1

CEZAR PETRESCU

1907

***

1957

EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURĂ Ş I

ARTĂ

2
 Cartea a treia
───────────────────────

PĂMÎNT... MORMÎNT

3
4
Prolog

VINO ŞI VEZI!

Batalionul aştepta din amurg, lîngă gară , pe-un

tă pşan dreptunghiular, între hîde spină ri de
magazii, coame de prund, un drumeag strîmb cu
oţetari şi salcîmi.
De trei ceasuri aştepta îmbarcarea mereu
anunţată şi mereu amînată .
Noapte, pîclă şi frig. De trei ceasuri, pe toţi îi
pă trundea mai adînc în oase, noaptea, pîcla şi
frigul.

O lanternă înaintă spre triaj, în întunericul

umed.
Prin geamul roşu, lumina balansată de braţul
nevă zut al ceferistului nevă zut, vă rsa şuroaie de
sînge pe omă tul murdar, în bă ltoacele sleite, pe
traversele negre de pă cură , de-a lungul şinelor
ude şi lucii. Dîre parcă de sînge, apropiindu-se
parcă tîrîş, prelingîn- du-se parcă viclean, venind
că tre dînşii din beznă , să -i caute, ca în ară tă rile de
vis ră u.
Glasul soldaţilor a tă cut.
S-a auzit în noapte numai un cal stră nutînd.
Apoi o armă lunecînd jos, hîrşcîit, pe-un perete
aspru de piatră . O armă care a că zut, şi pe care
nimeni n-a ridicat-o.
Toţi aşteptau.
Omul cu felinar a stă tut. A ră sucit geamul roşu;
pata de sînge s-a şters. Pe cealaltă feră struie a
felinarului a curs o lumină de totdeauna, bă laie,
bună şi caldă ; tuturor cunoscuta lumină a
opaiţelor de-acasă , a fînarelor de grajduri, a
feştilelor de la icoane — aşa cum face ea parte din
5
viaţa tihnită de totdeauna... Destul atît, ca să li se
nă lucească soldaţilor fă ră să ştie de ce, amă girea
că nu va mai fi nici o plecare.
De trei ceasuri, altceva aşteptaseră , în noapte,
în pîclă şi frig. Acum, fă ră pricină , numai fiindcă o
lumină domoală şi caldă , le amintea alte lumini
de- acasă , de pace, de vetre şi candeli; acum
aşteptau vestea că mă ria sa vodă , va fi trimis
naltă poruncă pe sîrmă de telegraf, să intre
oştirea în cază rmi, să descingă cartuşierele şi să
depună armele în rastel.
— Plecarea la unu din noapte! a rostit însă sluj-
başul de gară .
Glasul era voios, puţin ră guşit. Glas de om cam
bă trîn, mucalit, chefliu, de ispravă ; mirat poate că
ştirea-i nu e întîmpinată cu bucuros ră sflu de uşu-
rare, ca al tuturor că lă torilor din gă rile cu trenuri
întîrziate:
— Ei, bravo!... Bine că s-a îndurat Domnul să ne
urnim din loc!...
Cu asemenea ră suflu înviorat credea el că
merită să fie întîmpinată vestea plecă rii.
Dar toţi au tă cut.
Aceştia, toţi au tă cut. Că ci nu erau că lă tori ca
oricare alţii.
Mîna nevă zută a ră sucit la loc geamul
semnalului roşu. Ş i deodată mîna s-a ară tat
vă zului şi degetele-i s-au muiat parcă deodată în
sînge, şi o baltă de sînge s-a lă ţit iară şi în ţă rnă , în
fire de paie şi grunzuri de zgură . Ş i toţi au privit
mocniţi la această pă relnică baltă de sînge care
mîine s-ar putea să fie îndeaievea izvorîtă te
picioarele lor, să se înalţe îndeaievea pînă la
genunchii lor, de vreme ce tot într-acolo mergeau,
de vreme ce tot întru aceasta

6
porneau. Ş i tă cerea a fost încă mai grea. Ş i
neclintirea tuturor atît de împietrită a fost, încît a
întors ochii blînzi şi uimiţi, să se uite la pă relnica
baltă de sînge, pînă şi calul ofiţeresc adă postit sub
cerga cazonă .
— Îmbarcarea la unu, flă că i!... Fiţi gata de asalt
la vagoane!... a mai spus încă o dată , rîzînd prie-
tenos, slujbaşul de gară .
A spus încă o dată slujbaşul de gară — şi a
plecat la datoriile sale, legă nînd felinarul în mînă .
Capul nu i se desluşea în beznă şi ceaţă . Se
ducea de la dînşii, prin noapte, un om fă ră cap,
cum venise, purtînd un felinar roşu în mînă , sa un
ochi de sînge holbat în beznă şi ceaţă .
Soldatul Mucenicu, uitîndu-se după el, gîndi la
încrîncenatele zugră veli de pe zidurile mă nă stirii
unde a crescut, care tot aşa ară tau oştenii pă gînă -
tă ţii ce-au fost ridicat paloşul, înfă ţişîndu-se la
judecata de apoi cu capul retezat de paloş pă gîn.
El nu vedea un slujbaş de gară , cam bă trîn,
mucalit, de ispravă , mergînd fă ră cîrteală la
datoriile sale de noapte, pe o vreme cîinoasă de
pîclă şi frig.
El a gîndit cu înfiorat cuget la acele înfricoşate
zugră veli de pe zidul mă nă stirii unde a crescut, şi
la tîlcul lor a gîndit, şi la focul Gheenei şi la
muncile Iadului.
S-a ghemuit cu mantaua între umeri.
Iar la lumînă rica de ceară , lipită de buza ţevei
de puşcă , a slovenit mai departe, în că rţulia cea
veche şi ferfeniţă , nedespă rţită de el:
zicînd cu glas de
6. 1. Cînd au rupt tunet: Vino şi vezi!
Mielul cea dintîi din
cele şapte peceţi, m-
am uitat şi auzit-am 2. Uitatu-m-am eu
eu pe una din cele atunci şi iată că un
patru fă pturi vii, cal alb s-au ară tat. Ş i
cel ce sta că lare pre
7
el avea un arc; şi i s- precum ca să bi-
au dat lui o cunună şi ruiască .
au pornit biruitor,

Soldaţii îşi cuibă reau rece culcuş de mă ntă li, la

pă mînt, lîngă magazii şi piloţi de hambare.
Unul vorbi.
— Adică !... glă sui acela. Adică , noi avem să -i
oprim oare cu puştile noastre pe oameni, dacă au
purces să -şi smulgă singuri pă mîntul lor şi
dreptatea?... Nu-i dreptatea oare mai tare decît
plumbii de puşcă ?... Cum, adică ? Arma de fier să
biruiască fiindcă -i de fier, şi fierul fiindcă -i fier, să
ră pună el dreptatea cea de la Dumnezeu?... La
aceasta aş vrea să -mi ră spundă cineva, mă car de-
ar fi deşteptul deştepţilor, dacă se-ncumetă !...
Ră spunsul nu s-a auzit lă murit.
Poate că nici nu era un ră spuns. Poate că era o
încuviinţare a întrebă rii, rostită cu jumă tate de
glas, cu grijă , să n-ajungă încumetarea pînă la
urechea mai-marilor.
S-a auzit în schimb, departe, la altă cazarmă din
deal, la cazarma din deal a că lă raşilor, s-a auzit
sunet prelung şi subţire de trîmbiţă . Alt trup de
oştire, pregă tindu-şi plecarea pe drumuri de
noapte, să -mpuşte aiurea cu plumbii dreptatea
cea de la Dumnezeu.
Soldatul Mucenicu sloveni mai departe:

3. Cînd au rupt Ş i cel ce sta că lare

Mielul a doua pecete, pre el, au primit
auzit-am eu a doua puterea să ia pacea
fă ptură vie, zicînd: de pre pă mînt,
Vino şi vezi! pentru ca oamenii să
4. Ş i s:au ară tat se junghie unii pre
mie un cal, carele era alţii; şi i s-au dat lui o
roş ca focul. sabie mare.

8
 — La noi, în sat — glă sui un recrut — la noi, în
sat, n-ai să numeri nici zece gospodari cu pă mînt
de veci. Cît despre imaş, nici pomeneală !... Ne
sugrumă şi ne beleşte administratorul... Stă pînu
moşiei, Domnul ştie pe unde-i, prin cele
stră ină tă ţi!... Spun bă - trînii că cu bunul şi
stră bunul lor se mai înţelegeau într-un fel ori
altul; mai era chip de tră it... N-aveau nevoie
boierii de atîta pă mînt; ne mai lă sau şi nouă , cu
vitele noastre... Acuma, dacă au dat ei de cîşligul
moşiilor, fă cîndu-se mai nesă ţioşi decît stă pînii
cei

9
vechi şi dacă oamenii cer rînduială a pă mîntului
după cumpă na dreptă ţii, cum să le ră spundem cu
puşca, noi, sînge din sîngele lor?... Cum am să trag
eu cu puşca-n tă tuca?...
— Ai să vezi şi ai să -nveţi cum! rînji în întuneric
alt glas, înră it. Primeşti ordin şi tragi!... Parcă
domnii gradaţi care dau ordinul, îs bucuroşi dînşii
de ordin?... Au jurat supunere şi credinţă ...
Iezecută şi dînşii, iezecuţi şi tu, ordinu, cu
supunere şi credinţă Asta-i!...
— Atuncia nu mai este nici o dreptate pe lume?
— Pricina-i că sînt mai multe dreptă ţi. Mai
multe dreptă ţi, cu mai multe cumpene de
mă sură toare. Cumpă na celui mai tare se pleacă
spre dînsul, la dreptatea lui; nu spre mine şi tine,
cu dreptatea mea şi a ta, să rmana de dînsa!... Aşa
fost-a el de cînd lumea şi aşa fi-va el cît lumea!...
De ce să te miri?...
Recrutul culcat pe manta, cu faţa în sus, a tă cut
cu ochii deschişi în noaptea neagră şi umedă .
Nu lică rea nici o stea. Poate că şi stelele cerului
s-au stins. Au murit.
Soldatul Mucenicu, stră in de la toate aceste
întrebă ri şi ră spunsuri, îşi urmă cetania de unul
singur, silabisită , cu ison de strană :

5. Cînd au rupt 6. Ş i în mijlocul

Mielul pecetea a celor patru fă pturi
treia, auzit-am eu vii, auzit-am un glas
pre a treia fă ptură carele zicea: O
vie, zi- cînd: Vino şi mă sură de grîu
vezi! pentru un dinar. Trei
M-am uitat şi iată mă suri de orz pentru
că s-au ară tat un cal un dinar! Dară să nu
negru. Ş i cel ce sta vă tă mi cumva untde-
că lare pre cal, în mî- lemnul şi vinul!
nă avea o cumpă nă .

10
 Calul ofiţeresc a stră nutat, cu toate învelitorile
aşternute pe el. S-a ridicat un leat să -i potrivească
pă tura, să -i pună sub bot dimirlia de ovă z.
Pe urmă , a ră mas cu palma sprijinită în şoldul
calului, uitîndu-se departe, spre gara unde se
ză reau pe peron, ca într-un ochian de lumină ,
ofiţerii intrînd şi ieşind, cu echipament de
campanie.
A vrut să rostească poate ceva, dar şi-a luat
seamă . Soldatul Mucenicu a întors fila, urmînd:

7. Cînd au rupt el, se numea Moartea

Mielul pecetea a şi împreună cu el
patra, auzit-am eu venea Să laşul
glasul celei de a morţilor. Ş i li s-au
patra fă pturi vii, dat lor putere peste a
zicînd: Vino şi vezi! patra parte a
8. Ş i m-am uitat, şi pă mîntului, ca să
iată că s-au ară tat un ucidă pre oameni cu
cal galben. Ş i cel ce sabia, cu foamete, cu
sta că lare pre molimi şi cu fiarele
pă mîntului.

Un că prar care nu-şi gă sea somn, a trecut

pă şind peste trupurile întinse la pă mînt. S-a oprit
cu picioarele ră şchirate, cu mîinile în buzună ri şi
capela pe ceafă , în faţa soldatului Mucenicu. A
întrebat, rîzînd şi mozolind capă tul de ţigară în
gură :
— Tot Apocalipsa o boscorodeşti tu, acolo,
Muce- nicule?
— Tot...
— Ş i ce mare ispravă te-nvaţă ?...
Soldatul Mucenicu a pus palma pe fila deschisă
şi a ridicat ochii.
Avea ochii negri şi mistuiţi de bolnavă arşiţă în
pîlpîirea lumină rii de ceară lipită în ţeava de
puşcă .
Glă suind moale a spus:
11
 — Mă -nvaţă ... Multe mă -nvaţă !... Astă -vară , na-
inte de a intra la oştire, tot aşa mă aflam eu într-o
noapte, la iarmaroc, la Că liman, într-o tabă ră de
cară cu focuri... Ci tot aşa, le-am pomenit eu
oamenilor de-acolo şi de atunci, din acea noapte
de vară , despre vestirile Apocalipsei şi despre
semnele scrise de Sfîntul Ion Teologul. Iară dacă -
ţi aduci dumneata aminte, apoi era atuncea în toi,
alt iarmaroc, mai dihai decît cel obştesc din
fieştece an, la Tîrgul Că li- manului, în sfînta zi de
Adormire a Maicii Precista... Era în toi, iarmarocul
cel mare al boierilor de la Bucureşti, de-i zicea
iarmarocului aceluia Esposiţie Jubiliară ! Ci mari
pră znuiri mai erau şi mari desfă tă ri, că mersese
zvonu-n lume şi poroncă de sus, de purcedeau şi
gospodarii satelor cu primarii în frunte, să vadă şi
să se minuneze... Ci oamenii vorbeau acolo, în
preajma cară lor, despre cîte au auzit dînşii de la
alţii şi cîte-au vă zut cu ochii lor despre acel
iarmaroc al boierilor, de-i zicea Espoziţie
Jubiliară . Ci despre toate acele, erau semne în
Apocalipsa pe care am învă ţat eu s-o citesc... Şi-
atuncea le-am tă lmă cit eu oamenilor acele
semne... Iară unii au clă tinat din cap a
neîncredere, ci alţii au crezut... Iară acelor vestiri,
iată -le că le-a venit sorocul împlinirilor, mai
nainte de a se plini anul!...
Că prarul a mormă it, cu ţigara lipită în colţul
gurii:
— Mă i ră cane, bă iatule! Prea vorbeşti tu ca la
strană ... Ia aminte, că aicea eşti la meliţie, nu la
că lugă rie!... Mai cuminte ai citi tu Cartea
soldatului, nu bîiguielile sfîntului tă u, Ion
Teologu... Pentru slujba pe care mergem noi s-o
facem, are să -ţi, fie mai de folos. Învaţă , mă i
bă iete, mînuirea armei și lasă vestirile, să nu te
prindă vagmistrul şi să -ţi tragă o vestire la fă lci ca
aceea!...

12
 Rîdea şi el cu voie-bună , ca slujbaşul de gară cu
felinar roşu.
Era un caporal de ispravă . A fă cut semn cu
mîna:
— Pînă la-mbarcare, mă duc să -i trag o duşcă
de vin. Tu roagă -te pentru iertarea pă catelor şi
tică loşiilor noastre, cele trecute şi cele viitoare,
mă i Mu- cenicule!...
A vorbit, a rîs şi s-a dus.
Soldatul Mucenicii a purtat ochii mistuiţi de
arşiţă şi de-o îndurerată nedumerire peste
trupurile camarazilor aşternute la pă mînt, la
magaziile negre şi hîde, la cîmpurile înghiţite de
neguri. Parcă atunci le vedea toate întîia oară ,
întrebîndu-se ce. caută acolo. A potrivit apoi
că rţulia în lumina tremură toare şi a mai citit încă :

9 Iar cînd au rupt eşti Sfînt şi Adevă rat,

Mielul pecetea a pînă cînd vei
cincea, am vă zut sub mai ză bovi a judeca
altar sufletele celor şi a cere socoteală
ce fuseseră junghiați prigonirilor pentru
din pricina sîngele nostru
cuvîntului lui vă rsat?
Dumnezeu şi din
pricina mă rturisirii
pe care o fă cuseră
dînşii. 10. Ş i ei
strigau cu glas tare şi
ziceau: Pînă cînd
Stă pîne, Tu carele

Deodată , din noapte, cu vuiet de fier şi de roţi şi

de osii, s-a nă pustit un tren luminat.
Un tren cu opririle scurte, din cele mai repezi
pe lume, cu mînere nichelate la uşi, cu geamuri de
cristal şi jilţuri moi de catifea roşie. Se ză reau
înlă untru, tolă niţi pe puhave perne, că lă tori citind

13
ziare şi foi. Se vedeau la mese întinse, cu feţe de
albă şi sclipitoare nea, sub lă mpi cu pă lă rioare de
mă tase trandafirie; se vedeau că lă tori, bă rbaţi şi
femei, ispră - vindu-şi ospă ţul, deşertînd cupe,
rîzînd şi vorbind.
Unii soldaţi s-au ridicat într-un cot să privească
minunea ochilor, cu sala lungă de ospă ţ pe roate.
Alţii s-au întors prin somn şi-au gemut.
Trenul de lux şi de noapte, a pornit după clipită
mai departe, ducînd spre oraşele cele luminate şi
mari de aiurea, ducînd la adă postul lor cald şi fă ră
primejdie, că lă torii pră vă laţi pe pernele moi,
mesenii ospeţelor pe sfîrşite.
Gara a ră mas mai pustie şi neagră , în noapte, în
ceaţă , în frig. Soldaţii culcaţi la pă mîntul umed şi
rece, erau şi dînşii în noapte, încolă ciţi şi negri ca-
viermii.
— Te gîndeşti, a vorbit unul, te gîndeşti că
pentru dînşii, mergem noi să le apă ră m dreptatea
lor şi tragem cu arma. Mă car de s-ar face loc şi
pentru o dreptate a morţilor după aceea!...
Soldatul Mucenicu n-a auzit. El a întors altă
foaie şi a citit:
9. 20. Ceilalţi argint, de aramă , de
oameni, care n-au piatră şi lemn, care
fost ucişi de aceste nu pot nici să vadă ,
urgii, nici atunci nu nici să audă , nici să
s-au pocă it de cele ce umble.
fă cuseră dînşii cu 21. Şi nu s-au
mîinele lor, şi n-au pocă it de uciderile
contenit a se închina lor, nici de curvia lor,
Demonului şi idolilor nici de jefuirile lor.
de aur, de

— N-ai mai sfîrşit, Mucenicule?... a întrebat că -

prarul cu capela plecată pe-o sprînceană , mai
vesel acum, fiindcă se încă lzise cu trei duşte de
vin. Ce mai spune la Apocalisa ta?

14
 — Spune: Vino şi vezi!... Avem să mergem şi să
vedem...
Că prarul n-a înţeles şi a rîs. S-a dus mai departe
mozolindu-şi ţigara în gură , pă şind peste trupuri
culcate în noapte, ca viermii cei negri, încolă ciţi.

Soldatul Mucenicu a potrivit lumînarea lipită în

ţeava de puşcă . O lacrimă de ceară a picurat pe
foaia gă lbie, veche şi sucită la colţuri.
Atunci el a zgîriat pata de ceară cu unghia, pînă
ce cuvintele chemă rii s-au ivit iară şi citeţ ochilor:
— Vino şi vezi!

15
16
Capitolul I

AU PORNIT BIRUITOR, PRECUM CA SĂ

BIRUIASCĂ

Ră suflarea gîfîită aburea geamul.

Bă trînul Hună sin Leiba a şters ceaţa cu
degetele slă bă noage, osoase, scuturate de tremur.
Ş i îndată , prin rotocolul limpede acum, s-a că scat
aceeaşi neliniştitoare ară tare.
Dincolo de ză plaz, pe dîmbul pră vă lat, lîngă
nucul ars pe jumă tate de tră snet, un om cu mîna
înfiptă în şerpar. Un om dîrz, neclintit, în picioare,
uitîndu-se ţintă la curte.
Era pască altul întotdeauna şi parcă e
întotdeauna acelaşi.
Omul de afară iscodea încordat să nu-i scape
nimic din pustiul nefiresc al ogră zii, al aşeză rilor,
al uşilor închise. Bă trînul Hună sin Leiba, de sus,
ca de la o feră struie de cetate împresurată , îşi
că znea sînguru-i ochi lă crimos să sfredelească
depă rtarea şi să desluşească iscoada la chip. O
dată a crezut că -i Sofronie Leahu. Altă dată , i s-a
pă rut că -i rînjeşte Petrache Dumba, comandirul
tuturor sumuţă rilor de astă - toamnă încoace. Pe
urmă , un pră pă dit şi bicisnic, omul cel mai
netrebnic din sat, Chirilă Chitic. Iar acum e Istrate
Creţu. Numai că -i el.
Dar de-i el ori altul, totuna! Acum toţi au
aceeaşi faţă stră ină , vră jmaşă şi ameninţă toare.
Ce anume vor să vadă la curte şi ce anume
aşteaptă ? Ş i cînd oare se schimbă unul cu altul, de
nu i-a ză rit niciodată venind şi plecînd?
17
 Hună sin Leiba, îşi aude bă tă ile inimii, în
mocnita, spă imoasa, nabuşitoare tă cere din odaie,
din casă , din lume.
Le-aude, bă tă ile inimii, şi le simte, zvîcnind
dureros, cu o sfîrşeală care-i moaie genunchii, de-
i gata să cadă , să lunece jos, dacă nu s-ar rezema
de pervazul ferestrei. Se rează mă . Ră suflă . Mai
capă tă vlagă . A şters încă o dată abureala opacă
din geam. Iar prin rotocolul lă rgit, încă o dată a
cuprins înfă ţişarea deznă dă jduită , de pustiu şi de
pă ră sire a aşeză rilor din care toată viaţa s-a golit,
cum i se goleşte lui inima de sînge.
În ogradă nici ţipenie. Au plecat toţi?... S-au
ascuns toţi?... Pîndesc de undeva toţi, de după uşi
şi obloane?...
Peste glodurile gă lbii, grunzuroase, urîte,
amorţite iară şi de ger, după dezgheţul de-o
să ptă mînă , vîntul spulberă o fă iniţă mă runtă de
ninsoare. Nu prinde strat alb. Astupă numai
dîrele şă nţuite de roţi şi ur- mele copitelor
clefă ite în hleiuri; se-nfundă în alte noroaie sleite
din ocoale.
Se vestea primă vara pînă la alaltă ieri; acum e
ca un început încruntat de iarnă .
Cerul vînă t. Crengile negre. Ograda deşartă ca
niciodată , cu uşile grajdurilor vraişte şi cu
vîrtejuri de paie mă turate în vîntoasă ; cu un
singur cîine şchiop şi flocos, ugilit, trecînd de la
un şir de acareturi dă ră pă nate, oblu, în fund, spre
hambare.
Nici o ţipenie nu-i alta pe lume, în afară de
cîinele şchiop şi de omul acela înalt, ciolă nos,
neclintit lîngă nucul ars pe jumă tate.
De adineauri a mai crescut parcă . Mai creşte,
tot creşte, să acopere cerul. Hotă rît că e Istrate
Creţu! Alt tartor al tuturor ră ută ţilor şi zurbelor
nebune din

18
sat, de astă -toamnă încoace. Istrate Creţu pe care
l-a purtat Iuju toată iarna de colo-colo, cu
jandarmii din urmă , la cercetă ri şi judecă ţi,
pentru vorbe aduse cu pîra de Chirilă Chitic.
Acum au uitat de pîri şi dezbinuri între dînşii.
Se înlocuiesc unul pe altul la pîndă . Fac una şi
aceeaşi strajă , neclintită , neînţeleasă şi
ameninţă toare, de cealaltă parte a împrejmuirii,
afară , în coasta curţii, la vadul trecerilor.
Bă trînul Hună îşi şterge broboanele reci.
Noaptea se apropie turbure, vicleană , gră bită .
Norii se tîră sc peste dealuri lutoase, ca slute şi
bezmetice dihă nii. Spulberul de omă t se înteţeşte
şi se alină fă ră nici o noimă , parcă s-a rupt şi
cumpă na vremii.
A schelă lă it cîinele cel şchiop şi a tă cut. A
schelă - lă it tot fă ră noimă , fă ră pricină , prelung,
dureros, ca un vaier omenesc prin somn.
Nimeni nu s-a ivit la uşi, la ferestre, sub
straşina şurilor — să vadă ce-i.
Dacă ar ră cni şi s-ar vă ieta un glas de om în pri-
mejdie de moarte; tot aşa nu s-ar ivi nimeni! Nu-i
nimeni. Din cîţi toţi pleacă de-o să ptă mînă , nici
unul nu se mai întoarce.
Ghizela şi Sidor la Iaşi. De două zile au dat tele-
gramă că sosesc: de atunci nici o ştire. Marcus a
mers să privegheze dis-de-dimineaţă un
transport de grîu, la gară , pentru Bră ila; acolo a
ră mas. A trimis după el un argat că lare, la gară , să
vadă ce se întîmplă şi să aducă ră spuns. Argatul
dus a fost. Iar după ce-a fost dus, ca la un semn
dinainte înţeles, s-au mistuit şi ceilalţi rîndaşi de
la grajduri, de la hambare şi ocoale. Au intrat în
pă mînt. Peste un ceas se lasă noapte deplină . Are
să -i împresoare întunericul prelins din unghere,
într-o curte pustie, golită de slugi şi de paznici,
într-o casă cu atîţia prunci şi cu o iscoadă pe
dîmbul de afară , aşteptînd şi pîndind.
Aşteptînd şi pîndind, ce?
19
 Copiii din odă ile de jos, par şi dînşii sugrumaţi
de spă imoase presimţiri. Nu mai chicotesc, nu
mai tropă ie, nu li se mai aude glasul gă lă gios; nici
mă car nu mai izbucneşte unul a ţipa ca atunci
cînd se ceartă , cînd se încaieră şi îşi smulg
jucă relele de la Viena, spre disperarea
guvernantei de la Viena.
Tac. Au muţit.
Hună , bă trîniil, nu-i vede; nu i-a mai vă zut de la
masă . Dar îi ştie ghemuiţi în colţul divanelor,
lîngă sobe, tră gînd şi dînşii cu ochii spre geam, la
ameninţarea necunoscută , de dincolo, de afară ,
dintr-o lume care deodată se încruntă la dînşii şi
rînjeşte fioros, ca Istrate Creţu şi Petrache
Dumba, ca satul întreg, ca Moldova întreagă .
E o tă cere de moarte în hardughia aceasta de
casă a foştilor stă pîni de pă mînturi şi de oameni,
cu prea multe încă peri, prea multe ganguri şi
bolţi, cu prea multe ferestre fă ră gratii şi uşi
neghintuite cu ţinte de fier. Orînda lui David
Liftac e mai chibzuit întocmită ; han de pe vremea
poştelor, zid de cetate, ză brele şi o singură poartă
în bolta intră rii cu drugi de stejar. Iar David
Liftac, neguţă tor de marfă mă runtă pe gologani
de aramă şi de nichel, are mai puţin a se teme de
mînia satului. Au să -i ră stoarne marfă din rafturi,
au s-o împră ştie şi au s-o prade, cum se aude că
pă timesc neguţă torii din partea de sus a ţă rii, în
ţinutul Botoşanilor şi Dorohoiului. Pagubă , calicie
şi bocet; dară toate oprindu-se la atît.
Pe cînd ră fuiala cu Sidor nu poate sfîrşi aşa. E o
ră fuială mai grea, mai adîncă . A ştiut el
întotdeauna că nu vor scă pa de ceasul acesta.
Totul se plă teşte pe lume. Pentru toate este o
scadenţă .
Bă trînul Hună s-a apropiat de mă suţa unde se
aflau filacterii şi că rţile rugă ciunilor cu scoarţe de
piele ră scoaptă , înfă şurate în şalul vă rgat. A

20
aprins pe rînd lumînă rile din sfeşnicul de alamă .
Ş i îndată a suflat în ele, pe rînd, să le stingă .

