Ultima noapte de dragoste

de Camil Petrescu
Contextul epocii literare
Din aria bogată a tipurilor de roman asociate modernismului, Camil Petrescu preia mijloace inedite ale analizei
psihologice, pe care le proiectează într-un roman al experienței, încadrat în ceea ce istoria literară a numit
„proza autenticității”. Romanul modern subiectiv al lui Camil Petrescu își pierde tradiționala menire de
reprezentare a realității, în favoarea ipostazierii scripturale a fragmentării lumii, a individului în locul tipului, a
analizei în locul narațiunii, a adâncimilor psihicului în locul manifestărilor sociale, a confruntării omului cu sinele
în locul așezării în coerența lumii, acest tip de roman ajungând în spațiul românesc pe fundalul sincronismului
teoretizat de Eugen Lovinescu.

Specie
Romanul este o specie a genului epic în proză, cu acțiune complexă, de mare întindere, desfășurată pe mai multe
planuri și cu personaje numeroase. Fiind un roman modern,autorul își propune ‘sa absoarbă lumea în interiorul
conștiinței, anulându-i omogenitatea și epicul, dar conferindu-i dimensiuni metafizice.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, publicat în anul 1930, este un roman modern, psihologic, de
tip subiectiv, prin: calitatea de personaj-actor a naratorului, scriitura la persoana I, aspectul de confesiune și de
monolog autoanalitic care dublează nararea faptelor, anularea criteriului cronologic prin memoria involuntară,
tehnica jurnalului, amprentarea psihologică și filozofică a narațiunii, preocuparea accentuată pentru universul
interior, ca reflexie personală a evenimentelor exterioare. Adept al romanului proustian, pe care și-l asumă ca
model de creație, Camil Petrescu propune o nouă viziune asupra raportului dintre realitate și creație, bazată pe
sinceritate în valorificarea experienței proprii și pe autenticitatea trăirilor transpuse în roman: „Să nu descriu
decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu… […] Eu nu pot vorbi
onest decât la persoana întâi.” În prefața de la ediția din 1955 a romanului, intitulată ,,Cuvant după un sfert de
veac”, Camil Petrescu mărturisește ca ,,dacă partea întâi a acestui roman e o fabulație, e adică născocită […] și
deci eroul Stefan Gheorghidiu cu soția lui sunt pură ficțiune, în schimb se poate afirma că partea a doua a cărții,
aceea care începe cu întâia noapte de război, este construită după memorialul de companie al autorului,
împrumutat cu amănunte cu tot eroului”.

Perspectiva narativă
Romanul este scris la persoana I, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Stefan Gheorghidiu, care
trăiește doua experiente fundamentale: iubirea și războiul.

Instanțele comunicării narative

Narațiunea la persoana I, cu focalizare exclusiv internă/ viziunea ,,împreună cu”, presupune existența unui
narator implicat. Punctul de vedere este unic și subiectiv, al personajului-narator care mediază între cititor și
celelalte personaje. Însă situarea eului narativ în centrul povestirii conferă autenticitate, iar faptele și personajele
sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate, analizate.
Construcția discursului narativ
Textul narativ este structurat în doua parti,precizate in titlu,care indica temele romanului și, în același timp, cele
două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și războiul. Dacă prima reprezintă
rememorarea iubirii matrimoniale eșuate (dintre Stefan Gheorghidiu și Ela), partea a doua, construită sub forma
jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmărește experiența de pe front, în timpul Primului Război Mondial.
Prima parte este în întregime ficțională, în timp ce a doua valorifică jurnalul autorului, articole și documente din
epocă, ceea ce conferă autenticitate textului.

Unitatea romanului este asigurată de unicitatea conștiinței care analizează efectele celor două experiențe în plan
interior și de două artificii de compoziție:primul capitol și scena dinte cele două părți ale romanului, cântecul de
la răspântie de drumuri (topos simbolic), care contopește ,,chinurile iubirii mele de oraș și chinurile, ca o drojdie,
în sufletul ăsta obștesc de răspântie”.

Titlul
Titlul romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” semnifică, prin alegerea și folosirea
cuvântului „noapte”, nesiguranța, incertitudinea personajului principal, dar și ascunsul și iraționalul. Cele două
„nopți” din titlu marchează două etape diferite din viața lui Ștefan Gheorghidiu: iubirea și războiul, evenimente
marcante din viața sa. În final, personajul principal va înțelege că drama războiului este mult mai puternică decât
dezamăgirea suferită în planul amoros.

Titlul romanului indică temele acestuia și poate fi confederat o metaforă a timpului, o metafora psihologică a
modului în care timpul obiectiv si evenimentele exterioare, dar și interioare sunt asimilate în prezent.

