Constantin Chirita - Ciresarii - Vol. V - Drum Bun Ciresari
Constantin Chirita - Ciresarii - Vol. V - Drum Bun Ciresari
Constantin Chirita - Ciresarii - Vol. V - Drum Bun Ciresari
1
Zăgan Iulian Viorel
2
1
Peronul era ticsit de lume. Şi era agitaţie, larmă, şi atîtea gesturi şi vorbe
inutile, îmbrăţişări şi mîngîieri grăbite, lacrimi şterse pe furiş, zîmbete
curajoase, sau de-a dreptul eroice, şi sfaturi, sfaturi repetate de zeci de ori,
spuse în clipe de stînjeneală, pentru a ascunde o emoţie, pentru a întrerupe
un oftat sau pentru a aminti realitatea despărţirii.
― Dragul meu, ai grijă, să nu cumva să...
Nu trebuia mai mult nici pentru cel care rostea cuvintele, nici pentru cel
căruia îi erau adresate. Şi unul şi celălalt găseau în această frază banală,
neterminată, inutilă, prilejul de a respira cîteva clipe liniştite, de a se întîlni
cu alte gînduri, pînă simţeau din nou, poate în aceeaşi fracţiune de
secundă, cum îl asaltau furnicile emoţiei. Dar atunci răsuna încet
invariabilul răspuns:
― Ştiu, n-ai nici o grijă, dar nici tu...
Şi iarăşi cîteva clipe linişte, pînă ce fluieratul unei locomotive, de
undeva, din depărtare, oferea pretextul unor îmbrăţişări fără vorbe, unor
îmbrăţişări furate, şi toţi aveau convingerea culpei, pentru că ochii
urmăreau fără încetare ceasul mare al gării, şi acele lui, din fericire,
înaintau încet, încet. Şi erau necesare doar cîteva vorbe pentru ca mulţimea
să se deznoade şi să-şi destrame toate legăturile naive pe care şi le crease în
îndelungata aşteptare, să se transforme în ceea ce era iniţial: părinţi, copii,
fraţi, surori, prieteni, cunoscuţi. Adică să se sfărîme în îmbrăţişări, să-şi
elibereze toate lacrimile, să spună totul, totul într-un gest sau într-un
cuvînt. Dar vorbele acelea întîrziau, parcă anume reţinute, pentru a se rosti
― deşi toţi le simţeau ca o ameninţare aproape fizică, materială ― pe
neaşteptate.
Vorbele întîrziau şi mulţimea trăda cu fidelitate emoţiile prelungite, care
există pesemne înaintea oricăror despărţiri, oriunde, în orice gară a lumii.
Cum să nu se supună acestor reguli şi gara orăşelului nostru de provincie?
În masa aceea de oameni puteau fi recunoscuţi undeva şi cireşarii. Se
deosebeau ei de ceilalţi care urmau să plece cu acelaşi tren? Nu se poate
răspunde sigur, dintr-o dată, la această întrebare. Dar ei erau acolo, toţi, cu
excepţia lui Ionel, care-i aştepta undeva pe malul mării, pentru a-i antrena
într-o nouă şi fantastică aventură. Erau toţi acolo şi, cu toate acestea,
trăiau clipele unei despărţiri.
Îşi luaseră rămas bun de la părinţi, îi rugaseră să nu-i petreacă la gară,
aşa cum făcuseră şi cu prietenii şi cunoscuţii lor. Părinţii acceptaseră,
poate numai formal, poate unii se aflau ascunşi pe undeva prin mulţime.
Prin urmare, cireşarii se aflau singuri în apropierea vagonului lor, probabil
aşteptau şi ei cuvintele pe care le aşteptau toţi cei de pe peron. Dar acolo se
Circul poposise de cîteva zile în orăşel, dar Tic se afla pentru prima
dată în preajma lui. Înconjurat de o ceată de prichindei, cireşarul cel cîrn şi
ciufulit înjghebase acolo o adevărată insulă a veseliei. Nimic din ceea ce se
întîmpla pe estrada din faţa circului nu scăpa comentariilor sale caustice,
spre hazul puştilor. Întîi apăruse pe estradă un individ cu bluză galbenă şi
şalvari albaştri, cu un turban, cîndva alb, uriaş, pe cap, cu o barbă ca de
catran. Se recomandase: Ali Ben Kali. Se jucase mai întîi cu nişte mingi de
ping-pong, cărora le mărea sau le reducea numărul, îşi înfipsese apoi cîteva
cuţite în mînă, în burtă şi în gîtlej, scosese dintr-o cutie de chibrituri nişte
şoricei albi şi un boboc de raţă, apoi învîrtise un iatagan lucitor, în timp ce
un individ slab şi deşirat anunţase, printre bubuiturile tobei:
― Urmează acum un numero extraodinare a lui maestro maestrisimo Ali
Ben Kali. Uitate, bine, lume! Giniţi, vă rog! Despărţirea lui capul de gîto!
Dintr-una lovitura. Maestro!
― Un moment! strigase Tic. Mai bine executaţi figura înăuntru.
Maestrul rămăsese cu iataganul în aer, iar individul deşirat, cu limba
afară din gură. Cireşarul le-o luase înainte şi, cum inteligenţa nu prea era
în favoarea celor doi, schimonoseala lor împietrită ţinuse cîteva minute,
îndeajuns ca grupul de puşti să se cutremure de rîs. Tot Tic fusese acela
care-i scosese din încurcătură pe cei doi:
― Atinge-l, maestre! Înfige-i iataganul în spate. Unu, doi, trei!...
Maestrul care descoperise dintr-o dată că ştie limba română, se repezise
de-a dreptul furios spre prezentatorul său, agitînd sabia prin aer. Lunganul
îşi desfăcuse la iuţeală crăcii lungi ca nişte picioroange. Din trei mişcări,
ajunsese după perdelele din spatele estradei, dar iataganul îi atinse fundul
şi-ncă împins de o forţă cumplită, spre stupefacţia celui care-l mînuia.
Izbucniseră nişte răcnete înfiorătoare, aşa cum n-ar fi scos niciodată
Polonius, se auziseră nişte zgomote înfundate, iar pe estradă apăruseră în
zbor planat o eşarfă albă, care fusese cîndva un turban şi un obiect ca o
cioară cu aripile desfăcute, care fusese cîndva o barbă. Rîsul prichindeilor
fusese atît de delirant, că lui Tic îi era teamă să nu li se încurce intestinele.
Fanfara atacă imediat un marş voios care te-ar fi obligat să alergi cu
Din fericire pentru cireşari, satul din care Ionel expediase telegrama era
în dreapta gării, spre mare. Mergînd spre sat, tinerii se apropiau de mare.
Norocul le surîse încă o dată, prin aceea că le trimise în cale un camion al
unei cooperative agricole. Şoferul nu mai aşteptă vreun semn din partea lor.
Opri singur şi-i invită pe toţi să urce în camion. Satul era cam la cinci
kilometri de gară, dar pînă la mare, aşa cum spunea şoferul, mai erau vreo
zece, doisprezece kilometri.
