POVESTEA MERGE MAI DEPARTE

De ce pot vindeca mai exact poveștile și ce sunt aceste

povești terapeutice?
Prin intermediul unei povești terapeutice, fără doar și
poate putem avea mai multă încredere în noi înșine, putem
deopotrivă să rezolvăm problemele de frica de medic,
problemele cu somnul, putem preântâmpina un conflict sau
chiar vindeca o frică astfel încât, poveștile terapeutice ne sunt
la îndemână, să ne învețe, aceasta fiind o veste bună.
Așa cum personajele din povești au învățat din
toate încercările prin care au trecut și s-au maturizat, tot așa și
copilul va descoperi noi metode de a face față nemulțumirilor,
frustărilor, va învăța cum să se comporte corect în societate,
astfel îi va crește încrederea în propria persoană, dezvoltându-
și anumite abilități și va învăța cum să își exprime
sentimentele, emoțiile.
Povestile terapeutice pot anticipa problemele și
provocările pe care copilul le va întâlni și totodată își poate
întări abilitățile de rezolvare a problemelor în momentele de
impas, servind ca lecții de viață. Poveștile terapeutice oferă
celor mici modele de eroi actuali ce le insuflă valori precum:
iubire,empatie, curaj, creativitate,colaborare, influențând
inteligența emoțională a copilului. Așadar devenim conectați la
ce ni se întâmplă fiind capabili de a ierta și de a ne vindeca, de
a ne dezvolta inteligența emoțională.
Poveștile terapeutice vin să ne învețe despre emoții,
emoțiile sunt exprimate prin tonul vocii povestitorului cât și
mimica acestuia, datorită căruia, copilul învață să deosebească
prin trăiri emoțiile. Poveștile terapeutice au efectul de a se
înscrie în sfere multiple, pornind de la indentificare,
exprimarea emoțiilor la dezvoltarea și îmbunătățirea imaginii
de sine sau amplificarea empatiei până la dezvoltarea
abilităților de rezolvare a problemelor inerente. Așa că
influențele poveștilor nu sunt valabile doar în rândul celor mici
ci și în rândul celor mari.
Poveștile au un mare efect asupra lumii copiilor
dar și asupra dezvoltării acestora.
Haideți să pornim împreună, într-o lume plină de
magie, așa numita lume a poveștilor terapeutice, unde
povestea devine un instrument prețios în viața unui copil!

Prof. Prună Roze-Adela

 BĂIEȚELUL ȘI ANIMALELE DIN OGRADĂ
(pentru copii care învață să respecte
animalele)

- Ura!
- A sosit vacanța de vară! strigă de bucurie
Ionel de-l auzi întreaga casă.
Ionel era un băiat blond și frumușel, isteț
foc însă, tare neastâmpărat. Necăjea în
permanență animăluțele cum ar fi: fugărea
pisica și o tragea de
coadă dar fiind atent să nu fie zgârâiat de mâță iar mâța fugea
tot timpul de el. Apoi trăgea cu praștia în câine și de aceea
chelăcăia de durere, pe cocoș și găini le trăgea de creastă și de
pene, pe rațe și gâște le lovea cu piciorul și tot așa nu scăpa nici
o ființă necuvântătoare, neatinsă de el.
Ba mai mult cum vedea pe stradă câte un câine de pe la
vecin,i de îndată îl lovea cu o creangă tot să nu stea locului. Așa
că ieșise pe stradă să caute copii pentru a se juca și cum tot
mergea el cu o creangă în mână întâlni ca prin minune o zână
ce avea lângă ea un câine.
Ionel se uită doar la câine și neastâmpărat din fire, lovi
cățelul cu bățul, acesta chelăcăind de durere. Zâna cea bună îl
întrebă:
- De ce lovești acest câine neajutorat care
nu ți-a făcut nimic?
- Gândește-te că este un suflet ca și tine și
îl doare, suferă, nu vezi?
Ionel își afișă un râs batjocoritor și vru să
plece, însă Zâna cea bună îi smulse
creanga din mână și îl atenționă:
- Deoarece te-ai purtat atât de urât cu
bietul câine, te voi face să te simți și
tu aceeași suferință!
Bătu de trei ori cu putere din toiagul ei cel magic
pământul și în acel moment, cerul se întunecă și se porni o
vijelie puternică cu fulgere și ploaie torențială.
 Ionel la cele văzute, se cam speriase și începu să plece
către casă însă pe drum văzu cum femei și bărbați se grăbeau
să ajungă acasă de grabă și nu înțelegea de ce îl îmbrânceau și
îl loveau cu piciorul sau aruncau după el cu pietre. După fuga
cea agitată și durerile care-i stăpâneau corpul în urma
loviturilor cu pietre, așa că se strecură într-o curte și atât de
îndurerat era încât lacrimile îi curgeau șiroaie, șiroaie, dând să
se uite într-o băltoacă, văzu capul unui câine plouat, nicidecum
chipul lui cel frumos cu năsucul cârn și gurița mică.
Încremenit de ceea ce îi spunea Zâna cea bună mai
devreme, se întristă și mai tare, plângându-și soarta deoarece
era transformat din copil în câine de nimeni alta decât Zâna cea
bună pentru a-l învăța o lecție valoroasă. Și tot plângând el i se
făcu foame deoarece, un câine mare sări la el cu privirea
amenințătoare și cu dinții rânjiți.
- Te rog, să mă ajuți îmi este foame, frig și
sunt departe de casa mea , nu ai
ceva de mâncare?
- Ha, ha, ha, ce crezi tu că aici te afli la
hotel?râse câinele cel mare de el.
- Dacă vrei să mănânci și să te odihnești în
culcușul meu, de azi înainte vei
dormi cu mine, vei apăra casa cu mine, pentru a merita
mâncare de la stăpânul nostru.
 - Așa că de acum înainte zis și făcut!
înțelesese micul câine ce are de făcut .
Atât de mult apăra curtea zi și noapte, încât
stăpânul era tare mulțumit de
amândoi și îi alinta din când în când. Însă într-o noapte, câțiva
hoți dădu târcoale pe la cotețul de păsări și așa cum învățase
de la câinele bătrân, îndatoririle de câine de pază, sări amândoi
să gonească hoții departe de casă spre uliță. Apoi întorcându-
se bucuros, se întâlni din nou cu Zâna bună cu al ei cățel.
Începu să-i bată inima cu mare putere, se apropie spășit, Zâna
cea bună îi spuse:
- Ei, ce zici acum pentru că ai înțeles cum e
cu rostul animalelor și pentru
că ai învățat că fiind bun și atent cu acestea să știi că ele te vor
răsplăti înzecit, așa că te voi transforma din nou în copil! zise
Zâna către copil și îl atinse ușor cu bagheta ei magică.
Totul se învârte în jurul său, simți cum îi fuge pământul
de sub picioare și căzu într-un somn adânc. Dimineața se trezi
devreme și află că părinții sunt plecați la cumpărături așa că
vor lipsi ore întregi de acasă, se uită repede în oglindă și își
văzu din nou chipul de copil frumos, rotund la față cu nasul
cârn și gura mică și cărnoasă. Ionel era tare fericit acum și de
bucurie servi micul dejun în grabă, apoi merse afară să dea de
mâncare și apă câinelui și îl mângâie iar cățelul se gudură de
bucurie, apoi dădu și pisicuței lăptic, merse la coteț și hrăni și
păsările după care luă ouăle proaspete și le puse în coș. Cât
erau găinile în curte și mâncau hrana primită, Ionel curăță
cotețul lor cu mare grijă pentru a fi curat. În cele din urmă nu
era tocmai greu să ai grijă de animăluțele din curte, zicându-și:
- Cum am putut să fiu atât de nedrept,
față de aceste animăluțe care nu au
făcut decât să se gudure de bucurie pe lângă mine, ca drept
mulțumire că le-am hrănit și îngrijit?
- De acum, eu personal voi îngriji toate
animăluțele din curte, că nu este
greu chiar îmi face plăcere! zise Ionel stând pe terasă în
fotoliul comod savurând din paharul cu suc de portocale.
 ANTONIA CEA CURAJOASĂ
(pentru copii care își înving frica de
întuneric)
 Moș Ene, își făcea rondul obișnuit pe la genele copiior
însă, o găsi pe Antonia plângând, strângându-și în pumni
lacrimile. Moș Ene se așeză lângă Antonia și o întrebă:
- Poți să-mi spui de ce plângi dragă fetiță?
Printre lacrimi și suspine Antonia îi
răspunse:
- Uite, sunt supărată pentru că părinții mei
insistă să dorm singur la mine
în cameră și nu știu de ce cred că vor să scape de mine!
 - Ei, nu este chiar așa nu te mai necăji
atâta draga mea fetiță frumușică!
- Vrei să știi de ce am venit?
- De ce ai venit? întrebă Antonia
suspinând.
- Am venit să te ajut!
- Vezi în palma mea acest praf auriu?
- Da îl văd! zise Antonia curioasă.
Este praful magic și am să te rog să vii cu
mine! și uite așa din vorbă-n vorbă
cei doi au plecat într-o călătorie. Încântată Antonia exclamă:
- Wow, e fantastic să zbori și mai ales
lângă tine Moș Ene care ai făcut
multe astfel de călătorii!
- Se oprise în dreptul unei ferestre și ce
văzu împreună?
O fetiță de vârsta ei care plângea, deoarece
nu dorea să doarmă singură.
- Nu pot să cred că există copii ca mine?
întrebă Antonia privind pe geam
alături de Moș Ene. Deodată, Moș Ene făcu o magie cu bagheta
lui și lumină camera fetiței să vadă dacă totul este în regulă.
Însă observă că toate jucăriile ei erau în ordine la locul lor pe
rafturi. Așa că fetița își imagina tot felul de monștri care veneau
către ea, din cauza întunericului. Din contră, întreaga ei cameră
cu tot ce era în ea, voiau parcă să o liniștească.
- Antonia, știi de ce are nevoie această
fetiță? întrebă Moș Ene.
- De ce are nevoie?
- Are nevoie de CURAJ!
- Te rog ia niște praf auriu din acest
săculeț și aruncă spre geam!
Antonia făcu așa cum o rugase Moș Ene. Și
ca prin minune, plânsul fetiței
încetă și adormi instantaneu. Părinții fetiței, intră în camera ei
și o înveli, o mângâie pe creștet și o sărută ușor pe obraz de
bucurie că adormise și ieși mulțumiți din cameră într-o liniște
desăvârșită. Așa că era timpul să se întoarcă și ei acasă după
așa o călătorie, Antonia zise:
- Acum am înțeles că nu am de ce să mă
sperii și că părinții mei mă iubesc
tare mult și ei doresc doar să am camera mea în care să adorm
la timp!
- Dragă Moșule Ene, să știi că nu mi-a
plăcut că plângea acea fetiță!
- Eu n-am să fac așa ceva, nu am să plâng
ca ea și să știi că nu voi avea
nevoie de praful magic auriu!
- Îți mulțumesc Moș Ene pentru această
călătorie!
Moș Ene a plecat, lăsând-o pe Antonia în
camera ei,timp în care a adormit și
privind-o cu drag, fiind sigur că este o fetiță foarte
CURAJOASĂ.
Mama Antoniei intră în camera ei și mare îi fu mirarea
când văzu că a adormit de îndată, văzu o luminiță mică și
galbenă și astfel și-a dat seama că Moș Ene trecu pe la Antonia
în acea seară. După ce toate luminile s-au stins, fetița a șoptit
către Moș Ene.
- Te rog frumos Moș Ene să-mi lași puțin
praf magic auriu, să povestesc
prietenelor mele care nu au curaj să doarmă singure!
Moș Ene îi lăsă un săculeț cu praf magic auriu. Așa că a
doua zi, Antonia era tare dornică să povestească prietenelor ei
de joacă, de întreaga ei călătorie alături de Moș Ene și despre
lecția de CURAJ pe care a învățat-o.
 HAINA CEA PONOSITĂ
(respectul între copii)

