SUPORT DE CURS

IMAPA anul IV

Disciplina : Ambalaje și desingn în industria alimentară

Ambalajul vinde marfa...

O singură dată.
 DATE INTRODUCTIVE

Simțul comun ne îndeamnă să asociem ambalarea diverselor produse cu o practică a individului

modern. În realitate, omul a simțit nevoia de a-și ambala bunurile pentru transport și depozitare încă din
antichitate, metodele prin care acest lucru se realizează modificându-se odată cu evoluția tehnologică și
noile descoperiri de materiale.
În antichitate, ambalajele se constituiau din materiale naturale, precum: coșuri din stuf (fig. 1),
ploști din piele de animal (fig. 2), cutii din lemn (fig. 3), butoaie din lemn (fig. 4), vase ceramice (fig. 5) și
diverse sacoșe țesute (fig. 6). Odată cu trecerea timpului, a apărut nevoia utilizării unor recipiente mai
sigure și fiabile în același timp. Astfel, istoria și-a urmat firesc cursul, iar dezvoltarea tehnologică a dus la
apariția unor ambalaje din materiale procesate, precum vasele din sticla (fig. 7) și bronz (fig. 8). După
anii 1000 este atestată utilizarea hârtiei pentru ambalare.

Fig. 1 Coș din stuf Fig. 2 Ploscă din piele de animal

Fig. 3 Cutii din lemn Fig. 4 Butoaie din lemn

2
 Fig. 5 Vase din ceramică Fig. 6 Sacoșă țesută (desagă)

Fig. 7 Va se din sticlă Fig. 8 Vase din bronz

Secolul XVI se remarcă în acest context prin începerea utilizării cutiilor de carton, iar mai târziu,
în secolul XVIII, apar cutiile pliabile și plasele din hârtie. Secolul XX este caracterizat de o dezvoltare
uluitoare în industria ambalării. Se remarcă un progres fulminant în ceea ce privește atât metodele, cât
și alternativele de ambalare. A apărut necesitatea utilizării unor condiții personalizate pentru diferite
categorii specifice de produse, dezvoltându-se ca știință, ingineria ambalării.
Apariția consumerismului a generat o altă schimbare a “direcției de mers” în contextul
ambalajelor, fapt ce a venit cu necesitatea reciclării. În zilele noastre, eforturile de reciclare devin tot mai
vizibile, iar consumatorii au devenit conștienți de nevoia de exploatare cât mai sustenabilă a resusrelor
planetei. Desigur, această abordare sustenabilă se află într-o fază incipientă, fiind necesare o serie de
măsuri și schimbări de obicei pentru că aceasta să devină un proces de impact, care să contribuie la
îmbunătățirea calității vieții.
În anul 2015, ambalarea produselor a reușit să își consolideze o poziție de industrie puternică,
reprezentând un proces semnificativ din produsul intern brut al țărilor dezvoltate din punct de vedere
economic.

3
 Capitolul 1. Noțiuni introductive privind ambalarea

1.1. Definirea noțiunii de ambalare și preambalare

Odată cu dezvoltarea și diversificarea producţiei de bunuri, concomitent cu dezvoltarea

comerţului, are loc şi diversificarea şi dezvoltarea activităţilor de ambalare şi implicit a producţiei de
ambalaje. La nivelul întregii planete, se consideră că aproximativ 99% din producţia de mărfuri se
tranzacţionează în stare ambalată.
Ambalajul este un sistem fizico-chimic complex, cu funcţii multiple, care asigură
menţinerea sau, în unele cazuri, ameliorarea calităţii produsului căruia îi este destinat. Ambalajul
favorizează identificarea produsului, înlesnind atragerea de cumpărători potenţiali, pe care îi învaţă
cum să folosească, să păstreze produsul şi cum să apere mediul înconjurător de poluarea produsă de
ambalajele uzate sau de componenţii de descompunere ai acestora.
Din punct de vedere comercial, ambalajul permite asigurarea în cele mai bune condiţii a
manevrării, conservării, depozitării şi transportului produselor. În ”Petit Robert” (1989), ambalajul este
un ,,înveliş din materiale şi forme diferite în care se ambalează un produs pentru transport sau
vânzare”.
Institutul Francez al Ambalajului şi Ambalării propune următoarele definiţii în “Petit glossaire
de l’emballage”:
ambalajul este obiectul destinat să învelească sau să conţină temporar un produs sau un
ansamblu de produse pe parcursul manevrării, transportului, depozitarii sau prezentării, în
vederea protejării acestora sau facilitării acestor operaţii;
ambalarea reprezintă operaţia de obţinere a ,,primului înveliş aflat în contact direct cu
produsul”.
Institutul din Marea Britanie furnizează trei direcţii în definirea ambalării (Fratila R.,
2001):
 sistem coordonat de pregătire a mărfurilor pentru transport, distribuţie, vânzare cu amănuntul și
consum;
 cale de asigurare a distribuţiei la consumatorul final, în condiţii optime şi cu costuri minime;
 funcţie tehnico-economica, care urmăreşte minimizarea costurilor la livrare.
În România, conform STAS 5845/1-1986, ambalajul reprezintă un “mijloc” (sau ansamblu
de mijloace) destinat să învelească un produs sau un ansamblu de produse, pentru a le
asigura protecţia temporară, din punct de vedere fizic, chimic, mecanic şi biologic în scopul
menţinerii calităţii si integrităţii acestora, în decursul manipulării, transportului, depozitarii si

4
desfacerii până la consumator sau până la expirarea termenului de garanţie.
Tot în conformitate cu standardul amintit, ambalarea este definită ca fiind “operaţie,
procedeu sau metodă, prin care se asigură cu ajutorul ambalajului, protecţia temporară a
produsului”.

1.2.Termeni specifici

În contextul ambalării se folosesc o serie de termeni, dintre care amintim:

Materialul de ambalare este destinat să învelească temporar produsul ambalat;
Materialul de ambalaj este folosit pentru confecţionarea ambalajelor sau a accesoriilor
acestora;
Preambalarea este operaţia de ambalare a unui produs individual, în absența
cumpărătorului, iar cantitatea de produs introdusă în ambalaj este prestabilită și nu poate fi
schimbată decât prin deschiderea sau modificarea ambalajului;
Preambalajul înşelator este preambalajul care creează impresia că are o cantitate mai mare
decât cantitatea nominală. Se consideră preambalat înşelător dacă peste 30% din volumul
ambalajului nu este ocupat cu produs sau în cazul în care în pachet există produs cu mai puţin
de 15% decât cantităţile prevăzute de lege.
Toate preambalatele fabricate conform instrucţiunilor trebuie să poarte următoarele inscripții
lizibile, care să nu poată fi şterse:
 cantitatea nominală;
 o marcă sau o inscripţie care sa permită identificarea ambalatorului sau a importatorului
de preambalare;
o marca e, de cel puţin 3mm, situată în acelaşi câmp vizual cu cantitatea
nominală. Aplicarea acestei mărci garantează că preambalatul îndeplineşte
cerinţele prevăzute de instrucţiuni.
Verificarea preambalatelor se face prin eşantionare, în două etape:
 verificarea conţinutului real al fiecărui preambalat din eşantion;
 verificarea mediei conţinutului real al preambalatului din fiecare eşantion.
Ambalajul poate fi:
o ambalaj primar – este ambalajul care intră în contact irect cu produsul (ex. cutii
metalice, butelii de sticlă, pungi din polietilenă etc);
o ambalaj secundar – este format din unul mai multe ambalaje primare, având rol în
transport şi distribuţie (ex. cutii de carton, navete din material plastic);
o ambalaj terţiar – cuprinde mai multe ambalaje secundare (ex. paleta pentru stivuirea
5
 cutiilor sau a baxurilor);
o ambalaj cuaternar – uşurează manipularea ambalajelor terţiare (ex. containere
metalice utilizate în transportul aerian, maritim sau feroviar).
În funcţie de utilizare, se disting următoarele tipuri de ambalaje:
o ambalaj individual – cuprinde o singură unitate de produs;
o ambalaj de desfacere – destinat comercializării produsului şi care ajunge la consumator
împreună cu produsul;
o ambalaj de prezentare – realizează prezentarea produsului dar şi la desfacerea
produsului alimentar;
o ambalaj de transport – foloseşte la transportul produselor ambalate (ex. unităţi de
transport paletizat şi sau prin intermediul containerelor);
o ambalaj colectiv – cuprinde mai multe unităţi de produs ambalat (cutii de carton pentru
biscuiţii ambalaţi).

