Fii bun, pentru că

toţi cei pe care îi întâlnești

poartă o bătălie grea.
(Ian Maclaren)
 Înainte

Poate că eu am creat stelele,

soarele și aceste case enorme,
dar nu îmi mai aduc aminte.
(Jorge Luis Borges, Casa lui Asterion)

***

Frica nu-ţi poate face mai mult rău

decât un vis.
(William Golding, Împăratul muștelor)
 Obişnuit

B ine, bine, bine.

Ştiu, ştiu, ştiu.
Nu m-am purtat frumos cu August Pullman!
Mare scofală. Nu-i sfârşitul lumii, oameni buni. Hai să
nu mai facem din ţânţar armăsar, da? Pământul e mare
şi nu-i toată lumea drăguţă cu toată lumea. Aşa merg lu-
crurile. Chiar nu vreţi să treceţi peste asta? Cred că e
momentul să mergeţi mai departe şi să vă vedeţi de viaţă,
da?
Fir-ar să fie!
Nu înţeleg. Chiar nu înţeleg. Acum sunt cel mai po-
pular băiat din clasa a cincea, iar peste un minut devin,
nu ştiu... Altceva. Asta doare. Tot anul ăsta a durut. În
primul rând aş vrea ca Auggie Pullman să nu fi venit nici-
odată la Şcoala Beecher! Aş vrea să-şi fi ţinut ascunsă un-
deva feţişoara de monstru, ca în Fantoma de la Operă.
Pune-ţi o mască, Auggie! Ia-ţi faţa din faţa mea, te rog.
Totul ar fi mult mai uşor dacă pur şi simplu ai dispărea.
Cel puţin pentru mine. Apropo, nu vreau să spun că
pentru el ar fi floare la ureche. Ştiu că n-are cum să-i fie
uşor nici lui să se uite zilnic în oglindă sau să meargă pe
stradă. Dar asta nu-i problema mea. Problema mea este
că totul s-a schimbat de când a venit el la mine la şcoa-
lă. Copiii sunt altfel. Eu sunt altfel. Iar asta înseamnă o
mare belea.

9
 R.J. PALACIO

Aş vrea ca totul să fie aşa cum era în clasa a patra.

Mamă, ce ne mai distram pe-atunci! Jucam prinselea în
curte şi nu că mă laud, dar toată lumea mă voia pe mine în
echipă, ştiţi? Vă spun! Toată lumea voia să facă pereche cu
mine la proiectele de studii sociale. Şi absolut toată lumea
râdea de fiecare dată când spuneam ceva nostim.
La prânz, stăteam întotdeauna cu tovarăşii mei şi eram
o gaşcă. Adică, chiar eram! Henry. Miles. Amos. Jack. Gaş-
că adevărată! Şi era marfă. Aveam atâtea chestii secrete!
Semne cu mâinile pentru tot.
Nu ştiu de ce a trebuit să se schimbe totul. Nu ştiu de
ce toată lumea s-a prostit în legătură cu toate chestiile.
De fapt, ştiu de ce: din cauza lui Auggie Pullman. Cum
a apărut el, lucrurile au încetat să mai fie ce-au fost. To-
tul era cât se poate de obișnuit. Iar acum, totul este com-
plet dat peste cap. Numai din cauza lui.
Şi a domnului Tushman. De fapt, într-un fel e numai
vina domnului Tushman.

10
 Telefonul

Î mi amintesc că mama a făcut mare caz de telefonul

primit de la domnul Tushman. În seara aceea, la cină,
a tot repetat ce mare onoare era chestia asta. Directorul
gimnaziului sunase la noi acasă şi o întrebase dacă mă lasă
să fiu într-un fel de comitet de primire pentru un copil
nou-venit la şcoală. Uau! Ce chestie! Mama se purta de
parcă aş fi câştigat Oscarul sau așa ceva. A zis că treaba
asta îi demonstra că şcoala recunoştea cu adevărat care
erau elevii „speciali“, ceea ce ei i se părea grozav. Mama
nu-l cunoscuse până atunci pe domnul Tushman, pentru
că el era directorul gimnaziului, iar eu abia terminasem
clasele primare, dar zicea întruna, încântată nevoie mare,
cât de drăguţ se arătase la telefon.
Mama a fost întotdeauna ceva important pe la şcoală.
Face parte din Consiliul Şcolar, ceea ce nu ştiu exact ce
înseamnă, dar pare să fie mare scofală. Şi mereu se oferă
voluntară pentru tot soiul de chestii. Dintre toate mame-
le, numai ea a fost reprezentantul clasei mele, în toţi anii
pe care i-am terminat până acum la Beecher. De fiecare
dată. Face o mulţime de lucruri pentru şcoala aia.
Aşa că, în ziua în care trebuia să particip la comitetul
de primire, m-a lăsat în faţa gimnaziului. A vrut să mă
ducă înăuntru, da’ i-am zis:
— Mamă, nu mai sunt la şcoala primară!
S-a prins şi a plecat de-acolo cu maşina înainte să in-
tru eu în clădire.