21
 Vă pă ile puţintele, pale, pîlpîiau, prea sinistru în
lumina vînă tă a sfîrşitului de zi, ca într-o casă un-
de-i întins un mort. Nu-i încă vremea de aprins
lumînă ri. Iar un geam luminat e-o ţintă mai
limpede decît toate pentru orice ochi ager, la
pîndă , de afară .
Tiptil, în vîrful papucilor cu talpa de pîslă , ca şi
cum altfel s-ar afla cineva să -i audă paşii, bă trînul
s-a întors la fereastră . A privit şi a să rit un pas
înapoi. Mîna i-a tremurat. Suflarea i-a stat în gîtlej
şi pică turi de sudoare rece s-au rostogolit ca tot
atîtea gră unţe de gheaţă în barba rară , zgîlţîită de
fiori.
Dincolo, pe dîmb, lîngă omul neclintit, înalt şi
cio- lă nos, ră să rise un bă ieţandru. Un bă ieţandru
cu ţundră şi ghioagă ; cu ţundră şi ghioagă mai
mari decît el. Povestea ceva şi ară ta ceva cu
braţul întins, cînd spre hambarele din fundul
ogră zii, cînd departe, pe drum, peste deal, că tre
gară .
Omul asculta în aceeaşi neclintire de stană .
Ce namilă uriaşă , crescută din pă mînt, şi cît de
vîrtos stă pînă pe sine! S-ar spune că nici nu-i
vreun localnic din satul umil şi calic, Prigorenii,
unde umblau toţi plecaţi de grumaz, cu ochii
ră puşi în pă mînt. Acela de afară , de acum, că -i
Istrate Creţu, că -i Pe- trache Dumba, că -i cel mai
nevolnic dintre toţi, Chi- rilă Chitic; acela de afară ,
stă drept şi sumeţ, uriaş, s-astupe zarea. N-a scos
palma înfiptă în şerpar; n-a întors capul spre
şoseaua gă rii unde arată bă iatul.
Dar ceva a ră spuns, dar ceva a poruncit, că ci
trimisul s-a smuncit locului si a zbughit-o la
goană .
Fuge pe poteca pră vă lată , fă cînd morişcă din
ghioaga prea înaltă pentru el, zvîrlind şi zburdînd
ca un mînz. Poate că nu duce în sat cine ştie ce
crunt ră spuns; cine ştie ce chemare pentru cine

22
ştie ce nă praznică ispravă . Poate că toate sînt
numai închipuiri.
Altfel, cum ar zburda bă ieţandrul fă ră nici o
cutremurare de cuget, să rind pripoarele de lut în
nevinovată joacă ? Aicea nu-i ţară de pogromuri şi
ucideri, ca împă ră ţia Rusiei, a ţarului şi a
prigoanelor, de

23
unde vin fugari cu boccele în spinare şi cu ochii
holbaţi încă de groaza urgiilor prin care a trecut
mereu de la 1905, mă car de două ori pe an. Aicea-
s oameni blajini, cu teamă de stă pînire şi
supunere la lege, chiar cînd îşi ies din ră bdă ri.
Ră cnesc, se zburlesc, trîntesc la pă mînt un raft cu
marfă şi pă ră duiesc un antal de rachiu; s-au
ră corit şi se întorc cuminte la treburi şi la
supunere.
Vîntul cu spic de ninsoare s-a ogoit o clipă . Prin
volbura norilor mijeşte un ostrov de senin,
neasemuit de albastru, un albastru siniliu, de
noapte. Cîinele cel şchiop s-a ridicat de la
hambare, s-a stră mutat lîngă grajd, a gă sit culcuş
şi se pregă teşte de somn, lingîn- du-şi blana
flendurită . Ca ieri seară , ca acum o să ptă mînă , ca
întotdeauna. Toate au fost numai închipuiri.
Cu inima la loc, bă trînul Hună îşi poartă ochiul
lă crimos de la fereastră , la lucrurile lui calice,
deosebite de-ale casei, din încă perea de vă duv
bă trîn. Pat de tablă cu poleiala înnegrită de
treizeci de ani, cuverturi de lînă împletite de
ră posata, dulapul de brad boit galben, oglinda cu
sticla verzuie, învă lurată , mîncată de pecingini;
ră mă şiţele din viaţa de hangiu nepricopsit, cînd
ţinea el orînda lui David Liftac.
Lucrurile uzate, tocite, lustruite de mîini şi de
ani, îi risipesc şi ele temerile închipuite. Îl întorc
la vremea cînd tră ia în mijlocul satului, în
ameninţă ri şi duşmă nii fă ră îndoială , dar de alt
soi, cu mai puţină primejdie.
Au mai fost ele începuturi de zavistie în
Prigoreni, cînd era numai un orîndar calic, tot din
pricina lui Iuju. Le-a potolit Iardache Cumpă tă şi
soaţa lui mai tînă ră pe atunci, coana Smă ră ndiţa.
A poruncit. Scurt! Ş i scurt a fost!... Oamenii s-au
întors la vetrele lor, cu nasurile în pă mînt.
Adevă rat mai e, că şi pe dînşii, tot coana
Smă ră ndiţa, a poruncit să -i încarce într-o singură
24
noapte în că ruţele curţii şi i-a trimis să se
oploşească aiurea. Scurt!... O femeie aşa de
amarnică ar înfrunta şi acuma ră zmeriţa din trei
sate. Numai să glă suiască şi nimeni nu mai vîşcîie!
Hună , bă trtnul, a oftat. Jumă tatea de obraz cu
ochiul lă crimos s-a boţit într-o cumplită suferinţă .
Toate înfricoşă rile lui nu-s numai închipuiri.
Închipuire a fost numai nă dejdea că ră fuielile
acestea pogorîte dinspre Botoşanii Fişereştilor şi
Costinerilor şi Iusterilor, s-ar putea printr-o
minune să -i cruţe. N-a spus el într-una lui Iuju, că
nu-i de dînşii să se-ntindă la cîştigul cel lacom şi
cu ameninţare al arendă şiei de moşii? Nu i-a spus
că nu-i de dînşii să se mă soare cu Fişereştii şi
Costinerii şi Iusterii, care s-au pus să ia în arendă
jumă tate din ţara Moldovei?... Aceia au la spate
capital şi bă nci, au credit şi mai ales au la spate
atotputernicii stă pînirii, avocaţi, prefecţi,
deputaţi, dacă nu chiar miniştri. Şi tot nu-i scapă
de pîrjol, cînd suflă vîntul ră zmeriţelor, cum vin
ştirile din sus, dinspre Botoşani şi Dorohoi.
Darmite dînşii, nişte pră pă diţi care abia s-au ri-
dicat din dosul tejghelei de la orînda ră masă pe
seama lui David Lifţac!... Mai bine s-ar simţi el
acolo, la tejghea. Ar schimba locul cu David. Ar
desfunda o ba- lercă şi-ar cinsti fă ră cridă ,
gospodarii care mulţi au crescut sub ochii lui, îi
ştie de cînd erau ţînci şi la mulţi a închis el ochii
cînd înhă ţau fă ră ban, un covrig, cum i-a adus lui
aminte Petrache Dumba, astă -toamnă , într-O sară
ploioasă , cînd i-a venit ştire că a nă scut Ghizela la
Viena... Acuma pruncul se aude scîncind în odaia
lui: un mieunat subţire şi slab, ca de mîţ. Cum i-a
mai rînjit atunci Petrache Dumba, încă din acea
seară , de pe cînd se vesteau nopţile ce aveau să
vină ! „Se cheamă că i-a mai crescut seminţia lui
domnu Leiba şi că giupîneasa Ghiză la o mai
slobozit o gură pe care s-o hră nim noi cu mînele

25
noastre!... Auziţi şi nu vă bucuraţi, mă i oameni
buni?”...
Spunea, rînjind, şi ră sucea mîinile mari,
pă roase, cu palmele bă tă torite, încleştînd
degetele ca şi cum ar fi cuprins să strîngă un gît
subţire de prunc, un gît subţire şi becisnic, ca un
lujer.
Fostul dughengiu din Prigorenii de acum
două zeci de ani şi-a auzit dinţii clă nţă nind în
tă cerea pustie a încă perii, de unde înaintează
întunericul din toate ungherele că tre el.
Cu amîndouă mîinile sprijinite în pervazul
ferestrei ca pe-o margine de groapă neagră ,
cercetează noaptea de afară care s-a lă sat acuma
deplin. Beznă ne- pă trunsă , groasă , de smoală .
Numai la stînga, peste dealuri, mijeşte o geană de
lumină . O geană de foc, acolo, la Comana, la
Mendel Zinger. Şi alta, mai depă rtară abia
pîlpîind, poate numai o pă rere, la Cîrligi, la
boierul Stroja. Pe urmă , ală turi, la Prisaca, moşia
coanei Artemiza Conta, vă duva senatorului. Ş i
încă una, la dreapta, poate tot numai pă rere, la
Buieşti, la Dudel Feibiş. Abia după acele focuri ori
numai pă reri, îşi dă seamă cum de jur împrejur,
sînt numai moşii, conacuri şi acarete la care
jinduiesc flă mînzii din bordeiele satelor, fie că în
acele conacuri se lă fă iesc proprietarii, fie
arendaşi ca Iuju şi ajutorul să u Marcus. Cum
putea să sfîrşească aceasta cu bine? Pentru unii
au să plă tească toţi. Vinovaţi, nevinovaţi, de-a
valma. Ş i la o adică , care cîţi s-ar spune că -s mai
puţin vinovaţi?
N-a prins a ispră vi gîndul şi s-a sucit locului, cu
picioarele moi, tă iate de la genunchi.
Dincolo, o mînă pipă ia uşa, pipă ia clampa.
— Care-i acolo?... a întrebat şi s-a rezernat îm-
pleticit de marginea patului, spă imîntat de
ră sunetul glasului care a umplut încă perea, casa,
noaptea.
26
 A ră spuns însă din să îiţă , îngă imare tremurată
de copil:
— Eu, Grossvater!1...
— Tu eşti, Moţi? a ră suflat bă trînul Hună cu
uşurare.
Intrînd şi înaintînd bîjbîit prin întuneric, Moţi
repetă :
— Eu, Grossvater... Eu sînt...

Cînd a fost aproape, s-a acă ţat cu cîrceii

degetelor de pantalonii lui Grossvater, dîrdîind în
tremur şi vă ietîndu-se scîncit:
— Grossvater, mă tem!... Unde-i tata, Grossva-
ter?... De ce ne lasă aicea? Eu mă tem...
— De ce să te temi, Moţi?... N-ai de ce să te
temi!... îl îmbă rbă ta bă trînul fă ră nici o
convingere, netezindu-i creştetul prin întuneric
cu latul palmei.
— O fost Dochiţa pe la noi, pe jos, Grossvater...
— Ş i ce-i dac-o fost Dochiţa?... Dochiţa i-o fată
de ispravă ...
— O fost ş-o vorbit cu Lisaveta... Ş i se uita aşa
de urît, cu aşa nişte ochi la Sidorel din leagă n şi la
noi toţi, că Lisaveta se temea şi dînsa ş-o zis că
nu-i teafă ră ... Se uita Dochiţa cu aşa nişte ochi ş-o
zîs... şi-o zis... şi-o zis că ...
Cuvintele se înecau în gîtlejul lui Moţi, iar
degetele se încleştau mai amarnic prin întuneric,
de genunchii lui Grossvater care clempă neau din
încheieturi.
— Ei, ce-o zis, Moţi?... Ce-o putut ie ca să zică ?...
stă rui bă trînul, ştergîndu-şi broboanele reci de pe
frunte.
— O zis c-are să vină ea cu tot satu şi c-are să
ne sucească aşa gîtul ca la nişte pui de gă ină , ca să
stîrpească pe toţi copiii lui tata! Cum, să
stîrpească ? Ce-nseamnă să stîrpească ?... Ş-o zis c-

1
Bunicule!
27
are să sucească ea gîtul şi la un frate de-a nostru,
pe care-l poartă ea în pîntec... Eu mă tem!... Eu nu
ştiu ce anume a vrut ea pentru ca să spună şi de
ce se uita aşa cu nişte ochi, la Sidorel ...
Grossvater, hai să fugim, Grossvater!... Eu mă tem...
Hună , bă trînul, a vrut să spună ceva.
Dar în aceeaşi clipă , cîinele de afară , din noapte,
din beznă , cîinele cel şchiop, a început să urle atît
de îndelung şi lugubru, în noapte şi-n beznă , încît
el s-a lă sat să cadă pe marginea patului cu
picioarele moi de la genunchi şi în loc de glas, a
scos din gîtlej un geamă t slab, ca mieunatul de
mîţ, ca scîncetul pruncului de adineaori.

28
 2

La orînda lui David Liftac, de la amiază uşa e

dată în lă turi.
Intră cine pofteşte. Iese cine vrea. S-a vînturat
şi se vîntură jumă tate de sat.
După tejghea, sub cununa de covrigi uscaţi,
David Liftac, cu ochii roşii şi genele spuzite de
nesomn, se că zneşte să -şi urmeze negustoria şi să
ră spundă la întrebă ri în chipul cel mai firesc, fă ră
să -şi dea pe faţă îngrijoră rile cîte-i strîng lui
inima în că ngi de fier.
Nu mai înscrie pe uşa dulapului jumă tă ţile şi
kilogramele cu cridă , nici cu ciotul de creionaş în
condici. Se preface a rîde ca de-o foarte nimerită
glumă , cînd Chirilă Chitic, omul cel mai nevolnic şi
mai umil din sat, acum ameţit de basamac, intră
ală turi de dînsul după tejghea, îl dă la o parte şi
imitîndu-i glasul, îi preia locul de orîndar,
îrnbiind muşteriii la alişveriş pe veresie:
— Bade Petrache, ce-ai mai poftit, mă rog?... Am
dat cep la o balercă de Cotnar, calitate extra, care
n-o mai bă ut neam de neamul dumitale... Bade
Istrate, poate vrei o kilă di mă sline? Cele mai
prima- ntîia mă sline de la Galaţi... Azi nu mai
vindem cu sfertul, vindem cu kila!... Şi nu pe gă ini,
nici pe ouă ... Pe veresie!... Culiţă , ia fă -te-ncoace,
să -ţi deie agiutoru lui giupînu David un pumn di
acadele de celea verzi, pe gratis!... Azi îi pe gratis.
Desfacere de spartul iarmarocului!... Mă tuşă
Safta, ai vinit după pîne?... Iaca pîne!... Nu una.
Două !... Poftim! Extra!... Pîne albă , ca la curte, la
domnu Iuju!...
David Liftac se preface a rîde, scă rmă nîndu-şi
barba încîlcită şi tră gînd cu ochii cînd spre
încă perea de la spate, unde după uşa cu geam şi
cu perdea roşie de cit îşi ştie soaţa şi pruncii cu
auzul ascuţit la tot ce se petrece în cîrciumă ; cînd
cu ochii la oamenii care intră şi ies, schimbă între
29
dînşii vorbe şi semne de înţelegere, trec fă ră să
mai întrebe în odaia din fund

30
ca să -şi urmeze plă nuirile în taină . Ochii au stă -
ruit îndeosebi la chipurile posomorîte şi hotă rîte,
ale lui Petrache Dumba şi Istrate Creţu, care sînt
mai scumpi la şagă decît Chirilă Chitic.
Fac cu schimbul. Se duc, se-ntorc. Nu se arată a
împă rtă şi pornirea pe ieftin dever a acestui
Chirilă Chitic.
Au gînduri mai întunecoase şi mai
ameninţă toare.
O dată , Petrache Dumba s-a şi încruntat,
apropiin- du-se de tejghea:
— Ispră veşte odată , Chirilă !...
— Dară ce fac ră u, Petrache?...
— Faci pe mă scă riciul de la panaramă !... Aicea
nu-i iarmarocul jubilar de astă -vară , la Că liman. Ş i
nu-i ceasul a rîde, nici a ne ameţi cu bă utura...
Avem treburi mai puţin hître de ispră vit...
— Taman pentru asta!... Mai prindem coraj,
bade Petrache!...
— Cu basamacul lui domnu David, curaj?... De
asta ai tu nevoie?... Ian fă -te-ncoa şi mai lasă -l pe
jupîn David să -şi vadă de negustoria lui, că mult
n-are să -l mai ţină negustoria sa în Prigorenii
noştri!... O zi, două , şi gata!...
Spunînd, a întins mîna lată şi pietroasă , de
pă lmaş, peste tejghea, l-a cuprins pe Chirilă Chitic
de-o aripă şi l-a scos afară , primprejur,
trimiţîndu-l la masa unde cisluiau alţi gospodari.
David Liftac a ră mas cu ochii roşii de spuza
nesomnului holbaţi la mîna cu vine groase şi cu
încheieturi noduroase ca ră dă cinile de corn. Pe
urmă , ochii au trecut la celelalte mîini, ale
tuturor, cu pumnii mari şi tari, cu pielea cră pată ,
bă tă torită , învineţită de frig.
Tot satul i s-a pă rut în acea clipă că -i alcă tuit
numai din mîini, sute de asemenea cumplite
mîini, care-şi încleaştă pumnii ciocane.
Petrache Dumba i-a surprins dîra privirii.

31
 Mai de mirare e că i-a citit şi-n taina ascunsă a
gîndului. Că ci fă ră mijire de zîmbet, cu cotul
sprijinit în tejghea, a vorbit uitîndu-se şi el la
mîna pe care o ră sucea, o trosnea din încheieturi,
o deschidea şi o închidea sub barba lui David
Liftac:
— Acum o vezi dumneata întîia dată , mîna asta,
de te miară ea aşa de grozav, domnule David?
Hai?
— Eu?... tresă ri clempă nind din dinţi David
Liftac şi tră gîndu-se un pas îndă ră t.
— D-apoi eu, domnule David?... Te miară ea
grozav c-o fost bună la tă te, la plug, şi la sapă , şi la
cazma, şi la cele robii a lui giupînu Iuju, fă ră să -şi
cunoască dînsa a mai avea şi alte puteri? Cam asta
te miară ! Nu?... Iacă , le-or mai venit rîadu mînelor
aistora să mai facă şi altă treabă , cu mai ră pede
spor!... Nu-ntrebi, care?
— Da de ce să -ntreb?... Nu-mi trebuie mie să -n-
treb...
— Ţ i-oi ră spunde atuncea şi fă ră -ntrebare... Ca
să -ţi facă vînt dumitale şi nevestii şi pruncilor
dumi- tale dincolo de hotaru Prigorenilor!...
Aiastă treabă cu spor, mă tem că s-au deşteptat
mînele noastre, s-o facă !... Boier, arendaş, crîşmar,
vînt la toţi! Care-se!...
— Dacă ziceţi că trebuie să plec, plec, bade Pe-
trache.
— Ho! Mai domol, tot domol!... Că nu-i încă vre-
mea, domnule David! Mai ză boveşte să -ţi gă sim
tovară şii de drept, pe domnu Sidor şi pe domnu
Mar- cus... Cu dînşii socoieala-i mai încurcată ...
Suflarea lui David Liftac i-a îngheţat în barbă .
Petrache Dumba s-a sucit pe tă lpile opincilor
şi-a mers în odaia din fund, unde cu Sofronie
Leahu, cu Istrate Creţu şi cu alţi gospodari care-şi
fac cu rîndul la schimb, urmează plă nuirile lor.
— Mă i Culiţă ? întreabă . Tot nu ne-aduci tu nici
o veste de la feciorul pă rintelui?
32
 — Tot, bade Petrache... îl aşteaptă şi pă rintele
din ceas în ceas.
— Mergi atunci la faţa locului şi aşteaptă !...
Cum s-arată , într-un suflet să vii...
Culiţă , argă ţelul pă rintelui Eftimie şi fratele
mezin al lui Simion Vatavul de la Zapodia şi al lui
Ion,

33
ajutorul de gră dinar al boierului Damian
Cumpă tă de la Dă rmă neşti, tropă i în botforii de
iuft, sub turca grozavă , luînd-o la goană spre
datoria sa de ştafetă .
Ceilalţi au ră mas să tă inuiască .
Unii în cojoace mai înstă rite; alţii zgribuliţi în
sumane pirpirii, rufoase şi roase pînă la urzeală ,
roşcate şi cîrpite cu peteci. Deosebire nu se mai
află între dînşii. I-a unit acelaşi neastîmpă r, care
coboară din ţara Moldovei de sus, a Botoşanilor şi
Dorohoiu- lui. Au ochii sticloşi, vorba gîfîită , un
tremur în trupuri de neră bdare ca harmasarii
struniţi în zabală .
Petrache Dumba-i struneşte.
El îşi pă strează firea şi hotă ră şte aşteptare,
pînă ce vine Gheorghieş, feciorul pă rintelui
Eftimie, studentul de la Ieşi, care s-a zbă tut şi
astă -vară , şi astă - toamnă pentru dînşii, să capete
în obşte Cotul Hă bă - şească i de la Epitropia
Sfîntului Spiridon şi să -i scape de robia jupînului
Iuju, de condicile jupînului Marcus.
— Ş i dacă nu vine, bă diţă Petrache? întreabă
Istrate Creţu, întinzînd degetele ciolă noase spre
clondirul de pe masă . Dacă ne lasă la puterile şi
priceperea noastră ?
Petrache Dumba a apucat clondirul şi l-a ferit la
o parte.
— Mai întii, lasă tu garafa în pace, c-avem
nevoie de minte limpede!... A veni vremea să
ciocnim paharele la cumă trie, nu înainte!
— Bine! Facă -se voia ta! mîrîi cam în silă Istrate
Creţu, uitîndu-se cu tînjire la sticla depă rtată de
el. Dară de ră spuns, tot nu ne-ai dat ră spuns...
Dacă nu vine?
— Nu se poate să nu vină !... Nu ne-o trimă s ră s-
puns să -l aşteptă m şi să lucră m cu chibzuială ?...
N-ai auzi ce-au spus dînşii, ştiudenţii, acolo, la
adunarea lor din tîrgul Ieşilor?... Să nu uite că au o
datorie!... or spus. Să nu uite că mai toţi cei de
34
acolo, de la carte şi de la învă ţă tură , sînt feciorii
ori nepoţii celor ce se ridică în sate pentru
pă mîntu şi dreptatea lor!...
— Vorbe! fă cu Istrate Creţu.
— Frumoase vorbe, dară numai vorbe!
încuviinţă şi Sofronie Leahu, tră gîndu-şi pe frunte
că ciula ascuţită şi nă pîrlită , de pă lmaş calic.
Vorbe!... Fapta n-aşteaptă , Petrache!...
— Asta aşa-i!... adă ogiră glas şi alţi gospodari
din jurul mesei, foşnindu-se în sumanele
hrentuite.
— Ş i adică , anume ce-aţi vrea voi a face?
întrebă Petrache Dumba, silindu-se să -şi pă streze
toată stă - pînirea şi trecînd cu ochii arză tori de la
unul la altul. Ce fel de faptă , anume?
— Să mergem la hambare, Petrache!... vorbi So-
fronie Leahu. Să mergem la hambare şi să ne îm-
pă rtă şim din pînea noastră , muncită cu palmele
noastre. Nu-ţi aduci aminte astă -toamnă , pe la
început, cînd încă rcă m noi grîul lui giupînu
Sidor?... Ţ i-am spus eu atunci, cum m-o pă lit pe
mine o miroaznă de pîne caldă , de m-o apucat
ameţeala, cînd giupî- neasa Malca a lui giupîn
Marcus, scotea franzoale de celea împletite de la
cuptior, albe, cumu-i caşul!... Pentru noi, pastramă
de vacă moartă şi mă mă ligă de malai aprins...
Apoi ne-a mai venit rîndul să ne-nfruptă m şi noi
de pîne albă . Că de asta s-apro- pie Revoluţia din
sus!... Nu, mă oameni buni?
— Fă ră de cît, că aşa-i! au întă rit cu neastîmpă r
ascultă torii, jinduind cu ochii la clondirul de sub
mîna lui Petrache Dumba. Dacă trece Revoluţia pe
lîngă noi şi dacă ne lasă -n urmă ? Se cheamă că ce-
i în mînă , nu-i minciună !... Spune şi tu, Istrate, ca
unul care eşti mai proaspă t venit de la meliţie şi
ai vă zut mai multe.
Istrate Creţu s-a lepă dat de ră spuns:
— Să -l lă să m deocamdată pe badea Petrache a
spune şi a hotă rî.
35
 — Deocamdată ?
— Vezi bine că deocamdată ! Pînă mîni. Ca să nu
zici că ne-am pripit şi c-am scrîntit-o. Pe urmă , de
mîni încolo, om avea şi noi cuvînt... Pînă mîni,
care-i porunca, înalt comandir Petrache?
Istrate Creţu rînjea ră ută cios, simţind că
pă rerile cele mai multe sînt de partea sa.
Fă ră turburare, Petrache Dumba l-a privit
dintr-o coastă şi s-a silit a da glasului o blîndeţe
de împă ciuire:
— Hai, Istrate!... întinde paharul să -ţi torn din
clondir şi să -ţi potoleşti arşiţa. Pe urmă , mai
ascul- tă -mă şi pe mine, că -s mai bă trîn şi mai
pă timit...
Toţi s-au gră bit cu paharele. Le-au deşertat
strop- şindu-se şi tuşind, fiindcă rachiul era tare,
marfă de frunte din orînda lui David Liftac; şi-au
şters mustă ţile şi buzele care cu dosul palmei,
care cu mîneca sumanului; apoi au dat ascultare,
lungind gîturile.
— Se cheamă că oameni că lă ri, de trimă s am
tri- mă s noi la gară să oprească descă rcatul şi
încă rcatul grîului! A început Petrache Dumba.
Asta-i una... A doua-i, că nu de grîul pe care-l cară
giupînu Marcus la gară , să -l mîne spre Bră ila,
avem noi a purta grija cea mare. De Cotu
Hă bă şească i îi vorba. De pă mînt... Asta ne doare.
Pă mîntu!... Cotu Hă bă şească i, pe care ni l-o smuls
de la gură giupînu Sidor cu tertipurile lui... Ş i pe
urmă , de ce n-ar fi vorba chiar de Prigorenii
noştri, de-aicea?... Pentru asta vine Revoluţia din
ţara Moldovei de sus, că tre noi, şi pentru asta s-or
ridica satele... Să -şi ceară dreptu la pă mînt, nu ca
să spargă şi să prade cîteva hambare. Să intră m
cu plugu în pă mîntu nostru, acuma, în
primă vară !...
Sofronie Leahu îşi împinse pe ceafă că ciula
ţuguiată , roşcată şi jerpelită , minunîndu-se cu
neîncredere:
36
 — Ş i asta ar fi una. Numai că n-o prea vă d eu!...
— À i s-o vezi, vericule!... Un bob ză bavă . Ai s-o
vezi, dacă ne-om învrednici s-o facem cu
chibzuială ! întă ri apă sat Petrache Dumba,
petrecîndu-şi ochii la toţi, pe rînd.
— Adică are să ne deie giupînu Sidor, Cotu
Hă bă - şească i, aşa, de dragul nostru ş-a
Revoluţiei? întrebă rîzind strepezit Istrate Creţu.
Are să -şi frece mînile: „Nu ştiu, n-am vă zut! Eu n-
am nimica împotrivă ... Luaţi-l şi stă pîniţi! şi
munciţi-l să nă toşii?...” Asta crezi dumneata c-are
s-o facă , bade Petrache?
— Are s-o facă , dacă va vedea el că n-are
încotro!
— Pînă una-alta nu s-arată aicea de fată , să -l
vedem noi la chip... S-o aminstuit, la Ieşii lui, unde
cloceşte el ceva. Unde-i, ca să ne-o spună ?...
— Are să fie! Azi-mîne, avem să -l vedem
înapoi...
— Adus de baba Safta, cu descîntece şi cu ul-
cica? mîrîi Istrate Creţu.
Petrache Dumba îl mă sură cu o dungă adînc
şă n- ţuită între sprîncene.
Simţea că oamenii înclină spre neră bdarea şi
rîn- jirea burlacului, fă ră ră spundere de casă şi
fă ră grija atîtor guri de hră nit, care apă sau asupra
lui.
Biruindu-şi deci ră spunsul mai hă rţă gos ce-i
mînca limba, vorbi arar;
— Mă i, Istrate, frate Istrate!... Te ştiu om
diştept. O iei tu cîteodată razna, că asta-i a
tinereţii, dară te ştiu om diştept... Ian s-aprindem
lampa, că ne-a prins noaptea!... S-aprindem lampa
şi să ne vedem la ochi, ca să -mi ră spunzi tu pe
urmă mie uitîndu-te colea, în ochi, dacă e vorha
de descîntece şi de fă cut cu ulcica...
A frecat un chibrit, a aprins lampa şi s-a aşezat
la locul să u, petrecîndu-şi încă o dată privirea la