Există mai multe tipuri de ambalaje, cele mai întâlnite fiind: borcanul, bidonul, butelie, butoi,
cornet, coş, cutie, damigeană, flacon (în special la medicamente), keg (butoi confecţionat din oţel
inoxidabil, cu singură deschidere utilizat la transportul şi comercializarea berii vrac), ladă, pahar,
pungă, sac, stelaj etc.
1.3. Clasificarea ambalajelor şi tipuri de ambalaje

În ultimele decenii ambalajele s-au diversificat mult, atât din punct de vedere al
materialelor din care acestea sunt făcute, cât şi din punct de vedere funcţional.
Ambalajele se clasifică în funcţie de mai multe criterii, care sunt utilizate frecvent în practicã:
 după materialul folosit în confecţionarea ambalajelor:

•ambalaje din hârtie şi carton;

6
•ambalaje din sticlă;

•ambalaje din metal;

•ambalaje din materiale plastice;

•ambalaje din lemn, înlocuitori din lemn şi

împletituri;

•ambalaje din materiale textile;

7
•ambalaje din materiale complexe.

 după sistemul de confecţionare:

•ambalaje fixe;

•ambalaje demontabile;

•ambalaje pliabile.

 după tip:

8
 •plicuri;

•pungi;

•plase;

•lăzi;

•cutii;

•flacoane;

•borcane etc.

9
  după domeniul de utilizare:

•ambalaje de transport;

•ambalaje de desfacere şi prezentare.

 după specificul produsului ambalat:

•ambalaje pentru produse alimentare;

 ambalaje pentru produse nealimentare;

10
•ambalaje pentru produse periculoase;

•ambalaje individuale;

•ambalaje colective.

 după gradul de rigiditate:

•ambalaje rigide;

11
•ambalaje semirigide;

 ambalaje suple.

 după modul de circulaţie al ambalajului:

•ambalaje refolosibile;

•ambalaje nerefolosibile – tip pierdut.

12
  după sistemul de circulaţie:
•sistem de restituire a ambalajelor;
•sistem de vânzare – cumpărare a ambalajelor.

 după căile de transport:

•ambalaje pentru transport terestru;

•ambalaje pentru transport fluvial-maritim;

•ambalaje pentru transport aerian.

 după destinaţie:
•ambalaje pentru piaţa externă;
•ambalaje pentru piaţa internă.

13
 Capitolul 2. Materiale de ambalaj utilizate pentru confecţionarea ambalajelor
specifice industriei alimentare

Diversitatea materialelor folosite pentru ambalarea produselor este foarte mare.

Privit din punct de vedere tehnic, ambalajul mărfurilor este alcătuit dintr-un ansamblu de
materiale destinat protecţiei calităţii şi integrităţii produselor, facilitării operaţiilor de circulaţie a mărfurilor.
De asemenea, calitatea produselor este influenţată de calitatea ambalajului prin fapul că un ambalaj
necorespunzător poate atrage după sine deprecierea produsului, adică să contribuie la diminuarea
calităţii lui.
Dacă privim ambalajul ca un produs finit oarecare, având o destinaţie precizată, în el se pot
identifica cheltuieli cu materiile prime şi cheltuieli de obţinere.
Alegerea materialului folosit pentru ambalaje depinde de mai mulţi factori dintre care am putea
aminti (Şraum G., 1996):
ƒcaracteristicile produsului ce urmează a fi ambalat;
ƒdomeniul de utilizare a ambalajului;
ƒmărimea factorilor care pot acţiona asupra produsului pe timpul manipulării, transportului şi al
depozitării;
ƒtehnica de ambalare utilizată;
ƒdestinaţia produsului;
ƒnivelul de dezvoltare şi puterea economică, etc.

2.1. Materialele celulozice destinate confecţionării de ambalaje

cu utilizări în industria alimentară

Ambalajele din materialele celulozice deţin ponderea principală în totalul ambalajelor. În funcţie
de perioade şi de ţări, se înregistrează sensibile fluctuaţii. Materialele care pot în viitor să ia locul
ocupat de materialele celulozice sunt materialele plastice.
Dintre materialele celulozice utilizate pentru confecţionarea diferitelor tipuri de ambalaje amintim:
lemnul, hârtia, cartonul.
Lemnul este unul din cele mai vechi materiale folosite pentru ambalare. În ultimii ani însă, din
cauza reducerii exploatării masei lemnoase la nivel mondial, ponderea utilizării sale în industria
ambalajelor a scăzut considerabil (la 3-8% din total), fiind substituit din ce în ce mai mult cu materialele
plastice şi cartonul ondulat.
Pentru confecţionarea ambalajelor din lemn se utilizează o serie de specii lemnoase precum
fagul (cel mai des utilizat la noi în ţară), stejarul, ulmul, teiul, molidul, bradul etc. dar şi placaj, plăci
14
fibrolemnoase (PFL) şi plăci aglomerate (PAL).
Utilizarea lemnului ca material de ambalare este redusă la ambalaje exterioare de mari
dimensiuni (fig. 9).

Fig. 9 Cutii din lemn pentru transportul mărfurilor

Principalele avantaje ale folosirii lemnului pentru confecţionarea ambalajelor sunt protecţia
ridicată ce o asigură produselor din interior şi faptul că ambalajele din lemn sunt refolosibile.
Principalele caracteristici ale ambalajelor din lemn sunt:
 rezistenţă bună la solicitări mecanice;
 rezistenţă bună la uzură;
 conductibilitate electrică foarte mică;
 sunt ecologice.
Printre dezavantaje ambalajelor din lemn enumerăm:
 spaţiul mare ocupat de ambalaje atunci când nu sunt folosite,
 domeniul restrâns de utilizare, şi
 cantităţile tot mai reduse de lemn disponibile pentru ambalaje.
Cele mai utilizate ambalaje din lemn:

lăzi din lemn;

15
 cutii din lemn;

paleţi din lemn;

butoaie din lemn,

coşuri din lemn.

Lăzile din lemn se confectionează din şipci de lemn, din placaj sau din plăci fibrolemnoase. Se
folososc ca ambalaje secundare (lăzile compartimentate pentru sticle, numite şi navete), sau ca
ambalaje primare (lăzi pentru legume şi fructe, lăzi pentru produse grase-unt, margarină, unturã).
Cutiile din lemn sunt obiecte în formă de cub, de paralelipiped etc., gol în interior, în care se
păstrează, se transportă sau care protejează diverse obiecte.
Paletul din lemn este o platformă orizontală care foloseşte pentru depozitarea, transportarea şi
distribuirea produselor. Utilizarea paleţilor din lemn este importantă pentru că permite transportul mai
multor mărfuri în acelaşi timp, utilizând judicios spaţiul avut la dispoziţie. Există paleţi de uz general,

16
paleţi – lăzi şi paleţi de uz special.
Butoaiele de lemn sunt vase închise, de diferite capacităţi şi care sunt folosite pentru
producerea/prelucrarea, transportarea şi depozitarea vinului şi a băuturilor alcoolice distilate, pentru
peşte sărat, pastă de tomate etc precum şi pentru păstrarea şi învechirea distilatelor mai ales cele
confecţionate din lemn de dud.
Coşuri din lemn sunt obiecte de diferite forme, făcute dintr-o împletitură de nuiele, de papură, de
rafie etc., cu sau fără toarte, care servește la transportarea sau la depozitarea unor produse.
Cea mai veche intrebuintare a cosurilor din lemn împletite o reprezintă depozitarea pâinii.
Hârtia şi cartonul sunt aglomerări de fibre celulozice rezultate din prelucrarea materiei prime
vegetale: paie de cereale, coceni de porumb, stuf, rafie, lemn de brad, pin, castan, fag, plop etc.
Proprietăţile hârtiei şi a cartonului: greutatea specifică (g/m 2), grosimea (μm), microporozitatea,
rezistenţa la întindere (N/m2), alungirea sau întinderea, rezistenţa la plesnire, rezistenţa la sfâşiere,
rigiditatea, rezistenţa la îndoiri repetate (Turtoi, 2000).
Sortimente de hârtie
Hârtie kraft este aspră, deosebit de rezistentă, albă, naturală sau colorată. Se foloseşte la
confecţionarea de pungi şi saci, la împachetarea alimentelor sau la fabricarea cartonului.

