Sistemul Administrativ Din Olanda
Sistemul Administrativ Din Olanda
Sistemul Administrativ Din Olanda
GRUPA: 202
ANUL: II
BUCUREŞTI
2017
Prezentare generală - Olanda este o monarhie constituțională din anul 1815, după ce
între 1581 și 1806 au fost o republică (țara a fost ocupată de Franța între 1806 și 1815).
Parlamentul este compus din două camere. membrii celei de-a două camere (Tweede Kamer)
sunt aleși prin vot direct o dată la patru ani. Senatul, prima cameră (Eerste Kamer), are o importanță
mai mică. Reprezentanții acesteia sunt aleși indirect de către parlamentele provinciale (care la rândul
lor sunt de asemenea alese direct o dată la patru ani). Cele două camere formează Adunarea Stărilor
Generale (Staten Generaal).
Principiile de bază ale politicului olandez - Dreptul administrativ olandez a fost iniţial sub
influenţă engleză şi ulterior sub influenţa sistemului francez şi german.
La începutul secolului XIX a fost stabilită distincţia între dreptul privat şi dreptul public.
Protecţia legală a cetăţenilor în faţa abuzurilor administraţiei se realiza prin tribunalele ordinare care
exercitau jurisdicţia în materie de proprietate, plata datoriilor, iar în rest jurisdicţia se exercita în urma
plângerilor la organele executive superioare, până la Coroană care pronunţa o hotărâre judecătorească
după ce analiza opinia Consiliului de Stat.
La sfârşitul secolului XIX dreptul privat era aplicat în general pentru a obţine compensaţii în
urma intervenţiei ilegale a executivului, în vreme ce prevederile de drept administrativ erau
complementare, constituind excepţia. Treptat, în urma extinderii serviciilor publice administrative,
dreptul public devine un sistem propriu şi independent ce guvernează acest sector alături de dreptul
contractelor.
În 1970 a fost creată o secţie judecătorească a Consiliului de Stat, după model francez, având
jurisdicţie în materia contestaţiilor vizând deciziile administrative.
Baza constituţională şi legislativă a dreptului administrativ olandez - Constituţia din 1983
consacră monarhia constituţională şi parlamentară recunoscându-se natura publică a administraţiei şi
necesitatea elaborării de statute privind dreptul administrativ general, deşi lucrările pentru elaborarea
unui cod general sunt mult întârziate.
Multe din aceste principii s-au dezvoltat în practica judiciară a instanţelor de drept comun şi a
celor administrative. Dreptul cutumiar are o relevanţă secundară ca izvor de drept dar nu pentru dreptul
administrativ general.
În 1851 au fost adoptate legile privind provinciile şi comunele prin care va fi reglementată
autonomia acestora, ele având un statut asemănător cu cel actual.
Autorităţile publice sunt constituite în trei nivele, administraţia de stat, cea a provinciilor,
precum şi cea municipală.
Consiliul de miniştri este format din premier, care prezidează şedinţele, şi miniştri. Faţă de
executiv operează principiul responsabilităţii colective, dar fiecare ministru răspunde şi personal în
faţa parlamentului.
Autorităţile provinciale şi municipale sunt subiect al supravegherii statului, iar un comisar regal
supraveghează, la nivelul provinciei, modul de aplicare a directivelor emise de guvern. Autorităţile
locale se bucură de o mare autonomie şi treptat li se atribuie noi şi sporite responsabilităţi,
experimentate la acest nivel şi care contribuie, astfel, la dezvoltarea dreptului administrativ. Adunările
provinciale şi consiliile municipale sunt alese pe patru ani, iar primarii sunt numiţi prin decret regal.
Tot prin acest act pot fi anulate deciziile organelor locale contrare legii.
• o primă grupă unde funcţia publică este sinonimă cu personalul administrativ (Belgia, Franţa,
Grecia, Irlanda, Olanda, Portugalia şi Spania);
• o a doua grupă în care se face delimitare între funcţionarii cu statut de drept public, pe de o parte, şi
angajaţii şi lucrătorii din administraţie supuşi regulilor din dreptul muncii, pe de altă parte (Germania,
Luxemburg);
• o a treia grupă unde funcţia publică se rezumă doar la agenţii civili ai statului, cu pondere redusă în
totalul personalului administrativ (Marea Britanie).
• numirea unilaterală din partea autorităţilor centrale, teritoriale, locale sau a comunităţii care
investeşte persoana.
• conflictele de serviciu sunt supuse unei jurisdicţii administrative sau de contencios administrativ la
instanţele de judecată.
Există diferenţieri notabile de la o ţară la alta în privinţa modului şi duratei numirii. Astfel,
Olanda permite nominalizarea şi cu titlul temporar pe funcţie, în timp ce Marea Britanie şi Irlanda
diferenţiază statutul celor numiţi temporar de cel al numiţilor cu titlul permanent.