Manual Ideologii

Lect. univ. dr.
Daniela Maricica Cotoară

D.F.C.D.-S.S.U.
Universitatea Politehnica București
IDEOLOGIILE POLITICE
(Lect. univ. dr. Daniela Maricica Cotoară)
“Oferă motive pentru a trăi. Oferă motive

pentru a-ţi risca viaţa. Furnizează motive
pentru a asupri şi omorî (…)Oamenii luptă
cu atât mai violent pentru interesele lor cu
cât acestea sunt mai bine justificate de idei.”
(Louis Althusser – Idéologie et appareils d’État)
1) Noţiunea de ideologie în dezbaterile contemporane

2)Principalele ideologii politice şi criteriile de departajare ale acestora
3)Destinul ideologiilor în lumea de azi
Omul modern trăieşte într-o lume a incertitudinilor, dar în acelaşi timp, el are
certitudinea propriilor incertitudini. În plină epocă a ştiinţei, cele mai profunde resorturi
omeneşti sunt determinate de o “non-ştiinţă”, ideologia, care pare să ofere certitudinile de
care omul are nevoie.
Întrebărilor care se ridică asupra naturii ideologiei, a caracteristicilor acesteia, a
factorilor care contribuie la propagarea ideologiei, a "puterii" ideologiei, a atotputerniciei
sau dimpotrivă asupra dispariţiei iminente a acesteia - este ideologia un instrument al
puterii utilizat cu precădere pentru a manipula indivizii?; ce se întâmplă în procesul
comunicării cu produsele ideologice?; comunicarea este cea care influenţează modul în
care produsele ideologice sunt difuzate şi receptate?; există politică neinspirată de
ideologie?; este ideologia motorul care pune în mişcare atât guvernanţii, cât şi pe
guvernaţi? - am căutat să le găsim răspunsuri prin cercetarea de faţă. Întrebările formulate
au plecat de la postulate prin care se afirma că: „Totul este ideologie!”, “Declinul
1
Lect. univ. dr. Daniela Maricica Cotoară
D.F.C.D.-S.S.U.
ideologiilor a sosit!”, “Trăim într-o eră post-ideologică!”, „Totul este comunicare!”, ”Ne
aflăm în plină ideologie a comunicării!”.
Ideea pentru care pledăm în cercetarea noastră este că politica rezidă atât în lupta
pentru cucerirea puterii, cât şi în activitatea de gestionare a afacerilor Cetăţii, iar
ideologia politică nu este decât o ipostază a politicii. Activitatea politică dezvăluie un
caracter concret, exclude intruziunile brutale, drept pentru care poziţiile ideologice nu
reprezintă mize1. Putem, astfel, deduce dintr-un program soluţia necesară rezolvării unei
probleme particulare, dar şi putem induce din studiul acelei probleme şi din soluţia dată o
concepţie totală despre societate, despre om, despre politică. Activitatea politică
presupune a utiliza ordinea în scopul propriei transformări, a supune dialectica ordinii şi
schimbării controlului raţiunii, pe când ideologia caută să se sustragă acestui control şi să
impună în mod radical tehnica luptei. Modernizarea politică, dezvoltarea economico-
socială, realizarea de sporuri culturale sunt obiective ale acţiunii politice ce pot fi şi
proclamate şi realizate.
Cum se instalează, se păstrează sau, dimpotrivă, se scurtcircuitează, se rupe
legătura dintre conducători şi conduşi este o întrebare la care cercetătorii au dat diverse
răspunsuri. Unul dintre acestea, cel al behaviorismului consideră ideologia ca fiind
legătura între indivizi şi societate, între participanţii la conducere (conducători şi conduşi)
şi văd în aceasta baza unei legitimări. Procesele dirijării comportamentelor sunt secante
în viaţa politică cu fenomenul ideologic, ideologia având o structură internă elaborată
care prescrie ceea ce trebuie şi ceea ce nu trebuie, un set de idei raportat la un grup
social2.
Ceea ce putem constata este că legătura dintre guvernanţi şi guvernaţi poate fi
compromisă de eşecul comunicării politice, de incapacitatea guvernanţilor de a conduce,
de a gestiona treburile publice sau de a vorbi despre ceea ce au făcut, a cetăţenilor de a
asculta, de a participa la viaţa politică a Cetăţii. Aceasta duce la considerarea ideologiei
ca instrument al puterii utilizat în recunoaşterea şi accentuarea pasivităţii, în manipularea
indivizilor. Indivizii sunt, în această accepţiune, doar receptori pasivi ai actelor
guvernării.
2
D.F.C.D.-S.S.U.
Punctele constitutive ale lucrării înfăţişează, astfel, geneza şi evoluţia termenului

de ideologie, controversele iscate în jurul conceptului de ideologie, trăsăturile şi funcţiile
sale, principalele ideologii politice, destinul ideologiilor în lumea contemporană.
Ideile au jucat şi vor juca un rol foarte important în transformarea lumii, iar
atenţia ce le este acordată trebuie să fie cu atât mai mare. Prin cuvinte noi comunicăm un
conţinut nesigur. De asemenea, vedem lucrurile prin intermediul ideilor de care dispunem
şi antrenăm (şi suntem antrenaţi) la acţiune prin discursuri în care intră genuri diferite de
idei. De ce studiem ideologiile? Pentru a înţelege şi a ne racorda la la mediul socio-
economic, politic şi cultural în care trăim, dar şi la cel psihico-ambiental. Fiinţa umană
caută să desluşească ce se întâmplă în lume, să-şi înţeleagă propriile idei şi credinţe, căror
valori se raportează, care îi este locul în lume, care sunt relaţiile cu ceilalţi şi pe ce baze
se fondează acestea. Suntem influenţaţi de ideologie, fie că vrem sau nu, conştient sau
inconştient, direct sau indirect, intenţionat sau nu, fiecare program T.V., ziar, carte, film
ne prezintă o ideologie. Gradual ajungem să deţinem un set de convingeri şi atitudini pe
care le vom considera corecte.
Problematica ideologiei a constituit o reală preocupare pentru diferiţi gânditori,
pentru cercetătorii domeniului ştiinţelor sociale. Deşi multă vreme a fost condamnat
pentru semantica sa excesivă, pentru lipsa sa de claritate, conceptul de ideologie este un
concept central al discursului din ştiinţele sociale. Asupra termenului «ideologie» domină
o mare confuzie, deoarece acelaşi cuvânt pare să descrie o multitudine de fenomene mai
mult decât un fenomen unic, astfel încât, s-au formulat multiple definiţii. Ideologia a
devenit victima propriei popularităţi, însemnând astăzi prea mult.
Prezentarea unei liste sumară a accepţiunilor conferite termenului ideologie
cuprinde:
-ştiinţa ideilor;
-set sistematizat şi relativ ierarhizat de idei, reprezentări, convingeri, o expresie a
poziţiilor şi intereselor divergente ale indivizilor, grupurilor manifestate în societate;
-mod universalist de a interpreta realitatea;
-doctrină non-obiectivă şi non-verifiabilă;
3
D.F.C.D.-S.S.U.
-cunoaştere falsă a realităţii sociale;

-ansamblu de reprezentări deschise către praxis;
-armă a luptei politice;
-sistem (posedând logica şi rigoarea sa proprie) de reprezentări (imagini, mituri,
idei, concepte) dotate cu o existenţă şi un rol istoric în sânul societăţii date;
-«stiluri diferite ale gândirii»;
-viziune asupra lumii, un Weltanschauungen (Outlooks);
-schemă interpretativă;
-"supapă de siguranţă";
-sisteme de simboluri ordonatoare;
-doctrină ce răspunde cu o argumentare ştiinţifică şi este dotată cu o credibilitate
excesivă sau nefondată;
-ritual;
-exprimă specificul grupului;
-terapie culturală;
-formă de «gândire implicată».
Un inventar al definiţiilor contemporane ale ideologiei ce denotă flexibilitatea
conceptului cuprinde1 :
1. O organizare a opiniilor, atitudinilor şi valorilor – o modalitate de a gândi
despre om şi societate – vom putea vorbi despre o ideologie totală a individului sau
despre ideologia lui vizând diferite aspecte ale vieţii sociale, politice, economice,
religioase, grupuri minoritare etc;
2. O concepţie integrată de gânduri şi credinţe, ce explică atitudinea omului faţă
de viaţă şi existenţa sa în societate, ce sprijină un mod de conducere şi acţiune sensibil la
asemenea gânduri şi credinţe şi comensurabil cu ele;
3. O structură elaborată particular, o ţesătură închisă, o ierarhie de atitudini,
concepte de mare abstracţie, o anumită ordine impusă ce permite persoanei să găsească
sensul anumitor evenimente;
1
Site: http://gateway.proquest.com/openurl?url_ver, John Gerring, "Ideology - "A definitional analysis",
Political Research Quaterly, vol. 50, 1997.
4
D.F.C.D.-S.S.U.
4. Un ansamblu de concepte care tratează despre: a. Cine vor fi guvernanţii? Cum