Hârtie kraft (naturală) Hârtie kraft (albă) Hârtie kraft (colorată)

Hârtie albă (albită) poate fi obţinută din hârtia kraft, are suprafaţa albă, lucioasă, pe care se
poate imprima foarte uşor. Este permeabilă la lichide şi grăsimi. Se foloseşte pentru confecţionarea de
saci mici, pungi, plicuri, hârtie cerată, etichete şi foiţă laminată.

17
 Pungă confecționată din hârtie albă
Hârtie pergament este translucidă şi hidratată pentru a fi rezistentă la uleiuri şi grăsimi. Se
foloseşte la ambalarea untului, a produselor coapte şi a altor produse cu conţinut ridicat de grăsime.

Hârtie pergament

Hârtie transparentă/pergaminată se obţine din hârtie rezistentă la uleiuri, grăsimi şi are

suprafaţa netedă şi lucioasă şi este transparentă în limite variabile. Este impermeabila la apă iar
pentru a deveni mai dură se plastifiază. Se foloseşte ca barieră faţă de substanţele odorante în
confecţionarea sacilor, pungilor, cutiilor etc. şi pentru ambalarea alimentelor cu conţinut de grăsime
(Turtoi, 2000).

18
 Hârtie transparentă/pergaminată

Hârtie sulfurizată (pergament vegetal) este impermeabilă la apă şi la grăsimi timp îndelungat.
Se foloseşte la ambalarea şi conservarea produselor cu conţinut de umiditate şi materii grase (unt,
margarină, carne, biscuiţi), ca strat intermediar între feliile de carne sau bucăţile de aluat, la acoperirea
interioară a pungilor pentru ambalarea cafelei şi pentru confecţionarea etichetelor din interiorul
ambalajului produselor cu conţinut de grăsime. Dacă este tratată şi cu inhibitori ai mucegaiurilor se
foloseşte şi pentru ambalarea brânzeturilor.

Hârtie sulfurizată (pergament vegetal) folosită pentru brânzeturi

Hârtia parafinată se obţine prin acoperire cu o peliculă de parafină hidrofobă, impermeabilă la

apă şi la vaporii e apă. Are dezavantajul că la temperaturi coborâte parafina este foarte fragilă şi stratul
se rupe la plierea hârtiei. Pentru îmbunătăţire se practică diferite adaosuri în masa de parafină. Se
foloseşte la ambalarea pâinii (în SUA), brânzeturilor, biscuiţilor, bomboanelor, caramelelor, ciocolatei
(Turtoi, 2000).

19
 Hârtia parafinată

Hârtie satinată, hârtie mătase (muselină), hârtie pelur sunt hârtii subţiri, cu rezistenţă
mecanică slabă, utilizate la ambalarea produselor de cofetărie şi a citricelor.
Cartonul pentru ambalaje poate fi:
1. carton duplex – este format din două straturi diferite de material fibros, unite în stare umedă
prin presare. Cartonul duplex se fabrică în două tipuri:
 tipul E - pentru ambalaje care se imprimă prin procedeul ofset. De aceea stratul superior (faţă
1) este fabricat din pastă chimică înălbită a cărei culoare albă şi netezire permit imprimarea
ofset;
 tipul O (obişnuit) - pentru alte ambalaje, confecţii şi lucrări poligrafice.
2. cartonul triplex – este format din minim trei straturi diferite de material fibros, unite în stare
umedă prin presare. Cartonul triplex are o rezistenţă mare la plesnire, utilizat în special pentru
ambalaje de transport şi grupare şi mai puţin pentru ambalaje de desfacere – prezentare.
3. cartonul ondulat – este format din unul până la patru straturi netede şi unul sau trei straturi
ondulate din hârtie inferioară sau superioară de ambalaj, unite între ele printr-un adeziv. Se obţine
un obiect de tip sandwich uşor şi stabil. Elementul de bază este obţinut prin asocierea, prin lipirea, a
unui strat plat cu un strat ondulat (fig. …). Acoperirea unui astfel de element sau a mai multor elemente
suprapuse de obicei, mărimea ondulelor folosite este diferită cu un strat plat determină obţinerea
cartoanelor ondulate cu unul, două sau trei straturi de ondule. Cartonul ondulat are o rezistenţă şi o
elasticitate bună.

20
 Avantajele utilizării cartonului ca material de ambalaj: masa mică, uşor de confecţionat,
protecţie mecanică bună, bun izolator termic. Utilizări: cutii de carton, lăzi.

2.2. Sticla: definitie, tipuri, proprietatile, ambalaje din sticlă

cu utilizări în industria alimentară

Sticla este un material plastic anorganic amorf, transparent, casant, insolubil în apă, rezistent la
acţiunea acizilor şi bazelor, dar fragil la şoc termic sau mecanic şi impermeabil la gaze, lichide şi
arome. Se obţine prin topirea la temperatură ridicată (1500 ºC) a materiilor prime bogate în siliciu (nisip
sau cuarţ) împreună cu CaCO3, Na2CO3 şi Mg(CO3)2 şi materiale auxiliare, care sunt oxizi ai metalelor:
Mg, Al, Pb, Zn, Ba, B, K, Fe, Cr, Ni, topire urmată de răcire până la stare rigidă.
Se mai adaugă: alumina Al2O3 măreşte rezistenţa mecanică a sticlei; afânători care produc
eliminarea gazelor de la topire; sticlă rebut–provenită din fabricaţiile anterioare care uşurează topirea
atunci când este adăugată la amestec, având avantajul economisirii de materii prime; decoloranţi sunt
folosiţi în cazul obţinerii sticlei incolore deoarece materialele utilizate la obţinerea sticlei nu sunt prea
pure; opacificatori şi coloranţi care modifică aspectul şi culoarea sticlei.
Sticla este utilizată ca material de ambalaj datorită avantajelor sale:
insolubilă în apă şi rezistentă la acţiunea acizilor şi bazelor;
inertă chimic în contact cu produsele alimentare;
impermeabilă la gaze, lichide, vapori, arome, microorganisme– ambalajul să fie închis
etanş pentru ca produsul să fie protejat;
ieftină;
transparentă pentru că permite vizualizarea produsului, se poate stabili dacă

21
 dozarea este corectă, modificarea culorii şi calităţii produsului;
uşor igienizabilă;
este rigidă deoarece îşi păstrează forma, nu contribuie la deteriorarea produsului;
poate fi obţinută în formă, dimensiuni şi culori variate.
Sticla prezintă următoarele dezavantaje:
¾ transparentă la produsele sensibile, lumina poate contribui la modificarea calităţii acestora;
¾ casantă pentru că are rezistenţă mecanică limitată, nu rezistă la socuri, vibraţii, loviri;
¾ fragilitate deoarece crapă sub acţiunea şocurilor termice dacă
temperatura depăşeşte domeniul t = 30–35 ºC;
¾ au o greutate relativ mare şi necesită condiţii speciale de manipulare, transport;
¾ depozitare dificilă astfel că necesită un spaţiu mare de depozitare.
În fucţie de compoziţia chimică există următoarele tipuri de sticlă:
- sticla silicică are un conţinut ridicat de SiO2 are punctul de topire foarte ridicat (1723
ºC). Utilizată pentru aplicaţii speciale, incluzând unele sticle de laborator;
- sticla calco–sodică este folosită pentru recipientelor care nu necesită rezietenţă termică.
Are un conţinut mai ridicat în CaCO3, o elasticitate mărită şi este mai puţin fragilă;
-sticla boro–silicică se obţine prin adăugare de oxid boric;
-sticla slico–calco–sodică are rezistenţă chimică mai mică şi este folosită pentru
confecţionarea de pahare şi flacoane de sticlă.
-sticla alumino–silicică conţine aluminiu în cantitate mică şi este mai rezistentă din punct de
vedere chimic.
Pentru obţinerea sticlei colorate se adugă diferite cantităţi de oxizi: FeO (oxid fero-feric) care
conferă sticlei o culoare albastră şi o culoare galbenă când este sub formă de Fe2O3. În realitate cele
două forme se găsesc împreună, culoarea sticlei variind de la albastru la verde şi la galben, culoarea
verde putând fi verde–albăstruie sau verde–gălbuie. Se mai foloseşte şi MnO2 care imprimă sticlei
culoarea galben întunecat.
În funcţie de culoare, sticla se clasifică în următoarele tipuri:
- sticla incoloră (sticla albă)–se utilizează pentru confecţionarea borcanelor pentru conserve
de legume şi fructe; buteliilor din sticlă pentru apă minerală, sucuri, băuturi răcoritoare, alcool
medicinal, băuturi spirtoase; fiolelor şi damigenelor;
- sticla semialbă (albastru-galben)–butelii albastre pentru apă minerală şi butelii galbene
pentru vin alb;
- sticla verde deschis şi verde închis–destinată confecţionarii de butelii pentru şampanie, vin,
bere;
- sticla galben închis (chihlimbar)–se utilizează pentru confecţionarea de butelii pentru bere,