Cuvintele ,,ultima” și ,,prima” se află în relație cu textul epic și se referă la semnificații profunde ale scriitorului,
simbol care sintetizează coordonatele spațio-temporale ale textului. Noaptea conștiinței e legătura dintre cele
două părți ale romanului, date de trăirile conștiinței.

Tema
Așa cum remarcăm încă din titlu, tema romanului este iubirea, dar și războiul.  Personajul central trăiește două
experiențe care îl marchează și în același timp îi provoacă suferință. Este vorba despre aspirația sa spre iubirea
absolută și despre tragedia războiului care îl apropie de moarte. În prezentarea celor două experiențe accentul
cade pe latura psihologică, deoarece se urmărește ecoul pe care îl au evenimentele în conștiință personajelor.
.Romanul tratează aspirația spre ideal, înfățișând relația dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela. Cu ajutorul memoriei
involuntare, experiențele interioare ale protagonistului sunt aduse în spațiul real, în timpul obiectiv, drama
războiului fiind mult mai puternică decât cea a sentimentului de iubire.  Dintre motivele pe care le întâlnim în
textul lui Camil Petrescu, de remarcat este războiul, văzut ca o experiență reală, trăită de autor, dar și
observarea vieții interioare/introspecția psihologică, prin analizarea frământărilor interioare ale personajelor și
tensiunea intelectuală. De asemenea, sunt notabile unicitatea sentimentului de iubire și setea de absolut a unui
personaj intelectual.”
Viziunea despre lume a scriitorului este una modernă, corelată cu ideologia lui Eugen Lovinescu. Literatura sa
este o expresie a spațiului urban și o imagine a intelectualului modern,  spirit reflexiv cu preocupări filosofice și
literare, accentul fiind pus pe factorul psihologic și nu pe acțiune. Precum la romancierul francez Marcel Proust,
pentru Camil Petrescu creația se conturează prin descrierea propriei conștiințe, autenticitatea realizându-se prin
exprimarea cu sinceritate a propriilor experiențe de viață și prin refuzul scrisului frumos (stilul anticalofil).
Conflictul
Spre deosebire de romanele tradiționale în care conflictul se desfășoară la nivel exterior între diverse personaje,
în romanul lui Camil Petrescu, conflictul este interior și se produce în conștiința personajului narator, Ștefan
Gheorghidiu, care trăiește stări si sentimente contradictorii în ceea ce o privește pe soția sa, Ela. Acest conflict
interior este generat de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Așa cum a remarcat
si critica literară, Gheorghidiu trăiește cu iluzia că s-a izolat de realitatea înconjurătoare, însă tocmai aceasta
realitate în care nu vrea sa se implice va produce destrămarea cuplului. Implicarea Elei în lumea mondenă pe
care eroul o disprețuiește și față de care ține să se detașeze reprezintă principalul motiv al rupturii dintre Ștefan
si soția sa. Așadar, conflictul interior trăit de protagonist se produce din cauza discrepanței dintre aspirațiile lui
Gheorghidiu si realitatea lumii înconjurătoare.

Conflictul exterior pune în evidență relația personajului cu societatea, accentuând același orgoliu al respingerii și

plasându-l în categoria inadaptatului social.

Construcția subiectului (acțiunea)

Romanul debutează printr-un artificiu compozițional: Acțiunea primului capitol, ,,La Piatra Craiului in munte”,
este posterioara întâmplărilor relatate în restul Cărții I. Capitolul pune în evidență cele doua planuri temporale
din discursul narativ: timpul narării (prezentul frontului) și timpul narat(trecutul povestii de iubire). În primăvara
lui 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, Ștefan Gheorghidiu asistă la popota ofițerilor la o discuție
despre dragoste și fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care și-a ucis soția infidelă a
fost achitat la tribunal. Această discuție declanșează memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i amintirile
legate de cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela.

Întocmai ca la Proust,un eveniment exterior(aici, discuția de la popota) declanșează rememorarea unor

întâmplări sau stări trăite într-un ,,timp pierdut”, dar spre deosebire de fluxul memoriei involuntare proustiene,
în cartea lui Camil Petrescu evenimentele din trecut sunt ordonate cronologic și analizate lucid, fiind vorba de
memoria voluntară. La Proust, personajul-narator retrăiește trecutul, la Camil Petrescu, îl analizează și
interpretează.

Iubirea
,,Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colega de la Universitate și bănuiam că mă înșală” este fraza cu care
debutează abrupt cel de-al doilea capitol, ,,Diagonalele unui testament”, dar și retrospectiva iubirii dintre Stefan
Gheorghidiu și Ela. Tânărul, pe atunci student la filozofie, se căsătorește din dragoste cu Ela, studentă la Litere,
orfană crescută de o mătușă. Iubirea bărbatului se naște din admirație, duioșie, ,, Iubești întâi din milă, din
îndatorire, din duioșie, iubești pentru că ști că asta o face fericită”, dar la o autoanaliza lucidă, naratorul
mărturisește că mai ales din orgoliu, fiind ,,măgulit de admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine,
fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente”.