vor fi selectaţi? În virtutea căror principii vor guverna? b. constituie un argument cu care
intenţionează să persuadeze şi să contabilizeze punctele de vedere diferite; c. afectează
integral câteva din valorile majore ale vieţii; d.include un program pentru apărarea,
reformarea sau abolirea instituţiilor sociale importante; e. sunt, în parte, raţionalizări ale
grupurilor de interese, dar nu neapărat ale tuturor grupurilor; f. sunt normative, etice,
morale şi moralizatoare în ton şi conţinut; g. sunt rupte din contextul lor şi sunt angrenate
într-un sistem mai larg de convingeri, împărtăşind proprietăţile structurale şi stilistice ale
acelui sistem;
5. Sisteme de convingeri elaborate, integrate şi coerente ce justifică exerciţiul
puterii, explică şi judecă evenimentele istorice, identifică binele şi răul politic, expun
interconexiunile (cauzal şi moral) dintre politică şi alte sfere de activitate;
6. Sistem de credinţe, convingeri ce include: a) o varietate de opţiuni; b) o mare
consistenţă atitudinală; c) conceptualizări, de exemplu “liberal”, “conservator”,
„socialist”, „comunist”;
7. Hărţi ale problematicii realităţii sociale şi matrici pentru crearea conştiinţei
colective;
8. Reflectarea procesului şi structurii în conştiinţa celor implicaţi, respectiv
producerea acţiunii;
9. O abordare tipic dogmatică, rigidă şi impermeabilă a politicii;
10. Un sistem de simboluri logic coerent, dotat cu o concepţie despre istorie mai
mult sau mai puţin rafinată, ce leagă percepţia cognitivă şi evaluativă de o anumită
condiţie socială, mai ales prin proiecţiile sale pentru viitor, cu un program al acţiunii
colective pentru menţinerea, alterarea sau transformarea societăţii;
11. Un sistem de idei şi valori care caracterizează o epocă; se poate vorbi despre
ideologii ale persuasiunii, acele sisteme abstracte, seturi de idei dotate cu o consistenţă
logică, idealuri care ne guvernează, pronunţă adevăruri despre societate şi sunt mult mai
letale decât orice pericol fizic, deoarece logica lor ne va înrobi2;
2
Andrew Vincent, Political Ideologies, 2 nd ed., Blackwell, Oxford U.K. & Cambridge, 1995, p. 9.
5
D.F.C.D.-S.S.U.
12."O ideologie este un set de idei prin care se poziţionează, explică şi justifică
scopuri şi mijloace ale organizării acţiunii sociale, în special ale acţiunii politice,
indiferent dacă scopurile unei astfel de acţiuni vizează să servească, să îmbunătăţească, să
dezrădăcineze sau să reconstruiască o ordine socială dată";
13."Un sistem colectiv normativ care cuprinde idei, convingeri, atitudini ce
sprijină un model particular al relaţiilor şi aranjamentelor sociale şi/sau vizează
justificarea unui anumit mod de conducere, ai cărui iniţiatori caută să-l realizeze, să-l
urmeze sau să-l menţină";
14. "O încărcătură emoţională, o saturaţie mitologică, o dimensiune acţională, un
sistem de credinţe, convingeri, valori despre oameni şi societate, legitimitate şi autoritate
reprezintă conţinutul ideologiei. Miturile şi valorile ideologiei sunt comunicate prin
simboluri într-o manieră simplificată, economică şi eficientă. Credinţele ideologice sunt
mai mult sau mai puţin coerente, mai mult sau mai puţin articulate, mai mult sau mai
puţin deschise noii evidenţe sau informaţiei. Ideologiile au un mare potenţial pentru
mobilizarea, manipularea şi controlul masei; în acest sens ele sunt sisteme de credinţe
mobilizante"3.
15. O concepţie politico-filosofică purtătoare de valori, ce se organizează într-un
sistem conştient raţional şi susţine acţiunea militantă a celui care aderă la el.
16. Ansamblu de idei-forţă (simplificate) şi de sentimente colective, care ţin loc
de sistem de gândire şi dau naştere fenomenelor de participare comună4.
Listarea diferitelor definiţii ale ideologiei dezvăluie faptul că aceasta reprezintă un
instrument conceptual dotat cu o mare flexibilitate şi o mare varietate semantică3. Astfel,
în anumite accepţiuni ideologia este dogmatică, în altele are conotaţii de rafinament
politic; se referă la moduri dominante de gândire, alţii vorbesc despre acele moduri de
gândire alienate de păstrarea status quo-ului (de exemplu, mişcările revoluţionare şi
partidele). Unele concepţii susţin că ideologia promovează interesele concrete ale unei
anumite clase sociale, altele consideră că susţine promovarea interesului economic. Unii
cercetători s-au întrebat dacă este ideologia un mod de gândire caracterizat ca abstract, cu
3
John Gerring, op. cit. p.. 4.
4
Francis Balle (dir.), Dictionnaire des medias, Larrousse, Paris, 1998, p. 52.
6
D.F.C.D.-S.S.U.
o consistenţă internă, contraste externe, rezistenţă în timp, raţionalitate, o ierarhizare şi

sistematizare a ideilor sau o combinaţie a acestor caracteristici4? Dacă este separată de
aderarea la grupuri sau partide? Cât de ideologizaţi sunt cetăţenii, dar grupurile din care
fac parte?
Alţi cercetători au abandonat termenul. De exemplu, a fost înlocuit cu „sistem de
credinţe”5, "viziune asupra lumii", atitudine, simbol, mit, valoare, filosofie, retorică,
cultură sau diverse combinaţii ale acestora calificate drept sistem sau însoţindu-se cu
termenul politic. Câteva observaţii se pot face în legătură cu această substituire a
termenului. O primă observaţie este că multe din aceste neologisme au eşuat în a
cuprinde conotaţiile politice ale ideologiei, cu câteva mici excepţii. O a doua observaţie
este că aceşti termeni nu pot înlocui termenul ideologie în contextele diverse în care
acesta poate fi utilizat. În final, simpla substituire a termenului nu rezolvă problemele
legate de definirea conceptului. Mai mult, termenul este utilizat de câteva secole, are o
poziţie stabilă în discursul politic, cât şi în cel academic. Deşi a colonizat regiuni ocupate
de cele mai apropiate sinonime, întărind confuzia în câmpul semantic, ideologia rămâne
un concept mult utilizat de către cercetătorii din ştiinţele politice, psihologia socială,
sociologia politică, antropologia politică, istorie.
Desttut de Tracy, Comte, Feuerbach, Hegel, Pareto, Sorel, Durkheim, Lukacs,
Gramsci, Weber, Mannheim, Kuhn, Freud, Ricoeur, Lacan, Marx, Engels, Şcoala de la
Frankfurt, Castoriadis, Lefort, Habermas, Levi-Strauss, Kristeva, Barthes, Bourdieu ş.a.
au fost preocupaţi de dezbaterile asupra a ceea ce înseamnă ideologia. Unii dintre aceşti
gânditori au folosit foarte rar termenul de ideologie, utilizând sinonime (de exemplu,
Gramsci vorbea de "sisteme de gândire"), alţii l-au utilizat excesiv şi cu diverse conotaţii
(Marx, Lenin). Diversele şcoli şi tradiţii intelectuale par să-şi fi impus propria definiţie
asupra ideologiei.
În limba română, termenul de "ideologie " a dobândit o conotaţie negativă datorită
carierei pe care termenul a făcut-o în cadrul "materialismului ştiinţific şi istoric" şi al
utilizării excesive de către propaganda comunistă. Din aceste motive este preferat
termenul "doctrină", neînţelegându-se prin aceasta că cei doi termeni sunt sinonimi.
7
D.F.C.D.-S.S.U.
Ideologia poate fi definită ca set sistematizat şi relativ ierarhizat de idei, reprezentări,

convingeri, o expresie a poziţiilor şi intereselor divergente ale indivizilor, grupurilor
manifestate în societate. Este, în acelaşi timp "un mod universalist de a interpreta
realitatea, din care derivă interpretarea realităţii politice"6. Ideologia este mai generală
decât o doctrină şi este lipsită de coeziunea logică şi consistenţa ştiinţifică pe care aceasta
le are. Doctrina politică este "o elaborare mentală privind structura şi funcţionalitatea
politică a societăţii prezente (…); poate fi un proiect asupra societăţii preconizate prin
prisma intereselor şi poziţiilor emitentului său" şi este un reflex al vieţii politice reale7.
Ideologiile politice fundamentale (liberalismul, conservatorismul, socialismul) îşi au
rădăcinile în curentele filosofice, împărtăşind o concepţie despre om şi societatea
omenească, despre natura omului şi despre capacitatea lui cognitivă, o concepţie despre
libertate. Aderarea la o ideologie politică înseamnă a fi părtaş la anumite politici propriu-
zise, dar şi la o anumită filosofie.
Fenomenul numit ideologie a fost localizat în Revoluţia engleză8, în Revoluţia
franceză9, precum şi într-un lung şir de evoluţii ulterioare‚ cum ar fi crearea statelor
naţionale, inventarea mijloacelor de comunicare în masă, instalarea regimurilor
democratice, dar şi colapsul celor nedemocratice de sorginte totalitară. Problema
ideologiei îşi are originea în Revoluţia din Anglia şi se dezvoltă pe terenul unei crize
religioase, ce se petrece întâi în Franţa, apoi în Germania şi, în cele din urmă, în Rusia, şi
este legată de triumful raţionalismului şi scientismului.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Destutt de Tracy, Cabanis şi Daunou aveau ca
obiect de studiu ideile şi originile lor, încercând să facă din ideologie o ştiinţă naturală
asemeni biologiei. Termenii limbajului nostru cotidian nu desemnează obiecte concrete,
ci au, de obicei, mai curând o valoare evocatoare decât o semnificaţie bine precizată.
Acest fapt îl sublinia Antoine Destutt de Tracy în lucrarea Eléments d’idéologie (1801-
1805), cel ce utilizează pentru prima dată termenul de «ideologie». El considera că
ideologia trebuie să fie ştiinţa ideilor, cea care are ca obiect studiul ideilor, geneza lor.
Accepţiunea dată termenului de ideologie va coincide, mai târziu, cu ceea ce numim
“ştiinţă socială”. Pentru Destutt de Tracy, “termenul nu presupune nimic din ceea ce este
8
D.F.C.D.-S.S.U.
îndoielnic şi necunoscut; el nu aminteşte spiritului nici o idee de cauză”10. De Tracy se

referă la investigarea originilor naturale ale ideilor şi-şi propune o cunoaştere precisă a
cauzelor generării ideilor din senzaţii. Ideile sunt senzaţii modificate, iar ideologia este
pentru autorul francez “teoria teoriilor”11.
Napoleon este primul care dă termenului o conotaţie peiorativă. “Ideologii”, cum
îi numeşte Napoleon, sunt doar nişte doctrinari abstracţi, nebuloşi şi periculoşi pentru
putere, atât din cauza necunoaşterii problemelor concrete, cât şi datorită soluţiilor
fanteziste pe care le puneau la baza proiectelor de transformare a societăţii. El taxează cu
termenul de “ideologie” ansamblul ideilor ce constituiau o doctrină non-obiectivă şi non-
verifiabilă 12.
Termenul este reluat de către Karl Marx, în lucrarea Ideologia germană, unde prin
ideologie se înţelege o cunoaştere falsă a realităţii sociale, o ocultare a unei anumite
stări sociale existente. “Producţia ideilor, consideră Marx, a reprezentărilor, a conştiinţei,
este de la început împletită direct cu activitatea materială şi cu legăturile materiale ale
oamenilor care constituie limba vieţii reale (…) Conştiinţa nu poate fi niciodată decât
existenţa conştientă, existenţa oamenilor este procesul real al vieţii lor. Dacă, în întreaga
ideologie, oamenii şi relaţiile dintre ei apar cu capul în jos, ca într-o cameră obscură acest
fenomen decurge în aceeaşi măsură din procesul istoric al vieţii lor, ca şi răsturnarea
obiectelor pe retină din procesul fizic nemijlocit al vieţii lor”13.
Termenul de «ideologie» este folosit pentru a desemna morala, religia, metafizica,
dreptul, politica, ideile, reprezentările şi conştiinţa pe care o au oamenii despre natură şi
societate. In concepţia lui Marx, ideologia capătă sensul de viziune globală despre lume,
sens impus la nivelul societăţii prin mijloacele materiale şi simbolice de coerciţie ale
clasei dominante. “Ideile clasei dominante, spune Marx, sunt în fiecare epocă ideile
dominante, ceea ce înseamnă că acea clasă care este forţa materială dominantă este şi
forţa ei spirituală dominantă. Clasa care dispune de mijloacele de producţie materială
dispune, în acelaşi timp, şi de mijloacele de producţie spirituală, aşa încât, datorită acestui
fapt, îi sunt în general subordonate ideile acelora cărora le lipsesc mijloacele de producţie
spirituală. Ideile dominante nu sunt altceva decât expresia ideală a relaţiilor materiale
9
D.F.C.D.-S.S.U.
dominante exprimate sub formă de idei; ele sunt, deci, expresia relaţiilor care fac ca o
anumită clasă să fie dominantă şi, prin urmare, sunt ideile dominaţiei ei”14.
Ideologiile se situează în suprastructuri care depind nemijlocit de bază, de poziţia
claselor sociale. Ele reflectă conflictele claselor pe care le exprimă, raţionalizează
interesele şi aspiraţiile claselor, dându-le mai multă forţă. Astfel, antagonismele
ideologice nu au o existenţă reală, ci sunt reflectări ale antagonismelor de clasă.
Tot Marx arată că, dacă despărţim ideile clasei dominante de clasa dominantă,
observăm că într-o epocă au fost dominante anumite idei. Orice clasă nouă care ia locul
celei dinaintea ei, este nevoită, chiar şi numai pentru a-şi îndeplini scopul, să prezinte
interesele ei ca interese comune ale tuturor membrilor societăţii, adică, exprimând
aceasta în mod ideal, să dea ideilor ei forma generalităţii, să le înfăţişeze ca singurele
raţionale, general valabile. Datorită faptului că această clasă revoluţionară se opune unei
anumite clase, ea se prezintă de la bun început, nu ca o clasă, ci ca reprezentantă a
societăţii; se prezintă ca masa întreagă a societăţii în opoziţie cu unica clasă dominantă15.
O astfel de ideologie care afirmă simultan lupta dintre clase şi sfârşitul luptei prin
victoria unei clase salvatoare (clasa revoluţionară, reprezentanta societăţii) şi-a inventat şi
mecanismele prin care să poată funcţiona: mascarea, dedublarea şi «falsa conştiinţă».
Friederich Engels a numit ideologia «falsă conştiinţă» în virtutea dublei sale
funcţionalităţi: ar permite clasei dominante să-şi mascheze scopurile particulare şi ar
favoriza dezvoltarea unui entuziasm creator, în acelaşi timp, ar da claselor dominate
iluziile necesare supunerii lor.
Cum afectează ideologia practica?
În Contribuţii la critica economiei politice, Engels concepe ideologia ca un
ansamblu de reprezentări care permite oamenilor să aibă sentimentul practicii lor sociale.
Acest sistem de reprezentări le organizează practica şi imaginaţia. Schema diviziunii
muncii se îmbogăţeşte, astfel că, practica socială se divide în practică politică (vizează
transformarea raporturilor sociale), practica ideologică (vizează transformarea
conştiinţelor sociale) şi practica teoretică (transformă produsul ideologic într-un sistem
riguros de cunoştinţe şi idei) 16.
10
D.F.C.D.-S.S.U.
Alţi autori consideră fie că ideologia nu afectează practica politică, fie se

