
poliandrie cu inversiune a rolurilor sexuale, dar şi altor păsări, inclusiv struţilor, emuşilor
şi păsării tinamus.

Soluţia oferită de păsări la probleme legate de fertilizarea internă şi dezvoltarea

ulterioară a embrionului implică o anatomie şi o fiziologie specializate. Femelele de
păsări, dar nu şi masculii, posedă un oviduct din care o anumită porţiune secretă
albúmina (proteina albă a oului), o altă parte produce membranele interioare şi
exterioare ale carapacei, iar alta produce oul propriu-zis. Toate aceste structuri reglate
hormonal şi mecanismele lor metabolice reprezintă un angajament evoluţionist. Probabil
că păsările au evoluat în acest sens o lungă perioadă de timp, pentru că procesul de
ouare era deja răspândit la reptilele ancestrale, de la care e posibil ca păsările să fi
moştenit cea mai mare parte din mecanismul de producere a ouălor. Fiinţele considerate
deja păsări, şi nu reptile, de exemplu faimosul Arheopterix, apar în straturile fosile acum
150 de milioane de ani. în timp ce biologia reproductiva a Arheopterixului nu este
cunoscută, o fosilă de dinozaur de acum 80 de milioane de ani a fost dezgropată alături
de un cuib cu ouă, ceea ce sugerează că păsările au moştenit comportamentul legat de
cuib şi de ouare de la strămoşii lor reptilele.

Speciile moderne de păsări sunt foarte diferite atât din punctul de vedere al ecologiei,
cât şi din cel al stilului de viaţă, de la zburătoare la cele care fug pe pământ şi la cele ce
se scufundă în apă, de la micile păsări cântătoare până la uriaşele păsări elefant, acum
dispărute, şi de la pinguinii ce îşi fac cuib în iernile antarctice până la tucanii care se
înmulţesc în pădurile tropicale. In pofida diferenţelor în stilul de viaţă, toate păsările
existente au rămas dependente de fertilizarea internă, ouare, incubaţie şi alte trăsături
distinctive ale biologiei reproducătoare a zburătoarelor, cu doar puţine variaţii de la o
specie la alta. (Excepţiile cele mai importante sunt curcanii din Australia şi insulele
Pacificului: ei îşi incubează ouăle folosind surse externe de căldură, de exemplu căldura
36
de fermentaţie, vulcanică sau solară, nu căldura corpului.) Dacă cineva s-ar apuca să
construiască o pasăre de la zero, probabil că ar putea inventa o strategie reproducătoare
mai bună, dar total diferită, cum ar fi cea a liliecilor care zboară ca păsările, dar se
reproduc prin sarcină, naşterea puilor vii şi lactaţie. Oricare ar fi virtuţile acestei soluţii a
liliecilor, este evident că ar fi nevoie de mult prea multe schimbări la păsări, care rămân
în final ataşate soluţiei lor.

Mamiferele au propria lor poveste îndelungată de angajamente evoluţioniste, ca răspuns

la aceeaşi problemă a oului fertilizat intern. Soluţia mamiferelor începe cu sarcina, o
perioadă obligatorie de evoluţie a embrionului în corpul mamei, care durează mult mai
mult decât la orice mamă pasăre. Perioada de sarcină variază de la un minim de 12 zile
la Perametes nasuta până la cele 22 de luni în cazul elefantului. Datorită ulterioare şi
tot datorită acestui fapt s-a ajuns şi la lactaţia feminină. Asemenea păsărilor, este
evident că mamiferele au fost legate de soluţia lor diferită pentru o lungă perioadă de
timp. Lactaţia nu lasă urme între fosile, dar este prezentă la cele trei grupuri de mami-
fere în viaţă (monotremele, marsupialele şi placentarele), care se desprinseseră deja unul
de altul acum 135 de milioane de ani. Astfel, probabil că lactaţia a apărut la un strămoş
reptilă cu caracteristici de mamifer (aşa-numitele reptile terapside) chiar mai devreme de
135 de milioane de ani.

Asemenea păsărilor, mamiferele sunt dependente de o anatomie şi o fiziologie

reproductiva specifice lor. O parte dintre aceste specializări diferă foarte mult între cele
trei grupe de mamifere, de exemplu dezvoltarea placentară care are ca rezultat un nou-
născut relativ matur la mamiferele placentare, naşterea timpurie şi relativ lunga perioadă
de dezvoltare postnatală la marsupiale şi depunerea de ouă la monotreme. Aceste spe-
cializări sunt probabil stabilizate de cel puţin 135 de milioane de ani.

In comparaţie cu aceste diferenţe dintre cele trei grupuri de mamifere sau în comparaţie
cu diferenţele dintre toate mamiferele şi păsările, variaţiile din cadrul celor trei grupe de
mamifere sunt minore. Nici un mamifer nu şi-a redezvoltat fertilizarea externă sau nu a
renunţat la lactaţie. Nici un mamifer marsupial sau placentar nu şi-a redezvoltat procesul
de depunere a ouălor. Diferenţele de lactaţie dintre specii sunt doar diferenţe
cantitative: mai mult din aceasta, mai puţin din aceea. De exemplu, laptele focilor arctice
este foarte concentrat în substanţe nutritive, bogat în grăsimi şi aproape lipsit de zahăr,
în timp ce laptele omenesc este mai diluat în substanţe nutritive, mai dulceag şi mai
sărac în grăsimi. Trecerea de la lapte la hrană solidă se întinde pe o perioadă de până la
4 ani în societăţile tradiţionale de vânători şi culegători. La polul opus, cobaii şi iepurii
sunt în stare să ronţăie hrană solidă la doar câteva zile de la naştere şi să se lipsească de
lapte la puţin timp după aceea. E posibil ca iepurii şi cobaii să evolueze într-o direcţie
asemănătoare cu speciile de păsări cu pui precoce, cum ar fi găinile sau păsările de
uscat, ai căror pui tocmai ieşiţi din găoace au deja ochii deschişi, pot să alerge şi pot să-
şi găsească singuri hrana, dar nu pot încă să zboare sau să-şi regleze perfect
temperatura corpului. Dacă viaţa de pe Pământ va supravieţui masacrului actual la care
este supusă din partea oamenilor, poate că descendenţii pe scara evoluţionistă ai
37
cobailor şi ai iepurilor se vor dispensa de obligaţia lor evoluţionistă de a alăpta în ceva
mai mult de câteva zeci de milioane de ani.

Aşadar e posibil ca pentru un mamifer să funcţioneze şi alte strategii reproducătoare, şi

se pare că este nevoie de destul de puţine mutaţii care să transforme un cobai sau un
iepure nou-născut într-un mamifer nou-născut care nu are nevoie deloc de lapte. Dar
asta nu s-a întâmplat încă: mamiferele au rămas legate din punct de vedere evoluţionist
de strategiile lor reproducătoare specifice. In mod similar, chiar dacă am observat că
lactaţia masculină este imposibilă din punct de vedere fiziologic, şi chiar dacă şi în cazul
acesteia s-ar părea că nu este nevoie decât de câteva mutaţii, mamiferele femele au
oricum un avans evoluţionist considerabil faţă de masculi în perfecţionarea potenţialului
fiziologic de lactaţie comun celor două sexe. Femelele, şi nu bărbaţii, sunt cele care au
fost supuse timp de zeci de

milioane de ani procesului de selecţie naturală din punctul de vedere al producerii de

lapte. La toate speciile pe care le-am citat pentru a dovedi că lactaţia masculină este
posibilă — oameni, vaci, câini, cobai şi lilieci — masculii care alăptează produc în
continuare mai puţin lapte decât femelele.

Şi totuşi, cutremurătoarele descoperiri recente privind liliecii Dyak Fruit ne pot face să
ne întrebăm dacă nu cumva există undeva nedescoperită o specie de mamifere ai cărei
masculi şi femele împart povara alăptării — sau una care ar putea evolua în acest sens în
viitor. Povestea vieţii liliacului Dyak Fruit rămâne în principiu un mister, aşa că nu putem
spune ce condiţii au favorizat apariţia lactaţiei masculine normale. Acestea includ: o liotă
de pui care sunt o mare povară atunci când trebuie hrăniţi, perechi monogame mascul-
femelă, încrederea mare a masculilor în paternitatea lor şi pregătirea hormonală a taţilor
pentru o eventuală alăptare, în vreme ce perechea lor e încă însărcinată.

Specia de mamifere deja cel mai bine descrisă de câteva dintre aceste condiţii este
specia umană. Iar tehnologia medicală face ca alte dintre aceste condiţii să fie din ce în
ce mai aplicabile în cazul nostru. Datorită medicamentelor moderne pentru fertilitate şi
metodelor foarte specializate de fertilizare, naşterile de gemeni sau de tripleţi sunt din
ce în ce mai frecvente. Alăptarea gemenilor umani este o activitate care secătuieşte atât
de mult energiile, încât bugetul energetic zilnic al unei mame cu gemeni se apropie de
cel al unui soldat în tranşee. In pofida tuturor glumelor noastre pe seama infidelităţii,
analizele genetice arată că marea majoritate a bebeluşilor americani şi europeni au fost
procreaţi de soţii mamelor. Testările genetice ale feţilor sunt din ce în ce mai frecvente şi
pot garanta deja unui om cu o certitudine de sută la sută că este într-adevăr cel care a
contribuit la conceperea fătului din corpul soţiei sale însărcinate.

în cazul animalelor, fertilizarea externă favorizează, după cum cea internă atenuează,
evoluţia gradului de implicare a masculului în creşterea urmaşului. Acest lucru a
descurajat implicarea masculină în îngrijiri la alte specii de mamifere, dar acum o
favorizează la oameni, deoarece tehnicile de fertilizare externă in vitro au devenit o

38
realitate în ultimele două decenii. Bineînţeles că marea majoritate a bebeluşilor sunt în
continuare concepuţi intern, prin metode naturale. Însă numărul în creştere de femei şi
de bărbaţi mai în vârstă care vor să aibă copii, dar nu reuşesc, precum şi declinul modern
al fertilităţii (dacă este real) fac ca din ce în ce mai mulţi copii umani să fie produşi ai
fertilizării externe, ca majoritatea peştilor şi broaştelor.

Toate aceste caracteristici fac din specia umană candidatul principal la lactaţia
masculină. In vreme ce această candidatură poate aştepta milioane de ani până să se
perfecţioneze prin selecţie naturală, stă în puterea noastră să scurtcircuităm acest proces
evoluţionist prin tehnologie. O anumită combinaţie între stimularea manuală a
sfârcurilor şi injecţiile cu hormoni ar putea dezvolta în curând potenţialul latent al
tatălui—încrederea lui în paternitate fiind solid întărită de testele ADN — de a produce
lapte, fără să fie nevoie să aştepte schimbările genetice. Avantajele potenţiale ale
lactaţiei masculine sunt numeroase. De fapt, mulţi

bărbaţi sunt geloşi pe legătura deosebită ce se stabileşte între mamă şi copil ca urmare
a alăptării şi ale cărei restricţii tradiţionale îi fac pe bărbaţi să se simtă excluşi. Astăzi, în
societăţile dezvoltate, multe sau cele mai multe dintre mame sunt deja indisponibile să
alăpteze, fie din cauza serviciului, fie din cauza unei boli ori a lipsei de lapte. Cu toate
acestea, nu numai părinţii, dar şi bebeluşii au multe avantaje de pe urma alăptării. Copiii
alăptaţi capătă un sistem imunodefensiv mai puternic şi sunt mai puţin predispuşi la
anumite boli, între care diaree, infecţii ale urechii, stări diabetice timpurii, gripă,
enterocolită necrotică şi SMII (sindromul de moarte infantilă instantanee). Lactaţia
masculină ar putea aduce aceste avantaje bebeluşilor, dacă mama nu este disponibilă
dintr-un motiv sau altul.

Cu toate acestea, trebuie să se ţină seama de faptul că obstacolele în calea lactaţiei

masculine nu sunt doar de ordin fiziologic, obstacole care pot fi evident depăşite, ci şi
de ordin psihologic. Tradiţional, bărbaţii au considerat alăptarea ca o obligaţie specifică
femeii, iar primii bărbaţi care îşi vor alăpta copiii vor fi cu siguranţă ridiculizaţi de alţi
bărbaţi. Cu toate acestea, reproducerea umană implică deja folosirea din ce în ce mai
frecventă a altor procedee care ar fi putut părea ridicole acum câteva zeci de ani, de
pildă fertilizarea externă fără act sexual, fertilizarea femeilor care au depăşit vârsta de 50
de ani, gestaţia fătului unei femei în uterul alteia şi supravieţuirea pruncilor de un
kilogram născuţi prematur datorită unor metode de incubaţie de înaltă tehnologie. Ştim
bine că dependenţa noastră evoluţionistă de lactaţia feminină este labilă din punct de
vedere fiziologic, aşa că e foarte posibil ca, în cele din urmă, ea să se dovedească labilă
şi din punct de vedere psihologic. Poate că ceea ce ne deosebeşte cel mai mult ca
specie de celelalte este capacitatea noastră, unică în rândul animalelor, de a face alegeri
împotriva evoluţiei normale. Majoritatea dintre noi am ales să renunţăm la crime, violuri
şi genociduri, în pofida avantajelor de transmitere a genelor pe care acestea le oferă şi în
pofida apariţiei lor frecvente la celelalte specii de animale şi la societăţile umane
timpurii. Va deveni oare lactaţia masculină un alt asemenea exemplu de alegere
contraevoluţionistă ?
39
40
 4

Timp nepotrivit pentru dragoste

Evoluţia sexului ca plăcere

Prima scenă: un dormitor slab luminat, cu un bărbat bine făcut întins pe pat. O
tânără frumoasă într-o cămaşă de noapte aleargă către pat. Un inel de cununie
cu diamant străluceşte ameţitor pe mâna ei stângă, în vreme ce în mâna dreaptă
strânge o bucăţică de hârtie albastră. Se apleacă şi sărută urechea bărbatului. Ea:
„Iubitule, e exact momentul potrivit!" Scena următoare: acelaşi dormitor, acelaşi
cuplu, cei doi fac evident dragoste, însă detaliile se pierd în lumina slabă.
Camera de luat vederi se mută apoi pe un calendar care e răsfoit încet (ca să se
indice trecerea timpului) de o mână graţioasă purtând acelaşi inel de cununie.

Scena următoare: acelaşi cuplu minunat, ţinând în braţe fericiţi un copil curat care
zâmbeşte.

El: „Iubito ! Sunt atât de fericit că Ovu Stick ne-a spus când era exact momentul
potrivit!"

Ultimul cadru: focalizare pe aceeaşi mână graţioasă, ţinând aceeaşi hârtiuţă

albastră. In josul ecranului apare scris: „Ovu Stick. Test de urină pentru
detectarea ovulaţiei."

Dacă babuinii ar putea înţelege reclamele noastre de la televizor, cu siguranţă că

aceasta li s-ar părea de-a dreptul hilară. Nici un mascul şi nici o femelă babuin
nu au nevoie de o trusă de test hormonal ca să detecteze ovulaţia femelei, acel
unic moment când ovarul ei eliberează un ou şi când poate fi deci fertilizată. In
schimb, pielea din jurul vaginului femelei se umflă şi se colorează într-un roşu
aprins, vizibil de la distanţă. Ea emană, de asemenea, un miros specific. In even-
tualitatea în care un mascul prostănac tot nu s-a prins despre ce e vorba, femela
se ghemuieşte în faţa lui şi îşi expune zonele inferioare ale corpului. Majoritatea
celorlalte femele ale speciilor de animale sunt conştiente de ovulaţia lor şi de
asemenea o fac publică masculilor prin semnale vizuale evidente, mirosuri ori
comportamente specifice.

Noi considerăm că femelele babuin cu zonele genitale colorate în roşu aprins

sunt ciudate. De fapt, noi, oamenii, suntem cei care, datorită ovulaţiei greu de
detectat, facem parte dintr-un grup minoritar în lumea animală. Bărbaţii nu au
nici un indiciu sigur ca să detecteze perioada când partenerele lor pot fi
fertilizate, după cum nici femeile din societăţile tradiţionale nu aveau vreun
indiciu cert. Sunt convins că multe femei suferă de dureri de cap ori de alte
simptome pe la mijlocul ciclului lor menstrual. Cu toate acestea, ele nu au de

41
unde să ştie că acestea sunt semne ale ovulaţiei, dacă nu li s-a spus în prealabil
acest lucru de către un specialist — şi nici măcar specialiştii nu şi-au dat seama
de asta până pe la 1930. In mod similar, femeile pot fi învăţate să-şi detecteze
perioada de ovulaţie prin urmărirea temperaturii corpului sau a mucusului, dar
acesta e un procedeu foarte diferit de cunoaşterea instinctivă a femelelor
animale. Dacă şi noi am avea asemenea capacităţi instinctive, producătorii
truselor de detectare a ovulaţiei şi a contraceptivelor nu ar mai avea acelaşi
succes răsunător.

Suntem de asemenea ciudaţi datorită practicării continue a sexului, un

comportament care e consecinţa directă a ovulaţiei noastre ascunse. Majoritatea
celorlalte specii de animale îşi limitează practicarea sexului la o scurtă perioadă
de estru în jurul momentului ovulaţiei făcute publice. (Substantivul estru şi
adjectivul corespunzător sunt derivate de la cuvântul grec pentru „tăune", o
insectă care urmăreşte vitele şi le înnebuneşte.) în cursul perioadei de estru, o
femelă babuin se trezeşte după o perioadă de o lună de abstinenţă pentru a
copula până de 100 de ori, în timp ce o femelă macac barbary o face în medie o
dată la 17 minute, împărţindu-şi astfel favorurile cel puţin o dată fiecărui adult
din grupul ei. Cuplurile de giboni monogami rezistă timp de câţiva ani fără sex,
până când femela încetează să-1 mai alăpteze pe ultimul născut dintre pui şi
intră din nou în perioada de estru. Imediat ce femela a rămas din nou
însărcinată, gibonii cad iarăşi în abstinenţă.

In schimb, noi, oamenii, facem dragoste în oricare dintre zilele estrului. Femeile
o solicită în oricare dintre zile, iar bărbaţii o fac fără să le pese dacă partenera
lor este fertilă sau nu în timpul ovulaţiei. După zeci de ani de cercetări ştiinţifice,
nici măcar nu e sigur în ce moment din decursul unui ciclu o femeie este cel mai
mult interesată de avansurile sexuale ale bărbaţilor — asta dacă într-adevăr
interesul ei variază în timpul ciclului şi datorită acestuia. Astfel, majoritatea
copulaţiilor dintre oameni implică femei care la momentul respectiv nu pot să
conceapă. Nu numai că facem dragoste în momentele „nepotrivite" ale ciclului,
dar continuăm să facem dragoste în timpul sarcinii femeii sau după menopauză,
când ştim foarte bine că fertilizarea este imposibilă. Mulţi dintre prietenii mei din
Noua Guinee s-au simţit obligaţi să facă dragoste ca de obicei până la sfârşitul
perioadei de sarcină, pentru că erau convinşi că infuzii repetate de spermatozoizi
oferă materialul necesar pentru dezvoltarea corpului fătului.

Din punct de vedere „biologic" şi în virtutea dogmei catolice care pune un semn
de egalitate între funcţia biologică a sexului şi fertilizare, activitatea sexuală
omenească pare într-adevăr o risipă enormă de energie. De ce nu au femeile
semnale clare de ovulaţie, ca majoritatea celorlalte femele animale, ca să putem
restrânge sexul la momentele când ne poate servi într-adevăr la ceva bun ? Acest
capitol va încerca să înţeleagă evoluţia ovulaţiei ascunse, receptivitatea feminină

42
aproximativ constantă, precum şi sexul de plăcere — o triadă de comportamente
reproductive ciudate care stau la baza sexualităţii umane.

Probabil că până în clipa de faţă v-aţi convins că sunt primul exemplu de om de

ştiinţă cu preocupări înalte care încearcă să răspundă la întrebări absurde. Parcă
aud câteva miliarde de oameni din întreaga lume protestând: „Nu e nimic de
explicat, în afară de faptul că Jared Diamond e un idiot. Tu chiar nu înţelegi de ce
facem dragoste tot timpul ? Pentru că e o plăcere, de-aia!"

Din păcate, acest răspuns nu-i satisface pe oamenii de ştiinţă. în momentul în

care animalele fac dragoste, arată de parcă s-ar distra destul de bine, judecând
după implicarea lor atât de mare în actul respectiv. Şoarecii marsupiali par chiar
să se distreze mult mai bine decât noi, dacă luăm durata copulaţiei lor (până la
12 ore) drept indiciu în acest sens. Şi atunci, de ce majoritatea animalelor
consideră că sexul e o plăcere doar când femela poate fi fertilizată ?
Comportamentul evoluează şi el prin selecţie naturală, asemeni anatomiei. Astfel,
faptul că sexul este o plăcere ar trebui să fie consecinţa selecţiei naturale. într-
adevăr, sexul e o plăcere şi pentru câini, dar numai la momentul potrivit: câinii,
ca majoritatea celorlalte animale, şi-au dezvoltat bunul-simţ de a se bucura de
sex atunci când poate conduce la un rezultat bun. Selecţia naturală îi favorizează
pe acei indivizi al căror comportament îi ajută să-şi transmită genele cât mai
multor bebeluşi. Şi atunci cum ar putea să te ajute să faci mai mulţi bebeluşi
faptul că faci dragoste atunci când nu ai cum să procreezi ?

Un exemplu simplu care ilustrează caracterul de activitate cu un scop bine definit

al sexului la majoritatea speciilor de animale este oferit de muscarul pestriţ, care
solicită copulaţia doar în momentul în care ouăle femelei sunt gata să fie
fertilizate, cu câteva zile înainte de depunerea lor. In momentul în care femela a
început să depună ouăle, interesul ei faţă de sex dispare şi rezistă propunerilor
din partea bărbaţilor sau se comportă cu indiferenţă faţă de ei. Însă într-un
experiment în care o echipă de ornitologi a făcut ca 20 de femele de mus-car
pestriţ să rămână văduve după terminarea procesului de depunere a ouălor prin
îndepărtarea perechii lor, s-a observat că 6 din cele 20 de văduve din experiment
au solicitat copulaţia cu alţi masculi în decurs de 2 zile, trei au fost efectiv
surprinse în timpul actului, iar altele s-ar fi putut s-o fi făcut fără să fie văzute.
Evident că femelele încercau să-i convingă pe masculi că sunt fertile şi
disponibile. în momentul când puii ieşeau în cele din urmă din ou, masculii nu
aveau cum să-şi dea seama că un alt mascul era de fapt cel care contribuise la
conceperea lor. Cel puţin în anumite cazuri păcăleala a ţinut, iar masculii s-au
apucat să aibă grijă de pui aşa cum ar fi făcut tatăl biologic. Aşadar, nu a existat
nici un indiciu că vreuna dintre femele era o văduvă veselă care dorea să facă
dragoste doar din plăcere.

43
De vreme ce noi, oamenii, suntem o excepţie prin ovulaţia noastră ascunsă,
receptivitatea noastră continuă şi sexul de plăcere, este mai mult ca sigur că asta
se întâmplă pentru că aşa am evoluat. E în mod clar un paradox faptul că la
Homo Sapiens, specie unică prin conştiinţa de sine pe care o posedă, femela nu-şi
cunoaşte propria perioadă de ovulaţie, pe când femele animale proaste, cum
sunt vacile, sunt perfect conştiente de ea. A fost cu siguranţă nevoie de ceva cu
totul deosebit pentru a i se ascunde unei femele atât de deştepte şi de
conştiente cum este femeia perioada de ovulaţie. După cum vom vedea,
oamenilor de ştiinţă le-a fost extrem de greu să-şi dea seama ce este acel ceva
atât de deosebit.

Există o explicaţie destul de simplă pentru faptul că majoritatea celorlalte

animale sunt atât de sensibile la efortul depus în timpul copulaţiei, şi anume:
sexul consumă energie, timp şi implică riscul de a te răni sau chiar de a muri.
Permiteţi-mi să enumăr mai jos motivele pentru care nu e cazul să faceţi
dragoste cu iubita sau cu iubitul mai mult decât este necesar:

1. Producţia de spermatozoizi este suficient de costisitoare, astfel încât

viermii care au suferit o mutaţie ce le reduce producţia de spermatozoizi
trăiesc mai mult decât viermii normali.
2. Actul sexual ocupă un timp care ar putea fi altfel dedicat căutării hranei.
3. Cuplurile înlănţuite într-o îmbrăţişare riscă să fie surprinse şi omorâte de
un animal de pradă sau de un duşman.
4. Indivizi mai în vârstă pot să moară în urma efortului sexual: împăratul
Franţei Napoleon al III-lea a suferit un atac în timp ce făcea dragoste, iar
Nelson Rockefeller a murit în timpul actului sexual.
5. Luptele dintre masculii speciilor de animale din cauza unei femele
estrogene sfârşesc adesea cu răniri serioase atât ale femelei, cât şi ale
masculilor.
6. Este foarte riscant pentru majoritatea speciilor de animale, inclusiv (şi mai
ales) pentru oameni, să fii prins în timpul unui act sexual extraconjugal.

Astfel, am dobândi un avantaj destul de mare dacă am fi la fel de eficienţi din

punct de vedere sexual ca şi celelalte animale. Dar ce avantaj compensator
putem obţine de pe urma aparentei noastre ineficiente ?

Speculaţiile ştiinţifice au tendinţa să insiste pe o altă trăsătură a noastră

neobişnuită: statutul neajutorat al copiilor de oameni atrage după sine
necesitatea multor îngrijiri parentale de-a lungul anilor. Puii celor mai multe
mamifere încep să-şi facă singuri rost de hrană imediat după ce nu mai sunt
alăptaţi şi devin destul de repede independenţi după aceea. Astfel, majoritatea
mamiferelor femele pot şi chiar îşi cresc puii fără ajutorul tatălui, pe care mama
îl întâlneşte doar pentru a copula. Cu toate acestea, la oameni majoritatea hranei
e obţinută prin tehnologii complexe care depăşesc cu mult dexteritatea sau
44
capacitatea mentală a unui bebeluş, în consecinţă, copiilor noştri trebuie să li se
aducă hrana cel puţin vreme de zece ani după încheierea perioadei de alăptare,
iar sarcina aceasta e mult mai uşoară dacă este îndeplinită de doi părinţi în loc
de unul. Chiar şi în zilele noastre este dificil pentru mama singură să-şi crească
copiii fără ajutor, şi era şi mai dificil în vremurile preistorice, când oamenii se
ocupau cu vânatul şi culesul.