37
tovară şii de masă , rînduiţi pe bă ncile de lemn şi la
umbrele lor negre, deşirate pe pereţi.
Din cealaltă încă pere, mare, a orîndei, se
auzeau glasuri şi ciocnete de pahare, rîsul lui
Chirilă Chitic, care se întrecuse cu cinstirile şi îşi
aflase buni prieteni din aceeaşi tagmă , să -i ţină de
urît.
Petrache Dumba s-a încruntat; dar şi-a stà pinit
o oţă rala.
Prin cuget i-a pîlpîit ca umbrele de pe perete,
amintirea unei nopţi de astă -toamnă , în toiul ploi-
lor,

38
cînd tot aşa se gă seau dînşii aici, aşteptînd tot aşa
să le-aducă ră vaş, Culită , argă ţelul pă rintelui
Eftimie. Obliciseră dînşii că ar putea înjgheba
obşte, să pună mîna pe Cotul Hă bă şească i: două
sute de fă lci ară tură , optzeci fîneaţă , treizeci imaş.
Ră vaşul a venit. Toate erau aşezate pe roate. Ş i
ceva s-a scrîntit... Poate că s-a întrecut el atunci cu
bă utura şi a spus mai multe şi cu mai tare glas
decît se cuvenea. Poate că s-a nimerit printre
dînşii unul mai slab de fire, alde Chirilă Chitic,
care a mers să -i vîndă lui jupînu Sidor pentru o
mierţă de malai şi o carboavă de argint.
Asta n-a ră suflat nici acuma. Destul că jupînu
Iuju a prins de veste şi a dat fuga să le-o ia
înainte... Tot aşa, ca în astă -seară îşi fă ceau dînşii
mari plă nuiri, în mare taină şi cu mare
neastîmpă r, cînd a venit de afară acest Istrate
Creţu, cu cinci urme roşii de degete pe obraz,
palma Dochiţei, cum le-a fost dat s-o cunoască
mai apoi din spusele unora şi altora.
Datoria lor, a lui îndeosebi, e să lucreze acum
cu mai multă luare-aminte. Ş i să -i gă sească
vremea strînşi cot la cot.
Întorcîndu-se aşadar spre Istrate Creţu, a gră it
cumpă nindu-şi judecă ţile, să -l aducă la gîndul să u
pe cale ocolită :
— Ian să -mi spui tu una, mă i Istrate, vericule!...
Acuma, că ne vedem la ochi... Să -mi spui, ce face
el, vînă torul, cînd vrea să pună gabja pe-o hulpe,
pe care-o ştie el cu pui sugaci?
— Pîndeşte pe-aproape de vizuina puilor,
Pîndeşte, aşteaptă şi-o dibuie să -i cadă -n palmă .
— Asta vroiam eu s-o aud de la tine! Acuma ai
înţeles?
— Am înţeles şi nu prea...
— Ai să înţelegi mai bine! Ş -or să -nţă leagă şi
toţi oamenii iştia... Unde-s puii lui giupînu Sidor şi
a giupînesei Ghiză la?
— La curte... Unde să fie?
39
 — Ş i unde-s puii lui giupînu Marcus şi ai giupî-
nesei Malca?
— Tot la curte...
— Acuma aţi înţeles?
— Am început a pricepe... prinseră toţi a se
mişca; rîzînd şi clă tinînd din cap a încuviinţare.
Nu-i proastă socoteala!...
Petrache Dumba nu mai privi la nimeni. Îşi
privea mîinile mari şi noduroase, aşternute pe
masă , strîn- gînd şi descleştînd pumnii.
Vorbi, cu ochii la ele:
— Mă bucură că aţi început a pricepe. Asta-i
toată socoteala!... Cît o hi el de pă că tos giupînu
Iuju şi cît de pă că tos giupînu Marcus, n-are să -i
rabde inima să nu se-ntoarcă la plodurile lor. Mai
ales pe asemenea vreme de primejdie pentru
dînşii... Asta-i lege omenească , fie că -i vorba de
creştini ori de-necreştini. Aicea nu-i treabă de
creştinie ori de necreş- tinie... Parcă legea la care
se închină giupînu Sidor ne-a strîns pe noi aice?
Faptele şi nă ravul lui!... Şi parcă de ne că dea pe
cap un creştin bisericos nevoie mare în locul lui
giupînu Sidor, nu ne aflam noi tot aicea acuma?...
Nu ne omora el cu dragostea şi cu mila, mă i
Istrate?... Cunoaştem, că sîntem pă ţiţi... Ca să mă
întorc la alde giupînu Sidor şi giupînu Marcus,
fiindcă de dînşii e vorba. Precum ţi-am spus şi
datu-ţi-ai şi tu seama, tot în minele aieste, ale
noastre, or să cadă ... Vin singuri la capcană ... Iară
cînd i-om avea noi în mînă , i-om socoti! Să mai
vină şi rîndu nostru a le face socoteală , nu numai
dînşii să ne socotească în condicile lor mă sluite...
— Adică , ce fel de socoteală ? ţinu să afle nu-
maidecît Sofronie Leahu, sucindu-şi obrazul
chinuit în lumina gă lbie a lă mpii.
— Socoteală scurtă ! Le aşternem hîrtiile sub
ochi, să iscă lească . Vă lepă daţi d-e Cotu
Hă bă şească i? Bine!... Vă lepă daţi de Prigorenii pe
care l-am muncit neam de neamul nostru, cu
40
braţele noastre?... Ş i mai bine!... Iscă liţi şi mergeţi
să nă toşi... Luaţi-l şi pe

41
giupînu David cu nevasta lui şi cu pruncii lui şi
duceţi-vă în lume, unde v-or îndrepta ochii...
Nu?... Nu vreţi să iscă liţi?...
— Ei? glă suiră toţi cu fierbinte îngrijorare. Ş i
dacă nu vor?...
— Dacă nu vor, om lă sa şi noi mînele aieste ale
noastre, să -şi mai facă şi altă datorie!... Să mai
apuce furca şi coasa şi sapa de coadă , şi-ntr-
altfel!... Atuncea, da!... Pînă atuncea, să mai
pornim la schimbul nostru şi să facem de strajă ,
ca să nu scă pă m puii de hulpe din vizuina lor, că
dacă i-am scă pat, n-am ispră vit nimica, nici de
data asta!...

Au plecat, să se împră ştie cu toţii, trecînd prin

încă perea cea mare a orîndei.
De sub gazorniţă şi de sub şiragul de covrigi us-
caţi, David Liftac, cu scurteica între umeri, i-a
urmă rit în tă cere, necutezînd să întrebe, clipind
mă runt din genele roşii şi spuzite de nesomn.
— Ce-i cu dumneata, mă tuşă Zamfiro? se
minună Petrache Dumba. Ce-ai pă ţit de-ai ieşit
din. bîrlog, că nu te-a mai vă zul nimeni de doi ani
prin sat?...
Zamfira Urzicuţă , o bă buşcă pitică , zbîrcită şi
vă dană , care într-adevă r de doi ani nu mai că lcase
afară din coşmaga ei de la marginea satului, sub
un dîmb, a ră spuns în dinţii fonfi, cu glas subţire
ca o aţă :
— Iaca am ieşit şi eu, Petrache, să vă d cum vine
Rivoluţia... Nu mai vine, maică ?
— Vine, mă tuşă ! Vine...
— Apoi să vină mai ră pede, maică ! Că nu mai
poci aştepta...
— Da ce-aştepţi dumneata de la Revoluţie, mă -
tuşă Zamfiră , de nu mai ai ră bdare?
Bă buşca i-a fă cut semn să se aplece, ca să -i
spună la ureche. Ş i i-a şoptit, tipă rindu-şi
broboada neagră , pe capul mic cît un pumn:
42
 — Ce s-aştept, maică ?... Numai ţie ţi-o spun, Pe-
trache, fiindc-aud că ai hi avînd cuvînt la dînsa...

43
Să -mi deie altă vacă , în locu vă cuşoarei mele de-o
pierit acuma doi ani, cînd au fugă rit-o haidamacii
lui giupînu Iuju la suhat şi-or ţinut-o nemîncată şi
nebă ută trei zile la curte, că n-am avut cu ce plă ti
gloaba... Să -mi deie altă vă cuşoară , Petrache
maică !... Că -s femeie bă trînă şi eu numai cu lapte
mă ţineam şi de doi ani numai buruieni mă nînc...
Asta s-o faci tu pentru mine, Petrache maică , dacă
Rivolutia despre care tot zice lumea că vine,
poartă ea steagul dreptă ţii în mînă ... O vacă
porumbă să -mi deie, cum o fost Porumbaca me,
să raca de dînsa!... Da să nu mă uiţi, Petrache
maică !...
— Bine, mă tuşă Zamfiro! încuviinţă îndoielnic
Petrache Dumba, oftînd din baierele inimii,
fiindcă afla că ră bojul Revoluţiei lor se încă rca cu
o sumedenie de alte încîlcite şi nedezlegate
ră fuieli. Fii fă ră grijă , mă tuşă Zamfiră ! Cum
agiunge Revoluţia aicea, pun cuvînt şi s-a fă cut
treaba.
— Să tră ieşti, Petrache! Da nu uita...
— Nu uit.
În prag, în noapte, Petrache Dumba şi-a împins
că ciula să -şi dezvelească fruntea şi s-o ră corească
în vă zduhul umed.
De la spate, a ră să rit Chirilă Chitic, clă tinîndu-
se cu o litră pe jumă tate deşartă în mînă . S-a
clă tinat, s-a proptit, a purtat ochii tulburi spre
ză ri şi a dat strigă t adînc, zvîrlind cît colo sticla
care s-a spart în ţă ndă ri:
— Uliuliuu!... Mă i fraţilor!... Ieşiţi şi vedeţi, mă i
fraţilor, mă i!... Ieşiţi şi vedeţi c-o ră să rit şi soarele
nostru, mă i!... Nu unu, mă i!... Patru sori, ne-or ră -
să rit, fraţilor!...
Oamenii au dat nă vală , îmbulzindu-se din prag
şi cercetînd cu ochii focurile învîlvorate, departe,
peste culmi. Se împingeau şi cercau să
lă murească locurile:

44
 — Acolo-i, la Comana, la Mendă l Zinger! Din-
colo, la Cîrligi, la Mitache Stroja! Ş i dincolo, la
Prisaca vă duvei lui Canta... Iară noi stă m!... Arde şi

45
la Buieşti, mă i oamenii buni, la Dudel Feibiş... Iară
noi stă m!... Cel de dincolo, de departe, unde s-ă
fie, bre Sofronie?...
— La Podoleni, la cealaltă moşie a lui Stroja,
unde să fie?... Arde, c-o început ră fuiala noastră !...
Ş i noi stă m!...
Petrache Dumba s-a depă rtat spre locul să u de
strajă , cu mă selele încleştate şi cu viermele
îndoielii rozîndu-i în inimă , cum roade cariul în
grindă . „Ş i noi stă m!... Iară noi stă m!...” Cuvintele
îi sunau ca tot atîtea mustră ri îndreptate prea
îndelungelor sale chibzuieli şi aşteptă ri.

La Stă nişoara, încă o dată , baba Acsinia Ţ uţu-

ianca n-a ramas de minciună .
De două să ptă mîni, tot colindînd casele cu
traista goală , mai pentru descîntece, mai pentru
leacuri, mai pentru desfă că turi, mereu pomenise
despre anume semne. Iar acele semne începeau a
se dovedi, că ci doar nu ea le iscodise din senin.
De unde iernau toţi cu nasul în cotruţe, strînşi
în grijile şi lipsurile lor; de trei zile au prins a foi
oameni fă ră ogoire de colo-colo, la învă ţă torul cel
nou, Visarion Dobruşcă , la primă rie şi la curte, în
vecini, unul la altul. Foaia şi albă strimea satului;
jandarmii cu plicuri galbene în mîneca mă ntă lilor
albastre. Astîmpă r nu-şi gă seau nici domnul
Nolică Gaşpar şi nici amîndoi cumnaţii să i: Picu şi
Sor- covă ţ, acesta din urmă adus ajutor la cerinţa
surorii sale, coniţa Zîna, gaşperiţa. Că lă ri, în sanie
ori pe jos, dar atunci însoţiţi întotdeauna de un
stră jer sau de primar, se vînturau la primă rie şi la
postul de jandarmi, vorbeau pe sîrma de telefon,

46
la Piatra, se ţineau în legă tură cu vechilii
boierului Damian Cumpă tă de la Dă rmă neşti.
Fiind de mai veche practică arendă şească ,
nă scut şi crescut printre ţă rani, Nolică Gaşpar
mă cina însă altă fă ină la moara sa. Departe de a
se face nevă zut şi a sta pitulat la ascunză toare,
mergea să înfrunte primejdia în faţă . Fă ră sfială .
Cum fă ră deosebire de-al ţă ranilor îi era şi graiul,
neaoş, de om nă scut şi tră it în sate.
Cerca să intre în vorbă cu oamenii, oprind calul
şi jucîndu-l pe loc:
— Încotro, bade Melinte?
— Ia încolo, la ale noastre...
Omul nu-i că uta în ochi. Fă cea cu mîna
nelă murit, spre cealaltă parte a satului, la casele
mocnite şi mîhnite, sub cerul de plumb.
— Am nevoie de nişte oameni la pă dure, la
lemne, bade Melinte.
— Îi hi avînd dumneata!
— Ş i nu vrei să te prinzi, bade Melinte? Treci pe
la curte să facem învoială şi să primeşti arvună ...
Am nevoie mă car de treiză ci de oameni!...
— Ca să ne ştii departe de sat, domnule
Nolică ?... Hai?... N-au decît să se prindă alţii dacă
i-a lă sa inima s-o facă !... Eu nu mă depă rtez de-
aicea. Asta s-o ştii dumneata!...
Omul se întă rea în glas şi în sumeţie, simţindu-
se că nu mai e singur. Se ală turaseră de îndată ,
alţi gospodari, ieşiţi din case şi parcă din pă mînt.
Departe, dă deau tîrcoale cîţiva copii, de cealaltă
margine a şanţului, rebegiţi în sumă ieşe lepă date
de fraţii mai mari, cu mînecile prea lungi, încinşi
cu curmeie peste mijloc.
— Care-i vorbă , bre Melinte? se fă cea a întreba
neştiutor un gospodar din cei nou ră să riţi din pă -
mînt, fă ră a se mai osteni la cuvenita plecă ciune a
arendaşului.

47
 Nolică Gaşpar o lua el înainte cu ră spunsul,
pentru a dovedi că nu-i dintre cei pe care să -i
biruie înfricoşarea.

48
 — Bună ziua, oameni buni!... Iacă despre care
lucru-i vorba... Îi spuneam eu lui badea Melinte că
am nevoie de braţe şi de că ră uşi la pă dure. Mă car
treizeci de oameni.
— Ş i eu ce-am ră spuns? se propti Melinte în pi-
cioarele arcuite, cu mînele înfipte în şerpar şi ţin-
tindu-l acum cu ochii în ochi. Ce-am ră spuns,
domnule Nolicule?...
Nolică Gaşpar, înfipt şi el în şa şi în scă ri, lă să să
întîrzie ră spunsul. Îşi desfă cu din bumbi scurta
blă nită , scoase pachetul de tutun şi cutia de chi-
brituri.
A aprins, a tras un fum, pe urmă împră ştiindu-l
cu mîna în vă zduhul rece, a ţinut a ară ta că nu ia
acel ră spuns în serios:
— Ai zis că nu vrei să te depă rtezi de sat! Asta,
după cît înţeleg, fiindcă ţi se pare dumitale că
suflă şi într-acoace, vîntul cel din sus... Am să -i
ră spund şi eu. Nici eu nu mă depă rtez de sat!...
Tocmai din această pricină .
— Adică să vedem care pe care? întrebă
romînul îndîrjit, gata parcă să se apropie şi să
prindă dîr- logii calului.
Domnul Nolică Gaşpar, cu o meşteşugită
mişcare numai din că lcîie, a îndepă rtat calul
nesimţit mai într-o latură şi s-a prefă cut a se mira
foarte:
— Am spus eu asta, bade Melinte?... Cum, care
pe care?... Cine se gîndeşte la care pe care?... Ce-i
ră zboi?... Ne vedem fiecare de treburile şi de
nevoile noastre, de la locul nostru... Eu tot mă ţin
de vorba mea!... Treceţi pe la curte ori veniţi la
primă rie să că dem la o învoială pentru lucrul de
la pă dure...
— Ş i celelalte învoieli?
— Celelalte învoieli, cum scrie la carte şi la
lege...

49
 Din dosul oamenilor îşi fă cu loc Alecu Faraon,
pă trunzînd în rîndul întîi şi vorbind clă nţă nit,
într-o înfrigurare bolnavă care-i ascuţea glasul:

50
 — Ba cum scrie la condicile dumiiale, poate că
vrei să spui jupîne Nolică ?... La, afurisitele celea
de condici, care ne-or robit şi ne-or uscat, de
numai te uită la mînele mele!...
Glasul cu ascuţimi deznă dă jduite de femeie
care se vaică ră şi boceşte a mort, precum şi
înfă ţişarea mîinelor scorojite de pelagră , au fă cut
să treacă un fior prin trupul celorlalţi oameni. Au
mestecat insă crîşnirea mă selelor; iar Melinte, cel
ce se apropiase mai adineaori să apuce dîrlogii
calului, a spus cu o hotă rîre apă sată .
— Lasă , Faraoane, că nu-i încă ceasul să vorbim
despre acele condici, aici, în mijlocul drumului!...
Are să vină şi rîndul lor...
— Cînd, frate Melinte? Cînd?
— Ca mîne.!... Poate chiar mîne!... De asta,
domnu Nolică nu scapă . O ştie el prea bine!...
Mergi, domnule Nolică ! Mergi, dă , trap într-un
galop la primă rie şi la telefon şi strigă acolo, pe
sîrmă , pînă ce ţi s-o sparge cheptul! Să vedem
dacă ră cnind, ai să poti opri pe loc vremea care s-
a dat cu noi şi merge amu cu noi?
Nolică Gaşpar a înteţit pinteni calului, tră gînd
peste umă r cu ochii îndă ră t şi pipă indu-şi tocul
revolverului pus la îndemină , în buzunarul
scurtei blă nite. Gospodarii s-au risipit care
încotro, prin ogră zi, că utîndu-şi de lucru la
sculele plugă riei. Nu atît că se ară ta grabnică
nevoie de ele, în asemenea sfîrşit de iarnă cu
vîntoasele şi gerurile din nou întoarse. Ci mai ales
pentru a se afla în gurile şurilor şi în curţi, cu
urechea ciulită la orice tresă rire de glasuri şi
vuiete.
Unii îşi ascuţeau coasele ruginite de astă -vară ,
aşa, fă ră nici o pricină şi rost.
Pe poteca dintre garduri şi marginea şanţului,
Alecu Faraon se îndrepta şi el spre casă , lovind cu
opinca flendurită în crestele bulgă rilor îngheţaţi,
Din nou îl mistuia arşiţa dinlă untru şi-i ardeau
51
ochii în gă vane. Înfă şurîndu-şi peste pieptul
scorojit sumanul ră rit sită , mergea cu umă rul
strîmb, de-a coasta, să taie vîntul subţire.
— Ce-i cu condicile, Alecule? Ce se mai aude cu
ele?... întrebă pe jumă tate în a rîdere, pe jumă tate
a crezare, vecinul de casă , care se trezise să întă -
rească stîlpii porţii cu o bă rdiţă în mînă . Ce-i cu
condicile?...
— Ce să fie, Mihalcea?... Le vine şi rîndu lor.
S-apropie! Spunea şi Melinte Gurgui.
—- Apoi numai că s-apropchie!... Asta stă scris!
Stă scris în condicile noastre, că avem şi noi
condicile noastre...
Vorbind, omul că utase fă ră voie, înspre zarea
din sus a ţă rii, ca şi cum dintr-acolo aştepta el
într-adevă r să se apropie ceva uşor de vă zut
ochilor. Semnul care stă tea scris în condicile lor şi
ale vremii. S-a uitat, a clă tinat din cap — semnul
nu s-ară ta încă ! — a stupit în palmă şi a purces a
ciopli mai de nă dejde cu bă rdiţa în stîlpii de
poartă .
Alecu Faraon a intrat în tindă pă şind peste viţel
şi peste coşarca de unde-a cîrcîit o cloşcă aşezată
pe ouă . A dat bună ziua fetelor ghemuite la lucru
pe laviţa de sub fereastră , în lumina plumburie şi
iernatică a după -amiezii. A lepă dat că ciula şi fă ră
să mai dezbrace sumanul, s-a îndreptat spre
culcuşul să u de bolire de pe cuptor.
— Stă i, tă tucă ! fă cu Salomia. Aşteaptă să -ţi aşez
un că pă tîi şi să trag un lă icer...
Aşteptînd în picioare, Alecu Faraon se
rezeinase cu palma de peretele cuptorului.
Se învîrtea încă perea cu el. Ameţeala îi
împînzise vă zul.
Cînd s-a mai limpezit, vorbi că tre una din fetele
de la fereastră :
— Nu te mai gheboşi şi nu-ţi mai seca ochii,
Fră - sinico, pe horbota pentru madama Zîna a lui
domnu Nolică !
52
 — De ce, tă tucă ?
— Pentru mai multe, fata tatei.
Fră sina aştepta, lă sînd în poale igliţele şi
dantela împletită după învă ţă turile doamnei
Anne-Marie Udrea, plecată în ţara sa de la Marea
cea mare.
Fosta-i stă pînă plecase, dar învă ţă tura i-a
ră mas. Şi acum Fră sina lui Alecu Faraon o folosea
pentru a împlini zestrea fetelor lui domnu Nolică
Gaşpar, cu plată de optzeci de bani, la lucru de-o
zi.
— De ce să las, tă tucă ? întrebă a doua oară .
— Pentru mai multe, fata tatei... Mai întîi că ma-
dama Zîna a lui domnu Nolică , n-are să mai apuce
ea să -şi facă zestrea fetelor aici... A mai venit şi
rîn- du vostru, să mai pugiliţi şi pentru zestrea
voastră , fetele tatei!... Mai pe urmă , fiindcă s-
apropie... S-apropie...
— Ce s-apropie, tă tucă ?...
— Semnele despre care vă spuneam eu astă -
vară , că le-am auzit eu de la un gospodar din
pă rţile de sus, dinspre Botîşă ni, la o tabă ră de
cară , în iarmarocul din Că liman... Nu v-aduceţi
aminte?...
— Ba da, tă tucă !... Să le lă să m acelea... a
ră spuns Fră sina, că utînd cu ochii mîhniţi la
celelalte surori şi clă tinînd din cap cu un oftat
uşor.
Îşi spunea că taică -su a început iară şi a aiuri
din picioare şi că din nou are să zacă o să ptă mînă ,
lup- tîndu-se cu ară tă rile-i din somn.
Dar Alecu Faraon se miră de această nepă sare a
fetelor la vestirile vremii, cu deplină tă rie pe
ştiinţele sale:
— Cum să le lă să m, fată ?... Că doară semnele
acelea, adevă rate au fost! Mai adevă rate decît
semnele babei Acsinia Ţ uţuianca... Ş i împlinirea
lor s-apropie... Acuma s-apropie!... Spunea acel
om din ţinutul Botoşă nilor, că începuseră a umbla
53
încă de pe atunci în acele pă rţi, vestiri care au fost
şi pe vremea Mă riei Sale Alexandru Ion Cuza,
înainte de împă rţeala cea mare a pă mînturilor...
— Ştim, tă tucă ! Ne-ai mai istorisit-o de atîtea
ori.

54
 — V-am istorisit-o eu, dară se cheamă că abia
acuma ni-i dat să tră im noi împlinirea lor... Lă saţi-
mă s-o mai spun, ca să -mi alin eu singur focul din
mine...
— Spune atuncea, tă tucă ... oftă Salomia, care
sfîr- şise de orînduit culcuşul.
— O spun! Pentru mine o spun şi pentru voi o
spun... Auzeau dînşii, în pă rţile lor, noaptea, pe la
straja a doua a cucoşilor, venind şi ducîndu-se că -
ruţe... Ş i mai auzeau copite de cal şi paşi
omeneşti... Chip că s-au sculat morţii vechi şi
umblă prin ţară ... S-au sculat morţii şi ţă s satele şi
pă mîntu-n lung şi-n lat, să ne deşteptă m şi noi...
Să ne mişcă m şi să ne luă m singuri dreptatea
noastră , dacă nu ne-o dau alţii... Că aşa scriu acele
semne, din condicile noastre pe care numai noi,
clă caşii şi pă lmaşii le ştim!... Aşa gră ia acel om din
ţinutu Botă şanilor şi aşa tă lmă cea el semnele
acelea, de le-a auzit atunci şi Toader Gliga,
moşneagul de la Zapodia... Iară acuma se
dovedesc a fi adevă rate. Au lucrat semnele, acolo,
în partea de sus, şi au ridicat oamenii să -şi caute
dreptatea lor, ceea ce şi fac... Acuma pogoară spre
noi... Ş i n-ar fi de mirare, la noapte, la straja a
doua a cucoşilor, dacă aţi pune voi urechea la pă -
mînt, n-ar fi de-a mirare, să auziţi acele copite de
cai şi acei paşi de oameni, apropiindu-se. S-o faci
asta, Fră sinica, fata tatei!... Ş i tu, Salomio!
— Bine, tă tucă !... au încuviinţat amîndouă
fetele, din cele şapte, deprinse cu asemenea
ră tă ciri din mintea lui Alecu Faraon. Acuma culcă -
te şi te hodineşte.
— Mă culc... Mă culc, să mă gă sească vremea
hodinit şi-n putere!... Dară dacă auziţi voi semnele
la straja a doua, să mă sculaţi şi pe mine...
— Bine, tă tucă , te-om trezi... îl încredinţă
Fră sina, oftînd şi încovoindu-şi din nou umerii pe
spuma de dantelă , în lumina tulbure care-i seca ei
ochii.
55
 Alecu Faraon s-a zgrepţă nit pe cuptor, în
culcuşul să u de bolire.

56
 O clipă s-a ridicat într-un cot, întrebînd:
— Da Profira unde-i?
— Mă muca s-o repezit c-o traistă pînă la
moară , la Zapodia, după malai... O aflat o sanie
care face drumu dus şi-ntors, şi zicea să n-o
scape... S-o dus la conita Smaranda...
— Apoi acolo-i scă parea noastră . Nu vine dînsa
cu mîna goală , de la Zapodia!... se linişti Alecu
Faraon, lă sînd capul pe perină .
Iar îndată l-a cuprins somnul cu ară tă rile sale
dintotdeauna şi îndată a început a se zvîrcoli:
— Foc şi pîrjol, fraţilor, în catastifele lui jupînu
Nolică !... Dă -le-ncoace, frate Melinte, să nu scape
nici una!... Aşa, mă i oameni buni!... Ha-ha! Ia uita-
ţi-vă , ce mai cenuşă şi scrum s-o ales de
catastifele Satanei!...