În cîteva minute, camionul ajunse în mijlocul satului. Tinerii coborîră, îi
adresară şoferului mulţumirile cuvenite şi, după plecarea acestuia, căutară
oficiul poştal. Era chiar în faţa lor, la o aruncătură de băţ. într-adevăr, aşa
cum prevăzuse Victor, la oficiu îi aştepta un plic lăsat acolo de Ionel.
Scrisoarea, deşi lungă, nu era prea edificatoare, dar confirma întru totul
concluziile discuţiei din tren. Iată cum arăta:
"Prieteni dragi,
Vă scriu în grabă, dar, chiar dacă nu m-aş grăbi, nu v-aş putea spune
prea multe în clipa aceasta. Întîmplarea a făcut să aflu un lucru de-a dreptul
senzaţional. Cum să vă explic... E o poveste veche, pierdută şi regăsită,
despre nişte taine pe care marea le scoate din cînd în cînd la iveală. Nu cred
că e o scornire, un fruct al imaginaţiei, ci ceva real. Cel care îmi povesteşte e
un bătrîn marinar, care se pare că a văzut cu ochii lui taina sau o cunoaşte în
mod sigur de la alţii care au văzut-o. De ce nu pot să vă dau amănunte?
Pentru că trebuie să plecăm imediat şi pentru că povestirea încă nu s-a sfîrşit.
Profit de o clipă de răgaz, pentru a vă telegrafia şi pentru a vă lăsa aceste
Deşi trecuse de mult ora prînzului, Tic nu simţea vreo atracţie deosebită
pentru arta culinară. Abia se atinsese de pacheţelul pe care şi-l pregătise de
dimineaţă, aşa că Ţombi avusese parte de o hrană bogată şi variată.
Cireşarul era atît de apăsat de gînduri, încît uitase să mai intre în apă.
Stătea de multă vreme la umbra copacului, nesimţitor la tîrcoalele pe care i
le dădeau fără încetare prichindeii conduşi la ştrand de Ţombi. Roiau ca
albinele în jurul său, dar n-aveau curajul să şi bîzîie. Se mulţumeau să-l
observe cu privirile şi să se încadreze fideli în cercul rotitor din jurul
ciresarului.
După ce calculă ora cu ajutorul umbrei şi stabili pentru sine că timpul
se cam grăbeşte, Tic îşi trimise cîinele acasă cu un gest scurt care n-
admitea replică. Se îmbrăcă la iuţeală şi părăsi ştrandul cu hotărîrea de a
trece mai întîi pe la uzină, în vederea unei convorbiri cu tatăl său. Cînd
ajunse la poarta uzinei, sirena anunţa terminarea primului schimb.
Paznicul răspunse vesel la salutul lui ştrengăresc, grăbindu-se să-i spună
că inginerul Florescu n-a plecat încă. "Parcă eu nu ştiam ― îşi spuse Tic în
sinea lui ― dar, de, a crezut omul că-mi face o bucurie." Şi-i mulţumi
portarului cu gestul unuia care primeşte o veste mare. "Cum s-ar spune, i-
am redat sau i-am creat buna dispoziţie." Nu-şi căută părintele la birou,
ştia că la ora aceea n-are ce să facă acolo. Trecu prin secţii şi prin hale spre
atelierul de montaj. Acolo, în biroul maistrului principal, îl zări prin
fereastră, gesticulînd în faţa unui grup de muncitori şi tehnicieni.
"Aha, şedinţă. înseamnă că pînă deseară nu scapă. Prea par toţi
odihniţi...
Deschise încet uşa încăperii, strecurîndu-şi numai capul înăuntru în aşa
fel, ca să fie zărit de cel care conducea şedinţa, ceea ce se întîmplă într-o
fracţiune de secundă.
― Un moment, se scuză inginerul Florescu, ridicîndu-se de la masă.
Revin imediat.
Tic se retrase cîţiva paşi, oprindu-se în apropierea unei maşini care
scotea un zgomot infernal.
― După cîte se vede, nu prea ai gust de vorbă, ţipă tatăl său, pentru a fi
auzit. N-ai nevoie decît să dau din cap în semn de "da" sau de "nu".
În cortul fetelor era încă întuneric. Lumina palidă a zorilor, atît cît se
putea strecura printr-o ferestruică, era prea firavă ca să poată cîştiga lupta
cu tenebrele. Maria o simţi însă, deschise încet ochii, încercă să uite visele
nopţii, pînă se simţi trează. Ieşi din sacul de dormit fără zgomot, îşi căută
halatul de baie şi, înainte de a părăsi cortul, se aplecă deasupra Luciei.
Prietena ei dormea un somn lin, calm, profund, de dimineaţă. O privi
înduioşată, deşi se înţeleseseră de cu seară ca prima care se scoală s-o
trezească şi pe cealaltă.
Plaja era răcoroasă şi goală. Se înfăşură şi mai strîns în halat şi porni
încet spre marginea mării. Cînd atinse cu vîrful degetelor apa, se opri. Apa
era caldă, se schimbase pesemne curentul, sau poate era aerul prea
răcoros. Îşi purtă apoi privirile în zare, aşteptînd răsăritul. În ocolul
privirilor, descoperi departe o siluetă învăluită în ceaţă. Tresări şi-şi duse
mîna la piept, dar imediat rîse de spaima ei. Silueta nu putea fi decît a lui
Ursu. Şi-l închipui aşteptînd răsăritul soarelui cu undiţa în mînă.
Ceaţa începea să se risipească şi departe la orizont aurora generoasă
oferea privirilor valurile ei înfiorate de neînchipuite culori. Părea că se
săvîrşeşte o taină în acele depărtări ireale şi Maria o simţea prin arsurile
care-i înfierbinţeau trupul. Îşi desfăcu larg braţele ca nişte aripi, se aplecă
înainte, pentru a simţi cum îi alunecă halatul de pe trup, îşi îndreptă apoi
statura, închise ochii şi se lăsă toată învăluită şi pătrunsă de adieri şi
culori. Toate misterele care se oficiau departe, la marginea lumii, curgeau
slobode prin trupul ei. Rămase nemişcată, pînă ce simţi arsura soarelui în
pleoape. Nu voia să vadă răsăritul, voia să-l trăiască, să-l primească prin
porii măriţi, prin buzele întredeschise. Nu auzise nici o şoaptă în jurul ei,
sau poate nimeni nu voise să-i tulbure voluptatea.
Cînd se întoarse în lume, îşi zări prietenii înviorîndu-se în lumina bogată
şi în căldura firavă.
― Iartă-mă, Lucia, şopti ea. Dar era atîta gingăşie şi linişte în somnul
tău...
Lucia îşi plecă oarecum jenată privirile, ceea ce nu era în firea ei. Îşi
reveni repede aducîndu-i la cunoştinţă, în linii mari, programul zilei:
― Victor şi Ursu pleacă la gară în întîmpinarea lui Ionel. Eu şi cu Dan
rămînem la corturi.
― Voi m-aţi uitat pe mine sau eu v-am uitat pe voi? se strădui Maria să
zîmbească.
― Tu?! Victor spunea că tu vei dori să mergi la gară. Uitasem să-ţi spun.
― Dacă s-a hotărît, dacă a hotărît aşa majoritatea, bineînţeles că mă
supun.
1
"Om liber, mereu vei îndrăgi marea. Marea este oglinda ta..." (Victor Hugo, L'homme et la mer ― Omul şi marea).