Magda era tare fericită, deoarece își găsise un job bine

plătit în ciuda faptului că soțul ei Andrei era în șomaj. Așa că
merse de grabă să își ia băiatul de la grădiniță. Mergând în
drum spre casă, mama observă că Alin mergea tăcut pe lângă
ea, abia târându-și picioarele. Magda văzând că Alin nu spune
nimic, îl întrebă cu blândețe:
- Ce s-a întâmplat Alin?
 Printre suspine Alin povesti mamei ce pățise
el la grădiniță și anume:
- Uite David azi, a râs de mine, că mereu
vin la grădiniță cu aceeași haină
ponosită! spunând toate acestea printre lacrimi.
- Alin, dragul meu! Privindu-l cu blândețe
mama îi zice:
- Ei, Alin eu nu mi-aș bate capul cu asta!
- Și să știi că haina este curată și
călduroasă e doar puțin roasă la mâneci
atâta tot! zise mama împăcându-l ținându-l în brațe cu toată
dragostea ei de mamă.
- Mamă vreau să-mi cumperi altă haină!
- Aha deci nu te-ai simțit prea bine în acel
moment, nu? întrebă mama.
- Ia să vedem noi doi, cum putem rezolva
această problemă!
- Păi cum mamă cum putem rezolva?
Eu știu că ați învățat la grădiniță de la
doamna educatoare, că trebuie să fim
buni unii cu alții, iar dacă un copil încearcă să fie răutăcios, nu
este bine să răspundem la rău cu rău pentru că nu rezolvăm
nimic.
 - Uite, tata acum este șomer și sunt sigură
că David nu știe că tatăl tău nu
lucrează și că nu ne ajung banii să îți cumpăr acum o haină
nouă!
- Știu mamă! spuse Alin cu tristețe-n ochi
și suflet.
- Dar hai să vedem cum să ne purtăm cu
David să ne gândim! zise mama
cu mare convingere privindu-l în ochi pe Alin.
- A, gata mi-a venit o idee! zise Alin
entuziasmat.
- O să-i dau o mașinuță din colecția mea
de mașinuțe, ce zici mama?
- Ești sigur Alin?
- Da!
- Dar știi că dacă îi dai o mașinuță nu o mai
poți lua înapoi, asta vrei?
- Da mama!
- Bine, hai să încercăm această variantă
poate merge!
Alin își puse în buzunar două mașinuțe, una
pentru el și una pentru David.
Ajugând la grădiniță, mama îi zise:
 - Ai grijă Alin să pui planul în aplicare!
- Sigur mama așa voi face!
Ziua a trecut repede, mama a sosit la
grădiniță și în timp ce îl îmbrăcă pe hol,
Alin bucuros și radiindu-i fața de fericire îi zise mamei:
- A fost o zi mununată azi, mama! exclamă
de bucurie Alin.
Lui David nu-i venea să creadă că îi ofer de
tot o mașinuță și așa ne-am jucat
frumos toată ziua.
- Apoi știi ce mi-a zis David?
- Ce ți-a zis David, Alin?
Mi-a spus că îi pare rău că m-a supărat și mi-
a promis că și el îmi va aduce
mâine o mașinuță pe baterii deoarece are mai multe. Magda îl
îmbrățișă tare fericită pe Alin care la rândul lui radia de
bucurie.
- Vezi tu mama acum eu și David suntem
buni prieteni!
Alin învățase o lecție tare valoroasă de la
mama lui și anume:
”SĂ FIM BUNI UNII CU ALȚII ȘI SĂ NU ÎNTOARCEM NIMĂNUI
RĂU PENTRU RĂU”.
Așa Magda a reușit să-l ajute pe Alin să își facă
prieteni dar și să-și îmbunătățească relațiile cu colegii din grupa
lui.
 ANA CEA NĂSTRUȘNICĂ
(pentru copii care îi păcălesc frecvent pe
ceilalți)
 A fost odată ca niciodată o fetiță pe cât de
drăgălașă pe atât de năstrușnică deoarece îi plăcea teribil să
păcălească copiii în timpul jocului în aer liber. Ca în fiecare zi,
Ana ajunse la grădiniță se așeză la masă și se juca în voie cu ce
jucării își alesese. După activitățile efectuate la grupă, veni și
vremea să iasă în curtea grădiniței pentru a se juca în aer liber.
S-au jucat cât s-au jucat și Ana ce s-a gândit ea să-și păcălească
prietenii de joacă, își prinse mâinile între crengile unui copăcel
țipând și plângând că s-a înțepenit și nu-și mai poate scoate
mâinile.
Copiii speriați de strigătele ei au sărit să o ajute, s-
au apropiat de ea însă Ana își scoase mâinile în văzul lor și
începu să râdă pe seama prietenilor care veni să o ajute
strigându-le:
- Ha, ha, ha, ce v-am păcălit! zise Ana
distrându-se pe seama lor.
Însă copiii s-au supărat pe ea și i-a zis:
- Să știi că ceea ce ai făcut nu este frumos,
este o minciună, noi am sărit să
te ajutăm crezând că ești rănită și tu nu ai făcut altceva decât
să râzi de noi. Știi doar că doamna educatoare ne-a învățat că
nu e voie să mințim, ai uitat?
Ana a rămas singură iar ceilalți copii au plecat să
se joace departe de ea. Zilele următoare doamna educatoare i-
a scos afară în curtea grădiniței, copiii s-au bucurat de timpul
frumos și au realizat tot felul de joculețe. Ana în zadar încerca
să le distragă atenția copiilor din jurul lor însă în ziua
următoare, tot jucându-se cu multă bucurie, Ana căzu de astă
dată de pe topogan și veni pe burtă și de impactul căzăturii,
Ana începu să plângă și să ceară ajutor copiilor din jurul ei.
Aceștia nu au sărit să o ajute, deoarece erau convinși că este o
nouă farsă de-a Anei. De această dată nici un copil nu a sărit să
o ajute. Ana dându-și seama de farsele făcute copiilor de joacă
și-a dat seama cât de mult a greșit, acum când chiar i s-a
întâmplat să se accidenteze, nimeni din jurul ei nu a sărit să o
ajute. Ana tot strigând după ajutor, strigătele ei au fost auzite
de însăși doamna educatoare, care veni într-un suflet să o
ajute. Apoi doamna educatoare o sfătui pe Ana că de azi
înainte să nu mai mintă prietenii de joacă și să devină un copil
cuminte și ascultător, căci numai așa va fi iubită și îndrăgită de
toți ceilalți copii din jurul său, de unde și vorba că: ”CINE A
MINȚIT ODATĂ, NU ESTE CREZUT CÂND SPUNE ȘI
ADEVĂRUL”. În urma acestei discuții cu doamna educatoare,
Alina s-a schimbat în bine și a devenit cea mai adorabilă fetiță
și nu a mai mințit niciodata.
 JOCURILE LARISEI
( pentru copii depedenți de tabletă)