vehiculează concepte cu o anumită semnificaţie pentru ideologia dominantă, fie sunt
derivate acţiuni din ideologii, cum ar fi acţiunile aderenţilor aflaţi la putere sau ale
celor aflaţi în opoziţie. Limbajul ideologic a făcut mai transparentă politica, fiind
greu de crezut că este doar o faţadă, fără nici un conţinut real. Un efect al ideologiei
este acela al limitării opţiunilor şi nu o determinare a acestora.
Ceea ce trebuie subliniat, contrar poziţiei exprimate de Marx şi Engels, este faptul
că ideologiile au autonomie în raport cu poziţia claselor sociale. În dezvoltarea lor
intervin şi alte elemente. Ideologiile naţionaliste, de exemplu, revendică apartenenţa la
comunitate şi aspiraţii comune tuturor claselor, iar ideologiile religioase exprimă nevoia
comuniunii 17.
Pe aceleaşi coordonate trasate de teoria marxistă se înscrie şi concepţia lui
V.I.Lenin despre ideologie. Ideologiile sunt, în accepţiunea sa, sisteme de idei, teorii pe
care protagoniştii luptei de clasă le utilizează în luptă; sunt, deci, veritabile arme.
Ideologia marxist-leninistă era “arma” partidului comunist şi a clasei muncitoare necesară
pentru transformarea revoluţionară a societăţii.
Un alt punct de vedere asupra ideologiei îl are Louis Althusser, care consideră că
ideologiile sunt utile, iar utilitatea nu depinde de adevărul lor. Clasele pot avea propriile
lor ideologii. Ideologia ar fi un sistem (posedând logica şi rigoarea sa proprie) de
reprezentări (imagini, mituri, idei, concepte) dotate cu o existenţă şi un rol istoric în sânul
societăţii date. În întreaga societate vom constata existenţa activităţilor economice, a
organizării politice, precum şi “forme ideologice” care sunt tot atâtea concepţii despre
lume, precum morala, religia, filosofia. Ideologia face parte organic din totalitatea
socială18. Este un element indispensabil ce răspunde unei nevoi de cunoaştere. Astăzi,
este considerat un concept clasic şi desemnează un capitol al ştiinţelor sociale.
Ideologia se înfăţişează şi ca un ansamblu de idei, credinţe, simboluri, mituri prin
care un grup social îşi justifică existenţa şi practicile fundamentale19. Pe această direcţie
se încadrează şi Raymond Aron care consideră că ideologia amestecă judecăţile de fapt
cu cele de valoare; ea nu vizează, în mod direct, nici adevărul nici falsul, cum ne arată
11
D.F.C.D.-S.S.U.
teoria marxistă, dar fiind prezente judecăţile de valoare, acestea vizează justeţea şi, de
fapt, prezenţa judecăţilor impune şi distincţia adevăr-fals; ideologia exprimă, în acelaşi
timp, o perspectivă asupra lumii şi o voinţă îndreptată spre viitor.
Karl Mannheim identifica ideologiile cu «stiluri diferite ale gândirii» şi distingea
între două sensuri distincte ale termenului «ideologie»: sensul particular şi cel total.
Concepţia particulară a ideologiei denotă că noi suntem sceptici vizavi de ideile şi
reprezentările avansate de către adversarii noştri, acestea fiind considerate ca travestiri
mai mult sau mai puţin conştiente, ale naturii reale ale unei situaţii. Recunoaşterea exactă
nu ar fi în acord cu interesele sale. Aceste deformări, mai mult sau mai puţin conştiente,
care nu diferenţiază decât gradual sensul comun de minciună, reprezintă o concepţie
particulară a ideologiei. Concepţia totală se referă la ideologia unei epoci sau a unui grup
istorico-social concret, la toate caracteristicile şi compoziţia structurii totale a gândirii
din acea epocă sau din acel grup. În timp ce sensul particular nu desemnează ca
ideologică decât o parte din aserţiunile opozantului, sensul total pune în discuţie întreg
Weltanschauung-ul adversarului şi încearcă să înţeleagă conceptele ca produse ale vieţii
colective la care el participă 20.
Un alt sens este atribuit ideologiei de către Edward Shils, care vede în aceasta o
variantă de sisteme de credinţe pozitive şi normative (fapt-valoare) care înfloresc în toată
societatea umană. Este o viziune asupra lumii, un Weltanschauungen (Outlooks).
Ideologiile sunt mai închise, mai rigide, mai rezistente la inovaţie, au accente afective,
cer adeziune completă din partea celor care subscriu, împart cu sisteme şi mişcări de
gândire caracterul de construcţii intelectuale explicite şi sistematice. Ideologiile se disting
de alte tipuri de sisteme de credinţe prin raportarea la următoarele criterii: a) caracterul
explicit al formulării; b) voinţa de a reuni pozitivul cu normativul; c) distincţia de alte
sisteme trecute sau contemporane; d) închiderea la inovaţie; e) intoleranţa prescripţiilor;
f) caracterul pasional al promulgării; g) exigenţa adeziunii; h) asocierea cu instituţii
desemnate să realizeze credinţele în discuţie21.
Contrar lui Marx, Shils refuză să definească ideologia plecând de la criteriul
adevărului şi falsului. Activitatea ideologului este mai degrabă, consideră el, asemeni
12
D.F.C.D.-S.S.U.
reformatorului religios sau profetului decât celei a savantului. Pentru Marx, ideologul
este un savant, chiar dacă este un savant pervertit: “gânditori ai acestei clase, ideologii ei
activi şi creatori, care şi-au făcut principalul lor mijloc de trai din elaborarea iluziei pe
care această clasă (dominantă) şi-o face despre ea însăşi22.
Pentru Talcott Parsons ideologia este o schemă interpretativă folosită de către
grupurile sociale pentru a face lumea mai inteligibilă lor înşişi. Există o contradicţie,
consideră sociologul, între ceea ce credem şi ceea ce poate fi stabilit ca ştiinţific corect.
Ceea ce este cunoaştere pentru unii, este ideologie pentru alţii, şi reciproc; este o deviere
de la obiectul ştiinţei.
Tradiţia sociologică, ca şi marxismul, consideră ideologia ca «distorsiune» a
realităţii, sociologii opunând ideologia ştiinţelor sociale, iar marxiştii opunând-o
cunoaşterii adevărate.
Există şi puncte de vedere ce caută să definească ideologia fără a avea drept
criteriu de referinţă adevărul sau falsul. Astfel, ideologia are rolul, arată F. Sutton, de a
reduce tensiunile psihologice cărora sunt supuşi actorii sociali în exercitarea rolului lor.
Imaginarul ideologic accentuează contrastele, ideologul accentuând şi caricaturizând în
vederea scopului enunţat.
Un alt punct de vedere este cel al lui Clifford Geertz care vede în ideologie o cale
prin care fiinţele umane caută să înţeleagă şi să se împace cu problemele sociale
complexe şi generatoare de confuzii. Ideologiile sunt sisteme de simboluri ce aduc ordine
în lume. Aceste simboluri derivă din cultură, sunt satisfăcătoare din punct de vedere
psihologic, înfăţişează un mecanism prin care putem înţelege lumea din jurul nostru.
Ideologia este un set coerent de astfel de simboluri şi dacă vrem ca ea să conserve o
semnificaţie, trebuie să încetăm a o defini în raport cu ştiinţa, funcţia sa de cunoaştere
fiind subordonată funcţiei practico-sociale23.
Raymond Boudon, în lucrarea L’Idéologie, opune concepţiei ideologiei ca
iraţionalism (cea a lui Marx, Parsons, Popper şi Aron) o teorie raţionalistă, demonstrând
că anumite ideologii s-au constituit pe teorii autentic ştiinţifice, dar au perceput greşit
limitele de valabilitate. Boudon arătat că aceste credinţe în idei nefondate obiectiv pot fi
13
D.F.C.D.-S.S.U.
adesea produsul funcţionării normale a gândirii 24

şi că ideologia este, de fapt, o doctrină
ce răspunde cu o argumentare ştiinţifică, dar este dotată cu o credibilitate excesivă sau
nefondată.
O altă definiţie dată ideologiei se referă la ansamblul de reprezentări colective
constând în simboluri, imagini, credinţe, cunoştinţe comune grupului şi prin care grupul
îşi afirmă specificul, se distinge de celelalte, chiar se opune celorlalţi. Referirea la aceste
reprezentări face posibilă o comunicare specifică între persoanele care aparţin grupului
(ansamblul unui cod), un mod specific de schimb a mesajelor. Persoanele ce nu aparţin
grupului nu au acces la acest cod. Aderarea la grup presupune însuşirea ideologiei,
aproprierea acesteia prin ceremonii, rituri, manifestări colective (ce exprimă ideologia, o
revigorează şi o recreează).
Ideologia este un fapt istoric, social şi, totodată, un fapt cultural. Ca fapt istoric,
ideologia nu este creaţie ex nihilo; ca fapt social, o ideologie exprimă particularităţile
unei mişcări sociale novatoare, dar cel mai adesea cuprinde reprezentări stocate în
memoria colectivă, cărora le conferă noi semnificaţii şi le combină într-o manieră
originală. De exemplu, ideologia iacobină a reamintit de Roma republicană. Ca fapt
cultural, trimite la mitul genezei şi la cel al sfârşitului, se situează şi se formează în
Daniela Cotoară
Semnat digital de Daniela Cotoară