În sera de la curtea Dă rmă neştilor, ajutorul de

gră dinar, Ion, îşi trecu mîna pe frunte şi ţîşni
scîrbit printre dinţi o să geată de stupit alb asupra
florilor sucite şi ră sucite.
Îl înă buşea încropeala umed dospită ca într-o
baie de aburi şi mirosul putred de pă mînt jilav,
amestecat cu mirosul încă mai putred al
orhideelor de care atît de fă los se simţea domnul
Herman.
Prin geamurile mă runte şi multe, pă trate,
dezvelite din rogojini, pă trundea o lumină
verzuie, turbure, tristă , ca într-un fund de iezer
stă tut. Dar sus, cerul se desluşea albastru, cu nori
fugă riţi de vînt. Ş i cîteva crengi ninse, de copaci
adevă raţi şi nechinuiţi, scă paţi de alinierea şi
frîngerea încheieturilor pe spalier.
— Eu mai ies o ţîră la vînt, să ră suflu, domnu
Herman!... vesti Ion, apueînd cuşma de pe-o lă diţă
cu mraniţă şi scuturînd-o, plesnit, pe genunchi.
57
 — Înţelec, Ione! îl învoi gră dinarul de naţie aus-
triacă , netezindu-şi favoriţii pieptă naţi rotund
după chipul şi asemă narea împă ratului Franz
losef. Tum- neta, tota vreme ai nevoie te vînt.
De după poliţele cu oale de flori, îl privea
zîmbind cu blîndeţe şi milă , ca pe-o să lbatică
dihanie incapabilă a se bucura, domesticită , de
binefacerile civilizaţiei.
— Ce să fac, domnu Herman, dacă nu m-o
nă scut mama cu nas subţire pentru miroazna
mîndreţelor dumitate de flori, care parcă -s nişte
limbrici?... oftă cu obidă Ion. Ş i ce să faci dacă nici
nu m-o crescut corcolit pentru cloceala asta, care-
mi ră scoace mie crierii de-i simt fierbînd în cap?
— Înţelec, Ione!... Bine... Tu-te la vînt...
Ion se uită o dată la ceasul mare, de nichel, Ros-
kopfpatent, aidoma cu al lui domnu Herman,
prins cu lanţ gros în chimir, aşa cum îl că pă tase el
de la boier Damian Cumpă tă fă ră propelişte din
simbrie, numai ca să pă zească regularitate
cronometrică la promenadele higienice ale
că ţelului Bock. Se uită la ceas şi rosti, atît pentru
sine, cît şi pentru urechea domnului Herman:
— Se cheamă că un ceas giumatate pot lipsi la
apel! Mă tem c-am s-o iau pinpregiur, pe din dos,
să vă d ce mai umblă prin sat... Că umblă ceava,
domnu Herman! Umblă !...
Gră dinarul îl privi cu atenţie şi recunoscu:
— Umblă cefa foarte reu, Ione.
— Ră u a fi pentru cei ce au a ră scumpă ra
ră ută ţi, domnu Herman! Pentru dumneata nu, că
n-ai fă cut nici o ră utate pe lume, în afară doar că
tot canoneşti nişte copă cei şi-i ră stigneşti pe
cruce... Ş i-n afară că strici bună tate de pă mînt şi
de apă , pentru gîm- boasele aieste de flori,
bă loasc şi putrede, de parcă -s ugere şi altă
comedie...
Domnul Herman era deprins acum cu
duşmă nia pe care o purta ajutorul de gră dinar,
58
tocmai împotriva celor mai glorioase victorii ale
sale în meşteşugul

59
horticol. Cum altfel era însă lucră tor bun, cu spor
şi de nă dejde, nu la acestea a luat el aminte. Ci la
încruntarea încordată din ochii flă că ului.
De aceea i-a dat un pă rintesc sfat:
— Numai fii cuminte, Ione! Nu te-amesteca
unte nu trebuie, ca să n-ajuncă la auzul lui tomnu
Da- mian... Sever cum este, tomn’ Damian nu
iertă .
— N-are decît!... Asta mă doare pe mine!... Acu
mi-i totuna... La drept vorbind, de astă -toamnă ,
nu de acuma, mi-i totuna!
A închis uşa după el cu bă gare de seamă , să nu
zgîlţine geamlîcurile gingaşe şi pereţii cu rafturi
de flori.
Dar afară , trecînd prin faţa ferestrelor, pă şi
apă sat de duduia pă mîntul şi îşi desfă cu că maşa
pe piept, să soarbă adînc aerul rece şi înţepă tor.
Domnul Herman a ră mas o vreme netezindu-şi
în- gîndurat favoriţii rotunzi după chipul şi
asemă narea împă ratului din patria sa. Greu îi era
să priceapă aceşti oameni ai locului, mai ales
acum, cînd bîntuia printre dînşii ca un fel de
molimă a îndîrjirilor.
Pe urmă , s-a întors la orhideele sale, treizeci şi
şapte specii, colecţia unică din Moldova: orhidee
de Iava, de Brazilia, de Madagascar, de India, de
Japonia, de China.
Ion a slă bit apă sarea pasului cînd a ajuns în
dreptul ferestrelor de la biblioteca boierului
Damian, s-a strecurat pe portiţă în ograda din dos
a acaretelor şi slugilor, de acolo a-luat-o la picior
pe sub zidul împrejmuirii, cu creste de sticlă
tă ioasă pe muchia olanelor ca meterezele de
cetate şi de temniţă . A împins că ciula pe ceafă şi
s-a pomenit fluierînd de unul singur, un marş
sprinten şi să ltat, soldă ţesc.
Un ceas jumă tate de libertate, departe de sera
cu flori care-i leşiau inima şi de tovă ră şia lui Bock
cu zurgă lă ul să u galben, îi pă rea acum bunul cel
60
mai scump de pe lume. Raiul pe pă mînt; dacă mai
putea să fie un rai pentru el pe pă mîntul acesta!
Cînd a ajuns pe uliţa mare a satului, a rotit
ochii.
Umbla ceva cu adevă rat, dar ceva încă nevă zut.
Doi oameni ală turi într-o parte; alti trei, în alta.
Un jandarm că lare, cu carabina scurtă la umă r.
Cîteva ploduri tîrîndu-şi să nioarele de sfoară spre
pripoarele de sub malul gîrlei. Şi nevestele
strigînd la odrasle din porţi sau din tindă , ori dînd
glas oră tă niilor flă - mînde.
S-ar spune la întîia ochire că toate-s ca
întotdeauna.
Pentru cine ştie a lua aminte, se lă mureşte însă
că oamenii nu se ţes ei de colo-colo fă ră nici o
ţintă şi că femeile din tindă şi din porţi, dau ele
glas, dar aiurea privesc. Îşi urmă resc cu ochii
bă rbaţii şi caută mai apoi mereu, în partea de sus
a satului, în partea de sus a ţinutului, a Moldovei
cu stema cap de bou, unde au început a se
deştepta boii să scuture jugul de pe grumaz.
La şcoala lui domnu Ş tefanache Bosînceanu,
Moşul, cîţiva gospodari s-au oprit şi par a aştepta
ceva. Pavel a Glafirei mai numit Hreanu, Ifrim,
Dă nilă Cuţui.
Printre dînşii, un om stră in de sat, parcă din
Stă nişoara.
Ion s-a oprit şi el.
— Bună ziua, mă i creştinilor.
— Bună , Ioane! Adică mai bună decît cea de azi,
a fi ea ziua cea de mîine... a ră spuns Ifrim, trecîn-
du-şi pe braţul din stînga o bă rdiţă cu coada
subţire şi lungă , ca o bîtă ciobă nească .
Pavel Hreanu îşi netezi musteţile amarnic de
lungi şi stufoase, întrebînd:
— Vii de la curte?
— Precum se vede...
— Ş i ce mai zice boierul Damian?

61
 — Că cine-l vede şi cine-l ştie ce zice?:.. Cloceşte
în odă ile sale...
— Îmbalsamat în odă ile lui! clipi Ifrim din
coada ochiului că tre omul stră in cu anume
înţeles. Apoi dacă nu-i nimeni să -i scoată
moaştele şi să le mai poarte

62
la zvîntat! S-or fi împuţit ca florile din steclă ria lui
domnu Herman, care-ţi tot cîrnesc ţie nasu din
loc?
Ion îşi stă pîni rostirea vreunei pă reri.
Cerceta pe sub sprîncenele că rbunii, stră inul
care la venirea lui spunea ceva cu însufleţire, iar
acum contenise, privind nepă să tor în sus,
trecerea norilor albi şi repezi, pe cer.
După feleşagul să u şugubă ţ şi după datina întîl-
nirilor cu argatul de la curte, Ifrim îl mai ză dă rî cu
o întrebare pe care i-o ştia el mai neplă cută decît
toate:
— Dară conaşul Bock, nici el nu zice nimic, aşa,
cînd mergeţi voi amîndoi la preumblare, Ioane?
Ion stupi o patacă albă pe lespedea scă rilor de
la şcoală , tră gînd cu ochii la omul stră in:
— Mai schimbă , Ifrime, mai schimbă !... Că tot cu
întrebarea asta îmi scoţi mie sufletu, parcă nu mi-
l scoate el destul javra ceea boierească de Bock,
bocă - ni-l-aş în cap, să -l vă d îmbalsamat şi pe el,
ca pe stă - pînu-su!... Mai schimbă , că nu-i vremea
de a ne împunge unul pe altu!... Pare-mi-se că
altele mai de seamă avem noi acuma a ne spune
şi-a face...
— Apoi asta să -nţă lege!... încuviinţă îndată Dă -
nilă Cuţui, să ltîndu-şi sumanul petecit pe umerii
cumplit de laţi. Altele avem noi a spune ş-a face,
că ne-o venit şi rîndu nostru să spunem şi să
facem!... Cum adivarat gră ia şi creştinu ista din
Stă nişoara, care-o adus hîrtie scrisă de la domnu
învă ţă tor a lor, Dobruşca, la Moşul nostru,
Bosînceanu...
Omul din Stă nişoara, cu obrazul osos şi smead
sub cuşma brumă rie cu fundul lat, îşi ciugulea
musteţile subţiri şi arnă uţeşti, pă strînd strajă
gurii faţă de un argat de la curtea uscatului boier
Damian.
Dar Ifrim, cel care mai adineaori îl împunsese
cu gluma pe Ion şi simţea o pă rere de ră u fiindcă
63
a scormonit într-o amară obidă a flă că ului, află
prilej să -şi dreagă nesocotitele porniri fă ră
ră utate.
Vorbi:
— Poţi urma fă ră grijă , cumă tre Trifan. Aist om
pe care-l vezi, nu-i slugă boierească vîndut cu
trup şi

64
cu suflet stă pînului. Cum n-o fost vîndut, cu trup
şi cu suflet, nici Pavel Hreanu cît a slujit el atîţia
ani, pînă mai acum două luni, cînd i-o fă cut vînt
afară boieru, să piară de foame... Îi frate cu Simion
de la Zapodia...
— Eşti frate cu Simion? se minună bucuros
foarte stră inul. Apoi chiar azi l-am vă zut şi-am
vorbit eu cu el, acu să fie vreo trii ceasuri... De-
acolo vin. Am fost c-o leacă de ravaş pentru
domnu senator, de la învă ţă toru Dobruşca al
nostru... Dară am calcat cu stîngu. Lipsă !... La
Bucureşti... Ş -am că zut aicea, cu alt ravaş... Pe
mine mă cheamă Alexa Trifan... Alexa Trifan din
Stă nişoara.
— Ş i eu Ion. Ion a Vadanei! se înfă ţoşă fratele
lui Simion, ciocnind că lcîiele botforilor,
soldă teşte. Numai că nu-s din partea locului... De
la Prigoreni, ţinutu de Ieşi.
— Atuncea de asta s-o tîmplat să nu ne
cunoaştem pîn-amu! se lă muri Alexa Trifan.
Ş i se dezmorţi din tă cerea lui bă nuitoare,
uşurat că s-a rupt gheaţa şi că poate urma.
— Vorbeam despre ră vaşele pe care le-am avut
eu de purtat astă zi de la învă ţă torul nostru,
Visarion Dobruşca. La domnu senator am dat
greş... Şi acolo ne era nă dejdea! Fiindcă după cum
vei fi ştiind numai cu ajutorul celor mari şi tari,
dară cu puţintică omenie, putem trage nă dejde s-
o scoatem la capă t. Altminteri, nu ne mai ră mîne
decît să punem şi noi mîna pe pari şi pe furci, să
ne facem singuri dreptate...
— Apoi să -ntelege că punem mîna pe pari şi pe
furci! se îmbulzi în vorbă plin de aprindere Dă nilă
Cutui. Hehei!... Cînd om pune noi mîna pe pari şi
pe furci, nu ne mai stă nimeni împotrivă .
Ifrim l-a tras de mîneca sumanului:
— Mai tacă -ţi gura, Dă nilă , că asta o ştim noi şi
fă ră să ne-o spui tu. Lasă omul să vorbească !

65
 — Iacă îl lă s! Să -nţă lege că -l las să vorbească ...
De ce să nu vorbească ?...
Alexa Trifan zîmbi a rîde sub musteata subţire,
fiindcă apucă turile lui Dă nilă Cuţui îi erau de mult
cunoscute.
Îşi drese glasul, continuînd:
— Pînă să punem mîna pe pari şi pe furci,
cuminţenia ne povă ţuieşte să mai încercă m cu
bună înţelegere! Mai ştii?... Poate or avea
cuminţenia asta şi cei care au în mîna lor cuţitul şi
pînea... Iară nă dejdea în asemenea cuminţenie, tot
la conu Iordache mai este. Că doară el ne mai
cunoaşte şi ne mai simte pă surile... Nu ca boieru
Damian de-aicea şi alţii sute şi sute de jur
împrejur. Vede-se că -i dat pe lume să fie fraţi şi
fraţi, dară să nu samene ca scripca cu iepurele.
Asta mai bine ca oricine, poate s-o spună
cunoscutu ista nou al meu, Ion a Vadanei, care am
înţeles că -şi cîş- tigă pînea amară la curtea
boierului Damian...
— Mă mă liga, nu pînea!... rectifică Ion. Mă mă liga
amară .
— Mă mă liga amară !... a încuviinţat Alexa
Trifan, clă tinînd din cap atotştiutor. Simion de la
Zapodia a avut noroc de conu Iordache. Pe
dumneata, soarta te-o mînat la conu Damian... Doi
fraţi, la doi fraţi... Dipartare ca de la cer la
pă mînt...
Dă nilă Cuţui se fră mîntă locului, să ltîndu-şi
sumanul pe umerii laţi.
A vrut să spună ceva şi n-a mai spus. Dar toţi au
ştiut ce-ar fi avut el a rosti: „Apoi să -nţelege că -i
departare ca de la cer la pă mînt!” Ion privea
înnegurat înainte, peste oameni şi zidul şcolii,
gîndindu-se la soarta sa care avea numele
Dochiţa. A înă buşit un oftat şi a schimbat privirea
din negurile lui, la chipul lui Alexa Trifan.
Omul din Stă nişoara ră suci o ţigară , aprinse şi
pîcîi, rotind ochii de la unul la altul:
66
 — Vi le aminteam eu acestea, fiindcă toată
nă dejdea tot la sprijinu lui conu Iordache ne-o
ră mas. Nouă din Stă nişoara şi dumneavoastră , de
aici din Dă rmă neşti. Aşa ne-o ară tat a sta lucrurile
şi învă ţă toru nos-

67
tru, care are minte isteaţă şi cuteză toare precum
îl ştiţi. Aşa credem şi noi.
— Ei cum adică ? se munci în loc de astă dată
Pavel Hreanu, smulgîndu-şi caierele musteţelor
uriaşe în nedumerită neră bdare.
— Cum?... Iaca, cum!.. Vîntu ră scoalei se
cheamă că vine spre noi, într-acoace. Vine din sus,
dinspre ţinutul Botoşanilor... Soarta mai este şi în
mînele noastre, nu numai în zodii. Cum tot
învă ţă torul nostru Visarion Dobruşca, ne-o
luminat a înţelege. Acolo au purces a se ridica mai
întîi şi-ntîi să -şi schimbe ei soarta pecetluită în
zodii oamenii din Flă mînzi...
— Apoi dacă erau flă mînzi, cum să nu se ridice
şi să ceară pîne şi să se botoşască şi să se
rocoşască ? tă lmă ci întîmplă rile după înţelegerea
lui Dă nilă Cu- ţui, scuturîndu-şi umerii în suman
şi zburlindu-şi că ciula ferfeniţă pe cap.. Nici că se
putea el altfel, dacă pe flă mînzi i-a agiuns cuţitu la
os şi le ghioră ie maţele de foame! Parcă pe noi nu
ne-o agiuns cuţitu la os?
Alexa Trifan îl aşteptă să sfîrşească , pîcîind
liniştit din ţigara groasă . Îl povă ţui apoi, cu
oarecare zîmbet ca pentru un becisnic la minte,
cum îl ştia:
— Nu-mi lua vorba din gură , Dă nilă , că nu-s lu-
crurile chiar aşa cum le vezi tu!... Nu-i vorba de
flă mînzi, că flă mînzi sîntem noi cu toţii,
muncitorii de pă mînt din ţara asta romînească . E
vorba de-o moşie care se cheamă Flă mînzii, din
ţinutul Botoşă nilor, o moşie întinsă şi mare, de să
tot aibă vreo două sprezece mii de fă lci. O moşie
ţinută în arendă de-un fel de Nolică al nostru de la
Stă nişoara, numai că -i un cloncan mai mare... Iară
oamenii din şă pte sate de pe acea moşie, s-au
ridicat să capete pă mînt cu două zeci şi cinci de lei
falcea pe an, plă tiţi în bani, nu în muncă , aşa cum
le-a fost lor fă gă duit încă de anul trecut, chiar
arendaşul. Aista-i adivă rul curat. Pe urmă
68
adivă rul şi strigă tul pentru dreptate s-a întins şi
aiurea... Vine spre noi!... Cum limpede şi cuminte
judeca învă ţă torul nostru, Visarion Dobruşca. Se
în-

69
tinde şi se lă ţeşte strigă tu pentru dreptatea
noastră în toată ţara, cîtu-i de lungă şi de lată .
Iară datoria noastră care-i?
Toţi au privit la el cu încordare, dar n-au gă sit
ră spuns.
— Care-i? scă pă cu neastîmpă r Dă nilă Cuţui.
Spune: care-i?
— Am să vă spun eu care-i datoria! ră spunse
Alexa Trifan, din Stă nişoara. Adică v-o spune prin
gura mea, învă ţă toru nostru, Visarion Dobruşca.
Ca unul care-i mai luminat şi-a fă cut şcoală
ală turea de un om care-a fost el ministru în ţara
romînească şi are să mai vină el la mă rire... Să fim
pregă tiţi! Asta ne-o spunea învă ţă toru nostru. Să
ştim ce vrem şi să ne pregă tim a ară ta şi celor în
drept ceea ce vrem. O schimbare şi o lege trebuie
să vină . Nu se poate să nu vină , fiindcă toţi cei
care fac legile dacă au cît de cîtă cuminţenie la
cap, vor fi stînd şi dînşii acuma şi cumpă nesc,
acolo, la Bucureşti, unde a mers de faţă , să nu
lipsească , şi conu Iordache de la Zapodia.
Ş-acuma mă -ntorc la cele ce spuneam eu şi nu de
la mine le spun. Cele ce le-o scris învă ţă toru
nostru lui conu Iordache, la Zapodia, şi-aicea, lui
domnu Ş tefa- nache Bosînceanu... Conu Iordache
a fost prietin, frate de cruce, cu ră posatu boieru
Lupache Udrea al nostru. Are cuvînt şi ascultare
la boieru cel tînă r Octav Udrea, care tră ieşte cam
tot pe ceea lume, fie că vine el aici cum o venit
astă -vară , fie că ră mîne în stră ină tă ţile sale...
Asta-i cerea învă ţă toru nostru, Visarion
Dobruşca, lui conu Iordache!... Să bată telegramă
în stră ină tă ţi la stă pînu Stă nişoarei şi să -l pună în
cunoştinţă de cele ce se întîmplă în ţară . Să -i
ceară lui ca la cea dintîi schimbare pe care are s-o
aducă legea, mai întîi la oamenii de pe moşia sa să
se gîndească . La cei care s-or-nă scut şi-au crescut
sub ochii ră posatului boier Lupache, pe care el i-o
botezat, el i-o cununat şi adesea el i-o înlesnit să -
70
şi înjghebe gospodă ria... Iară pe domnul Nolică ,
să -l

71
trimată unde-o înţă rcat dracul copchiii, dacă vrea
să nu-l trimetem noi!...
Dă rmă neştenii au clă tinat din cap.
— Asta cu Stă nişoara! a spus Ifrim. Dară noi?
Noi, cei de aicea?
— Pentru Dă rmă neşteni e mai uşoară treabă .
Cum ară ta tot învă ţă torul nostru, Dobruşca, şi
cum i-o scris Moşului, lui Ş tefanache Bosînceanu...
Mai uşor, fiindcă era lucru început şi gata:gata să
agiungă la împlinire. Vă -ntoarceţi la Holboca!
— Cum ne-ntoarcem la Holboca? întrebă Pavel
Hreanu, cu mîna încremenită pe caierul
musteţilor de minunare. Cum, la Holboca?
— Holboca nu-i a statului? N-o ră mas tot a sta-
tului?... N-am pornit noi astă -toamnă şi în toiul
iernii, trei sate, Dă rmă neştii, Stă nişoara şi
Malurile, să întemeiem obşte şi s-o că pă tă m noi în
arendă ? Noi, care muncim pă mîntul cu palmele
noastre, nu cei care se îmbogă ţesc pe urma
muncii noastre...
— Apoi asta să -ntelege! se fră mîntă Dă nilă Cu-
ţui. Dînşii se ghiftuie şi noi ră mînem cu palmele
goale.
— N-ai să mai ră mîi cu palmele goale, Dă nilă !
vorbi Alexa Trifan. De asta te-ncredinţez eu... Nu
se mai poate. S-o ispră vit cu robia noastră de
haram!... Facem adunare de obşte la noi şi
adunare de obşte aici, în cea mai deplină
rînduială . Adună m iscă lituri şi cerem la nevoie
cheză şie lui conu Iordache să pună ca senator,
cuvîntul unde trebuie. Ceea ce n-o fă cut atunci
stă pînirea de voie, are să facă acuma de nevoie...
Prea multe glasuri strigă , din prea multe pă rţi...
Nu se poate să nu biruie şi dreptatea noastră ,
mă car o dată la o giumă tate de veac!
— Ş i dacă nu biruie?... întrebă Ion, care pă rea
neîncreză tor şi nemulţumit cu aceste orînduieli
prea paşnice. Dacă ne-aşteaptă pe toţi, cele ce s-

72
au întîmplat astă -iarnă , în toiul ninsorilor?...
Colindă de haram, pe la cei sfinţi de la Ierusalim...

73
 — Atuncea, frate Ioane, ne-a lumina mintea
ce-avem de fă cut!
— Mintea? mîrîi Ifrim, trecîndu-şi bă rdiţa pe
mîna dreaptă . Mintea? Să raca noastră minte, că
tot de prea multă cuminţenie am ră mas unde
sîntem! Mai multă încredinţare decît în minte, am
eu în bă rdiţa asta!
Dă nilă Cuţui a fost îndată de aceeaşi pă rere:
— Apoi să -nţă lege! Că dacă nu merge cu mintea
şi cu cuminţenia, luă m barda şi dă m cu dînsa-n
Dumnezeu, pentru dreptatea noastră ! Asta-i, şi
că pă tul!...

— Mă gură Irina, la cancelarie!

— Mă gură , la doamna directoare!
— Irinel!
— Repede!... Irinel! Unde-i Irinel?...
— Irinel Mă gură ! Irinel!
Chemarea fugi pe să lile pensionului, urcă
scă rile, cutreieră clasele, trecu din elevă în elevă ,
aşa cum alerga telegrafia focurilor aprinse şi
buciumelor, din ghergan în ghergan, pe întinsul
Bă ră ganului, cînd nă vă leau hoardele.
Toată şcoala a ştiut că Mă gură Irina e chemată
la doamna directoare, în afară de Irinel, care cu
urechile astupate în ghiocul palmelor, citea de zor
discursul lui Simeon Bă rnuţiu, de la 2 mai 1848.:
„Fost-am cu goţii şi nu ne-am fă cut goţi; fost-am
cu hunii şi nu ne-am fă cut huni; fost-am cu avarii
şi nu ne-am fă cut avari...”
— Mă gură Irinel!
— ... „fost-am cu ungurii şi nu ne-am fă cut
unguri; cu saşii şi nu ne-am fă cut nemţi. Aşa este
fiilor!... Nu ne-am ungurit, nu ne-am nemţit, nu
ne-am...”
— Mă gură Irina!... Irinel!
74
 — „... ca să vă încoroneze cu laurul nemuririi
pentru constanţa şi bă rbă ţia voastră . Dixi et
salvavi anima meam!”
— Mă gură !... Irinel, pentru Dumnezeu! Fugi la
doamna directoare!... De zece minute, te caută
toată şcoala!...
Irinel s-a ridicat fă ră grabă din odă iţa cu
paltoane şi mă ntă li, unde se ascunsese de ochii şi
de dragostea colegelor, ca să -şi înveţe lecţia în
relativă tihnă , după baricada cuierelor cu haine,
berete şi glugi, tot echipamentul de iarnă al
externelor şi semiinternelor de la institutul de
fete Oltea Doamna, condus de doamna Cleopatra
Negoianu. Acolo se refugia în recreaţii, pospă ind
o lectură cu mare viteză , cînd mergea zvonul din
clasă în clasă că o profesoară venită cu toane de
hartag conjugal de acasă ori un profesor mahmur,
s-a pornit pe extemporale, pe ascultat şi pe
„stricat” mediile. Un asemenea zvon cutreierase
şcoala dis-de- dimineată .
Tot corpul didactic al institutului Oltea Doamna
se afla în nervi.
Nu fiindcă de aseară circulau ştiri ciudate în
oraş despre ameninţarea unor ră zmerite
ţă ră neşti, departe, la sate. Era altceva, mai grav.
Se vorbea despre un inspector îndră cit, care
vizitează prin surpriză şcolile particulare din
Moldova, tă ind şi spînzurînd, stropşind elevele,
admonestînd descă limea în fata clasei, aşternînd
observaţii şi constată ri de-o severitate grobiană
în memorabile procese-verbale. Iar acest inspec-
tor-fantomă , fusese ză rit astă -noapte în gară ,
coborînd din tren.
Irinel Mă gură încerca în ceasul al
unsprezecelea să se apere de ruşinea unei
ignorante totale, devorînd pe neră suflate
discursul lui Simeon Bă rnutiu. Acum o chemau la
doamna directoare!

75
 A închis cartea în geantă , a încredinţat geanta
prietenelor şi s-a depă rtat spre cancelarie,
tipă rindu-şi cutele fustei.
— Te-aşteaptă doamna directoare! Puteai să te
mişti mai repede, fandosito!... o mustră pe culoar
tocmai profesoara de limba romînă , singura care
nu-i ară ta nici un fel de simpatie.
Mă gură Irina intră verificîndu-şi uniforma, ca
un recrut la inspecţia comandantului.
Altă profesoară , Tanti Aglă iţa, celebră în tot
tîrgul pentru moldoveneasca-i de baştină , pentru
imensa-i poşetă ca un geamantan cu scule de
moaşă şi pentru nemă rginlta-i bună tate de inimă ,
o orientă cu blîn- deţe:
— Nu pi uşa ceia, Irinel!... Pi cealaltă , di colo,
copchilă dragă !
Glasul binevoitor avu un efect tonic.
Eleva Mă gură Irina nu se ştia vinovată cu nimic:
totuşi îi tică ia inima, fiindcă o confruntare cu
doamna Cleopatra Negoianu, nu însemna pentru
nimeni un prea plă cut moment din viaţă .
În penumbra cancelariei directoriale cu
stolurile totdeauna trase ca să cruţe migrenele
doamnei Negoianu, eleva a clipit mă runt şi
repede, neştiind încotro să se îndrepte. Numai
după ce ochii s-au deprins cu semiîntunericul şi
au desluşit silueta neagră la biroul vast, Irinel a
înaintat cîţiva paşi, apropiindu-se ca o inculpată
în faţa judelui de instrucţie.
— Vino mai încoace, Mă gură ! rosti Cleopatra
Negoianu cu o nuanţă protectoare, atît cît putea
să -şi mlă dieze vocea o asemenea persoană rigidă
şi mecanizată . Apropie-te!
Irinel Mă gură s-a apropiat.
Ochii directoarei examinară rapid, dar
minuţios, uniforma, ţinuta, ciorapii, botinele,
pieptă nă tura, mîinile şi unghiile elevei.