Acum gândiţi-vă puţin la problema pe care trebuia s-o rezolve o femelă care
trăia în peşteră, aflată în timpul perioadei de ovulaţie şi care tocmai fusese fer-
tilizată. La oricare altă specie de mamifere, masculul care o fertilizase ar fi plecat
imediat să caute altă femelă fecundă pe care s-o fertilizeze. Cu toate acestea,
pentru femeia din peşteră plecarea bărbatului ar fi însemnat că eventualul copil
ar fi putut să moară de foame sau să fie omorât de un alt mascul. Ce poate face
ea pentru a-1 convinge pe bărbat să rămână ? Soluţia ei strălucită este să
rămână receptivă din punct de vedere sexual chiar şi după ovulaţie! Să-1
satisfacă făcând dragoste de fiecare dată când vrea el! în felul acesta, el va
rămâne cu ea, nu va avea nevoie să-şi caute alţi parteneri sexuali şi chiar va
împărţi cu ea raţia lui zilnică din carnea de vânat. Se presupune aşadar că sexul
de plăcere trebuie să funcţioneze ca un fel de liant care menţine un cuplu
omenesc unit în timp ce cei doi cooperează pentru a-şi creşte copilul neajutorat.
Aceasta era în principiu teoria acceptată până de curând de antropologi, o teorie
ce părea să fie susţinută cu destul de multe dovezi.

. Cu toate acestea, după ce am aflat mai multe despre comportamentul animal,

ne-am dat seama că această teorie a sexului care promovează valorile familiale
lasă mult de dorit. Cimpanzeii şi mai ales bonobii fac dragoste chiar mai des
decât noi (ajungând până la de şapte ori pe zi), şi totuşi trăiesc în promiscuitate
şi nu trebuie să menţină nici un legământ de cuplu. La polul opus, se pot da
exemple de masculi ai multor specii de mamifere care nu au nevoie de asemenea
mite sexuale care să-i convingă să rămână cu perechea şi cu urmaşul lor. Gibonii,
care trăiesc adesea în cupluri monogame, stau ani de zile fără să facă sex.
Ajunge să vă uitaţi pe fereastră pentru a observa că masculii păsărilor cântătoare
contribuie cu asiduitate alături de perechile lor la hrănirea puilor din cuib, deşi
activitatea sexuală a încetat după fertilizare. Chiar şi masculii de gorile, cu un
harem de câteva femele, au numai câteva ocazii să facă dragoste în fiecare an, în
rest de obicei femelele lor alăptează sau au ieşit din perioada fecundă. Atunci de
ce trebuie femeile să ofere mereu atracţia constantă a sexului, când celelalte
femele nu au nevoie s-o facă ?

Există o diferenţă fundamentală între cuplurile noastre omeneşti şi cuplurile

abstinente ale altor specii de animale. Gibonii, majoritatea speciilor de păsări
cântătoare şi gorilele trăiesc împrăştiate, fiecare cuplu (sau harem) ocupând
teritoriul lui personal. Datorită acestui obicei, indivizii au puţine ocazii să se
întâlnească cu potenţiali parteneri sexuali extraconjugali. Probabil că trăsătura
45
distinctivă cea mai importantă a societăţilor omeneşti tradiţionale este faptul că
perechile trăiesc în mijlocul unor grupuri mari alcătuite din alte cupluri cu care
trebuie să coopereze pe plan economic. Ca să găsim un animal cu o organizare
asemănătoare a vieţii, trebuie să căutăm mult mai departe de rudele noastre
mamifere şi să ajungem la coloniile aglomerate ale păsărilor de mare. Dar, nici în
cuplurile păsărilor de mare partenerii nu sunt atât de dependenţi unul de altul
din punct de vedere economic cum suntem noi.

Dilema sexuală omenească este că un tată şi o mamă trebuie să muncească

împreună ani de zile pentru a-şi creşte copiii neajutoraţi, în pofida faptului că
sunt adesea tentaţi de alţi adulţi fertili aflaţi în apropiere. Spectrul ruperii
legăturii maritale datorită sexului extra-conjugal, cu consecinţele sale potenţial
dezastruoase pentru cooperarea dintre părinţi în creşterea copiilor, este prezent
peste tot în societăţile omeneşti. într-un fel sau altul, noi ne-am dezvoltat
ovulaţia ascunsă şi receptivitatea constantă ca să facem posibilă combinaţia
noastră unică de căsătorie, îngrijiri părinteşti în comun şi tentaţie adulteră. Dar
cum se potrivesc oare toate acestea ?

Aprecierile cele mai recente ale oamenilor de ştiinţă cu privire la aceste

paradoxuri au iscat o avalanşă de teorii diferite aflate în competiţie, fiecare
dintre ele având tendinţa să reflecte genul autorului ei. De exemplu, există o
teorie a prostituţiei propusă de un om de ştiinţă bărbat, potrivit căreia femeile
au evoluat în sensul stabilirii unui schimb între favorurile sexuale şi carnea luată
de la vânătorii masculi. Mai există şi o teorie masculină a genelor mai bune
obţinute prin încorno-rare, care susţine că o femeie care trăia în peşteră şi avea
ghinionul de a fi fost măritată de către clanul ei cu un soţ impotent îşi putea
folosi receptivitatea constantă ca să atragă (şi să fie fertilizată extraconjugal de)
un vecin de peşteră cu gene superioare.

Mai există apoi şi teoria anticontraceptivă propusă de o cercetătoare femeie,

perfect conştientă de faptul că naşterea este dureroasă şi periculoasă doar
pentru specia umană din pricina dimensiunii mari a copilului nou-născut, fată de
dimensiunile mamei si în comparaţie cu aceeaşi proporţie în cazul rudelor
noastre, maimuţele. O femeie de 45 de kilograme naşte în mod normal un copil
de 2,5 kilograme, în timp ce o femelă gorilă de două ori mai mare (90 de
kilograme) dă naştere unui pui de două ori mai mic (1,25 kilograme). In
consecinţă, mamele umane mureau adesea la naştere înaintea evoluţiei ştiinţei
medicale, iar femeile mai sunt încă asistate la naştere de ajutoare (obstetricieni
şi surori medicale în societăţile dezvoltate, moaşe sau femei mai în vârstă în
societăţile tradiţionale), în timp ce femelele gorile nasc fără să fie asistate şi nu
mor niciodată la naştere, după cât se ştie. Atunci, potrivit teoriei
anticontraceptive, femeile care trăiau în peşteră şi erau conştiente de durerea şi
pericolul naşterii, fiind de asemenea conştiente de perioada de ovulaţie, s-au
folosit greşit de aceste cunoştinţe pentru a evita să aibă relaţii sexuale în
46
perioada respectivă. Aceste femei nu au reuşit să-şi transmită mai departe
genele şi au făcut ca lumea să fie populată de femei care nu îşi mai cunosc
perioada de ovulaţie şi sunt astfel incapabile să evite contactele sexuale atunci
când sunt fertile.

Din acest şir de ipoteze menite să explice fenomenul ovulaţiei ascunse, două, pe
care le voi numi teoria „tatălui acasă" şi teoria „mai multor taţi", sunt cele care
au supravieţuit, devenind cele mai plauzibile. Interesant este că cele două teorii
sunt, în principiu, total opuse. Teoria „tatălui acasă" afirmă că ovulaţia ascunsă a
evoluat ca să promoveze monogamia, să-1 forţeze pe bărbat să stea acasă, iar
astfel să-i întărească convingerea în paternitatea copiilor soţiei lui. în schimb,
teoria „mai multor taţi" afirmă că ovulaţia ascunsă a apărut ca să le permită
femeilor accesul la mai mulţi parteneri sexuali şi ca să-i facă astfel pe mulţi
bărbaţi să nu fie siguri dacă au contribuit sau nu la procrearea copiilor.

Să luăm pentru început teoria „tatălui acasă", propusă de biologii Richard

Alexander şi Katharine Noonan de la Universitatea din Michigan. Ca să le putem
înţelege teoria, să ne imaginăm cum ar fi viața unui cuplu de însurăţei dacă
femeile şi-ar face într-adevăr publică perioada de ovulaţie, asemeni femelelor de
babuini cu fundurile de un roşu aprins. Un soț ar ști atunci fără greş, după
culoarea fundului soţiei sale, ziua în care ea ovulează. In ziua respectivă el ar sta
acasă şi ar face cu râvnă dragoste ca s-o fertilizeze şi să-şi transmită mai departe
genele. în restul zilelor, si-ar da seama după culoarea palidă a fundului soţiei
sale că nu are rost să facă dragoste cu ea. In schimb, ar pleca în căutarea altor
doamne nepăzite şi cu şezuturile roşii ca să le poată fertiliza şi pe acestea şi să-şi
transmită mai departe şi mai multe gene. El s-ar simţi în siguranţă lăsându-şi
soţia acasă singură, pentru că ar sti că ea nu este receptivă din punct de vedere
sexual la bărbaţi şi că oricum nu poate fi fertilizată. Asta este ceea ce fac de fapt
masculii de gâşte, albatroşi şi mus-cari pestriţi.

Pentru oameni, rezultatele acestor căsnicii cu ovulaţii făcute publice ar fi

dezastruoase. Taţii ar fi rareori acasă, mamele nu ar putea să-şi crească singure
copiii, iar aceştia ar muri pe capete. Ar fi foarte rău atât pentru mame, cât şi
pentru taţi, fiindcă nici unul nu ar reuşi să-şi transmită mai departe genele.

Acum să ne imaginăm situaţia inversă, în care bărbatul nu are nici cea mai vagă
idee când sunt zilele fertile ale soţiei lui. Atunci, el trebuie să stea acasă şi să
facă dragoste cu ea în atât de multe zile din lună cât poate, dacă vrea să aibă
vreo şansă s-o fertilizeze. Un alt motiv pentru ca el să stea acasă este că trebuie
s-o păzească în permanenţă de alţi bărbaţi, având în vedere că ea poate fi fertilă
în oricare dintre zilele când el este plecat. Dacă soţul fustangiu are ghinionul să
fie în pat cu o altă femeie în noaptea în care soţia sa ovulează, e posibil ca un alt
bărbat să fie în patul fustangiului şi să-i fertilizeze soţia, în timp ce fustangiul îşi
iroseşte spermatozoizii adulteri cu altă femeie, care oricum e puţin probabil să
47
ovuleze în acel moment. In virtutea acestei situaţii inversate, un bărbat are mai
puţine motive să umble brambura, având în vedere că nu are cum să ştie exact
care dintre soţiile vecinilor sunt fertile. Rezultatul este că taţii stau acasă şi au
grijă de copii, iar în consecinţă copiii supravieţuiesc. Acesta este un lucru bun
atât pentru mamă, cât şi pentru tată, amândoi reuşind în acest caz să-şi
transmită mai departe genele.

într-adevăr, Alexander şi Noonan susţin că fiziologia specifică a femelei umane îi

forţează pe soţi să stea acasă (măcar mai mult decât ar fi făcut-o în mod
obişnuit). Femeia are de câştigat prin faptul că îşi recrutează un părinte activ cu
care să împartă sarcinile. Dar şi bărbatul are de câştigat dacă e de acord să
coopereze şi urmează regulile stabilite de corpul soţiei sale. Stând acasă, el
capătă încredere că acel copil la creşterea căruia contribuie îi poartă într-adevăr
genele. Nu trebuie să se teamă că, în timp ce e plecat la vânătoare, soţia lui va
începe (asemeni unei femele babuin) să transmită semnale cu un fund roşu
aprins pentru a-şi face publică ovulaţia iminentă şi a atrage astfel roiuri de
pretendenţi cu care să se împerecheze apoi în public. Bărbaţii sunt de acord cu
aceste reguli de bază într-o asemenea măsură, încât continuă să facă dragoste
cu soţiile lor în timpul sarcinii şi după menopauză, când până şi bărbaţii ştiu că
fertilizarea e imposibilă. Astfel, potrivit punctului de vedere susţinut de
Alexander şi Noonan, ovulaţia ascunsă a femeilor şi receptivitatea constantă au
evoluat ca să promoveze monogamia, îngrijirea copilului de către tată şi
încrederea bărbaţilor in paternitatea lor.

In competiţie cu această teorie este cea a „mai multor taţi", propusă de

antropologul Sarah Hrdy de la Universitatea California din Davis. Antropologii au
recunoscut de mult timp că infanticidul era un obicei în multe din societăţile
umane tradiţionale, cu toate că statele moderne au acum legi împotriva lui. Până
la studiile recente de teren ale lui Hrdy şi ale altor antropologi, zoologii nu
puteau aprecia cât de des apare infanticidul la animale. Printre speciile la care s-
a studiat acest fenomen se numără acum şi rudele noastre cele mai apropiate,
cimpanzeii şi gorilele, pe lângă un număr mare de alte specii, de la lei la câinii
africani de vânătoare. Este foarte probabil ca infanticidul să fie comis de masculii
adulţi împotriva puilor femelelor cu care nu au copulat niciodată — de exemplu,
atunci când un mascul intrus încearcă să suplinească lipsa altuia şi dobândeşte
un harem de femele. Astfel, uzurpatorul „ştie" că puii ucişi nu sunt ai lui.

Bineînţeles că infanticidul ne îngrozeşte şi ne face să ne întrebăm de ce

animalele (iar înainte şi oamenii) îl practică aşa de des. Dacă ne gândim puţin, ne
putem da seama că această crimă poate să devină la un moment dat un sinistru
avantaj genetic. Este puţin probabil ca o femeie să ovuleze atâta timp cât îşi
alăptează copilul. Dar un intrus ucigaş este neînrudit din punct de vedere
genetic cu puii dintr-o haită pe care tocmai a preluat-o. Omorând un astfel de
pui, el opreşte perioada de lactație a mamei şi o stimulează să intre din nou în
48
estru. In multe sau în majoritatea cazurilor de infanticid animal şi preluare,
criminalul fertilizează mai apoi mama îndoliată, care sfârşeşte prin a purta în
pântece genele criminalului.

Una dintre cauzele majore ale morţii infantile, infanticidul este o problemă
evoluţionistă serioasă pentru mamele animale, care îşi pierd în felul acesta
investiţia genetică în urmaşul ucis. De exemplu, în timpul vieţii sale, o femelă
gorilă tipică îşi pierde măcar unul dintre pui ca urmare a gorilelor mascule
infanticide care intervin încercând să pună stăpânire pe haremul căruia îi
aparţine femela. într-adevăr, mai mult de o treime din morţile infantile la gorile
se datorează infanticidului. Dacă o femelă are doar o perioadă scurtă, şi în
oarecare măsură făcută publică, de estru, un mascul puternic o poate
monopoliza cu uşurinţă în acea perioadă. In consecinţă, restul masculilor „ştiu"
că progenitura rezultată a fost procreată de rivalul lor şi nu au de ce să nu
omoare copilul.

Să presupunem însă că femela şi-a ascuns ovulaţia şi are o receptivitate sexuală

constantă. Ea poate să exploateze aceste avantaje ca să copuleze cu cât mai
mulţi bărbaţi — chiar dacă o face pe furiş, atunci când nu o vede consortul ei.
Pentru că nici un mascul nu poate fi atunci sigur de paternitate, mulţi masculi
recunosc că ar putea fi cei care au contribuit la conceperea eventualului copil.
Dacă un asemenea mascul reuşeşte mai apoi să-1 gonească pe consortul mamei
şi să pună stăpânire pe ea, el nu îl va ucide pe copil, având în vedere că ar putea
să-i fie tată. E posibil să-1 ajute efectiv pe copil protejându-1 sau oferindu-i alte
dovezi de dragoste părintească. Ovulaţia ascunsă a mamei ajută de asemenea la
reducerea numărului de lupte dintre masculii din grupul ei, pentru că o singură
copulaţie este puţin probabil să aibă ca rezultat conceperea, aşa că nu merită să
te lupţi din pricina ei.

Ca exemplu privind modul foarte variat în care femelele pot folosi ovulaţia
ascunsă pentru a încurca paternitatea, să luăm maimuţele africane denumite ver-
veţi, cunoscute de toţi cei care au vizitat un parc african de distracţii. Verveţii
trăiesc în grupuri de până la 7 masculi adulţi şi 10 femele adulte. Având în
vedere că femelele de verveţi nu posedă nici o indicaţie, anatomică sau de
comportament, a ovulaţiei, biologul Sandy Andelman a căutat un copac de
acacia în care se afla o trupă de verveţi, a stat sub copac, a ţinut ridicate o pâlnie
şi o sticlă, a colectat urină de la o femelă şi a analizat-o pentru a descoperi
semnele hormonale ale ovulaţiei. Andelman a studiat de asemenea şi copulaţiile.
S-a dovedit astfel că femelele începeau să copuleze cu mult timp înainte de a
ovula, continuau s-o facă mult timp după ovulaţie, iar receptivitatea lor sexuală
nu scădea până în a doua jumătate a perioadei de sarcină.

La momentul respectiv, pântecele femelei nu era încă vizibil umflat, iar masculii
păcăliţi nu aveau nici cea mai vagă idee că îşi irosesc eforturile. în cele din urmă,
49
femelele încetau să mai copuleze în timpul ultimei perioade a sarcinii, când
masculii nu mai puteau fi păcăliţi. Asta însă le permitea în continuare masculilor
dintr-un grup să facă sex cu majoritatea celorlalte femele din grup. Astfel, prin
ovulaţie ascunsă, femelele verveţi s-au asigurat de neutralitatea binevoitoare a
aproape tuturor potenţialilor masculi criminali din imediata apropiere.

Pe scurt, Hrdy consideră că ovulaţia ascunsă este o adaptare evoluţionistă a

femelelor în scopul de a minimaliza ameninţarea mare din partea masculilor
adulţi la adresa vieţii urmaşilor. In timp ce Alexander şi Noo-nan considerau
ovulaţia ascunsă ca o modalitate de a clarifica paternitatea şi de a întări
monogamia, Hrdy e de părere că, dimpotrivă, ea duce la confuzia privind
paternitatea şi la destrămarea efectivă a monogamiei.

In acest moment, v-aţi putea gândi la o posibilă complicaţie atât în teoria

„tatălui acasă", cât şi în cea a „mai multor taţi". De ce este ovulaţia umană
ascunsă şi femeilor, când cerinţa ambelor teorii este ca ovulaţia să fie ascunsă
doar bărbaţilor? De exemplu, de ce nu s-ar putea ca femeile să-şi păstreze
aceeaşi culoare a şezuturilor în fiecare zi a lunii ca să-i înşele pe bărbaţi,
rămânând în acelaşi timp conştiente de senzaţia de ovulaţie şi prefăcându-se
doar că sunt interesate să facă dragoste cu bărbaţii doritori în zilele când nu
ovulează ?

Răspunsul la obiecţia aceasta ar trebui să fie evident: i-ar fi greu unei femei să
fie convingătoare în timp ce se preface că este receptivă din punct de vedere
sexual, ştiind că la momentul respectiv nu este fertilă. Această observaţie se
aplică în mod special în cazul teoriei „tatălui acasă". Când o femeie este
implicată într-o relaţie monogamă de lungă durată, în timpul căreia partenerii
ajung să se cunoască foarte bine, i-ar fi destul de greu să-şi păcălească soţul, în
afara situaţiei când este şi ea păcălită.

Fără îndoială că teoria „mai multor taţi" este plauzibilă în cazul acelor specii de
animale (şi probabil al acelor societăţi umane tradiţionale) pentru care
infanticidul este o problemă foarte serioasă. Dar se pare că teoria se împacă
destul de greu cu societatea umană modernă. Intr-adevăr, există sex
extraconjugal, dar îndoielile privind paternitatea sunt în continuare o excepţie de
la regula după care se conduce societatea. Testele genetice arată că cel puţin
70%, dacă nu chiar 95%, din copiii americani şi britanici sunt într-adevăr con-
cepuţi legitim, adică cu ajutorul soţului mamei. Nu prea se întâlnesc situaţii în
care pentru fiecare copil să existe mai mulţi bărbaţi care radiază bunăvoinţă ori
chiar îl copleşesc cu daruri sau îi oferă protecţie, în timpul acesta gândind: „S-ar
putea ca eu să fiu tatăl adevărat al acestui copil!"

Aşadar, e puţin probabil ca protejarea copiilor de infanticid să fie acel lucru care
le face pe femei mereu receptive din punct de vedere sexual în zilele noastre. Cu

50
toate acestea, după cum vom vedea, femeile ar fi putut să fie motivate în acest
sens în trecutul nostru îndepărtat, iar sexul ar fi putut avea în consecinţă o
funcţie diferită celei de astăzi.

Cum ar trebui atunci să evaluăm aceste două teorii opuse? Ca multe asemenea
probleme ale evoluţiei umane, nici aceasta nu poate fi rezolvată în felul atât de
îndrăgit de chimişti şi biologii moleculari, adică printr-un experiment în
eprubetă. Intr-adevăr, am avea un test decisiv dacă ar exista o populaţie umană
pe ale cărei femei le-am putea face să se coloreze în roşu aprins în timpul
perioadei fertile şi să rămână frigide în alte momente, iar pe ai cărei bărbaţi să-i
putem face să se excite doar la vederea femeilor colorate în roşu aprins. Am
putea vedea atunci dacă rezultatul ar fi mai multă alergare după fuste şi mai
puţină grijă părintească (aşa cum prezice teoria „tatălui acasă") sau mai puţină
alergare după fuste şi mai multe cazuri de infanticid (aşa cum prezice teoria „mai
multor taţi"). Din păcate pentru ştiinţă, un asemenea test este imposibil şi va
rămâne imoral chiar dacă ingineria genetică îl va face vreodată posibil.

Putem însă recurge la un procedeu foarte puternic, preferat de biologii

evoluţionişti în rezolvarea acestui gen de probleme. S-a dovedit că noi, oamenii,
nu suntem singurii la care apare ovulaţia ascunsă. In timp ce aceasta este o
trăsătură deosebit de rară la mamifere în general, ea este destul de obişnuită în
rândul primatelor principale (maimuţele mici şi mari), grupul de mamifere căruia
îi aparţinem. Zeci de specii de primate nu prezintă nici o indicaţie externă vizibilă
a ovulaţiei; altele prezintă într-adevăr acest gen de semne, dar destul de slabe;
iar unele o fac publică în cel mai înalt grad. Biologia reproducătoare a fiecărei
specii reprezintă consecinţa unui experiment făcut de natură pentru a stabili
avantajele şi dezavantajele ovulaţiei ascunse. Comparând speciile de primate,
putem afla ce trăsături sunt comune acestor specii cu ovulaţie ascunsă, dar
lipsesc la speciile cu ovulaţie evidentă.

Această comparaţie aruncă o lumină nouă asupra obiceiurilor noastre sexuale şi

a fost subiectul unui studiu important al biologilor suedezi Birgitta Sillen-Tull-
berg şi Anders Moller. Analiza lor a urmat patru etape distincte.

Etapa 1. Sillen-Tullberg şi Moller au ţinut evidenţa semnelor vizibile de ovulaţie

pentru cât mai multe specii de primate mai dezvoltate (68 în total). Aha! — aţi
putea obiecta imediat — vizibile pentru cine ? O maimuţă poate prezenta semne
invizibile pentru noi, oamenii, dar evidente unei alte maimuţe, de pildă
mirosurile (feromonii). De exemplu, crescătorii de vaci care încearcă să
insemineze artificial o vacă de fermă determină cu greu perioada de ovulaţie a
vacii. Dar taurii îşi pot da seama cu uşurinţă după mirosul şi comportamentul
vacii.

51
Intr-adevăr, această problemă nu poate fi ignorată, dar este mai gravă la vaci
decât la primatele superioare. Majoritatea primatelor ne sunt asemănătoare prin
faptul că sunt active în timpul zilei, dorm noaptea şi depind foarte mult de
vederea lor. O maimuţă resus mascul care are probleme cu simţul mirosului
poate totuşi recunoaşte o maimuţă femelă aflată la ovulaţie după uşoara înroşire
din jurul vaginului, chiar dacă în cazul ei înroşirea nu este atât de evidentă ca în
cazul femelei de babuin. Este adesea evident că, în cazul acelor specii de
maimuţe pe care noi, oamenii, le plasăm în categoria celor ce nu posedă semne
vizibile de ovulaţie, masculii sunt şi ei la fel de încurcaţi deoarece copulează în
momente total nepotrivite cu femele care nu se află în perioada fertilă sau sunt
însărcinate. Aşadar, clasificarea pe care noi o facem „semnelor vizibile" nu e întru
totul lipsită de valoare.

Rezultatul acestui prim pas în analiză a fost că aproape jumătate din primatele
studiate — 32 din 68 — s-au dovedit a fi asemănătoare oamenilor prin lipsa
semnelor vizibile de ovulaţie. Aceste 32 de specii includ verveţii, maimuţele mici
din America de Sud şi maimuţele păianjen, precum şi o maimuţă mai mare,
urangutanul. Alte 18 specii, inclusiv ruda noastră apropiată, gorila, prezintă
semne slabe. Restul de 18 specii, inclusiv babuinii şi rudele noastre apropiate
cimpanzeii, îşi fac publică ovulaţia într-un mod cât mai evident.

Etapa 2. Apoi, Sillen-Tullberg şi Moller au clasat aceleaşi 68 de specii după

modalitatea de împerechere. 11 specii, inclusiv maimuţele mici din America de
Sud, gibonii şi multe societăţi umane, s-au dovedit a fi monogame. 23 de specii
— incluzând alte societăţi umane şi gorilele — au haremuri de femele controlate
de un singur mascul adult. Cel mai mare număr de primate însă — 34, inclusiv
verveţii, bonobii şi cimpanzeii — au un sistem dubios de împerechere în care
femelele se asociază şi copulează în mod frecvent cu mai mulţi masculi.