22
vin roşu;
- sticla brună - destinată confecţionarii de butelii pentru bere.
Principalele proprietati ale sticlei sunt:
1. Proprietăţi fizice
Densitatea - în medie densitatea sticlei este de 2500kg/m3
Masa ridicată este, în general, un dezavantaj dar paote fi considerată şi un avantaj deoarece
recipientele din sticlă prezintă o bună stabilitate verticală în liniile de umplere
Aspectul – prin strălucire, culoare, transparenţă şi, în anumite cazuri, prin opacitate, sticla
are un aspect plăcut, favorizând alegerea produselor ambalate în sticlă
2. Proprietăţi mecanice
Sticla este casantă şi se sparge la acţiunea unor forţe interne sau externe.
Fragilitatea este caracteristica sticlei de a crăpa sub acţiunea şocurilor mecanice sau
termice. Această caracteristică este exprimată prin rezistenţa la presiune internă, rezistenţa la solicitare
verticală, rezistenţa la lovire, rezistenţa la zgârieturi şi rosături.
Rigiditatea face ca recipientul să fie uşor de manipulat pe linia de umplere şi să-şi păstreze
forma în timpul tuturor etapelor de distribuţie, până la golirea conţinutului. În cazul borcanelor rigiditatea
face ca acestea să nu-şi modifice considerabil volumul în condiţii de stres, fapt important pentru
umplerea sub depresiune.
3. Proprietăţi chimice
Acţiunea apei asupra sticlei. Apa solubilizează silicaţii alcalini din compoziţia sticlei cu o
viteză foarte mică. Reacţia are o viteză foarte mică şi este favorizată de temperatura ridicată (prin
sterilizări repetate la temperatură ridicată din sticlă sunt extrase cantităţi apreciabile de sodiu).
Acţiunea soluţiilor cu caracter acid asupra sticlei. Acidul fluorhidric este singurul acid care
reacţionează cu sticla la temperatura camerei, reacţia având o viteză mare. Şi ceilalţi acizi
reacţionează cu sticla dar vitezele de reacţie sunt mult mai mici şi cresc odată cu creşterea
temperaturii. În urma acestei reacţii are loc formarea, în stratul superficial al sticlei, a acidului silicic,
insolubil în apă. Acesta protejează sticla de reacţiile ulterioare la soluţiile cu caracter acid.
Acţiunea soluţiilor alcaline asupra sticlei este mult mai severă decât cea a soluţiilor de acizi.
Hidroliza silicaţilor la acţiunea soluţiilor alcaline duce la ruperea legăturilor Si-O-Si care asigură
stabilitatea structurii tridimensionale a sticlei şi, implicit, la distrugerea lentă şi totală a sticlei.
Acţiunea agenţilor atmosferici se manifestă asupra recipientelor de sticlă ce se depozitează
în aer liber. La acestea are loc o îmbătrânire a sticlei cu formarea unei depuneri albicioase.

4. Proprietăţi termice
Rezistenţa termică a unei butelii este o măsură a capacităţii de a suporta o modificare bruscă

23
a temperaturii. Atunci când modificarea temperaturii este lentă sticla poate rezista până la temperaturi
de 600°C dar dacă modificarea este rapidă apar fisuri ale recipientelor. Şocul termic (modificarea
bruscă de temperatură) se situează în jurul valorii de 35 °C şi depinde de tipul de sticlă folosit, de
forma recipientului şi de grosimea peretelui.
5. Proprietăţi optice
Transparenţa sticlei este un factor important al vânzării, făcând posibilă vizualizarea
produsului conţinut.
Absorbţia în vizibil. Se consideră că sticla cu o grosime nu prea mare lasă să treacă o mare
parte din lumina incidentă; astfel sticla incoloră cu grosimea de 1mm lasă să treacă 92% din lumina
incidentă în timp ce o sticlă brună cu grosimea de 2 mm lasă să treacă numai 2% din lumina
Principalele tipuri de ambalaje din sticlă utilizate în industria alimentară sunt:
A. Butelii de sticla
Capacitatea buteliilor de sticlă. Buteliile de sticlă sunt recipiente cu secțiune transversala a
corpului cilindrica sau de alta forma, cu capacitatea de 25-10.000 ml (STAS 5845/6-74). Pentru
produse alimentare se utilizeaza butelii din sticla calcosodica cu capacitate intre100 și 2000 ml (STAS
11598-88) prevăzute cu accesorii de închidere, marcare si sigilare (STAS 5845/9-86).
Închiderea buteliilor cu dop de plută. Dopurile de plută sunt ușoare, elastice si au o
compresibilitate remarcabila. Se utilizează la închiderea buteliilor de sticla umplute cu vin. Dopurile
utilizate in acest scop au forma cilindrica, închiderea cu dopuri de plută este înlocuită din ce în ce mai
mult cu alte sisteme de închidere. În afară de dopuri din plută se mai confecționează inele de garnitură
pentru unele tipuri de capsule metalice.
Închiderea buteliilor cu capsule metalice (coroană). Capsulele sunt confecționate din
tabla decapata lăcuita, tabla cositorita sau tabla de aluminiu cu grosimea de 0,27-0,33 mm. Se poate
face litografierea exterioara. In interiorul capsulei care are înălțimea de 6,3-7,1 mm se găsește o
garnitură cu diametrul de 26,7 ± 0,2 mm care, atunci când este confecționata din pluta aglomerata, are
grosimea de 3 ± 0,3 mm, iar când este confecționata din plută are grosimea de 2,5 ±0,1 mm. Pentru
conservări de lunga durata, discul de plută trebuie să fie prevăzut cu o rondelă de acetat de celuloză,
policlorură de vinii, polietilenă sau aluminiu, numita spot. Pluta poate fi înlocuită cu materiale plastice;
în interiorul capsulei se toarnă soluție de copolimer, care este uscata apoi in cuptor. Pentru aceasta se
utilizează capsule cu înălțimea de 5,6-6,4 mm.
Închiderea buteliilor cu capsule de rupere din aluminiu. Capsulele de rupere din aluminiu
se pot aplica buteliilor cu diametrul de 26,7 ± 0,2 mm având profilul buteliilor cu capsule coroana.
Aceste capsule au la partea cilindrica o limba de rupere folosita la deschiderea buteliei.
Închiderea buteliilor cu capsule VIC. Capsula VIC este confecționata din aluminiu sau aliaj
de aluminiu și este folosită la închiderea buteliilor care conțin lichide sub presiune (apa minerală

24
gazoasă, bere etc.). Ea are partea laterala netedă, fără pliuri ca la capsula coroana. Etanșeitatea este
asigurată de o garnitură inelară din material cu aceeași compoziție ca la cutiile metalice. Interiorul
capsulei poate fi lasat neprotejat (capsule pentru buteliile de bere) sau poate fi lăcuit sau dublat cu o
peliculă de material plastic (polietilena, polipropilena, copolimeri pe baza de clorura de viniliden
- clorura de vinii in care predomina clorura de viniliden). Capsularea se face la masinile de
inchis care folosesc capsule-coroana, cu conditia de a modifica si adapta capul de inchidere la acest
model particular de capsula. Deschiderea buteliilor cu capsula VIC se face folosind decapsulatoarele
traditionale folosite la capsula-coroana. Se pot inchide cu capsule VIC buteliile al caror profil al gurii
este adaptat pentru capsule-coroana (diametrul 26,7 ± 0,2 mm).
Închiderea buteliilor cu capsule filetate. Capsula filetata se utilizeaza in cazul imbutelierii
lichidelor care nu se consuma integral dupa prima deschidere si care necesita reinchiderea pana la
consumarea completa (coniac, rom etc.). Aceste capsule sunt de doua tipuri: fie prefiletate, adica au
filetul inainte de a fi utilizate, fie cu filetul format prin mulare pe gatul sticlei in timpul capsularii.

