Dumitru Patricia Elena

Viața în România interbelică

Debutul perioadei interbelice a gasit spaţiul românesc într-un amplu proces de

modenizare şi dezvoltare a statului şi instituţiilor, cu mutaţii în structura economiei,
datorate unirii provinciilor istorice cu patria-mamă.
Unirea din 1918 a dus la întărirea potenţialului economic al României, a creat
condiţiile necesare fructificării la scară naţională a bogăţiilor solului şi subsolului, a
accentuat ponderea industriei în ansamblul economiei naţionale.
În intervalul 1923-1938 industria românească s-a dezvoltat într-un ritm de 5,4
% pe an, unul dintre cele mai ridicate din întreaga lume.
Potrivit aprecierilor făcute de economişti, în 1938 producţia autohtonă
satisfăcea 80% din necesităţile de produse industriale ale României demonstrând o
evoluție pozitivă a economiei românești.
Viaţa romanilor, în perioada pusă în discuţie a devenit mult mai complexă şi
diversificată, în funcţie de mediul de locuire (urban sau rural), stare materială,
mentalitate.
Populaţia României se ocupa, în mare parte, cu agricultura, urmată la o
distanţa considerabilă de industrie, ceea ce denotă că societatea românească se
integra în categoria statelor agrare.
Din recensământul facut în 1930 rezulta că 20% din populaţia României
locuia în oraşe, iar 80% trăia în sate. 
Arhitectura românească interbelică este dominată de stilul neoromânesc,
inspirat din arhitectura populară tradiţională, dar începe să pătrundă şi stilul
internaţional modern, ca şi construcţiile proiectate în stil cubist.
Bucureştiul, devenit capitala statului naţional unitar, a cunoscut în perioada
interbelică o nouă etapă de dezvoltare căpătând renumele de „micul Paris”.
Aici puteau fi admirate construcţii precum: Palatul Regal, Palatul Consiliului
de Miniştri, Facultatea de Drept, Şcoala de Război etc.
În afara schimbărilor în arhitectura oraşelor, un alt aspect care i-a surprins pe
orăşenii acelui timp a fost legat de răspândirea echipamentelor electrice: tramvaiul
electric înlocuieşte tramvaiul tras de cai, încep emisiunile regulate ale postului de
radio, se generalizează iluminatul electric etc.
Apar şi ceaiurile dansante, dansurile cele mai la modă fiind valsul, tangoul,
charlestonul sau fox-trot-ul.
La ţară însă, ca şi la marginea oraşelor, se dansau şi dansurile româneşti:
hora, sârba, bătuta.
Un mod frecvent de a petrece timpul liber, indiferent de starea socială, era
cititul presei şi chiar participarea la diferitele concursuri organizate de ziare.
Teatrul, opera, cinematograful, expoziţiile erau şi ele modalităţi de petrecere a
timpului liber.
Au apărut şi „athenee populare”, unde în faţa unui auditoriu foarte divers erau
invitaţi să conferenţieze renumiţi scriitori, oameni de ştiinţă, ziarişti, medici etc.
Satul era o comunitate umană de mici dimensiuni, în care ţăranii îşi
desfăşurau activitatea în limitele tradiţionalismului.
În anul 1930, România avea 15 200 sate cu un număr mediu de 948 locuitori;
satele cele mai mici se aflau în Oltenia, iar cele mai mari în Bucovina.
Problema cea mai grea pentru lumea rurală o constituia faptul că ţăranul nu
deţinea o suprafaţă de pământ îndestulătoare pentru a îşi asigura existenţa.
Dumitru Patricia Elena

Situaţia s-a înrăutăţit şi datorită obligaţiilor impuse pentru achitarea

pământului primit prin reforma de creştere a taxelor şi impozitelor, de scăderea
preţurilor la produsele agricole.
Drept consecinţă a economiei precare a fost şi migrarea ţăranilor de la sate în
căutare de locuri de muncă la oraş.
Din categoria intelectualităţii, puţin numeroasă în România, făceau parte
învăţătorii şi profesorii, care prin contribuţia lor s-a ridicat nivelul de instrucţie publică
a cetăţenilor, la dezvoltarea ştiinţei şi a culturii, dintre care amintim: Nicolae Iorga,
Vasile Pârvan, Nae Ionescu, Dimitrie Gusti, Eugen Lovinescu, Şerban Cioculescu.
Tot din acestă sfera socială făceau parte şi artişti, scriitori, ziarişti, spre
exemplu: George Enescu, Constantin Tănase, Maria Tănase, Liviu Rebreanu, Camil
Petrescu.
În politică s-au menţinut un timp instituţiile provizorii până la integrarea
efectivă a fostelor provincii în noul stat. Cele mai importante reforme au fost reforma
votului universal , cea agrară şi noua Constituţie de la 1923.
Anterior lui 1918 în România alegerile se făceau pe baza votului cenzitar. În
noiembrie 1918 s-a adoptat reforma votului conform căruia dreptul de vot era extins
asupra tuturor cetăţenilor români de peste 21 de ani, de sex masculin, nu se ţinea
cont de religie/naţionalitate. Votul era declarat egal, direct, secret, obligatoriu. Nu
aveau drept de vot femeile, magistraţii şi ofiţerii. Votul universal a avut impact foarte
important în societate, respectiv creşte mult segmentul activ politic, s-a diversificat
foarte mult viaţa politică, s-a renunţat la alternanţa la guvernare şi a atras dispariţia
imediată a Partidului Conservator.
Principala problemă a vieții politice romănesti în perioada dintre cele doua
războaie mondiale a fost confruntarea între democrație si autoritarism.
Majoritatea fruntasilor politici ai vremii se pronuntau pentru o guvernare
parlamentara. Populatia tarii, la alegerile din 1928, si-a exprimat clar preferinta
pentru acele partidele cu un caracter democratic.
Schimbarile dorite întâmpinau însa o serie de obstacole. Lipsa de experienta
a taranilor, exclusi din viata politica in trecut s-a facut simtita si impactul votului
universal s-a diminuat. În afara partidelor traditionale existau multe grupari si indivizi
care se opuneau institutiilor politice democratice, urbanismului, industriei si
rationalismului, creindu-se astfel un climatul favorabil miscarilor nationalist-
extremiste si politicii autoritare.
În concluzie, societatea românească din perioada interbelică era într-o
continuă ascensiune, un rol decisiv l-a avut mediul de locuire, veniturile şi
mentalităţile. România între cele două conflagraţii mondiale a cunoscut o evoluţie
dinspre tradiţionalism spre modernitate.