DN: cn=Daniela Cotoară, o=Politehnica București, ou=Universitate, [email protected], c=RO
Data: 2018.03.22 16:32:26 +02'00'
ordinea cosmică. Se poate spune că “ideologiile moderne fac aceleaşi servicii ca şi

mitologiile vechi: ajută la «a trăi cu» probleme culturale pe care oamenii sunt incapabili
să le rezolve într-o manieră raţională sau ştiinţifică”25.
Prin ideologie, grupul se situează în lumea actuală, iar membrii acestui grup se
recunosc, deoarece participă la acelaşi sistem de valori şi de norme. Se afirmă o ierarhie
de valori: bine, frumos, adevărat, rău, urât, fals şi ei optează pentru aceste valori sau le
sacrifică. Nici cei care aderă la ideologie, nici cei care o resping sau o combat, nu au o
atitudine indiferentă sau dezinteresată, ci se investeşte emoţional şi se mobilizează energii
prin ideologie. Ideologia ne exprimă dorinţele, nevoile, aspiraţiile, interesele, dar nu este
o simplă reflecţie în oglindă, ci ea deghizează ceea ce exprimă. Interesele particulare sunt
travestite în interese generale sau în idealuri dezinteresate.
14
D.F.C.D.-S.S.U.
Anton Carpinschi consideră că ideologicul este formă de «gândire implicată», o

gândire «cu tendinţă», inserată între nivelele gândirii şi angajată în rezolvarea
problemelor şi intereselor de clasă, grup, partid. Ideologicul se manifestă şi în forma
nesistematizată şi neelaborată a informaţiilor, credinţelor, prejudecăţilor şi judecăţilor
comune, dar şi în forma sistematizată a programelor, platformelor şi doctrinelor elaborate
de persoane calificate şi medii specializate. “Ideologicul nesistematizat, extrinsec logic,
aparţine nivelului protologic al gândirii, iar ideologicul sistematizat foloseşte doar
instrumente şi operaţii ale nivelului logic” 26
. Noţiunile, judecăţile, raţionamentele sunt
utilizate şi deturnate în ideologicul sistematizat, fiind folosite pentru a argumenta poziţiile
şi interesele specifice ale clasei, grupului, partidului angajate politic.
O astfel de situaţie, consideră autorul, evidenţiază existenţa unui nivel specific al
gândirii, cel “paralogic”, ce se comportă ca un nivel logic distorsionat ce însoţeşte
gândirea, iar ideologicul sistematizat este o formă de manifestare a acestuia.
Deoarece o definiţie pe deplin acceptată nu există, ceea ce se recunoaşte este că
ideologiile nu-şi dobândesc sensul decât în universul politic. Astfel, o ideologie politică
cuprinde un sistem de idei, credinţe, convingeri, ce dau o descriere, o explicaţie, o
interpretare şi justificare situaţiei individului sau grupului care aderă, mobilizându-l şi
furnizând o bază pentru acţiunea politică organizată, dacă aceasta intenţionează să
prezerve, modifice sau să respingă sistemul de putere existent27.
2. Trăsături şi funcţii ale ideologiei

Ideologia politică descrie nu numai existenţa societăţii, ci şi acţiunea şi
funcţionarea sa. Conţinutul poartă aici asupra scopurilor pe care le propune şi trebuie să
le propună acţiunea comună. Asupra acestui punct, ideologia politică se singularizează de
toate celelalte discursuri ştiinţifice, tehnice, sau artistice, care nu propun decât scopuri
condiţionale sau exterioare întreprinderilor, ea exaltă grandoarea, dând astfel o
semnificaţie acţiunilor particulare28.
15
D.F.C.D.-S.S.U.
Ideologia, prin motivarea de poziţii şi interese de grup, prin proiectarea unei

“suprarealităţi” dezirabile, este gândirea implicată, politic în special, care prin natura sa
urmăreşte prefigurarea unui “suprareal paradigmatic”29 destinat să servească drept normă,
program, ghid al acţiunii sociale. Ca modalitate de reflectare şi proiecţie ce exprimă
poziţii, interese, idealuri ale claselor, grupurilor şi partidelor angrenate în viaţa politică,
ideologia prezintă o seamă de caracteristici: a) raportarea enunţurilor la cuplul verosimil-
posibil; b) folosirea argumentării; c) adoptarea unor criterii proprii de validare a
enunţurilor (gradul de convertire şi persuasiune realizat, măsura în care ideile devin
“forţe” inerţiale de evoluţie, de involuţie, credinţa şi adeziunea stimulată, probabilitatea
stărilor viitoare anticipate; d) exprimarea cunoştinţelor produse într-un limbaj natural
adaptat unor procedee manicheizante şi paradigmatice specifice (canoane, codificarea
apelurilor); e) recursul la o gamă variată de forme şi modalităţi cognitive; f) realizarea
procesului cunoaşterii într-o manieră partizană, actualistă, militantă30.
Pentru ştiinţa politică, ideologia este importantă prin câteva trăsături şi funcţii.
Acestea se referă la raţionalitatea ideologiei, ceea ce înseamnă că se prezintă prin ideile
şi judecăţile sale sub aspectul raţionalist şi, câteodată, având suportul ştiinţei; rolul
clarificator al ideologiei, în sensul că acest sistem de idei şi judecăţi permite celor care
trăiesc o situaţie dată să o definească mai bine, să-i înţeleagă sensul, să-i dea o justificare.
Între ideologie şi interese există o legătură strânsă, ideologia nu este abstractă, ci face
referinţă la interese individuale şi colective imediate, dar şi de perspectivă. Indivizii,
grupul, clasa socială, partidul îşi vor identifica propriile interese şi vor acţiona pentru
promovarea şi realizarea lor. Ideologia face apel la stări psihice puternice. Acestea pot fi
de anxietate, provocate de schimbări sau de perspectiva unei schimbări posibile (reacţia
de tip conservator), dar, în acelaşi timp, ele pot fi caracterizate prin agresivitate datorită
unei lungi perioade de frustrări individuale sau colective. Ideologia propune o acţiune
comună ce va aduce o anumită securitate în stările de anxietate sau va elibera mânia şi
aspiraţiile în stările de agresivitate. Ideologia trimite la conştiinţa unei societăţi la un
moment dat Ideologia serveşte la cristalizarea unor valori pe care se sprijină. Aceste
valori pot fi ale unui trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, pot fi actuale sau viitoare.
16
D.F.C.D.-S.S.U.
Adesea difuze sau latente aceste noi valori îşi găsesc, în final, formularea într-o schemă
ideologică ce le explică. Într-una şi aceeaşi societate pot coexista ideologii particulare
care să mobilizeze grupuri de indivizi diferiţi, pentru scopuri diferite. Dar relevante sunt
valorile, credinţele şi atitudinile materializate în proiectele comune care ţin strâns unită
societatea, grupul sau numărul de indivizi.
Ideologia face apel la o voinţă de acţiune, stabilind scopuri de atins, indicând
mijloace şi elaborând demersuri mai mult sau mai puţin precise. Ideologia transmite un
anumit înţeles. Se transmite ideea de subiectivism opusă celei de obiectivitate, cea de
relativism ca opusă permanenţei.
Ideologia trimite la vis, la căutarea imposibilă şi irealizabilă, dar nu se confundă
cu utopia. “Starea de spirit ideologică” este în dezacord cu realitatea, dar nu rupe ordinea
existentă (ordinea dezirabilă versus ordinea reală). “Ideologiile, consideră Karl
Mannheim, sunt «idei situaţional transcendente», care nu “reuşesc să-şi realizeze
niciodată de facto conţinutul”31. Aceasta nu înseamnă că ideologia este o construcţie
fantastică. Specific ideologiei este de a se acorda cu experienţele trăite, de a desemna
acţiunile efective şi de a avea chiar propriul «adevăr».
Ideologia furnizează un set de concepte prin care oamenii văd lumea şi învaţă
despre ea. Devine un fel de “creier de grup”32. Ele sunt un apel la acţiune concertată şi
afectează credinţe, aşteptări. Când distanţa dintre aşteptări, dorinţe, cereri şi împliniri,
soluţii, răspunsuri este foarte mare, se instalează frustrarea, teren prielnic pentru
demagogul, «mântuitorul de profesie», liderul ce caută pretutindeni medii în care să-şi
popularizeze mesajul. Ideologiile servesc, în astfel de momente, ca instrument puternic
de manipulare33. Manipularea implică formulări deliberate şi incitări la acţiune în scopuri
cunoscute doar de către cei aflaţi în exerciţiul puterii sau care doresc să cucerească
puterea politică. Folosirea unui limbaj comun, ultrasimplificat, uşor de înţeles de către cei
ce se identifică cu grupul şi-i plasează într-o familie ideologică este mijlocul prin care se
ajunge la rezultatul scontat: „roşii”, "portocaliii", „oligarhii”, „322”, „alegerea
poporului”.
17
D.F.C.D.-S.S.U.
Pe măsură ce societăţile devin mai complexe, problemele lor se diversifică.