Dan dormea sau poate dormita, în clipa cînd Victor şi Ionel începură să-l
zgîlţîie.
― Scuzaţi, răspunse cel trezit din somn. Rezervat pentru tineri şi cu ziar
la picioare... Ce?!!
Sări, buimac, holbînd ochii. Doi băieţi şi două fete rîdeau în faţa lui, dar
nu cu un rîs ironic. Parcă toată bucuria lumii strălucea în privirile lor.
― Adică... începu să se bîlbîie Dan. Deci... cum... cam... Mă! urlă el. Nu
cumva aţi descoperit Palatul în timp ce eu dormeam? V-aţi inspirat poate
din visul meu...
― Hai, hai mai repede la Palat, îl scutură Victor. Nu l-am descoperit încă,
dar ştim unde e...
Deodată Dan tresări şi-şi lungi gîtul într-o anumită direcţie:
― Cioculeţul! arătă el cu mîna. Să mor dacă nu-i cioculeţul meu.
Fostul lor vecin de călătorie se afla chiar la intrarea parcului. Nu-şi arăta
decît profilul. Pentru că se uita cu atenţie la trei persoane care coborîseră
dintr-un taxi. Doi bărbaţi şi o femeie. Nu se uita atît la ei, cît la un obiect
ciudat, pe care unul dintre bărbaţi îl ţinea în amîndouă mîinile. Un bolovan.
― Ia uitaţi-vă la el! Zău că ne urmăreşte pe noi. Se preface ca un nătîng
că-l preocupă un bolovan, dar trage cu coada ochiului încoace.
Victor îl împinse cu forţa înainte. Îi arătă o sacoşă. Fiecare cireşar avea
ceva în mîini. Porniră. Dar, cînd ajunseră la poarta parcului, Dan nu-l mai
zări nici pe posesorul cioculeţului, nici pe cei cu bolovanul.
Tic fusese optimist, pradă unui acces de moment, cînd adăugase cu cel
mai firesc şi mai dezarmant ton din lume că, pentru a-şi relua dreptul de
proprietate asupra inscripţiei, va trebui să se gîndească "puţin". Nu voise
altceva decît să obţină permisiunea de a se folosi de un anumit timp pentru
întocmirea unui plan de acţiune. "Puţinul timp" cerut de el se prefăcuse în
lungi ore de nesomn, adică de meditaţie şi de căutare. În mintea lui,
gîndurile făcură cele mai nebuneşti şi mai fantastice acrobaţii. Dar, din
nefericire, în clipa cînd îl cuprinse somnul, sau, ca să-i respectăm
personalitatea, în clipa cînd dădu voie somnului să-l cucerească, gîndurile îi
încremeniseră undeva printre aparatele de gimnastică ale creierului, fără să
se fi dizolvat într-un atît de necesar plan de acţiune. "Aşa sînt eu făcut,
pesemne, se consolă Tic înainte de a adormi. Trebuie să las totul în seama
inspiraţiilor de moment."
Prima inspiraţie de acest fel, cînd se sculă în zorii zilei, fu aceea de a-i
ierta lui Ţombi păcatele şi de a-l invita cu dînsul în temerara întreprindere.
Ţombi îi răspunse printr-o încuviinţare de o înaltă demnitate canină şi abia
după aceea se duse să golească cu clefăituri regulate strachina cu apă, de
care nu se atinsese nici cu coada măcar. Aşa se face că, o dată cu răsăritul
soarelui, două fiinţe, un tinerel cu părul ciufulit şi cu nasul obraznic şi un
cîine obişnuit, banal, dacă te luai după blană, coadă şi urechi, porniră
voiniceşte spre şoseaua încă pustie.
De la primul contact cu şoseaua, apăru în faţa celor doi cutezători
norocul, sub forma unei motociclete, pe care se lăfăia în huzur o singură
persoană. Tic medită o singură clipă şi dădu cu piciorul (şi la propriu şi la
figurat) acelei forme sărăcăcioase de noroc.
― Din cauza ta, pezevenghiule, se adresă el lui Ţombi. Mi-a fost milă să
te văd alergînd cu limba scoasă în urma motocicletei. Deşi ai fi meritat cu
vîrf şi îndesat. Ba cred că nici un avion de cursă lungă nu ţi-ar ajunge ―
dus şi întors ― pentru pedeapsa pe care o meriţi...
În ziua aceea Ţombi era dispus să accepte orice. Mai ales că "orice"-ul
era foarte indulgent faţă de atitudinea din ziua care trecuse. Dacă stăpînul
său nu folosea acele "epitete scîrboase", care-l trimiteau cu atîta dispreţ în
lumea cîinilor "de toate zilele" ― şi pe care le ura atît de feroce Ţombi ―
însemna că a început ziua sub zodie bună. Cu multă grijă se străduia să-şi
păstreze demnitatea, fiind sigur că în felul acesta va intra din nou ― mult
mai repede ― în graţiile stăpînului.
A doua ocazie se prezentă sub forma unei maşini luxoase, în care s-ar fi
putut găsi un loc şi pentru Tic. Cireşarul îi făcu însă semn de "liber" cu
mîna şi încă printr-un gest deosebit de elegant. (Dacă gestul ar fi avut altă
Chiar din clipa cînd pătrunse în holul hotelului şi văzu portarul, Tic
înţelese că va avea de dus o luptă grea. Omul din faţa lui avea o înfăţişare
extrem de ciudată. Era înalt, era şi slab, foarte slab, la limita la care poate
ajunge un om viu. Picioarele îi începeau de la piept şi parcă din mijlocul lor
apărea o burtă mai mult lunguiaţă, care, printr-un miracol al naturii, sau
poate printr-un accident, fusese împinsă în mod cu totul inutil înainte, ca o
proeminenţă străină lipită de corp. Mîinile foarte lungi şi slabe nu-şi găseau
astîmpărul şi se ridicau mereu în sus, încercînd parcă să ascundă pîlnia
urechilor. Dacă în atitudine avea prestanţa rănită şi confuză a unui conte
scăpătat, silueta îi amintea lui Tic de cineva foarte cunoscut, pe care însă
nu reuşea cu nici un chip să-l identifice. "Cu cine seamănă?" se întreba fără
încetare cireşarul. Avea răspunsul pe vîrful limbii, pe buze, dar silabele care
îl alcătuiau sau literele nu se împreunau bine.
Tic regreta pripeala lui de a intra imediat în hotel fără o recunoaştere
prealabilă. Portarul părea atît de plin de persoana lui şi atît de convins de
superioritatea lui faţă de întreaga lume, încît cu greu ar fi putut ceda
insistenţelor unei persoane minore. De sentimentalism nici nu putea fi
vorba în întîlnirea cu el. De mult i se sclerozaseră sentimentele. Grimasele
şi expresiile pe care le afişa nu-i puteau ascunde micimea şi meschinăria.
Iar inteligenţa lui era amintirea a ceva ce dorise cu sete odată în viaţă şi Tic
bănuia că, în asemenea cazuri, numai aroganţa şi impertinenţa, oferite în
doze mai mari decît le poseda celălalt, pot avea şanse de reuşită. Dar cum
putea el, cu vîrsta, cu statura, cu îmbrăcămintea lui, fără să apeleze la
tezaurul său de bază, isteţimea minţii, să înfrunte cangurul din faţa sa?