76
 Nu descoperi nimic nereglementar. Simţi o
satisfacţie, fireşte neexteriorizată pe chipul tă ios
şi sever.
Totul îi confirma spusele Tanti Aglă iţei. Era o
şcolă riţă cuminte, modestă şi să racă . O tolerase
cu ratele pensiunii în întîrziere. La ultima
verificare a contabilită ţii, hotă rîse însă s-o trimită
acasă dacă în cinci zile nu-şi achită restanţele,
pentru a nu crea un primejdios precedent. Atunci,
Tanti Aglă iţa şi Grigore Panţîru au să rit întru
apă rare, pomenind despre să ră cia vă duvei
paralizată de cinci ani într-un jîlţ, des-

77
pre eleva care cîrmuieşte singură gospodă ria
casei şi îngrijeşte cu o înduioşă toare abnegaţie de
mama bolnavă , despre alte amă nunte care au
clă tinat neînduplecatele-i decizii. De altminteri,
tot datorită lui Gri- gore Panţîru şi Tanti Aglă iţei,
de cinci ani institutul Oltea Doamna inaugurase o
inovaţie care a pus în mişcare tot tîrgul. Cîte trei
burse în fiecare clasă , pentru fetele de ţă ran
lipsite de mijloace. Elevele bursiere se dovediseră
fruntaşe la învă ţă tură . Două serbă ri şcolare pe an,
contribuţia corpului didactic şi anume liste de
subscripţie, administrate de Tanti Aglă iţa, plă teau
bursele fă ră să pă gubească interesele doamnei
Negoianu. Atît doar, că acum bursierele fete de ţă -
rani, se transformaseră într-un ferment de
agitare în şcoală , agitînd-o şi pe doamna
directoare.
— Ai primit avizul de la secretariat? întrebă
tros- nindu-şi degetele lungi şi osoase.
— Da, doamnă directoare. Vă rog să -mi mai
acordaţi o amînare...
— Bine. Aceasta, o s-o aranjă m mai tîrziu. Aflu
că mama dumitale e bolnavă .
— Da, doamnă directoare. De cinci ani...
— Ş i cine îngrijeşte de dînsa?
— Eu, doamnă directoare. Cît pot şi cum mă
pricep. Eu şi o servitoare bă trînă , pe care o avem
de cînd eram mică ..
— Iar de dumneata, cine îngrijeşte?
— Nu înţeleg, doamnă directoare. Eu... Eu sînt
destul de mare, ca să îngrijesc de mine.
— Altceva te întreb. Vreau să zic, ce tutor ai?
— O rudă . Un unchi bă trîn şi el. Stroe
Bîrlă deanu.
— Cel cu studiile şi cu documentele?... Cel cu
Ţ ă ranii, pă mîntul şi boierii în decursul
veacurilor? întrebă doamna Cleopatra Negoianu,
cu o dispreţuitoare ironie pentru astfel de

78
oameni, cu astfel de manii, că ci ea nu admitea
decît maniile sale. Stroe Bîrlă deanu de la Tă cuta?
— Da, doamnă . E un om foarte de ispravă . Însă ,
cam distrat...
— Cam? Nu cam! Ci distrat de-a binelea! Îl cu-
nosc. Acela, are el nevoie de un consiliu de
familie. Asemenea oameni dezordonaţi, sînt un
regretabil exemplu pentru societate. Eu i-aş pune
sub interdicţie!
Eleva a plecat ochii luminoşi în parchetul
lustruit oglindă şi a tă cut.
Nu-i plă cea să audă vorbindu-se cu atît de
nedreaptă severitate, despre un om curios,
original, „dezordonat”, dar care în orice caz, nu
fă cuse nici un ră u, nimă nui.
Doamna directoare aşeză un tampon deplasat
cu un milimetru de la locul să u fixat o dată pentru
totdeauna, încă de acum un deceniu.
Ridică privirea:
— Uite ce este, Mă gură Irina... Vreau să mă
interesez mai de aproape de soarta dumitale. Mi-
a vorbit doamna profesoară Aglae Costă chescu,
domnul profesor Grigore Panţîru... Nu te pot lă sa
singură în situaţia aceasta, cu o mamă paralizată
şi cu un asemenea tutor. O să că ută m... Adică am
să caut eu şi am să gă sesc eu o soluţie. Ora a treia,
pe cine aveţi?
— Desenul, cu domnişoara Bogza.
— La jumă tatea orei, exact la două sprezece, îţi
ceri permisie. Spui că eu te-am chemat. Ş i vii sus
la mine. Acasă ... Vreau să -mi dai unele amă nunte.
Poate că şi soţul meu, ca prefect, are să -mi dea
concurs, pentru a realiza o idee a mea... Nu există
aci o şcoală primară cu numele Alexandru
Mă gură ?
— Da, doamnă directoare.
— Este vreo legă tură între acest Alexandru Mă -
gură şi familia dumitale?

79
 — Da, doamnă ... A fost clă dită şi donată de un
frate al tatei. Înainte de a să ră ci familia noastră ,
cînd nici nu eram nă scută .
— Tocmai. Tîrgul Că limanului s-a ales aşadar
cu o şcoală , care n-a costat nimic. E poate
momentul, ca acum, comuna să -şi plă tească sub
vreo formă , o datorie de recunoştinţă ... Mă car o
pensie, scutiri de dă ri, în fine ceva care să vă
înlesnească existenţa...

80
 — Vă mulţumesc, doamnă ! Dar...
Indexul doamnei directoare, înă lţat, reteză
acest început poate de expansiune
recunoscă toare, poate de mîndră împotrivire,
care nu-şi aveau locul într-o asemenea încă pere
solemnă şi rece.
— Nici un dar... Poţi să pleci. Ş i nu uita!
Două sprezece fix. Pentru mine exactitatea este
prima calitate a unei fiinţe într-adevă r civilizate.
Afară , Irinel Mă gură a clipit, orbită acum de lu-
mina culoarelor.
A stat să -şi apese cu palma zvîcnirile inimii,
apoi a pornit cu o avîntare elastică în paşi, cu o
înviorare înfră gezită pe buze.
La prima întrebare a doamnei Negoianu, se
temuse că va fi trimisă acasă pentru neîngă duită
întîrziere în plata taxelor. Într-o singură clipă , i-
au trecut prin minte o sumă de soluţii disperate,
umilitoare şi absurde. Să scrie la Zapodia,
rubedeniilor îndepă rtate, dar omenoase. Să plece
la Tă cuta, la unchiul Stroe. Să se spovedească şi s-
o implore pe Tanti Aglă iţa, ca să obţină o nouă
pă suire... Se agă ţase cu imaginaţia de orice
nă dejde, nu atît pentru cariera ei şcolă rească pe
care ar fi curmat-o astfel să ră cia, cît pentru a
cruţa de încă un amar pe bolnava imobilizată în
scaunul să u de paralitică . Iar acum, printr-o
minune care nu încă pea nici într-o prevedere,
ameninţarea era înlă turată .
Niciodată , doamna Cleopatra Negoianu n-a
vorbit atît de blînd unei eleve. Niciodată nu s-a
interesat şi de existenţa lor cu mă runte şi umile
mizerii, în afară de şcoală , de note, de uniforme,
nasturi şi pieptă nă tura reglementară .
Colegele au întîmpinat-o cu exclamaţii de
zgomotoasă neră bdare. Neră bdare şi surpriză . Nu
prea ieşea nimeni din cancelaria doamnei
directoare, cu zîmbetul acesta şi cu lumina
aceasta în ochi.
81
 — Ce-a fost, Irinel? inaugură interogatoriul,
Anto- niu Gabriela.

82
 — Lasă , tu! o îndepă rtă Luca Eleonora, prinzînd
braţul prietenei şi luînd asupră -şi misiunea de a
descoase de-a fir a-n pă r. De ce te-a chemat? Ce
te-a întrebat? Ce i-ai ră spuns?...
Luca Eleonora aştepta avidă detaliile, gata să
re- constituiască dramatic scena, cu tot darul să u
actoricesc.
— N-a fost nimic, Lenora!... Mi-a spus să viu
sus. acasă , ora a treia...
— Acasă la doamna directoare? Sus?
— De ce nu? Sus, acasă la doamna directoare...
Privilegiul acesta atîta de rar îngă duit
muritoarelor eleve de rînd ale institutului Oltea
Doamna, stîrni altă rumoare de senzaţie. Toate
colegele — în afară de cele trei bursiere, fete de
ţă ran care alcă tuiseră un grup izolat şi ostil de
cîteva zile — a împresurat aleasa între alese,
asaltînd-o cu întrebă ri şi miră ri. Luca Eleonora o
imploră de toţi Dumnezeii să ia neapă rat aminte
la decorul din apartamentul doamnei Cleopatra
Negoianu, la tablouri, la covoare, la distribuţia
mobilierului, pentru a sluji la o punere în scenă a
piesei satirice cu aluzii şi cuplete: „Don Prefect
Să nducu şi Barbara sa!” Această satiră era
evenimentul sezonului în Tîrgul Că liman. Autorul,
Laur Ceauşescu-Că - tă lin, poet şi epigramist,
proprietarul, directorul, re- dactorul-şef,
reporterul şi administratorul hebdomaderului
politic şi literar Plaiul natal, combă tea de multă
vreme, cu înverşunată energie şi cu toate
resursele proteicului să u talent, guvernul
conservator de la centru şi pe domnul Să nducu
Negoianu de la periferie, reprezentantul
softalelor din Că liman.
Secă tuiud calea articolelor de doctrină , a
epigramelor, a pamfletelor, fabulelor şi parodiilor
de balade populare, într-o înflă că rată inspiraţie
le-a prelucrat toate. Le-a contopit şi le-a turnat în
piesa cu numeroase cuplete, ce urma să fie jucată
83
de o trupă de amatori în saloanele clubului
liberal, sub auspiciile domnului avocat Mitran
Iliescu zis Bucluc, rivalul domnului Să ndel
Negoianu şi pretendentul cel mai activ, mai

84
vehement şi ireconciliabil la succesiunea sa
prefectorială . Un democrat sută în sută , energic şi
zurbagiu, buclucaş, Bucluc, nu un parazit care şi-a
tocat moştenirea. Luca Eleonora, verişoară de
gradul II cu tînă rul Laur Ceauşescu-Că tă lin, nu
putea să apară pe scenă . Dar posedată de
demonul actoricesc, se resemna mă car la rolul
subaltern şi clandestin de regizoară din umbră .
— Înţelegi, Irinel?... stă ruia cu înfrigurare. Ia
notă de tot... Uşile! Foarte important, pentru
intră ri şi ieşiri... Pe urmă , scaunele, tablourile... Ce
subiect au tablourile şi cum sînt aşezate...
— Nu mai insista, Lenora! o opri Irinel Mă gură .
Inutil. Nu pot s-o fac.
— Cum?
— Nu pot să fac aşa ceva... Mă mir de tine! Me-
rită oare doamna directoare, să ajungă un subiect
de rîs şi de cuplete în oraş?
— Dar nu e vorba de doamna directoare. E
vorba de domnul Să nducu Negoianu. Dacă e
subiect de rîs şi de cuplete în oraş, din pricina
domnului Să nducu al să u a ajuns subiect de rîs şi
de cuplete. Ş i pe urmă arta nu cunoaşte milă de
cei pă că toşi, draga mea!... Atunci Caragiale n-ar
mai fi scris nimic... Juca pan- ţarolă la Clubul
Tinerimea, cu domnul Să nducu Negoianu.
Dobrescu Marietta, cea mică , genoasă şi cinică ,
a subliniat perfid:
— Desigur! Nici Caragiale, nici geniul
nerecunoscut al Că limanului şi verişorul Lenorei,
domnul Laur Ceauşescu-Că tă lin, care joacă
panţarolă la Clubul liberal, cu domnul Mitran
Iliescu, zis Bucluc!
— Bine că -i mai breaz, locotenentul Dudu,
Dudu- leţ, Dudişorul tă u!
Intrarea inopinată a profesoarei de desen, a
înă buşit în faşă pericolul conflagraţiei dintre cele
două prietene. Pînă la jumă tatea orei, Irinel
Mă gură a lucrat eu gîndurile risipite.
85
 Absentă de la tot ce se petrecea în clasă , cu
cotul amorţit pe planşetă , privea în ră stimpuri pe
fereastră , afară , unde pe neaşteptate se iscase un
viscol cu nori negri şi vînturi vehemente. La
două sprezece fă ră cinci minute şi-a cerut învoire,
după cum a fost ordinul doamnei directoare.
— Te-aşteptă m... Să ne spui şi nouă !... au stă ruit
în şoaptă vecinele de bancă .
— Nu uita ce te-am rugat! repetă Luca Eleonora
care nu renunţa la preocupă rile sale de regizoare,
numai de hatîrul considerentelor umanitariste.
Nu uita: dispoziţia mobilelor, intră rile şi ieşirile!...

Irinel Mă gură a fost întîmpinată în uşă cu o îm-

proşcare de viscol. Între clă direa cea mare a
pensionului şi locuinţa doamnei directoare,
spaţiul era destul de larg. Eleva se opri o clipă să
mă soare din ochi drumul cel mai scurt.
Apoi zvîcni cu sprinteneală de ciută pe potecile
înguste, peste muchiile de troian vechi aşternute
cu spulber nou de ză padă .
Pe scă ri, se scutură ca o pisică şi urcă treptele
printre glastrele cu plante exotice, unde adeseori,
tîrziu după miezul nopţii, domnul Să ndel
Negoianu fă cea exerciţii de echilibristică în
ciorapi şi cu ghetele în mînă .
— Tu erai, Mă gură ? Două sprezece exact...
Aşteaptă . Ia loc pe scaun...
Cu toată lă udabila exactitate a elevei, în glasul
doamnei Cleopatra Negoianu stră bă tea acum o
iritare abia stă pînită . Ş i cu drept cuvînt. Tot cultul
să u pentru ordine, prevedere şi precizie, fusese
odios profanat.
Slujnica trimisă în oraş, a uitat să închidă
ferestrele lă sate trei ore pe zi în lă turi, chiar pe
gerul cel mai cumplit, după prescripţiile
sanatoriului din Elveţia. Iar viscolul dezlă nţuit din
senin, spă rsese geamuri, umflase perdelele
fluturîndu-le pînă în mijlocul odă ilor, ră sturnase
86
cadre, oale cu flori şi scrumiere; ră vă şise caiete
de teze şi partituri de clavir. Uraganele de omă t
spulberat invadau încă perile în şuier.
Bucă tă reasa, alergînd să repare dezastrul,
deschisese de perete alt rînd de uşi, interioare.
Triumfal invadase un miros gras de mîncare, de
friptură şi varză că lită , trecînd nesupă rat din
cameră în cameră . Toate catastrofele!
Doamna Cleopatra Negoianu asista consternată
la pră buşirea cultului de-o viaţă întreagă . Ordine,
prevedere, precizie, discreţie. Unde erau toate?
Tîrîte val-vîrtej de nă prasnica dezlă nţuire a
elementelor, care habar n-aveau de ordine,
prevedere, precizie, discreţie. Se auzeau uşi
ră bufnind. Sunetul de nisip al viscolului în pereţi
şi pe parchet. Un geam zîngă nind. Exclamaţiile
bucă tă resei, din altă odaie, unde descoperise alt
cataclism:
— Aracan de mine, coniţă ! Sai mata că s-a spart
şi vazu cel mare, de l-ai adus mata az-toamnă din
ţara nemţască !
Irinel Mă gură simţi de a sa datorie să se arate
de-un ajutor:
— Dacă -mi daţi voie, doamnă directoare?...
— Te rog, te rog! Stai acolo! o opri sever
doamna Cleopatra Negoianu.
După care recomandaţie a închis uşa, cum ar fi
tras o cortină .
Nu voia să mai asiste nimeni şi mai ales o elevă ,
la asemenea debandadă fă ră precedent, pe care o
socotea nemotivată şi injustă înfrîngere
personală .
Irinel Mă gură a ră mas singură în salon — unica
încă pere cruţată de ravagiile taifunului. Se aşeză
cuminte pe marginea unui scaun învelit cu pluş
portocaliu şi începu să privească la tablourile de
pe pereţi. Avea dreptate, Lenora! Interiorul
doamnei directoare nu se putea imagina. Trebuia
reconstituit. Trebuia copiat aidoma. Numai
87
tablouri alegorice, alese fă ră îndoială după
criteriile morale ale doamnei Cleopatra Negoianu:
Virtutea biruind luxura! Moartea eroului! În jurul
că minului! Bunicul! Bă trîneţea culegînd roadele
anilor!... Printre aceste înă lţă toare şi sublime cro-
molitografii, un singur tablou stră in, o copie după
Ve-

88
ronese, distona cu eleganţa şi coloritul senzual:
un apus de soare cu cerul degradat de la albastru
pal pînă la galbenul lă mîiei, femei învelindu-şi
goliciunea numai pe jumă tate în mantii cu largi
falduri, doi amoraşi bucă laţi, hîrjonindu-se fă ră să
le pese, într-o golă tate fă ră ruşine... Desigur un
tablou moştenit ori dă ruit domnului Să nducu
Negoianu cu prilejul vreunei onomastice sau
aniversă ri, de la care doamna Cleopatra Negoianu
va fi întorcînd ochii cu o legitimă oroare.
Urgia de afară încetă brusc, cum se dezlă nţuise.
S-a întins o tă cere nefirească .
Dincolo de uşa închisă , se auzeau numai paşi
repezi. Bucă tă reasa că rînd ceva, strigînd ceva,
strîngînd ceva.
Ş i focul pîlpîind molcom în sobă .
Atunci se deschise altă uşă şi apă ru domnul
Să nducu Negoianu, prefectul Că limanului, în halat
cafeniu şi cu scufie de mă tase roşie, frecîndu-şi
ochii umflaţi de somn.
— Dar ce-a fost, dragă ?... întrebă , Ce-i istoria
asta? Dau hunii, goţii, vizigoţii, ostrogoţii? Nu se
mai poate dormi liniştit în casa asta?...
Monologa desigur din obicei, nu sub influenţa
discursului lui Simeon Bă rnuţiu; deprins să nu-l
asculte nimeni şi să nu-i ră spundă nimeni. După
buhă vita înfă ţişare, se cunoştea bine că s-a fost
culcat în zori şi că nici acum nu i s-au risipit
aburii alcoolului din cap.
Cînd ză ri eleva pe marginea scaunului, s-a tras
un pas îndă ră t, acoperindu-şi pudic cu mîna
pieptul pă ros din halatul încheiat strîmb:
— Pardon, domnişoară !
Îşi potrivi pulpanele anteriului de benedictin,
înnodă cordonul împletit şi rosti în chip de
explicare:
— Visam că sînt Caius Pomponius Fucino din
Pompei şi că a erupt Vezuviul! Pe urmă , că mă
duelam cu rivalul meu, stimabilul Iliescu-Bucluc,
89
într-un duel foarte original. Cu tunurile! Ori ei, ori
eu!... Salve la zece paşi!

90
 A rîs singur de asemenea vis nă zdră van, apoi
adă ugă :
— Duduie, n-ai mata cumva un chibrit? Am
ţigară şi nu gă sesc chibrit...
Tot singur:
— Ce întrebare stupidă ?... De unde să ai
chibrit? De unde să aibă chibrit o elevă a
institutului model de domnişoare Oltea Doamna,
de sub direcţia doamnei Cleopatra Negoianu,
Barbara Ubric, Genoveva de Brabant, Virtutea,
Sobrietatea, Abnegaţia Negoianu?...
Domnul prefect Sandel Negoianu hohoti foarte
înveselit de absurditatea propriilor sale întrebă ri.
Irinel Mă gură privi îngrijorată , cînd spre uşa
unde dispă ruse Virtutea, Sobrietatea, Abnegaţia
Negoianu; cînd spre uşa care dă dea în antretul cu
scă rile şi glastrele de flori.
Omul în rantie că lugă rească îi ghici alarma.
Vorbi tot singur:
— E adevă rat!... Poate să m-audă Martira! Pe
mata te-o fi aşteptînd ce te-aşteaptă , la şcoală !
Dar pe mine?... Sfinte Doamne! De trei ori pîn-
acum m-a zgîlţîit din pat... Ba că sînt telegrame de
la posturile de jandarmi! Ba că mă aşteaptă
secretarul general la telefon!... Ba că s-aude de
revoluţie!... Ce revoluţie?... Revoluţia e aici,
prezentă în casă la mine!... Nu m-a deşteptat
revoluţia din somn?... Bam-bum-barabum!...
Tunuri, canonade, explozii, Port-Arthur!...
Apropo! Ce-a fost tă ră boiul acesta, duduie?
Domnul prefect Negoianu se uită mai atent la
elevă .
Exclamă cu un sincer entuziasm:
— Dar aceasta este ceva extraordinar, că priţo!
Va să zică mă tă luţă eşti fenomenul despre care-
mi vorbea Aglă iţa Costă chescu, Tanti Aglaiţa?.., Ai
plecat astă -vară crisalidă şi, în toamnă te-ai întors
fluture, cu ochi de pă un?... Ia să -ţi vedem ochişorii
mai de aproape?...
91
 Cu mîna gelatinoasă o apucase de bă rbie şi îi
înă lţă capul ca să -i cerceteze ochii.
Irinel Mă gură voi să se ferească . În faţă îi
nă vă lise mirosul de vin dospit. Domnul prefect
Sandei Nego-ianu mai ospă tase în timpul nopţii şi
vreo mîncare cu usturoi: pană de somn sau rasol
de gă ină . Duhoarea şe adă ugă la scîrba atingerii.
Copila să ri de pe scaun ca o pisică gata să
zgîrie.
Dar strînsoarea era puternică , deşi degetele
tremurau ca piftia, deşi omul se bîţîia pe picioare
ca în ajunul unui atac de apoplexie.
— Domnule! Te rog, domnule Negoianu!...
gemu copila, zbă tîndu-se să -i lunece din mînă ,
şerpuit.
— Ce te temi, fetiţo, că doar nu-s caua?
— Nu mă sili să strig, domnule Negoianu...
— Lasă , bombonico! Nu te papă nimeni!...
Omul chel, burtos, asudat, ră sufla aproape de
obrazul copilei. Irinel izbuti să -i scape din
încleştare. Fugi, punînd între dînsa şi bă rbatul
împleticit, un scaun cu spă tarul ridicat scut.
Sandel Negoianu se pră buşi de-a coasta, se izbi
în perete şi printr-un misterios capriciu al legilor
balistice, ricoşă exact asupra elevei înfricoşate,
cercînd să -i astupe gura cu buzele unsuroase.
Aşa îl gă si doamna Cleopatra Negoianu, cînd a
deschis uşa.
Ţ inea un vraf de telegrame în mînă . Venise să -l
vestească pentru a patra oară , că aşteaptă
sergenţi şi curieri de la prefectură afară , că toţi
vorbesc speriaţi despre pregă tiri de ră scoală la
sate, că l-a chemat de două ori Ministerul de
Interne la telefon.
I-au dispă rut toate din cap şi i-au că zut telegra-
mele în foşnet dintre degete.
Din prag, înaintă în haină neagră , cu paşi de
somnambulă , într-o subită resuscitare a tuturor

92
geloziilor cu scene patetice din trecutul juneţei
sale conjugale:
— Ce-nseamnă ?... Ce-este aceasta, canaliilor?
Spunea: „canaliilor!” Vedea doi vinovaţi; nu
unul şi o victimă .
Domnul prefect Să ndel Negoianu se întoarse
potrivindu-şi cordonul halatului şi bîlbîindu-se
într-un rîs imbecil:

93
 — Nu te enerva, Cleopatro!... Stai, să -ţi explic?...
A fost o glumă , Cleopatra... Parol!
Irinel Mă gură ră mă sese în ungher, cu mîinele
spînzurate de-a lungul trupului, cu pieptă nă tura
reglementară zburlită de luptă , cu obrazul
spurcat de atingerile umede, cu pîlpîiri de
întuneric jucînd ca fluturii negri înaintea ochilor.
Stră ină de tot ce se întîmpla, o înjunghia
dureros numai amintirea că astă -vafă , şi ea, şi
Adrian, s-au ferit de primul să rut. Li se apropiau
buzele şi se depă rtau într-un tresă r, ca de cel mai
neiertat pă cat. Acum, întîiul ei să rut care i-a
pîngă rit obrazul, buzele, ochii, acesta a fost!
Să rutul cu duhoare dospită de vin şi de usturoi.
Celelalte nu mai aveau nici o însemnă tate: nici
ce spunea doamna Cleopatra Negoianu, nici ce
spunea domnul prefect Să ndel Negoianu.
— Ascultă , Cleopatro! Fii rezonabilă ... E o
glumă . Recunosc: o glumă idioată !...
Doamna Cleopatra Negoianu însă nu-l auzea,
nici nu-l privea. Din vechile gelozii deşteptate,
toată por- nirea-i se concentra asupra „vinovatei”,
uitînd că are înainte o copilă de şaisprezece ani, o
şcolă riţă , nu eroinele aventurilor galante din
cronica Tîrgului Că liman.
Pă şind spre Irinel Mă gură cu degetul ridicat, ca
personajele din tablourile alegorice care
împodobeau salonul, întrebă :
— Ai îndră znit aceasta, creatură ? în casa mea,
creatură ?
— Dar, doamnă , doamnă , doamnă !... izbucni
Irinel Mă gură în sughiţuri de plîns, incapabilă să
lege alte cuvinte... Doamnă !... Doamnă !...
— Pă ră seşte casa, creatură ! Dispari din ochii
mei, creatură !...
Degetul doamnei Cleopatra Nagoianu crescuse
parcă ; umplea toată încă perea parcă .

94
 Irinel se mişcă automat, ca o hipnotizată , cu
umerii încovoiaţi, cu pieptul mic zguduit de
sughiţurile plîn-

95
sului. Se mişcă , deschise uşa de la antret, începu
să coboare scă rile.
În urmă -i, directoarea pă şea cu degetul înă lţat,
descinzînd treaptă cu treaptă , repetînd gîfîit:
— Creatură !... Afară , creatură !... Creatură !
Ajunsese în capul scă rilor, trecuse pragul afară .
Irinel alerga împleticindu-se pe poteca din
ză padă ; iar doamna directoare cu degetul
împungînd aerul, nu mai contenea:
— Creatură !... În casa mea, creatură ?...
Din dosul gardului nins, două zeci de ochi au
asistat cu uluire şi spaimă , la scena de-un comic
sinistru. Erau cîteva din colegele elevei Mă gură
Irinel, aştep- tîndu-şi prietena. Erau curierii, erau
jandarmii şi sergentul de la prefectură , aşteptînd
dispoziţiile domnului prefect, la veştile despre
începutul de ră zmeriţă în judeţ.
Irinel Mă gură a trecut fă ră să -i vadă . Iar ochii
ceilalţi nu se aflau îndreptaţi asupra ei. Priveau la
doamna directoare, albă ca varul, cum n-o
vă zuseră niciodată , înaltă şi uscată , mai înaltă şi
uscată decît întotdeauna, ameninţînd cu degetul
osos şi rostind cuvîntul oare nu i-a profanat pînă
atunci buzele:
— Creatură !... În casa mea, creatura
creaturilor?...
Eleonora Luca, în egoismul să u pe jumă tate
artist, jumă tate cabotin, n-a simţit nici o emoţie
umană la toate aceste peripeţii.
Avid, îşi memora pînă la cel mai mic amă nunt
scena: Irinel Mă gură fugind pe alee, împleticindu-
se, cu obrajii ascunşi în palmele mici; doamna
Cleopatra Negoianu, gesticulînd din capul scă rilor
ca întruparea Justiţiei, a Virtuţii ofensate, a
Ră zbună rii sau a Expierii. Degetul uscat, întins, şi
glasul uscat, rostind:
— Creatură !... În casa mea, creatura
creaturilor?

96
 Un asemenea episod, nu s-ar fi învrednicit în
vecii vecilor să -l imagineze, chiar fantezia fă ră
frîu a lui Laur Ceauşescu-Că tă lin! E un episod
care să ră mînă cheia piesei. Succesul cel mare şi
memorabil al repre-

97
zentaţiei, patronată de rivalul actualului prefect şi
viitorul prefect, Mitran Iliescu zis Bucluc.
Numai după ce şi-a întipă rit deplin acest final
de act, Eleonora Luca se dezmetici la cealaltă
realitate, izbucnind într-o sinceră alarmă de
prietenă :
— Dar, fetelor ce s-a întîmplat cu Irinel?... Ce-n-
seamnă toate acestea?... Să n-o lă să m singură ...
Fuga după dînsa, Gaby! Marietta! Corina!... Ş i voi!
— se adresă bursierelor. Voi ce staţi acolo, ca oile
la strungă ? Nu-i prietena voastră ? Nu s-a zbă tut
în toată şcoala, să ne ia bă nuţii de pră jituri pentru
că rţile voastre?...
Fetele au pornit cu larmă de glasuri subţiri,
unele izbucnind în sughiţuri de plîns, fă ră să ştie
de ce.
Oamenii stă pînirii: vardişti, jandarmi şi curieri
de la prefectură — au ră mas neclintiţi, tă cuţi, cu
picioarele în ză padă , cu obrajii sfîrcuiţi de
spulberul tă ios al viscolului, aşteptînd porunci la
telegramele care vesteau, că se ridică satele din
ţinutul Că liman.