Grupurile sociale capătă conştiinţa intereselor lor comune şi caută să le dea expresie, ceea
ce le pune în situaţia de a intra în conflict cu alte grupuri conştiente şi acestea de propriile
lor interese. Conflictul politic are ca surse interesele divergente ale diverselor forţe
politice, precum şi valorile diferite pe care le împărtăşesc aceste forţe (credinţe, idei,
atitudini, obiceiuri). Conflictul de valori, ca şi cel de interese se manifestă între oameni,
între diversele categorii şi între aceste categorii şi cei ce deţin puterea. Aceste forme de
conflict există în orice societate şi ele impun fiinţarea unor modalităţi de exprimare
politică, existenţa unor “supape de siguranţă” pentru a împiedica răbufnirea violentă a
conflictelor politice. Ideologiile politice joacă de cele mai multe ori rolul de "supape de
siguranţă". Indivizii, grupurile, clasele sociale, organizaţiile politice îşi afirmă
particularitatea, dar şi opoziţia prin ideologie. Ideologia politică antrenează, mobilizează
şi orientează grupurile, organizaţiile angajate în lupta pentru putere, în primul rând,
pentru puterea politică. Ideologia politică se raportează la colectivitate ca la o forţă
politică în numele căreia se revendică, respectiv se exercită puterea34.
Opoziţiile şi conflictele ideologice apar imediat ce se încearcă o concretizare: cum
concepem democraţia, care este ierarhia nevoilor individuale, cum înţelegem libertatea,
echitatea, egalitatea? Când anumite luări de poziţii vizavi de anumite teorii devin
instrumente ale luptei în cadrul unor conflicte sociale şi politice, teoriile acestea încep să
funcţioneze ca ideologii.
Ideologia este acea parte a culturii şi a vieţii spirituale care devine funcţională din
punct de vedere politic. Este, în acest sens, o ipostază a politicului. Exprimă interese, dar
vizează şi modele de acţiune social-politică pentru a atinge aceste interese, anumite
norme atitudinale, dar şi o reglementare continuă a activităţii grupurilor, categoriilor,
claselor şi organizaţiilor sociale şi politice.
Ideologia trebuie tratată ca un concept distinct faţă de filosofie şi religie, de
exemplu. Utilizând filosofia şi/sau religia ca sursă, ideologia realizează o punte între
acestea şi acţiunea politică. Programul şi metodele unei asemenea acţiuni reprezintă
conţinutul ideologiei. Această orientare către praxis pare să distrugă tocmai filosofia
18
D.F.C.D.-S.S.U.
şi/sau religia de la care se reclamă. Ideologia se poate folosi de idei filosofice, dar nu este
filosofie. Ideile acestea folosite în scopuri politice, se «ideologizează». Cu cât “urcăm”
mai mult spre straturile mai generale ale teoriei, cu atât deosebirile ideologice se
atenuează, iar cu cât ne apropiem de concret, opoziţiile ideologice devin mai accentuate.
Pentru a evidenţia acest fenomen s-a avansat termenul de «fagocitoză»35, adică procesul
prin care se produce absorbţia în ideologie a discursurilor non-ideologice. Bazele
discursului politic au fost găsite exclusiv în domenii extrapolitice tocmai datorită acestei
capacităţi de fagocitare. Totuşi, discursul politic utilizează cuvinte şi expresii atât din
viaţa politică cât şi din celelalte domenii.
Din cele prezentate se poate desprinde un inventar al funcţiilor pe care ideologia
le îndeplineşte cuprinde: funcţia de conexare-aderare (partizanat), de justificare-
disimulare, de desemnare-percepere36, de descriere-interpretare -modelare, de mobilizare-
programare.
Scopurile finale şi valorile ataşate ce servesc pentru legitimarea mişcării
politice sunt considerate sacrosancte, iar deciziile sunt justificate. Ideologii există
oriunde există mişcări politice, dar nu ajung să devină o forţă, o putere spirituală
obsedantă decât în societăţile care se află în faţa unor probleme dramatice de
dezvoltare, în care acest “ghem” de probleme nerezolvate alimentează frustrările,
nesiguranţa, frica, intoleranţa, criza valorilor.
Ideologia liberală se adresează individului, exaltând libera sa iniţiativă,
reformismul pragmatic, raţionalitatea principiilor ce stau la baza democraţiei
reprezentative, etatismul minimal mergând spre etatismul moderat, asistenţial-
intervenţionist şi legitimate prin statul de drept şi constituţionalism. Modelul liberal al
guvernământului reprezentativ combinat cu economia de piaţă se răspândeşte pe glob,
mai ales după colapsul comunismului. State din Africa, Asia, America Latină se află într-
un "proces de democratizare", respectiv de răspândire a sistemului partidist competitiv şi
reforme ale economiei de piaţă. Acest liberalism triumfalist trebuie temperat de
recunoaşterea unor noi provocări de natură internă sau externă. Comunitarieni, precum
Alisdair Mac Intyre şi Michael Sandel au respins individualismul, considerându-l facil şi
19
D.F.C.D.-S.S.U.
simplifiant. Omul relaţionează social şi este determinat din punct de vedere istoric, social,
şi cultural. Liberalismul nu poate construi o "politică a binelui comun", deoarece fiecare
percepe şi defineşte binele pentru sine. Aceasta conduce la un vid de moralitate care
poate dezintegra societatea. Neconstrânşi de datoria socială şi de responsabilitatea
morală, indivizii sunt preocupaţi doar de propriile interese şi drepturi.
În ceea ce priveşte ideologia partidelor politice, funcţia mobilizatoare a acesteia se
face simţită cu precădere în timpul campaniilor electorale când sunt prezentate
programele de acţiune politică şi socială generală ale acestora, precum şi a liderilor
politici aflaţi în postura de candidaţi. Programele trebuie să se refere la problemele
sociale şi politice generale ale ţării, să ofere o strategie a rezolvării lor, să nu se
mărgininească la exprimarea unor interese specifice care nu angajează problema puterii
politice în societate.
Miza luptei ideologice este achiziţia puterii de influenţă şi a legitimităţii acestui
drept. Ea tinde să desemneze pe deţinătorul legitim al puterii simbolice, să fixeze câmpul
recunoaşterilor şi prestigiului, care permite exercitarea autorităţii ideologice. Înainte de a
fi un mijloc pentru cucerirea efectivă a puterii, lupta ideologică vizează cucerirea prin
producţia de elemente simbolice a influenţei şi dreptului la influenţă, puterea de a
persuada şi legitimitatea acestui drept.
Obiectivele luptei ideologice sunt mai mult sau mai puţin realizate de către
diferiţii locutori. Succesul unui mesaj marchează o promovare provizorie, după cum
indiferenţa marchează un recul, succesiunea performanţelor asigură creşterea încrederii,
după cum liniştea prelungită riscă să angreneze uitarea. Pentru ideologi este necesar să nu
abandoneze concurenţa, să nu permită rivalilor să ocupe câmpul simbolic şi să acumuleze
puterea ideologică.
Ideologia politică caută să asigure unitatea de voinţă a actorilor politici. În
ideologiile totalitare toate chemările s-au redus la forţarea însuşirii şi acceptării liniei şi
poziţiei politice date şi a ideologiei corespunzătoare ei. Faţă de “devierile” ideologice
singurul răspuns a fost intoleranţa. Singurul depozitar al “adevărurilor” ideologice era
20
D.F.C.D.-S.S.U.
Conducătorul: “Eu gândesc în locul vostru şi pentru voi!”, „Eu ştiu ce e binele şi răul! ” ,
„Eu sunt depozitarul adevărului!”.
Analiza funcţiilor ideologiei permite conturarea unei definiţii. Ideologia politică
este un set de idei-orientate exprimat printr-o formulă discursivă polemică, descriptivă
interpretativă, justificativă, modelizatoare, graţie căreia un grup, o clasă, un partid, având
anumite experienţe, interese, aspiraţii caută să se mobilizeze şi să realizeze o valoare prin
exerciţiul puterii în societate. Ideologia politică îşi îndeplineşte misiunea furnizând un
criteriu pentru a aduna aderenţii şi a exclude opozanţii, a oculta pasiunile şi interesele,
deturnând morala în serviciul politicii, a desemna şi justifica alegerea valorilor, a stabili
obiectivele şi finalitatea acţiunii politice, a mobiliza la acţiune. Ideologia politică este,
astfel, un element inevitabil şi indispensabil acţiunii politice, mai mult chiar, constituie o
modalitate de sondare a politicului, se prezintă ca o ipostază a acestuia, dar fără a se
confunda şi reduce la acesta.
3.) Principalele ideologii politice şi criteriile de departajare ale acestora
Ideologiile politice sunt îmbrăţişate, deoarece ajută indivizii, grupurile, partidele

politice să dea un sens vieţii politice şi sociale, structurează modul de a gândi, oferă reţete
de acţiune politică, sunt întotdeauna legate de putere37. Sunt "hărţi intelectuale ale lumii
sociale", ajutând la stabilirea unor relaţii între indivizi şi grupuri, pe de o parte, şi la
structurarea puterii, pe de altă parte. Ideologia politică dezvăluie structura puterii politice,
o portretizează fie ca naturală, dreaptă, sau dimpotrivă slabă, injustă, dezvăluind astfel
inechităţile promovate şi propunând structuri alternative de putere. A desluşi între
diferitele ideologii politice înseamnă a stabili care sunt accepţiunile conferite de acestea
unor termeni precum: natura umană, originile societăţii şi ale conducerii sau ale statului,
obligaţiile politice, legea, libertatea şi drepturile, egalitatea, comunitatea, puterea, justiţia,
caracteristicile guvernării, stratificarea socială, socializarea, mobilitatea socială, sistemul
economic, sistemul politic.
Ideologiile pot fi clasificate în funcţie de valorile invocate – calitatea vieţii,
distribuţia bunurilor şi serviciilor, libertatea, egalitatea - de proiectele pe care le propun,
21
D.F.C.D.-S.S.U.
de metoda vizată pentru realizarea proiectului. De pildă, în ceea ce priveşte atitudinea

faţă de schimbare există ideologii care apără şi raţionalizează ordinea economică,
politică, socială existentă în societate numite ideologii ale statu-quo-ului, cum ar fi
conservatorismul; ideologii care propun schimbarea acesteia38, numite ideologii radicale
sau revoluţionare, ideologia marxistă; ideologii ce susţin realizarea schimbărilor
graduale, numite şi ideologii reformiste, liberalismul. În funcţie de caracterul lor,
distingem între ideologii majore sau minore39, dominante sau dominate. Ideologiile
majore (liberalismul socialismul, conservatorismul, socialismul) s-au dezvoltat ca
răspunsuri contrastante la procesul modernizării. Liberalismul şi socialismul sunt
considerate a fi creaţii ale Epocii Luminilor, oferind interpretări diferite cu privire la
emergenţa societăţii industriale. Liberalii sprijineau capitalismul industrial, socialiştii
considerau că acesta este inechitabil şi produce inegalitate. Conservatorii apărau ordinea
socială tradiţională. Ideile naţionalismului, anarhismului şi feminismului apar tot în
această perioadă ca răspunsuri la intensele transformări economice, politice, sociale,
culturale ce afectau societatea.
Clasificarea ideologiilor pe o axă politică stânga - dreapta (comunism, socialism,
liberalism, conservatorism, fascism) nu denotă astăzi o opţiune în privinţa căii adoptate
pentru instalarea schimbării, respectiv revoluţie sau reformă, ci reflectă valori politice
diferite sau puncte de vedere contrastante despre politica economică, despre atitudinea
faţă de egalitate - stânga optimistă, dreapta pesimistă. Este punctul de vedere al lui
Norberto Bobbio care consideră că ceea ce diferenţiază stânga de dreapta este
egalitarismul, adică rezolvarea inechităţilor sociale, element ce continuă să contribuie la a
distinge între un partid politic sau altul. Critica adusă acestei clasificări este că politica nu
poate fi redusă la o singură dimensiune, simplificată şi stabilită în funcţie doar de un
singur criteriu. Alianţa socialismului cu naţionalismul în fascismul italian, politicile
etatiste ale nazismului, naţionalismul comunist românesc grefat pe un capitalism primitiv
căruia i s-a adăugat o retorică populistă dovedesc insuficienţa şi linearitatea distincţiei
stânga-dreapta.
22
D.F.C.D.-S.S.U.
O altă clasificare aşa-numita "potcovă de cal", sau fenomenul reunirii extremelor