Cangurul! Acesta era tizul portarului nesuferit. Semăna ca două picături de
apă cu un cangur. Pînă şi botişorul lui "avansat înainte", ca şi burta se
încadrau perfect în imaginea născută de mintea cireşarului.
Cangurul îşi fixă ochelarii pe nas şi întrebă cu o semipoliteţe desăvîrşită:
― Locuiţi aici? Sau aveţi rude aici? Vă stăm la dispoziţie!
Tic hotărî să folosească metoda directă.
― Sînt aşteptat de... Don Fernando. Pentru ora... (se uită eu coada
ochiului la ceasul din hotel, ca să nu i se observe mişcarea mîinii) pentru
ora unsprezece şi cincisprezece minute.
Portarul îşi lungi ca un cangur gîtul spre panoul cu chei, apoi, fără să se
mişte, îşi deşiră mîna spre cutiuţa de sub numărul 342, dar, negăsind
nimic acolo, şi-o retrase pe birou.
― Autentificare scrisă nu avem, anunţă el cu un ton în care politeţea
coborîse exact la sfert. E nevoie de o confirmare telefonică?
Fără să treacă de la plural la singular, pentru a evita orice urmă de risc
şi eroare, cangurul insinuase solicitantului ideea de a pleca basma curată,
dacă într-adevăr nu fusese chemat de Don Fernando. Tic stărui în folosirea
1
Evident, responsabilul încă nu putea şti că Tic îşi schimbase numele.
― Am fost sigur că vei rămîne, îi spuse Ursu lui Tic a doua zi dimineaţă,
după ce grupul cu destinaţia Histria se pierdu din vedere. Cînd m-am
propus paznic, mă simţeam mai în formă ca oricînd.
― Crezi că eu nu te-am dibuit? Dar nu puteam să te las singur. Mai ales
că eu văzusem un muzeu de arheologie cu cîteva ore înainte... Mare
deosebire nu poate să fie. Şi chiar dacă ar fi... Dacă în atîtea zeci de secole
nu s-a mutat Histria de la locul ei, nu cred c-o să se mute în cîteva zile.
Ursu dispăruse în cortul mare. De acolo ascultă vorbele lui Tic şi tot de
acolo lansă întrebarea:
― Ia spune, Ticuşorule, nu cumva ai aceleaşi gînduri ca şi mine?
― Numai în cazul cînd cauţi uneltele de scafandru, răspunse fără teamă
cel întrebat.
Ursu ieşi înainte ca Tic să-şi termine fraza cu uneltele de scafandru în
mînă: două perechi de labe şi o pereche de ochelari.
Maria îşi găsi prietenii în incinta cetăţii, într-o scobitură adîncă şi vastă,
care semăna cu un amfiteatru. Se îngrămădiseră toţi pe două bănci albe de
marmură şi stăteau nemişcaţi, cu gîturile întinse într-o poziţie caraghioasă.
Tocmai voia să le spună ceva care să-i trezească, dar nici nu apucă să
deschidă gura. Prichindelul sări în întîmpinarea ei, făcîndu-i un semn
categoric de tăcere, după care adăugă în şoaptă:
― Maeştrii... Au o controversă.
Maria se aşeză în tăcere alături de ceilalţi şi abia atunci auzi vocile care
răzbăteau de undeva din apropiere. Cei care vorbeau erau ascunşi de un
mal înalt de pămînt, băzdat pe alocuri de brîie pietroase. Se uita la straturi,
dar urechile căutau să surprindă disputa maeştrilor.
― Dragă colega ― răsună o voce amplă de bariton ― regret, dar nu pot
considera afirmaţiile dumitale decît nişte opinii... nu întru totul hazardate,
însă în orice caz foarte discutabile.
― Discutabile! răspunse o voce nervoasă, subţire. Sigur că sînt
discutabile. Şi afirmaţiile dumitale, scumpe colega, sînt discutabile.
Dumneata argumentezi cu cetatea, cu şantierul. Foarte bine. Spune-mi
însă: ai găsit măcar un fragment de ceramică din perioada arhaică?... Ştiu,
ştiu, am văzut. Hîrburile acelea provin de la vase de tip attic cu influenţă
ioniană. Din prima perioadă attică. Vrei să mă înfrunţi şi să mă înfrîngi cu
un etern argument: ceramică tip Fikellura... Unde ai găsit-o?... Nu în primul
strat attic?... Arată-mi fragmente arhaice! Eu îţi pun în faţa ochilor zece
drahme arhaice grele. Toate găsite la Mahmudia. Arată-mi una singură
găsită la Histria şi-mi scot pălăria. Cum de n-aţi găsit nici una, dacă s-au
bătut aici prima dată?... Şi cum de-au ajuns la Mahmudia?
― E totuşi cam hazardat, dragă colega, să muţi Histria arhaică la
Mahmudia, numai pentru că s-au găsit acolo zece drahme arhaice
histriene. Pe măsură ce vom înainta cu săpăturile, vom găsi şi mărturii
arhaice. Şi monede, şi ceramică.
― Voi săpa şi eu acolo, scumpe colega, şi-ţi voi dovedi, cu alte monede pe
care le voi găsi, şi cu ceramică, şi pe bază de stratigrafie că prima alcătuire
a Histriei a fost la Mahmudia. Histria arhaică... N-o căuta aici! Vino cu mine
la Mahmudia!
― Dragă colega...
― Un moment! N-am terminat. Mai am un argument. Cu totul personal.
Cum îţi explici denumirea Histriei?
― Întrebare de şcoală primară, dragă colega...
― Nu ţi se pare totuşi ciudat, scumpe colega, să se dea numele
bătrînului Istros unei cetăţi de pe malul Pontului?... Ei, asta-i! Prima
colonie milesiană s-a făcut pe malul Istrosului, da, acolo pe braţul Sf.
Gheorghe, unde e astăzi Mahmudia. După ce corăbierii au găsit un loc mai
favorabil, colonia s-a mutat aici, iar locuitorii i-au păstrat vechiul nume.
1
Gramatician grec din sec. al X-lea.
Dan era înfuriat la culme. În conclavul care avusese loc o dată cu ivirea
zorilor, se stabiliseră două echipe care urmau să plece în deltă: Victor şi
Ionel la Dunărei, în căutarea lui Ciornega, Tic şi Ursu la Vălurele, în
căutarea lui Rapaliuc. La început îşi dăduse acordul la fel ca toţi ceilalţi.
După jumătate de oră însă, cînd văzu că preparativele de plecare sînt pe
sfîrşite, îl cuprinse brusc un dor nemărginit pentru deltă. Sate cu lotci
pescăreşti, prîndoaie, plauri, peşti, ciorbă pescărească, pelicani, cormorani.