La Iaşi, în că mă ruţa lor de la gazda zgîrcită şi

surdă , madam Bră escu, cei doi ostateci ai tîrgului
de internate şi şcoli, Adrian Petreanu şi Ş tefă nucă
Pan- drea, se lepă daseră cu totul de grija lecţiilor
pe-a doua zi.
Pe brînci, în paturile cu telurile desfundate,
citeau de zor gazetele locale şi cele din Bucureşti.
Se ră suceau în coatele amorţite, să -şi tă lmă cească
reciproc ştirile despre ră zmeriţa ţă ranilor care
cobora din ţara de sus, spre mijlocul Moldovei. Şi,
fireşte, amîndoi erau de partea ră sculaţilor.
Mă car că Adrian se tră gea dinspre mamă din
stirpa marilor stă pînitori de pă mînturi; mă car că
98
Ştefă nucă era dintr-un neam de gospodari
mijlocii, plutaşi şi ră ză şi binişor înstă riţi, cu
pă şunile de munte rotunjite din agoniseala şi din
chibzuiala a trei generaţii de oameni amarnici şi
dîrji.
Dar aşa sufla acum vîntul în rîndurile şcolă rimii
şi tineretului studenţesc din Iaşi. Aşa sunau
proclamaţiile şi moţiunile celor dintîi adună ri. Iar
dincolo de asemenea vînturi dinafară ale vremii,
înlă untrul lor, amîndoi se simţeau mai autentici
fii ai cîmpurilor, cu mai adînci ră dă cini acolo,
decît în asfaltul oraşului unde proprietarii din
neamul feluriţilor Canta, Stroja sau Miclă uş,
arendaşii din neamul feluriţilor Gaşpar, Sidor
Leibovici şi Fişer, soseau acum la rubedeniile lor,
cu ochii lă rgiţi de spaimă şi cu veştile cele mai de
necrezut.
— Ascultă , Adrian!... rosti Pandrea, ridicîndu-se
în picioare şi apropiindu-se de geam, cu fascicola
ultimului numă r dintr-o revistă în mînă .
— Da, Ştefă nucă ...
— Ascultă , ce scrie aici, domnul profesor
Iorga...
Adrian Petreanu s-a desprins şi el din pat,
scuturînd jos celelalte ziare. A pă şit peste ele,
ală turîndu-se să urmă rească peste umă r articolul
cu pricina. Ştefă nucă Pandrea citi, înecat de
emoţie:

DUMNEZEU SA-I IERTE!

„Dumnezeu să-i ierte pe cei patru ţerani romîni

împuşcaţi în oraşul romînesc Botoşani de oastea
romînească în ziua de 5 mai 1907.
Să-i ierte Dumnezeu pentru cîtă muncă de robi
au muncit, pentru ce trai de dobitoace nenorocite
au dus, pentru cîtă înşelare au suferit, pentru cîtă
jignire au îndurat, să-i ierte pentru viaţa lor de
suferinţe, să-i ierte pentru clipa de desperare cînd
99
s-au ridicat vărsînd pe strade, nu sînge omenesc, ci
rachiul cu care erau otrăviţi.
Să ierte Dumnezeu pe ostaşii care, de frica
poruncii, au împuşcat pe fraţii lor, cel mai greu
păcat ce poate împovăra o inimă omenească.
Şi să nu ierte Dumnezeu pe ciocoimea obraznică
şi proastă, care n-a ştiut şi nu ştie a-şi înţelege,
iubi, apăra şi măcar cruţa pe cei de o lege şi un
neam cu dînşii; pe hîzii politiciani mîncaţi de pofte
şi nevolni-cii; să nu ierte Dumnezeu pe cîrmuitorii
neghiobi sau vînduţi înaintea cărora, cufundaţi în
orgii bugetare, fumegă acuma acest sînge
nevinovat.
În vecii vecilor, cît va mai dăinui suflarea romî-
nească pe acest pămînt, să nu-i ierte Dumnezeu pe
netrebnicii şi pe făcătorii de rele.
Să fie în casa lor atîta belşug ca în bordeiele
celor ce au murit, atîta fericire în viaţa lor cîtă a
fost în viaţa celor ce s-au vîrcolit de gloanţe, să fie
atîta cinste şi atîta demnitate, cîtă li s-a lăsat
acelor sărmani ce s-au dus ca nişte pîrîşi veşnici
înaintea Scaunului judecăţilor celor mari.
Aşa să dea Dumnezeu...”

Foaia din mîna copilandrului tremura. Ochii

înotau în lacrimi.
Cînd a sfîrşit de citit, cu glasul ră pus, Ştefă nucă
Pandrea a adaos:
— De-acuma cred că au să se ispră vească
toate!... După cele scrise aici, au să se
dezmeticească şi cei mai mişei!...
— Crezi?... întrebă cu precoce scepticism
Adrian Petreanu, ca un tot atît de fidel lector şi al
lui Renan, ce se mai afla în ultima vreme.
— Nu mă îndoiesc, Adriane!... Mai sînt oameni
cu o inimă în ţara aceasta.
— Mai sînt, dar nu aceştia gă sesc ascultare şi
nu dînşii au putere să faca aşa cum le dictează
inima!... stă rui în luciditatea-i precoce şi caustică
100
Adrian, cînd era vorba de alţii, cu gîndul la
stă pînul Zapodiei, la pă rintele să u, dască lul de
agronomie, la atîtea discuţii ale celor mari, la care
a asistat el astă -vară , în salonul domnişoarei
Paula Gorjan la Bucureşti sau în cerdacul
perdeluit cu frunză de vită să lbatică , din
paradisul vacanţelor. Mai sînt dar ce înseamnă
cîteva excepţii, faţă de regula generală , care e
alta?...
Iar fă ră voie, ochii s-au îndreptat spre imaginile
zugră vite de mîna sa şi prinse cu ţinte în peretele
vă ruit verzui, deasupra patului: Iazul, moş Toader

101
Gliga; cîinele Colţun; Zarif, calul de că lă rie al lui
Iordache Cumpă tă — chipurile şi priveliştile de la
Zapodia.
S-a întrebat:
— Oare ce se întîmplă acolo?... Ce fac cei de
acolo?...
Ş i gîndu-i fugi risipit, acasă , la şcoala de lîngă
Că liman, la conacurile moşiilor unde se aflau
celelalte crengă turi ale neamului Cumpă tă . Se
întoarse la înserarea de astă -iarnă , cînd au
poposit un oras la Stă nişoara, în casa ţă ranului
Alecu Faraon cel cu ale sale şapte fete potcovite şi
cu aiureala din somn a bolnavului care se vedea
zvîrlind în foc condicile domnului Nolică Gaşpar;
se întoarse la popasul mai lung şi înflorat, din
toiul nopţii, pe viscol, în să laşul iobagului de pe
moşia lui Jack Medoveanu... Omul cu chica zbur-
lită , cu gura oribilă şi neagră ca o spă rtură ...
Nevasta uscată şi hîdă ; copilul chircit şi cu tidva
enormă , ca un fel de pitic bă trîn şi spîn. Tustrei, în
că meşoaiele murdare de cîlţi, purtînd în spate,
deasupra, pieile crude de oaie, întoarse pe dos, cu
miţele înlă untru, şi pe dinafară cu sclipirea
fantastică , stranie, a cristalilor de sare în pîlpîirea
fitilului de felinar...
Toate aceste imagini şi vă lmă şite amintiri au
tresă rit ră zleţe, muncindu-l cu nelă murite gînduri
pe care ar fi dorit el să le spună colegului,
prietenului şi tovară şului de gazdă . Luptau în el
două lumi, într-o cumpă nă care înclina cînd spre
obîrşia stă pînitorilor de pă mînt după mamă , cînd
spre obîrşia de pă lmaşi a lui Dumitru Petrea
Robu, devenit abia pe mai tîr- ziile inscripţii din
cataloage şcolare, atestate şi diplome, Dimitrie
Petreanu.
Dar privind în ochii limpezi, albaştri, încă
înlă crimaţi de emoţie ai prietenului, a ştiut că
acestea nu se pot spune, nici înţelege.

102
 S-a mă rginit la consideraţiuni de ordin mult
mai general şi declamator, după ecoul lecturilor
sale amestecate şi după mintea lui de copilandru
încă :
— Te uiţi afară , pe geam, dragă Fă nuţă ?... Din-
colo de zidurile acestea ale Iaşului, dincolo vă d eu
Moldova noastră , cu sate şi cu tîrguri... Cu trenuri
şi gă ri... Cu trenuri în care merg spre sate,
companii, batalioane şi escadroane; în care vin
dinspre sate, proprietari şi arendaşi, alungaţi de
groaza lor netrebnică ... Oameni care se urmă resc,
se fugă resc, se alungă unii pe alţii... N-au să -şi
ierte unii altora; n-au să se cruţe unii pe alţii... Au
să ră zbune şi au să se ră zbune... Cum îţi vine ţie a
crede că toate vor sfîrşi după cîteva apeluri la
dezmeticire? Abia au început, toate, Ştefă nucă !...
Ş tefan Pandrea, adolescentul cu obrazul de fată
bă laie, cu ochii albaştri şi pă rul pieptă nat cum
cere regulamentul, îşi asculta colegul şi prietenul
cu atenţie, dar cu o vă dită nedumerire.
El nu aşa vedea întîmplă rile.
Însă precum astă -toamnă , într-un amurg cu
lumină de stînjenel, la aceeaşi fereastră , altfel
întreză rise Iaşii bisericilor şi vestigiilor
voievodale cu un painjeniş că zut de pe ochi după
ce-l ascultase pe Adrian, tot aşa a stră bă tut şi el
cu închipuirea ceva mai departe, dincolo de linia
ză rii cu dealuri zimţate de biserici şi vechile
împrejmuiri de cetă ţi. A înviat şi în imaginaţia lui
satul cu gospodă ria de acasă — şi cu vrajbele
mocnite de acolo pe care le ştia.
Cuprins de neastîmpă r, a vorbit:
— Adrian!... Ar trebui...
— Ssstt! îl întrerupse Adrian, zîmbind
atoateştiu- tor. Nu-mi spune nimic. Aşteaptă !...
Cunosc eu ce-ar trebui... Crezi tu, că şi pe mine,
mă rabdă locul, Ş tefă nucă ?... Încă zece minute Ai
să te convingi pe urmă că m-am gîndit eu la tot

103
ce-ar trebui, inclusiv fondul de emigraţie, inclusiv
hrana în natură ... Ră bdare şi tutun!...
Întru ilustrarea acestei filozofice poveţe, a scos
din buzunar un pachet albastru şi democratic de
tutun, începînd să ră sucească ţigară , fiindcă
mijloacele bugetare foarte catastrofale în ultimul
timp, spre deosebire
de excedentele domnului Take Ionescu, ministrul
de Finanţe al ţă rii, nu-i mai îngă duiau ţigă rile de
lux: Jubiliare, Carmen-Sylva, Pelişor. A pufă it
cîteva fumuri şi a tras cu ochii la ceasornicul de
argint, pe care de astă zi dimineaţă tot stă tea la
îndoială dacă să -l pună ori nu amanet pentru
cinci lei, la un că mă tar de pe Strada-de-Sus, unde
acum darul de la Olga Petreanu ar fi ştiut drumul
singur, după cît stagiu a fă cut el acolo de astă -
toamnă încoace.
Prietenul şi tovară şul de cameră îl cerceta cu
ochii albaştri, senini, mereu întrebă tori. Dar nu l-
a întrebat.
Era deprins cu surprizele acestei nestatornice
dihă nii de coleg. Întotdeauna, cînd era gata să -l
osîn- dească , descoperea că i-a luat-o înainte,
osîndindu-se singur. Şi întotdeauna cînd era gata
să se bucure de-o hotă rîre cuminte, afla că în
urzeala acestei hotă rîri se amestecau şi fire
stră ine, şubrede, mai dinainte atinse de
putreziciune. Nu avea întru nimic asemă nare cu
firea lui simplă , limpede, neclă tinată , susţinută de
principii precise, ca aforismele morale din
modelul caietelor de caligrafie.
— Ţ i-am spus eu s-aştepţi? se ridică Adrian, su-
gînd din capă tul de ţigară care-i frigea buzele şi
în- dreptîndu-se spre uşă . Uite, că sosesc
mesagerii!...
Afară s-au auzit tropă ituri de paşi pe scă ri şi în-
dată îşi fă cură apariţia, Manole Cumpă tă şi Petruş
Casimir.

104
 — Ei! îi iscodi cu neră bdare, din prag, Adrian. A
mers?...
— Ş i încă cum! exclamă triumfal Manole
Cumpă tă , zuruind un pumn de monede în
buzunar. Succes pe toată linia!... Voi sînteţi gata la
bagaje?
Ş tefă nucă Pandrea tot nu pricepea.
L-a lă murit Adrian:
— Acum pot să -ţi spun!... Pregă teşte-ţi catrafu-
sele, dragă Fă nuţă ... Plecă m fiecare la vetrele
noastre... Nu aceasta vroiai tu să pretinzi
adineauri că ar trebui s-o facem?

105
 — Da, dar...
— Mai este şi-un dar?
— Mai este... Cum o s-o descurcă m noi cu
şcoala, cu absenţele?
— Cu şcoala? Cu absenţele?... pufni Manole
Cumpă tă , anexind o nouă şi localizată exclamaţie
de dispreţ la franţuzeasca sa adhoc, care-l uimise
cîndva pe că pitanul Yann de Kergolay-Trémarec.
Şcoala? Absenţele?... Je m’en Moki! Je m’en
Fischer !...1 Starea excepţională , scumpe Fă nuţă !...
Aproape stare de asediu. Ia notă de aceasta, afin
d’éviter toute méprise!... Ş i pregă teşte-ţi zestrea,
Ştefă nache fiule, să ne că ră m pe la casele
noastre...
— Dar nici n-am bani de drum! mă rturisi cu de-
zolată simplitate Ştefă nucă Pandrea.
— Are bă dia! îşi zurui din nou arginţii în buzu-
nar, Manole Cumpă tă . N-auzi muzica ce-mi
place?.. Are bă dia, rezultatul unei subscripţii
publice printre toţi membrii dinastiei Cumpă tă ,
Stamate & Compania din Iaşi. Ş i în plus şase lei,
pentru care şi-a prostituat arta acest mizerabil de
nepot al meu, zugră vind caricatura ex-ministrului
Alecu Bă dă ră u şi caricatura ex-deputatului Abgar
Buicliu, faimosul antisemit al Ieşilor!... Amîndoi
de actualitatea cea mai incandescentă ... scoase în
piaţă şi vîndute la mezat ca sclavele dace în
cetatea Romei! Adrian, nepoate, primeşte ar-
ginţii!...
Nu fă ră orgoliu, Adrian a încasat arginţii celor
două caricaturi care-au stat o să ptă mînă expuse
în vitrina unei libră rii de pe strada Lă puşneanu şi
îşi aflaseră amatori în clipa cea mai binecuvîntată .
— Hai! Zor şi ră pegior! Că scă pă m trenul! îi în-
teţi Manole Cumpă tă .
Chiriaşii lui madam Bră escu îşi pregă tiră în
mare viteză bagajele sumare: că mă şi de noapte şi
1
 Joc de cuvinte după expresiile franceze „Je m’en moque” şi
„Je m-an fiche”: nu-mi pasă de..., nu mai pot de...
106
de zi, perii de dinţi, înghesuite în servietele de
şcoală . Şte-

fă nucă Pandrea ticluindu-le rapid, dar metodic:

Adrian ghemuindu-le de-a valma, fă ră nici o
rînduială , ca o fidelă imagine a incurabilei
dezordini din el.
La toate asista îngîndurat şi tă cut, Petruş
Casimir, fiindcă pentru el îngrijorarea era mai
apă să toare şi de-o realitate mai dureroasă . Se
temea de cele ce-aveau să se întîmple sau poate
chiar se vor fi şi întîmplat la Vlă diţa. Se temea şi
de chipul cum va fi întîmpinat acolo de Elena
Casimir, care poate nu era singură .
Pentru ceilalţi, drumul însemna numai o
escapadă copilă roasă , fă gă duindu-se cu peripeţii
şi aventuri, vrednice de amintit, de povestit, de
înflorit, mai tîr- ziu, cînd vor trece evenimentele.
După mintea lui de copilandru încă nimic ră u n-
avea cum să se petreacă la Zapodia, unde
apă sarea stă pînilor de pă mînt asupra lucră torilor
de pă mînt a fost întotdeauna mai puţin aprigă .
Dar la dînşii?... Ochii s-au oprit la panoul de
desene, de pasteluri şi acuarele din unghiul de pe-
rete, deasupra patului unde-şi snopea bagajele
înfrigurat şi barbar, Adrian. Se ivise un desen nou,
plin de mişcare, o schiţă abia indicată din cîteva
linii şi umbre: Elena Casimir în costumul de
amazoană , să rind că lare un şanţ şi un gă rduţ, alb
şi fragil, de mesteacă n.
Întorcîndu-se şi ridicînd privirea, cu
echipamentul gata de drum, Adrian l-a întrebat
stînjenit, ca într-o dezvinovă ţire:
— Îl vrai, desenul, Petruş?... Astă zi dimineaţă
mi-a ieşit din creion fă ră să -mi dau seamă cum...
Mă gîndeam la Zapodia, la Vlă diţa... Ş i a fost ca o
incar- naţie a vacanţei de astă -vară ...
Cu un picior pe pat, se pregă tea să urce şi să
desprindă desenul din perete.
107
 Petruş Casimir s-a împotrivit, cu mîhnire în
glas şi în ochi:
— Nu, Adrian! Nu-i vreme de aceasta acum...
Cred că nici maman... n-ar...
Gîndul nu l-a ispră vit. Dar Adrian l-a înţeles
prea bine, ocolindu-i privirea.
Conştiincios, Ştefă nucă Pandrea plecase şă ves-
tească gazda că vor lipsi cîteva zile şi că dau bir cu
fugiţii de la regimul postului mare; borş de fasole
şi iahnie de cartofi, iahnie de fasole şi borş de
cartofi. Adrian voi să afle:
— Dar provizii de drum, ai înjghebat, Manole?
— Oho! îl linişti Manole Cumpă tă , bă tînd soaor
cu palma un pachet dolofan ca un godac afin
d’éviter toute méprise. Hrana trupei de la
manutanţa Iancu Stamate! Aşa că -ţi închipuieşti
cantitatea şi calitatea proviziilor... De altminteri,
poate să -l întîlnim şi pe bă dia Ionică la gară .
Pleacă prin Paşcani spre Fă lticeni, la Să veşti, să
vadă ce se petrece acolo... Tot cu provizii pleacă ,
nu cu arme şi muniţii. Poate că vrea să momească
ră sculaţii cu tort de şocolată şi fistici!...
După aceste informaţii şi hazuri, mezinul
feciorilor Cumpă tă îl îndemnă încă o dată să
zorească , înche- indu-şi nasturii de la mantaua de
uniformă .
— Ce-ar fi să merg şi eu la Zapodia?.... Mă duc
mai tîrziu la Că liman, acasă !... îşi mă rturisi Adrian
subita-i inspiraţie, neîndurîndu-se de pe acum să
se despartă de tovară şii expediţiei.
Manole Cumpă tă a schimbat o privire cu Petruş
Casimir. Apoi stă rui, cu toată spuma de glume şi
de rîs, ştearsă de pe buze:
— Nu, Adrian!... Tu te duci direct la Că liman.
Acasă ...
— De ce?... S-a întîmplat ceva?....
— Nimic... Trebuie să fii cît mai repede acasă .
Aşa cred eu...

108
 O clipă Adrian prinsese ceva din semnificaţia
schimbului de priviri şi din glasul lui Manole
Cum- pă tă , deodată grav. S-a întristat. Dar cu
nestatornicia vîrstei şi a firii, îndepă rtă de la el
orice presimţire alarmantă , resemnîndu-se cu
regret numai la ideea că se vor despă rţi la
jumă tatea drumului, în gara Paşcani:
— Bine, Manole! Mă supun şi eu o dată în viaţă
la autoritatea unchiului, chiar cînd unchiul e din
cei

109
care apelează la nepoţi să le confecţioneze
ră vaşele de amor, după toate regulele stilului
epistolar. Mă supun, cu această rezervă ... Afin
d’éviter toute méprise!...
Manole Cumpă tă n-a zîmbit.
— Hai! Pas alergă tor!...

În vîntul subţire, de iarnă tîrzie, Iaşul era

posomorît sub cerul de plumb. Dar stră zile
mişunau de glotime amestecată , de birji alergînd
în trapul cailor, de ciur- cheni şi tă tă ră şeni în
straie de şiac veniţi la centru cu bîtele subsuoară
din mă hă lă lile de unde de obicei îi mai scoteau în
grupuri numai manifestaţiile din preajma
alegerilor, spre gară . Împingîndu-i în lă turi,
treceau acum trupe venind de la gară sau
îndreptîn- du-se spre gară . Mai forfoteau liceeni
şi studenţi, oprindu-se în faţa proclamaţiilor lipite
pe ziduri. În ză pada murdară , sleită , vîntul purta
rostogolit, alte manifeste, mai mici, de mînă . Din
pragul pră vă liilor priveau cu îngrijorare
neguţă torii, închideau repede uşa şi se iveau în
dosul vitrinelor, după rafturile de carne afumată
sau de ceasornice, de stambă sau de ghete gata,
scormonind mişcarea stră zii cu aceeaşi nelinişte,
tresă rind cînd suna clopoţelul intră rii.
— Am auzit una bună , mă i bă ieţi! Vorbi Manole
Cumpă tă , ţinînd pasul cu ceilalţi, pe marginea tro-
tuarului. Una de la un ciurchean, pe care l-am
întîlnit eu în curte la bă dia Iancu Stamate...
Întrebase bă dia Ionică : „Da ce-i cu voi, bre
haidă ilor, de-aţi ieşit toţi în pă r, cu mă ciucile...?”
Iar ciurcheanul, de colo: „Apoi, dă , coane Iancule,
am ieşit să punem şi noi mîna pe parşivu cela de
domnu Trust şi să -i muiem ciolanele, grijania şi
nafura lui de domnu Trust!” Aşa că domnul Trust,
cred că stă ascuns acuma în bortă de şoarec!...
A rîs, dar fă ră însufleţire, amintindu-şi cele ce
avea el încă a ascunde lui Adrian.
110
 În gară însă i-a cuprins zarva, înghesuiala
să lilor şi peronului, mulţimea vînzolindu-se spre
intră ri şi ieşiri.
Un val de negustori, cu boccele şi lă diţi de
lemn; de negustorese cu broboade şi caţaveici de
vulpe; de copii speriaţi, ţinîndu-se de mînă ,
împiedicîndu-se şi scîncind — toţi şi toate
coborau din trenuri şi tă bă - rau la uşi să se
reverse cu larmă în piaţa din faţa gă rii. Soldaţi şi
ofiţeri în ţinută de campanie, se înşirau severi
spre vagoane. Un vînză tor de ziare striga ră guşit
o ediţie specială . Se auzi o chemare subţire
metalică , de trîmbiţă , care stră bă tu mulţimea ca
un fior.
Pe urmă a trecut încet, prin faţa peronului, un
tren militar îmbarcat la triaj, cu vagoane de marfă
şi cu uşile întredeschise, pe unde un cal cu gîtul
lungit, privea cu ochii umezi şi uimiţi nă uca
forfotire a oamenilor.
Soldaţii în mă ntă li negre, încinşi cu cartuşiere,
priveau şi ei posomorîţi, fă ră chiuituri şi rîsete,
fă ră uralele de datină ale plecă rilor.
Loc şi-au gă sit tuspatru, într-un vagon de clasa
treia, pe bă ncile de lemn vă psite galben. Aici lume
puţină ; şi numai un anume fel de lume. Cîţiva jan-
darmi la o parte; ţă rani, că lugă ri, flă că uandri şi fe-
mei din tagma argă ţimei şi precupeţilor, gră bind
spre satele de naştere, să nu scape cumva cine
ştie ce soroc al ră fuielilor şi împă rţelilor. Lipsea
foiala neguţă torilor cu legă turile de marfă ieşeană
pentru pră vă liile satelor. Aceştia veneau acum
numai într-o singură direcţie, cu celelalte trenuri
îmbulzite, spre Iaşi, la adă posturi ceva mai sigure.
După ce personalul porni, au dezbă tut un timp
ştirile ediţiei speciale.
Un moşneag cu mustaţa tuşinată şi cu plete că -
runte sub cuşma cu fundul lat, se că znea să silabi-
sească şi el asemenea Ultima Oră, cu litere mari,
cît gîndacii cei negri.
111
 Îl întrebă pe Manole Cumpă tă , cel mai ră să rit
dintre dînşii:
— Te-aş ruga să mă lă mureşti una, domnule
ştiu- dent. Vă d aicea că tot scrie despre unu
Trustu Fişă r.