Din nou aud remarci: Aha! — De ce nu sunt şi oamenii consideraţi dubioşi ?

Pentru că am fost atent şi am specificat că în ultima categorie este vorba de un
obicei frecvent. într-adevăr, majoritatea femeilor au mai mulţi parteneri sexuali
de-a hangul vieţii lor şi multe femei sunt încurcate în acelaşi moment cu mai
mulţi bărbaţi. Cu toate acestea, în cadrul oricărui ciclu de fertilitate, e normal ca
o femeie să aibă contacte sexuale cu un singur bărbat, în timp ce normalitatea
pentru o femelă vervet sau bonobo este să aibă contacte sexuale cu mai mulţi
parteneri.

Etapa 3. Ca etapă penultimă, Sillen-Tullberg şi Moller au combinat etapele 1 şi 2

pentru a răspunde la întrebarea: există vreo tendinţă ca ovulaţiie mai mult sau
mai puţin evidente să fie asociate cu un anumit mod de împerechere? Pornind
de la o înţelegere simplistă a celor două teorii opuse pe care le-am prezentat, s-
ar putea spune că ovulaţia ascunsă ar trebui să fie o trăsătură a speciilor
monogame, dacă teoria „tatălui acasă" este corectă, dar a speciilor dubioase,
52
dacă este valabilă teoria „mai multor taţi". De fapt, majoritatea copleşitoare a
speciilor de primate monogame studiate— 10 din 11 specii — s-au dovedit a
avea ovulaţie ascunsă. Nici măcar o specie de primate monogame nu şi-a făcut
publică ovulaţia, lucru care, dimpotrivă, este, în mod normal (în 14 din 18 cazuri),
o caracteristică a speciilor dubioase. Aceste aspecte par să susţină foarte
puternic teoria „tatălui acasă".

Şi totuşi, predicţiile şi teoriile se potrivesc doar în parte. în timp ce majoritatea

speciilor monogame au ovulaţie ascunsă, la rândul ei, ovulaţia ascunsă nu este o
garanţie a monogamiei. Din 32 de specii cu ovulaţie ascunsă, 22 nu sunt
monogame, ci promiscue sau trăiesc în haremuri. Speciile cu ovulaţie ascunsă
includ maimuţele de noapte monogame, oamenii adesea monogami, maimuţele
langur cu haremuri şi verveţii cu relaţii sexuale dubioase. Astfel, indiferent care a
fost cauza ovulaţiei ascunse la începuturile evoluţiei ei, ea poate fi menţinută
mai departe în contextul celor mai variate sisteme de împerechere.

în mod similar, în timp ce majoritatea speciilor cu ovulaţie făcută publică în mod

cât mai evident au relaţii sexuale dubioase, promiscuitatea nu e o garanţie a

ovulaţiei vizibile. De fapt, majoritatea primatelor promiscue — 20 din 34 de
specii — prezintă fie ovulaţie ascunsă, fie semne foarte vagi ale acesteia. Speciile
la care există haremuri au de asemenea ovulaţii ascunse, uşor vizibile, sau făcute
publice în mod evident, în funcţie de fiecare specie. Aceste complexităţi ne atrag
atenţia asupra faptului că ovulaţia ascunsă poate avea funcţii diferite, depinzând
de sistemul de împerechere specific cu care coexistă.

Etapa 4. Pentru a identifica aceste schimbări funcţionale, Sillen-Tullberg şi Moller

au avut geniala idee de a studia arborele genealogic al speciilor de primate în
viaţă. In modul acesta ei sperau să poată identifica momentele din şirul
evoluţionist al primatelor în care s-au petrecut schimbări evoluţioniste în
semnalizarea ovulaţiei şi în sistemele de împerechere. Analiza se bazează pe
faptul că specii moderne, care sunt foarte înrudite între ele şi care, în consecinţă,
s-au desprins probabil recent dintr-un strămoş comun, se dovedesc a fi diferite
în sistemele de împerechere sau în pregnanţa semnelor ovulaţiei. Aceasta
implică schimbări recente în sistemele de împerechere ori în semnale.

Iată un exemplu de funcţionare a raţionamentului de mai sus. Ştim că oamenii,

cimpanzeii şi gorilele sunt, din punct de vedere genetic, 98% identici şi că se
desprind din acelaşi strămoş („Veriga lipsă") care trebuie să fi trăit nu mai târziu
de acum 9 milioane de ani. Cu toate acestea, cei trei descendenţi moderni ai
„Verigii lipsă" prezintă acum trei tipuri de semnale de ovulaţie: ovulaţie ascunsă
la oameni, semnale slabe la gorile, publicitate evidentă la cimpanzei. Astfel, doar

53
unul dintre aceşti descendenţi poate să se asemene „Verigii lipsă" în ceea ce
priveşte semnalizarea ovulaţiei, în vreme ce ceilalţi doi trebuie să-şi fi dezvoltat
sisteme diferite de semnalizare.

De fapt, majoritatea speciilor de primate existente posedă semne slabe de

ovulaţie. De unde se poate deduce că „Veriga lipsă" ar fi păstrat aceeaşi
caracteristică, iar gorilele ar fi moştenit-o la rândul lor de la „Veriga lipsă" (vezi
figura 4.1). Totuşi, probabil că în

decursul ultimelor 9 milioane de ani, oamenii şi-au dezvoltat ovulaţia ascunsă, în

timp ce cimpanzeii şi-au dezvoltat publicitatea pe faţă. Semnalele noastre şi cele
ale cimpanzeilor au evoluat astfel în direcţii opuse pornind de la datele oferite
de strămoşii noştri cu semnale slabe. Pentru noi, oamenii, şezuturile umflate ale
cimpanzeilor în timpul ovulaţiei arată ca cele ale babuinilor. Cu toate acestea,
probabil că strămoşii cimpanzeilor şi babuinilor şi-au dezvoltat şezuturile
stridente independent, de vreme ce strămoşii babuinilor şi ai „Verigii lipsă" s-au
despărţit acum aproape 30 de milioane de ani.

Printr-un raţionament similar, se pot deduce şi alte momente din arborele

genealogic în care semnalizarea ovulaţiei s-a schimbat. Se dovedeşte că
sistemele de semnalizare a ovulaţiei s-au schimbat de 20 de ori. Există cel puţin
trei origini independente ale publicităţii evidente (inclusiv situaţia cimpanzeilor);
cel puţin 8 surse independente ale ovulaţiei ascunse (inclusiv sursele prezente la
noi şi la cel puţin 6 grupuri separate de maimuţe); precum şi apariţii repetate ale
semnelor slabe de ovulaţie, fie din ovulaţie ascunsă (ca în cazul anumitor
maimuţe urlătoare), fie din publicitate îndrăzneaţă (ca de cele mai multe ori în
cazul maimuţelor macac).

In acelaşi fel în care am văzut că pot fi identificate semnalele de ovulaţie, pot fi

identificate şi momentele din arborele genealogic al primatelor în care trebuie să
se fi schimbat sistemele de împerechere. Sistemul iniţial al strămoşului comun al
tuturor maimuţelor mici şi mari a fost probabil cel al împerecherilor dubioase.
Dar, dacă ne uităm acum la oameni şi la rudele noastre cele mai apropiate,
cimpanzeii şi gorilele, găsim reprezentate toate cele trei tipuri de sisteme de
împerechere: haremurile la gorile, promiscuitatea la cimpanzei şi monogamia sau
haremurile la oameni (vezi figura 4.2). Astfel, din cei trei descendenţi ai „Verigii
lipsă" de acum 9 milioane de ani, măcar unul trebuie să-şi fi schimbat sistemul
de împerechere. Alte dovezi sugerează că „Veriga lipsă" trăia în haremuri, astfel
încât doar gorilele şi câteva societăţi umane ar fi putut păstra acest sistem de
împerechere. Mai mult ca sigur însă că cimpanzeii au inventat din nou
promiscuitatea, în vreme ce multe societăţi omeneşti au inventat monogamia.
Putem observa din nou cum oamenii şi cimpanzeii au evoluat în sens opus, atât
în ceea ce priveşte sistemele de împerechere, cât şi în privinţa celor legate de
semnalele de ovulaţie.
54
Una peste alta, se pare că monogamia a evoluat independent cel puţin de 7 ori
în rândul primatelor superioare : la noi, la giboni şi în cel puţin 5 grupuri
separate de maimuţe. Haremurile trebuie să fi evoluat cel puţin de 8 ori, inclusiv
în cazul „Verigii lipsă". Cimpanzeii şi cel puţin alte două maimuţe trebuie să fi
inventat promiscuitatea după ce strămoşii lor cei mai recenţi au abandonat-o în
favoarea haremurilor.

Aşadar, putem spune că am reconstruit atât tipul sistemului de împerechere, cât

şi tipul de semnale ale ovulaţiei care au existat probabil la primatele din trecutul
îndepărtat, de-a lungul arborelui genealogic. Acum putem, în sfârşit, să adunăm
cele două tipuri de informaţii şi să ne întrebăm: care sistem de împerechere a
fost predominant în fiecare moment din arborele nostru genealogic atunci când
s-a dezvoltat ovulaţia ascunsă ?

Iată ce se poate deduce. Trebuie avute în vedere acele specii ancestrale care
semnalizau ovulaţia şi care apoi şi-au pierdut această capacitate şi şi-au
dezvoltat ovulaţia ascunsă. Doar una dintre aceste specii ancestrale era
monogamă. Dimpotrivă, 8, poate chiar 11 dintre ele trăiau în promiscuitate
sexuală ori aveau haremuri — una dintre acestea fiind cea a strămoşului care s-a
dezvoltat din „Veriga lipsă", în cazul căreia apărea de asemenea haremul. De aici
deducem că promiscuitatea sau haremurile, şi nu monogamia, sunt sistemele de
împerechere care au dus la apariţia ovulaţiei ascunse (vezi figura 4.3). Aceasta
este concluzia susţinută de teoria „mai multor taţi". Ea nu corespunde teoriei
„tatălui acasă".

Combinând datele privind speciile observate actualmente cu deducţiile privind speciile

ancestrale, se poate deduce sistemul de împerechere preponderent când semnalele
ovulaţiei au fost supuse schimbărilor evoluţioniste. Deducem că Specia 3 şi-a dezvoltat
ovulaţia ascunsă dintr-un strămoş stăpân de harem şi prezentând semnale slabe ale
ovulaţiei, în vreme ce Speciile 1 şi 2 şi-au păstrat sistemul ancestral de împerechere
(haremuri) şi semnalele slabe ale ovulaţiei.

55
în mod asemănător, ne putem întreba: care erau modalităţile de semnalizare a
ovulaţiei cele mai frecvente în fiecare moment din arborele nostru genealogic în
care s-a dezvoltat monogamia ? Descoperim astfel că monogamia nu a apărut
niciodată la speciile care îşi făceau publică ovulaţia. în schimb, a apărut de obicei
la specii care aveau deja ovulaţie ascunsă şi uneori la speciile care îşi semnalizau
deja foarte slab ovulaţia (vezi figura 4.4). Această concluzie susţine afirmaţiile
teoriei „tatălui acasă".

Dar cum pot fi oare împăcate aceste concluzii aparent opuse ? Amintiţi-vă că
Sillen-Tullberg şi Moller au descoperit în etapa a treia a analizei lor că aproape
toate primatele monogame au ovulaţie ascunsă. Acum ne dăm seama că
rezultatul trebuie să se fi făcut simţit în două etape. Prima, în care a apărut
ovulaţia ascunsă în cadrul unei specii cu relaţii sexuale promiscue de tip harem.
Şi a doua, în care, având deja ovulaţie ascunsă, specia a trecut la monogamie
(vezi figura 4.4).

Probabil că în momentul de faţă povestea noastră sexuală vi se pare deja cam

încurcată. Am pornit de la o întrebare aparent simplă, care merita un răspuns la
fel de simplu: de ce ne ascundem ovulaţia şi facem sex de plăcere în orice zi a
lunii ? în locul unui răspuns simplu, vi se tot explică cum că răspunsul este mult
mai complex şi că implică două etape.

Totul se reduce în cele din urmă la faptul că ovulaţia ascunsă s-a schimbat de
mai multe ori în decursul timpului, ba chiar şi-a inversat pur şi simplu funcţia în
lanţul evolutiv al primatelor. Ea a apărut într-un moment în care strămoşii noştri
aveau încă relaţii sexuale promiscue sau trăiau în haremuri. Atunci, ovulaţia

ascunsă i-a permis femelei maimuţelor mari să-şi împartă favorurile sexuale mai
multor bărbaţi, nici unul dintre aceştia neputând să jure că este tatăl copilului ei,
dar fiecare dintre ei ştiind că ar putea fi. în consecinţă, nici unul dintre potenţialii
masculi criminali nu voiau să-i facă rău copilului femeii-maimuţă, şi e posibil ca
unii chiar să-1 fi protejat sau să fi ajutat la hrănirea lui. Din momentul în care
femeia-maimuţă şi-a dezvoltat ovulaţia ascunsă în scopul respectiv, ea s-a folosit
de aceasta ca să-şi aleagă un bărbat al peşterilor zdravăn, să-1 seducă, să-1
oblige să stea acasă cu ea şi să-1 determine să îi ofere ei şi copilului ei protecţie
ori ajutor, convins fiind că e şi copilul lui.

Dacă ne gândim puţin, nu ar trebui să ne surprindă această schimbare de funcţie

a ovulaţiei ascunse. Asemenea schimbări sunt foarte frecvente în biologia evo-
luţionistă. Iar asta se întâmplă pentru că selecţia naturală nu este un fenomen
care evoluează conştient şi în linie dreaptă către un scop îndepărtat cunoscut,
asemănător felului în care un inginer concepe cu conştiinciozitate un produs
nou. O trăsătură care serveşte unui anumit scop la un animal începe să fie

56
folosită şi în alte scopuri, se modifică în consecinţă şi poate chiar să îşi piardă
funcţia iniţială. Rezultatul este că sunt reinventate frecvent aceleaşi adaptări,
după cum există şi pierderi, schimbări sau chiar inversări ale funcţiilor în
decursul evoluţiei fiinţelor vii.

Unul dintre cele mai cunoscute exemple în acest sens este cel al membrelor
vertebratelor. Aripioarele înotătoare ale peştilor ancestrali au evoluat în picioa-
rele reptilelor, păsărilor şi mamiferelor ancestrale care le foloseau ca să alerge
sau să sară pe pământ. Picioarele din faţă ale anumitor mamifere şi păsări-reptile
ancestrale au evoluat mai apoi în aripi, folosite la zburat, la lilieci şi păsările
moderne. Aripile păsărilor şi picioarele mamiferelor au evoluat independent în
aripioarele pinguinilor şi respectiv ale balenelor, reîntorcându-se astfel la o
funcţie de înot şi reinventând efectiv aripioarele înotătoare ale peştilor. Cel puţin
trei specii de peşti descendenţi şi-au pierdut independent membrele ca să
devină mai apoi şerpi, şopârle fără picioare şi amfibieni fără picioare cunoscuţi
sub numele de cecilieni. în esenţă, în acelaşi fel, trăsăturile biologiei
reproductive — de exemplu, ovulaţia ascunsă, ovulaţia făcută publică,
monogamia, haremurile şi promiscuitatea — şi-au modificat de mai multe ori
funcţiile sau şi le-au schimbat de la una la alta, şi le-au reinventat ori le-au
pierdut.

Consecinţele acestor transformări evoluţioniste pot da savoare vieţii noastre. De

exemplu, în ultimul roman al marelui scriitor german Thomas Mann, Confesiunile
escrocului Felix Krull, în timpul unei călătorii cu trenul, Felix împarte
compartimentul cu un paleontolog care îi trezeşte atenţia vorbindu-i despre
evoluţia membrelor vertebratelor. Felix, un fustangiu desăvârşit şi plin de
imaginaţie, e încântat de implicaţiile povestirii. „Braţele şi picioarele omeneşti
păstrează oasele celor mai primitive animale de pe pământ!... E tulburător!...
Braţul încântător arcuit al unei femei care ne îmbrăţişează dacă îi cucerim
favorurile... nu e cu nimic diferit de aripa cu gheare a păsării primitive sau de
aripioara pectorală a peştelui... O să mă gândesc la asta data viitoare când... Să
visezi la acel braţ graţios cu schelăria lui antică de oase!"

Acum, odată ce Sillen-Tullberg şi Moller au scos la iveală evoluţia ovulaţiei

ascunse, vă puteţi hrăni propria fantezie cu implicaţiile ce decurg de aici, după
cum Felix Krull şi-a alimentat imaginaţia cu consecinţele evoluţiei membrelor
vertebratelor. Aşteptaţi până data viitoare când faceţi dragoste într-un moment
nefertil din ciclul de ovulaţie, în timp ce vă bucuraţi de siguranţa unei relaţii
monogame de lungă durată. într-un asemenea moment, gândiţi-vă la faptul că
fericirea dumneavoastră este paradoxal posibilă tocmai datorită acelor trăsături
ale fiziologiei proprii care i-au deosebit pe strămoşii dumneavoastră de restul
speciilor în timp ce vegetau în haremuri sau îşi schimbau în promiscuitate
partenerii sexuali. Ironia e că aceşti strămoşi amărâţi făceau dragoste doar în
rarele perioade de ovulaţie, când se supuneau automat imperativului biologic de
57
a se reproduce şi erau evident lipsiţi de plăcerea pe care o simţiţi
dumneavoastră, din cauza nevoii lor disperate de a obţine rezultate cât mai
rapide.

58
 5

La ce sunt buni bărbaţii ?

Evoluţia rolurilor bărbaţilor

Anul trecut am primit o scrisoare deosebită de la un profesor al unei universităţi

dintr-un oraş îndepărtat, care mă invita la o conferinţă academică. Nu-1
cunoşteam pe cel care îmi scrisese şi nici nu puteam să-mi dau seama după
nume dacă era bărbat sau femeie. Conferinţa implica lungi călătorii cu avionul şi
petrecerea unei săptămâni departe de casă. Dar, scrisoarea de invitaţie era
superb scrisă. Şi dacă conferinţa s-ar fi dovedit la fel de bine organizată, ar fi
putut să fie extraordinar de interesantă. Şovăind puţin la gândul timpului pe care
trebuia să i-l dedic, am acceptat.

Şovăiala mea a dispărut în momentul în care am ajuns la conferinţă, care s-a

dovedit interesantă, aşa cum anticipasem. In plus, se depusese mult efort ca să
se organizeze pentru mine activităţi în afara conferinţei, incluzând cumpărături,
studierea păsărilor, banchete şi trasee arheologice. Profesorul din spatele acestei
organizări geniale şi virtuozul autor al scrisorii s-a dovedit a fi o femeie. Pe lângă
faptul că a ţinut o prezentare strălucită la conferinţă şi că era o persoană foarte
plăcută, era şi una dintre cele mai frumoase femei pe care le-am văzut vreodată.

Intr-una dintre excursiile de cumpărături pe care le aranjase gazda mea, i-am

cumpărat mai multe cadouri soţiei mele. Evident că studentul care fusese trimis
pentru a-mi fi ghid i-a dat raportul gazdei despre cumpărăturile pe care le
făcusem, pentru că aceasta a făcut comentarii în legătură cu ele atunci când m-
am aşezat alături de ea la banchetul conferinţei. Spre uimirea mea, mi-a spus:
„Soţul meu nu-mi cumpără niciodată cadouri" Ea îi cumpăra în continuare
cadouri, dar a renunţat până la urmă, când a văzut că el nu-i întorcea niciodată
gestul.

Cineva de la masă m-a întrebat apoi despre studiile mele de teren asupra
păsărilor paradisului din Noua Guinee. I-am explicat că masculii păsări nu
contribuie cu nimic la creşterea puilor, ci îşi dedică în schimb întregul timp
ocupaţiei de a seduce cât mai multe femele posibil. Am fost din nou surprins
când gazda mea a izbucnit: „Exact ca bărbaţii!" Mi-a explicat apoi că soţul ei era
de fapt mai bun decât majoritatea bărbaţilor fiindcă o încuraja în carieră. Cu
toate acestea, el îşi petrecea majoritatea serilor cu alţi bărbaţi din biroul unde
lucra, când stătea acasă în weekend se uita la televizor şi evita, cât putea, să
ajute în casă sau la creşterea celor doi copii ai lor. Ea îl rugase în repetate
rânduri s-o ajute, până când la un moment dat renunţase şi angajase o menajeră.

59
Bineînţeles că nu e nimic neobişnuit în povestea asta. Mi-am adus aminte de ea
doar pentru că femeia era atât de frumoasă, plăcută şi talentată, încât îţi puteai
închipui cu naivitate că bărbatul care se însurase cu ea ar fi trebuit să vrea în
continuare să-şi petreacă timpul alături de ea.

Gazda mea se bucură totuşi de condiţii de viaţă conjugală mai bune decât multe
alte soţii. Când am început să lucrez în munţii din Noua Guinee, m-am înfuriat
adesea văzând cât de rău sunt tratate femeile.

Cuplurile căsătorite pe care le întâlneam pe potecile junglei erau alcătuite în

mod obişnuit dintr-o femeie aplecată sub povara unei legături enorme de lemne
pentru foc şi un copil, tatăl mergând ţanţoş alături şi cărând numai arcul şi
săgeţile. Expediţiile de vânătoare ale bărbaţilor dădeau tot atât de puţine
rezultate ca şi ocaziile pe care le aveau de a se implica în viaţa familiei lor, pe
lângă faptul că anumite animale erau consumate pe loc în junglă de către
bărbaţi. Soţiile erau cumpărate, vândute şi abandonate fără consimţământul lor.

Cu toate acestea, mai târziu, când am avut şi eu copii şi mi-am studiat

sentimentele în vreme ce îmi păzeam familia în timpul plimbărilor, mi-am dat
seama că aş putea să-i înţeleg mai bine pe bărbaţii din Noua Guinee care se
plimbau alături de familiile lor. Mi-am dat seama că mergând alături de copiii
mei eram în exclusivitate atent să nu fie călcaţi de vreo maşină, să nu umble
brambura sau să nu sufere cumva vreun accident. Bărbaţii supunându-se
tradiţiilor din Noua Guinee trebuiau să fie şi mai atenţi din pricina pericolelor
mai mari care îi pândeau pe soţia şi copiii lor. Aceşti bărbaţi, aparent fără griji,
care se plimbau alături de o femeie împovărată, erau de fapt păzitorii şi protec-
torii familiei lor şi îşi păstrau în acest scop mâinile libere, astfel încât să se poată
folosi repede de arc şi de săgeată în eventualitatea că ar fi fost atacaţi de băr-
baţii unui alt trib. Expediţiile de vânătoare ale bărbaţilor şi vânzarea femeilor
continuă să rămână însă un mister pentru mine.

întrebarea la ce sunt buni bărbaţii poate părea total nelalocul ei în contextul

acestei discuţii. De fapt, aceasta este una dintre problemele care ating un punct
sensibil din societatea noastră. Femeile tolerează din ce în ce mai puţin statutul
auto-determinat al bărbaţilor şi îi critică pe bărbaţii care au mai multă grijă de ei
decât de soţiile şi copiii lor. întrebarea ridică de asemenea o foarte importantă
problemă teoretică pentru antropologi. Dacă luăm drept criteriu de evaluare
serviciile pe care bărbaţii le oferă perechilor lor şi copiilor, masculii majorităţii
speciilor de mamifere nu sunt buni decât să injecteze spermă. Ei părăsesc femela
după copulaţie, lăsând-o să poarte singură povara hrănirii, protejării şi antrenării
puilor. Dar masculii umani sunt diferiţi datorită faptului că (de obicei sau adesea)
rămân cu perechea lor şi cu copilul după copulaţie. In general, antropologii sunt
de părere că rolurile suplimentare ale bărbaţilor, rezultate din această

60
împrejurare, au contribuit în mod crucial la evoluţia trăsăturilor distinctive ale
speciei noastre. Raţionamentul e următorul.

Rolurile economice ale bărbaţilor şi femeilor sunt diferite în toate societăţile de

vânători şi culegători încă existente, o categorie care acoperea toate societăţile
umane până la apariţia agriculturii acum zece mii de ani. Invariabil, bărbaţii îşi
petreceau cea mai mare parte a timpului vânând animale mari, în timp ce femeile
îşi petreceau mai mult timp adunând plante, vânând animale mici şi îngrijind
copiii. Tradiţional, antropologii consideră această diferenţiere omniprezentă ca o
diviziune a muncii ce promovează interesele comune ale familiei nucleare şi din
pricina aceasta reprezintă o strategie solidă de cooperare. Bărbaţii sunt mult mai
dotaţi decât femeile pentru a urmări şi omorî animale mari, evident din pricină
că bărbaţii nu trebuie să-i poarte pe copii de colo-colo pentru a-i alăpta şi
pentru că, în medie, bărbaţii sunt mai puternici decât femeile.

După părerea antropologilor, bărbaţii vânează ca să asigure hrană soţiilor şi

copiilor.

O diviziune asemănătoare a muncii persistă în societăţile industriale moderne: în

continuare, multe femei îşi dedică mai mult din timpul lor creşterii copiilor decât
bărbaţii. In timp ce bărbaţii nu mai au ca ocupaţie principală vânătoarea, ei aduc
în continuare hrană soţiilor şi copiilor datorită muncii lor remunerate (lucru pe
care îl fac şi majoritatea femeilor americane). Astfel, expresia „să aduci o pâine
acasă" are un înţeles străvechi şi profund.