avansează existenţa similarităţilor între comunism şi fascism, ambele fiind considerate
regimuri represive, autoritariste, totalitariste. Există diferenţe semnificative, chiar dacă
trunchiul lor este acelaşi, totalitarismul, şi acestea se referă la forma de proprietate
comună, respectiv privată, lupta de clasă, lupta între rase, cine este purtătorul şi
beneficiarul schimbării, "omul nou", "rasa ariană".
Anthony Giddens consideră că apariţia feminismului, a drepturilor animalelor, a
ecologismului au infirmat clasificarea stânga-dreapta40. Mişcarea ecologistă a postulat
"nici stânga, nici dreapta, ci tot înainte". Depăşirea vechilor polarităţi între clasele sociale
a dus la o nouă situaţie în care conservatorii manifestă apetenţă pentru radicalism, iar
socialiştii se entuzismează în faţa competiţiei şi a pieţei.
O clasificare ce porneşte de la marea schimbare socială sesizată de către părinţii
sociologiei în secolulul al XIX-lea şi anume trecerea de la comunitate (Gemeischaft) la
societate (Gesellshaft) este cea oferită de Guido Dericks41. Acesta consideră că
ideologiile pot fi clasificate în comunitare şi societale. Primele contestă evoluţia către o
societate de dimensiuni planetare, impersonale, fiecare încercând să salveze cât se mai
poate din comunitate. Una dintre explicaţiile date revigorării mişcărilor naţionaliste şi
etnoregionale este aceea a imposibilităţii găsirii unei identităţi individuale în
contemporaneitate, soluţia fiind adoptarea unei identităţi colective. Din prima categorie
fac parte conservatorismul, naţionalismul, ecologismul. Moştenirea istorică, limba vorbită
sunt modalităţi de reintegrare. Cea de-a doua categorie cuprinde liberalismul, social-
democraţia, creştin-democraţia plasându-se între cele două ideologii. Punctul lor comun
este emanciparea individului faţă de legăturile tradiţionale - familie, biserică, sat – şi
accentul pus pe modernizare şi progres. Liberalii considerau că individul trebuie să
desfacă aceste legături şi să se afirme liber, fie individual fie prin formule de asociere
liber consimţite, găsind astfel noi forme de integrare. Social-democraţii cheamă la
solidaritatea celor oprimaţi considerând că destrămarea vechilor legături nu a fost
desăvârşită. Progresul către societatea egalitaristă este soluţia găsită de social-democraţi
la alienarea individului în societatea contemporană.
23
D.F.C.D.-S.S.U.
O clasificare a ideologii lor se poate face şi în funcţie de destinatar, cui se

adresează aceasta şi ce efecte urmăreşte să obţină. Din acest punct de vedere, spre
exemplu, ideologia fascistă s-a adresat şi a mobilizat mai întâi, clasele şi păturile sociale
mijlocii, mica burghezie urbană şi rurală ruinată, foştii combatanţi, lumpenproletariatul
împotriva marelui capital, în special internaţional, străin, mai apoi acestora adăugându-li-
se marele capital naţional, finanţatorul şi profitorul din umbră al întregii situaţii 42.
Combaterea capitalismului şi a plutocraţiei internaţionale, dorinţa de a stabili o nouă
ordine internaţională şi o reîmpărţire a sferelor de influenţă după statu-quo-ul impus la
încheierea primului război mondial au fost obiectivele programelor de acţiune fasciste şi
naziste. Pentru aceasta fascismul şi nazismul au dezvoltat o concepţie etatist totalitară,
bazată pe întărirea şi extinderea puterii politice, anihilarea voinţei individuale, supunerea
tuturor faţă de partidul-stat omniprezent şi omnipotent. Perfecţionarea metodelor
birocratico-centralizatoare şi represive, precum şi desăvârşirea tehnicilor propagandei de
masă au fost puse în slujba atingerii obiectivelor enunţate.
Ideologia comunistă s-a adresat muncitorilor, dar şi ţăranilor proletarizaţi, a
enunţat consensul între aceştia şi nomenclatura comunistă şi a impus un program de
destructurare a vechii ordini sociale, politice, economice prin lupta revoluţionară şi
dictatura "ţarismului roşu", condus de o minoritate organizată şi inspirată de o idee
proletară. Mobilizarea tuturor forţelor se făcea pentru construcţia unei noi societăţi prin
dispariţia claselor sociale şi crearea "omului nou".
Liberalismul se fondează pe principiul individualismului, reflectă angajamentul
pentru libertatea individuală, raţiune, semnifică opoziţia faţă de orice putere arbitrară sau
absolută, apărarea drepturilor individuale, a proprietăţii şi sferei private de orice
imixtiune din partea statului, constituţionalismul (limitarea prin reguli a intervenţiei
statului), separarea puterilor, respectarea diversităţii sociale, semnificaţia pluralismului, a
legalităţii şi toleranţei.
Favorizează schimbarea, încrederea în raţiunea umană, foloseşte guvernământul
pentru a îmbunătăţi condiţia umană, susţine libertatea individuală şi proclamă optimismul
în ceea ce priveşte condiţia umană. Variante ale liberalismului sunt liberalismul clasic şi
24
D.F.C.D.-S.S.U.
cel modern. Liberalismul clasic susţine individualismul posesiv, libertatea negativă, un

stat minimal, paznic de noapte şi o economie de piaţă liberă, iar liberalismul modern se
bazează pe credinţa în individualismul developmentalist şi pe libertatea pozitivă şi
acceptă intervenţionismul economic şi social al statului. În plan social, liberalismul
contemporan proclamă încrederea în libertatea alegerii, fiind, de pildă, un suport pentru
susţinătorii avortului, drepturile femeilor, ale minorităţilor şi pentru creşterea nivelului de
bunăstare. În plan fiscal, liberalismul susţine intervenţia reglatoare a guvernului în
economie şi acceptarea defictului bugetar. În planul politicii externe, liberalismul
propune cooperarea comunităţii internaţionale pentru rezolvarea paşnică a diferendelor,
reducerea cheltuielilor pentru apărare şi sporirea celor pentru asistenţă43. În lumea post-
liberală actuală elemente ale liberalismului se regăsesc în doctrina şi în practica aproape
tuturor forţelor politice noi. Provocările de natură externă pun în evidenţă faptul că deşi
societatea liberală promovează cooperarea, în Europa de Est, spre exemplu, nevoia de
siguranţă, de securitate a dus la folosirea exclusiv a forţei, la erupţia pe această cale a
naţionalismelor, iar în alte zone la întărirea fundamentalismului religios. Nu peste tot în
lume succesul economiei de piaţă s-a fondat pe valorile şi instituţiile liberale, spre
exemplu în Asia de Est confucianismul a stat la baza stabilităţii sociale
Conservatorismul susţine păstrarea statu-quo-ului, se bazează pe respectul
tradiţiei, al autorităţii, manifestă neîncredere în raţiune, cere implicarea maximală a
statului în prezervarea ordinii politice, sociale, economice, dar respinge folosirea
guvernământului pentru a îmbunătăţi condiţia umană, considerând că prin decizii
guvernamentale nu se îmbunătăţeşte condiţia umană şi că oamenii lăsaţi în pace pot face
o treabă mai bună, este antiegalitarist, manifestând neîncredere în natura umană.
Sensurile conservatorismului se referă la comportamentul moderat, stilul de viaţă
convenţional, conformist. Conservatorismul stă în defensivă în apărarea ordinii sociale,
sacrifică libertatea pentru protejarea ordinii.
Există mai multe clasificări ale conservatorismului, dintre acestea cea propusă de
Andrew Vincent este44: conservatorism tradiţionalist, romantic, paternalist, liberal, Noua
dreaptă conservatoare. Conservatorismul tradiţionalist este construit în jurul noţiunilor de
25
D.F.C.D.-S.S.U.
"obicei, convenţie, tradiţie", statul este conceput ca un soi de întreprindere comunală cu

un spirit organic, constituţia este rezultatul practicii sociale şi nu o creaţie a oamenilor,
conducerea, autoritatea şi ierarhia sunt naturale, iar drepturile şi libertăţile oamenilşor se
origiinează în normele comunităţii. Conservatorismul romantic este expresia nostalgiei
pentru trecut, prezentat într-o formă idealizată.Este deosebit de critic în ceea ce priveşte
industrializarea şi spiritul mercantil, care au condus la alienare şi dezumanizare.
Paternalismul conservator concepe guvernarea ca o formă de paternalism binevoitor care
trebuie să asigure cetăţenilor şanse şi oportunităţi egale, recunoaşte nevoia de reformă
socială dictată de frica de revoluţie şi o credinţă în datoria şi responsabilitatea morală.
Accentele sale cele mai importante sunt lărgirea drepturilor politice şi creşterea
responsabilităţii pe care o implică proprietatea privată şi regăsite în politica democrat-
creştină din Germania şi Italia după 1945. Libertarianismul conservator este cel ce aduce
o pasiune neoconservatoare pentru principii şi stabileşte un stil pragmatic în politică ca
răspuns la declinul conservatorismului. Preia multe dintre temele liberalismului, precum
individualismul, libertatea negativă, drepturile personale, domnia legii, criticând statul
bunăstării generale. Noua dreaptă conservatoare este un amalgam de elemente liberale -
emanciparea individului de sub controlul statului, reducerea taxelor, controlul deficitului
bugetar, privatizarea monopolurilor de stat - cu accente naţionaliste şi tradiţionaliste,
precum puritatea rasei, inegalitatea naturală, autoritarea patriarhală şi educaţia religioasă
obligatorie.
Socialismul este "reacţia socială faţă de ordinea socială modernă, polarizată,
născută din acumularea primitivă a capitalurilor. Este expresia ideologică emancipatoare
a mişcării muncitoreşti, o formă politică de opoziţie faţă de capitalismul antreprenorial şi
liberalismul clasic, procesul de socializare a valorilor lansate de ideile revoluţiei de la
1789"45.
Socialismul susţine solidaritatea, cooperarea, egalitatea socială, satisfacerea
nevoilor, proprietatea comună. Poate fi privit ca o formă de organizare socială în care
interesul societăţii primează în faţa interesului unui individ sau a unui grup restrâns de
indivizi. Evoluţia socialismului este ilustrată de socialismul utopic premarxist, de
26
D.F.C.D.-S.S.U.
socialismul revoluţionar marxist, de socialismul reformist bernsteinian. Socialismul

revoluţionar marxist susţine doctrina luptei de clasă, a revoluţiei socialiste şi dictaturii
proletariatului; fuziunea ideii socialiste şi a metodei revoluţiei a dus la apariţia
socialismului ştiinţific, concepţia marxistă despre lume şi societate. Ideea valorii muncă
din economia politică engleză, metoda dialectică din filosofia hegeliană, modelul cetăţii
ideale din socialismul utopic francez puse împreună au dat socialismul revoluţionar.
Caracterul social al producţiei şi cel particular al proprietăţii şi însuşirii reprezintă
contradicţia fundamentală din societate, transpusă în plan social istoric în universalitatea
luptei de clasă. Lupta de clasă, revoluţia socialistă şi statul dictaturii proletariatului,
piloni ai doctrinei marxiste devin mijloacele rezolvării conflictelor dintre muncitorii
salariaţi şi burghezii proprietari. Ascuţirea conflictelor datorită pauperizării
proletariatului, organizarea proletariatului, ridicarea conştiinţei de sine cu ajutorul
detaşamentului ei de avantgardă, partidul comunist, cucerirea puterii politice (violenţa
organizată a unei clase asupra celeilalte) prin revoluţia socialistă şi eliminarea fizică a
fostei clase stăpânitoare conduce la următoarea etapă cea a edificării societăţii socialiste,
lipsită de clase antagoniste în care dezvoltarea liberă a fiecăruia este condiţia pentru
dezvoltarea tuturor.
Separarea funcţiei manageriale de funcţia de proprietate, ascensiunea
sindicalismului sunt resimţite în mişcarea muncitorească internaţională şi determină
separarea, sciziunea istorică între socialismul revoluţionar marxist (calea politico-
insurecţională) şi socialismul reformist bernsteinian, (calea democrat parlamentară, de
participare la putere a partidelor social-democrate, alături de celelalte forţe politice,
respectându-se cadrul legal şi regulile jocului politic democratic).
Socialismul reformist bernsteinian susţine realizarea unei societăţi democratice şi
a unui om liber, importanţa căii paşnice, legale, democratice spre socialism. Strategia
adoptată constă în dobândirea pe calea reformelor a drepturilor politice şi economice
legale de către oamenii muncii, în folosirea drepturilor pentru ameliorarea situaţiei
sociale prezente, substituirea progresivă a proprietăţii capitaliste cu proprietatea socială,
instituirea ordinii sociale echitabile, depăşirea caracterului de clasă, exprimarea
27
D.F.C.D.-S.S.U.
cerinţelor, nevoilor şi intereselor prin intermediul partidelor populare, umplerea