Un adevărat vîrtej se stîrni în capul lui. Se duse întins la Victor ― acesta
apăruse în deschizătura cortului ― şi-i spuse cu un curaj de zile mari:
― Eu nu rămîn aici! Vreau să merg în deltă! Să stea aici... Tic! Ar fi vrut
să spună Ionel, dar acesta se afla în faţa lui. De aceea rostise numele lui
Tic, avînd însă grijă să-l spună destul de încet. Subestimase totuşi fineţea
auzului Iui Tic. Nici nu-şi termină bine fraza, că simţi prima lovitură în
piept. O pereche de ochelari de scafandru. Apoi a doua în burtă. O talpă de
cauciuc. Se feri cu mîinile de a treia, ca un boxer în gardă. Degeaba. A treia
lovitură vîjîi o clipă în aer, apoi i se lăsă pe umeri. Era un colac de frînghie
care se strîngea tot mai tare în jurul gîtului. Sugrumătorul rămînea
nevăzut.
― Mă predau, zise în cele din urmă Dan. Rămîn! Nu pot suporta
torturile. Priviţi-mă! Sînt încarnarea celui mai sublim sacrificiu care s-a
pomenit vreodată pe pămînt. Ah... superba mea logodnică, tu cea cu
pelicani şi crapi la proţap, cu stîrci negri şi broaşte ţestoase, cu... Acum poţi
să-mi dai drumul.
― Neghiobule! se auzi vocea lui Tic din cort. Crezi că noi ne gîndim la
asemenea fleacuri? Uite, îţi promit! Dacă am răgazul să văd un singur
pelican, ţi-l aduc aici, fript, sub formă de peşte.
― Şi dacă miroşi o ciorbă?
― Ţi-o aduc sub formă de amintire... ca să nu spun altceva. Gata! Te-ai
dezmeticit?
Echipele erau gata de plecare. Dan făcu o ultimă încercare.
― Şi ce mă fac eu singur aici? Dacă vine cineva peste noi? Şi Lucia şi
Maria se uitară la dînsul ca la o fosilă pe jumătate îngropată în pămînt.
― Nu te speria, că n-o să-ţi dea nici o fată tîrcoale, îi răspunse Lucia. Iar
noi ne putem apăra şi fără tine. Adică te putem apăra şi pe tine.
― Dacă una dintre voi îmi dă tîrcoale?... Aoleu! La asta nu m-am gîndit.
Să nu se petreacă o tragedie aici, în lipsa voastră, Victor. Maria o ucide pe
Lucia din gelozie, eu pe Maria din spirit de justiţie şi apoi mă sinucid spre a
fuziona cu scumpele-mi cadavre. Ca într-o tragedie de Sofocles... Nu ştiţi,
sînt rechini în Marea Neagră?
Victor şi Ionel scăpaseră mult mai uşor de fetele din Dunărei. Nu că erau
ele mai miloase, dar îşi dăduseră seama de la primele priviri că n-au cui se
adresa. Puteau să rîdă cît le poftea inima, puteau să vorbească trei zile la
rînd, cei doi tineri n-aveau ochi şi urechi pentru ele.
Aşa că oaspeţii Dunărelului puteau să se plimbe în voie, oricîtă vreme,
pe orice uliţă, fără cea mai mică ameninţare. Împinşi de aceeaşi inspiraţie,
cei doi tineri se opriră la şcoală. Învăţătoarea, o femeie de vreo patruzeci de
ani, cu o droaie de copii în jur, îi primi cu braţele deschise, ca o mamă.
Parcă aştepta de ani de zile vizita lor.
― Mai întîi staţi jos! Nu, nu aici. Dincolo, că-i mai curat. Maricica! strigă
ea prin fereastra deschisă a camerei în care îşi poftise oaspeţii. Maricica!
Adă două pahare cu apă şi chiseaua cu dulceaţă. Aia de cireşe amare, că
aia place "domnilor" de la oraş. Şi spune-i lui Petrică să mai prindă un pui,
că avem oaspeţi. Iar pe Sandu trimite-l la Stegov. C-au prins băieţii lui
aseară scrumbii la Sîn Gheorghe. S-aducă vreo două, trei kile...
― N-am vrea să vă deranjăm, spuse Ionel. Şi n-avem de gînd să stăm
mult...
― Dac-aţi venit, gata! Nu-i frumos să deschideţi, şi să-nchideţi poarta
fără să bateţi olecuţă curtea.
Ursu mai apucă să strige "Stai!" cu o voce înfiorătoare, dar ştia dinainte
că Tic nu va mai putea scăpa de vîrtej. Luciditatea aceea groaznică a
clipelor de mare primejdie puse din nou şi subit stăpînire pe dînsul. Se
săltă din apă cu tot trupul, scoase încă în timpul saltului acul din pachetul
cu haine şi-l duse în gură; apoi în timpul căderii îşi roti braţul şi zvîrli cu o
putere fantastică pachetul cu haine pe mal. Nu se mai uită după el. L-ar fi
văzut prăbuşindu-se nu pe mal, ci într-o barcă din apropierea malului, din
care cineva privea cu ochi holbaţi scena.
Tic fusese prins în vîrtej atît de brusc şi atît de aprig, că nu mai avu
timpul să scoată nici un sunet. Văzîndu-l cum dispare în apă ca un şurub,
Ursu îşi înfipse cu toată puterea acul în şoldul anchilozat şi, înainte de a
simţi durerea, se avîntă în vîrtej. Şi se petrecu acolo, pe tăcute, o luptă pe
viaţă şi pe moarte între om şi natură. Apa, haină, se repezi parcă la el,
încercînd să-l înşurubeze şi să-l ducă spre fund. Ursu îşi umpluse pieptul
cu aer înainte de a se lăsa furat de apă. Ştia că trebuie să se lase înşurubat
şi dus la fund. Numai astfel îl putea ajunge pe Tic. Drumul spre fund părea
Filip îi ţinu cu istorii şi poveşti vesele pe cei doi pasageri, pînă la sosirea
în Dunărei. Tic şi Ursu, lecuiţi de chinurile foamei, făcură haz nebun, mai
ales cînd vîslaşul se apucă să povestească despre Zgîndăraş şi băieţii lui.
Hazul lui Filip fu şi mai mare atunci cînd Tic îi povesti felul cum se tocmise
cu Traian. Nu rîdea atît de tocmeală, cît de scena pe care o prevedea, seara,
la întoarcerea lui Traian, cînd taica-său va primi rapoartele zilei de la băieţi.
Buna dispoziţie a cireşarilor nu ţinu însă multă vreme. De la primii paşi
pe care-i făcură pe uliţă, simţiră în aer ceva neobişnuit. Nu numai că fetele
nu chicotiră şi nu rostiră nici o vorbă de duh, dar privirile cu care se uitau
la ei erau de-a dreptul duşmănoase. Iar duşmănia satului creştea parcă pe
măsură ce înaintau pe uliţă. Pe la unele case se adunaseră grupuri de femei
şi bărbaţi, care se uitau cu figuri încruntate după ei. Ba, la o răscruce de
drumuri, ieşiră în faţa lor vreo trei zdrahoni cu ciomege în mînă. Şi, fiindcă
cei doi trecuseră foarte calmi şi liniştiţi pe lîngă dînşii, fără să-i ocolească,
dar şi fără să-i întărite, începură ei să tuşească şi să mormăie. (De unde să
fi ştiut cireşarii că un anumit zvon ajunsese înaintea lor în sat?) Unul dintre
ei avu chiar curajul să spună cîteva cuvinte la adresa lui Ursu. Dacă le-ar fi
rostit o fată, Ursu nu le-ar fi dat nici o atenţie, dar, auzindu-le din partea
unui "bărbat", ignorarea lor ar fi însemnat laşitate. Tic vru să-l oprească, în
prima clipă, pe urmă se răzgîndi şi el. Amîndoi se întoarseră şi se duseră
drept în faţa celor trei vlăjgani. Erau toţi cam de talia lui Ursu. Tic ştia că,
fără ciomege, Ursu i-ar fi împrăştiat în două secunde ca pe nişte iepuri.