A fost odată ca niciodată o fetiță frumoasă în vârstă de 5

anișori, pe nume Larisa.
 Larisa mergea la grădiniță în fiecare zi cu bunica ei,
deoarece părinții mergeau dimineața devreme la job și se
întorceau spre seară. Așa că pentru a suplini absența lor, de
ziua Larisei părinții ei îi făcu cadou o tabletă pe care nu o mai
lăsa din mână de cum ajungea acasă.
Într-o zi veni bunica să o ia pe Larisa de la grădiniță, însă
aceasta se grăbea să ajungă cât mai repede acasă trăgând-o de
mână pe bunica și refuzând să stea la aer în părculețul din fața
blocului unde erau mereu copii ieșiți la joacă. Cum a intrat pe
ușă, Larisa și-a aruncat încălțămintea, îmbrăcămintea și s-a
așezat pe canapea unde începu să se gândească la cât mai
multe strategii la jocul de pe tabletă. Atât de atentă era la jocul
de pe tabletă încât nu a auzit că suna cineva la ușă. Bunica
bucuroasă, deschide ușa și o invită în casă pe vecina lor care
venise cu Maria o fetiță de vârsta Larisei. Bunica strigă:
- Larisa, uite cine a venit la noi!
- Larisa am o surpriză pentru tine! zise
bucuroasă Maria.
- Larisa abia ridică privirea, dar când o
văzu pe Maria știa sigur că venise
cu o surpriză plăcută. Așa că Larisa adora surprizele. Maria se
apropie de Larisa cu brațele pline, spunând:
- Larisa vrei să vezi ce mi-a luat mama de
la librărie, două pungulițe cu
diferite frunze, copaci, nori, fructe, uite câte am!
- Vrei să facem împreună câte un tablou?
Larisa încântată de cele primite, se așeză
lângă Maria la masă și se apucă
de lucru pentru a realiza cele mai frumoase tablouri. Și uite
așa, Maria venea în fiecare zi la buna ei prietenă Larisa, cu
câteva pungi pline cu materiale diferite de a realiza tablouri.
Așa că Larisa încet, încet, începu să uite de tabletă astfel încât
nu-i mai prezenta interes deoarece își descoperi-se o nouă
pasiune și aceea de a realiza tablouri cât mai frumoase
împreună cu buna ei prietenă Maria.
- Uite Maria ce colecție frumoasă de
tablouri avem!
- Da Larisa avem o colecție tare drăguță la
care am muncit mult și cu mare
drag așa e?
- Da Maria, mie îmi place foarte mult cum
ne jucăm împreună!
- Fetelor mă ajutați să fac o tartă cu
piersici? strigă bunica la fete.
- Iami, iami, facem ceva dulce și bun?
întrebă încântată Larisa.
- Și dacă dorești bunica te vom ajuta apoi
să faci curat în bucătărie căci
uite mă poate ajuta și Marisa buna mea prietenă, nu-i așa
Maria?
- Sigur că da Larisa, vom face traba pe din
două!
Și iată cum Larisa a scăpat de depedența de
tabletă care ar fi ținut-o închisă,
să nu-și dorească să socializeze cu cei din jur, să nu mai
desfășoare jocuri și activități atractive.
Maria era acum o prietenă adevărată care
se juca cu ea fel și fel de jocuri interesante și realizau împreună
atât acasă multe activități fie ele gospodărești sau artistice cât
și la grădiniță cu toți copiii, activități distractive și atractive ce
le solicită imaginația, creativitatea cât și îndemânarea.