prăpastiei dintre politica economică şi cea socială. Socialismul este văzut ca parte
integrantă a unui proces comun de dezvoltare a societăţii burgheze şi a umanismului.
Termenul social-democraţie semnifică ideea şi practica politică prin care
reformele economice şi sociale în beneficiul celor defavorizaţi pot fi realizate în cadrul
democraţiei parlamentare. Social-democraţia este rezultanta unui proces de hibridizare a
liberalismului şi socialismului, o încercare de realizare a idealurilor socialiste în cadrul
democraţiei reprezentative liberale şi a societăţii capitaliste. Social-democraţia reflectă un
compromis între acceptarea capitalismului ca singurul mecanism pentru generarea
bunăstării şi dorinţa de a distribui bunăstarea în acord cu principiile morale, mai mult
decât cu principiile pieţei.
Pentru social-democraţie, statul asistenţial reprezintă un organism de redistribuire
de la cei bogaţi către cei săraci, prin care se urmăreşte o mai mare egalitate socială.
Social-democraţia susţine funcţionarea economiei mixte, coexistenţa sectorului public cu
cel privat. Relansarea social-democraţiei se face prin intervenţia statului (al bunăstării) în
economie, încurajarea creşterii consumului social ca stimulent al creşterii ofertei şi
relansării producţiei, contractul salarial pentru a face previzibil costul muncii,
solvabilizarea unei părţi cât mai mari a populaţiei, scăderea costului creditului pentru
favorizarea investiţiilor, protecţionism vamal46 (J.M.Keynes, neoliberalismul).
Doctrina social-democrată enunţă imanenţa schimbării sociale prin reforme în
interiorul aceleiaşi ordini, respectarea principiilor şi valorilor democraţiei, libertate
(individuală şi colectivă), democraţia, solidaritatea, echitatea, justiţia, responsabilitatea,
dezvoltarea liberă a personalităţii, cooperarea la viaţa politică, economică, culturală în
calitate de membru al comunităţii, repartizarea justă a produsului muncii sociale. Îşi
propune ca democraţia politică să devină democraţie socială, un nou model cultural al
umanităţii, un proiect comunitar, echitabil şi justiţiar de eliberare colectivă atât faţă de
servituţile egoismului concurenţial, cât şi de cele ale totalitarismelor puterii.
Alte ideologii politice contemporane sunt marxismul, comunismul, fascismul,
marxismul modern, anarhismul, feminismul, ecologismul, fundamentalismul religios.
28
D.F.C.D.-S.S.U.
Marxismul este sistemul teoretizat de Marx şi caracterizat de credinţa în materialismul

istoric, dialectica schimbării şi lupta de clasă, bazele teoretice ale comunismului.
Comunismul ortodox sau marxismul în practică este rezultatul leninismului care impune
teza partidului unic conducător, partidul comunist şi al stalinismului care presupune
colectivizarea şi etatismul, planificarea centralizată operată de stat.
Marxismul modern sau marxismul vestic este o formă mai complexă şi subtilă a
marxismului inspirat de filosofia lui Hegel.
A treia cale reprezintă ideea unei alternative la socialism şi capitalism, bazată pe valorile
oportunităţii, responsabilităţii şi comunităţii.
Fascismul este o ideologie caracterizată de credinţa în anti-raţionalism, luptă, cultul
conducătorului, elitism şi naţionalism extremist; nazismul este alcătuit din fascism plus
rasism.
Anarhismul este ideologia ce susţine abolirea statului şi respingerea autorităţii politice,
bazându-se pe credinţa deplină în libertate şi egalitate.
Naţionalismul este una dintre cele mai importante forţe în lumea politică modernă, se
hrăneşte din concepţia că popoarele lumii se încadrează mai mult sau mai puţin firesc în
grupuri distincte sau naţiuni. Naţionalismul se bazează pe specificitatea explicită a
naţiunii, interesele şi valorile naţiunii prevalează asupra tuturor celoralalte interese şi
valori; naţiunea trebuie să fie cât mai independentă cu putinţă, ceea ce impune
recunoaşterea suveranităţii sale politice. Ca mod de gândire despre lume pune accentul pe
importanţa naţiunilor în explicarea proceselor istorice şi în analiza vieţii politice
contemporane şi promovează ideea conform căreia "caracterul naţional" este un factor
esenţial în diferenţierea oamenilor.
Feminismul susţine promovarea rolului social al femeii şi, în cele mai multe cazuri,
stabilirea egalităţii de şanse.
Ecologismul este preocuparea constantă pentru protejarea şi conservarea mediului; ca
ideologie se centrează pe o perspectivă antropocentrică.
29
D.F.C.D.-S.S.U.
Fundamentalismul religios susţine ideea organizării vieţii politice şi sociale pe baza

principiilor religioase esenţiale sau originale, cuprinse în textele sacre şi considerate ca
adevărate.
3. Destinul ideologiilor în lumea de azi

Gradul de rafinament şi cantitatea ideologiilor variază în funcţie de nivelul
fundamental sau operativ al elaborării lor47, de amploarea conflictelor din societate, de
schimbările propuse şi introduse de grupurile aflate în opoziţie şi care vor să acceadă la
putere, de poziţionarea grupurilor care doresc să-şi prezerve puterea, de căile pe care le
propun pentru realizarea schimbării sociale. Astfel, la nivelul fundamental ideologia va fi
asimilată filosofiei politice, iar la nivelul operativ va lua forma acţiunilor-orientate,
respectiv a mişcărilor politice angajate în mobilizarea populară şi lupta pentru putere.
Nivelul operativ este exprimat prin retorica politică, prin manifestările partidiste, prin
politicile guvernamentale. Plecând de la aceste constatări se observă că atingerea scopului
duce la dispariţia ideologiei la nivelul operativ. Dar, pentru că nu sunt sisteme de gândire
ermetice, ci "seturi fluide de idei", ideologiile supravieţuiesc, se dezvoltă, se
"hibridizează" (liberalismul social şi socialismul feminist fiind câteva exemple). În
interiorul ideologiei însăşi sunt dispute, tradiţii rivale, puncte de vedere diferite (spre
exemplu, în interiorul P.S.D. "aripa Iliescu" şi "aripa ardeleană sau "grupul de la Cluj",
aripa moderaţilor şi aripa radicalilor, în P.N.L. "aripa Tăriceanu", "aripa Stoica"care s-a şi
desprins de partid, creând un alt partid politic, Partidul Liberal Democrat - P.L.D.).
Dincolo de aceste consideraţii întrebarea care se ridică este cea referitoare la un
posibil «sfârşit al ideologiilor», teză lansată la sfârşitul anilor ’60 alături de o altă teză,
cea a “dezideologizării”. Deşi în aparenţă argumentele prezentate erau întemeiate, ele se
bazau, de fapt, tot pe un substrat ideologic. Declinul ideologiilor este sfârşitul sacralizării
şi transfigurării tipurilor ideale de ordine economică şi socială. Această teorie apare
concomitent cu teoria “convergenţei sistemelor social-politice”, cu teoria “depolitizării”
şi cu teoriile “societăţii industriale” şi “post-industriale”.
30
D.F.C.D.-S.S.U.
Creşterea calităţii vieţii, a nivelului de trai, introducerea unei legislaţii adecvate a