Cele două tabere erau aşa de aproape una de alta, că-şi simţeau răsuflările.
Totul se petrecu în tăcere. Întrebarea cruntă, din ochi, a lui Ursu,
Ţombi era într-o dilemă groaznică. Ştia că fiinţele din corturi sînt
binecuvîntate de un somn adînc, cel mai frumos, cel mai liniştitor, cel mai
dulce somn: somnul dimineţii. Pentru că, undeva în lume, se hotărîse ivirea
zorilor. Dar mai ştia că undeva, nu prea departe, alte fiinţe uitaseră de
somn şi se înveseleau într-un cîntec, într-un marş, pe care cineva i-l fre-
donase prima dată după ce-l aşteptase, pe acel cineva, două ore în faţa
unui cinematograf. O singură fiinţă putea să dea tonul acelui marş vesel,
fiinţa pe care-o iubea şi o slujea ca pe nimeni altul în lume. Îşi băgase botul
în nisip, pentru a nu i se auzi scîncetele de bucurie şi tremura ca un apucat
pentru hotărîrea pe care ştia că o va lua. Văzînd ţîşnind o săgeată de foc la
marginea cealaltă a mării, Ţombi uită dilema care-l paralizase, sau în sfîrşit
ieşi din ea, şi se repezi cu strigăte de triumf (ah, de ce le spun oamenii
urlete?) spre fiinţele care mărşăluiau prin nisip.
Cei din corturi dădură buzna afară, întîlniră zorii, răcoarea mării şi
umbre pe nisipul plajei, nişte umbre care ţopă-iau. Dan uită marşul
triumfal, uită că se află în pijama, aşa că ajunse pe plajă înaintea fetelor.
După cîteva clipe sosiră şi ele, înveşmîntate în albul halatelor, ca nişte
fantome ale zorilor. Şi deodată totul deveni viaţă, lume, natură.
― Învinşi sau învingători? urlă Dan, căutînd să-şi amintească un
"alegretto" dintr-o odă a dansului şi o odă a bucuriei dintr-un "allegro" al
vieţii.
― Direcţia spre victorie! spuse Tic, deja cucerit de bucuria triumfului.
― Spre speranţă! adăugă Ionel, desfăcîndu-şi braţele ca pentru un zbor.
― La Gorgan! spuse Ursu, uitîndu-se o clipă în ochii Luciei.
― Amiralii viselor, la datorie! adăugă Victor, parcă rostind primul vers
dintr-un nou marş.
Tic porni ca din puşcă înainte ca Ursu să-şi fi pus pantofii în picioare.
După vreo cincizeci de metri, se prăbuşi în nisip. Ursu îl ajunse, îl ridică şi
începu să-l scuture cu putere.
― Chiar dacă eşti nebun, tot trebuie să mă iau după tine. Dar, dacă nu
eşti nebun, să ştii că eşti un neghiob, Ticuşorule. Mai întîi descalţă-te şi pe
urmă... Dacă vrei să ajungi undeva cît mai repede, să nu fugi aşa. După
două sute de metri cazi mort şi numai targa te mai poate salva. Acum
spune ce ai de spus. Limpede, ca să înţeleg.
Tic se supuse, deşi simţea cum îl arde nerăbdarea. Era bucuros că Ursu
îşi iuţise paşii, fără să alerge însă.
― E un concurs, Ursule! Un concurs de înot pe un lac lîngă Constanţa.
Premiul întîi la o sută de metri, o barcă de cauciuc. Scrie pe toate afişele.
― Atîta scrie, sau mai scrie şi altceva?
― Doar nu vrei să cîştigi un vapor. Nici n-avem ce face cu el în sărăcia
asta de apă.
Cei doi mergeau în ritm rapid. Tic era nevoit să alerge, pentru a ţine
pasul cu Ursu.
― Te-am întrebat ce mai scrie! Să nu ne irosim forţele degeaba,
Ticuşorule.
― Mai scrie ceva, dar nu e important... Înscrierile s-au terminat ieri...
Dar aranjăm noi.
― Asta nu-i important? spuse Ursu fără să încetinească însă pasul, deşi
vestea, în alte condiţii, l-ar fi făcut să se întoarcă la corturi.
― Parcă nu m-ai cunoaşte! Am atîta forţă în mine că, nu ştiu, zău, dacă
n-aş fi în stare să cîştig eu "suta". Dacă nu te primeşte, fac un tămbălău, că
se amînă concursul cu un an de zile.
Mergeau, mergeau prin nisip.În sfirşit dădură de o potecă bătătorită.
― Numai să ajungem la timp, Ursule. Nu vezi nici o ocazie?
Ursu nu zări nici o ocazie, pentru că nu alesese drumul de ţară care
făcea un mare ocol, ci o potecă strîmtă care scurta calea spre şosea.
― Vedem noi cînd ajungem la şosea, răspunse el. Inspiră pe nas şi expiră
pe gură. Rar! Şi calcă pe toată talpa piciorului, că nu faci sprint.
Tic îi urmă sfaturile. Realiză astfel un ritm uniform în mers, iar plămînii
deveniră încetul cu încetul mai indulgenţi, mai înţelegători faţă de eforturile
lui.
― Tot nu vezi o ocazie? Ascute-ţi ochii, Ursule, că e trecut de două.
Pe şosea, departe, în stânga se zărea într-adevăr un nor de praf.
― Acum e-acum, Ticuşorule! Sprint! Deşi nu cred că vom ajunge la timp.
Ca alungaţi de o haită de lupi, amîndoi fugeau spre şosea, în
întîmpinarea unui camion care se zărea departe. Nici nu mai avură timp să
raţioneze în goana lor nebună. Poate că, dacă ar fi făcut semn cu mîinile, i-
Şi Tic porni din nou singur prin arşiţă. Iarăşi invocarea zeiţei celei oarbe,
Fortuna, iarăşi autostopuri, drumuri încîlcite, colb, mulţumiri, saluturi, alte
drumuri (de fapt exagera Tic, pentru că drumul era destul de drept şi
asfaltat) şi în sfirşit portarul mustăcios, înalt, cu cizme în picioare...
― Sînt fratele lui Teodor T. Fratele mai mare. Tic F.
― Aha! Pezevenghiul ăla! Mi se pare că l-au ales responsabil cu nu ştiu
ce. Că a plecat azi cu un instructor după nişte autobuze. E la pavilionul
trei.
― Mulţumesc! Aveţi nişte mustăţi invulnerabile!
― Şi cizmele?
― De-a dreptul mustăcioase... Dacă mă caută o maşină, îi spuneţi să m-
aştepte. Am lăsat-o în pană.