2.3. Materialele plastice cu utilizări pentru confecționarea de ambalaje utilizate în industria

alimentară

Clasificarea materialelor plastice

Materialele plastice organice sunt substanţe organice macromoleculare în stare pură sau
sub formă de amestecuri conţinând diferite materiale de adaos şi umplutură (plastifianţi, stabilizatori,
coloranţi) capabile să treacă prin încălzire în stare plastică şi să păstreze după întărire forma dată. O
caracteristică generală a materialelor plastice este aceea că prin încălzire se înmoaie treptat şi nu
deodată în toată masa, ca atare nu au punct de topire fix.
Clasificarea materialelor plastice:
a) Dupa comportarea la încălzire materialele plastice se împart în:
- produse termoplastice care supuse incalzirii se inmoaie si pot fi prelucrate prin presare,
valtuire etc. Dupa racire se solidifica, iar printr-o noua incalzire devin din nou plastice, procesul acesta
putand fi repetat;
- produse semitermoplastice care supuse incalzirii se inmoaie si se pot prelucra similar cu cele
termoplastice, dar care conduc, dupa racire, la un produs putin plastic la cald;
- produse monoplaste sau termorigide (termoreactive) care se inmoaie la incalzire putand fi
prelucrate ca in cazurile anterioare, dar care, apoi, se intaresc ireversibil.
b) După metodele de obţinere a produselor macromoleculare de bază:
-materiale plastice polimerizate: răşini polivinilice, polistirenice, polietilenice;
-materiale plastice policondensate: răşini fenolice, aminice;

25
 -materiale plastice modificate: răşini de celuloză, răşini proteice.
c) După comportarea la deformare:
-plastomeri;
-elastomeri.

Materiale termoplastice

Produsele termoplastice sunt clasificate după structura chimcă astfel:

-poliolefine: polietilena (PE), polipropilena (PP), polibutena (PB), polimetilpentena (PMP);
-poliolefine substituite: policlorura de vinil (PVC), policlorura de viniliden (PVdC), polistirenul
(PS), poliacetatul de vinil (PVA), alcoolul polivinilic (PVOH);
-copolimeri ai etilenei: etilenă-vinil acetat (EVA), elilenă-vinil alcool
(EVOH),ionomeri;
-poliamide (nylon): nylon 6, nylon 6,6, nylon 6,10, nylon 11;
-derivaţi celulozici: acetatul de celuloză, celofanul;
-poliacrilaţi, policarbonaţi, derivaţi ai acrilonitrilului.

Polietilena (PE) – se obţine prin reacţia de polimerizare a etilenei. Se poate obţine mai multe
sortimente după cum urmează: polietilenă de joasă densitate (low density polyethylene = LDPE) cu
densitatea între 915-939 kg/m3 şi polietilenă de înaltă densitate (high density polyethylene = HDPE) cu
densitatea ≥ 940 kg/m3. În afara acestor două categorii se mai produce un sortiment de polietilenă de
joasă densitate cu structură liniară (linear low density polyethylene = LLDPE).
Proprietatile PE
- masa alba, dura, flexibila si trasparenta
-este cel mai indicat material pentru confectionarea ambalajelor datorita structurii flexibile,
rezistentei la soc si la umiditate
-este permeabila la gaze si lichide atunci cand se prezinat sub forma de folei.
-este inerta dpvd chimic atunci cand temperatura nu este mai mare de6 0C, temperatura peste
care devine sensibila la unii acizi tari concentrati sau la actiunea unor agenti oxidanti
PE nu se foloseste ca atare, ci in prezenta unor plastifianti incorporati in masa polimerului care
au rolul de protectie impotriva radiatiilor UV. Se mai adauga coloranti, agenti impotriva imbatraniri.
Polietilenă de joasă densitate – LDPE
LDPE se obtine prin polimerizare la presiuni inalte cuprinse intre 1000 – 3000 at si la
temperaturi intre 100 – 350C, initiatorul reactiei fiind oxigenul.
LDPE este un material rezistent, uşor trasparent care are bune proprietăţi mecanice:
-rezistenţă la întindere, rezistenţă la spargere, rezistenţă la lovire şi rezistenţă la lovire. Aceste

26
proprietăţi mecanice se păstrează până la temperatura de -60ºC. De aceea este o barieră excelentă
pentru apă şi vapori de apă, dar nu la fel de bună pentru gaze.
- Are capacitatea de a se lipi de sine inasasi la caldura, fapt care determina obtinerea
unor inchideri bune, rezistente, impermeabile.
LPDE este de 100C fapt care impiedica folosirea acesteea pentru obtinerea de ambalaje ce
sufera sterilizare.
LDPE are o rezistenţă chimică excelentă în special faţă de acizi, baze şi soluţii anorganice, dar
este sensibilă la uleiuri şi grăsimi pe care le absoarbe înmuindu-se. Nu oferă suficientă protecţie faţă
de acţiunea oxidantă a oxigenului din aer asupra grăsimilor. LDPE se utilizează la obţinerea ambalajlor
flexibile: folii, pungi, saci şi sacoşe imprimate sau neimprimate.
Polietilena liniara de joasa densitate LLDPE
LLDPE are urmatoarele avantaje:
- distributie mai uniforma a masei moleculare comparativ cu LDPE
- rezistenta chimica imbunatatita
- rezistenta ridicata la temperaturi ridicate si scazute
- are luciu crescut al suprafetei
- rezistenta crescuta la crapare in conditii dificeile de mediu Aceste avantaje au condus la
inlocuirea LDPE sau HDPE cu LLDPE. Polietilenă de înaltă densitate – HDPE
HDPE prezintă
- proprietăţi mecanice diferite de LDPE, astfel rezistenţa la întindere şi la plesnire sunt mai mari,
iar rezistenţa la şoc şi la rupere sunt mai mici decât ale LDPE.
- Rezistenţa chimică a HDPE este superioară celei a LDPE în special faţă de uleiuri şi gaze.
HDPE este modelată prin suflare în butelii pentru diferite aplicaţii în ambalarea
produselor alimentare deşi este tot mai mult înlocuită de policlorura de vinil (PVC) şi de polietilen
tereftalat (PET) care au proprietăţi barieră mai bune. HDPE se utilizează pentru obţinerea ambalajelor
rigide sau semirigide: butelii, flacoane, bidoane, butoaie, navete.
Polipropilena (PP)
–este o substanţă încoloră şi inodoră, cu densitate de 900 kg/m3 mai mica decât a PE.
În comparaţie cu alte termoplaste
- are o rezietenţă mai bună la căldură, ambalajele din PP putând fi sterilizate la 115 – 120 ºC.
- permeabilitatea la vapori de apă este scăzută, iar pearmeabilitatea la gaze este medie.
- are rezistenta buna la grasimi si substante chimice.
- Are rezistenta buna la frecare, stabilitate termica buna
- Prezinta luciusi claritate buna, fiind un material ideal pentru imprimare
Utilizari:

27
 Datorita rezistenţei bune la grăsimi şi substanţe chimice se foloseste ca
- strat de lipire pentru pungile auticlavabile
-pentru capace si fire de tesatura in vederea obtinerii sacilor destinati ambalarii legumelor si
cerealelor.
Se foloseste sub forma de granule, pudra sau folie, fiind supusa procesului de extrudare sau
injectare obtinandu-se tuburi deformabile, cutii, saci impletiţi din fire de PP etc.
Polibuteba PB
- are rezistenta buna la rupere, la intindere , intepare si la soc
-isi pastreaza proprietatile mecanice la temperaturi ridicate fiindfolosita pentru ambalarea
aseptica a produselor alimentare
-este o buna bariera la vapori de apa
-poate fi termosudata rezultand inchideri etanse si puternice,
- este destinata obținerii de saci pentu ambalarea in vrac sau de pungi pentru ambalarea
laptelui (in special in SUA).
Policlorura de vinil PVC
-dupa PE este al doilea polimer utilizat
-se obține prin polimerizarea monomeruluiclorura de vinil obtinandu-se polimeri cu mase
moleculare intre 50 000 – 90 000.
-se prezintasub forma de granule, de plastitol sau de folii rigide si flexibile
-în prezența plastifianților se prelucreaza usor prin actiune caldurii si a presiunii, obtinandu-se
folii si placi, care prin formare si matritare capata forma finala (tuburi, bare)
Utilizari:
-folii de ambalaj plastifiate sau nu, placi, cutii subtiri ambutisate sau confectionate sub presiune
- flacoane farmaceutice
- damigene pentru industria chimica
- țevi, tuburi flexibile sau rigide
-paste, lacuri, vopseluri
- filme subțiri pentru acoperirea tăvilor in supermarketur
-in stare neplastifiata se formeaza folie rigida sub forma de cutii pentru ciocolata sau biscuiti si
butelii. Aceste butelii din PE neplastifiata sunt mai rezistente si mai clare fiind utilizate pentru
ambalarea uleiurilor sau a sucurilor de fructe.
Polistirenul PS
-se obtine prin polimerizarea stirenului in prezenta caldurii, luminii si a peroxizilor.
Tipuri de polimerizari:
-polimerizare in masa se realizeaza la 80C o prepolimerizare, urmata de polimerizarea propriu-

28
zisa intr-un turn din otel la 100 – 180°C
-polimerizare in emulsie prin acer emulsia de stiren si apa se agita in prezenta agentilor de
emulsionare (oleat de amoniu) si a catalizatorilor (H2O2) conduce la formarea de polistiren cu masa
moleculara ridicata
-polimerizare in suspensie realizat in autoclave prin agitarea suspensiei in prezenta de peroxid
si stabilizatori.

Proprietatile PS folosit ca material de ambalaj:

- material amorf
- este cel mai usor material plastic
- se poate colora usor fiind prezent intr-o gama variata de sortimente
- este opac, transparent sau colorat
- se prelucreaza usor prin injectie sau matritare
-prezinta o inertie chimica si rezistenta fata de produselor alimentare lichide si pastoase
- are rezistenta la soc si la caldura
- are buna proprietati fata de gaze si slabe fata de vaporii de apa
- este netoxic, insolubil si inactiv fata de produsele alimentare
-prezinta rezistenta limitata la caldura (70-80°C) si o fragilitate mai redusa decat a sticlei
-se prezinta sub forma de granule care sunt supuse procesului de ambutisare si termoformare.
Tipuri de PS:
-PS rezistent la soc folosit pentru ambalarea produselor alimentare in recipiente formate sub vid
- PS rezistent la caldura
-PS orientat prezentat sub forma de folii cu o buna rezistenta si stabilitate
-PS cristal este transparent, prezentat sub forma de folii ce se pot termoforma usor
-PS expandat folosit pentru ambalajele de transport si pentru cele de desfacere. In ultimul timp
au aparut si tavile pentru carne si produse din carne, cofrajele de oua si mabalajele pentru produse
gata preparate.
Poliamide – numele generic al poliamidelor sintetice este nylon, derivat din numele oraşelor
New York şi Londra, oraşe în care au fost obţinute aproape simultan. Filmele poliamidice sunt
caracterizate printr-o stabilitate termică excelentă, putând rezista în abur la temperaturi de până la
140ºC. Temperatura de topire variază între 185-264ºC.
În general poliamidele sunt permeabile la vapori de apă, apa absorbită având un efect de
plasticizare care determină o reducere a rezistenţei de rupere la tracţiune şi o creştere a rezistenţei la
şoc. Permeabilitatea lor la oxigen şi gaze este scăzută. Retenţia mirosurilor şi aromelor este foarte

29
bună.
Tipuri de ambalaje:
-file poliamidice utilizate pentru ambalarea branzei proaspete sau prelucrate, a alimentelor
congelate sub forma de pungi sau ambalaje punga-in-cutie (bag-in-box).
- Folii, flacoane, tuburi, capsule rezistente la 100C obtinute din nylon 11
Derivaţi celulozici – este un poliglucid natural alcătuit din unităţi de glucoză legate β-1,4.
Celuloza este răspândită în natură, fiind principalul constituent al bumbacului, inului, cânepii, iutei şi
lemnului. Dintre aceşti derivaţi amintim: acetaţii de celuloză, celuloză regenerată, poliacrilaţi,
policarbonaţi.
Polietilen tereftalatul PET
- se obtine prin reactia dintre etilenglicol si acidul tereftalic
- se foloseste filmul de PET sub forma orientata stabilizata termic
- este rezistent la intindere
- are rezistenta chimica buna, este usor, elastic şi stabil între -60 - +220C
Este destinat
-Confectionarii de ambalaje destinate produselor alimentare congelare care sunt tratate termic
in ambalaj (boil-in-the-bag).
-Obtinerii de tavi pentru produsele congelate sau gata preparate pentru a fi introduse in cuptor
pentru decongelare sau incalzire
-Obtinerii de butelii obtinute prin mulare si intindere prin suflare pentru obtinerea unei rezistente
maxime la intindere si ca bariera la gaxe, rezultand butelii foarte usoare si economice.
Cauciucul natural
-face parte din categori elastomerilor fiind extras prin coagularea latexului din anumite
specii vegetale
-contine diferite ingrediente pentru a ameliora proprietatile si pentru a usura prelucrarea
(plastifianti, antioxidanti, sulf etc.)
- se foloseste pentru confectionarea diferitelor accesorii: busoane pentru flacoane, damigene,
inele garnitura pentru butelii si cutii de conserve dar si pentru biberoane, tuburi, racorduri, sonde etc.
In ultimul timp se folosec cauciucurile sintetice obtinute prin polimerizare. Se obtin astfel
cauciucul polibutadienic, butadien-stirenic, butadien-metilstirenic, butadien-acrilonitrilic, izobutilic,
siliconic.
Aceste cauciucuri sintetice se folosesc pentru confectionarea busoanelor pentru flacoane si
butelii, inele garnitura pentru diverse recipiente.
In industria materialelor plastice se folosesc urmatorii aditivi:
Stabilizatori de prelucrare esteri, amide ale acizilor grasi, stearati metalici si Zn si parafina

30
pentru reducerea tendintei PVC de a selipi de partile metalice
Plastifianţi esteri ftalici pentru obtinerea de filme si recipiente flexibile, conferind suplete, luciu.
Agenti de îmbătrânire BHT butilhidroxi-toluenul care indeparteaza radicalii liberi pentru a
impiedica degradarea materialului sub actiune mediului ambiant. Se mai folosec stabilizatorii UV
pentru prevenirea deteriorarii filemlor polimerice prin fotooxidare.
Se mai folosesc modificatori ai proprietarilor optice, produsi de ignifugare (manifestata prin
absenta prezentei flacarii in preajma majoritatii ambalajelor din materiale plastice), agenti de spumare
folositi in special in cazul PS expandat (fluorocarbura sau pentanul) pentru obtinerea de produsi chmici
sau fizici pentru a produce alveole pline cu gaz. Generarea gazelor se realizeaza prin evaporare sau
sublimare sau prin reactii de descompunere a gazelor.

Materiale semitermoplastice
Sunt produse rigide care se prelucrează mai dificil decât termoplastele. Dintre acestea
amintim:
Poliepoxizi sunt denumiţi şi răşini epoxidice. Au rezistenţă mare faţă de apă, acizi şi baze
diluate sau concentrate. Utilizarea poliepoxizilor la ambalarea produselor alimentare este limitată. Se
folosesc la acoperirea interioară a cutiilor de conserve, recipientelor pentru bere (cutii şi butoaie).
Poliesteri sunt caracterizaţi de o plasticitate mai mult sau mai puţin pronunţată, rezistenţă la
acţiunea apei şi acizilor şi solubilitatea în solvenţi organici. Cel mai utilizat poliester pentru ambalarea
produselor alimentare este polietilen tereftalatul, la care se mai adaugă polibuten tereftalatul şi
copolimerul policiclo-hexandimetanol tereftalat.
Polietilen tereftalatul (PET) este sub formă de granule. Materialul se poate obţine sub formă
cristalină când este opac şi foarte strălucitor şi sub formă amorfă când este clar dar nu este dur.
Proprietăţile filmului de PET ca material de ambalaj sunt: rezistenţă mare la întindere, rezistenţă
chimică foarte bună, este uşor, elastic şi stabil într-un domeniu larg de temperatură (-60 ºC.....+220 ºC).
Este impermeabil la lichide şi prezintă o uşoară impermeabilitate la gaze.
Utilizări: Material la confecţionarea ambalajelor pentru produse alimentare congelate care se
încălzesc în ambalaj ("boil-in-the-bag"); laminat sau extrudat cu LDPE, fiind de obicei stratul exterior al
materialului complex, care se etanşează foarte uşor şi sunt foarte dure; ambalare etanşă pudre şi a
unor lichide urmată de sterilizare cu UV; tăvi termoformate care pot fi introduse în cuptor pentru
încălzire o data cu produsele congelate sau gata preparate; recipiente pentru băuturi carbogazoase.
Polibutilen tereftalat (PBT) ca material de ambalaj poate fi folosit pentru ambalarea aseptică la
temperatură ridicată şi pentru ambalarea produselor care sunt tratate termic în ambalaj („boil-in-the-
bag”).
Elastomeri – Cauciucul natural