Aprovizionarea cu carne de către vânătorii tradiţionali este considerată o funcţie

distinctă a masculilor umani, pe care aceştia o împart doar cu puţine dintre
speciile de mamifere, de pildă lupii şi câinii africani de vânătoare. In mod normal,
se presupune că această trăsătură este legată de alte trăsături general valabile
pentru toate societăţile umane, trăsături ce ne diferenţiază de alte mamifere. în
particular, este legată de faptul că bărbaţii şi femeile rămân asociaţi în familii
nucleare după copulaţie şi de faptul că la oameni (spre deosebire de marile
maimuţe tinere) copiii sunt incapabili să-şi facă rost de mâncare mulţi ani după
ce nu mai sunt alăptaţi.

Această teorie, ce pare atât de evidentă încât este luată drept bună, emite două
predicţii asupra scopurilor vânătorii la oameni. în primul rând, dacă scopul
principal al vânătorii este să aducă familiei vânătorului carne, bărbaţii ar trebui
să urmeze strategia de vânătoare care produce în mod sigur cea mai mare
cantitate de carne. De aici este uşor de dedus că bărbaţii ar obţine în medie mai
multe kilograme de carne pe zi vânând animale mari decât vânând animale mici.
în al doilea rând, trebuie să deducem că un vânător îşi aduce vânatul acasă la
soţie şi copil, şi nu îl împarte cu străinii. Oare sunt aceste două predicţii
adevărate ?

61
în mod surprinzător pentru asemenea argumente antropologice, aceste predicţii
au fost verificate în foarte mică măsură. Poate mai puţin surprinzător este faptul
că rolul conducător în testare 1-a avut o femeie antropolog, Kristen Hawkes de
la Universitatea din Utah. Testele lui Hawkes s-au bazat în special pe măsurători
cantitative ale hranei obţinute de indienii Ache din nordul Paraguaiului şi au fost
făcute împreună cu H. Kaplan. Hawkes a făcut şi alte teste pe populaţia Hadza
din Tanzania, în colaborare cu Nicholas Blurton Jones şi James O'Connell. Să
analizăm mai întâi datele obţinute de la indienii Ache.

în trecut, indienii Ache din nord erau în exclusivitate vânători şi culegători şi au

continuat să-şi petreacă mult timp colindând pădurile chiar şi după ce au
început să se stabilească în aşezări agricole în anii '70. Potrivit schemei
tradiţionale a ocupaţiilor masculine, bărbaţii Ache s-au specializat în vânarea de
mamifere mari, de exemplu pecari şi căprioare şi, de asemenea, în culesul unor
mari cantităţi de miere din stupii albinelor. Femeile pisează amidon ca să obţină
făină din palmieri, adună fructe şi larve de insecte şi au grijă de copii. Tolba de
vânătoare a unui bărbat Ache diferă mult de la o zi la alta: el aduce hrană
destulă pentru mai mulţi oameni dacă omoară un pecar sau dacă găseşte un
stup, dar nu se alege cu nimic într-un sfert din zilele pe care le petrece vânând.
în schimb, la întoarcere, recolta femeilor este previzibilă şi variază foarte puţin
de la o zi la alta, deoarece palmierii dau fructe din abundenţă, astfel încât
cantitatea de făină de amidon pe care o obţine o femeie depinde doar de cât
timp a petrecut pisând-o. O femeie poate fi sigură întotdeauna că va aduna
destul pentru ea şi pentru copii, dar nu poate aduna niciodată atât de mult cât
să-i hrănească şi pe alţii.

Primul lucru surprinzător care rezultă din studiile lui Hawkes şi ale colegilor ei
este legat de diferenţa dintre cantităţile de hrană obţinute prin strategiile dife-
rite ale bărbaţilor şi femeilor. Recordurile erau bineînţeles deţinute de bărbaţi,
având în vedere faptul că bagajul zilnic al unui bărbat depăşea 40 000 de calorii
dacă avea norocul să omoare un pecar. Cu toate acestea, media de 9 634 de
calorii de hrană adusă zilnic de un bărbat s-a dovedit inferioară celei a unei
femei (10 356), iar valoarea mediană pentru bărbat (de 4 663) era mult mai
mică." Acest rezultat paradoxal se explică prin faptul că zilele glorioase în care
un bărbat reuşea să prindă un pecar erau cu mult depăşite de zilele umilitoare
când se întorcea acasă cu mâna goală.

Astfel s-a dovedit că bărbaţii Ache ar duce-o mai bine pe termen lung dacă ar
rămâne la munca înjositoare „a femeilor" de a pisa coaja palmierilor decât să
cedeze ispitei vânătorii. De vreme ce bărbaţii sunt mai puternici decât femeile, ei
ar putea să piseze şi mai multe calorii pe zi decât ele, dacă s-ar hotărî să facă
asta. In goana lor după tentaţii mari, dar imprevizibile, bărbaţii Ache seamănă cu
jucătorii care doresc să câştige marele premiu: pe termen lung, jucătorii ar fi

62
mult mai avantajaţi dacă şi-ar depune banii la bancă şi şi-ar ridica dobânda atât
de plictisitoare şi de previzibilă.

Cealaltă surpriză a fost că vânătorii Ache norocoşi nu aduc carnea acasă în

principal pentru soţiile şi copiii lor, ci o împart cu largheţe tuturor celor din jur.
Acelaşi lucru se petrece şi cu recoltele lor de miere. Consecinţa acestei împărţiri
largi este că trei sferturi din totalul hranei pe care îl consumă un membru al
tribului Ache este luat din afara familiei nucleare.

E uşor de înţeles atunci de ce femeile Ache nu sunt vânători de calibru mare: nu-
şi pot lăsa copiii singuri şi nu-şi pot asuma riscul de a avea în vreo zi tolba goală
pentru că asta le-ar pune în pericol alăptarea şi sarcina. Dar de ce oare evită un
bărbat să facă munca femeilor, se mulţumeşte cu rata mai scăzută de hrană pe
care o aduce ca urmare a vânătorii şi nu aduce acasă nevestei şi copiilor ce a
vânat, cum ar trebui să facă dacă ne luăm după predicţiile tradiţionale ale
antropologilor ?

Paradoxul acesta sugerează că altceva decât interesele soţiei şi copiilor lui

susţine preferinţa bărbatului Ache pentru vânătoarea animalelor mari. In timp ce
Kristen Hawkes îmi prezenta aceste paradoxuri, am avut presimţirea neagră că
adevărata explicaţie s-ar putea să se dovedească mai puţin nobilă decât filozofia
de viaţă a masculului care spune că trebuie să aducă o pâine acasă. Am început
să mă situez în defensivă alături de camarazii mei bărbaţi şi să caut explicaţii
care ar putea să-mi redea încrederea în nobleţea strategiei masculine.

Prima mea obiecţie a fost legată de faptul că Kristen Hawkes făcuse socoteala
prăzilor de vânătoare în calorii. In realitate, orice cititor modern cu ceva
cunoştinţe de nutriţie ştie că nu toate caloriile sunt egale. Poate că vânatul mare
ne satisface nevoia de proteine, care sunt mult mai de preţ pentru noi din punct
de vedere nutriţional decât umilii carbohidraţi ai făinii de amidon obţinute din
palmier. Dar bărbaţii Ache au drept ţintă nu doar carnea bogată în proteine, ci şi
mierea, ai cărei carbohidraţi sunt la fel de umili ca şi cei ai făinii de amidon. In
timp ce bărbaţii din tribul Kalahari San („oamenii tufişurilor") vânează animale
mari, femeile San culeg şi prepară nuci de mongongo, o sursă excelentă de
proteine. Cât timp vânătorii-culegători din zonele joase ale Noii Guinee îşi
irosesc zilele în căutarea, de cele mai multe ori zadarnică, a cangurilor, soţiile şi
copiii lor adună în mod sigur proteine sub formă de peşte, şobolani, omide şi
păianjeni. De ce oare bărbaţii San şi cei din Noua Guinee nu urmează modelul
soţiilor ?

Apoi am început să mă întreb dacă e posibil ca bărbaţii Ache să fie de obicei

vânători ineficienţi, o situaţie aberantă în rândul vânătorilor-culegători moderni.
Fără îndoială că înzestrările pentru vânătoare ale bărbaţilor inuiţi (eschimoşi) şi
ale indienilor arctici le sunt indispensabile, mai ales iarna când nu prea există

63
altă hrană în afară de vânatul mare. Spre deosebire de bărbaţii Ache, bărbaţii din
tribul Hadza din Tanzania obţin în medie cantităţi de vânat mai mari vânând mai
degrabă animale mari decât mici. Dar, asemenea celor din tribul Ache, bărbaţii
din Noua Guinee continuă să vâneze, chiar dacă rezultatele sunt foarte slabe. Şi
vânătorii Hadza persistă în faţa unor riscuri enorme, având în vedere că în medie
nu reuşesc să pună nimic în tolbă în 28 din cele 29 de zile pe care le petrec
vânând. O familie de indieni din tribul Hadza ar putea muri de foame
aşteptându-1 pe soţul-tată să reuşească în încercarea de a doborî o girafă. In
orice caz, nu toată carnea obţinută din când în când de un vânător Hadza sau
Ache este rezervată familiei sale, aşa că întrebarea dacă vânatul mare aduce
avantaje alimentare mai mari sau mai mici decât strategiile alternative nu-şi are
rostul din punctul de vedere al familiei lui. Vânatul animalelor mari nu este, pur
şi simplu, modul cel mai potrivit de a hrăni o familie.

Căutând în continuare să-i apăr pe tovarăşii mei bărbaţii, m-am întrebat apoi: s-
ar putea oare ca scopul împărţirii cărnii şi mierii cu atâta dărnicie să fie îmblân-
zirea pornirilor vânătoreşti prin intermediul unui altruism reciproc ? Adică mă
aştept să omor o girafă doar o dată la 29 de zile, iar fiecare dintre tovarăşii mei
de vânătoare se află în aceeaşi situaţie, dar ne împrăştiem în direcţii diferite şi e
posibil ca fiecare dintre noi să-şi omoare girafa în altă zi. Dacă vânătorii norocoşi
sunt de acord să-şi împartă carnea între ei şi familiile lor, toţi vor avea destul de
des burţile pline. Potrivit acestei interpretări, vânătorii ar trebui să prefere să-şi
împartă prada cu cei mai buni vânători, de la care este foarte probabil să
primească carne în schimb într-o altă zi.

Cu toate acestea, în realitate, vânătorii Ache şi Hadza îşi împart vânatul cu

oricine se află prin apropiere, indiferent dacă este sau nu vânător bun. Asta ne
face să ne întrebăm de ce un bărbat Ache sau Hadza se mai oboseşte să vâneze,
de vreme ce poate pretinde o bucată de carne chiar dacă el personal nu prinde
nimic. Şi, de asemenea, de ce să mai vâneze, dacă orice animal pe care îl omoară
este împărţit tuturor ? De ce nu adună pur şi simplu nuci şi nu vânează şobolani
pe care ar putea să-i aducă familiei lui şi pe care nu ar trebui să-i împartă cu
nimeni ? Trebuie să existe vreo explicaţie mai puţin nobilă a vânătorii bărbăteşti,
pe care am trecut-o cu vederea în eforturile mele de a găsi un motiv nobil.

Un alt posibil motiv nobil la care m-am gândit a fost că împărţirea cu dărnicie a
cărnii e de folos întregului trib al vânătorului, care foarte probabil că înfloreşte
sau piere împreună cu el. Nu e de ajuns să-ţi concentrezi toate energiile hrănirii
familiei tale, dacă restul tribului moare de foame şi nu poate face faţă unui atac
din partea unui trib duşman. Şi totuşi, acest posibil motiv ne duce înapoi la
paradoxul iniţial: cea mai bună modalitate pentru ca întregul trib Ache să fie
bine hrănit este ca toţi să se umilească pisând banala, dar sigura, făină de
amidon din coaja palmierilor, adunând fructe şi larve de insecte. Bărbaţii n-ar

64
trebui să-şi piardă timpul umblând după un asemenea vânat întâmplător cum e
pecarul.

Intr-un ultim efort de a detecta valorile familiei în ocupaţia bărbaţilor cu

vânătoarea, m-am gândit la relevanţa pe care o are vânatul în ceea ce priveşte
rolul de protectori al bărbaţilor. Masculii multor specii de animale, de exemplu
păsările cântătoare, leii şi cimpanzeii, îşi petrec o foarte mare parte din timp
patrulând de-a lungul teritoriului lor. Asemenea patrulări au scopuri multiple: să
detecteze şi să gonească intruşii masculi rivali din teritoriile învecinate, să
detecteze animalele de pradă care ar putea pune în pericol perechea masculului
şi copilul şi să urmărească schimbările sezoniere în cantitatea de hrană şi în alte
resurse. In mod similar, atunci când vânătorii umani caută vânat, şi ei sunt atenţi
la eventualele pericole şi situaţii care pot afecta restul tribului. In plus,
vânătoarea oferă o şansă de antrenare a calităţilor de luptător pe care le folo-
sesc oamenii atunci când îşi apără tribul de duşmani.

Acest rol al vânătorii este cu siguranţă foarte important. Cu toate acestea, se

pune întrebarea ce pericole specifice încearcă vânătorii să detecteze si ale cui
interese încearcă să le servească făcând asta. In timp ce leii şi alte carnivore mari
sunt într-adevăr un pericol pentru populaţiile din anumite zone ale lumii, de
departe cel mai mare pericol pentru societăţile tradiţionale de vânători-
culegători îl constituie vânătorii din triburile rivale. Bărbaţii din aceste societăţi
sunt implicaţi în războaie intermitente, al căror scop este să ucidă bărbaţi din
alte triburi. Femeile şi copiii din tribul rival capturaţi sunt fie ucişi, fie cruţaţi şi
transformaţi în soţii şi, respectiv, în sclavi. In cel mai rău caz, se poate considera
că patrulele de vânători masculi îşi slujesc astfel propriul interes genetic în
dezavantajul grupurilor rivale de bărbaţi. In cel mai bun caz, se poate spune că
îşi apără soţiile şi copiii de pericolele reprezentate în principal de alţi bărbaţi.
Chiar şi aşa, răul şi binele pe care bărbaţii adulţi îl fac restului societăţii prin acti-
vitatea lor de patrulare se pot echilibra reciproc.

Astfel, toate cele cinci eforturi ale mele de a considera vânătoarea de animale
mari la tribul Ache drept o modalitate firească pentru bărbaţi de a servi într-un
fel cât mai nobil interesele soţiilor şi copiilor lor au eşuat. Apoi Kristen Hawkes
mi-a adus aminte de câteva adevăruri dureroase despre avantajele unui bărbat
Ache (spre deosebire de soţia şi copiii lui) de pe urma vânătorii, în afară de
hrana pe care o îngurgitează.

Pentru început trebuie menţionat faptul că în rândul celor din tribul Ache, ca şi
în cazul altor populaţii, sexul extraconjugal nu este ceva neobişnuit. Atunci când
au fost rugate să-1 identifice pe tatăl potenţial (partenerul lor sexual cam din
momentul conceperii) dintr-un grup de 66 de copii/bărbaţi, zeci de femei Ache
au indicat în medie 2,1 bărbaţi pentru fiecare copil. Dintr-un eşantion de 28 de

65
bărbaţi, femeile i-au indicat pe vânătorii buni mai des decât pe cei slabi ca fiind
iubiţii lor şi i-au indicat pe cei buni ca fiind taţii potenţiali ai mai multor copii.

Ca să înţelegem semnificaţia biologică a adulterului, trebuie să ne aducem

aminte de anumite aspecte ale biologiei reproductive despre care am discutat în
capitolul 2 şi despre felul în care acestea introduc o asimetrie fundamentală în
ceea ce priveşte interesele femeilor şi ale bărbaţilor. Pentru femeie, faptul că are
mai mulţi parteneri sexuali nu contribuie în mod direct la capacitatea ei efectivă
de reproducere. Din momentul în care o femeie a fost fertilizată de un bărbat,
contactul sexual cu un altul nu poate duce la naşterea unui alt copil cel puţin
timp de 9 luni, şi probabil pentru cel puţin câţiva ani, datorită amenoreei de
alăptare, răspândită în societăţile de vânători-culegători. Pe de altă parte, în
decursul câtorva minute de adulter, un bărbat, altfel fidel, îşi poate dubla
numărul urmaşilor.

Să facem acum o comparaţie între rezultatele reproductive ale bărbaţilor care se

ghidează după cele două strategii de vânătoare pe care Hawkes le denumeşte
strategia „aducătorului" şi strategia „actorului". Aducătorul obţine hrană pentru
a-şi asigura o cantitate moderată cu o probabilitate cât mai mare, de pildă
vânează şobolani şi pisează făină de palmier. Cel care adoptă strategia actorului
vânează animale mari, înregistrând câştiguri foarte mari doar o singură dată în
decursul mult mai multor zile în care vine cu tolba goală, aportul lui mediu fiind
astfel mai scăzut. In medie, aducătorul oferă cea mai mare cantitate de hrană
soţiei şi copiilor, deşi nu are niciodată în plus pentru a-şi permite să mai dea şi
altcuiva. Tot în medie, cel ce se dă în spectacol aduce mai puţină mâncare soţiei
şi copiilor lui, dar are câteodată atât de multă carne, încât îşi permite s-o împartă
şi cu alţii.

Evident că, dacă o femeie îşi evaluează interesele genetice după numărul de
copii pe care poate să-i crească până la maturitate, aceasta depinde de cât de
multă mâncare le poate oferi, aşa încât cel mai bine pentru ea este să se mărite
cu un aducător. îşi serveşte însă cel mai bine interesele dacă are drept vecini
vânători care se dau în spectacol şi cu care poate avea din când în când contacte
sexuale în schimbul unei cantităţi mai mari de carne pentru ea şi pentru copiii ei.
De asemenea, întregului trib îi plac cei care se dau în spectacol ca urmare a
prăzilor mari pe care le aduc şi pe care le împart cu toată lumea.

In ceea ce priveşte modul în care un bărbat îşi poate servi cel mai bine interesele
genetice, actorul are şi avantaje, dar şi dezavantaje. Unul dintre avantaje este
faptul că ajută la procrearea mai multor copii prin adulter. El mai are, de
asemenea, anumite avantaje în afara adulterului, cum ar fi statutul înalt în ochii
tribului. Ceilalţi membri ai tribului vor să-1 aibă vecin din pricina cărnii pe care o
poate dărui, şi e posibil să-1 răsplătească oferindu-i fiicele drept partenere. Din
aceeaşi cauză, e foarte probabil ca tribul să le acorde tratament preferenţial
66
copiilor celui care se dă în spectacol. Printre dezavantajele pe care acesta le are
se numără şi faptul că în medie el aduce acasă mai puţină mâncare pentru soţia
şi copiii lui, asta însemnând că mai puţini dintre copiii săi legitimi au şanse să
supravieţuiască până la maturitate. De asemenea, e posibil ca şi soţia lui să
umble după alţi bărbaţi în timp ce el e ocupat să se dea în spectacol, consecinţa
fiind că doar un procent foarte mic dintre copii sunt ai lui. Are oare cel care se
dă în spectacol o poziţie mai bună pentru că renunţă la siguranţa asupra
paternităţii câtorva copii, în schimbul posibilităţii de a contribui la conceperea
mai multor copii ?

Răspunsul depinde de mai multe cifre, de pildă de numărul copiilor nelegitimi pe

care poate să-i crească soţia unui aducător, procentul de copii nelegitimi ai unei
soţii de aducător şi măsura în care şansele de supravieţuire ale copiilor unui
vânător care se dă în spectacol sunt sporite de statutul lor favorizat. Valorile
acestor cifre vor fi diferite de la un trib la altul, în funcţie de ecologia locală.
Când Hawkes a estimat valorile pentru indienii Ache, ea a ajuns la concluzia că,
având în vedere un spectru larg de condiţii posibile, e foarte probabil ca actorii
să-şi transmită mai departe genele unui număr mai mare de copii supravieţuitori
decât aducătorii. S-ar putea ca acest scop, şi nu cel tradiţional acceptat de a
aduce pâinea acasă pentru nevastă şi copii, să fie adevărata raţiune a vânatului
animalelor mari.

Aşadar, nu este adevărat că vânătorii bărbaţi şi femeile culegătoare reprezintă o

formă de diviziune a muncii prin intermediul căreia familia nucleară îşi
promovează ca un tot unitar interesele comune şi datorită căreia forţa de muncă
este folosită în mod selectiv pentru binele grupului. De fapt, stilul de viaţă al
vânătorilor şi culegătorilor implică un conflict clasic de interese. După cum
observam şi în capitolul 2, ceea ce este bine pentru interesele genetice ale unui
bărbat nu este neapărat bine şi pentru cele ale unei femei, şi invers. Soţii au
interese comune, dar şi interese divergente. Pentru o femeie e cel mai bine dacă
se mărită cu un aducător, dar un bărbat nu e prea avantajat în această postură.

Studiile biologice din ultimii zeci de ani au demonstrat existenţa a numeroase

asemenea conflicte de interese la animale şi la oameni — nu doar conflicte între
soţi şi soţii (sau între animalele care formează o pereche), dar şi între părinţi şi
copii, între o femeie însărcinată şi fătul ei şi între fraţi. Părinţii au gene în comun
cu urmaşii lor, iar fraţii au gene în comun. Cu toate acestea, fraţii sunt de
asemenea, unul pentru altul, competitorii potenţiali cei mai acerbi, iar părinţii şi
urmaşii sunt de asemenea în competiţie. Multe studii pe animale au demonstrat
că a creşte urmaşi reduce speranţa de viaţă a părintelui datorită consumului de
energie şi riscurilor pe care şi le asumă. Pentru un părinte, un urmaş reprezintă o
cale de a-şi transmite mai departe genele, dar este posibil ca acesta să mai aibă
şi alte asemenea ocazii. Se poate ca interesele părintelui să fie mai bine servite
prin abandonarea unui urmaş şi canalizarea tuturor resurselor sale către alte
67
odrasle, în timp ce interesele urmaşului pot fi cel mai bine servite în dezavantajul
părinţilor săi. In lumea animală, ca şi în cea a oamenilor, nu rareori asemenea
conflicte duc la infanticid, paricid (omorârea părinţilor de către un urmaş) şi
fratricid (omorârea unui frate de către celălalt). In timp ce biologii explică aceste
conflicte prin calcule teoretice bazate pe ecologie genetică şi cantităţi de hrană,
toţi le recunoaştem din experienţă, fără să facem nici un calcul. Conflictele de
interese între oameni strâns înrudiţi prin sânge ori prin căsătorie sunt cele mai
obişnuite şi constituie tragediile cele mai tulburătoare ale vieţii noastre.

Ce valoare generală au aceste concluzii? Hawkes şi colegii ei au studiat doar două

populaţii de vânători-culegători, indienii Ache şi Hadza. Concluziile rezultate aşteaptă să
fie verificate pe alte societăţi de vânători-culegători. E foarte probabil ca răspunsurile să
difere de la trib la trib şi chiar de la individ la individ. Din propria mea experienţă în
Noua Guinee, pot afirma că e foarte probabil ca concluziile lui Hawkes să se aplice şi mai
bine în acest caz. Noua Guinee are puţine animale mari, prăzile de vânătoare sunt
reduse şi tolbele sunt adesea goale. Cea mai mare parte din pradă este consumată
direct de vânători în timp ce se află încă în junglă, iar carnea oricărui animal mare adusă
acasă este împărţită cu dărnicie. Este dificil de apărat vânatul din Noua Guinee din punct
de vedere economic, dar el are rezultate evidente în stabilirea unui statut pentru
vânătorii norocoşi.

Ce se poate spune despre relevanţa concluziilor lui Hawkes pentru societatea noastră?
Probabil că v-aţi albit deja la faţă la gândul că voi pune întrebarea asta şi că vă aşteptaţi
să ajung la concluzia că bărbaţii americani nu sunt buni de nimic. Bineînţeles că nu asta
e concluzia. Pot face observaţia că mulţi bărbaţi americani (majoritatea ? de departe cei
mai mulţi ?) sunt soţi devotaţi, muncesc din greu ca să-şi sporească veniturile, îşi dedică
aceste venituri soţiilor şi copiilor lor, au foarte multă grijă de copii şi nu umblă după
fuste.

Dar, din păcate, rezultatele obţinute în cazul tribului Ache sunt relevante pentru o
anumită parte a bărbaţilor din societatea noastră. Câţiva bărbaţi americani îşi părăsesc
într-adevăr soţiile şi copiii. Procentul de bărbaţi divorţaţi care refuză să plătească pensia
alimentară stipulată prin lege este scandalos de mare, atât de mare, încât până şi
guvernul nostru a început să fie preocupat de această problemă. în Statele Unite, părinţii
singuri îi depăşesc ca număr pe cei căsătoriţi, iar majoritatea celor singuri sunt femei.

Dintre bărbaţii care rămân însuraţi, cunoaştem cu toţii câţiva care au mai multă grijă de
persoana lor decât de soţie şi de copii şi care îşi dedică în mod total nepotrivit timpul,
banii şi energia umblatului după fuste şi după obţinerea unui statut de mascul feroce
prin afişarea unor simboluri specifice şi printr-un anume comportament. Astfel de
preocupări tipic masculine sunt maşinile, sporturile şi consumul de alcool. Prea puţină
pâine mai este adusă acasă. Nu pretind că am socotit ce procent din bărbaţii americani
se încadrează în categoria celor care se dau în spectacol mai degrabă decât în cea a
aducătorilor, dar numărul de figuranţi nu e deloc neglijabil.
68
Chiar şi în rândul cuplurilor devotate care muncesc, studiile privind folosirea timpului
liber arată că femeile americane cu serviciu petrec în medie de două ori mai multe ore
cu sarcinile pe care le au (definite ca slujbă, plus copii, plus casă) decât soţii lor şi, cu
toate acestea, femeile sunt plătite în medie mai puţin pentru aceeaşi muncă decât
bărbaţii. Când soţii americani sunt rugaţi să estimeze numărul de ore pe care ei şi soţiile
lor le dedică fiecare în parte copiilor şi căminului, aceleaşi studii arată că bărbaţii au
tendinţa să se supraevalueze şi să-şi subestimeze soţiile. Senzaţia mea este că aportul
bărbaţilor în casă şi la creşterea copiilor este în medie chiar mai mic în anumite
ţări industrializate, cum ar fi Australia, Japonia, Coreea, Germania, Franţa şi
Polonia, ca să amintesc doar câteva dintre cele pe care întâmplător le cunosc
mai bine. Din acest motiv, atât publicul larg, cât şi antropologii continuă să se
întrebe la ce sunt buni bărbaţii.