Teodor T. era în pavilionul trei. Sări de pe o estradă, de unde conducea
un cor, direct în braţele lui Tic. Adrian şi Matei, deşi amîndoi altişti, lansară
accente de sopran:
― Tic! Ura! Tic!
Dirijorul corului, Teodor T., le dădu voie să treacă în apropierea lui Tic.
Ceilalţi membri ai corului primiră recreaţie, cu scopul de a-l găsi pe Sandu.
În trei minute, cincisprezece copii cu numele de Sandu se prezentară la
pavilionul trei. Rămase cel veritabil.
― Ce faceţi în grădiniţa asta cu flori şi portar? întrebă Tic.
― Minuni, răspunse Teodor T., adică de toate şi mai ales veselie. Ca-n
vacanţa mare. Voi?
― La fel... cu mai multă variaţie. Adică mai facem şi puţină ştiinţă, nu
numai distracţie.
― Ha, ha, ha! În vacanţă?... De ce nu aşteptaţi şcoala?
― N-ai nici o grijă, nu disecăm scoici şi nu cercetăm sistemul nervos la
peşti. Facem explorări.
― Ce exploraţi?... Valurile, întinsul mării...
― Nu! Fundul mării. Cu sonde de sfoară, cu scafandri, cu bărci de
cauciuc. Aşa ne-am propus noi. Să întocmim o hartă a fundului dintr-un
golfuleţ al mării. Fiecare goapă, fiecare dîmb de nisip. Precizie, calcule,
centimetri. Curiozităţi. Am găsit pînă acum trei sticle cu mesaje. Dar nu în
mare. Într-un lac. Trebuie să mai fie cîteva, dar ne-am plictisit.
― Ce fel de mesaje? De la cine?
― De la nişte marinari de prin 1820. Unele chiar din 1819... Probabil le-a
depozitat acolo apa.
Parcă se aşternuse în faţa lui Tic un covor de jar, iar cei cu care vorbea
Nu! N-a trăit pe aceste meleaguri printre nişte sălbatici primejdioşi, aşa
cum încearcă să-i prezinte la Roma, pentru a-şi înspăimînta cunoscuţii şi a
obţine iertare. Este subînţelesul întregii lui opere scrise pe malurile
Pontului. A trăit printre oameni demni, dîrzi, aspri, austeri, poate cu totul
opuşi firii lui fragile, nestatornice, temătoare. Dacă aceşti oameni ar fi fost
într-adevăr sălbatici, fioroşi, dacă nu l-ar fi iubit, dacă nu l-ar fi admirat,
cum ar fi supravieţuit zece ani în mijlocul lor? Zece ani! Poate că de multe
ori l-au şi apărat, poate că atunci cînd a primit cununa de iederă a poeziei,
în Tomis, printre mîinile care i-au întins-o se afla şi braţul unui luptător
dac. A speriat Roma cu sălbăticia geţilor, dar nici o săgeată, nici o suliţă,
nici un pumn dac nu i-a atins nici măcar toga. Nu! "Geţii cei sălbatici" l-au
iubit, l-au apărat şi Ovidiu a răspuns la aceasta" învăţîndu-le limba,
făcîndu-le versuri, devenind primul lor poet. Poate că în adîncul sufletului
său i-a iubit. Dacă lumea ar fi păstrat cartea sa de versuri în limba getă,
cine ştie cu cîte adevăruri s-ar fi îmbogăţit istoria noastră veche...!
― Poate că ei l-au înmormîntat! spuse Dan în şoaptă.
― Oare mormîntul lui a rămas pe pămîntul geţilor? întrebă Ionel tot în
şoaptă.
― E cea de-a treia enigmă a dramei poetului, răspunse asistentul.
Mormîntul lui Ovidiu... Nimeni, nimeni nu ştie unde a fost înmormîntat.
Cîte ipoteze s-au emis! Unii susţin că ar fi fost înmormîntat în Panonia, alţii
la Belgrad, alţii la Roma, pe Via Flaminia. Cea mai plauzibilă dintre toate
este cea tradiţională: Ovidiu a fost înmormîntat aici, pe aceste meleaguri.
Un episcop din secolul al treilea, Eusebiu de Cezareea, pe baza unor izvoare
care s-au pierdut, ne-a lăsat chiar şi amănunte cu privire la înmormîntarea
lui Ovidiu, aici, pe ţărmurile Pontului Euxin. El susţine că locuitorii acestor
meleaguri i-au făcut funeralii solemne marelui poet de alt neam şi de alt
sînge decît dînşii... Şi mai există un argument. Se pare că stăpînii acestor
pămînturi au păstrat mult timp amintirea locului unde a fost înmormîntat
Micul zeu CIT se întoarse din văzduh sub înfăţişarea lui dintotdeauna,
Ziua goni vijelia din aer, dar nu izbuti să potolească furia mării. Cerul
era albastru, de cristal, soarele era darnic în lumină şi căldură, dar marea
continua să se agite şi să geamă înălţînd talazuri uriaşe şi căscînd prăpăstii
fără fund. Băieţii erau toţi pe marginea mării, asistau neputincioşi la
răzvrătirea ei.
― Parcă ar şti că vrem să-i smulgem taina şi se apără, zise Ionel.
Era vreunul dintre ei care să nu fi gîndit aceasta de zeci de ori?
Somnul nopţii îl înzdrăvenise pe Victor. Gîndurile i se limpeziseră, faţa i
se luminase. Tăcea însă şi nu-şi lua privirile de la talazuri. Parcă ar fi
căutat în ele dezlegarea enigmei care-i frămînta pe cireşari.
Dan se lăsase cuprins de pasiunea mărgeanului. Vijelia nopţii şi a
dimineţii inundase plaja cu mărgean. Înainta pe nisipul ud în genunchi şi
scormonea fără încetare prin tufele verzi aruncate de apă la mal. Din cînd
în cînd tresărea şi se ferea de stropii de apă cu care-l împroşca un val mai
cutezător.
Tic îl urmărise o vreme cu privirile, apoi se întoarse către Ursu, care se
lungise pe nisip.
― Asta-i o boală, Ursule. Să nu cumva să ridici o mărgică de jos. Imediat
te contaminezi. Începi căutarea cu soarele în faţa ochilor şi o termini abia
cînd simţi soarele pe ceafa.
― Dacă asta-i o lege, îi răspunse Ursu, atunci n-ai decît să te întorci cu
ceafa la soare, după ce ai cules cîteva boabe.
― Şi noi ce facem acum? întrebă Tic. Întotdeauna sînt în conflict cu
natura. Stai! Voiam să te întreb ceva. Cum ai prins barca?
― Mai bine să nu mă întrebi, Ticuşorule. Cîştigarea ei, acolo la concurs,
a fost un fleac, o floare la ureche. De cîteva ori am crezut că n-o să mai simt
pămîntul sub picioare.
Tic îşi duse mîna la ochi auzind vorbele lui Ursu. Voia parcă să alunge o
vedenie.
― Trebuia s-o laşi dracului, Ursule! Dacă ai văzut că Maria a scăpat...
Nebuna! Idioata! Dacă ai şti ce spaimă am tras!... Cînd am văzut-o adusă de
ăla în braţe, întîi mi-a sărit inima, dar, pe urmă, cînd am văzut că mişcă,
zău dacă n-am vrut s-o trag de păr.