După căsătorie, cei doi soți trăiesc modest, dar sunt fericiți. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o moștenire,
pe care Gheorghidiu o primește la moartea unchiului său avar-Tache. Ela se implică in discuțiile despre bani, lucru
care lui Gheorghidiu îi displace profund ,,Aș f vrut-o mereu feminină, deasupra acestor discuții vulgare”. Mai
mult, spre deosebire de soțul său, Ela este atrasă de viata mondenă, la care noul statut social al familiei îi oferă
acces. Cuplul evoluează spre o inevitabila criză matrimonială, al cărei moment culminant are loc cu ocazia
excursiei de la Odobești, când se pare ca Ela îi acordă o atenție exagerată unui anume domn G., care, după opinia
personajului-narator, îi va deveni mai târziu amant. După o scurtă despărțire, Ela și Stefan se împacă. Capitolul
,,Ultima noapte de dragoste” prezintă ultima permisie care îl aduce lângă Ela, moment în care află cu stupoare că
aceasta îl chemase pentru a-i cere sa-i asigure starea materială în cazul morții sale pe front. Mai mult, află și de
prezența în oraș a presupusului amant. E gata să se răzbune împușcându-l, dar nu mai are timp pentru că
izbucnise războiul.

Războiul
A doua experiență în planul cunoașterii existențiale o reprezintă războiul,iar ,,absolutul morții eclipsează
absolutul iubirii” (Dumitru Micu). Frontul reprezintă haos, mizerie, măsuri absurde, învălmășeală, dezordine.
Ordinele ofițerilor superiori sunt contradictorii, iar din cauza informațiilor eronate, artileria română își fixează
tunurile asupra propriilor batalioane. La confruntarea cu inamicul se adaugă frigul și ploaia. Experiențele
dramatice de pe front modifică atitudinea personajului-narator față de celelalte aspecte ale existenței sale.
Drama sa conjugală, gândul la cei adăpostiți în spatele frontului se estompează, devin minore față de violența
realității.

Capitolul ,,Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” ilustrează absurdul războiului și tragismul confruntării cu
moartea. Viața combatanților ține de hazard,iar eroismul este înlocuit de spaima de moarte, care păstrează doar
instinctul de supraviețuire și automatismul: ,,Nu mai e nimic omenesc in noi”.

Rănit și spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă, la București, dar se simte detașat de tot ce îl legase de Ela.
Obosit să mai caute certitudini și să se mai îndoiască, o privește acum cu indiferenta ,,cu care privești un tablou”
și hotărăște să o părăsească.

Incipit-final
Deși acțiunea presupune un timp cronologic de câteva luni, cât Ștefan a fost pe frontul din Transilvania, timpul
psihologic are cu totul alte dimensiuni, determinate de trăirile sufletești ale eroului. Mai întâi, în prima parte, el
este frământat de numeroase întrebări legate de drama conjugală pe care o rememorează în detaliu, întrebări la
care nu reușește să găsească răspuns. În jurnalul de front, orice răspuns poate fi relativizat, pentru că fiecare
individ trăiește o realitate a sa, personală. Însăși construcția romanului, cu un narator-personaj, lasă cititorului
opțiunea de a înțelege evenimentele așa cum le conturează Stefan sau dimpotrivă, de a le considera marcate de
subiectivitatea acestuia, cu atât mai mult cu cât sunt deseori contradictorii. Acest timp psihologic domină
existența umana, în care fiecare individ percepe și interpretează realitatea în relație directă cu propriile
experiențe de viață. Între incipitul discuției convenționale despre dragoste și moarte de la popotă și finalul
divorțului și abandonării propriului trecut, eroul traversează o experiență care leagă dragostea de moarte. Ea se
prefigurează în incipit, chiar dacă evenimentele o vor structura altfel: dacă soțul gelos își ucide soția infidelă,
Gheorghidiu va parcurge experiența uciderii imaginii soției, divorțând fără explicații și fără complicații materiale.