69
 6

Cum să obţii mai mult făcând mai puţin

Evoluţia menopauzei feminine

Majoritatea animalelor sălbatice rămân fertile până când mor sau până foarte aproape
de acel moment. Acelaşi lucru este valabil şi la bărbaţi: cu toate că, din motive diferite,
anumiţi bărbaţi devin nefertili sau mai puţin fertili la diferite vârste, bărbaţii nu trec
printr-o perioadă propriu-zisă de anulare totală şi definitivă a fertilităţii la o anumită
vârstă. Sunt atestate nenumărate cazuri de bărbaţi în vârstă, inclusiv unul de 94 de ani,
care au devenit taţi.

In schimb, femeile trec printr-o perioadă de slăbire acută a fertilităţii, începând

aproximativ cu vârsta de 40 de ani, care duce treptat la o sterilitate completă şi definitivă
în decurs de aproape zece ani. Deşi anumite femei continuă să aibă cicluri menstruale
regulate până la vârsta de 54 sau 55 de ani, conceperea după vârsta de 50 de am a fost
foarte rară până la recenta dezvoltare a tehnologiilor medicale care folosesc terapia cu
hormoni şi fertilizarea artificială. De exemplu, în rândul huteriţilor americani, o
comunitate religioasă foarte strictă care se hrăneşte foarte bine şi se opune
contracepţiei, femeile dau naştere la copii cât de repede e posibil din punct de vedere
biologic pentru oameni, cu un interval mediu de doar doi ani între naşteri, si au în medie
în final cam 11 copii. Chiar şi femeile huterite încetează să mai facă copii la vârsta de 49
de ani.

Pentru oamenii de rând, menopauza e un fapt inevitabil al vieţii, de cele mai multe ori
unul dureros şi presimţit cu întristare. Dar pentru biologii evoluţio-nişti, menopauza
feminină e o aberaţie în lumea animală şi un paradox intelectual. Esenţa selecţiei
naturale este promovarea trăsăturilor genetice care măresc numărul de descendenţi ai
unui individ ce îi poartă aceste gene. Cum e posibil ca selecţia naturală să fi dat naştere,
în fiecare membru feminin al unei specii, unor gene care să-i îngreuneze capacitatea de
a lăsa mai mulţi descendenţi ? Toate trăsăturile biologice sunt supuse variaţiilor
genetice, inclusiv perioada de menopauză feminină. De ce, odată menopauza stabilizată
la femei dintr-un motiv oarecare, pragul de vârstă la care se instalează nu a fost împins
treptat până la dispariţia sa din nou, datorită faptului că femeile care treceau prin
menopauză mai târziu în viaţă puteau să lase mai mulţi urmaşi ?

Pentru biologii evoluţionişti, menopauza feminină este aşadar una dintre cele mai
ciudate trăsături ale sexualităţii umane. După cum voi arăta mai departe, este de
asemenea şi printre cele mai importante. Alături de creierele noastre mari şi de poziţia
noastră verticală (factori subliniaţi în orice text despre evoluţia omului), de ovulaţia
noastră ascunsă şi de înclinaţia spre sexul de plăcere (căreia textele nu-i acordă atât de
multă atenţie), sunt convins că menopauza feminină s-a numărat printre trăsăturile

70
biologice esenţiale care ne-au diferenţiat ca oameni — o fiinţă mai dezvoltată decât
marile maimuţe şi deosebită de ele din punct de vedere calitativ.

Mulţi biologi ar protesta dacă ar auzi cele de mai sus. Ei ar susţine că menopauza
feminină la oameni nu ridică o problemă nerezolvată şi că nu este nevoie să mai
discutăm despre ea. Obiecţiile lor sunt de trei tipuri.

In primul rând, anumiţi biologi caracterizează menopauza feminină la oameni drept un

rezultat al recentei creşteri a speranţei de viaţă la oameni. Această creştere se explică nu
doar prin măsurile publice de sănătate din decursul ultimului secol, dar probabil şi prin
dezvoltarea agriculturii cu 10 000 de ani în urmă şi mult mai probabil prin schimbările
evoluţioniste care au condus la creşterea capacităţilor de supravieţuire ale oamenilor în
decursul ultimilor 40 000 de ani. Potrivit acestui punct de vedere, menopauza nu putea fi
un eveniment frecvent în cursul majorităţii celor câteva milioane de ani de evoluţie
umană, pentru că (se pare) aproape nici o femeie şi nici un bărbat nu depăşeau vârsta
de 40 de ani. Bineînţeles că perioada reproductiva a femeii era programată să înceteze
pe la vârsta de 40 de ani, pentru că oricum nu ar fi avut ocazia să aibă vreun folos după
această vârstă. Creşterea duratei de viaţă s-a dezvoltat mult prea recent în istoria
noastră evoluţionistă pentru ca sistemul reproductiv al femeii să fi avut timp să se
adapteze — pretinde această obiecţie.

Şi totuşi, acest punct de vedere ignoră faptul că sistemul reproductiv bărbătesc şi toate
celelalte funcţii biologice, atât ale femeilor, cât şi ale bărbaţilor, continuă să funcţioneze
la majoritatea oamenilor timp de zeci de ani după vârsta de 40 de ani. Ar trebui aşadar
să presupunem că toate celelalte funcţii biologice au fost în stare să se adapteze repede
la noua noastră durată de viaţă, rămânând un mister de ce sistemul reproductiv
feminin a fost singurul incapabil s-o facă. Afirmaţia că în trecut puţine femei
supravieţuiau până la vârsta menopauzei este bazată pe paleodemografie, adică
pe încercări de stabilire estimativă a vârstei în momentul morţii la scheletele
vechi. Aceste estimări se bazează pe presupuneri nedemonstrate şi puţin pla-
uzibile, de exemplu aceea că scheletele recuperate reprezintă un eşantion tipic al
unei întregi populaţii străvechi sau aceea că scheletelor vechi de adulţi li se
poate determina într-adevăr vârsta cu precizie. In timp ce capacitatea
paleodemografilor de a distinge între scheletul vechi al unei persoane de 10 ani
şi cel al unei persoane de 25 de ani nu este pusă la îndoială aici, capacitatea pe
care au pretins-o de a distinge un adult de 40 de ani de unul de 55 de ani nu a
fost încă demonstrată. Calcule nu se prea pot face prin comparaţie cu scheletele
oamenilor moderni, ale căror stiluri de viaţă, diete şi boli diferite fac cu siguranţă
ca pentru oasele lor să se obţină rezultate diferite de cele obţinute pentru vechii
oameni.

A doua obiecţie consideră că e posibil ca menopauza feminină la oameni să fie

un fenomen vechi, dar neagă faptul că ar fi exclusiv specifică oamenilor. Multe
sau majoritatea animalelor sălbatice suferă o scădere a fertilităţii odată cu
71
înaintarea în vârstă. S-a descoperit că anumiţi reprezentanţi foarte în vârstă din
numeroase specii de animale şi păsări sălbatice sunt nefertili. Multe femele în
vârstă de macac rhesus şi anumiţi şoareci de laborator — trăind în cuşti special
amenajate sau în grădini zoologice, unde vieţile le sunt considerabil prelungite
în comparaţie cu durata lor de viaţă normală, profitând de îngrijiri medicale
foarte atente şi de protecţie totală împotriva duşmanilor — ajung într-adevăr la
sterilitate. Pornind de la aceste fapte, anumiţi biologi sunt de părere că
menopauza feminină la oameni este doar o manifestare a unui fenomen, larg
răspândit, de menopauză animală. Oricare ar fi explicaţia acestui fenomen,
existenţa lui la mai multe specii ar însemna că menopauza la specia umană nu
este neapărat ceva deosebit, care să necesite explicaţii.

Cu toate acestea, cu o floare nu se face primăvară, iar nici o femeie sterilă nu

poate institui menopauza. Asta înseamnă că detectarea unei persoane în vârstă
care se întâmplă să fie sterilă în sălbăticie, ori a sterilităţii regulate la animalele
din cuşcă a căror speranţă de viaţă este extinsă în mod artificial, nu ajută la
stabilirea existenţei menopauzei ca fenomen important din punct de vedere
biologic în sălbăticie. Pentru asta ar fi nevoie să se demonstreze că un număr
important de femele adulte dintr-o populaţie de animale sălbatice au devenit
sterile şi au mai trăit o perioadă importantă din timpul lor de viaţă după
dispariţia fertilităţii.

Specia umană corespunde într-adevăr acestei definiţii, dar numai despre una sau
poate două specii de animale sălbatice se mai ştie cu siguranţă că se con-
formează aceleiaşi reguli. Una este o specie de şoareci marsupiali din Australia la
care masculii (şi nu femelele) manifestă ceva ce s-ar putea numi menopauză: toţi
masculii din respectiva populaţie devin sterili într-o scurtă perioadă de timp în
august şi mor în decursul următoarelor două săptămâni, lăsând o populaţie alcă-
tuită în exclusivitate din femele însărcinate. In acest caz însă, faza de
postmenopauză este doar un procent neglijabil din întreaga durată de viaţă a
masculului.

Şoarecii marsupiali nu trec printr-o menopauză adevărată, ci sunt mai degrabă

consideraţi un exemplu de reproducere tip big bang, sau semelparitate — un singur
efort reproductiv în decursul unei vieţi, urmat foarte repede de sterilitate şi moarte, cum
se întâmplă şi în cazul somonului şi al agaraceelor. Un exemplu mai bun de menopauză
animală este oferit de balenele-pilot, la care un sfert din exemplarele adulte ucise de
vânătorii de balene s-au dovedit a fi în perioada de postmenopauză, judecând după
starea ovarelor. Femelele de balenă-pilot trec prin perioada de menopauză la vârsta de
30 sau de 40 de ani, au o durată de supravieţuire după aceea de cel puţin 14 ani şi pot
trăi mult peste 60 de ani.

Menopauza ca fenomen biologic important nu este deci unică la oameni, ea fiind

împărţită măcar cu o singură specie de balene. Ar fi interesant de căutat dovezi ale
72
menopauzei la balenele ucigaşe şi la câteva alte specii care s-ar putea dovedi candidaţi
la menopauză. Dar se descoperă destul de des femele în vârstă încă fertile în rândul
populaţiilor sălbatice îndelung studiate ale altor mamifere cu durată de viaţă mai lungă,
inclusiv la cimpanzei, gorile, babuini şi elefanţi. Aşadar, e puţin probabil ca aceste specii
şi majoritatea celorlalte să sufere de menopauză regulată. De exemplu, un elefant de 55
de ani este considerat bătrân, având în vedere faptul că 95 la sută dintre elefanţi mor
înainte să atingă această vârstă. Dar fertilitatea elefanţilor femele de 55 de ani este
jumătate din cea a femelelor aflate în floarea vârstei.

Menopauza feminină este aşadar destul de neobişnuită în lumea animală pentru ca

evoluţia ei la oameni să necesite explicaţii. Cu siguranţă că nu am moştenit-o de la
balenele-pilot, de ai căror strămoşi propriii noştri strămoşi s-au despărţit acum 50 de
milioane de ani. De fapt, menopauza trebuie să se fi dezvoltat la noi începând din
momentul când strămoşii noştri s-au despărţit de cei ai cimpanzeilor şi ai gorilelor acum
7 milioane de ani, pentru că ea apare la oameni în timp ce la cimpanzei şi la gorile nu
(sau, cel puţin, nu în mod regulat).

A treia şi ultima obiecţie consideră menopauza umană un fenomen vechi, care este
neobişnuit în rândul animalelor. In schimb, criticii sunt de părere că nu ar trebui să
căutăm o explicaţie pentru menopauză, fiindcă misterul a fost deja rezolvat. Soluţia
(spun ei) se află în mecanismul fiziologic al menopauzei: rezerva de ovule a unei femei
este fixată de la naştere şi nu sporeşte cu timpul. Unul sau mai multe ovule sunt pier-
dute prin ovulaţie la fiecare ciclu menstrual, şi mult mai multe ovule mor pur şi simplu
(fenomen numit atresie). Până la vârsta de 50 de ani, aproape întreaga rezervă iniţială de
ovule a unei femei este terminată. Acele ovule care rămân sunt vechi de o jumătate de
secol, din ce în ce mai insensibile la hormonii pituitari şi mult prea puţine pentru a
produce destul estradiol ca să atragă secreţia hormonilor pituitari.

Se poate ridica însă o contraobiecţie fatală la această obiecţie. Obiecţia nu este greşită,
ea este însă incompletă, într-adevăr, epuizarea şi îmbătrânirea rezervei de ovule este
cauza imediată a menopauzei la oameni, dar de ce le-a programat selecţia naturală pe
femei aşa încât ovulele lor să se epuizeze sau să devină insensibile în jurul vârstei de 40
de ani ? Nu există nici o explicaţie convingătoare pentru faptul că nu am fi putut să ne
dezvoltăm o cantitate de două ori mai mare de ovule sau ovule care să rămână sensibile
după o jumătate de secol. Ovulele elefanţilor, ale balenelor fără dinţi şi poate chiar şi ale
albatroşilor rămân viabile timp de cel puţin 60 de ani, iar cele ale broaştelor ţestoase
sunt viabile mult mai mult timp, aşa că ar fi fost posibil ca şi ovulele umane să-şi
dezvolte aceeaşi capacitate.

Motivul principal pentru care această a treia obiecţie e incompletă este că ea confundă
mecanisme proxime cu explicaţii cauzale ultime. (Un mecanism proxim este o cauză
directă, imediată, în timp ce o explicaţie finală este ultima dintr-un lung şir de factori
care conduc la acea cauză imediată. De exemplu, cauza imediată a unui divorţ poate fi
descoperirea de către soţ a legăturilor extraconjugale ale soţiei, dar explicaţia ultimă
73
poate fi insensibilitatea cronică a soţului şi incompatibilitatea fundamentală a cuplului,
care a făcut-o pe soţie să aibă legături extraconjugale.) Fiziologii şi specialiştii în biologia
moleculară cad adesea în capcana de a trece cu vederea această distincţie, care este însă
fundamentală pentru biologie, istorie şi comportamentul uman în general. Fiziologia şi
biologia moleculară nu pot decât să identifice mecanismele imediate, doar biologia
evoluţionistă poate oferi explicaţiile cauzale ultime. O ilustrare simplă a acestui lucru ar fi
explicaţia faptului că aşa-numitele broaşte dendrobate sunt otrăvitoare deoarece secretă
o substanţă chimică letală denumită batracotoxină. Dar acel mecanism biologic
molecular datorită căruia broasca este otrăvitoare ar putea fi considerat un detaliu total
neimportant, pentru că alte substanţe otrăvitoare ar fi fost la fel de eficiente. Explicaţia
cauzală ultimă este că broaştele dendrobate şi-au dezvoltat substanţe otrăvitoare fiindcă
sunt mici şi altminteri neajutorate, o ţintă uşoară pentru animalele de pradă dacă nu ar fi
protejate de otravă.

Am observat deja de mai multe ori în această carte că marile probleme ale sexualităţii
umane sunt întrebările evoluţioniste despre esenţa explicaţiilor cauzale ultime, şi nu
căutarea mecanismelor fiziologice imediate. Intr-adevăr, sexul este o plăcere pentru noi
deoarece femeile au ovulaţie ascunsă şi sunt tot timpul receptive, dar de ce şi-au
dezvoltat această fiziologie reproductiva atât de ciudată ? într-adevăr, bărbaţii au
capacitatea fiziologică de a produce lapte, dar de ce nu au evoluat în sensul exploatării
acestei capacităţi ? în mod asemănător, pentru menopauză, partea uşoară a misterului
este adevărul banal că rezerva de ovule a femeii se termină sau scade mult în jurul
vârstei de 50 de ani. Provocarea este de a descoperi de ce ne-am dezvoltat acest detaliu
aparent negativ al fiziologiei noastre reproductive.

îmbătrânirea (sau senectutea, cum o numesc biologii) sistemului reproductiv feminin nu

poate fi analizată eficient dacă nu este considerată în paralel cu alte procese de
îmbătrânire. Ochii, rinichii, inima şi toate celelalte organe şi ţesuturi ale noastre ajung de
asemenea la senectute. Această îmbătrânire a organelor noastre nu este însă inevitabilă
din punct de vedere fiziologic — ori, cel puţin, nu este inevitabil ca ele să îmbătrânească
la fel de repede la toate speciile, pentru că organele anumitor broaşte ţestoase, melci
sau ale altor specii rămân într-o stare bună mult mai mult timp decât ale noastre.

Fiziologii şi mulţi alţi cercetători ai procesului de îmbătrânire încearcă să-i găsească o

singură explicaţie generală. Explicaţiile populare care au apărut în ultimele decenii au
invocat sistemul imunitar, radicalii liberi, hormonii şi diviziunea celulară. De fapt, în
pofida tuturor ipotezelor, toţi cei care am trecut de vârsta de 40 de ani ştim că tot ce
este legat de corpul nostru începe să se deterioreze, nu doar sistemul nostru imunitar
sau de apărare împotriva radicalilor liberi. Cu toate că am avut parte de o viaţă mai
lipsită de stres şi cu îngrijiri medicale mai bune decât majoritatea celor aproximativ 6
miliarde de oameni de pe pământ, pot sesiza procesele de îmbătrânire care au început
deja să pună stăpânire pe mine la vârsta de 59 de ani: perceperea slăbită a sunetelor
ascuţite, dificultatea de focalizare la distanţe mari, un simţ mai puţin fidel al mirosului şi
gustului, pierderea unui rinichi, degradarea dinţilor, degete mai puţin flexibile ş.a.m.d.
74
Convalescenţa mea în urma afecţiunilor este deja mai lungă decât înainte: a trebuit să
renunţ la alergat din pricina afecţiunilor repetate la pulpa piciorului, de curând am ieşit
dintr-o perioadă de convalescenţă în urma unei entorse la umărul stâng, iar acum
tocmai mi-am scrântit un tendon de la un deget. Şi dacă experienţa altor bărbaţi poate fi
luată drept model, pot spune că în faţa mea se întinde litania plângerilor obişnuite, care
includ probleme cu inima, artere înfundate, probleme cu vezica, cu încheieturile, lărgirea
prostatei, pierderea memoriei, cancerul de colon ş.a.m.d. Toate aceste deteriorări sunt
ceea ce numim îmbătrânire.

Motivele principale ale acestei litanii apăsătoare sunt uşor de înţeles prin analogie cu
structurile construite de om. Asemenea maşinilor, trupurile animale au tendinţa să se
deterioreze treptat sau să devină grav afectate odată cu trecerea timpului şi cu folosirea
lor repetată. In scopul combaterii acestor tendinţe, ne reparăm şi ne întreţinem cu
conştiinciozitate maşinile. Selecţia naturală asigură corpului nostru capacitatea de a se
întreţine şi de a se repara inconştient.

Atât corpurile, cât şi maşinile sunt întreţinute în două feluri. In primul rând, reparăm o
parte dintr-o maşină atunci când ea este foarte stricată. De exemplu, reparăm garnitura
găurită a unei maşini sau aripa tamponată şi îi înlocuim frânele sau cauciucurile, dacă
sunt atât de stricate încât nu mai pot fi reparate. In mod asemănător, corpul nostru
repară stricăciunile grave. Cel mai vizibil exemplu în acest sens este refacerea rănilor
atunci când ne tăiem, dar refacerea moleculară a ADN-ului afectat şi multe alte procese
de refacere au loc în interiorul nostru fără ca noi să le putem vedea. La fel cum un
cauciuc stricat poate fi înlocuit, şi corpul nostru are capacitatea de a regenera părţi din
organele afectate, de exemplu poate reface un ţesut al rinichilor, ficatului sau
intestinului. Această capacitate de regenerare este mult mai dezvoltată la alte animale.
Ce bine ar fi dacă am semăna cu stelele de mare, crabii, castraveţii de mare şi şopârlele
care îşi pot regenera braţele, picioarele, intestinele şi, respectiv, coada!

A doua modalitate de întreţinere a maşinilor şi a corpurilor este cea regulată şi automată

necesară contrabalansării procesului de uzare treptată, indiferent dacă organismul a fost
sau nu grav afectat. De exemplu, cu ocazia verificărilor planificate schimbăm uleiul,
bujiile, cureaua de la ventilator şi pivoţii unei maşini. In mod asemănător, din corpul
nostru creşte constant păr, se înlocuiesc o dată la câteva zile ţesuturile interioare ale
intestinului subţire, celulele roşii din sânge o dată la câteva luni, iar fiecare dinte o dată
în viaţă.

înlocuirea invizibilă este valabilă si în cazul moleculelor de proteine care ne alcătuiesc

corpul.

Timpul de funcţionare al maşinii depinde foarte mult de cât de bine este întreţinută şi de
câţi bani sau alte resurse sunt alocate întreţinerii ei. Acelaşi lucru este valabil şi pentru
corpuri, nu numai având în vedere programele de exerciţii, vizitele la doctor şi alte forme
de întreţinere conştiente, dar şi în legătură cu refacerile si formele de întreţinere

75
inconştiente de care au grijă corpurile noastre. Procesele de sintetizare a pielii noi, a
ţesutului renal şi a proteinelor folosesc foarte multă energie biosintetică. Speciile de
animale sunt foarte diferite între ele din punctul de vedere al investiţiei lor în întreţinere
şi, în consecinţă, al ratei de îmbătrânire. Anumite broaşte ţestoase trăiesc peste 100 de
ani. Şoarecii de laborator, care trăiesc în cuşti, sunt hrăniţi din abundenţă, sunt apăraţi
de animale de pradă şi de alte riscuri, primesc îngrijiri medicale mai bune decât orice
broască ţestoasă sălbatică sau decât marea majoritate a oamenilor, mor de bătrâneţe
înainte să împlinească 3 ani. Există diferenţe de îmbătrânire chiar şi între noi, oamenii, şi
rudele noastre cele mai apropiate, maimuţele mari. Cele bine hrănite, care trăiesc în
siguranţă în grădini zoologice şi sunt tratate de veterinari rar (dacă nu chiar niciodată),
depăşesc vârsta de 60 de ani, în timp ce americanii albi expuşi la mult mai multe pericole
şi beneficiind de mai puţină îngrijire medicală trăiesc acum în medie până la 78 de ani
bărbaţii şi 83 femeile. De ce oare corpurile noastre îşi poartă inconştient mai bine de
grijă decât o fac cele ale maimuţelor mari ? De ce îmbătrânesc broaştele ţestoase atât de
încet în comparaţie cu şoarecii ?

Am putea evita complet îmbătrânirea şi am putea (în absenţa accidentelor) trăi la

nesfârşit dacă am fi cu toţii scoşi din când în când din funcţiune şi ne-am schimba toate
organele cât mai des. Am putea evita artrita dacă ne-am dezvolta alte membre, cum fac
crabii, atacurile de inimă prin dezvoltarea periodică a unei inimi noi, şi am putea
minimiza uzarea dinţilor dacă ne-ar creşte la loc de 5 ori (cum se întâmplă la elefanţi, în
loc de o singură dată, cum ni se întâmplă nouă). Aşadar, unele animale investesc foarte
mult în anumite aspecte ale refacerii corpului lor, dar nici un animal nu investeşte la fel
de mult în toate aspectele, după cum nici un animal nu poate evita în totalitate
îmbătrânirea.

Motivul devine din nou evident prin analogie cu maşinile noastre: costul ridicat al
reparării şi întreţinerii. Majoritatea nu dispunem decât de sume limitate de bani pe care
suntem obligaţi să le împărţim. Investim în reparaţiile maşinii exact atât cât s-o facem să
funcţioneze şi doar atâta timp cât are rost din punct de vedere economic să facem asta.
Atunci când nota de plată pentru reparaţii devine prea mare, ne dăm seama că e mai
ieftin să punem maşina veche pe butuci şi să cumpărăm alta. Genele noastre trebuie să
facă faţă unui troc similar între repararea corpului vechi care le conţine şi fabricarea unor
containere noi pentru gene (adică bebeluşi). Cheltuielile pentru repararea fie a maşinilor,
fie a corpurilor consumă din resursele disponibile pentru cumpărarea unei maşini noi
sau procreare. Animalele care se repară singure la un preţ foarte scăzut şi au durate
scurte de viaţă, asemenea şoarecilor, pot să dea naştere puilor mult mai repede decât
cele greu de întreţinut şi care trăiesc mult, ca noi, oamenii. O femelă şoarece care moare
la vârsta de 2 ani, cu mult înainte de momentul în care noi, oamenii, devenim fertili, a
produs 5 pui la fiecare două luni, începând de la vârsta de doar câteva luni.

Asta înseamnă că selecţia naturală reglează investiţiile relative în reparaţie şi

reproducere aşa încât să maximizeze transmiterea de gene către urmaşi. Echilibrul dintre
reparaţie şi reproducere este diferit de la specie la specie. Anumite specii, cum ar fi
76
şoarecii, sunt urmărite de spectrul dispariţiei şi dau naştere puilor foarte repede, dar mor
la fel de repede. Altele, cum suntem şi noi, investesc mult în reparaţii, trăiesc aproape un
secol şi pot procrea o duzină de copii în acest interval de timp (dacă este vorba despre o
femeie huterită), sau peste 1 000 de copii (dacă este vorba despre un împărat ca Moulay
cel Sângeros). Rata anuală de concepere la oameni este mai mică decât cea a şoarecelui
(chiar şi în cazul împăratului Moulay), dar ei dispun de mai mulţi ani în care pot procrea.