31
 – Cauciucul sintetic
Cauciucul natural – are următoarele proprietăţi:
- elasticitatea depinde de temperatură (la peste 30°C se înmoaie, iar la 0°C devine casant);
- "îmbătrâneşte" sub acţiunea oxigenului, devenind sfărămicios;
- prin vulcanizare se reduce solubilitatea faţă de unii dizolvanţi, iar plasticitatea dispare aproape
complet;
- materialele de umplutură folosite în industria alimentară pentru a conferi cauciucului anumite
proprietăţi mecanice trebuie să fie inerte: kieselgur, creta, negru de fum lipsit de carburi cancerigene;
Cauciucuri sintetice - au următoarele proprietăţi:
- solubili în solvenţii folosiţi pentru cauciucul natural;
- miros nu prea accentuat, aderenţă foarte buna la metale;
- au rezistentţă la rupere mai mică şi elasticitate mai redusă decât cauciucul natural;
- au o bună rezistenţă la frig, la apa, şi faţă de acidul acetic şi alcoolul etilic;
- se umflă uşor în grăsimi şi uleiuri vegetale şi animale;
- are un miros slab iar aderenta la metale este foarte buna
- mai rezistenţi decât cauciucul natural la acţiunea căldurii şi a luminii solare.
Utilizări: fabricarea lacurilor şi acoperirilor protectoare; accesorii ambalaje: buşoane pentru
flacoane, recipiente diverse, inele-garnitură pentru butelii şi cutii de conserve; prepararea lacurilor
pentru protecţia suprafeţelor metalice (la utilaje, ambalaje etc.)
Materiale termorigide
Sunt folosite de mult timp la confecţionarea de accesorii pentru ambalaje. Materialele
termorigide sunt clasificate în fenoplaste şi aminoplaste.
Fenoplaste – în domeniul ambalajelor sunt folosite bachelitele.
 Bachelita A – este un lichid vâscos, care la răcire trece într-o masă sticloasă, galben-
brună, uşor fuzibilă (la 80...100°C) şi solubilă în alcool, acetonă, fenol; bachelita bloc
sau sub formă de praf este rezistentă faţă de apă, chiar la temperaturi ridicate; este
rezistentă la acţiunea uleiurilor şi grăsimilor vegetale şi animale, faţă de vin şi
rachiu.
 Bachelita B – este termoplastică şi nu se dizolvă, are aceleaşi proprietăţi ca
bachelita A.
 Bachelita C – este insolubilă şi nu se poate prelucra pe cale mecanică şi termică (este
duroplastă). Se foloseşte la confecţionarea prin presare a accesoriilor pentru
ambalaje (capace filetate pentru borcane, diferite dispozitive pentru închiderea
recipientelor de sticlă).
Amiloplaste – cele mai importante sunt: răşini ureo-formaldehidice şi răşini melamino-

32
formaldehidice.
 Răşini ureo-formaldehidice – sunt termorezistente, au o bună rezistenţă
mecanică, nu sunt solubile în solvenţi organici şi nu rezistă la contactul îndelungat cu
apa. Se folosesc la prepararea lacurilor ureo-formaldehidice cu largă utilizare în
domeniul ambalajelor, la prepararea adezivilor sau la confecţionarea capsulelor
pentru închiderea buteliilor prin presarea pulberii de răşină cu umplutură de făina de
lemn. Ele au aceleaşi utilizări ca şi bachelitele, dar prezintă faţă de acestea avantajul că
sunt inodore şi se utilizează pentru confecţionarea ambalajelor la care bachelita este
contraindicată din cauza mirosului de fenol pe care este posibil să-l aibă. Nu pot fi
folosite la ambalaje pentru soluţii apoase.
 Răşini melamino-formalaldehidice – insolubile, inodore, insipide, incolore şi
transparente. Rezistente faţă de apă rece şi fierbinte şi faţă de grăsimi. Se folosesc la
prepararea lacurilor şi adezivilor cu bună rezistenţă chimică faţă de apă, acizi, baze şi
solvenţi.

Materiale metalice utilizate pentru confecționarea ambalajelor

Principalele materiale metalice utilizate în industria alimentară sunt: tabla cositorită, oţelul
inoxidabil, aluminiul şi staniul.
Tabla cositorită obţinută prin acoperirea tablei de oţel moale cu staniu pe ambele feţe este
utilizată pentru confecţionarea de ambalaje destinate produselor alimentare lichide şi păstoase.
Obţinerea tablei cositorite: operaţia prin care tabla de oţel este acoperită cu staniu pe ambele
feţe poartă denumirea de tablă cositorită. Cositorirea se poate realiza prin urmatăarele procedee:
- cositorire la cald: constă în introducerea foii de tablă de oţel într–o baie de staniu topit;
- cositorire electrolitică: constă în derularea tablei de oţel şi a foii de staniu şi sudarea lor una de
cealaltă la trecerea prin baia electrolitică.
Coroziunea tablei cositorite: depinde de mai mulţi factori:
a) Aciditatea considerată factor esenţial al apariţiei coroziunii necesită următoarele precizări:
- coroziunea tablei cositorite nu este întotdeauna proporţională cu pH–ul produsului conservat:
la produsele cu pH = 3,5-4 se poate produce o coroziune avansată; în cazul produselor cu pH>5-5,5 nu
mai apare problema corodării;
- coroziunea tablei cositorite este şi în funcţie de natura acizilor organici prezenţi în ambalaj.
b) Oxigenul sau aerul atmosferic, prezenţa oxigenului în produsele conservate duce la combinarea
cu hidrogenul, iniţiind astfel procesul de coroziune care continuă în măsura în care mai există oxigen.
c) Alţi acceleratori ai coroziunii, sulful şi compuşii săi (anhidrida sulfuroasă, sulfiţii, H2S,

33
şi sulfurile). Astfel, H2S degajat de unele produse la sterilizare (carne, peşte, mazăre) se combină cu
cositorul rezultând sulfura de staniu, de culoare brună (marmoraţia brună sau albastră în interiorul
ambalajelor); pigmenţii antocianici prezenţi în fructele de culoare roşie, albastră sau violet (cireşe,
prune, coacăze, fragi); sâmburii unor fructe (cireşe, prune); produşi care apar în urma caramelizării
la unele conserve (dulceţuri de fructe, pastă de fructe).
Tabla cositorită lăcuită: pentru a se evita contactul dintre produsul ambalat şi suprafaţa stratului
de cositor în vederea frânării fenomenului de sulfurare sau a modificărilor de culoare şi pentru a
îmbunătăţi prezentarea produselor conservate, suprafaţa interioară a tablei cositorite este lăcuită.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească lacurile folosite pentru tabla cositorită sunt următoarele:
- să fie netoxice şi să nu modifice gustul produsului ambalat;
- să prezinte rezistenţă la acţiunea agresivă a produsului ambalat;
- să se aplice uşor şi să se usuce rapid;
Tipuri de lacuri folosite pentru lăcuirea tablei cositorite:
a) naturale
b) sintetice
- răşini fenolice: sunt sulforezietente dar aderă greu;
- răşini epoxidice: sunt acidorezistente;
- răşini vinilice: au rezistenţă scăzută la sterilizare peste 100 ºC sunt folosite pentru protecţia
cutiilor de bere şi băuturi răcoritoare;
-răşini epoxifenolice: sunt cele mai utilizate: sunt acidosulforezistente; acoperă uniform
suprafaţa, se usucă rapid, rezistă până la 200 ºC, nu dau produsului gust sau miros străin.
Utilizări: capace cu sau fără filet, cutii de bere, cutii pentru conserve.
Oţel inoxidabil este aliaj Fe-C şi alte elemente de aliere, destul de puţin utilizat la
confecţionarea ambalajelor, cu toate că în industria alimentară este larg răspândit, fiind metalul de
bază din componenţa utilajelor.
Este utilizat la confecţionarea de cutii pentru bere, băuturi răcoritoare şi alcoolice, a butoaielor
de bere (keg-uri) şi a butoiaşelor (keggy).
Aluminiul este un metal de culoare albă, uşor, moale, plastic, cu temperatura de
topire 658ºC. Pentru ambalaje se utilizează aluminiu cu puritate de 99,5%, având o bună rezistenţă la
coroziune.
Aluminiul este folosit pentru confecţionarea ambalajelor sub formă de folie de aluminiu sau de
tablă de aluminiu.
Folie de aluminiu: utilizată la ambalarea mai multor produse: confecţionarea cartoanelor
aseptice folosite pentru ambalarea laptelui tratat UHT, sucurilor naturale de fructe, nectarului, pastei de
tomate, alimentelor pentru animale de casă; ambalarea prin împachetare a ciocolatei, biscuiţilor,