― Asta de bucurie, Ticuşorule. Ţi-am văzut eu chipul cînd ai intrat în
cort.
― Lasă că ţi l-am văzut şi eu pe-al tău nu numai în cort... şi afară... Ei,
dar ce rost mai are să ne amintim? Ce ne facem? Tu crezi că se termină
repede vijelia?
― Nu mai durează mult. Dintr-o dată se potoleşte marea. Nici n-ai timp
Cele două fete stăteau în cort. Maria trăise senzaţia deplină a groazei,
abia după ce fusese salvată. Oboseala o adormise repede. Un coşmar o trezi
după cîteva ore de somn şi de atunci nu mai reuşise să adoarmă. Amintirea
clipelor prin care trecuse o umplea de groază. Fusese la un pas de moarte.
Dimineaţa o găsise desfigurată, încercănată, tremurînd din tot corpul, ca
zgîlţîită de friguri. Lucia îi căutase nişte calmante, o frecţionase cu alcool,
încercase s-o liniştească, şi, pînă la urmă, hotărîse în sinea ei să rămînă la
căpătîiul Mariei. Era convinsă că, înaintea oricărui leac, Maria avea nevoie
de o prezenţă omenească lîngă ea. Îşi simţi mîna prinsă şi strînsă ca într-un
cleşte. Rămaseră aşa ore întregi, pînă ce faţa Mariei se eliberă de spectrul
groazei şi respiraţia îi deveni mai liniştită.
― Mulţumesc, Lucia, şopti ea. Prin ce-am trecut! Nu atunci, acum...
― Nu trebuie să te gîndeşti, îi spuse Lucia poruncitor. Înţelegi? Nu
trebuie să te mai gîndeşti! Uită! A trecut!
― Asta încerc. Nu fac nimic altceva. Şi de ce? De ce?
― Băieţii sînt în plină activitate. Cercetează marea cu ajutorul
talazurilor.
― Încă nu pot să mă gîndesc la ei, Lucia. Mai vreau să rămîn puţin în
amintire. Pentru că e ceva cald, luminos, acolo. Oare pot să-ţi spun?
Îşi aminti şi Lucia ceva şi îşi duse cu un gest instinctiv mîinile la piept.
Cireşarii îşi adunau din nou gîndurile în jurul unui foc de noapte. În
ochii lui Victor dansul flăcărilor părea vesel. În ochii celorlalţi însă părea
enigmatic, ca o luptă între lumină şi beznă.
― Expediţia noastră se apropie de sfîrşit, începu Victor. Eu, cel puţin, îi
simt sfîrşitul aproape. Şi cred că şi voi trăiţi aceeaşi stare. Am colindat mult
litoralul, am trăit deziluzii, speranţe, bucurii trecătoare, ne-am făurit vise,
Soarele cobora spre asfinţit. Şase tineri se strînseseră în cortul cel mare.
Mai mult tăceau. Fiecare îşi căuta gîndurile. Şi le căutau sau şi le găseau în
marea agitată.
― Toate tainele se ascund în epavă, spuse unul dintre ei.
― Toate tainele se zbuciumă în mare, adăugă una dintre fete.
Tăcerea se aşternu din nou, dar pentru scurtă vreme. Cel de-al şaptelea
tînăr, cel care ceruse socoteală în fiecare clipă mării năvăli în cort.
― Gata! ţipă el. Şi-a potolit furia! Veniţi s-o vedeţi! E ca o oglindă. Parc-
ar aştepta s-o prefacem în cioburi.
Ieşiră cu toţii afară din cort. Nici o cută nu mai tulbura suprafaţa mării.
Se uitară spre soare. Ziua încă nu se terminase. Nici o fanfară nu le însoţi,
totuşi, asaltul. Marea îi primea fără să se răzvrătească. Accepta cucerirea.
― S-au rupt funiile! îi întîmpină Dan ca sculat din morţi. Ce v-am spus
eu?
― Am dat peste epavă, urîciosule! îi răspunse Tic. Am descoperit epava!
Dan clipi de cîteva ori din ochi, încercînd să înţeleagă. Se aşeză apoi în
nisip şi începu să-şi frece fruntea.
― Cred că sînt încă buimac. Nu mi-am revenit. Nu ştiţi cum mă cheamă,
că mi se pare că nu sînt eu...
Ursu îşi bătu de cîteva ori palmele şi strigă tare, pentru a fi auzit de cei
de dincolo:
― Gata! epava a ajuns la zidul submarin.
― Şi taina? întrebă Victor de pe malul celălalt.
― Taina?! se repezi Tic. Taina... trebuie s-o vedem... Să ne scufundăm.
Noi n-am urmărit decît epava. Nici n-am avut... alt gînd.
― Barca! strigă Victor. Veniţi cu barca! Sau, mai bine, opriţi-vă cu ea la
mijloc.
Echipa care rupsese frînghia se îmbarcă. Ajunse odată cu înotătorii la
sfera de lemn.
― În epavă nu e absolut nimic, raportă Tic .Să vedem ce-o fi lăsat ea aici.
― Nu mai e nici un pericol, spuse Ursu. Toată lumea poate să se
scufunde. În sfîrşit mergem în plimbare, fără nici o sarcină.
― Cred că anticipezi, îi şopti Tic. Eu am dat peste ceva la lespede. Lasă
c-o să fac descoperirea a doua oară.
Se scufundară toţi, fete şi băieţi la un loc. Toţi se îngrămădiră spre
bazinul de marmură. Numai Tic se duse în altă parte. Îşi plimbă încă o dată
degetele pe suprafaţa lespezii şi încă o dată simţi şanţurile adînci, regulate.
Cînd ieşiră prima dată la suprafaţa apei, nu scoase nimeni nici un
cuvînt. Traseră cu nesaţ aer în piept şi coborîră din nou. A doua oară cîteva
glasuri şoptiră uimite:
― Ce poate fi?... Ce taină a fost acolo?
A treia oara părăsiră sfera. Se înapoiară la ţărm pentru a-şi ordona
avalanşa de gînduri. Se priveau cu uimire, căutau răspunsuri.
― E un mormînt!
― O criptă!
― Un sarcofag!
― Un monument funerar. Nici o îndoială. E un monument funerar.
Toţi cireşarii şi prietenii lor erau strînşi în jurul focului de noapte. Ursu
desenase pe o foaie de hîrtie literele pe care le culesese şi le memorase în
vîrful degetelor. Lîngă marginea de sus a lespezii, la mijloc, pipăise un o mic
parcă neterminat, parcă tăiat drept în una dintre părţi. Alături de acest o
mic descifrase tot un o, însă un O mare, întreg, rotund. Cîteva palme mai
jos degetele lui se plimbaseră în trei şănţuleţe, legate, care formau
împreună o singură literă: N. Lîngă aceasta pipăise un semn ca un unghi:
A. Mai departe o literă formată dintr-o singură buclă şerpuitoare: S. Ultima
literă pe care-o pipăise îi era cunoscută. Degetele lui o memoraseră. Era un
O. Pe foaia albă de hîrtie memoria degetelor însemnase aidoma cele şase
litere: PO NASO