112
Cum vine asta?... Eu îi ştiu pe toţi fraţii, că tot dîn-
şii ţin moşiite în posă sie de giur-împregiurul
nostru, cît cuprinzi cu ochii. De unde-o mai ieşit
fratele aista nou, Trustu Fişă r?
Manole Cumpă tă clipi hîtru din ochi
camarazilor şi se pregă ti pentru o nă zdră vă nie
proaspă tă dintre ale sale, explicînd cu seriozitate:
— Apoi şi vezi cum, moşule!.... Aista-i
mehenghiul cel mare ai Fişă rilor... Fratele cel mai
mare, Trustu pe nume, care-o stat ascuns şi el le
învîrtea toate, de la ascunză toare.
— I-auzi, domnule! se minună unchiaşul cu
naivitate. Ş i asta-i încă una!... Atuncea, chiar că -i
mehenghiul cela mare. Trustu Fişă r, va să zică , îl
cheamă ? Ptiu! Şi eu acuma s-aud, de dînsul?...
Mezinul feciorilor Cumpă tă ar fi dus mai
departe hîtrele-i tă lmă ciri, inspirate de la discuţia
ciurcheanului cu Ionică Stamate, dacă n-ar fi
întîlnit privirea încă rcată de mustrare a
tovară şilor de drum şi dacă înfă ţişarea
unchtaşului nu i-ar fi adus deodată aminte de
moşneagul lor şi al copilă riei lor de la Zapodia,
moş Toader Gliga. Tă cu ruşinat, sucindu-şi ţigara.
Toţi au că zut în aceeaşi tă cere, gîndindu-se mai
adînc la negrul semn al vremilor spre care
mergeau.
Acest drum nu mai semă na cu nici unul altul de
pînă acum. Îl stră bă tuseră numai la început de va-
canţii, cu neastîmpă r şi gă lă gie, bucuroşi că au
scă pat la libertate, cu neră bdare să ajungă mai
repede la plaiurile copilă riei. Acum, ce fel vor mai
ară ta oare acele plaiuri ferice, cînd pe toate
chipurile apasă o încruntare?
Priveau pe geam, cuprinşi de apă sarea tuturor
din juru-le.
Cîmpurile ră mîneau în urmă , înză pezite, cu
stoluri de ciori ră sfirîndu-se şi adunîndu-se în
suluri ca o altă funingine a locomotivei. Se vedeau
pe alocuri cete de oameni. Grupuri de soldaţi
113
că lă ri. O ştafetă galopînd de-a curmezişul şesului,
traversînd şoseaua cu stîlpi de telegraf, urcînd
dealul spre un sat cu bi-

114
serica albă pe culme şi un conac împrejmuit de zi-
duri şi parc, în marginea să laşurilor de iobagi.
Într-acolo se îndreptau din cealaltă parte, şi
tabere de ţă rani, cu luciri de coase şi să pi, în
lumina plumburie.
— Aveai dreptate, Adrian!... vorbi încet
Ştefă nucă Pandrea.
Adrian întrebă :
— Ce dreptate?... Cînd, Ş tefă nucă ?
— La noi, în odă iţa noastră , cînd spuneai tu
uitîndu-te pe fereastră , că vezi dincolo de dealuri
toată Moldova, cu sate şi tîrguri, cu trenuri şi
gă ri... Oamenii care se pîndesc, se urmă resc, se
alungă unii pe alţii.
Privind în ochii prietenului, albaştri şi triştii,
Adrian Petreatru a strîns dm umeri, zîmbind vag,
cu gîndul în altă parte. Uitase tot ce-a spus şi cum
le-a spus. Ca întotdeauna, se desprinseră de el, o
dată ce-au fost spuse.
Acum regreta doar că n-are o foaie albă şi un
creion la îndemînă , pentru a schiţa galopul
că lă reţului, urcînd dealul pieziş, spre conacul
necunoscut, sub norii grei, de catran. Pe urmă ,
trecu, ochii la celelalte figuri ale că lă torilor din
vagon. Ar fi meritat, şi acelea să fie zugră vite, în
concentrarea lor adîncă şi tă cută , gravă ,
ţă ră nească , stră ină întru totul de agitarea că -
lă torilor din gara Iaşilor, de crisparea de pe
figurile neguţă torilor care tră geau obloanele
pră vă liilor.
Ochit au stă ruit apoi mai îndelung, la obrazul
tovară şului de cameră şi de bancă , Ştefă nucă
Pandrea. Nu s-ar fi spus că se trage din obîrşie de
ră ză şi încă pă ţînaţi şi dîrzi de plutaşi deprinşi să
înfrunte toate mîniile Bistriţei. Un obraz stră veziu
şi gingaş, de fată , cu ochii de-un albastru tot aşa
feciorelnic. Poate fiindcă seamă nă cu maică -sa,
leit, cum i-a repetat-o da cîteva ori. Dacă i-ar
desena chipul oval, schiţa ar pă rea mai degrabă
115
imaginea unei fete travestită în uniformă de
licean. Are s-o facă şi asta, neapă rat, după ce se
vor întoarce, cînd toate se vor potoli şi ei

116
îşi vor lua iară şi firul vieţii în odă iţa gazdei lor,
zgîr- cită şi surdă .
Trenul se oprise într-o gară singuratică de
cîmp. Ştefă nucă Pandrea s-a ridicat în picioare să
privească la celă lalt geam.
Se vedea acolo, în dosul clă dirii, o trupă şi o
ceată de ţă rani, lîngă nişte magazii de grîne, înalte
pe piloţi de beton.
— Aici e gara din dreptul Prigorenilor... a spus
Ştefă nucă Pandrea, descifrînd inscripţia. Mă duc
să vă d ce se întîmplă ... Voi nu mergeţi?
Nu l-a întovă ră şit nimeni.
Ceilalţi doi, fiindcă se încă lziseră în ungherele
lor. Adrian Petreanu, fiindcă numele Prigorenilor
îi amintise fata de astă -vară , Dochiţa, care a trecut
iazul de la Zapodia înot, cu floarea roşie de
garofiţă înfiptă în cosiţele împletite, la ureche,
însoţită de un cufun- dar care dispă rea şi apă rea,
cînd la dreapta, cînd la stînga ei. De acolo,
amintirea i-a fost deodată dureroasă ca o
stră pungere, la tot ce s-a întîmplat în acea
dimineaţă cu atîta soare, cu atîta lumină ! I-a fost
amintirea la Irinel, la ochii lui Irinel, la zîmbetul şi
glasul lui Irinel Mă gură . Voia să ră mînă la aceste
amintiri, scufundîndu-se cu voluptate amară în
toate mustră rile legate de ele. Hotă rît!... Îndată ce
ajunge la Că liman, direct de la gară , acolo se duce
întîi, la Irinel. Cum a putut el tră i atîtea luni
departe de ea? Şi cum de şi-a închipuit el, că -l
trage inima mai întîi spre Zapodia?
Ş tefă nucă Pandrea, cu mantaua desfă cută din
nasturi, a pă şit repede peste bulgă rii de ză padă
îngheţată , în dosul gă rii din cîmp.
Era lacom să vadă cu ochii, ceea ce închipuirea
nu-l ajuta a plă smui cu uşurinţa nestatornică a lui
Adrian. Adevă raţii oameni ai ră zmeriţei;
adevă rata oştire trimisă să potolească ră zmeriţa:
„Să -i ierte Dumnezeu pentru cîtă muncă de robi

117
au muncit, pentru ce trai de dobitoace nenorocite
au dus, pentru cîtă înşelare au suferit...”
Robii, printre care multe femei şi mulţi copii cu
sacii deşerţi, se îmbulzeau în latura magaziei de
grîne cu peretele spart de topoare.
De acolo, din stă vilarul rupt, grîul curgea ca o
apă aurie. Şi ca însetaţii, gră mă dindu-se cu
ulcioarele la şipotul de apă , toţi îşi fă ceau loc cu
sacii deschişi la gură , să prindă cît mă i mult din
prinosul curgerii.
Cîţiva oameni, izbeau icnit cu topoare şi cazma-
le, în alţi pereţi de bîrne, să -i disloace din alte în-
cheieturi.
— Vă fac ră spunză tor, domnule sublocotenent!
ţipa ascuţit un glas, în vă zduhul jilav. Sînteţi
trimişi aici, să ne pă ziţi averea şi viaţa, domnule
sublocotenent!...
Oamenii s-au întors cu ochii turburi şi mînioşi,
cu uneltele lor ridicate.
Unul rînji:
— Ieşi mai la lumină domnule Marcus!... Nu
striga de acolo, de la dos!... Pe cine faci dumneata
ră spunză tor pentru grîul muncit cu sudorile
noastre? Ian zi, dacă -ţi dă mîna!...
— Auziţi, domnule sublocotenent?... Vedeţi,
domnule sublocotenent?... continuă glasul de la
adă postul să u. Aveţi telegramă de la domnul
prefect!...
Dinspre partea oştirii, a sunat scurt o somaţie,
o comandă .
Oamenii au izbit însă cu mai aprigă îndîrjire în
bîrnele magaziei, fă ră a da ascultare. Ş i printr-o
nouă spă rtură a nă vă lit alt val din curgerea aurie
a grîului spre care s-au nă pustit femeile şi copiii
cu feţele pă - mîntii, cu alţi saci deschişi la gură .
Ş tefă nucă Pandrea se afla la mijloc, în spaţiul
gol dintre cele două tabere. Vedea, auzea tot într-
un tremur al întregii fă pturi — şi mai vedea că

118
trenul să u s-a pus în mişcare. Somaţia, comanda,
suna a doua oară .
— Doamne! Ce fac aceştia?... gîndi cu spaimă
copilandrul alergînd în neştire şi impiedicîndu-se
în poalele mantalei de uniformă şcolă rească .
Doamne,

119
ce fac aceştia?... gîndi în neştire şi în neştire fă cea
semne cu mîinile ridicate.
Iar glasul comandantului a strigat a treia
somaţie şi a treia poruncă .
Era numai o salvă în aer. A ră pă it numai o salvă
în aer. Dar copilandrul cu mantaua de şcoală ,
atins de cine ştie ce glonţ ră tă cit, de cine ştie ce
armă care n-a fost îndestul ridicată spre cer, s-a
pră vă lit cu faţa în jos, cu braţele cruce pe ză pada
murdară şi chirfosită de paşi. Un piesnet de salve
— şi atît! S-a adaos încă un suflet de copil mai
mult la convoiul pîrîşilor veşnici înaintea
Scaunului judecă ţilor celor mari.
Femeile, copiii cu saci, oamenii cu topoare şi
cazmale, s-au risipit ca stolurile de dropii pe cîmp
şi în dosul magaziilor.
S-a lă ţit o mare tă cere. Şi a ră mas numai
copilandrul în uniforma de şcoală , culcat cu faţa
în jos pe ză pada murdară , cu braţele ră stignite şi
cu şapca neagră , că zută mai departe, ca o pasă re
moartă .
Sublocotenentul s-a repezit şi s-a plecat cu un
genunchi în pă mînt, întorcîndu-l uşor cu faţa în
sus, pipă indu-i locul inimii cu palma sub tunica de
uniformă . A scos palma udă de sînge cald şi s-a
cutremurat. Era un sublocotenent tînă r, abia ieşit
din şcoală , cu faţa tot aşa de bă laie şi de
copilă rească încă , aproape ca un frate ceva mai
mare. Ş i avea ochii tot aşa de albaştri, acum
înotînd umezi. Cu batista albă şi eu cealaltă mînă ,
nepă tată de sînge, încerca să -i şteargă obrazul de
noroiul şi de ză pada murdară . Capul se clă tina
întors cu faţa în sus; iar gîtul subţire, desfă cut din
gulerul tunicii, era atît de alb şi de plă pînd, ca un
gît de fată , ca gîtul unui copil de leagă n.
— Lă saţi, domnu sublocotenent, că degeaba-i
de-acu, să rmanul de mama lui!... fă cu un sergent
cu chipul mustecios şi aspru, plecîndu-se şi dînsul
cu genunchiul în pă mînt, scoţiudu-şi capela, dar
120
sucind capul, să nu i se vadă ochii. Vasile, fugi la
gară , după o lumînare!...
Cu neaşteptat de gingaşe mişcă ri, a tras şapca
şcolarului şi i-a pus-o sub ceafă , că pă tîi. A fă cut
semnul crucii şi a repetat cu o blîndeţe
ocrotitoare, care nu mai ţinea socoteală de
distanţa gradelor:
— Ridicaţi-vă , domnule sublocotenent!! Că nu-i
de dumneavoastră să staţi aici...
Apoi, cu alt glas ră stit:
— Ia vedeţi, mă i camarazi, unde-i contabilul cu
ră spunderile şi cu telegrama de la prefect? Să -şi
vadă ră spunderea!...

— Ce-o fi cu Ştefă nucă ?... se nelinişti Adrian,

după ce-a plecat trenul.
— N-avea tu nici o grijă ! îl asigură Manole Cum-
pă tă , fă ră nici o presimţire. S-o fi că ţă rat el în alt
vagon.
— Ş i dac-a pierdut cumva trenul?...
— Dac-a pierdut trenul, ră mîne să -i
administrezi tu zestrea, pînă la întoarcere.
Profită , mă i nepoate, deslă geanta şi ia lecţie cum
se întocmeşte un bagaj după toate regulele
artei!... Că asta admiram eu la el, înainte de
plecare. Bă iet cu dichis, fă cut să tră iască o sută de
ani şi s-adaoge chiverniseala lui, la agoniseala
pă rintească , nu un disperat ca tine, Adriene!...
Numai uită -te la servieta ta, cu noduri şi cu gîlci,
de stă să crape de ghiftuită , parcă -i trusa lui
domnu Trust!...
N-a surîs însă nici el, nici nimeni, la asemenea
silnice încercă ri de glumire.
Iar trenul i-a tîrît agale în amurgul posomorît,
pur- tîndu-i îngînduraţi spre destinele lor,
departe de gara din cîmp, unde, fă ră să -l ştie, a
ră mas un copilandru ca dînşii cu braţele
ră stignite în ză pada murdară , la că pă tîi cu o

121
flacă ră gă lbie de lumînare, tremurată , suflată de
vînt.

122
 Capitolul II

...ŞI SĂ IA PACEA DE PE PĂMÎNT!...

— Ş i ce mai vorrr în definitiv, ţerrranii ă ştia din

Moldova dumitale, monşerrr?...
La masa beizadelelor cantacuziniste din bufetul
Senatului, ră sturnat pe speteaza scaunului,
Laurenţiu Sarandà aştepta ră spuns. În aşteptare,
manevra cu pioasă bă gare de seamă havana între
degete să nu-i scuture cumva capsula de scrum.
Senatorul Iordache Cumpă tă a înţeles că pentru
colegul să u, această grijă avea în asemenea clipă
nemă surat mai gravă importanţă decît toate
ră scoalele trecute, prezente şi viitoare din
Moldova. Mai însemnată chiar, decît rezbelul fă ţiş
dintre cele două tabere guvernamentale, în care
rezbel Sarandà cheltuia cu mare patimă , ambiţiile
sale de strateg.
De aceea, Iordache Cumpă tă , a ră spuns fă ră nici
o tragere de inimă , cu un început de lehamite
zburlită , înă crită , muşcă toare, pentru tot ce vedea
şi auzea el aici:
— Ce să vroiască în definitiv, coane Laurenţiu?
Vor în definitiv, ceea ce aşteaptă toţi ţă ranii din
Ţara Romînească , nu numai din Moldova mea,

123
care pînă mai deună zi era pare-mi-se şi a
dumitale.
— Adică ?... Fii mai clar...
— Pă mînt, dreptate şi mai omenoasă
administraţie. Limpede? Asta vor, coane
Laurenţiu.
— Aceeaşi şi aceeaşi şi aceeaşi poveste,
monşerrr!
— Aceeaşi şi aceeaşi poveste, coane Laurenţiu,
fiindcă aceleaşi şi aceleaşi sînt ră nile care-i dor.
— Ce ră ni?
— Ră nile care-i dor. Foamea mai întîi şi-ntîi!
— Cum foamea?... Foame, după doi ani de
recoltă excepţională ? Dumneata n-ai citit
statisticile guvernului?
— Cetit...
— Ei? Ş i nu ţi-au spus nimic, monşerrr?
— Spus. Prea multe, chiar!... S-o iau pe cea din
anul celă lalt, ce a fost afişată cu mare fală în să lile
Pavilionului de Agricultură , la Expoziţia Jubiliară :
35 000 000 hectolitri de grîu; 42 000 000
hectolitri de porumb. Adică mai adă ogau afişele:
peste 6 hectolitri de grîu şi peste 8 hectolitri de
porumb, pentru fiecare cap de locuitor.
— Atîta n-ajunge, monşerrr?
— Nouă , da! Ne-ajunge. Ţ ă ranilor nu prea cred.
Oare acel grîu şi acel porumb la dînşii şi în
pă tulele lor ajunge vreodată ? Mai citeam în altă
statistică — asta cu adevă rat neafiptă pe zidurile
ră posatei Expoziţii Jubiliare — mai citeam că
ţă ranii noştri rabdă pe an nici mai mult, nici mai
puţin de 450 000 000 zile de foame. În anii de
belşug, cum au fost cei doi din urmă . În ceilalţi
ani, mă car de două sau de trei ori pe atîta, adică
900 000 000 sau 1.350.000.000 zile de foame...
Aiestea sînt ră nile care-i dor şi aiestea vor dînşii
să nu-i mai doară , coane Laurenţiu! Ş i de asta mă
tem eu, coane Laurenţiu... Dumneata nu?

124
 Laurenţiu Sarandà a depus cu luare-aminte
ţigara de foi pe buza scrumierei, ca să poată avea
mai deplină libertate în gesticulă ri.
— Dar noi ce pregă tim aci, monşerrr? Guvernul
ce pregă teşte?... N-a anunţat că va veni cu legi cu
rrreforme şi mă surrri?
— Cînd, coane Laurenţiu?

125
 — La sesiunea viitoare.
— Adică a treia zi după Paşti... Mă tem că de-a-
cuma are să fie prea tîrziu, coane Laurenţiu. Ce nu
ne-am învrednicit noi a le da şi a le cheză şui noi,
s-au ridicat să -şi ia singuri. Pe sfînta dreptate!
— Auziţi, monşerrr? apelă Laurenţiu Sarandà la
mă rturia vecinilor de masă , gesticulînd cu oroare
la auzul unei asemenea blasfemii.
Mumiile cu bă rbi, cu ciocuri, chelii şi gulere
scorţoase, s-au mişcat abandonînd discuţiile pe
şoptite, dar mult mai palpitante, despre
manoperile pe care le pregă teşte fracţiunea
takistă din guvern şi despre discursul ce-avea să -l
rostească Take Ionescu, peste o jumă tate de oră ,
la redeschiderea şedinţei, în chestia unor
anapoda numiri în magistratură fă cute de amicul
să u şi fostul ministru de Justiţie mazilit, Alecu
Bă dă ră u. Provoacă el o criză în guvern sau nu?
Aceasta era problema cea mai arză toare, la
ordinea zilei.
— Auziţi? repetă întrebarea Laurenţiu Sarandà ,
uitînd pentru o clipă , că şi pe dînsul, aceleaşi
pasionate sfori de culise îl absorbeau pînă mai
adineaori. Auziţi cum vorbeşte un proprietar de
pă mînt, un ales al colegiului întîi?... Parcă şi-a dat
mîna cu omul şcoalei şi-al ră scoalei, Spirru
Harret! Noroc că Pre- mierrrul s-a decis în fine ia
mă surrri energice. În trei zile, totul va intra în
orrrdine.
— Cu armata, coane Laurenţiu? întrebă
Iordache Cumpă tă , netezindu-şi barba rotundă cu
latul palmei şi clă tinînd din cap a neîncredere.
— Evident! Cu arrrmata, monşerrr! Nu-i fi
vrînd, cu regretabilele capitulă ri pe care le propui
dumneata şi prietenii dumitale: Codrrescu,
Georoceanu, Colibă sianu, Pleşoianu?... Sînteţi
Calul Troian în Senat!... Faceţi exact, ceea ce-a
fă cut un exaltat alde Ceau- şescu, marre
proprietar din Ialomiţa, la 1848, în faţa ţă ranilor.
126
Îl apucă din senin mustrarea de cuget şi începe a
se bate cu pumnii în piept, strigîndu-le: „Ş i eu v-
am robit, fraţilor! Şi eu v-am bă tut, v-am dez-

127
bră cat, de 36 ani de cînd mă blestemaţi. Iertaţi-
mă ! vă rog, fraţi să teni! Luaţi-vă înapoi ceea ce v-
am ră pit. Iată ! vă dau pă rticica voastră de
pă mînt!...” Acestea erau manifestă ri de om
teafă rrr, monşerrr?
— De om bun, coane Laurenţiu.
— De om bun de legat, dragă Cumpă tă . Exaltă ri,
care mai aţîţă exaltarea celor ieşiţi din minţi... Noi
avem altceva mai interesant şi mai urgent de
fă cut, decît să ne ţinem de proiectele
dumneavoastră utopice. Da, utopice!
— Ştiu, coane Laurenţiu!... încuviinţă cu o zîm-
bire amară în barbă , Iordache Cumpă tă , minunîn-
du-se cum un plugar cu atît de nă zdră vane şi fali-
mentare inovaţii în agricultură , gră beşte a numi
utopice propunerile lor insuflate de bun-simţ, de
prevedere şi dreptate. Ştiu!... Şi noi, aici, la Senat;
şi colegii noştri de la Cameră , avem alte chestii
mai urgente şi mai interesante de dezbă tut!...
Excedentul bugetar în ţara foamei şi a pelagrei.
Remaniere. Fuziune. Antereul lui Arvinte cîrpit de
la zi la zi... Preţul benzinei pentru cele vreo sută
de automobile. Acestea nu îngă duie nici o ză bavă !
Ră scoala n-are decît s-o potolească armata. Asta e
datoria ei!
— Arrre s-o potolească , te-asigur! Cu toată
energia impusă de evenimente.
— Ş i foamea, poate tot cu armata are s-o poto-
lească , coane Laurenţiu? Cele 450 000 000 zile de
foame, în anii noştri de belşug?... Ai noştri, nu ai
lor!... Ş i pelagra, are s-o tă mă duiască tot armata?
— Poftim! exclamă Laurenţiu Sarandà , invitînd
mumiile să -şi privească mai de-aproape colegul.
Calul Trrroian în perrrsoană !... De aia merrge la
catas- trrrafă marrrea proprrrietate!...
Soneria şi uşierii în livrea vesteau,
redeschiderea şedinţei.
Iordache Cumpă tă , care de mult stă tea pe
ghimpi, se pregă ti să -şi ia ziua-bună .
128
 — Pleci în Moldova? întrebă Laurenţiu
Sarandà .
— Plec!... Nu mă rabdă inima să -mi pră pă desc
vremea la tîrgul ista de vorbe. Poate să fiu mai de
folos acolo...
După ce-a tras ultimele fumuri din havană şi s-
a ridicat de pe scaun, Laurenţiu Sarandà îl
ameninţă cu degetul, într-o glumă împă ciuitoare:
— Vezi numai de nu propaga printre ră sculaţii
dumitale, ideile pe care le expui aci, monşerrr!
— Ră sculaţii mei, coane Laurenţiu?
— Dar ai mei?... Fă rrră imunitatea
parlamentară , aş propune să vă aresteze ca
instigatori, dumneata şi prietenii dumitale, cu
proiectele! Că ci sînteţi nişte teribili şi infami
instigatori.
— Instigatori, coane Laurenţiu! Adevă rat. Insti-
gatori, ca foamea, ca pelagra, lipsa de pă mînt, ca
setea de dreptate... Pe ele arestaţi-le! Pe toate,
mai ales că nu se bucură de imunitate
parlamentară ... La bună -vedere!
Ceilalţi senatori s-au îndreptat mişcîndu-şi
ruginitele articulaţii spre incintă ; Iordache
Cumpă tă a pă şit lat şi zdravă n, spre ieşire.
Îmbră cîndu-şi blana, primi de la uşier o
telegramă . Veşti de la ginerele muntean, Voicu
Cojan.
Din ajun îl tot chemase cu nelinişte şi fă ră
izbîndă la telefonul primă riei din comună .
Telegrama i-a luat o piatră de pe suflet.
Totul în cea mai bună ordine. Linişte deplină .
Vîntul ră zmeriţelor nu se abă tuse încă spre şesul
dună rean. Voicu nu pierdea prilejul să -i
amintească anume fă gă duială despre un oarecare
vagon de orzoaică pentru să mînţă . Îndeosebi
această cerere fă ră ocol, îi risipi îngrijoră rile mai
vîrtos decît asigură rile celelalte ale telegramei.
Dovedea că toate merg după rînduielile de
totdeauna. Despre Ada nimic. Despre Mariana
129
nimic. Dar şi acestea fă ceau parte din orînduielile
de totdeauna ale ginerelui. Pe urmă , un gînd
viclean, o întrebare, îi turbură această bucurie că
îngrijoră rile sale pentru soarta fiicei şi nepoatei
erau deocamdată lipsite de

130
temei. Se întreba, ce-ar fi ră spuns oare ginerele
să u Voicu Cojan, dacă l-ar fi auzit vorbind cum i-a
vorbit el lui Laurenţiu Sarandà ? Ş i se întrebă încă
mai amar, dacă a vorbit el vreodată şi dacă ar
vorbi el vreodată , tot aşa, faţă de acel ginere al
tuturor nesa- ţiilor şi prigoanelor cu care îşi
urgisea ţă ranii de pe moşie? Urîte întrebă ri! Urîte
ră spunsuri!
Afară , a stat la îndoială dacă să aleagă între o
sanie şi o birjă .
Vremea amestecată , cu spulber de viscol şi cu
porţiuni de caldarîm dezvelite de dezgheţ, se
potrivea aidoma cu nestatornicia şi nehotă rîrea
acestor oameni de Bucureşti. Într-un singur ceas,
să rituri de la nepă sarea cea mai optimistă , la cele
mai alarmante şi fantastice zvonuri. Parcă toţi s-
au nă scut în zilele Babei şi au ră mas în zodia lor.
S-a urcat într-o să nie:
— Mînă , bre!... Hă isa, unde-apuci? Hă isa!
Tă lpile să niei au scrîşnit pe pavajul gol, apoi au
dat pe pîrtie de ză padă şi din nou pe ochiuri
zvîntate de caldarîm.
— Are să vremuiască ! rosti Iordache Cumpă tă
că tre sine, cercetînd cerul, cu obişnuinţa lui de
om al cîmpurilor.
După care rostiri că tre sine coborî ochii pe
pă mînt la fă pturile şi semnele, lumii de aci.
Pe ziduri, afişe galbene şi roşii, anunţau
reprezentaţiile lui Féraudy la Teatrul Lyric;
turneul Emma Carelli şi Giuseppe de Luca; trupa
de negri la Berăria Imperială; concertele lui Leo
Slezak; apropiatele reprezentaţii ale Eleonorei
Duse la Naţional. Iar mulţimea stră zii tă lă zuind pe
trotuare, staţionînd înaintea beră riilor,
cafenelelor şi cofetă riilor, ară ta faţa de toate
zilele, fă ră nici o încordare, avidă de desfă t şi
neră bdă toare doar să afle ce se petrece nou pe
frontul crizei ministeriale, pe frontul remanierii şi
fuziunii. Femeile coborau din cupeuri înfă şurate
131
în superbe blă ni. Tineri în paltoane pe talie, cu
bastonul înfipt vertical la umă r în buzunarul
straiului de iarnă cor-

132
setat cum cerea moda timpului, salutau larg, cu
pă lă riile rotunde şi tari; se frîngeau de mijloc să
apropie de buze o gingaşă mînuşiţă scoasă din
manşon; se propteau de bara vitrinelor
ră sucindu-şi mustecioarele în furculiţă . Nu!...
Ră zmeriţa pă lmaşilor era foarte departe de
această lume.
Poate nu fiinţa decît în închipuirile aprinse ale
condeierilor de la gazete. Aici mai dura risipa
belşugului jubiliar de astă -vară şi de astă -toamnă ,
cu recolta muncită şi strînsă de pă lmaşii acelor
sate cu nesecă tuit spor, care-a atras spre capitala
binecuvîntatei Romînii impresarii de turnee, de
trupe negre, antreprenorii localurilor de noapte,
culegă torii de spumă ai excedentelor bugetare.
La cafeneaua Capşa, intra triumfal Toto
Sarandà , cu sticla rotundă în ochi.
Cu o să getare în inimă , Iordache Cumpă tă gîndi
o clipă la fecioru-i mai mare, Jorj, la unele poliţe şi
unele scrisori de bancheri, respectuoase, dar
amintindu-i neplă cutele scadenţe pe semnă turi
care nu erau ale sale. Să fie la Iaşi, acest fecior, pe
asemenea vremuri? La Piatra? Acasă ?
Îşi smulse ghimpii întrebă rilor, strigînd la
birjar:
— Ho, bre! Unde-apuci? Ceală , la hotel!...

A doua zi dimineaţa, în gara cea mai apropiată

de Zapodia îl aştepta sania cu Toader Giiga.
Înainte de a urca, a cuprins mai întîi cu ochii
dealurile ninse, marginea depă rtată şi albă struie
a pă durilor, lumea lui cea adevă rată . A tras în
plă mîni, adînc, ca un leac întă ritor, aerul aspru şi
geros.
Apoi a întrebat:
— Ce face coana?
— Bine, coane Iordache!... Ne muştruluieşte pe
toţi, de mergem pe sîrmă . Ş tii mata; scurt!
— Ş i coriaşu Jorj?
133
 — Coriaşu Jorj, la Ieşi, la Piatra... N-o mai dat
pe-acasă , de cînd ai plecat mata...
Lumina dimineţii se întunecase brusc în
ză pezile albe. Vă zduhul cu înţepă turi de ac, îşi
pierduse deodată puterea tă mă duitoare.
Iordache Cumpă tă îşi nă buşi oftatul şi urmă cu
întrebă rile:
— Încolo, bine?
— Pe la noi bine, coane Iordache. Pe la alţii, mai
puţin bine...
— Ce fel de vorbă -i asta? ceru lă muriri stă pînul
Zapodiei, infă şurîndu-se în pă turi şi blă ni. Hai!
Mînă ! Dă drumul cailor şi drumul gurii! Spune...
Toader Gliga şfichiui crupa cailor cu sfîrcul
biciului, coti din faţa gă rii pe şoseaua mare, pe
urmă lă muri întorcîndu-se pe jumă tate şi
împingîndu-şi că ciula mai pe ceafă cu dosul
mînei:
— Ai să vezi mata cu ochii matale, coane
Iordache, ce fel de vorbă -i asta!... Să chiamă că pe
alţii de-aiurea, au cam prins a se rocoşi oamenii.
Bună oară aicea. Că doar nu de haram o venit ie
Revoluţîia care se tot vestea de az-vară ...
— Cum bre? Ce tot vorbeşti?... Ce revoluţie care
se tot vestea de astă -vară ?
— Asta, care-a agiuns şi pe-aicea... De az-vară ,
la iarmarocul din Că liman, tot pomeneau dînşii
nişte oameni, despre nişte să mne pe care nu le
credeam eu, coane Iordache.
— Sfîrşeşte cu semnele şi cu poveştile de astă -
vară , Toadere! Spune-mi despre cele ce se petrec
pe-aicea, acuma...
— Apoi, iaca, coane Iordache! Vezi şi mata cu
ochii matale, care lucruri se petrec acuma, aicea!...
vorbi Toader Giiga, strunind caii şi încetinind la
pas.
În glasul moşneagului stră bă tea un fel de
veselită minunare, ca astă -vară , cînd istorisea el

134
altora toate nă zdră vă niile şi dră că riile pe care le-
a vă zut la Expoziţia jubiliară , a boierilor.
O ceată de oameni cu bîte şi pari, astupau
drumul, fă cînd alai unei să nii cu tă lpi de lemn.
Toţi s-au dat

135
la o parte, contenind din strigă ri şi scoţînd
cuviincios cuşmele.
Din sania încă rcată cu boarfe şi lă zi, cu prunci
şi femei cocoţate deasupra, se înă lţă însă un vaier
pe toate glasurile, ca şi cum li s-ar fi ară tat lor,
Mîntui- torul pe care aproape de două mii de ani
îl tot aşteptau.
— Coane Iordache, nu ne lă sa, coane Iordache!
Aiştia ne omoară , coane Iordache!...
— Gura! se ră sti un ţă ran înalt şi spă tos,
astupînd gura celei mai aprige bocitoare cu latul
palmei, dar mijind a rîde ca de-o foarte hazlie
ispravă . Nu mai cîrîi, giupîneasă Raşelă şi stă i pe
ouă le dumitale, c-ai să le spargi!
Iordache Cumpă tă se ridică în picioare din
pleduri şi blă ni cu mîna sprijinită pe umă rul lui
Toader Gliga.
Recunoscuse nevestele, soacrele şi cumnatele
cu toate odraslele din neamul hangiului de lîngă
gară , un neguţă tor calic şi nu dintre cei mai
asupritori re- prezintanţi ai neguţă torilor în ţara
Moldovei.
— Ce-i cu voi, mă i oameni buni?... Ce v-aţi
apucat să faceţi?
Oamenii au ră spuns tot cu un fel de veselire
aţîţată ca a lui Toader Gliga, fă ră vră jmă şie prea
dîrză :
— Ce să facem, coane Iordache? Ia hă ituim şi
noi pe negustorii iştia ai noştri!...
— Cum se poate una ca asta, bre!... V-aţi pierdut
minţile?
Dojana nu era nici ea prea aspră , fiindcă
împotriva temerilor sale, Iordache Cumpă tă
vedea că oamenii n-ară tau mînia să lbatică şi
oarbă dezlă nţuită în alte pă rţi. Pă reau mai
degrabă porniţi cu chiote şi alai de la o cumă trie
unde-au cinstit prea mult.
— V-aţi pierdut minţile, mă i creştinilor? mai în-
trebă o dată .
136
 Gospodarul cel nalt şi spă tos, cunoscut lui de la
treburi de cîmp şi că ră uşie, dar al că rui nume nu
şi-l amintea, se ală tură de sanie şi gră i cu ţurca în
mînă :
— Ba zi mata, coane Iordache, că ne-am gă sit
noi minţile, nu că le-am pierdut!... Acu, ni le-am
gă sit, mulţă mim Domnului sfînt!