IEPURAȘUL RICĂ
( pentru copii fricoși)
 Toamna cea bogată și frumoasă a sosit și odată cu ea și
deschiderea grădiniței din poiană unde merg toate animăluțele
din pădure. Alături de aceste animăluțe trăia și iepurașul Rică
cu familia lui, într-o vizuină la rădăcina unui copac. Rică însă
avea o mare problemă, îi era tare frică de cum ieșea din vizuina
lui și înfrunta Pădurea până ajungea la grădiniță, așa că toate
celelalte animăluțe știau că iepurașii sunt fricoși dar Rică era
cel mai fricos, încât se speria chiar și de umbra lui. În fiecare
dimineață, mersul la grădiniță era o adevărată peripeție, așa că
i se părea că întreaga pădure îl urmărea, se uita în toate
direcțiile, se împiedică și cădea, iar se ridică, fugea cât de tare
putea, sărind peste rădăcini, ciuperci, așa că gonea prin
pădure. Dar cum îl zăreau copacii, crengile trosneau și se
arcuiau spre el, bețele de pe potecă săreau în sus, dansând
răutăcioase parcă să-l sperie, pietrele i se aruncau în cale
pentru a-l bloca florile îl ademeneau și-l sufocau, firele de iarbă
îl udau cu roua dimineții, așa că până la urmă ajungea la
grădiniță. La grădiniță începea calvarul, colegii îi luau lucrurile,
râdeau de el și îl strigau Rică fricosul. Dragul Rică se simțea atât
de stânjenit, încercat de atâtea situații jenante și astfel frica lui
Rică creștea tot mai mult. A doua zi de dimineață, Rică se
grăbea să ajungă la grădiniță. Dar cu cât se grăbea mai tare cu
atât avea impresia că pădurea se năpustea asupra lui, apoi auzi
niște șoapte:
- Rică ce faci?
- Rică ce faci?
Se opri brusc și ascultă Pădurea, cu multă
curiozitate apoi privi către brazi,
frunze și flori întrebându-se:
- Oare cine mă strigă? și auzi din nou
șoaptele.
- Rică, ce faci?
Apoi se auzi un râset cristalin și vesel și în
fața lui își făcu apariția Zâna .
Pădurii. Îi zâmbea și îl mângâia pe urechiușe spunând:
- Cu cât mergi mai încet, cu atât Pădurea
se mișcă mai încet!
- Cu cât te grăbești mai tare, cu atât ai
impresia că Pădurea se năpustește
asupra ta!
- Să știi Rică că te urmăresc de ceva vreme
și am văzut că te pricepi la
alergat, parcă ai fi un scump titirez cu blăniță! zise Zâna cu
simpatie.
- Ei, fii atent ce-ți spun!
- Aș dori să-ți imaginezi ca și cum privirea
ta ar fi o minunată baghetă
magică și atunci când te uiți cu frică primești frică iar când te
uiți cu mult curaj primești mult curaj! Rică ascultă cu mare
interes odată cu el ascultă și Pădurea spusele Zânei apoi
aceasta continuă să vorbească.
- Atunci când îți este frică, Pădurea la
rândul ei îți simte frica și răspunde la
fel, ai înțeles?
- Oprește-te puțin Rică și privește de jur
împrejur frumusețile din întreaga
 Pădure! apoi aratându-și râsul cel cristalin și dulce, Zâna se
făcu nevăzută. Parcă atunci auzea cum îi vorbește și Pădurea
cea înfoiată.
- Ce zici Rică ce vezi?
Rică s-a întors de astă dată parcă mai
împăcat ca niciodată, țopăind de
bucurie spre vizuină întrebându-se:
- Oare ce o să văd astăzi prin Pădure?
- Wow! o floare uriașă extrem de
frumoasă își scutură roua asupra lui.
- Aceste flori frumoase păreau să-i
răspundă:
- Rică, te joci cu noi azi?
- Nu m-am jucat niciodată cu florile oare
cum o fi?
Apoi Rică se adăposti sub floare, apoi se
ridică să o miroasă cu gingășie încât
să nu o rupă, aproape că îi rămase pe blăniță parfumul
îmbietor de la floare. După aceea dădu de o ciupercă veselă
care și acesta îl întrebă:
- Cum eșri azi Rică curajos, bucuros?
Așa devenise ciupercuțele curioase să afle
cum se simte azi Rică. Apoi Rică le
povesti că se simte tare bucuros și mai curajos ca niciodată.
Ajuns vesel și bine dispus la grădiniță, Rică era de
nerecunoscut, nu le venea să creadă că era Rică cel fricos!
Colegii lui erau foarte curioși cărui fapt se
datora veselia lui Rică și ce descoperise el în misterioasa
Pădure, întrebându-l:
- Ne arăți și nouă ce ai descoperit în
Pădure Rică?
Iar Riă îi privea curios întrebându-i:
- Oare ce credeți că o să vedeți voi acolo?
Și uite așa lui Rică nu-i mai era frică,
realizând că are multe lucruri minunate
de văzut în fiecare zi în minunata și misterioasa Pădure. Veselia
lui Rică vibra în toată Pădurea, iar Pădurea îi răspundea la
rândul ei cu aceeași veselie.
CEEA CE ȚIE NU-ȚI PLACE ALTUIA NU-I FACE
(pentru copii care își însușesc lucrurile altor
copii)
 Era o zi frumoasă de toamnă, cu soarele ce-ți
mângâia chipul cu blândețe și bucuria culorilor de la frunze, ce
dansau frumos și lin până se așezau pe potecile pădurii. Ajunse
jos formau un covor multicolor în care se jucau cu voioșie toate
veverițele din ținut. Vântul adia ușor, parcă jucându-se cu
frunzele multicolore suflându-le din loc în loc spre bucuria
veverițelor ce se jucau în drumul spre grădiniță, unde învățau
să povestească, să recite, să cânte, să socotescă, să danseze, să
picteze, să realizeze fel și fel de colaje drăguțe și tot felul de
lucruri drăguțe, învățau de la doamna educatoare, o vestită
ursoaică foarte bune pregătită care-și adora profesia și pe cei
mici. Dar într-o zi, cei doi vecini veverițoi Iți și Biți au plecat
împreună la grădiniță. Fiecare era cu traista lui așa că Iți avea în
trăistuța lui mâncare, apă, dar mai ales o ghindă oferită de
mama lui pe care o ținea la piept, o mângâia și îi trecea de
dorul mamei. Biți, avea în trăistuța lui doar mâncare și apă. De
cum au intrat în grădiniță, și-au lăsat trăistuțele la dulapul
personal însă Iți luă cu el în clasă și ghinda pentru a ține la
piept și a o mângâia ori de câte ori se pornea dorul de mamă.
Astfel, starea afectivă de acasă o transferase la grădiniță. Și
cum începu ei să se joace, Biți, observă la Iți că avea o ghindă în
brațe.
- Iți te rog dă-mi și mie doar puțin ghinda
ta să mă joc vrei?
 - Nu vreau să-ți dau! Zise hotărât Iți.
Dimineața trecu și sosi ora prânzului când
fiecare mergea să se spele pe
mâini apoi să mănânce. Iți își lăsă ghinda în trăistuță și apoi
merse să se spele pe mâini. Biți văzu ce făcu Iți și îl pândi să
intre în clasă, apoi tip-til, tip-til, îl luă ghinda se jucă cu ea și
apoi o lăsa-se la el în la dulap în trăstuță, motivând doamnei
educatoare Martinica să îl lase să meargă la baie deoarece are
nevoie. Doamnei educatoare I se păru ceva suspect pentru că
fusese deja la baie Biți așa că îl urmări fără să-și dea seama
acesta apoi îl întrebă:
- Biți ce faci, aici este baia ? întrebă
curioasă doamna educatoare Martinica.
Biți rușinat, merse către baie apoi intră în
clasă. După ce au terminat de
mâncat, atât Iți cât și colegii lui merse la baie să își facă nevoile
și să se spele pe mâini. Îl cuprinse dorul de mama lui așa că
porni glonț către dulap să își ia ghinda. Căută ce căută dar
ghinda nu era la locul știut așa că se puse pe plâns.
- Ghinda mea, unde este ghinda mea?
- Unde este ghinda mea? se tot întreba
printre lacrimi și suspine.
 Doamna educatoare Martinica, auzindu-l
din clasă cum Iți plângea atât de
tare și se văita îl cuprinse în brațele ei mămoase și îl împăcă
aducându-l în clasă.
- Spune-mi te rog Iți cu cine te-ai jucat tu
astăzi?
- Azi m-am jucat cu Biți! răspunse printre
suspine.
- Biți, vino la mine te rog!strigă blând
doamna educatoare Martinica.
- Ia spune-mi te-ai jucat azi cu Iți? întrebă
doamna educatoare Martinica.
Biți veni spășit către doamna educatoare
Martinica.
- Ia spune-mi te-ai jucat azi cu Iți?
- Am vrut să mă joc cu el, dar el nu a vrut
să se joace cu mine!
- De ce nu a vrut să se joace cu tine?
curioasă întrebă în continuare.
- Pentru că avea o ghindă și nu a vrut să
mi-o dea și mie puțin!
- Și ce ai făcut apoi? întrebă doamna
educatoare Martinica.
- Nimic nu am făcut! zise Biți ascunzând
adevărul.
 - Bine, voi doi veți sta aici pe bancă și veți
discuta apoi vă veți împăca altfel
nu aveți voie la joacă cu ceilalți! zis și făcut.
Doamna educatoare Martinica, jucânduse
cu celelalte viețuitoare ale pădurii,
mai aruncă o privire la cei doi, surprizându-I vorbind.
- Vezi Iți, dacă nu ai vrut să-mi dai și mie
puțin ghinda stăm aici pe bancă în
loc să ne jucăm și noi ca toți ceilalți!
- Ghinda este a mea și nu voiam să ți-o
dau ție că este de la mama mea!
- Să îți iei și tu o ghindă de la mama ta și
ne vom juca împreună și să nu
mi-o iei pe a mea, să ai și tu ghinda ta nu vrei așa?
Doamna educatoare Martinica se apropie
de ei și îi întrebă:
- Gata, v-ați împăcat?
- Ați lămurit situația?
- Unde este ghinda lui Iți, spune-mi Biți?
Lăsa-se capul în pământ și nu scoase o
vorbă Biți, jenat de cele întâmplate.
- Ei, dragilor am să lămuresc eu situația!
 - Amândoi sunteți de vină, însă vina mai
mare o ai tu Biți, deoarece ai făcut
mai multe greșeli și am să ți le spun acum!
- Mi-ai cerut voie la baie și ce ai făcut pe
hol?
Ai umblat la dulapul lui Iți și i-ai luat ghinda
te-ai jucat puțin cu ea apoi când
eu am ieșit pe hol și te-am întrebat dacă acolo este baia, tu te-
ai speriat și a-i pus ghinda la tine în dulap.
- Biți vreau să te întreb ceva !
Dacă ție ți-ar fi umblat în dulap și ți-ar fi luat
ghinda și ar fi pus-o la el în dulap
ți-ar fi plăcut?
- Nu nu mi-ar fi plăcut! spășit cu ochii în
pământ răspunse cu jumătate de
gură când fu întrebat de doamna educatoare Martinica. Apoi
doamna le zise:
”CEEA CE ȚIE NU-ȚI PLACE ALTUIA NU-I FACE”
- Acum Iți și tu ai fi putut să-i dai ghinda
ta, doar puțin atât cât să se joace
cu ea apoi ți-ar fi înapoiat-o ce zici?
 - Da poate era mai bine!zise Iți spășit.
- Vezi tu Iți nu am fi trecut prin atâtea.
Acum este frumos și bine să vă împăcați și
să-mi promiteți că veți rămâne
buni prieteni ca și până acum!
- Iți te rog frumos să mă ierți pentru că am
greșit față de tine!
- Te iert Biți! și îmbrățișându-se uitase
parcă de cele întâmplate.
Iar tu Biți am să te rog să îi spui mamei tale
să îți dea mâine o ghindă și astel
veți avea fiecare ghinda lui de la mama sa! spuse sfătoasă
doamna educatoare Martinica.
- Acum am să vă întreb să-mi spuneți ce
am învățat noi azi din această
peripeție a voastră?
Iți și Biți răspunse doamnei educatoare
Martinica astfel:
”CEEA CE ȚIE NU-ȚI PLACE ALTUIA NU-I
FACE”
 Zise Biți : adică dacă mie nu-mi place se mi se
umble printre lucruri și mi se ia, nici eu să nu umblu printre
lucrurile altora și să le iau fără permisiunea acestora.
- Și încă ceva vreau să vă mai învăț! Spuse
doamna educatore Martinica:
”NU ESTE FRUMOS ȘI BINE SĂ NE ÎNSUȘIM
LUCRURILE ALTOR COPII”
Apoi impresionați de intensitatea acestei zile Iți și
Biți s-au luat după umeri, pornind către joacă, împăcați însă cu
lecții valoroase învățate de la doamna lor educatoare
Martinica.
 FAMILIA DE IEPURAȘI
(pentru copii care au frică de abandon)