muncii, a noilor tehnici şi a rezultatelor de vârf ale cercetării în procesul producţiei au
făcut ca raţionalitatea tehnică şi economică recunoscută drept “principiul axial” al
organizării sociale, să fie considerată “motorul” societăţilor contemporane dezvoltate.
Conducătorii comunişti ajunseseră la concluzia că numai importul de tehnologii
avansate din vest putea menţine cursa accelerată a modernizării economice în care erau
lansate ţările lor. Raţionalizarea tehnică şi economică apropia cele două regimuri politice
(cel corespunzător democraţiilor occidentale şi cel comunist) ca civilizaţii industriale
(rolul mass-media, creşterea nivelului de trai, stilul de viaţă, societate de consum, confort
industrial etc.) şi estompa, într-un plan secund, clivajele ideologice.
Aceste transformări şi apropieri i-au determinat pe Raymond Aron, Daniel Bell,
Seymour Martin Lipset, Alain Touraine să anunţe “sfârşitul ideologiilor”, teză care este
ea însăşi un discurs ideologic. Deşi s-au observat apropieri în relaţiile politice şi în
urmărirea raţionalităţii economice, conflictele ideologice nu s-au diminuat ca arie de
manifestare şi nici în intensitate. De exemplu, pe plan extern, în lupta pentru supremaţia
mondială (militară şi hegemonia politică), cele două superputeri s-au lansat într-o cursă a
înarmărilor, aşa-numitul “echilibru al terorii”, fiind însoţite de o veritabilă cursă
ideologică pentru restrângerea reciprocă a sferelor de influenţă şi contracararea sau
compromiterea influenţei în rândurile propriilor aliaţi.
De asemenea, pe plan intern, teza “sfârşitului ideologiilor” a fost infirmată şi mai
evident. Incapabil de a accepta mediul tehnic şi noua societate, inadaptatul se va refugia
în mituri romantice şi nostalgii preindustriale sau va duce o luptă de contestare ce va
deveni, de fapt, o negaţie absolută. Alienarea, reificarea, înstrăinarea au generat tot atâtea
mişcări ideologice care s-au politizat foarte rapid: mişcările pacifiste, ecologiste,
feministe, hippies, de consum.
Credinţa în instaurarea unei societăţi fără ideologie, în care toate raporturile şi
toate obiectivele decurg dintr-o cunoaştere ştiinţifică, perfectă şi indiscutabilă, dezvăluie
o ignorare a vieţii sociale şi a specificităţii sale. Obiectivele şi valorile nu se deduc dintr-o
cunoaştere atemporală, ci sunt inventate, puse în formă şi impuse de grupuri concrete, în
31
D.F.C.D.-S.S.U.
funcţie de situaţia lor în cadrul acestei produceri ideologice. Încetarea acestei produceri,
indică încetarea existenţei grupului ca unitate autohtonă şi supunerea acestuia unui grup
dominant.
În ceea ce priveşte acţiunea politică, nu există decizie politică fără transpunerea
unui cuvânt imperativ şi justificativ, nu există execuţie a deciziilor fără înţelegerea
parţială a semnificaţiilor, nu există continuitate a consensului fără adeziunea sau
supunerea la un sistem mai mult sau mai puţin coerent de reprezentări sociale şi politice.
Aceste consideraţii ne permit să conchidem că putem vorbi de configurarea şi
reconfigurarea ideologiei politice, de absorbţia într-o ideologie rivală, fiind lipsit de sens
să discutăm despre politică fără ideologie, de “dezideologizare”, de «moartea
ideologiilor» sau «sfârşitul ideologiilor48», de sfârşitul modernităţii. Aceste teze sunt ele
însele ideologice, fiecare enunţând un set particular de idei şi valori politice considerate
ca superioare celorlelte, prezicându-şi propria victorie. Departe de a demonstra
apropierea sfârşitului, aceste aserţiuni pun în evidenţă faptul că dezbaterea ideologică este
tot mai vie, că producerea ideologică este un proces continuu, fără sfârşit şi că structurile
ideale sunt necesare menţinerii, schimbării sau inversării ordinii instituite.
Note bibliografice:
1
Georges Burdeau, Traité de Science Politique, T. III, Paris, Librairie Générale de Droit et de
Jurisprudence, Paris, 1987, pp. 142-143.
2
David E. Apter (ed.), Ideology and Discontent, New York, Free Press, 1964, p. 16.
3
Estimările continuu semnificative ale acestui concept în ştiinţele sociale pot fi regăsite în Social Sciences
Citation Index, care, în 1992, lista peste 800 de citări având ca subiect "ideologic", "ideologii" şi
"ideologie".
4
Site: http://gateway.proquest.com/openurl?url_ver, John Gerring, "A definitional analysis", Political
Research Quaterly, vol. 50, 1997
5
Site: http://gateway.proquest.com/openurl?url_ver, John Gerring, "A definitional analysis", Political
Research Quaterly, vol. 50, 1997
6
Alina Mungiu Pippidi (coord.), Doctrine politice. Concepte universale şi realităţi româneşti, Ed. Polirom,
Iaşi, 1998, p. 9.
7
Anton Carpinschi, Doctrine politice contemporane, Ed. Moldova, Iaşi, 1992, p. 9.
8
Michael Walzer, 1969, apud John Gerring, op.cit.
32
D.F.C.D.-S.S.U.
9
Reinhard Bendix, "The Age of Ideology: Persistent and Changing", 1964; Willard A. Mullins: "On the
Concept of Ideology in Political Science", 1972; Mostafa Rejai, Political Ideologies: A Comparative
Approach, 1991., apud John Gerring, op.cit
10
Olivier Reboul, Le Slogan, P.U.F., Paris, 1975, p.17.
11
Andrew Vincent, Modern Political Ideologies, 2nd ed. Blackwell, Oxford UK&Cambrige, 1995, p. 9.
12
Olivier Reboul, op. cit., p. 112.
13
Karl Marx, Friederich Engels, Ideologia germană, Ed. de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1956,
pp.22-45.
14
Ibidem, p. 44.
15
Ibidem, p. 70.
16
Karl Marx şi Friederich Engels, Opere, vol. 13, Bucureşti, Ed. politică, 1962, p. 7-11.
17
Maurice Duverger, Sociologie politique, P.U.F., Paris, 1968, pp. 240-241.
18
Louis Althusser, Idéologies et apparreills d’État, în Raymond Boudon, L’Idéologie, Fayard, Paris, 1992,
p. 23.
19
Olivier Reboul, op. cit., p.113.
20
Karl Mannheim, Idéologie et utopie, Librairie Marcel Riviére et Cie, 1956, p. 19.
21
The Fontana Dictionnary of Modern Thought, Alan Bullock & Oliver Stallybrass, 1977, pp. 298-230.
22
Karl Marx, op. cit., p. 46.
23
In David Apter (ed.), op. cit., p 35.
24
Raymond Boudon, L’ Idéologie, Fayard, Paris, 1992, p. 5.
25
Clemence Ramnoux, Mythologie du temps présent, în Michel Amiot (coord.), Les idéologies dans le
monde actuel, Centre D’Études de la Civilization Contemporaine, Desclée de Brouwer, Paris, 1971, p.48.
26
Anton Carpinschi, Deschidere şi sens în gândirea politică, Ed. Institutul European, Iaşi, 1995.
27
Site: www.questia. Andrew Heywood, Political ideologies: an introduction, Macmillan Press,
Houndmills; Basingstoke ; Hampshire [etc.], 2007, p. 42.
28
Pierre Ansart, Les idéologies politiques, P.U.F., Paris, 1974, pp. 14-15.
29
Ibidem, p. 19.
30
Haralambie Culea, Cunoaşterea sociologică, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1976, p. 23.
31
Karl Mannheim, op. cit., p.128.
32
Roy C. Macridis, Contemporary Political Ideologies, Little Brown and Company Limited, Boston-
Toronto, 1986.
33
Ibidem, p. 14.
34
Julien Freund, L΄essence du politique, Seuil, Paris,
35
Jean Baechler, Qu’est-ce que l’idéologie?, Éditions Gallimard, Paris, 1967.
36
Ibidem, p. 65.
37
Andrew Hezwood, Political ideologies: an introduction, Macmillan Press, Houndmills, Basingstoke,
Hampshire [etc.], 1998, p. 15.
38
Roy C. Macridis, op. cit., p. 3.
39
Lyman Tower Sargent, Contemporary Political Ideologies, Brooks/Cole Publishing Company, Pacific
Grove, California, 1990, p. 42.
39
Idem, p. 45.
40
Anthony Giddens, Beyond Left and Right: The Future of Radical Politics, apud. Andrew Hezwood, p.
19.
41
Alina Mungiu Pippidi (coord.), op. cit., P.13.
42
Anton Carpinschi, Doctrine politice contemporane, Ed. Moldova, Iaşi, 1992.
43
Lyman Tower Sargent, op. cit., p. 45.
44
Andrew Vincent, op.cit., p. 67.
45
Anton Carpinschi, Doctrina social-democrată în Alina Mungiu Pippidi (coord.), op. cit., p. 176.
33
D.F.C.D.-S.S.U.
46
John Meynard Keynes, Teoria generala a folosirii mîinii de lucru, a dobânzilor şi a banilor, Ed.
Ştiinţifică, Bcureşti, 1970.
47
Martin Seliger, apud Andrew Heywood, Political Ideologies, 2 ed. Macmillan Press LTD, 1998, P. 12.
48
Pierre Ansart, Idéologies, conflits et pouvoir, P.U.F., Paris, 1977.
Raymond Aron, L΄Opium des intelectuels, Calman-Lévy, Paris, 1968.
Raymond Aron, Dix-huit leçon sur la société industrielle, Gallimard, Paris, 1962.
Daniel Bell, The End of Ideology. On the Exhaustion of Political Ideas in the Fifties, The free Press,
New York, 1960.
Daniel Bell, The Coming of Post-Industrial Society. A Venture in Social Forecasting, Bable Books, New
York, 1973.
Francis Fukuyama, The End ofHistory and the Last Man, The Free Press, New York, 1992.
Bibliografie:
1. Ştefan Afloroaei (coord.), Interpretare şi ideologie, Ed. Fundaţiei Academice
AXIS, Iaşi, 2002.
2. Pierre Ansart, Les ideologies politiques, P.U.F., Paris,1974.
3. Michel Amiot, Etienne Borne et Gérard Buis ... [et al.], Les idéologies dans le
monde actuel, Desclée de Brouwer, Paris, 1971.
4. Raymond Aron, Dix-huit leçon sur la société industrielle, Gallimard, Paris,
1962.
5. Raymond Aron, L΄Opium des intelectuels, Calman-Lévy, Paris, 1968.
6. Terence Ball si Richard Dagger, Ideologii politice si idealul democratic, Ed.
Polirom, Iaşi, 2000.
7. Daniel Barbu, Politica pentru barbari, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005.
8. Daniel Bell, The End of Ideology. On the Exhaustion of Political Ideas in the
Fifties, The Free Press, New York, 1960.
9. Chantal Millon-Delsol, Ideile politice ale secolului XX, Ed.Polirom, Iaşi, 2002.
10. Teun A. van Dijk, Ideology: a multidisciplinary approach, SAGE, London ;
Thousand Oaks ; New Delhi, 2000.
11. Francis Fukuyama, Sfâşitul istoriei si ultimul om, Ed. Paideea, Bucureşti, 1994.
12. Andrew Heywood, Political ideologies: an introduction, Macmillan Press,
Houndmills, Basingstoke, Hampshire [etc.], 1998.
13. David McLellan, Ideologia, Ed. Du Style, Bucureşti, 1998.
14. Karl Mannheim, Ideology and Utopia: an introduction to the sociology of
Knowledge, Routledge & Kegan Paul, London, 1954.
15. Victor Neumann, Ideologie si fantasmagorie: perspective comparative asupra
istoriei gândirii politice în Europa Est-Centrală, Ed. Polirom Iaşi, 2001.
16. Lyman Tower Sargent, Contemporary Political Ideologies, Brooks /Cole
Publishing Companz, Pacific Grove, California, 1990.
17. Jean Servier, L'idéologie, Presses Universitaires de France, Paris, 1982.
18. George Voicu, Zeii cei răi: cultura conspiraţiei în România postcomunistă,
Iaşi, Polirom, 2000.
34
D.F.C.D.-S.S.U.
35

Manual Ideologii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Manual Ideologii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Manual Ideologii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lect. univ. dr.

Daniela Maricica Cotoară

(Lect. univ. dr. Daniela Maricica Cotoară)

“Oferă motive pentru a trăi. Oferă motive

(Louis Althusser – Idéologie et appareils d’État)

1) Noţiunea de ideologie în dezbaterile contemporane

Punctele constitutive ale lucrării înfăţişează, astfel, geneza şi evoluţia termenului

-cunoaştere falsă a realităţii sociale;

4. Un ansamblu de concepte care tratează despre: a. Cine vor fi guvernanţii? Cum

o consistenţă internă, contraste externe, rezistenţă în timp, raţionalitate, o ierarhizare şi

Ideologia poate fi definită ca set sistematizat şi relativ ierarhizat de idei, reprezentări,

îndoielnic şi necunoscut; el nu aminteşte spiritului nici o idee de cauză”10. De Tracy se

Alţi autori consideră fie că ideologia nu afectează practica politică, fie se

adesea produsul funcţionării normale a gândirii 24

Semnat digital de Daniela Cotoară

ordinea cosmică. Se poate spune că “ideologiile moderne fac aceleaşi servicii ca şi

Anton Carpinschi consideră că ideologicul este formă de «gândire implicată», o

2. Trăsături şi funcţii ale ideologiei

Ideologia, prin motivarea de poziţii şi interese de grup, prin proiectarea unei

Pe măsură ce societăţile devin mai complexe, problemele lor se diversifică.

3.) Principalele ideologii politice şi criteriile de departajare ale acestora

Ideologiile politice sunt îmbrăţişate, deoarece ajută indivizii, grupurile, partidele

de metoda vizată pentru realizarea proiectului. De pildă, în ceea ce priveşte atitudinea

O altă clasificare aşa-numita "potcovă de cal", sau fenomenul reunirii extremelor

O clasificare a ideologii lor se poate face şi în funcţie de destinatar, cui se

cel modern. Liberalismul clasic susţine individualismul posesiv, libertatea negativă, un

"obicei, convenţie, tradiţie", statul este conceput ca un soi de întreprindere comunală cu

socialismul revoluţionar marxist, de socialismul reformist bernsteinian. Socialismul

cerinţelor, nevoilor şi intereselor prin intermediul partidelor populare, umplerea

Marxismul este sistemul teoretizat de Marx şi caracterizat de credinţa în materialismul

Fundamentalismul religios susţine ideea organizării vieţii politice şi sociale pe baza

3. Destinul ideologiilor în lumea de azi

Creşterea calităţii vieţii, a nivelului de trai, introducerea unei legislaţii adecvate a

S-ar putea să vă placă și