Personaje
Ştefan Gheorghidiu; se autoanalizează în două mari ipostaze; iubirea şi războiul. Esența sufletească a lui
Gheorghidiu este Eminesciană. Personajul dovedește o mare sensibilitate, are tendințe spre o pasiune absolută,
dar în acelaşi timp dovedește şi intransigență etică. În acelaşi timp Gheorghidiu dovedește puritate sufletească,
dovedind însă prin acesta o profundă neadaptare la compromisuri. Luciditatea lui Gheorghidiu derivă din cultura
sa impresionantă, ce a ce sporește prăpastia dintre el şi Ella. Războiul va face să fie tot schimbat, îl face pe
Gheorghidiu să reconsidere totul. Gheorghidiu are o viață sufletească, ce se deosebește clar de mediul cu care
intră în conflict.
Grigoriade: este un ziarist de mâna a 3-a trăind din tot feluri de excrocherii. Este un bun dansator monden. Este
potrivit cu mediocritatea sufletească a soției lui Gheorghidiu. Grigoriade este un beneficiar al simpatici de care
se bucură din partea femeilor.
Ella: este studentă la Litere și este o femeie cochetă este inferioară nu numai sufletește dar şi din punct de
vedere intelectual față de soțul său. Este superficială şi incapabilă de a ajunge în sfera de preocupări intelectuale.
Are frumusețe fizică şi tinerețe, şi este plină de grații. Ella disimulează cu perfidie necredința. Ella este văzută ca
şi personaj prin prisma unui intelectual lucid şi extrem de pur....
Nae Gheorghidiu: este unchiul lui Stefan Gheorghidiu și este un personaj balzacian. Este un cinic, este un
afacerist lipsit de orice scrupule, dar și versat. Este un parlamentar cu succese ieftine.
Tache Gheorghidiu - unchiul bătrân și avar al lui Ștefan, personaj de factură balzaciană; moartea bătrânului și
moștenirea pe care i-o lasă lui Ștefan vor schimba complet viața tânărului student sărac.
Tănase Vasilescu: tot personaj balzacian afacerist analfabet, viclean, poartă ochelari negrii pentru a-şi ascunde
incultura.
Stefan Gheorghidiu, personajul-narator, reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior care trăiește
drama îndrăgostitului de absolut. Gândurile și sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de cititor,
decât în măsura în care ele se reflectă în acestă conștiință. In acest sens, Ela este cel mai ,,misterios” personaj,
prin faptul că tot comportamentul ei este mediat de viziunea naratorului-personaj.
Tehnici ale analizei psihologice
Prin INTROSPECȚIE și monolog interior,tehnici ale analizei psihologice,Stefan Gheorghidiu percepe cu luciditate,
alternând sau interferând, aspecte ale planului interior (trăiri, sentimente, reflecții) și ale planului exterior(fapte,
relății cu alte personaje). MONOLOGUL INTERIOR, cu notarea stărilor fiziologice și a senzațiilor organice („Mi-
era pielea uscată, capul dur și gol să poți lovi cu ciocanul în el, parcă tot gâtul plin de câlți”, „Nu pot gândi nimic.
Creierul parcă mi s-a zemuit, nervii, de atâta încordare, s-au rupt ca niște sfori putrede”). Sunt folosite tehnici
moderne ale analizei psihologice precum: AUTOANALIZA LUCIDĂ („Evident, mă întreb uneori dacă nu-mi fac
singur această suferință”, „Nu, n-am fost nicio secundă gelos, deși am suferit din cauza iubirii”) și FLUXUL
CONȘTIINȚEI.

Modalitățile narării
Relatarea și povestirea sunt înlocuite in proza moderna cu analiza și interpretarea.Masa de la unchiul Tache este
prezentată ca o scenă balzaciană: așezarea personajelor, interesul pentru moștenire, portretul bătrânului avar și
al arivistului lingușitor Nae Gheorghidiu. Arta narativă camilpresciană ilustrează structuri moderne ale epicului și
ale discursului analitic. Memoria involuntară se asociază cu principiul substanțialității (sunt selectate episoade
semnificative, care au relevanță maximă în destinul eroilor).Opera lui Camil Petrescu oferă o imagine complexă
asupra multiplelor perspective narative care ilustrează trăsăturile unui roman modern, subiectiv, de analiza
psihologică, exprimând ideea de conștiință prin autenticitatea conflictului eroului, prins în cleștele oscilației
sufletești.

Stilul
Stilul anticalofil pentru care optează romancierul susține autenticitatea limbajului. Scriitorul nu refuză
corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate, ruptura de limbaj cotidian pe care o provoacă emfaza din
limbajul personajelor din romanul tradițional. De aceea banalizează, de pildă, obiectul și limbajul în care se
poartă discuția de la popotă(capitolul I). Personajul-narator comentează astfel conversația ofițerilor: ,,Platitudini,
poncife din cărți și formule curente…”. Aceasta ne este doar o critică la adresa pretenției de cultură a ofițerilor, ci
mai ales a unui ,,mod neautentic de a vorbi”, teatralizat, mimetic, dar fals.

Concluzie
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman modern, psihologic, având drept
caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, memoria afectivă, narațiunea la
persona I și autenticitatea trăirii., Este reprezentativ pentru estetica autenticității și pentru o nouă viziune,
demitizată asupra războiului. Prin Ștefan Gheorghidiu, personajul-narator, scriitorul impune în literatura
română o nouă tipologie: intelectualul inadaptat, ce aspiră spre absolut