Primăvara a sosit și odată cu ea și primii ghiocei,

sosirea păsărilor călătoare, soarele își arătă sfios razele sub
norii care au vegheat întreaga pădure, forfotă de fericire
încununat de concertul divin al păsărilor ce sărbătoresc
prospețimea primăverii și mirosul florilor îmbălsămate de un
parfum aparte ce primenea pădurea. Adierea vântului plăcut
leagănă molatic frunzele ascuțite ce ocrotesc florile. Veverițele
aleargă bucuroase după ghinde, albinele hărnicuțe zburdă din
floare-n floare, buburuzele oferă dansul lor vesel, pe cântecul
minunat produs de ciripitul vrăbiuțelor ce binedispunea
atmosfera pădurii. Până când și peștii ies din maluri făcând
diferite acrobații în cinstea primăverii parcă arătând că trăiesc
într-o atmosferă fantastică de basm.
Și iată că în apropierea unui stejar falnic se
adăposteau într-o căsuță cochetă o familie de iepurași, mama
iepuroaică, tatăl iepure și iepurașul Rilă. Cei doi părinți îl
anunță pe micuțul Rilă că vor merge să aducă de mâncare. Așa
că cei doi părinți au hotărât să îl lase pe Rilă să se descurce
ceva timp cât merg după hrană, promițând că nu îl vor părăsi.
Părinții promițând acest lucru, Rilă tot nu credea. Tatăl iepure
spuse:
- Este timpul să stea și cu altcineva nu
doar cu noi! zise către iepuroaică.
- Este mare deja și este bine să cunoască și
alte animale, să descopere
pădurea iar asta nu se poate întâmpla dacă stă tot timpul cu
noi ! zise mama iepuroaică.
 - Rugăm vecinul corbul să zboare
deasupra lui Rilă, și să-l vegheze cât vom
fi
plecați! se sfătui cei doi părinți așa că zis și făcut a doua zi dis
ded dimineață, părinții iepuri plecă după hrană. Într-un târziu
iepurașul Rilă fu trezit de ciripitul plăcut al păsărelelor și de
roua cei picură boticul umed. Se trezi speriat parcă deoarece
nu-și văzu părinții și alergă plcând și suspinând de teamă ca nu
cumva să fi fost părăsit de părinți și tot alergă și plângea
gândindu-se la părinții lui. Oprindu-se din plâns văzu pe o
creangă sus mai multe vrăbiuțe și le întrebă dacă nu cumva au
văzut de acolo de sus părinții lui.
- Sunt tare singur, spuneți-mi în zborul
vostru mi-ați văzut părinții?
- Noi am fost tare ocupate cu cântatul așa
că nu am fost atente ce se
întâmplă în jur, ne pare rău că nu te putem ajuta!spuse una
dintre vrăbiuțe.
Tot mergând prin pădure, întâlni un arici
drăguț care tot făcea tumbe.
- Bună dragă ariciule, eu sunt iepurașul
Rilă pot sta cu tine? întrebă Rilă.
- Bună, eu sunt ariciul Pogonici și mie îmi
place să mă joc prin iarbă dacă
vrei poți veni și tu! așa îl invită arici Pogonici pe iepurașul Rilă.
Așa că s-au jucat cât s-au jucat în iarba
umedă și răcoroasă o bună bucată de
timp. Când s-au plictisit, au hotărât împreună să caute un loc
unde să se odihnească-n voie și astfel timpul a trecut atât de
plăcut încât Rilă nu a mai avut timp să se gândească la ideea că
părinții l-au părăsit. Spre seară în spatele lui s-a auzit un foșnet
și privea curios așa că din tufiș au ieșit părinții lui și de îndată a
sărit în brațele lor de bucurie că îi văzu dar nu a uitat să-și
anunțe prietenul că sunt în siguranță.
- Cât de mult mă bucur să vă văd!
mărturisind cu bucurie părinților Rică.
- Mi-a fost teamă că mă părăsiți și uite că
v-ați ținut de cuvânt și v-ați întors!
- El este Arici Pogonici prietenul meu și aș
vrea să vă povestesc cum ne-am
petrecut timpul astăzi și ne-am distrat copios!
- Rilă, noi vom fi tot timpul lângă tine, însă
ne bucurăm că azi ți-ai făcut
un prieten și sumtem tare mândri de tine și în același timp
bucuroși!
Rilă încântat de cum s-a distrat cu noul său
prieten, povestea neâncetat cum și-a petrecut timpul întreaga
zi. De acum pentru Rilă nu mai era o problemă să rămână
singur peste zi, deoarece avea un prieten drag de joacă alături
de care putea explora și alte colțuri ale pădurii iar cu timpul și-
a făcut mult mai mulți prieteni cu care se distra întreaga zi, zi
după zi.
 ÎNȚELEPCIUNEA UNEI VEVERIȚE
(pentru copii care învață să spună te rog)
 Zori zilei se ivesc voioși și totodată și prima zi de vacanță
de vară călduroasă, asistând la strălucitorul soare, care își intră
în drepturi trimițând săgețile de foc către pământul fierbinte.
 Copiii sunt bucuroși că se pot juca, relaxa, distra în voie
toată ziua. Plăcuții și pufoșii nori, plutesc pe bolta aurie,
păsările zboară-n voie străpung ca niște săgeți cerul cel senin
iar în zilele toride, copacii înalți țin la umbra lor pe băncile
generoase părinți, bunici, ce ies în parc cu cei mici. Așa că
deodată în casa noastră mama și tata strigă:
- Mircea unde ești?
- Mă schimb mama și vin îndată!
- Grăbește-te dragule să servim micul
dejun și apoi să mergem în parcul tău
preferat!
- Sigur mama, acum vin!
- Zis și făcut! au servit micul dejun cu toții,
apoi bunica și bunicul și-au
continuat treburile în gospodărie timp în care Mircea și părinții
acestuia au plecat în parc.
- Vreau apă mama îmi este sete!zise
Mircea nerăbdător.
- Vreau apă te rog mama, așa se spune!
zise mama sfătosă, apoi tata interveni.
- Așa este mama are dreptate!
- Când ai să te înveți să spui cuvântul
magic ”te rog”!
- Tată, vreau biscuiți! insistă Mircea.
 - Dacă nu-mi spui te rog, nu primești
biscuiți să știi! îl atenționă tatăl.
Timp în care ei tot discutau le-au tăiat calea
o veveriță. În acea zi toridă de
vară, se pare că îi era tare sete și un lucru inteligent se
întâmplă din partea veveriței, așa că își împreună ambele
lăbuțe și tot țopăia în fața tatălui meu ca și cum îl ruga:
- Te rog să îmi dai apă!
- Te rog să îmi dai apă!
Apoi tata a deschis capacul de la sticlă și a
servit gingașa veveriță cu apă.
Veverița prinse sticla hotărât cu ambele
lăbuțe și nu se lăsă, până nu a băut
toată apa din sticlă, semn că îi era foarte sete. După ce a băut
apa, s-a retras în mare viteză către copacii de unde ieșise mai
devreme. Iată cum micuțul nostru Mircea, rămase nemișcat la
întraga întâmplare fiind plăcut impresionat de micuța făptură.
- Wow tata ce frumos te ruga veverița să îi
dai apă!
- Ai văzut Mircea, până când și un
animăluț care nu poate vorbi, a știut cum
să mă roage să îi dau apă?
- Ce zici Mircea de această întâmplare?
 - Tati de azi înainte și eu tot așa te voi
ruga cu mâinile împreunate,
deoarece mi-a plăcut foarte mult cum s-a comportat această
veveriță. Au petrecut ceva timp în parc apoi ajunși acasă,
Mircea impresionat de cele petrecute în parc alergă la bunici să
le povestească despre veverița din parc. Bunicii, încântați și
absorbiți de povestea micuțului lor nepot Mircea, îl întrebă:
- Mircea, și ce ai învățat tu din această
întîmplare?
- Bunicule, de acum înainte când voi cere
câte ceva, am să fac și eu precum
veverița din parc, voi ține palmele lipite și voi spune frumos,
”te rog”. Și iată cum prin puterea exemplului, Mircea a învățat
cu ușurință cuvântul magic ”te rog”. Dacă o veveriță poate,
poate și eu, așa tot spunea adulților din casă, Mircea. Mircea
spuse mamei:
- Te rog mama hai la baie să ne spălăm pe
mâini, apoi să mâncăm cu toții .
- Dacă mă rogi tu așa frumos, pot să te
refuz? zise mama, privindu-l
bucuroasă înconjurându-l după umeri cu toată dragostea ei
maternă. Apoi, s-au așezat la masă
și au servit prânzul bucuroși și mulțumiți de discuțiile avute
despre gingașa veveriță.
 PĂȚANIA MAIMUȚEI MIRA
(pentru copii care învață să folosească
șervețelul)