Se dovedeşte astfel că un aspect determinant al investiţiei biologice în reparaţii — şi

deci în perioada de viaţă în cele mai bune condiţii — este riscul de a muri din cauza
accidentelor sau a condiţiilor proaste. Dacă eşti şofer de taxi în Teheran, nu-ţi cheltuieşti
banii pentru întreţinerea taxiului tău, pentru că acolo e sigur că până şi cel mai atent
taximetrist va fi tamponat cam o dată la câteva săptămâni. In schimb, îţi strângi toţi banii
ca să cumperi inevitabilul taxi nou. In mod asemănător, animalele ale căror stiluri de
viaţă trebuie să facă faţă riscului ridicat al unei morţi accidentale sunt programate din
punct de vedere evoluţionist să o lase mai moale cu reparaţiile şi să îmbătrânească mai
repede, chiar şi atunci când trăiesc în siguranţa cuştii din laborator şi sunt bine hrănite.
Şoarecii, care în sălbăticie sunt supuşi unei rate mari de capturare de către animale de
pradă, sunt programaţi din punct de vedere evoluţionist să investească mai puţin în
reparaţii şi să îmbătrânească mai repede decât alte animale asemănătoare, ca păsările,
de exemplu, care pot să scape de animalele de pradă, în sălbăticie, zburând. Broaştele
ţestoase, protejate în sălbăticie de o carapace, sunt programate să îmbătrânească mai
încet decât alte reptile, în timp ce porcii spinoşi, protejaţi de spini, îmbătrânesc mai greu
decât alte mamifere de dimensiuni asemănătoare.

Această generalizare se aplică şi în cazul nostru şi al maimuţelor mari, rudele noastre.

Oamenii din trecutul îndepărtat, care de obicei rămâneau pe pământ şi se apărau cu
suliţe şi foc, erau expuşi unui risc mai mic de a muri atacaţi de animale de pradă sau de
a cădea din copac decât maimuţele care trăiau în copaci. Moştenirea programării
evoluţioniste rezultate de aici se păstrează până astăzi şi se manifestă prin faptul că noi
trăim câteva decenii în plus faţă de maimuţele din grădina zoologică, aflate în condiţii
comparabile de siguranţă, sănătate şi îndestulare. E cert că noi ne-am dezvoltat
mecanisme mai bune de reparaţie şi ne-am redus rata de îmbătrânire în decursul
ultimelor 7 milioane de ani, de când ne-am despărţit de rudele noastre maimuţele mari,
ne-am dat jos din copac şi ne-am înarmat cu suliţe, pietre şi foc.

Un raţionament similar este relevant şi în cazul experienţei noastre dureroase care ne

spune că totul în corpul nostru începe să cedeze pe măsură ce înaintăm în vârstă. Din
păcate, crudul adevăr al schemei evoluţioniste este eficienţa costului. Aţi pierde o
cantitate considerabilă de energie biosintetică, care altfel ar putea fi canalizată către
procesul de procreaţie, dacă v-aţi menţine o parte a corpului într-o asemenea stare de
regenerare încât să le poată depăşi în funcţionare, precum şi în durata de viaţă, pe toate
celelalte părţi. Corpul cel mai eficient construit este cel în care toate organele se uzează
aproximativ în acelaşi ritm.

77
Bineînţeles că acelaşi principiu este valabil şi în cazul mecanismelor construite de om,
după cum se vede într-o povestire despre acel geniu al fabricării de automobile eficiente
care a fost Henry Ford. într-o bună zi, Ford şi-a trimis nişte angajaţi la un cimitir de
maşini cu sarcina de a examina starea în care se află părţile rămase din maşinile model
Ford T care fuseseră aruncate. Angajaţii s-au întors cu vestea aparent tristă că aproape
toate componentele prezentau semne de uzură. Singura excepţie o constituiau pivoţii,
care erau aproape noi. Spre uimirea angajaţilor, în loc să fie mândru că pivoţii sunt
rezistenţi, Ford a declarat că aceştia erau exagerat de bine construiţi şi că în viitor
trebuiau produşi cu mai puţină cheltuială. E posibil ca această concluzie a lui Ford să
contrazică în totalitate idealul meşteşugului, dar era perfect valabilă din punct de vedere
economic: el îşi irosise într-adevăr banii făcând pivoţi care să dureze mult şi a căror
rezistenţă o depăşea pe cea a maşinilor în care erau instalaţi.

Proiectarea corpurilor noastre, care a evoluat prin selecţie naturală, se supune

principiului pivotului al lui Henry Ford cu o singură excepţie. în principiu, toate părţile
corpului omenesc se uzează cam în acelaşi timp. Principiul pivotului se aplică chiar şi
sistemului reproductiv al bărbaţilor, care nu iese brusc din funcţiune, dar acumulează
treptat diverse probleme, cum ar fi hipertrofierea prostatei şi scăderea numărului de
spermatozoizi în grade diferite de la bărbat la bărbat. Principiul pivotului se aplică de
asemenea corpurilor animalelor. Cele prinse în sălbăticie prezintă puţine semne ale
deteriorării legate de vârstă, pentru că e foarte probabil ca un animal sălbatic să moară
ucis de unul de pradă sau în urma unui accident, atunci când corpul lui devine mai slab.
Cu toate acestea, în grădini zoologice şi în cuşti de laborator, animalele prezintă
deteriorări datorate îmbătrânirii în toate părţile corpului, asemenea nouă.

Aceleaşi veşti triste sunt valabile şi în cazul femelei şi al sistemului reproductiv al

animalelor. Femelele de macac rhesus îşi epuizează rezerva de ovule funcţionale în jurul
vârstei de 30 de ani; fertilizarea ovarelor la iepurii în vârstă este mai puţin sigură, un
număr din ce în ce mai mare de ouă prezintă anomalii la ham-sterii, şoarecii şi iepurii
bătrâni, iar îmbătrânirea efectivă a uterului conduce la creşterea mortalităţii embrionare
la hamsteri, şoareci şi iepuri. Astfel, în lumea animală sistemul de reproducere al femelei
este un microcosmos al întregului corp, în sensul că tot ceea ce ar putea să nu mai
funcţioneze bine datorită vârstei se deteriorează într-adevăr odată cu vârsta — la vârste
diferise, în funcţie de indivizi.

Excepţia categorică de la principiul pivotului o constituie menopauza feminină. Intr-un

interval de timp relativ scurt, aceasta afectează sistemul de reproducere la toate femeile,
cu zeci de ani înainte de moartea prevăzută şi chiar cu mult timp înainte de moartea
femeilor din populaţiile de vânători-culegători. Sistemul de reproducere este dezafectat
din cauza unui bana' ,iotiv fiziologic — epuizarea rezervei de ouă funcţie ale — care ar fi
fost destul de uşor de eliminat printr-o simplă mutaţie care să schimbe puţin rata cu
care ouăle mor sau devin nefuncţionale. Evident că nu a existat un aspect fiziologic legat
de menopauza feminină la oameni care să nu poată fi evitat, după cum nu era nimic ine-
vitabil din punct de vedere evoluţionist în cazul mamiferelor în general. în schimb,
78
femela, dar nu şi masculul uman, a fost programată într-un mod specific prin selecţie
naturală, cândva în decursul ultimelor câtorva milioane de ani, să-şi dezafecteze
prematur sistemul de reproducere. Această îmbătrânire prematură este cu atât mai
surprinzătoare, cu cât ea este complet opusă curentului predominant: cu alte cuvinte,
noi, oamenii, ne-am dezvoltat o îmbătrânire întârziată, nu una prematură.

Teoretizările pe marginea raţiunilor evoluţioniste ale menopauzei feminine umane

trebuie să explice cum e posibil ca strategia evoluţionistă aparent contrareproductivă a
unei femei de a face mai puţini copii ar putea avea ca rezultat naşterea mai multor copii.
Evident că, pe măsură ce o femeie înaintează în vârstă, ea poate face mai mult pentru a
mări numărul de oameni care îi poartă genele dacă se dedică copiilor ei existenţi,
nepoţilor potenţiali şi celorlalte rude, în loc să dea naştere unui alt copil.

Raţionamentul evoluţionist se bazează în acest caz pe câteva aspecte simple ale vieţii.
Unul dintre acestea este lunga perioadă de dependenţă de părinţi a copilului uman, un
interval de timp mai lung decât la oricare altă specie de animale. Un pui de cimpanzeu
începe să-şi adune singur hrana imediat ce nu mai este alăptat de mama lui. El îşi adună
cea mai mare parte a hranei cu propriile mâini. (Folosirea de către cimpanzei a uneltelor,
de exemplu „pescuitul" termitelor cu fire de iarbă sau spargerea nucilor cu pietre,
prezintă un mare interes pentru oamenii de ştiinţă, dar are doar o semnificaţie limitată,
ţinând de regimul alimentar al cimpanzeilor.) Bebeluşul cimpanzeu îşi prepară de
asemenea hrana cu propriile mâini. Dar vânătorii şi culegătorii îşi obţin cea mai mare
parte din hrană cu ajutorul uneltelor, cum ar fi beţe pentru săpat, plase, suliţe şi coşuri.
De asemenea, cea mai mare parte din hrana oamenilor este preparată cu ajutorul unor
instrumente (curăţată de coajă, măcinată, tăiată etc.) şi apoi gătită la foc. Noi nu ne
apărăm de animalele de pradă periculoase cu ajutorul dinţilor şi muşchilor puternici,
cum fac alte animale sălbatice, ci cu ajutorul uneltelor noastre. Chiar şi numai mânuirea
acestor unelte depăşeşte dexteritatea bebeluşilor, ca să nu mai vorbim de faptul că
fabricarea lor întrece cu mult capacităţile copiilor mici. Folosirea şi fabricarea uneltelor
sunt transmise nu doar prin imitaţie, ci şi prin limbaj, care ajunge să fie stăpânit de un
copil în mai mult de zece ani.

în consecinţă, în majoritatea societăţilor, un pui de om nu poate fi independent din

punct de vedere economic sau capabil să joace un rol economic de adult până în
momentul adolescenţei sau până pe la 20 de ani. Până atunci, copilul rămâne dependent
de părinţi, mai ales de mamă, deoarece, aşa cum am remarcat în capitolele anterioare, în
general mamele au mai multă grijă de copii decât taţii. Părinţii sunt importanţi nu numai
pentru că asigură hrana copilului şi pentru că îl învaţă să se folosească de unelte, ci şi
pentru că îi asigură protecţie şi un statut în cadrul tribului. In societăţile tradiţionale,
moartea timpurie a mamei sau a tatălui îi afecta viaţa copilului chiar dacă părintele
rămas se recăsătorea, iar aceasta din cauza posibilelor conflicte cu interesele genetice
ale părintelui vitreg. Un orfan tânăr care nici măcar nu era adoptat avea şi mai puţine
şanse de supravieţuire.

79
Astfel, o mamă din societăţile de vânători-culegători care avea deja mai mulţi copii risca
să-şi piardă o parte din investiţia genetică dacă nu reuşea să supravieţuiască până când
cel mai mic dintre ei ajungea măcar la vârsta adolescenţei. Acest aspect dur care
afectează menopauza feminină la oameni devine şi mai pregnant în lumina unui alt
aspect la fel de dur: naşterea fiecărui copil pune imediat în pericol naşterea eventualilor
viitori copii ai mamei din cauza riscului ca mama să moară la naştere. La majoritatea
celorlalte specii de animale, acest risc este nesemnificativ. De exemplu, într-un studiu pe
401 femele macac rhesus însărcinate, doar una a murit la naştere. Pentru oamenii din
societăţile tradiţionale, riscul era mult mai mare şi creştea odată cu vârsta. Chiar şi în
societăţile occidentale foarte dezvoltate din secolul al XX-lea, riscul de a muri la naştere
este de 7 ori mai mare pentru o mamă care a depăşit vârsta de 40 de ani decât pentru
una de 20 de ani. Dar fiecare copil nou pune viaţa mamei în pericol nu doar din cauza
riscului imediat de moarte în timpul naşterii, dar şi din cauza riscului întârziat de moarte
provocată de epuizarea prin alăptare, îngrijirea unui copil mic şi munca grea pentru
hrănirea mai multor guri.

Un alt aspect dureros: copiii mamelor mai în vârstă au mai puţine şanse să
supravieţuiască sau să fie sănătoşi, din cauza riscurilor crescute de avort, moartea
copilului la naştere, greutatea mică a fătului şi defectele genetice datorate înaintării în
vârstă. De exemplu, riscul unui făt de a suferi de boala genetică numită sindromul Down
creşte odată cu vârsta mamei, de la o naştere din 2 000 pentru o mamă sub 30 de ani la
o naştere din 300 pentru o mamă între 35 şi 39 de ani şi o naştere din 50 pentru o
mamă de 43 de ani, până la probabilitatea sinistră de unu la zece pentru o mamă trecută
de 50 de ani.

Aşadar, e posibil ca, pe măsură ce o femeie îmbătrâneşte, să acumuleze mai mulţi copii;
ea a avut de asemenea grijă de ei un timp mai îndelungat, aşa încât riscă o investiţie mai
mare cu fiecare sarcină care apare. Dar şansele ca ea să moară la naştere sau ca fătul sau
copilul să moară sau să fie foarte bolnav cresc de asemenea. De fapt, mama mai în
vârstă îşi asumă un risc mai mare pentru un câştig potenţial mai mic. Acesta este un set
de factori care au tendinţa de a favoriza menopauza feminină la oameni şi care are drept
consecinţă paradoxală faptul că o femeie reuşeşte să aibă mai mulţi copii în viaţă dacă
dă naştere la mai puţini. Selecţia naturală nu a programat menopauza şi la bărbaţi din
două motive: bărbaţii nu mor niciodată la naştere, rareori mor în timpul actului sexual şi
este mult mai puţin probabil, în comparaţie cu mamele, ca ei să se epuizeze având grijă
de copii.

O ipotetică femeie în vârstă care nu suferă de menopauză şi moare la naştere sau în

timp ce îşi îngrijeşte copilul ar risipi astfel chiar mai mult decât investiţia pe care a făcut-
o în copiii anteriori. Şi asta pentru că, în cele din urmă, copiii unei femei încep să facă şi
ei copii, iar aceşti copii sunt o parte din investiţia anterioară a femeii. In special în
societăţile tradiţionale, supravieţuirea unei femei este importantă nu numai pentru copiii
ei, ci şi pentru nepoţi.

80
Acest rol extins al femeilor în postmenopauză a fost studiat de Kristen Hawkes,
antropologul ale cărui cercetări asupra rolului bărbaţilor le-am discutat în capitolul 5.
Hawkes şi colegii ei au studiat femeile din populaţia de vânători şi culegători Hadza din
Tanzania, care îmbătrâneau la diferite vârste. Femeile care îşi dedicau cea mai mare
parte a timpului culesului hranei (în special rădăcini, miere şi fructe) erau cele în
postmenopauză. Aceste bunici Hadza foarte harnice erau active timp de 7 ore pe zi, în
comparaţie cu cele doar 3 ore ale adolescentelor şi ale femeilor proaspăt căsătorite şi cu
cele 4 ore şi jumătate ale tinerelor femei măritate şi cu copii mici. După cum e de
aşteptat, recoltele de hrană (măsurate în kilograme de hrană adunate pe oră) creşteau
odată cu vârsta şi cu experienţa, astfel încât femeile mature adunau mai mult decât ado-
lescentele. Consecinţa mai multor ore de muncă şi de eficienţă constantă a fost că
bunicile la postmenopauză aduceau pe zi mai multă mâncare decât oricare dintre
grupurile de femei mai tinere, chiar dacă recoltele lor mari depăşeau cu mult cantitatea
de care era nevoie ca să-şi satisfacă nevoile personale, în condiţiile în care nu mai aveau
copii dependenţi pe care să-i hrănească.

Hawkes şi colegii ei au observat că bunicile Hadza îşi împărţeau cantitatea de hrană în

exces cu rudele apropiate, de exemplu cu nepoţii şi cu copiii crescuţi mari acum. E
posibil ca, din punctul de vedere al strategiei de a transforma caloriile din mâncare în
kilograme pentru copil, să fie mai eficient pentru o femeie în vârstă să-şi doneze caloriile
nepoţilor şi copiilor ei adulţi decât altor copii ai ei (dacă ar mai putea încă să nască),
pentru că oricum fertilitatea femeii scade odată cu înaintarea în vârstă, în timp ce copiii
ei sunt adulţi tineri în culmea fertilităţii. Bineînţeles că acest argument al împărţirii hranei
nu este singura contribuţie la reproducere a femeilor trecute de menopauză în
societăţile tradiţionale. O bunică are de asemenea grijă de nepoţi şi îi ajută astfel pe
copiii ei adulţi să crească mai mulţi copii care să-i poarte genele. In plus, bunicile îşi
transmit statutul social nepoţilor, aşa cum îl transmit şi copiilor. Dacă cineva s-ar juca
de-a Dumnezeu sau de-a Darwin şi ar încerca să hotărască dacă să le facă pe femei să
treacă prin menopauză sau să rămână fertile, ar trebui să alcătuiască un tabel de
evaluare în care să compare avantajele menopauzei pe o coloană cu costurile ei pe altă
coloană. Costul menopauzei îl reprezintă copiii pe care o femeie ar putea să-i nască
dacă nu ar trece prin menopauză. Avantajele potenţiale includ evitarea riscului ridicat de
deces datorat naşterii şi îngrijirii copilului la o vârstă mai avansată şi sporirea
probabilităţii de supravieţuire a nepoţilor şi copiilor anteriori. Ponderea acestor avantaje
depinde de mai mulţi factori: Cât de mare este riscul morţii în timpul naşterii şi după
naştere ? Cât de mult creşte acest risc odată cu vârsta ? Cât de mare ar fi riscul morţii la
aceeaşi vârstă chiar şi fără copii sau fără povara creşterii lor? Cât de repede scade fertili-
tatea odată cu vârsta înainte de menopauză ? Cât de repede ar continua ea să scadă la o
femeie care îmbătrâneşte, dar care nu a trecut prin menopauză ? Este absolut normal ca
toţi aceşti factori să difere de la o societate la alta şi, ca atare, ei sunt destul de greu de
estimat. In consecinţă, antropologii încă nu sunt convinşi că cele două aspecte pe care
le-am discutat până acum — investiţia în nepoţi şi protejarea investiţiei anterioare în
copiii existenţi — sunt de ajuns ca să permită menopauzei să-i anuleze mamei

81
posibilitatea de a avea alţi copii şi să explice astfel evoluţia menopauzei feminine la
oameni.

Mai există încă un avantaj al menopauzei care s-a bucurat de mai puţină atenţie. Acesta
se referă la importanţa bătrânilor pentru întregul trib în societăţile analfabete,
răspândite pretutindeni în lume, de la originile omului până la apariţia scrisului în
Mesopotamia în jurul anului 3300 î. Cr. Manualele de genetică umană susţin, de regulă,
că selecţia naturală nu poate da naştere la mutaţii care să producă efecte asupra
oamenilor bătrâni. Aparent, nu poate exista nici o selecţie care să contracareze aceste
mutaţii, deoarece se spune că cei bătrâni sunt „post-reproductivi". Eu cred că asemenea
afirmaţii trec cu vederea un aspect esenţial care îi diferenţiază pe oameni de majoritatea
celorlalte specii de animale. Nici un om, cu excepţia unui eremit, nu este vreodată cu
adevărat post-reproductiv, adică incapabil să contribuie la supravieţuirea şi reprodu-
cerea altor oameni care îi poartă genele. Sunt sigur însă că, dacă nişte urangutani ar trăi
destul de mult în sălbăticie ca să devină sterili, ei ar putea fi într-adevăr consideraţi post-
reproductivi, având în vedere faptul că urangutanii care nu sunt mame şi nu au un pui
tânăr trăiesc de obicei în singurătate. Susţin de asemenea că aportul celor foarte bătrâni
în societăţile moderne alfabetizate are tendinţa să scadă odată cu vârsta — un nou
fenomen la rădăcina problemelor enorme pe care le ridică bătrâneţea, atât pentru cei în
vârstă, cât şi pentru restul societăţii. Astăzi noi, oamenii moderni, primim majoritatea
informaţiilor prin scris, televizor sau radio. Ne este imposibil să ne imaginăm situaţia din
societăţile prealfabetizate, în care bătrânii erau adevărate receptacule de informaţii şi
experienţă.

Iată un exemplu privind acest rol. In studiile mele de teren asupra ecologiei păsărilor în
Noua Guinee şi insulele alăturate din Pacificul de sud-vest, am trăit alături de oameni
care nu cunoşteau scrisul, depindeau de unelte de piatră şi supravieţuiau îndeletnicindu-
se cu agricultura şi pescuitul, precum şi cu vânatul şi culesul. In repetate rânduri i-am
rugat pe localnici să-mi spună cum se numesc anumite specii locale de păsări, animale şi
plante în limbajul lor şi ce ştiu despre fiecare dintre ele. S-a dovedit că locuitorii din
insulele Noii Guinee şi Pacificului posedă un fond enorm de cunoştinţe biologice
tradiţionale, inclusiv numele a peste o mie de specii, plus informaţii despre habitatul,
comportamentul, ecologia şi utilitatea pentru oameni a fiecărei specii. Toate aceste
informaţii sunt importante fiindcă plantele şi animalele sălbatice furnizau pe vremuri cea
mai mare parte din hrana oamenilor, precum şi toate materialele de construcţie,
medicamentele şi podoabele.

De fiecare dată când puneam o întrebare despre vreo pasăre rară descopeream că
numai vânătorii bătrâni ştiau răspunsul, iar câteodată mi se întâmpla să pun o întrebare
care îi lăsa până şi pe ei fără replică. Atunci vânătorii spuneau: „Trebuie să-1 întrebăm pe
bătrân (sau pe bătrână)." Apoi mă duceau la o colibă în care era un bătrân sau o
bătrână, de cele mai multe ori orbiţi de cataractă, abia în stare să meargă şi incapabili să
mănânce vreo hrană dacă ea nu a fost în prealabil mestecată de altcineva. Dar acea
persoană bătrână era biblioteca tribului. Datorită faptului că la originile ei societatea nu
82
cunoştea scrisul, persoana aceea bătrână ştia mai mult despre mediul înconjurător local
decât oricine altcineva şi era singura sursă de informaţii exacte despre evenimente care
s-au petrecut cu mult timp în urmă. Şi atunci imediat aflam numele păsării ciudate şi
descrierea ei.

Experienţa acumulată de persoana în vârstă este importantă pentru supravieţuirea

întregului trib. De exemplu, în 1976 am vizitat Insulele Rennell din Arhipelagul Solomon,
care se situează pe centura ciclonului din Pacificul de sud-vest. Când am întrebat despre
fructele şi seminţele cu care se hrănesc păsările, informatorii mei rennellezi mi-au spus
denumirile în limba lor a zeci de specii de plante, mi-au enumerat pentru fiecare specie
de plante toate speciile de păsări şi de lilieci care le mănâncă şi mi-au spus şi dacă
fructele respectivelor plante pot fi mâncate de oameni. Aceste observaţii asupra
comestibilităţii erau împărţite în trei categorii: fructe pe care oamenii nu le mănâncă
niciodată, fructe pe care oamenii le mănâncă de obicei şi fructe pe care oamenii le
mănâncă doar în perioade de foamete, de pildă după — şi aici îmi tot răsună în minte
un termen din Rennell care la început mi-a fost complet străin—hungi kengi. Aceste
cuvinte s-au dovedit a fi, în limba celor din Rennell, numele celui mai distrugător ciclon
care a lovit vreodată insula — se pare că în jurul anului 1910, dată stabilită pe baza
referinţelor pe care localnicii le făceau la evenimente databile legate de administraţia
colonială. Ciclonul hungi kengi a doborât cea mai mare parte din pădurile insulei Ren-
nell, a distrus grădini şi i-a adus pe oameni în pragul foametei. Locuitorii insulei au
supravieţuit mâncând fructele unei specii de plante sălbatice pe care în mod normal nu
le mâncau, dar pentru asta a fost nevoie de cunoştinţe detaliate: care plante sunt
otrăvitoare, care nu sunt otrăvitoare şi cum poate fi înlăturată otrava printr-o anumită
tehnică de preparare a mâncării.

Când am început s ă i bat la cap pe rennellezii de vârstă mijlocie cu întrebările mele

despre comestibilitatea fructelor, am fost dus într-o cocioabă. Acolo, în fundul cocioabei,
am putut să văd, după ce ochii mei s-au obişnuit cu lumina slabă, inevitabila bătrână fra-
gilă, incapabilă să meargă fără a fi ajutată. Ea era ultima persoană în viaţă care avusese
contact direct cu plantele care putuseră fi mâncate şi fuseseră hrănitoare după hungi
kengi, până când grădinile oamenilor au început din nou să rodească. Bătrâna mi-a
explicat că era o copilă care nu ajunsese la vârsta măritişului atunci când a izbucnit
ciclonul. Având în vedere că vizita mea în Rennell a avut loc în 1976 şi că ciclonul
izbucnise în urmă cu 66 de ani, în jurul anului 1910, probabil că femeia avea cam 80 de
ani. Supravieţuirea ei după ciclonul din 1910 depinsese de informaţiile deţinute de
supravieţuitorii bătrâni ai celuilalt mare ciclon, înainte de hungi kengi. Acum, capacitatea
tribului ei de a supravieţui unui alt ciclon ar depinde de amintirile ei, amintiri care, din
fericire, erau foarte detaliate.

Astfel de povestiri ar putea fi înmulţite la nesfârşit. Societăţile umane tradiţionale trebuie

să facă faţă frecvent unor riscuri minore, care îi ameninţă pe câţiva indivizi, după cum
trebuie să facă faţă şi unor rare catastrofe naturale sau războaie între triburi, care
ameninţă viaţa tuturor locuitorilor. Dar, în principiu, fiecare persoană dintr-o mică
83
societate tradiţională depinde de cei din jurul ei. Aşadar, nu numai că într-o societate
tradiţională existenţa bătrânilor este esenţială pentru supravieţuirea propriilor copii şi
nepoţi. Existenţa lor este, de asemenea, esenţială pentru supravieţuirea sutelor de
oameni cu care împart aceleaşi gene.