34
untului, margarinei; confecţionarea pachetelor pliculeţ pentru deserturi pudră, cafea, cacao;
confecţionarea capacelor pentru pahare din materiale plastice.
Tabla de aluminiu: confecţionarea cutiilor pentru conserve, cutiilor pentru băuturi, capacelor
pentru borcane de sticlă utilizate în industria conservelor; butoaie pentru transportul berii; butoaie
pentru păstrare lapte, smântână; bidoane pentru lapte proaspăt; ambalaje aerosol.
Staniul are proprietăţi asemănătoare cu ale aluminiului. Principalele aplicaţii ale staniului la
confecţionarea ambalajelor sunt următoarele:
-sub formă de aliaj staniu-plumb, folosit la lipit în tehnologia confecţionării cutiilor de
conserve;
-sub formă de strat protector al tablei de oţel moale, permiţând obţinerea tablei
cositorite folosită la confecţionarea cutiilor de conserve;
-sub formă de folii de staniu (staniol) cu grosimi variabile pentru ambalarea anumitor
produse alimentare (brânzeturi topite, unele mezeluri).

Materiale complexe utilizate pentru confectionarea ambalajelor

Materialele complexe sunt obţinute prin asocierea dintre două sau mai multe straturi de
materiale din acelaşi grup sau din grupuri diferite, asociere utilizată pentru realizarea unor
obiective diverse:
- îmbunătăţirea rezistenţei mecanice şi termice;
- protecţia împotriva coroziunii;
-impermeabilitatea materialelor permeabile la lichide şi vapori, de exemplu a materialelor
celulozice (hârtie şi carton);
- îmbunătăţirea proprietăţilor barieră, în special gaze, vapori, arome;
- asigurarea realizarea închiderii ambalajului prin termosudare.
Materiale complexe pentru ambalaje obişnuite
Din mulţimea de date existente se pare că materialul cel mai ieftin ca barieră la lumină este
cartonul. Ulterior s-a trecut la utilizarea LDPE care poate fi distribuită pe suprafaţa cartonului într-o
peliculă subţire, continuă şi elastică, asigurând termosudabilitatea şi impermeabilitatea necesară
stratului de carton. Recent s-au introdus şi alte materiale plastice pentru dublarea cartonului acestor
recipinte ca: latex de PVC care este termosudabil, rezistent la grăsimi, are suprafaţa netedă,
strălucitoare şi nu se murdăreşte.
Cartonul acoperit cu PE este foarte eficient şi, prin imprimare parţială sau totală în diverse
culori: roşu, galben, albastru, verde, maro şi negru, proprietăţile barieră sunt şi mai mult îmbunătăţite.
Cartoanele simple folosite la ambalarea multor produse sunt formate din următoarele straturi: strat

35
exterior de polietilenă, strat pentru imprimare, strat de hârtie albă, strat de hârtie nealbită (kraft) sau
albită, strat de polietilenă.
Funcţiile straturilor care alcătuiesc materialul de ambalaj din care se confecţionează cartoanele
obişnuite sunt următoarele:
-stratul exterior de polietilenă (LDPE) protejează imprimarea (stratul de cerneală) ţi permite
clapelor ambalajului să fie sudate;
-hârtia albită este suportul pentru imprimare;
-hârtia nealbită, de obicei kraft, oferă ambalajului rigiditatea mecanică
necesară;
-stratul de polietilenă interior asigură proprietăţi barieră faţă de lichide şi permite confecţionarea
efectivă a ambalajului prin îmbinarea marginilor prin termosudare.
Materiale complexe pentru ambalaje aseptice
Specificul ambalajelor aseptice este prezenţa în structura materialului complex a unui strat de
folie de aluminiu, ceea ce face posibilă sterilizarea suprafeţei interioare a materialului de ambalaj şi
asigură ambalajului un efect sporit al efectului barieră faţă de lumină şi oxigen, făcând posibilă, astfel,
mărimea termenului de valabilitate al produselor ambalate aseptic.
Astfel, au fost evidenţiate următoarele aspecte pozitive pentru ambalajele confecţionate din
materiale complexe pe bază de carton cu folie de aluminiu încorporată în structură (cartoane aseptice):
-produsele ambalate aseptic pot fi depozitate la temperatura mediului ambiant fără afectarea
caracteristicilor de calitate şi fără a pierde în greutate;
-concentraţia oxigenului din cartoane aseptice rămâne aproape neschimbată, circa 1
ppm, în timp ce, în cartoane obişnuite produsul este saturat cu oxigen după câteva zile (8-9 ppm);
-aroma produselor se păstrează mult mai bine la ambalare în cartoane aseptice faţă de
ambalarea în cartoane obişnuite întrucât acestea din urmă sunt mai permeabile la gaze;
Cartoanele aseptice sunt formate din următoarele straturi: strat exterior de polietilenă, strat
pentru imprimare, strat de hârtie albă, strat de hârtie nealbită, kraft (sau albă/albită), strat de polietilenă,
folie de aluminiu şi două straturi interioare de polietilenă.
Funcţiile straturilor care alcătuiesc materialul de ambalaj din care se confecţionează cartoanele
aseptice sunt:
-stratul exterior de polietilenă protejează imprimarea (stratul de cerneală) şi cartonul, repectiv
permite sudarea clapelor ambalajului;
-hârtia albă este suportul pentru imprimare;
-hârtie nealbită deobicei kraft, oferă ambalajului rigiditate mecanică;
-stratul de polietilenă intermediar reprezintă adezivul dintre folia de aluminiu şi stratul de
hârtie/carton;

36
 -folia de aluminiu acâionează ca barieră faţă de gaze şi asigură
protecţia produsului faţă de lumină;
-cele două straturi de polietilenă interioare asigură barieră faţă de lichide, permit
confecţionarea efectivă a ambalajului prin îmbinarea marginilor prin termosudare şi previn contactul
direct al aluminiului cu produsul alimentar.

Materialele auxiliare pentru producerea ambalajelor

Numărul acestora este foarte mare: coloranţi, pigmenţi, cerneluri, adezivi, etc. Aceste materiale
influenteazã calitatea ambalajelor, atribuindu-le calitãti estetice si funcţionale.
Un alt material auxiliar utilizat de această dată pentru consolidarea, adică creşterea rezistenţei
ambalajelor sunt benzile de balotare şi adezivii.
O altă grupă o constituie materialele pentru amortizare şi protecţie împotriva şocurilor. Aceste
materiale protejează împotriva şocurilor, a frecărilor şi în unele cazuri chiar pentru rigidizarea
ambalajelor. Dintre materialele noi de amortizare putem aminti: cartonul ondulat, lâna minerală,
materialele expandate si cele cu bule de aer.
O ultimă grupă de materialele auxiliare o constituie lacurile şi vopselele. Acestea, pe lângă
contribuţia care o au la creşterea rezistenţei ambalajelor la acţiunea factorilor atmosferici, mãresc
rezistenţa la coroziune, la razele solare, la schimbările de temperatură etc.

37