Maimuțica Mira era o maimuțică tare veselă, sociabilă

care mergea la grădinița Bucuriei, aflată la marginea pădurii.
maimuțica Mira îdrăgește mult mersul la grădiniță deoarece
acolo are o mulțime de prieteni. Cel mai mult îi plăcea să se
joace cu veverița Lucky și iepurașul Smile.
În fiecare dimineață, maimuța mamă o trezea zicând:
- Mira trezește-te!
- Iată cum soarele a răsărit și toți prietenii
au pornit spre grădiniță!
- Da mama, îndată vin! îi răspunse
maimuțica Mira.
Așa că după ce se trezea dimineața, mergea
la baie și se spăla, după care se
îmbrăca și se ducea la mama în bucătărie pentru a mânca.
După ce termina de mâncat niciodată nu se șterge pe botic cu
șervețelul primit de la mama sa, așa că se ștergea cu ambele
mâneci de la bluză. Din această cauză, mama era tare necăjită
că deși îi spunea zilnic:
- Mira, uite folosește șervețelul ești mare
acum, nu mai ești mică!
Însă, după ce mânca Mira tot cu mânecele
se ștergea pe botic. Și iată cum la
grădinița Bucuriei, Mira de cum intra în grupă, saluta cu voioșie
atât toți colegii cât și pe doamna educatoare.
 - Bună dimineața colegi, iată-mă am sosit!
spuse bucuroasă Mira.
- Bună dimineața doamna educatoare!
- Bună dimineața maimuțică Mira! o
întâmpină bucuroasă doamna
educatoare. Și iată cum se juca toți colegii însă prietenii
preferați erau veverița Lucky și iepurașul Smile. Maimuțica
Mira sărea din creangă-n creangă cu buna ei prietenă veverița
Lucky, tare le mai plăcea să se întreacă, așa se distrau ele și
chiar se simțeau bine una în prezența celeilalte. A doua zi la
grădiniță, Iepurașul Smile își serba ziua de naștere la împlinirea
celor 4 ani, așa că a adus un tort mare cu banane, fructe de
pădure și cremă de ciocolată.
Toți colegii din grupă i-au urat:
- La mulți ani Smile! La mulți ani! i-au
cântat toți colegii de grupă,
sărutându-l pe obraz pe colegul lor cel sărbătorit. Maimuțica
Mira și veverita Lucky i-au urat:
- La mulți ani Smile, să ne trăiești!
îmbrățișându-l cei doi prieteni.
Apoi fiecare a primit cțte o felie de tort.
- Iami, iami, ce gustos este tortul! spuneau
toți în timp ce mâncau.
 După ce au terminat cu toții de mâncat, au
folosit șervețelul, însă maimuțica
Mira s-a șters ca de obicei, cu ambele mâneci așa că, mânecile
ei erau murdare de cremă de ciocolată astfel încât arăta ca o
murdărică. Fiindcă era o zi frumoasă de toamnă au ieșit în
curtea grădiniței să se joace. Timp în care se jucau la piesele de
joacă, colegii îi ziceau:
- Hai mai repede Murdărica să ne dăm și
noi pe topogan!
Mirată maimuțica Mira s-a uitat să vadă în
jurul ei cu cine vorbește colegul ei,
deoarece în grupa lor nu era nici un copil cu acest nume
”Murdărica”.
- Cu tine vorbesc hai odată! i-a zis din nou
colegul.
- Eu sunt maimuțica Mira nu mă mai
cunoști?
- Ba ești Murdărica lasă vorba și dă-te mai
repede pe topogan!
Supărată maimuțica Mira s-a dus la groapa
cu nisip, să construiască castele
nisip cu colegii ei, însă auzi din nou:
 - Te rog Murdărica dă-mi lopățica am
nevoie de ea!
- Eu nu sunt Murdărica, sunt Mira!
- Ba ești Murdărica! i-a răspuns Bursucul
din nou râzând.
Programul de la grădiniță s-a încheiat și toți
au plecat spre casă. Abia aștepta
maimuțica Mira să ajungă acasă și să povestească mamei ce a
pățit la grădiniță.
- Mami, mami, să vezi ce mi s-a întâmplat
azi la grădiniță! spunându-i de
cum o văzu pe mama ei. După ce am mâncat tort de la
iepurașul Smile căci a fost ziua lui, a împlinit 4 ani, toți colegii
m-au strigat Murdărica și nu înțeleg de ce.
- Chiar ei nu știu care este numele meu?
- Vreau să-mi spună din nou pe numele
meu!
- Draga mea, niciunul nu a pățit nimic, eu
știu de ce ți-au spus așa!
- Chiar știi mama, spune-mi te rog!
- Ia uită-te la mânecile tale! i-a spus mama
.
- Îți place cum arată?
- Eu nu prea cred, cu ce te-ai murdărit?
 - Uite ai și pe piept , pe burtică!
- Păi...vezi tu mamă! rușinată maimuțica
Mira, spuse:
- M-am șters pe bot cu ambele mâneci,
după ce am mâncat tort vezi?
- Draga mea, dacă mi-ai fi ascultat sfatul
de a folosi șervețelul nu ai fi trecut
prin atâtea azi am dreptate?
- Mânecile tale ar fi fost curate, atât
pieptul și burtica iar colegii tăi, nu ar fi
avut de ce să-ți spună Murdărica! i-a spus mama ținând-o în
brațe și mângâind-o cu drag pe cap. Maimuțica Mira, a înțeles
ce se întâmplă după ce i-a explicat pe îndelete mama ei. Colegii
ei au râs de ea la grădiniță deoarece era murdară și astfel se
făcu de râs în fața colegilor și prietenilor ei. Zise maimuțica
Mira hotărâtă:
- Acum știu ce am de făcut!
- De azi înainte, voi folosi șervețelul și voi
avea grijă să fiu curată mereu!
Hotărâtă Mira își promisese cu fermitate:
- Începând de azi, nu vreau să mă mai fac
de rușine!
 Și iată cum din acea zi, maimuțica Mira nu a
mai avut niciodată mâncare pe
mânecuțe, iar colegii și prietenii de la grădiniță nu i-au mai
spus ”Murdărica”.

POVESTEA CREIOANELOR COLORATE

(pentru copii care își neglijează
instrumentele de scris)

Primăvara a sosit și odată cu ea a adus și

renașterea naturii, prospețime și culoare, ciripitul vesel al
păsărilor, bucuria soarelui ce-și îndreaptă privirea blândă către
frumusețile pământului. Blândul soare, luându-și după umeri
prietenii lui dragi norii, privesc împreună florile multicolore ale
primăverii, mângâindu-le cu razele lui cele călduroase și
ocrotitoare. Păsările la rândul lor țin întreaga zi concerte care
mai de care mai reușite și atractive. Și odată cu toată această
trezire la viață a naturii și animăluțele forfotă ici colo după
bunul plac. La marginea pădurii, se află o familie frumoasă de
de iepurași alcătuită din patru membri: mama iepuroaică, tatăl
iepure și cei doi iepurași. De îndată se auzi glasul mamei
iepuroaică:
- Dragii mamei unde sunteți? strigă de zor
mama iepurașilor.
- Aici suntem mamă, venim indată!
- Iată dragilor ce v-am adus!
- Ce ne-ai adus mama ceva bun?
Uite eu și tatăl vostru v-am adus varză,
morcovi și creioane colorate.
- Ura avem creioane colorate! Strigă de
bucurie iepurele cel mare, în schimb
ce iepurele cel mic doar a schițat doar un zâmbet.
- Mulțumesc mamă, tată pentru
creioanele colorate! zise iepurele mare.
 - Mulțumesc și eu mama, tata pentru
creioanele colorate! zise și iepurele
cel mic și astfel ambii iepurași mulțumiți își îmbrățiță cu mare
bucurie părinții. Apoi iepurașul cel mare se așeză la masuța lui
nerăbdător și începu să testeze cr4eioanele colorate, să vadă
cât de bine colorează. Dar, iată că în ziua următoare, dintr-o
dată se auzi un plâns însoțit de suspine.
- Of, of, of și iarăși of! suspină creioanele
colorate ale iepurașului cel mic.
- Suratelor, voi sunteți niște fericite
deoarece iepurașul cel mare vă acordă
multă atenție!
- Ce vreți să spuneți suratelor?
- Păi, voi colorați pe hârtie, dacă v-ați tocit
iepurașul cel mare, are grijă de
voi să fiți ascuțite și curate mereu!
- Pe când noi nici nu suntem băgate în
seamă de iepurașul cel mic!
- Iar când ne bagă în seamă, nu face decât
să ne ronțăie vârfurile colorate
și ne doare tare, dragelor surate! se văitau de zor, creioanele
colorate ale iepurașului cel mic.
Creioanele colorate, ale iepurașului cel mare zise:
 - Suratelor, faceți cum vă spunem noi!
- Să fugiți și să vă pitiți de iepurașul cel mic
astfel încât își va da seama de
greșeala lui și va învăța să se poarte frumos cu voi!
- Zis și făcut! au pus planul în aplicare.
Iepurașul cel mic țopăia prin casă de
bucurie și vroia să pună mâna pe creioanele colorate să
coloreze, numai că nu găsise creioanele colorate și se puse pe
plâns:
- Vai de mine și de mine ce mă fac acum
că nu îmi găsesc creioanele
colorate să colorez! se tângui cu ochii plini de lacrimi, iepurașul
cel mic. Mama iepuroaică, văzând că plânge iepurașul ei cel
mic, se apropia de el să îl întrebe ce s-a întâmplat.
- Ce s-a întâmplat dragul meu!
- Mami, nu îmi găsesc creioanele colorate!
Frățiorul lui cel mare începu să-l necăjească
în fața mamei lor.
- Ce să îți fac frățioare că în loc să colorezi
cu creioanele colorate, tu le rozi
vârfurile colorate sau le arunci, de colo, colo în loc să le ascuți
vârfurile și să le păstrezi curate!
 - Eu cred că s-au speriat de tine și s-au
ascuns ha, ha, ha!
Dragilor, nu vă mai ciondăniți căci doar
sunteți frați, purtați-vă frumos!
- Mamă, te rog să-i spui să ronțăie
morcovi și varză, nu vârfurile
creioanelor!
- Are dreptate fratele tău mai mare!
Dacă tu le-ai cere iertare și ai să le promiți
că te vei purta frumos cu ale tale
creioane colorate, acestea vor apărea de îndată.
- Da mamă, promit că voi avea grijă de ele
și nu le voi arunca de colo colo
sau să le ronțăi vârfurile colorate, așa de plictiseală!
Și nici nu termină bine de vorbit, că de sub pat s-
au dat de-a dura toate creioanele colorate exact lângă
piciorușele lui.
- Dragele mele creioane colorate, unde ați
fost voi oare?
- Vă rog frumos să mă iertați dacă v-am
necăjit!
- Uite, de azi înainte nu am să vă mai
neglijez ci din contră voi avea grijă de
voi, am să vă ascut de vă tociți și am să vă țin la loc de cinste!
Și iată cum din acea zi, iepurașul cel mic și-a
învățat lecția și de abia aștepta să se întâlnească cu prietenele
lui, creioanele colorate, iar acestea la rândul lor să îl ajute să
realizeze cele mai frumoase desene care ajung întotdeauna la
expoziție pentru frumusețea lor.