11
 R.J. PALACIO

Charlotte Cody şi Jack Will erau deja în holul din faţă

şi ne-am salutat. Am dat mâna cu Jack așa cum făceam
noi în gașca noastră şi l-am salutat pe urmă pe paznicul
de la poartă. Apoi ne-am dus spre biroul domnului Tush-
man. Era tare ciudat să fiu la şcoală când nu mai era ni-
meni acolo.
— Frate, am putea să ne dăm cu skateboardul pe aici
şi n-ar şti nimeni, i-am spus lui Jack, alergând şi dân-
du-mă ca pe ghețuș pe pardoseala netedă a holului, când
paznicul nu ne mai putea vedea.
— Ha, da, a zis Jack, dar am băgat de seamă că pe mă-
sură ce ne apropiam de biroul domnului Tushman, Jack
devenea tot mai tăcut. De fapt, arăta de parcă i-ar fi venit
să dea la boboci.
Când aproape că am ajuns în capul scărilor, s-a oprit.
— Nu vreau să fac treaba asta! a zis el.
M-am oprit lângă Jack. Charlotte ajunsese deja la etaj.
— Haideţi! a zis ea.
— Nu eşti tu şefa, i-am răspuns.
A clătinat din cap şi mi-a aruncat o „privire“. Eu am
râs şi l-am înghiontit cu cotul pe Jack. Ne plăcea s-o pro-
vocăm pe Charlotte Cody. Făcea mereu pe sclifosita!
— E total aiurea! a zis Jack, şi şi-a frecat faţa cu palmele.
— Ce anume? am întrebat.
— Ştii cine-i copilul cel nou? a zis el.
Am dat din cap că nu.
— Tu ştii cine este, corect? a întrebat-o el pe Charlotte,
uitându-se în sus la ea.
Charlotte a coborât scările spre noi.
— Cred că da, a zis şi a făcut o mutră de parcă tocmai
ar fi gustat ceva rău.
Jack a scuturat din cap şi pe urmă s-a lovit de trei ori
cu palma peste frunte.

12
 Cartea lui Julian

— Sunt un mare idiot că am spus da la treaba asta! a

zis el, scrâşnind din dinţi.
— Stai aşa, despre cine-i vorba? am întrebat eu.
L-am apucat pe Jack de umăr ca să se uite la mine.
— Cred că îl cheamă August, a răspuns el. Îl ştii pe
puştiul cu faţa?
Habar n-aveam despre ce vorbea.
— Glumeşti? a zis Jack. Nu l-ai văzut niciodată pe bă-
iatul ăla? Stă în cartier. Uneori mai vine pe terenul de
joacă. Trebuie să-l mai fi văzut până acum. Toată lumea
l-a văzut.
— Nu locuieşte în acest cartier, a zis Charlotte.
— Ba da! a ripostat Jack pierzându-şi răbdarea.
— Nu, vreau să zic că Julian nu locuieşte în acest car-
tier, a răspuns ea la fel de nerăbdătoare.
— Şi ce importanţă are? am zis eu.
— Las-o baltă! m-a întrerupt Jack. Nu contează. Cre-
de-mă, frate, n-ai văzut aşa ceva în viaţa ta!
— Nu fi rău, te rog, Jack, a zis Charlotte. Nu-i frumos.
— Nu sunt rău deloc! a zis Jack. Spun doar adevărul.
— Da’ cum arată, mai exact? am întrebat eu.
Jack n-a răspuns. A rămas doar pe loc şi a clătinat din
cap. M-am uitat la Charlotte, care s-a încruntat.
— O să vezi, a zis ea. Hai să mergem odată, bine?
S-a întors, a urcat scara până sus şi a dispărut pe holul
dinspre biroul domnului Tushman.
— Jack, frate, haide! am zis eu.
M-am prefăcut că-i ard una peste faţă. Asta l-a făcut să
râdă un pic şi să-mi repeadă un pumn cu încetinitorul. Şi
aşa am ajuns să jucăm „splina“, un joc în care trebuia să
ne pocnim unul pe celălalt în coaste.
— Veniţi, băieţi! ne-a ordonat Charlotte din capul scă-
rilor.

13
 R.J. PALACIO

Se întorsese după noi.

— „Veniţi, băieţi!“, am maimuţărit-o eu în şoaptă, iar
de data asta Jack parcă chiar a râs.
Dar imediat după ce am cotit pe hol şi am ajuns la biro-
ul domnului Tushman, am devenit cu toţii foarte serioşi.
După ce am intrat, doamna Garcia ne-a spus să aş-
teptăm în biroul sorei Molly, o cămăruţă de lângă biro-
ul domnului Tushman. Cât timp am aşteptat, nu ne-am
spus nimic unul altuia. Eu am rezistat tentaţiei să umflu
un balon din mănuşile de cauciuc aflate într-o cutie lângă
masa de consultaţie, deşi ştiam că aşa i-aş fi făcut pe toţi
să râdă.