Orice societate umană în care mai trăiau indivizi destul de bătrâni ca să-şi amintească
ultimul eveniment asemănător unui hungi kengi avea mai multe şanse de supravieţuire
decât cele în care nu trăiau astfel de persoane. Bătrânii nu trebuiau să facă faţă riscului
naşterilor sau responsabilităţilor epuizante ale alăptării şi îngrijirii copiilor, aşa că nu îşi
dezvoltaseră o protecţie corespunzând menopauzei feminine. Dar bătrânele care nu
treceau prin menopauză ar fi fost în mod normal excluse din rezerva umană de gene
pentru că rămâneau expuse riscului naşterii şi poverii îngrijirii copiilor. In momente de
criză, cum ar fi fost izbucnirea ciclonului hengi kengi, moartea anterioară a unei ase-
menea bătrâne avea de asemenea tendinţa de a le elimina pe toate rudele ei
supravieţuitoare din fondul comun al genelor — un preţ genetic enorm, ce trebuia plătit
pentru privilegiul îndoielnic de a continua să dea naştere la unul sau doi copii, în pofida
tuturor circumstanţelor. Importanţa amintirilor femeilor bătrâne pentru societate este
ceea ce eu consider a fi raţiunea care stă la baza evoluţiei menopauzei feminine la
oameni.

Bineînţeles că oamenii nu sunt singura specie care trăieşte în grupuri de animale înrudite
din punct de vedere genetic şi a cărei supravieţuire depinde de cunoştinţele acumulate
transmise pe cale culturală (adică nongenetică) de la un individ la altul. De pildă, am
ajuns treptat să ne dăm seama că balenele sunt animale inteligente, cu relaţii sociale şi
tradiţii culturale complexe, cum ar fi cântecele balenelor cu cocoaşă. Asemeni
societăţilor tradiţionale de vânători-culegători, balenele-pilot trăiesc în „triburi" (numite
turme) de 50 până la 125 de indivizi. Studiile genetice au arătat că o turmă de balene-
pilot alcătuieşte de fapt o familie enormă, toţi indivizii fiind înrudiţi între ei, pentru că
nici masculii şi nici femelele nu se mută de la o turmă la alta. Un procent reprezentativ
de femele adulte de balene-pilot sunt la postmenopauză într-o turmă. In timp ce e puţin
probabil ca naşterea să fie la fel de periculoasă pentru balenele-pilot cum este pentru
femei, este posibil ca menopauza feminină să se fi dezvoltat la această specie pentru că
femelele bătrâne care nu se aflau la menopauză cedau de cele mai multe ori sub povara
alăptării şi îngrijirii copilului.

Există de asemenea alte specii de animale pentru care încă nu s-a stabilit cu siguranţă ce
procent de femele ajung la menopauză în condiţii naturale. Aceste specii candidate
includ cimpanzeii, bonobii, elefanţii africani, elefanţii asiatici şi balenele ucigaşe. Majori-
tatea acestor specii suferă acum pierderi atât de mari ca urmare a ravagiilor provocate
de oameni, încât e posibil să fi pierdut deja şansa pe care o aveam de a descoperi dacă
menopauza feminină este importantă din punct de vedere biologic pentru ele în
sălbăticie. Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă au şi început să adune date relevante
despre balenele ucigaşe. Unul dintre motivele interesului nostru pentru balenele ucigaşe
şi celelalte specii mari de mamifere sociale se datorează faptului că ne putem
84
recunoaşte în ele şi în relaţiile lor sociale, foarte asemănătoare cu ale noastre. Tocmai
din pricina asta, n-aş fi deloc surprins dacă s-ar dovedi că unele dintre aceste specii
obţin mai mult făcând mai puţin.

85
 7

Sinceritatea în publicitate

Evoluţia semnalelor corpului

Doi dintre prietenii mei, soţ şi soţie, pe care am să-i numesc Art şi Judy Smith
pentru a le păstra anonimatul, au trecut printr-o perioadă dificilă în căsnicia lor.
După ce amândoi au avut o serie de aventuri extraconjugale, s-au despărţit. De
curând s-au împăcat, în parte şi datorită faptului că despărţirea s-a dovedit
foarte greu de suportat pentru copiii lor. Acum Art şi Judy se străduiesc să-şi
refacă relaţia şi amândoi au promis să nu înceapă iar cu infidelităţile, însă atmo-
sfera de suspiciune şi amărăciune se face încă simţită.

Cu aceste gânduri în minte, Art a sunat acasă într-o dimineaţă când era plecat
din oraş cu afaceri pentru câteva zile. La telefon i-a răspuns o voce groasă de
bărbat. Art a simţit imediat cum i se pune un nod în gât în vreme ce mintea lui
căuta în grabă o explicaţie. (Oare am format greşit ? Ce caută bărbatul ăsta acolo
? ) Neştiind ce să spună, Art a reuşit să scoată un: „Doamna Smith e acasă ?"
Bărbatul i-a răspuns foarte liniştit: „E sus în dormitor, se îmbracă."

într-o clipă pe Art l-au apucat furiile. Şi a strigat în sinea lui: „A luat-o de la
capăt cu legăturile ei! Acum 1-a adus pe un nenorocit să doarmă noaptea în
patul meu! Individul răspunde chiar şi la telefon!" In câteva secunde Art se
imaginează grăbindu-se spre casă, omorându-1 pe amantul soţiei şi dând-o pe
Judy cu capul de perete. Incapabil să-şi creadă urechilor, a întrebat bâiguind:
„Cu... cine... vorbesc?"

Vocea de la celălalt capăt al firului a cedat, a trecut de la tonalităţile de bariton

la cele de soprană şi i-a răspuns: „Tată, nu mă recunoşti ?" Era băiatul de 14 ani
al lui Art şi Judy, care avea vocea în schimbare. Art a înghiţit în sec, cu un
amestec de uşurare, râs isteric şi suspin.

Când Art mi-a povestit despre telefonul acela mi-am dat seama că până şi noi,
oamenii, singura specie raţională, ne aflăm în continuare într-un stadiu iraţional
de comportament asemănător cu cel al animalelor. O simplă schimbare de
jumătate de octavă în înălţimea vocii care rosteşte o duzină de silabe obişnuite a
făcut ca imaginea creată de vorbitor să treacă de la cea a unui rival ameninţător
la cea a unui copil neajutorat, iar dispoziţia lui Art să treacă de la furie criminală
la dragoste paternă. Alte indicaţii la fel de banale stabilesc diferenţa dintre
imaginile noastre despre tinereţe şi bătrâneţe, urâţenie şi frumuseţe, intimidare
şi slăbiciune. Povestea lui Art ilustrează puterea a ceea ce zoologii înţeleg prin
semnal: o indicaţie care poate fi recunoscută foarte uşor şi care de fapt poate fi
total indiferentă, dar care treptat a ajuns să definească un set important şi com-

86
plex de atribute biologice, cum ar fi sexul, vârsta, agresivitatea ori tipul de relaţii.
Semnalele sunt esenţiale pentru comunicarea dintre animale — adică: procesul
prin care un animal modifică probabilitatea ca un alt animal să se poarte într-un
anumit fel ce se poate dovedi a fi adaptat atât la statutul unuia, cât şi al ambilor
indivizi. Semnalele mici, care în sine necesită puţină energie (de exemplu rostirea
câtorva silabe pe un ton jos), pot da naştere la comportamente care necesită
foarte multă energie (de exemplu riscarea vieţii personale în încercarea de a-1
omorî pe un alt individ).

Semnalele oamenilor şi ale altor animale au evoluat prin selecţie naturală. Să

luăm, de pildă, două animale distincte ale aceleaşi specii, care diferă puţin prin
mărime şi forţă şi care se află în faţa unei resurse ce le-ar fi de folos
amândurora. Ar fi foarte util pentru ambii indivizii să schimbe semnale care să le
indice cu exactitate puterile lor relative şi, ca atare, deznodământul probabil al
luptei. Prin evitarea luptei, individul mai slab ar fi scutit de eventualitatea rănirii
şi a morţii, iar cel mai puternic ar economisi energie şi nu ar risca inutil.

Cum evoluează semnalele animalelor ? Ce redau ele de fapt ? Sunt ele total
arbitrare sau posedă un înţeles ascuns ? Ce dă încredere şi ce minimizează
înşelăciunea ? Vom cerceta mai departe aceste probleme în legătură cu
semnalele corporale ale oamenilor, în special cele legate de sex. Cu toate
acestea, e folositor să începem cu o trecere în revistă a semnalelor altor specii
de animale, în cazul cărora putem descoperi informaţii foarte clare prin
intermediul unor experimente controlate ce nu se pot face pe oameni. După cum
vom vedea, zoologii au reuşit să obţină o viziune clară asupra semnalelor
animalelor prin intermediul unor modificări chirurgicale standard ale corpurilor
lor. E adevărat că şi anumiţi oameni îi cer chirurgului plastician să le modifice
corpurile, dar rezultatul nu se poate constitui într-un experiment bine controlat.

Animalele îşi trimit semnale unele altora prin multe canale de comunicaţii.
Printre cele mai familiare nouă se numără cele auditive, cum ar fi cântecele
teritoriale cu ajutorul cărora păsările îşi atrag partenerii şi îşi anunţă rivalilor
posesiunile sau strigătele de alarmă prin care păsările se avertizează în legătură
cu prezenţa în apropiere a unor animale de pradă periculoase. La fel de
cunoscute ne sunt si semnalele comportamentale : iubitorii de câini stiu că un
câine care are urechile, coada şi părul de pe spate zburlite este agresiv, pe când
un câine cu urechile, coada şi părul de pe spate normale e supus sau caută
împăcare. Semnalele olfactive sunt folosite de multe mamifere ca să delimiteze
un teritoriu (ca atunci când un câine marchează un hidrant de incendiu cu
mirosul lui de urină) şi de către furnici ca să marcheze drumul până la o sursă de
mâncare. Alte modalităţi de semnalizare, cum ar fi semnalele electrice schimbate
de peştii electrici, ne sunt necunoscute şi nu le putem percepe.

87
In timp ce aceste semnale pe care tocmai le-am menţionat pot fi declanşate ori
stinse foarte uşor, alte semnale sunt menţinute fie permanent, fie pe o perioadă
lungă de timp, în funcţie de anatomia animalului, ca să transmită diferite tipuri
de mesaje. Sexul unui animal este indicat de diferenţa mascul/femelă în penaj la
multe specii de păsări ori de diferenţele în mărimea capului dintre masculii şi
femelele gorile sau urangutani. După cum am discutat în capitolul 4, femelele
multor specii de primate îşi fac publică perioada de ovulaţie prin pielea umflată
şi puternic colorată de pe fund sau din jurul vaginului. Indivizii tineri şi imaturi
din punct de vedere sexual ai multor specii de păsări sunt diferiţi, în ceea ce
priveşte penajul, de adulţi, masculii de gorile maturizaţi din punct de vedere
sexual au o dungă de păr argintiu pe spate. Vârsta e semnalizată cu mai multă
fineţe la albatroşii Herring, care au penaje diferite atunci când sunt tineri şi
atunci când au unul, doi, trei, patru sau mai mulţi ani.

Semnalele animalelor pot fi studiate experimental prin crearea unui animal

modificat sau a unei păpuşi care emite semnale modificate. De exemplu, printre
indivizii de acelaşi sex, atracţia către sexul opus poate să depindă de părţi
specifice ale corpului, cum se întâmplă în cazul oamenilor. într-un experiment în
care se încerca demonstrarea acestui lucru, cozile masculilor din specia de păsări
văduva cu coadă lungă, o specie africană la care s-a bănuit că acea coadă de 40
de centimetri a masculilor joacă un rol în atragerea femelelor, a fost lungită sau
scurtată. S-a dovedit că un mascul a cărui coadă a fost scurtată experimental la
15 centimetri atrage mai puţine femele, în timp ce un mascul a cărui coadă a fost
lungită până la 50 de centimetri prin lipirea unei părţi suplimentare atrage mai
multe partenere. Un pui de albatros Herring proaspăt ieşit din ou ciuguleşte din
punctul roşu de pe guşa inferioară a părintelui său, făcându-1 astfel pe acesta să
vomite conţinutul pe jumătate digerat al stomacului ca să îl hrănească. Ciu-
gulitul pe guşă îl stimulează pe părinte să vomite, după cum vederea unui punct
roşu pe fundalul palid al unui obiect prelungit îl face pe pui să ciugulească. O
guşă artificială cu un punct roşu primeşte de patru ori mai multe ciuguleli decât
o guşă fără punct roşu, în timp ce o guşă artificială de orice altă culoare
primeşte doar pe jumătate atâtea ciuguleli cât una roşie. Ca ultim exemplu îl
oferim pe cel al unei specii europene de păsări denumită Marele Piţigoi, care are
o dungă neagră pe piept, reprezentând un semnal menit să indice statutul social.
Experienţele controlate prin radio cu modele de piţigoi acţionate cu ajutorul
unui motor şi plasate în locurile unde se hrănesc păsările au scos la iveală faptul
că piţigoii adevăraţi, care se îndreaptă în zbor către locul de hrană, se retrag
doar dacă dunga modelului este mai mare decât cea a intrusului.

Ne putem întreba cum a fost posibil ca pe Pământ animalele să se dezvolte în

aşa fel încât ceva aparent atât de arbitrar, ca lungimea cozii, culoarea unui punct
de pe guşă sau lăţimea unei benzi negre, să producă asemenea reacţii
comportamentale. De ce oare un piţigoi mare perfect dezvoltat se retrage din

88
faţa hranei atunci când vede o altă pasăre cu o dungă neagră puţin mai mare ?
Ce are o dungă neagră lată atât de deosebit încât să implice existenţa unei
puteri care intimidează? S-ar putea crede atunci că un piţigoi, altfel inferior, dar
care are o genă ce programează o dungă mai mare, ar putea obţine datorită
acesteia un statut social nemeritat. De ce oare o astfel de înşelăciune nu e
scoasă la iveală şi nu distruge înţelesul semnalului ?

Nu s-au găsit încă răspunsurile la aceste întrebări, atât de discutate în rândurile

zoologilor, în parte fiindcă răspunsurile diferă de la semnal la semnal şi de la
specie la specie. Să considerăm, de exemplu, aceste întrebări legate de
semnalele sexuale ale corpului — structuri care apar pe corpul unui anumit sex,
dar nu şi pe cel al sexului opus al aceleiaşi specii, şi care sunt folosite ca semnal
în scopul de a atrage potenţiali parteneri de sex opus sau de a-i impresiona pe
rivalii de acelaşi sex. Există trei teorii diferite care explică existenţa acestor
semnale sexuale.

Prima teorie, propusă de geneticianul britanic Sir Ronald Fisher, este numită
modelul de „selecţie prin eliminare" al lui Fisher. Femelele oamenilor şi femelele
tuturor celorlalte specii animale trebuie să facă faţă dilemei de a alege un
mascul cu care să se împerecheze, de preferat unul purtător de gene bune care
să fie transmise mai departe urmaşului femelei. Aceasta este o sarcină dificilă
deoarece, după cum fiecare femeie ştie foarte bine, femelele nu au nici o
modalitate directă de evaluare a genelor masculului. Să presupunem că o femelă
a fost programată genetic într-un fel oarecare pentru a fi atrasă sexual de
masculii care sunt înzestraţi cu o anumită structură ce le creează un uşor avantaj
în procesul de supravieţuire în raport cu alţi masculi. Astfel, masculii aceştia care
au o structură preferată ar avea un avantaj în plus: ar reuşi să atragă mai multe
femele cu care să se împerecheze şi să-şi transmită astfel genele mai multor
urmaşi. Femelele care i-au preferat pe masculii cu structura respectivă ar avea de
asemenea de câştigat: ele şi-ar transmite genele care programează structura
fiilor lor, care la rândul lor ar fi preferaţi de alte femele.

Ar începe atunci un proces de selecţie prin eliminare, care i-ar favoriza pe

masculii ce posedă genele pentru structura respectivă într-un procent exagerat,
precum şi pe femelele care posedă gene cu o preferinţă exagerată pentru
structura respectivă. De la generaţie la generaţie, structura ar creşte în mărime
sau în vizibilitate, până când şi-ar pierde efectul iniţial uşor benefic pentru
supravieţuire. De exemplu, e posibil ca o coadă puţin mai lungă să fie utilă la
zburat, dar coada gigantică a unui păun cu siguranţă nu foloseşte la zburat.
Procesul evoluţionist de eliminare s-ar opri doar în momentul în care exagerarea
în continuare a respectivei trăsături ar fi în detrimentul supravieţuirii.

O a doua teorie, propusă de un zoolog israelian, Amotz Zahavi, observă că multe

structuri ce funcţionează ca semnale sexuale ale corpului sunt atât de mari sau
89
de vizibile, încât ele sunt cu siguranţă nocive supravieţuirii posesorului lor. De
exemplu, coada lungă a păunului sau a păsării „văduva" nu o ajută pe pasăre să
supravieţuiască, ci, de fapt, îi îngreunează viaţa. Din pricina cozii grele, lungi şi
late, îi este mai greu să se strecoare prin vegetaţia deasă, să-şi ia zborul, să con-
tinue să zboare şi să scape astfel de animalele de pradă. Multe semnale sexuale,
de exemplu creasta aurie a păsării paradisului, sunt structuri mari, luminoase şi
vizibile care au tendinţa de a atrage atenţia animalelor de pradă. In plus,
creşterea unei cozi sau unei creste mari este costisitoare, în sensul că ea
consumă foarte mult din energia biosintctică a animalului. în consecinţă, Zahavi
susţine că orice mascul care reuşeşte să supravieţuiască în pofida unui asemenea
handicap costisitor le dezvăluie femelelor faptul că el trebuie să aibă cu
siguranţă nişte gene extraordinare din alte puncte de vedere. Când o femelă
vede un mascul cu un asemenea handicap, ea poate fi sigură că el nu încearcă s-
o înşele purtând o genă pentru o coadă lungă, dar fiind inferior din alte puncte
de vedere. El nu şi-ar fi putut permite să construiască structura respectivă şi nu
ar mai fi încă în viaţă dacă nu ar fi cu adevărat superior.

Imediat ne putem gândi la câteva exemple de numeroase comportamente umane

care cu siguranţă se conformează teoriei lui Zahavi despre handicapul
semnalelor cinstite. In timp ce orice bărbat se poate lăuda în faţa unei femei că
este bogat şi că, în consecinţă, ar trebui să se culce cu el în speranţa că va reuşi
să-1 facă s-o ia de nevastă, el poate foarte bine să mintă. Doar în momentul
când ea îl vede aruncând banii pe bijuterii şi maşini sport inutile poate într-
adevăr să-1 creadă. In mod asemănător, anumiţi studenţi se dau în spectacol
ţinându-se de petreceri în noaptea dinaintea unui examen. De fapt, ceea ce vor
ei să spună este că: „Orice prost poate să ia zece dacă învaţă, dar eu sunt atât de
deştept încât pot să iau zece chiar dacă nu am învăţat."

Ultima dintre teoriile despre semnalele sexuale, formulată de zoologii americani

Astrid Kodric-Brown şi James Brown, e denumită „sinceritatea în publicitate".
Asemenea lui Zahavi şi spre deosebire de Fisher, cei doi Brown scot în evidenţă
structurile corporale costisitoare necesare ca să reprezinte o publicitate cinstită a
calităţii, pentru că un animal inferior nu şi le-ar putea permite. Spre deosebire de
Zahavi, care consideră aceste structuri costisitoare un handicap în supravieţuire,
cei doi Brown cred că ele fie favorizează supravieţuirea, fie sunt strâns legate de
trăsături care o favorizează. Astfel, structura costisitoare este un anunţ de două
ori cinstit: doar un animal superior şi-o poate permite, iar asta îi atribuie calităţi
suplimentare.

De exemplu, coarnele cerbilor reprezintă o investiţie mare în calciu, fosfaţi şi

calorii, şi cu toate acestea ele cresc şi sunt schimbate în fiecare an. Doar masculii
cei mai bine hrăniţi — cei care sunt maturi, domină din punct de vedere social şi
nu au paraziţi — îşi pot permite o asemenea investiţie. Aşadar, o căprioară poate
considera coarnele mari ca un anunţ cinstit al calităţii masculului, la fel cum o
90
femeie al cărei iubit îşi cumpără câte o maşină Porsche sport pe an îl poate
crede atunci când spune că e bogat. Dar coarnele mai au şi un alt mesaj care nu
este valabil şi în cazul maşinilor Porsche. în timp ce un Porsche nu sporeşte
bogăţia, coarnele mari îi permit într-adevăr posesorului lor accesul liber la
păşunile cele mai bune, ajutându-1 să-i înfrângă pe masculii rivali şi să gonească
animalele de pradă.

Să examinăm acum în ce măsură oricare dintre aceste teorii, concepute ca să

explice evoluţia semnalelor animale, poate justifica apariţia trăsăturilor ase-
mănătoare în corpul uman. Dar întâi trebuie să ne întrebăm dacă corpurile
noastre posedă într-adevăr asemenea trăsături care să necesite explicaţii. Primul
nostru impuls ar fi să presupunem că doar animalele proaste au nevoie de
semnale genetice codate, cum ar fi un punct roşu sau o bandă neagră, ca să-şi
dea seama ce vârstă, statut, sex, calitate genetică şi valoare are potenţiala
pereche. Spre deosebire, noi avem creiere mult mai mari şi o capacitate de a
judeca mult mai dezvoltată decât a oricărui alt animal. Mai mult, noi suntem
singurii în stare să vorbim şi, ca atare, să înmagazinăm şi să transmitem
informaţii mult mai detaliate decât o poate face orice animal. Ce nevoie avem
noi de puncte roşii şi dungi negre, când putem determina foarte uşor vârsta şi
statutul altor oameni doar stând de vorbă cu ei ? Ce animal poate spune despre
un alt animal că are 27 de ani, un salariu anual de 125 000 de dolari şi este al
doilea asistent al vicepreşedintelui celei de-a treia bănci ca mărime din ţară ?
Atunci când ne selectăm perechile şi partenerii sexuali, nu trecem oare printr-o
perioadă de întâlniri care este de fapt o serie lungă de teste prin care evaluăm
cu multă atenţie calităţile de părinte, disponibilitatea de a stabili relaţii şi genele
unui posibil partener ?

Răspunsul este foarte simplu: prostii! Şi noi ne bazăm pe indicii la fel de

arbitrare cum sunt coada păsării „văduva" sau creasta păsării paradisului. Sem-
nalele noastre includ aspectul feţei, mirosuri, culoarea părului, barba la bărbaţi şi
sânii la femei. Ce face ca aceste structuri să fie mai puţin penibile decât o coadă
lungă ca motive de alegere a unui soţ/soţii — cea mai importantă persoană din
viaţa noastră de adulţi, partenerul nostru economic şi social şi părintele copiilor
noştri ? Dacă tot suntem atât de convinşi că sistemul nostru este imun la
înşelătorii, cum se face că atât de mulţi oameni recurg la fard, vopsele de păr şi
modificarea sânilor ? Iar în ce priveşte procesul nostru de selecţie aparent atentă
şi înţeleaptă, toţi ştim foarte bine că atunci când intrăm într-o cameră plină cu
oameni străini ne dăm imediat seama cine ne atrage din punct de vedere fizic şi
cine nu. Acel simţ foarte ascuţit se bazează pe „sex-appeal", care reprezintă pur
şi simplu suma semnalelor corpului la care răspundem în cea mai mare parte
inconştient. Rata noastră de divorţ, care se ridică acum la 50% în Statele Unite,
demonstrează că noi înşine recunoaştem faptul că jumătate din eforturile
noastre de a ne alege parteneri dau greş. Albatroşii şi alte specii de animale care

91
trăiesc în cupluri au o rată a „divorţului" mult mai scăzută. Ne oprim aici cu
consideraţiile despre înţelepciunea şi prostia noastră!

De fapt, asemenea altor specii de animale, ne-am dezvoltat multe trăsături

corporale care semnalizează vârsta, sexul, statutul reproductiv şi calitatea indi-
viduală, precum şi răspunsuri programate la acestea şi la alte trăsături. Atingerea
maturităţii reproductive este semnalată la ambele sexe umane prin creşterea
părului pubian şi a celui axilar. La masculii umani, ea este semnalată mai departe
de creşterea bărbii şi a părului de pe corp şi de o scădere a tonului vocii.
Episodul cu care am început acest capitol ne arată că răspunsurile noastre la
aceste semnale pot fi la fel de exacte şi de dramatice ca acela al puiului unui
albatros la vederea punctului roşu de pe guşa părintelui său. în plus, femelele
umane îşi demonstrează maturitatea reproductiva prin creşterea sânilor. Mai
târziu în viaţă, semnalizăm fertilitatea noastră în scădere şi (în societăţile
tradiţionale) dobândirea unui statut de înţelept bătrân prin albirea părului. Avem
tendinţa de a reacţiona la vederea muşchilor (în cantităţi şi în locuri potrivite) ca
în faţa unui semn al condiţiei fizice masculine, iar la vederea grăsimilor (de
asemenea în cantităţile şi în locurile potrivite) ca în faţa unei indicaţii a condiţiei
fizice feminine. Iar în ce priveşte semnalele corporale prin care ne selectăm
perechile şi partenerii sexuali, ele includ toate aceste semne ale maturităţii
reproductive şi condiţiei fizice, cu variaţii de la o populaţie la alta a semnalelor
pe care le posedă un anumit sex şi cele pe care le preferă celălalt sex. De
exemplu, bărbaţii sunt diferiţi din punctul de vedere al desimii bărbii şi părului
de pe corp, în vreme ce femeile se deosebesc după mărimea şi forma sânilor şi
sfârcurilor şi culoarea acestora din urmă. Toate aceste structuri ne sunt de folos
nouă, oamenilor, ca semnale asemănătoare punctelor roşii sau dungilor negre
ale păsărilor. în plus, la fel cum sânii femeilor au simultan o funcţie fiziologică şi
una de semnalizare, voi analiza în ce măsură acelaşi lucru se poate spune despre
penisul bărbaţilor.