AZOREL ȘI ȘIRETURILE SALE

 (pentru copii care învață să-și lege
șireturile)

A fost odată un cățel tare jucăuș și vesel pe nume

Azorel, căruia îi plăcea să meargă la grădiniță în fiecare zi, să se
joace cu toți prietenii lui. Îi plăcea să meargă la grădiniță
deoarece acolo învață să cânte, să povestească, să recite, să
numere, să coloreze, să decupeze, să facă mișcare și multe,
multe altele. Toate bune și frumoase, însă avea o mică
problemă, că de câte ori se încălța , atât mama cât și doamna
educatoare îi legau șireturile, deoarece el niciodată nu a
încercat să și le lege singur, singurel și nici nu își dorea acest
lucru. În dimineața următoare ajuns la grădiniță i se dezleagă
șireturile de la pantofi. O mămică văzându-l astfel îi zise:
- Azorel, dragule leagă-ți șireturile să nu
cazi!
- Nu vreau! a răspuns Azorel supărat de
cele întâmplate.
- De ce nu vrei, ai să cazi și te vei lovi!
- Ei, pot merge bine și așa nu voi cădea!
- Dar până ajungi în clasă te poți
împiedica! Îi zise cu multă grijă bursucul.
Supărat în continuare îi răspunse
bursucului:
- Ce știi tu, nici nu știu să mi le leg căci nu
am încercat niciodată!
- Acum te rog să mă lași, că mă grăbesc să
intru în clasă!
După ce a plecat spre clasă, Azorel se gândi
la spusele bursucului și anume,
că ar putea să cadă și să-și rupă în genunchi, noii pantalonași
dar asta nu l-a făcut să se oprească și să încerce măcar să-și
lege șireturile. Alergând spre clasă, s-a împiedicat de șireturi și
a căzut peste un scaun agățându-și pantalonii de acesta. Se
ridică și observă că își rupse noii săi pantalonași. Doamna
educatoare se apropie de el și îl întrebă:
 - Ce ai pățit Azorel?
- Am căzut din cauză că nu mi-am legat
șireturile! spuse printre lacrimi.
Din acel moment a rugat-o pe doamna
educatoare să-l învețe să-și lege
șireturile și a promis în mod solemn că de acum înainte își va
lega singur șireturile și pe viitor va fi atent să nu rămână
dezlegate pentru a nu se împiedica. La plecare spre casă merse
pe drum cu bursucul și-i ceru iertare că nu a luat în seamă ce a
spus el când i-a dat un sfat prietenos. Așa că Azorel i-a arătat
că acum știu să-și lege singur șireturile și că nu trebuie să-l mai
ajute nimeni.
Azorel a învățat să fie indepedent din acel
moment, plăcându-i chiar să se descurce singur, dovedind că
este mare.
 CEI DOI PUI DE CĂPRIOARĂ
(pentru copii cărora le este teamă sau
rușine să vorbească)
 Într-o pădure de o frumusețe răpitoare, alături de
toate animalele se află și o frumoasă familie de căprioare.
Falnicul cerb și superba căprioară aveau doi pui foarte frumoși:
căprioara Bambi și surioara mai mică Gymbi. Căprioara Bambi,
era tare timidă și îi era rușine să vorbească, însă surioara sa,
fiind mai mică Gymbi, era tare vorbăreață și prietenoasă uneori
prea îndrăzneață. Acestora le plăcea să meargă la grădinița din
pădure, unde se întâlneau cu toți prietenii și unde învățau
foarte multe lucruri frumoase și folositoare, socializau, se
distrau și se bucurau în voie de timpul prețios petrecut în
preajma prietenilor.Însă când doamna educatoare punea
întrebări, Bambi nu răspunde niciodată, deși de cele mai multe
ori știa foarte bine răspunsul. Așa că ea spunea poezia,
povestea sau cântecul în minte, fără să o audă colegii ei. Din
acest motiv, nimeni nu știa niciodată dacă Bambi cunoștea
răspunsurile la întrebările puse de doamna educatoare. De
multe ori doamna educatoare, a crezut că Bambi nu este
atentă sau că nu știe să răspundă fiind tăcută. Bambi, își
spunea în sinea ei:
- Of, îmi este rușine să vorbesc pentru că
poate nu știu răspunsul bun, dacă
greșesc, colegii vor râde de mine așa că mai bine nu spun
nimic. Însă surioara ei Gymbi, răspundea de multe ori în locul
lui Bambi sau a altora din grupă. Bambi tăcută, în sinea ei era
dezamăgită spunându-și:
 - Of, iar nu am reușit să răspund, iată cum
toți ceilalți sunt mai curajoși
decât mine!
În ziua următoare, doamna educatoare a întrebat-
o pe Bambi, ce culoare are cerul însă când ea a vrut să
răspundă, s-a trezit că gurița ei nu se mai poate deschide și că a
uitat să vorbească. Bambi spunea că cerul este albastru, dar
nimeni nu o auzea, deoarece răspunsul era doar în minte.
Acum, sora ei cea vorbăreață Gymbi, a răspuns din nou în locul
ei și a început să strige:
- Ha, ha, ha, eu sunt cea mai deșteaptă din
grupă!
- Sunt cea mai deșteaptă, deoarece știu să
răspund la toate întrebările!
Gymbi se îndreptă către Bambi spunându-i:
- Nu ai știut măcar nici ce culoare are
cerul?
- Chiar nu știi nimic! începând să râdă
Gymbi de Bambi.
Bambi a răspuns încet: ”nu este adevărat”,
dar nimeni nu a auzit-o. Ariciul
intrigat a văzut cât de supărată era Bambi și ce urât se purta
cu ea Gymbi și a spus:
 - Gymbi, tu ded ce vorbești atât de tare?
Tu râzi de Bambi că nu vorvește, dar tu
vorbești mult și tare și încă ceva, nu
lași pe nimeni să vorbească în jurul tău și crezi că numai tu știi
toate răspunsurile la întrebări.
- Da, așa este vorbesc mult! a răspuns
Gymbi plină de ea.
Ariciul și-a îndreptat privirea spre celelalte
animăluțe din grupă și le-a întrebat:
- Dacă vrem să fim singurii care răspund la
întrebări, spun poezii, povești, și
nu vrem să îi lăsăm pe ceilalți să vorbească, înseamnă că
suntem cei mai deștepți?
- Nu! au răspuns în cor celelalte
animăluțe.
Auzind această discuție, Gymbi a pus capul
jos și s-a simțit tare rușinată.
Ariciul a întrebat-o pe Gymbi:
- Ce ar fi dacă nu ai mai răspunde în locul
celorlalți din grupă și a-i lăsa-o pe
Bambi să răspundă?
 Apoi s-a întors către Bambi și a spus:
- Eu știu Bambi, că tu ești isteață și poți
răspunde la întrebări, poți spune
poezii, să povestești, să cânți frumos, numai că nu știu ceilalți
că tu poți face toate acestea. Apoi, Ariciul scoase din traista lui
o brățară cu clopoței și o brățară cu lăcăței. Bambi a primit o
brățară cu clopoței, care îi amintea să își deschidă gurița când
este nevoie. Când Bambi vedea brățara, se gândea:
- Sunt la fel de deșteaptă precum ceilalți și
pot să răspund la întrebări!
- Dacă greșesc, nu se întâmplă nimic rău,
pot să corectez greșeala, iar dacă
nu cer ceea ce am nevoie, ceilalți nu mă pot ajuta!
Gymbi a primit de la Arici, o brățară cu
lăcăței și când se uita la brățară ,
Gymbi îți spunea:
- Nu trebuie să răspund doar eu la fiecare
întrebare adresată de doamna
educatoare!
- Dacă eu nu răspund la o întrebare, nu
înseamnă că nu sunt deșteptă sau
că nu știu să răspund!
 - Deoarece eu vorbesc tot timpul, pierd
ocazia de a afla poate, lucruri
interesante de la ceilalți colegi și să am răbdare să ascult pe
ceilalți, ca să fiu și eu ascultată la rândul meu! și iată cum,
datorită prietenului lor Ariciul, Bambi a învățat să nu mai fie
tăcută, iar Gymbi a învățat să nu vorbească tot timpul. Cele
două căprioare s-au împăcat și s-au jucat mult împreună, până
într-o zi când au întâlnim asemenea lor animăluțe venite la
grădiniță cărora le era teamă sau rușine să vorbească, Bambi și
Gymbi le dădea o brățară cu lăcăței, iar dacă întâlneau o
căprioară sau orice alt animăluț care credea că lucrul cel mai
important e să vorbești mult sau dacă le era teamă sau rușine
să vorbească le dădea o brățară cu clopoței. Și iată cum, Bambi
și Gymbi au învățat această lecție valoroasă de la bunul lor
prieten Arici, apoi la rândul lor acestea au învățat alte
animăluțe aceeași lecție.

LA CUMPĂRĂTURI CU MAMA
(pentru copii care merg la cumpărături cu
părinții)
 A fost odată ca niciodată un băiețel de vreo 4
anișori, pe nume Cristian. Cristian este un băiețel sprinten,
afectuos, cu niște ochi mari albastri și tare plăcuți. Într-o zi,
fiind luat de la grădiniță, mama lui îi spune:
- Cristian, nu mai avem aproape nimic în
frigider așa că vom merge la
cumpărături în drum spre casă!
- Ura, mergem la cumpărături și e super!
 Așa că mama îl luă de mână pe Cristian și
cum ieșind pe poarta grădiniței,
începu să povestească ce a făcut el azi la grădiniță, ce a învățat,
dacă a mâncat și dacă a și dormit.
- Wow, cât de multe ai făcut tu azi la
grădiniță, bravo Cristian sunt mândră
de tine!
Și iată că din vorbă-n vorbă s-au apropiat de
SUPER MARKET și cum luă coșul de cumpărături, se opri în
dreptul rafturilor și aruncă o mulțime de produse în coș, în așa
fel încât parcă veni sfârșitul lumii, parcă era foamete mare.
Mama încercă să îl lămurească:
- Ce faci Cristian?
- Ce să fac, pun produse în coș!
- Și crezi că ne trebuie toate...eu nu cred
dacă mă întrebi! zise mama.
- Ba da, eu vreau să le iau pe toate!
Cristian vrea să ia tot ce a ales de pe rafturi,
însă mama încearcă să-i explice:
- Cristian, nu avem bani pentru toate, așa
că nu avem decât două variante,
vrei să le aflii?
- Ce variante mama?
 - Păi, ori le duci înapoi la raft, ori ieși cu
toate aceste produse alese de tine
fără să le plătești și, în acest caz devii hoț și paznicii vor chema
poliția și, ai să fii tratat ca un hoț.
- Acum ce pot spune, tu alegi! zise mama
convingătoare către Cristian.
Cristian stă câteva secunde pe gânduri
sprijinându-și degetul arătător de
tâmplă și decide:
- Ei bine, atunci le duc înapoi!
Mama schiță un zâmbet, văzând că în cele
din urmă Cristian înțelesese că este
mai bine așa, deoarece nu aveau mulți bani la ei pentru toate
acele produse puse în coș, ci doar pentru strictul necesar. Și
astfel mama îl învață pe Cristian să fie chibzuit la cumpărături.
În drum spre casă, Cristian îi declară mamei:
- Mamă, ce bine că m-ai oprit la timp
deoarece nu cred că ne trebuia chiar
toate produsele pe care le pusesem eu în coș!
- Așa este dragule, este bine să fim
chibzuiți în tot și în toate!
- Ce înseamnă să fim chibzuiți mamă?
 Înseamnă să fii socotit, adică să ne socotim
bine ce ne trebuie să cumpărăm
și să nu aruncăm banii fără să gândim. Și iată cum de acum
înainte mama și Cristian înainte de a merge la cumpărături,
făceau împreună lista cu ce aveau nevoie în casă și astfel
Cristian ținea lista, iar mama, punea în coș ce au hotărât
împreună. Cristian, învățase de la mama lui ce înseamnă să fii
chibzuit și de la cumpărături când se întorceau, îi plăcea să
repete pe drum plin de bucurie: ”CINE ESTE CHIBZUIT, ESTE
FERICIT!”

NOUA MEA GRĂDINIȚĂ

(pentru copii care se mută la o altă
grădiniță)
 Din nou s-a făcut dimineață, așa că începe o
nouă zi iar Răzvan, stă în pragul ușii și se bucură de razele
soarelui ce îi mângâie fața cu blândețe. Răzvan, era un copil
adorabil de 4 anișori, sprinten, sociabil, dornic de joacă de
dimineață până seara. Acestui frumușel băiețel Răzvan, îi
plăcea teribil să se plimbe ba cu trotineta, apoi cu bicicleta și
de cele mai multe ori adora să se cațere în copaci și să stea
atârnat cu capul în jos, precum o maimuțică. Timp în care el își
petrecea frumoasa vacanță de vară cu toate peripețiile ei la
bunici, părinții acestuia au muncit din zori până-n seară, astfel
încât au fost promovați obținând posturi foarte decent plătite,
însă odată cu toate acestea și mutarea lor într-un alt oraș al
țării. Așa că, s-au ocupat să amenajeze noua locuință care era
în apropiere de servici, după care au făcut transferul lui Răzvan
de la vechea grădiniță la noua grădiniță ce se afla de asemeni
în apropierea casei. Vacanța de vară s-a sfârșit și odată cu ea și
mutarea în noua locuință. Camera lui Răzvan, era frumos
amenajată așa cum își dorea el. Mama îl strigă grijulie:
- Răzvan, unde ești?
- Aici mamă, îmi pregătesc pantofii pe hol
pentru mâine dimineață!
- Bravo dragule!
- Totul acum este pregătit, hai să mâncăm
de seară, apoi ne punem
pijamaua, ne spălăm pe dinți și mergem la somn căci mâine
avem o zi importantă, nu?
A doua zi de dimineață, mama și tata îl luă pe
Răzvan și se grăbi spre grădiniță.
 Ajunși la grădinița cea nouă, lui Răzvan îi plăcu
tare mult. Părinții vorbi cu doamna educatoare cât și cu
Răzvan, apoi își luă la revedere și își ură o zi plăcută unii altora.
Doamna educatoare îl luă de mână și îl aduse în
grupă să îi facă cunoștință cu toți colegii lui cei noi. Nu după
mult timp, Răzvan era într-un colț de grupă pe un scăunel cu
fața-n pumnișorii lui cei pufoși. Doamna educatoare văzându-l
retras, se apropie de el și îl întrebă:
- Ce s-a întâmplat Răzvan, de ce esști trist?
- Sunt trist pentru că îmi este tare dor de
prietenii mei din vechea grădiniță
și printre suspine, scoase din buzunar, o poză de grup cu toți
foștii colegi și fosta doamnă educatoare. Apoi doamna
educatoare, se așeză lângă el, și îl rugă următoarele:
- Răzvan, te rog să te uiți în ochii mei și fi
atent!
- Te uiți la această poză, apoi închizi ochii
și cu mâna pe inimioară îți
imaginezi că îi ai acolo într-un loc special pe vechii tăi prieteni!
- Acum am să te rog să deschizi ochii!
- Cum era prima dată suflețelul tău?
- Suflețelul meu era trist!
- Și acum cum este?
 - Acum suflețelul meu este tare fericit și
liniștit că îi simt acolo pe vechii mei
prieteni și sunt tare bucuros!
- Bine, acum te rog să privești cu mare
atenție, toți copiii din grupă și apoi
închizi din nou ochii și îți imaginezi că îi ai în suflețelul tău loc și
pentru noii colegi din grupă care îți vor deveni buni prieteni!
După câteva secunde, Răzvan deschide ochii și
doamna educatoare îl întreabă:
- Spune-mi acum cum te simți?
- Mă simt împăcat și mulțumit!
- Bravo, Răzvan ești un curajos! spunând
toate aceste cuvinte de încurajare,
doamna educatoare îl strânse în brațe cu toată dragostea ei
maternă. Răzvan, o privi cu încredere în ochii ei mari și blânzi
pe doamna educatoare și o întrebă:
- Doamna educatoare, aș vrea să merg la
copii să mă joc cu ei, pot?
- Sigur Răzvan, te rog să mergi la copii și
joacă-te cu cine dorești tu!