Oamenii de ştiinţă care au încercat să înţeleagă semnalele corespunzătoare ale

animalelor pot efectua experimente care implică modificări mecanice ale cor-
pului unui animal, de exemplu scurtarea cozii unei păsări „văduva" sau
acoperirea cu vopsea a punctului roşu al unui albatros. Obstacole legale,
constrângeri morale şi consideraţii etice ne împiedică să facem asemenea
experimente controlate şi pe oameni. Tot un obstacol în calea înţelegerii
semnalelor umane îl reprezintă şi propriile noastre sentimente puternice care ne
întunecă obiectivitatea în legătură cu aceste aspecte, precum şi procentul mare
de diferenţe culturale şi deosebiri dobândite individual, atât în domeniul
preferinţelor, cât şi în cel al modificării corpurilor noastre. Cu toate acestea,
asemenea diferenţe şi automodificări ne pot de asemenea ajuta să ne înţelegem,
folosindu-ne pe noi înşine în calitate de experimente naturale care, din păcate,
nu sunt controlabile. Mi se pare că cel puţin trei tipuri de semnale umane se

92
supun modelului „sincerităţii în publicitate" al lui Kodric-Brown şi Brown, şi
anume: masa musculară la bărbaţi, „frumuseţea" facială la ambele sexe şi masa
adipoasă a femeilor.

Masa musculară a bărbaţilor are tendinţa de a le impresiona pe femei, ca şi pe

alţi bărbaţi. In vreme ce dezvoltarea extremă a muşchilor în cazul celor care
practică body-building li se pare multor oameni grotescă, multe femei
(majoritatea ?) consideră că un bărbat bine proporţionat este mai atrăgător
decât unul scheletic. De asemenea, bărbaţii folosesc dezvoltarea musculară a
altor bărbaţi ca pe un semnal — de exemplu, ca pe o modalitate de apreciere
rapidă dacă să sară sau nu la bătaie. Un exemplu tipic în acest sens este cel al
unui instructor extraordinar de musculos, pe nume Andy, care lucrează la sala
unde facem gimnastică eu şi cu soţia mea. De fiecare dată când Andy ridică
greutăţi, ochii tuturor femeilor şi ai tuturor bărbaţilor se aţintesc asupra lui.
Atunci când Andy îi explică unui client cum să folosească unul dintre aparatele
de exerciţii ale sălii de gimnastică, el începe printr-o demonstraţie a modului în
care funcţionează aparatul, timp în care îl roagă pe client să pună mâna exact pe
muşchiul de pe corpul lui care este solicitat de aparat, astfel încât clientul să
poată înţelege mişcarea corectă. Bineînţeles că această modalitate de a explica
este folositoare din punct de vedere pedagogic, dar sunt sigur că Andy se şi
bucură de impresia puternică pe care o lasă.

Cel puţin în societăţile tradiţionale, care se bazează pe puterea muşchilor, şi nu

pe cea a maşinilor, muşchii sunt un adevărat indiciu al calităţii masculului, aşa
cum sunt coarnele pentru un cerb. Pe de o parte, muşchii le permit bărbaţilor să
adune resurse cum ar fi hrana şi să-i învingă pe bărbaţii rivali. De fapt, muşchii
joacă un rol mult mai important în viaţa tradiţională a unui bărbat decât
coarnele în viaţa unui cerb, acesta folosindu-se de ele doar în luptă. Pe de altă
parte, bărbaţii care mai au şi alte calităţi sunt mai capabili să adune toate
proteinele necesare creşterii şi menţinerii muşchilor. Oricine poate să-şi ascundă
vârsta dacă îşi vopseşte părul, dar nimeni nu se poate preface că are muşchi
mari. Bineînţeles că bărbaţii nu şi-au dezvoltat muşchii mari doar ca să-i
impresioneze pe alţi bărbaţi şi pe femei, aşa cum masculii păsării paradisului nu
şi-au dezvoltat o creastă doar ca un semnal menit să le impresioneze pe celelalte
păsări din aceeaşi specie. Muşchii au evoluat ca să îndeplinească anumite funcţii,
după care bărbaţii şi femeile au evoluat în aşa fel încât au învăţat să reacţioneze
în faţa muşchilor ca în faţa unui semnal valabil.

O faţă frumoasă poate fi un alt semnal cinstit, deşi în acest caz motivaţia nu este
la fel de evidentă ca în cazul muşchilor. Dacă vă gândiţi o clipă., poate să vă pară
absurd faptul că atracţia noastră sexuală şi socială depinde într-o măsură atât de
neobişnuită de frumuseţea facială. Cineva ar putea susţine că frumuseţea nu
spune nimic despre genele bune, calităţile de părinte sau îndemânarea în
adunarea hranei. Cu toate acestea, faţa este acea parte a corpului cel mai
93
afectată de ravagiile timpului, ale bolilor şi ale accidentelor. Mai cu seamă în
societăţile tradiţionale era posibil ca persoanele ale căror feţe sunt brăzdate de
cicatrici sau au forme neregulate să-şi facă astfel publică slăbiciunea în faţa
infecţiilor care desfigurează, incapacitatea de a-şi purta singure de grijă sau
povara unor viermi paraziţi. Astfel, o faţă frumoasă era un indiciu clar al unei
bune sănătăţi, care nu putea fi falsificat până când chirurgii au pus la punct
operaţiile estetice.

Ultimul candidat la statutul de semnal sincer este masa adipoasă din corpul
femeilor. Lactaţia şi îngrijirea unui copil constituie o pierdere foarte mare de
energie, prima dintre acestea lipsind în cazul unei mame prost hrănite. In
societăţile tradiţionale, înainte de apariţia laptelui praf pentru copii şi înainte de
domesticirea animalelor (cu copite) producătoare de lapte, incapacitatea mamei
de a-şi alăpta copilul i-ar fi fost fatală acestuia. Aşadar, masa adipoasă a unei
femei era în acest caz un indiciu clar pentru bărbat că ea este în stare să-şi
crească copilul. Bineînţeles că bărbaţii ar trebui să prefere cantitatea potrivită de
grăsime: prea puţină ar însemna o piedică în calea lactației, dar prea multă ar
putea semnala dificultăţi în mers, o capacitate mai scăzută de adunare a hranei
sau moarte timpurie provocată de diabet.

Probabil că datorită faptului că grăsimea ar fi fost greu de detectat dacă ar fi

fost răspândită uniform pe tot corpul, femeile şi-au dezvoltat masa adipoasă
concentrată în anumite părţi care se văd repede şi pot fi evaluate la fel de
repede, deşi localizarea anatomică a acestor depozite de grăsime variază
oarecum de la populaţie la populaţie. Indiferent de populaţie, femeile au
tendinţa să acumuleze grăsimea în sâni şi pe şolduri într-un procent care variază
din punct de vedere geografic. Femeile din populaţia San, din Africa de Sud (aşa-
numiţii „oameni ai tufişurilor" sau hotentoţi) şi femeile din Insulele Andaman din
golful Bengalului acumulează grăsime la fund, ducând la apariţia a ceea ce se
cheamă steatopigie. Bărbaţii din toată lumea au tendinţa să se intereseze de
sânii, şoldurile şi fundurile femeilor, fapt ce a dat naştere în societăţile moderne
unei alte metode chirurgicale de creare a semnalelor false, şi anume mărirea
sânilor. Se poate bineînţeles obiecta că anumiţi bărbaţi sunt mai puţin interesaţi
decât alţii de aceste semnale ale statutului nutriţional al femeilor şi că
popularitatea relativă a manechinelor slăbănoage sau plinuţe variază de la an la
an, ca şi tendinţele modei. Cu toate acestea, tendinţa generală a interesului
masculin este clară.

Să presupunem că cineva s-ar juca din nou de-a Dumnezeu sau de-a Darwin şi ar
hotărî unde să fie concentrată masa adipoasă ca semnal vizibil pe corpul unei
femei. Braţele şi picioarele ar fi excluse din cauza greutăţii suplimentare care ar
apăsa pe ele în timpul mersului sau folosirii braţelor. Dar tot mai rămân multe
porţiuni ale cutiei toracice unde s-ar putea aşeza în siguranţă grăsimea fără să
împiedice vreo mişcare, şi de fapt am şi menţionat faptul că femeile din diverse
94
populaţii şi-au dezvoltat trei arii diferite de semnalizare pe cutia toracică.
Trebuie totuşi să ne punem întrebarea dacă alegerea evoluţionistă a ariilor de
semnalizare este complet arbitrară şi de ce nu există populaţii de femei cu alte
arii de semnalizare, cum ar fi burta sau mijlocul spatelui. S-ar părea că depozite
perechi de masă adipoasă pe burtă nu ar crea mai multe dificultăţi la mers decât
cele actuale de pe sâni şi fund. Cu toate acestea, este ciudat că femeile din toate
populaţiile şi-au dezvoltat depuneri de grăsime pe sâni, organele a căror
performanţă în lactaţie e posibil să fie măsurată de bărbaţi prin intermediul
depozitelor de grăsime. Astfel, câţiva oameni de ştiinţă au sugerat că sânii mari
şi plini de grăsime nu sunt doar un semnal sincer al unei bune nutriţii generale,
dar şi un semnal specific de inducere în eroare în ceea ce priveşte capacitatea de
a produce lapte (amăgitor, deoarece laptele este de fapt secretat de ţesutul
glandular al sânului, şi nu de grăsime). în mod asemănător, s-a sugerat că
depunerea de grăsime pe şoldurile femeilor din întreaga lume este atât un
semnal sincer al unei sănătăţi bune, cât şi unul specific amăgitor care sugerează
un canal de naştere mai mare (amăgitor, pentru că un canal de naştere cu
adevărat mare ar minimiza într-adevăr riscurile traumei la naştere, pe când
şoldurile grase nu pot s-o facă).

în acest moment mă văd nevoit să anticipez mai multe obiecţii care ar putea fi
aduse presupunerii mele că ornamentarea sexuală a corpurilor femeilor ar avea o
semnificaţie evoluţionistă. Oricare ar fi interpretarea, este adevărat că trupurile
femeilor posedă într-adevăr anumite structuri care funcţionează ca semnale
sexuale şi că bărbaţii au tendinţa de a fi interesaţi mai ales de aceste zone
particulare din corpul femeilor. Din acest punct de vedere, ele se aseamănă cu
femelele altor specii de primate care trăiesc în grupuri ce conţin mulţi masculi
adulţi şi femele adulte. Asemenea oamenilor, cimpanzeii, babuinii şi macacii
trăiesc în grupuri şi au femele (dar şi masculi) împodobite sexual. Dimpotrivă,
femelele de giboni şi cele ale altor specii de primate care trăiesc ca perechi
solitare mascul-femelă sunt foarte puţin, dacă nu chiar deloc, împodobite sexual.
Această legătură sugerează că dacă şi numai dacă femelele sunt într-o întrecere
acerbă între ele pentru a câştiga atenţia masculilor — de exemplu, pentru că
masculii, mai mulţi la număr, se întâlnesc zilnic cu femelele din cadrul aceluiaşi
grup — doar atunci femelele au tendinţa să-şi dezvolte ornamentări sexuale într-
o întrecere evoluţionistă permanentă de a fi mai atrăgătoare. Femelele care nu
trebuie să se întreacă cu o asemenea regularitate au mai puţin nevoie de
ornamentări costisitoare ale corpului.

La majoritatea speciilor de animale (inclusiv la oameni) motivaţia evoluţionistă a

ornamentării sexuale masculine este perfect explicabilă fiindcă masculii trebuie
efectiv să se întreacă pentru cucerirea unei femele. Cu toate acestea, savanţii au
adus trei obiecţii la interpretarea potrivit căreia femeile se întrec în cucerirea
bărbaţilor şi şi-au dezvoltat ornamentări ale corpului în acest sens. In primul

95
rând, aproape 95 la sută dintre femei se mărită în societăţile tradiţionale.
Această statistică pare să sugereze că în principiu orice femeie poate obţine un
soţ şi că femeile nu trebuie să se întreacă pentru asta. După cum mi-a spus o
femeie biolog, „orice cutie de gunoi are capac, iar pentru orice femeie urâtă
există, de obicei, un bărbat urât".

Dar această interpretare este infirmată de tot efortul pe care femeile îl fac în
mod conştient de a se împodobi şi a-şi modifica prin chirurgie estetică trupurile
ca să fie mai atrăgătoare. De fapt, oamenii sunt foarte diferiţi din punctul de
vedere al genelor, al resurselor pe care le controlează, al calităţilor părinteşti şi
al devotamentului faţă de soţiile lor. Cu toate că în principiu orice femeie poate
face rost de un bărbat cu care să se mărite, doar puţine femei reuşesc să pună
mâna pe unul dintre puţinii bărbaţi de calitate pentru care se întrec atât de
înfocat femeile. Orice femeie ştie asta, dar anumiţi savanţi de sex bărbătesc par
să nu-şi dea seama.

O a doua obiecţie porneşte de la observaţia că în societăţile tradiţionale bărbaţii

nu aveau ocazia să-şi aleagă soaţele, nici pe baza ornamentaţiei sexuale şi nici
pe oricare altă bază. In schimb, căsătoriile erau aranjate de rudele din clan care
făceau şi alegerea, de cele mai multe ori motivul fiind cimentarea alianţelor poli-
tice. Şi totuşi, în realitate, preţurile mireselor în societăţile tradiţionale, cum sunt
cele din Noua Guinee unde lucrez eu, variază în funcţie de dezirabilitatea unei
femei, sănătatea şi probabilele calităţi de mamă fiind aspecte importante. Asta
înseamnă că, deşi opiniile mirelui despre sex-appealul miresei lui sunt ignorate,
rudele sale, cele care aleg efectiv mireasa, nu îşi ignoră propriile păreri. In plus,
atunci când bărbaţii îşi aleg partenera pentru sex extraconjugal, ei ţin cu
siguranţă seama de sex-appealul femeii, fapt ce poate să explice numărul mai
mare de copii în societăţile tradiţionale (în care bărbaţilor nu li se oferă şansa de
a-şi urma preferinţele sexuale în alegerea soţiilor lor) decât în societăţile
moderne. Mai mult, recăsătorirea ca urmare a divorţului sau a decesului
primei/primului soţii/soţ este foarte obişnuită în societăţile tradiţionale, iar
bărbaţu din aceste societăţi au mai multă libertate în alegerea celei de-a doua
soţii.

Ultima obiecţie afirmă că standardele culturale de frumuseţe variază în timp şi că

bărbaţii din cadrul aceleiaşi societăţi au gusturi diferite. E posibil ca femeile
slăbănoage să nu mai fie la modă anul acesta, dar să fie la anul, iar anumiţi
bărbaţi preferă femeile slabe în fiecare an. Dar acest lucru nu face decât să
complice puţin, fără să anuleze, concluzia principală: bărbaţii de pretutindeni şi
dintotdeauna au preferat în medie femeile bine hrănite şi cu chipuri frumoase.

Am observat că mai multe categorii de semnale sexuale umane — muşchii

bărbaţilor, frumuseţea facială şi masa adipoasă concentrată în anumite părţi ale
corpului femeilor — se conformează în aparenţă modelului „sincerităţii în
96
publicitate". Insă, după cum am observat când am discutat semnalele animalelor,
semnale diferite pot corespunde unor modele diferite. Acest lucru este adevărat
şi în cazul oamenilor. De exemplu, părul pubian şi axilar, care se dezvoltă în
adolescenţă atât la bărbaţi, cât şi la femei, este un indiciu sigur, dar total
arbitrar, al atingerii maturităţii reproductive. Părul prezent în aceste locuri diferă
de muşchi, feţe frumoase şi grăsimea corporală, în sensul că nu are un înţeles
mai profund. E nevoie de destul de puţin ca să crească şi nu are nici o
contribuţie directă la supravieţuire sau la alăptarea copiilor. Hrana proastă te
poate face să ai un corp scheletic sau o faţă desfigurată, dar rareori duce la
căderea părului pubian. Până şi bărbaţii slabi şi urâţi şi femeile slăbănoage şi
urâte au păr axilar. Lipsite de un sens mai profund par şi bărbile bărbaţilor, părul
de pe corp şi vocile joase ca semne ale adolescenţei, sau albirea părului
bărbaţilor şi femeilor ca indicaţie a înaintării în vârstă. Asemenea punctului roşu
de pe guşa unui pescăruş şi a altor semnale animale, aceste semnale umane sunt
puţin costisitoare şi cu totul arbitrare — se pot imagina o mulţime de alte
semnale care ar îndeplini această sarcină la fel de bine.

Există oare vreun semnal uman care să exemplifice modelul de selecţie prin
eliminare al lui Fisher sau principiul handicapului al lui Zahavi ? La prima vedere,
s-ar părea că suntem lipsiţi de structuri de semnalizare exagerate, comparabile
cu coada de 40 de centimetri a păsării denumite „văduva". Dar, dacă mă gândesc
bine, mă întreb dacă nu cumva avem într-adevăr o asemenea structură: penisul
bărbaţilor. S-ar putea obiecta că el nu serveşte unei funcţii de semnalizare şi că
nu e decât o maşinărie de reproducere bine concepută. Şi totuşi, aceasta nu este
o obiecţie serioasă la speculaţia mea: am observat deja că sânii femeilor consti-
tuie simultan semnale şi un instrument de reproducere. Comparaţiile cu rudele
noastre, maimuţele mari, indică faptul că mărimea penisului uman depăşeşte în
mod similar cerinţele funcţionale şi că excesul de mărime poate servi drept
semnal. Lungimea penisului în erecţie este de doar aproximativ 3 centimetri la
gorile şi 4 centimetri la urangutani, dar de 13 centimetri la oameni, chiar dacă
masculii celor două specii au corpuri mult mai mari decât ale bărbaţilor.

Sunt oare aceşti centimetri în plus ai penisului uman un lux funcţional inutil ?
Interpretarea noastră opusă este că un penis mare ar putea fi cumva util într-o
mare varietate de poziţii de copulaţie în comparaţie cu alte animale. Cu toate
acestea, penisul de 4 centimetri al masculului de urangutan îi permite să
copuleze într-o varietate de poziţii care nouă nu ne sunt accesibile şi, în plus, să
ne depăşească prin faptul că ajunge la ele atârnând într-un copac. In ceea ce
priveşte posibila utilitate a unui penis mare în prelungirea şi susţinerea unei
acuplări, urangutanii ne depăşesc şi din acest punct de vedere (durata medie de
15 minute, în comparaţie cu numai cele 4 minute ale americanului mediu).

Ideea că un penis uman mare poate servi drept semnal ne e sugerată şi dacă
urmărim ce se întâmplă atunci când bărbaţii profită de ocazia de a-şi concepe
97
propriile penisuri, în loc să se mulţumească cu moştenirea lor evoluţionistă.
Bărbaţii din ţinuturile muntoase din Noua Guinee fac asta învelindu-şi penisul
într-o teacă decorativă denumită falocarp. Teaca, de până la 60 de centimetri
lungime şi 10 centimetri diametru, este adesea colorată în roşu sau galben aprins
şi e diferit decorată la vârf: cu blană, frunze sau un ornament ascuţit. Când i-am
întâlnit pentru prima dată în mijlocul tribului Ketengban din Munţii înstelaţi pe
bărbaţii din Noua Guinee care poartă falocarpuri, auzisem deja multe despre ei şi
eram curios să văd cum erau acestea folosite şi cum le explicau oamenii. S-a
dovedit că bărbaţii purtau falocarpul tot timpul, sau cel puţin aşa făceau de
fiecare dată când i-am întâlnit. Fiecare bărbat are mai multe modele care variază
ca mărime, ornamentaţie şi unghi de erecţie, iar în fiecare zi el alege un model pe
care să-1 poarte în funcţie de dispoziţie, aproape la fel cum în fiecare dimineaţă
noi alegem o cămaşă pe care s-o purtăm. La întrebarea mea de ce poartă
falocarpuri, ketengbanii mi-au răspuns că se simţeau goi şi indecenţi fără ele.
Acest răspuns m-a surprins, având în vedere perspectiva mea occidentală, pentru
că, în rest, ketengbanii umblau complet dezbrăcaţi şi îşi lăsau până şi testiculele
descoperite.

într-adevăr, falocarpul este un pseudo-penis în erecţie uşor de observat şi care

reprezintă acel lucru cu care ar dori bărbatul să fie înzestrat. Din nefericire,
mărimea penisului pe care am dezvoltat-o a fost limitată de lungimea vaginului
femeii. Falocarpul ne arată curA ar fi penisul uman dacă nu ar trebui să se
supună unor constrângeri practice. Este un semnal şi mai evidient decât coada
păsării. Penisul actual, deşi mai modest decât un falocarp, este indecent de mare
potrivit .standardelor strămoşilor noştri maimuţe, cu toate că penisul
cimpanzeului s-a lungit şi el faţă de mărimea moştenită şi rivalizează din acest
punct de vedere cu «cel al bărbaţilor. Evoluţia penisului ilustrează în moid clar
operaţia de selecţie prin eliminare, aşa cum a fost ea postulată de Fisher.
Pornind de la penisul de 4 centimetri al unui strămoş maimuţă, asemănător cu
penisul gorilei moderne sau al urangutanului, penisul uman a crescut în mărime
printr-un proces de eliminare conferindu-i un avantaj posesorului, ca semnal din
ce în ce mai vizibil al virilităţii, până când lungimea lui a fost limitată prin
contraselecţie în clipa în care au apărut dificultăţile potrivirii lui în vaginul femeii.

Penisul uman poate, de asemenea, să ilustreze modelul (ie handicap al lui

Zahavi, ca structură costisitoare şi în detrimentul posesorului ei. Bineînţeles că e
mai mică şi mai puţin costisitoare decât coada unui păun.

Şi totuşi, este destul de mare fiindcă, dacă aceeaşi cantitate de ţesut ar fi fost
dedicată dezvoltării suplimentare a cortexului cerebral, bărbatul al cărui creier ar
fi astfel reconceput ar câştiga un avantaj important. Astfel, costul unui penis
mare trebuie considerat ca fiind costul unei ocazii pierdute: pentru că energia
biosintetică a oricărui bărbat este finită, iar energia risipită pe o structură e
folosită în defavoarea energiei potenţiale disponibile pentru o altă structură.
98
într-adevăr, un bărbat se poate lăuda: „Sunt deja atât de deştept şi atât de
evoluat, încât nu am nevoie să dedic mai multe miligrame de protoplasma
creierului meu, dar pot, în schimb, să-mi permit handicapul de a folosi în mod
inutil respectivele miligrame pentru penisul meu."

Ce rămâne însă de discutat este publicul căruia i se adresează această

proclamare a virilităţii. Mulţi bărbaţi ar fi de părere că cele impresionate vor fi
femeile. Cu toate acestea, femeile au tendinţa de a constata că sunt mult mai
excitate de alte calităţi ale unui bărbat şi că vederea unui penis este, în cel mai
bun caz, total neatrăgătoare. In schimb, cei care sunt cu adevărat fascinaţi de
penis şi de dimensiunile lui sunt bărbaţii. La duşuri, în vestiare, bărbaţii îşi
măsoară în mod obişnuit „înzestrările".

Chiar dacă anumite femei sunt impresionate la vederea unui penis mare sau sunt
satisfăcute de modul cum acesta stimulează clitorisul sau vaginul în timpul
actului sexual (după cum este foarte probabil), nu este cazul, de dragul
demonstraţiei noastre, să degenerăm într-un argument de tip ori/ori care
presupune că semnalul este direcţionat către un singur sex. Zoologii care
studiază animalele descoperă cu regularitate că ornamentele sexuale au o funcţie
dublă: de a atrage potenţialii parteneri de sex opus şi de a impune o dominaţie peste
rivalii de acelaşi sex. Din acest punct de vedere, ca şi din multe altele, noi, oamenii, mai
purtăm încă moştenirea sutelor de milioane de ani de evoluţie a vertebratelor adânc
impregnată în sexualitatea noastră. Peste această moştenire, abia recent au reuşit arta,
limbajul şi cultura să adauge o faţadă.

Posibila funcţie de semnalizare a penisului uman şi ţinta acestui semnal (dacă există aşa
ceva) rămân în acest caz probleme nerezolvate. Acest subiect constituie deci o încheiere
cât se poate de potrivită a cărţii pentru că ilustrează atât de bine temele ei principale:
importanţa, fascinaţia şi dificultăţile unei abordări evoluţioniste a sexualităţii umane.
Funcţia penisului nu e doar o problemă fiziologică ce poate fi lămurită imediat prin
efectuarea de experimente biomecanice pe modele hidraulice, ci este şi o problemă
evoluţionistă. Această problemă evoluţionistă e pusă de mărirea de patru ori în decursul
celor 7 până la 9 milioane de ani a penisului. O asemenea dezvoltare necesită o inter-
pretare istorică şi funcţională. Aşa cum am văzut şi în cazul lactaţiei rezervate strict
femeilor, al ovulaţiei ascunse, al rolurilor bărbaţilor în societate şi al menopauzei, trebuie
să ne punem întrebarea ce forţe selective au acţionat asupra creşterii dimensiunilor
penisului uman şi menţinerii mărimii sale astăzi.

De asemenea, funcţia penisului este un subiect potrivit unui final, pentru că pare la
început atât de lipsit de mister. Aproape toată lumea ar fi tentată să afirme că funcţia
penisului este să elimine urina, să injecteze sperma şi să le stimuleze fizic pe femei în
timpul actului sexual. Dar abordarea comparativă ne arată că aceste funcţii sunt
îndeplinite în alte părţi din lumea animală de o structură mult mai mică decât cea cu
care ne îngreunăm noi. Ne mai arată şi că asemenea structuri exagerate ca mărime
99
evoluează în mai multe feluri alternative pe care biologii se mai chinuie încă să le
înţeleagă. Aşadar, până şi cel mai familiar şi aparent banal element al echipamentului
sexual uman ne poate surprinde ridicând probleme evoluţioniste nerezolvate.

100