Istrate Creţu, cu braţele încrucişate pe piept şi

cu spatele ciolă nos rezemat de stîlpul telefonic
din faţa primă riei, asculta dînd cu aprobare din
cap.
Femeia vorbea ascuţit, ferindu-şi mereu
tulpanul de pe ochi, ţesînd repede din degetele
vinete de frig sub nasul ascultă torilor:
— Ş-atuncea, numai ce-o strigat domnu
Marcus, contabelu, cît îl ţinea gura: Împuşcaţi-l!
Pe ră spunderea mea!... Împuşcaţi-l, că aista-i
feciorul popii Eftimie, on tică los di ştiudent care
aţîţă satu di astă - vară !...
— Ţ î-ţî!... I-auzi, cînele de el!... s-au cutremurat
două neveste, crucindu-se.
— Aşa striga şi poruncea domnu Marcus! urmă
femeia după ce şi-a tras ră suflarea şi tulpanul de
pe ochi. Iară armata a slobozit focuri în carne gie
şi i-o puşcat să ră cuţul de el, că numai s-o întins
gios la pă mînt şi n-o apucat să spună nici mamă ...
— Vai de sufletu pă rintelui!... s-a tînguit una din
cele două neveste. Te mai gîndeşti că -i şi bolnav
la pat, de cinci zile...
Petrache Dumba se împotrivi însă a da crezare:
— Nu poate să fie feciorul pă rintelui Eftimie...
Pun capul!... Spuneai că era mai-mai un copchil,
cu straie de şcoală ... Gheorghieş, feciorul
pă rintelui are mustaţă înfiripată în toată legea.

137
 — Asta, aşa-i! s-au dat cu pă rerea ascultă torii
de parte bă rbă tească , strîngînd roată în jurul
povestitoarei şi iscodind-o cu alte întrebă ri: Ai
vă zut dumneata, cu ochii dumitale, lele Varvaro?
Istrate Creţu rîdea cu ră utate în colţul gurii, cu
buza ridicată în sus ca un dulă u care mîrîie:
— Halal, vericilor! Grabă vă mai este să vă lepă -
daţi!...
— Cum să ne lepă dă m? se sumeţi Chirilă Chitic,
clă tinîndu-se pe picioare, fiindcă nu se
dezmeticise bine de bă utura de peste noapte şi
turnase alta proaspă tă peste dînsa, la orînda lui
David Liftac. Cum să ne lepă dă m?
— Dară ce faceţi aicea de-un ceas?... Pînă
acuma numai pe feciorul pă rintelui giuraţi. El era
mîntuirea! Şi după ce o purtat grijă domnu
Marcus să -l ră pună pe Gheorghieş, Dumne-ză u
să -l ierte, vă daţi în lă turi, în loc să -i spă lă m
sîngele!
— Înţelege odată , Istrate, că nu poate să fie
vorba de Gheorghieş a pă rintelui! stă rui Petrache
Dumba, pricepînd încotro bat asmuţă rile lui
Creţu.
— Chiar dacă nu-i vorba de el... Ce s-a schimbat
cu asta?... Aţi auzit, şi voi, mă i fraţilor! Armata
trage cu puşca în carne vie la gară ... Ş i voi staţi!
Vin oameni din alte sate şi desfundă magaziile de
la gară . Tot staţi!
— Adivarat!...
— Cară şi duc acasă grîul şi secara muncită cu
mînele noastre... Staţi mereu!... Comandă domnu
Marcus moarte de om!... Noi stă m! Stă m. mereu
locului aicea şi-l aşteptă m să vie şi să comande
ucidere şi la noi...
— Adivarat! încuviinţară glasurile, îndîrjindu-
se. Stă m parcă ne-o legat cineva mînele şi
chicioarele!
— Îi asculţi, mare comandir Petrache? se ră suci
pe jumă tate Istrate Creţu cu faţa spre el, tot cu
138
braţele încrucişate pe piept şi tot fă ră să se
desprindă cu spatele din stîlpul telefonului. Parcă
le-a legat cineva mînele şi chicioarele! Anume,
cine?... Cine alt, decît dumneata, cu aşteptă rile şi
cu socotelile dumitale?... Astă -noapte vă zui-ai
focurile?... Cei mai vrednici ne-or luat înainte. Noi
aşteptă m!... Apoi aşa nu mai merge, bade
Petrache! Cu aşteptatul hulpei, are să vină hulpea
să -mpuşte vînă toru, dacă s-o mai vă zut una ca
asta!

139
 Cîţîva au înteput să rîdă de prostia lor:
— Bine-ai spus, Creţule!... Chiar c-o ieşit hulpea
din vizuine, să fugă rească şi să puste ea vînă toru,
cum s-a adiverit lucrul la gară ,
— Îi auzi, bade Petrache?...
— Aud...
— Ş i n-ai nimica de zis?
— Am una de zis. Să le aduc aminte oamenilor
istora, că au copii...
— Au! Că acelora care n-au, o purtat grijă să le
facă copii giupînu Sidor! Asta o ştiu cu tă ţii. Dar
nu pricepem unde vrei să baţi cu vorba?
— Să nu ne ră mînă copiii pe drumuri, Istrati.
— Parcă acuma nu-s pe drumuri? Mai slă beşte-
o cu cuminţă nia şi cu poveţele dumitale!... Ne mai
ducem şi după capul nostru. S-o mîntuit cu
aşteptarea.
— Hotă rît că s-o mîntuit cu aşteptarea!... Gata!
întă ri Sofronie Leahu, ridicînd faţa smochinită din
pă mînt, cum stă tuse toată vremea în tă cută ascul-
tare. Gata, fraţilor! S-o pornim cu Dumnezeu îna-
inte!...
Petrache Dumba îl apucă de piepţii sumanului,
ţi- nîndu-l pe loc cu mîna puternică şi privindu-l
în ochi.
— Unde s-o porneşti, Sofronie?... Unde s-o por-
nim?
— La curte, Petrache!... se smunci Sofronie
Leahu să se desprindă din strînsoare. La curte, la
hambare, la grajduri... Ne-o tă ia pe noi capu
încotro să mergem şi ce să dregem... Nu, mă i
romîni?
— Ba bine că nu! se înă lţară glasurile. Hai, bre!
Ce mai stă m?...
Istrate Crețu inaintă un pas, dezlipindu-se de
stîlp şi punînd palma ciolă noasă pe mîna lui
Petrache Dumba, să i-o descleşte din pieptul lui
Sofronie Leahu.
Rosti apă sat:
140
 — Dă -î drumu, bade Petrache! Înţă lege că s-o
şfîr- şit cu tocmelile şi chibzuielile dumitale de
comandir. Mai lasă pe alţii să treacă la rînd. Mă
mai fac şi eu o leacă comandir!
— Bagă de samă , Istrate! Nu împinge oamenii
la cine ştie ce nă caz, că -i ai pe suflet...
— Ce nă caz? C-acuma noi avem cuvînt! Ne-o
mai venit şi rîndu nostru! borborisi Chirilă Chitic,
mun- cindu-se să smulgă o jordie din gardul
primă riei şi s-o pregă tească armă .
— Mai este armată , mă i Chirilă , bre Istrate!... le
aminti Petrache Dumba.
— N-are decît să fie! Pînă ce-ajunge aicea, noi
am mîntuit cu socotelele noastre, o ţinu Istrate
Creţu înainte.
— Ş i jandarmi mai sînt! Mai pe-aproape,
Istrate!
Istrate Creţu rînji:
— Unde-s? Să -i vă d!... C-au intrat în pă mînt. Ş i
jandarmii. Ş î primarele! Ş î notaru!... Toţi oamenii
de casă ai lui domnu Sidor ş-ai lui domnu Marcus,
unde-i mai vezi acuma?...
— Mai este telefon, Istrate!
— Telefon? se minună a batjocură , Istrate
Creţu. Aţi aflat-o şi asta, mă i oameni! Că mai este
telefon... Cine şi pe cine să cheme?... Ş i pe ce sîrmă
să cheme, cînd o avut el Istrate atîta minte să taie
sîrmele de cu vreme?
Această declaraţie a întors cu totul cumpă na de
partea lui Istrate Creţu, dacă în unele suflete mai
stă ruia o drojdie de îndoială .
Cu toţii s-au fră mîntat, minunîndu-se şi rîzînd:
— Auzitu-l-ai, bre?... Aiasta chiar că le-o
întrecut pe tă te!...
— Pot spune, Istrate, că ă sta da, se chiamă
socoteală şi cap!... Cine şi pe cine să cheme?... Ş i
pe ce să cheme?... Nu-i sîrmă ; nu-i telifon!... Mai
cheme premarele pe mă sa, la telifonu mă sii!...

141
 — Cu alte cuvinte, ră mîne satu stă pîn pe voia
lui! îşi lă muri fapta, Istrate Creţu. Cu asta trebuia
noi să începem de ieri, de-alaltă ieri!...

142
 Petrache Dumba, tras la o parte, cu palmele late
înfipte în şerpar şi cu cojocelul desfă cut la piept,
privea pe sub sprîncenele stufoase oamenii din
satul să u şi nu-i mai cunoştea la chip. Pe toate
obrazurile se zvîrcolea un neastîmpă r, cu amestec
de veselire, de grijă , de încruntă ri şi iar de rîs, de
la clipă la clipă .
Treptat, la roata bă rbaţilor, s-au adaos tot mai
multe femei îmbodolite şi copii cu mînele roşii ca
sfecla, fă cîndu-şi loc s-ajungă la rîndul întîi, ca
s-audă şi să vadă .
Nevasta din Cotul Hă bă şească i, care adusese în-
tr-un suflet ştire despre întîmplă rile de la gară ,
împă rtă şea cu palma la gură altor neveste, alte
peripeţii, înflorite cu cea mai desă vîrşită bună -
credinţă , după închipuirile sale. Istorisea cum
că rau bă rbaţii, nevestele şi copiii din trei sate,
grîul cu ţuhalii, din magazie. Cum s-a ivit o ceată
de ştiudenţi cu steag şi cu feciorul pă rintelui
Eftimie în frunte, spunînd că vin să împartă
pă mîntul. Istorisea cum Marcus, contabelu,
ară tîndu-l cu degetul, a strigat că acela-i capul
ră zmeriţei şi că are ordin la mînă de la prefect să
fie împuşcat pe dată . Cum un general nalt cît uşa
primă riei şi cu musteaţă cît caierile, a pă şit el
înainte şi a ră cnit: Foc! de-o ră sunat ordinu peste
trei vă i şi trei dealuri. Ş i istorisea mai apoi, cum
Gheorghieş, feciorul pă rinteiui, a că zut mort pe
loc, iar alţii ră niţi, abia s-au tîrît gemînd şi
vă ietîndu-se, de-o cuprinde şi acuma jalea numai
cînd se gîndeşte la ce i-a fost ei dat să -i vadă ochii
şi să -i audă urechile. Iar aceasta pentru cine?
pentru ce? Pentru domnu Marcus şi pentru
domnu Sidor! Pentru grîul din magaziile
arendaşilor de la gară , muncit de braţele pă l-
maşilor din trei sate.
— Ş i cum, soro?... Zici dumneata că -ncă rcau ţu-
halii cu grîu şi-i că rau?

143
 — Cum te vă d, leliţă Parasca!... C-am prins şi eu
o ţîră , într-o traistă . Da cînd o purces a pîrîi
focurile de puşcă , am lepă dat traista în cîmp şi-
am apucat-o

144
încotro am vă zut cu ochii... Alţii mai tari cu firea,
nu şi-or pierdut cumpă tu. Tot s-or ales cu ceva!...
Batir Maranda lui Gligore Mă runtu, de la noi, din
Cotu Hă bă şească i, o aratat bun cap!... Venise cu
că ruţa şi cu doi bă ieţi, cumă tră dragă ! — de că ra
ca de la batoza boierească . Opt saci i-o dus
frumuşă l acasă , să mai aibă şi de dat!...
— Iară noi stă m şi facem aicea divan domnesc!
se fră mîntă pe loc una din ascultă toare, cu fața
uscată şi cu mîna sprijinită pe tidva unui plod
care-şi smîrcîia nasul. Ia spune tu, mă i Ghiţă , de
cînd n-ai mai mîncat tu pîne?
Bă iatul molfă i ră spunsul în gingiile ştirbe:
— De la Cră ciun, mă mucă ... De cînd am că pă tat
noi colac, de la pomenile pă rintelui Eftimie.
— Îl auzi, soro? De la Cră ciun... Ş -atuncea din
pomenile bisericei, de i-o venit partea lui nici cît
două degite... C-o agiuns pentru noi pînea mai
rară ca Sfînta Nafură . Alţii mă car s-or trezit, să -şi
facă singuri parte!... Noi stă m ş-ascultă m divanu
moto- fleţilor!...
— Chiar că !... Aiştea nu-s barbaţi... Parcă i-o cla-
ponit pe tă ţi baba Zamfira Urzicuţă !
Mă tuşa Zamfira Urzicuţă care se afla de faţă ,
priză rită sub cotul bă rbaţilor zdrahoni, dar mai
lipsiţi de bă rbă ţie decît claponii pe care-i
doftoricea dînsa, a întors capul cît un pumn în
broboada neagră , auzin- du-şi numele:
— Ce spuneai despre mine, maică ?
— Nimica ră u, mă tuşa Zamfiro... Istoriseam eu,
cum ai ră mas dumneata de doi ani, fă ră vacă . Ş i te
plîngeam...
— Am ră mas, maică ! Dar scă p eu de-acuma...
Am auzit că ne dă Rivoluţia la fiecare vă dană , cîte-
o vacă cu lapte... Asta vorbeam eu şi cu Petrache...
— Care Petrache, mă tuşă ? Dumba?...
— D-apoi care altul?... La el ni-i tă tî nă dejdea,
maică .

145
 — Slabă nă dejde, mă tuşă Zamfira? Nu-l vezi
cum se tot codeşte şi se tot chiteşte, de ne ţine pe
loc de două zile?... Dacă -i vorba de nă dejde, apoi
mai multă încredere am eu în unu ca Istrate
Creţu.
— Atunci să vorbesc şi cu Istrate Creţu, maică !
S-o îndura, el, că -s femeie bă trînă şi n-am dinţi, de
mă hră nesc de doi ani numai cu fiertură de
buruieni...
Scurmîndu-şi loc din coate baba Zamfira
Urzicuţă se că znea să stră bată pînă la Istrate
Creţu, coman- dirul cel nou, să -i împă rtă şească
pă sul.
Dar Istrate Creţu n-avea timp pentru asemenea
ascultă ri, nici ochi pentru o babă gheboşită , cu
capul cît un pumn şi cu obrazul zbîrcit ca miezul
de nucă .
Adulmecase cu privirea pe Dochiţa, care-şi
fă cea şi dînsa loc să ajungă în rîndul întîi. Fosta
slujnică de la curte purta tulpan untdelemniu, o
bondiţă cu flori de lînă şi cu tiv de pielicică
brumă rie. Era tot aşa de frumoasă la chip, numai
că acuma obrazul ei era osos şi tras iar uită tura îi
era de-o lucire bolnavă , ră tă cită , cu o pîlpîire de
flacă ră gă lbie în ochii verzi care altă dată scă pă rau
de rîs. Cînd ochii lui s-au încrucişat cu acea
privire, iar cînd privirea a stă ruit apă sat asupră -i,
Istrate Creţu s-a pomenit pipă indu-şi fă ră voie
obrazul cu palma, parcă ar mai fi simţit încă
urmele roşii de cinci degete, cum l-au plesnit
astă -toamnă , într-o seară glodoasă cu bură
mă runtă şi ceaţă .
A rînjit, pregă tindu-şi cuvînt ră zbună tor... Dar
n-a prins a-l rosti.
I-a luat Dochiţa înainte:
— Ce-i, Istrate?... Te tîrguieşti şi tu acuma? Te
ştiam mai grabnic şi mai cuteză tor la faptă !...
Istrate Creţu îşi îngustă pleoapele:
— Adică , ce vrei tu ca să spui, Dochiţă ?
146
 — Nu mai întreba, c-ai înţeles prea bine!...
Scoate oamenii iştia din adormire şi hai la
ră fuielile noastre Istrate!... Hai, că vă deschid eu
intră rile cele de taină !

147
 Dochiţa pă şise lîngă el, cu flacă ra gă lbie şi bol-
navă în ochi, cu dinţii clă nţă nind de friguri.
O clipă , Istrate Creţu s-a cumpă nit la îndoială .
Încă nu se dumirea bine.
Pe urmă , a cuprins-o cu braţul ciolă nos de după
mijloc, mugind în auzul tuturor:
— Aşa te vreau, Dochiţo!... Auziţi, oameni buni?
Auziţi, mă i femei?... Hai, la ră fuielile noastre!...
Pe dată , glotimea care fă cea roată şi cea risipită
mai departe în şovă ielnică aşteptare a
întîmplă rilor, s-a strîns în cîrd pe urma lui Istrate
Creţu şi a Do- chiţei.
Din pă mînt, din ogră zi, de pe uliţi mă rginaşe,
din casele scunde acoperite cu stuf şi strujă ni se
adă ugeau alte şi alte femei cu saci şi cu traiste
goale în mînă , alţi şi alţi gospodari cu topoare şi
bîte, alte şi alte pîlcuri de copii în larmă de glasuri
subţiri, de strigă te şi chemă ri:
— Adă şi sania, mă i Petruţă ! Nu lasa sania...
— Fugi şi te-ntoarce c-un sac, maică !... Cu toţi
ţuhalii pe care-i gă seşti!...
Un bă ietan veni în goană dinspre orînda lui
David Liftac cu vestea că altă tabă ră de acolo, a
purces tot spre curte cu chiuituri şi cu mare
zaveră , după ce-au desfundat şi-au golit o balercă .
— Auziţi, bre oameni? glă sui Istrate Creţu, gră -
bind pasul. Ne-au luat alţii înainte!...
Unii au tă iat-o de-a curmezişul, prin ogră zi, să
scurteze calea şi să mai pună mîna pe saci şi pe
ţoale. În urma tuturor, de cealaltă parte a
şanţului, Petrache Dumba pă şea în silă sorbit de
vîrtej, dar nu se îndura să se rupă şi s-o facă
îndă ră t. L-a ajuns din spate, Culiţă , argă ţelul
pă rintelui Eftimie, abia tră gîndu-şi ră suflarea:
— Bă diţă Petrache...
— Ce-i Culiţă ?
— M-o trimă s pă rintele!... O primit ră vaş de la
Gheorghieş că vine la noapte... Ş -o trimă s ră spuns

148
s-aştepte oamenii, că are îndreptă ri scrise pentru
Cotu Hă bă şească i... Zice că ...
Petrache Dumba a fă cut semn cu palma lată dar
neputincioasă , spre alaiul care se înşiruia la curte:
— De-acuma, mă tem că degeaba-i, mă i Culiţă !...
Fugi tu doar de le strigă că nu s-o întîmplat
nimica cu feciorul pă rintelui. Că nu l-o împuşcat
nimeni!...
— Cum să -l împuşte, bă diţă Petrache?... C-amu
o capatat pă rintele ravaş din tîrgul Ieşilor!... Ar fi
venit sfinţia sa cu vestea, dacă n-ar zace de cinci
zile la pat, cum tot satu-o ştie...
— Fă ce-ţi spun eu!
Culiţă a să rit peste şanţ să ltîndu-se în bîta mai
naltă decît el şi a pornit într-o goană prin mijlocul
drumului, s-ajungă ceata şi să ducă ştirea de uşu-
rare.
Dar nu mai avea nimeni urechi să -l asculte. Toţi
ră cneau, chiuiau, se-ndemnau, strîngîndu-se să se
simtă cot la cot, mai mulţi şi nedezlipiţi. Aşa că
nici vestea n-a mai împă rtă şit-o Culiţă altora; nici
nu s-a mai întors cu ră spunsul la pă rintele
Eftimie. Cuprins de iureşul norodului, s-a înglobat
şi el în glotime unde a gă sit alţi bă ieţandri cu
ghioage şi cu desagi deşerţi la subţioară . Iar
Petrache Dumba, cu toate hotă rîrile-i de
cuminţenie, a mers şi dînsul după ceilalţi, pome-
nindu-se că a smuls un par dintr-un gard, să nu
fie cu mîna goală .
O zbucnire de chiote şi de strigă ri, dă dea semn
că sus, la ră scruce, grosul satului s-a împreunat
cu tabă ra cealaltă , mai puţină la numă r dar mai
aprinsă , de la orînda lui David Liftac.

— Pe-aicea, Istrate! Lasă -mă să deschid eu...

149
 Dochiţa se muncea să tragă printre ză brele,
ză vorul ruginit al portiţei.

150
 Era calea cea mai scurtă .
Poteca de-a curmezişul livezii, pe unde se
strecurau în faptul nopţii, notabilii satului şi
pîrîşii din tagma lui Chirilă Chitic.
Istrate Creţu a dat s-o pornească pe drumul cel
mare, la poarta pe care o ştie vraişte de cînd s-au
risipit argaţii şi pe unde s-a revă rsat în curte
gloata cea multă . Datoria sa de comandir, acolo îl
mîna.
Dar Dochiţa i-a prins braţul, încleştîndu-l cu o
ru- gare ră tă cită , clă nţă nind din dinţi:
— N-ai să faci asta, Istrate!... Nu mă lă sa sin-
gură !... Vină după mine...
Portiţa a scrîşnit în bă lă mă li. Poteca se întindea
nebă tută de paşi, cu strat subţire şi proaspă t de
omă t, sub perii şi merii bă trîni.
În urma lor mai nimeni. Cîteva neveste, cîţiva
copii. Un cîine, cîinele cel şchiop şi flocos a ieşit
întru întîmpinarea Dochiţei, gudurîndu-se, că ci o
recunoştea.
— Unde mă duci tu, Dochiţă ?... mai încercă o ul-
timă împotrivire Istrate Creţu, cu urechea ciulită
la cele ce se petreceau în ogradă şi la acarete,
unde începuseră a lucra topoarele şi cazmalele.
El închipuise o împă rţeală a grînelor din
hambare, după numă rul capetelor şi după mă sura
nevoilor, cu oarecare socoteală , pe noua dreptate
a revoluţiei. Cei cu mintea încinsă de basamacul
lui David Liftac i-au luat-o înainte, după socoteala
lor, alta.
— Unde mă duci, Dochiţă ?...
— Ai să vezi! Nu te duc la ră u!
Clă nţă nind din dinţi fosta slujnică s-a înă lţat în
vîrful botinelor şi l-a să rutat pe obrazul care-a
fost pă lmuit de mîna ei astă -toamnă .
Pe Istrate Creţu l-a sfredelit o sîrmă de foc pînă
în că lcîie; pe obraz i s-a aşternut un dulce balsam.
Se clă tină ca un om ameţit. De cînd aştepta, de

151
cînd pîndea, de cînd vîna ceasul acesta! Dochiţa
nu i-a lă sat însă ră gaz să se bucure.

152
 L-a smucit de mînecă :
— Hai după mine!
Apoi s-a întors, dînd glas femeilor şi copiilor
care se codeau:
— Haideţi după mine! Lele Parască ! Ghiţă !
Nicu- lă ieş! Hai, că azi e nunta mea! Are să vă
arate Dochiţa cum ştie ea să fie mireasă .
În goană gă fîită pe sub pomii bă trîni şi cuminţi,
i-a tîrît spre intră rile dosnice de la bucă tă rii şi
că mă ri, izbind uşile de perete. La alte uşi din faţă ,
se auzeau detună turi de topoare şi zîngă nit de
geamuri sparte.
Venea dintr-acolo un miros de tencuială , de var,
de lemn vechi, adus de vîntul jilav şi rece. Ori
poate era numai o pă rere. Mai mult un miros de
sudoare omenească , de cojoace şi sumane, de
rachiu. Puternic cu adevă rat ajungea pînă aici
mirosul grîului din hambarele sparte, mirosul
fînului din stogurile risipite, mirosul grajdurilor
cu uşile date în lă turi şi al laptelui vă rsat din
doniţi. Baba Zamfira Urzicuţă mîna o vacă din
urmă . Dar nimeni nu lua aminte nici la dînsa, nici
la acele mirosuri. Aveau altă treabă .
Bucă tă reasa, femeie spă toasă , şoldoasă ,
pieptoasă şi rînzoasă , cu obrazul lac de
nă duşeală , dar galben ca şofranul, încercă să le
astupe calea pe să liţa îngustă :
— Ce faci, Dochiţo? Pentru numele lui
Dumnezeu, vină -ţi în fire... Oameni buni...
Dochiţa a izbit-o de perete, fă ră să -i ră spundă ,
tre- cînd înainte. Din sufrageria unde ştia că se
află adunaţi îndeobşte pruncii lui Sidor şi Marcus
Leibovici, izbucnise un strigă t de spaimă pe mai
multe şi subţiri glasuri.
— Ha-ha! rîse ascuţit Dochiţa, repezindu-se în-
tr-acolo şi tră gîndu-l de mîna ciolă noasă pe
Istrate Creţu. Ha-ha! Acuma să te vă d, Irod
împă rat!...

153
 Cînd au ajuns, pe uşa din faţă ră zbiseră alţii mai
gră biţi şi mai vrednici.
Copiii dîrdîiau adunaţi în jurul guvernantei de
la Viena, palidă , înă lţată în picioare, lîngă sobă .
Oa-

154
menii s-au oprit cu topoarele în mînă , neştiind ce
să facă , nici ce că utau anume acolo. Spaima
plodurilor le tă iase avîntarea şi mînia. Îi pironise
locului şi femeia înaltă , în strai negru, stră ina cu
simbrie, care tă cea cu ochii lă rgiţi de groază şi cu
mîinile adunînd copiii încleştaţi la poalele ei.
A durat o tă cere nefirească , de se auzeau
limpede bă tă ile pendulului din perete şi suspinele
nă buşite ale pruncilor; glasurile mai depă rtate ale
celor de-afară , care îşi ispră veau treburile lor,
nă pustiţi la hambare şi grajduri.
— Ha-ha! chicoti Dochiţa din nou, nebuneşte,
rotind ochii ră tă ciţi la bă rbaţii cu topoarele şi eu
cazmalele spînzurate în mînă de-a lungul
trupului. Halal bă rbaţi!... Vă necinsteşte Iuju fetele
şi nevestele... Copiii lor putrezesc în iaz şi unele
putrezesc în ocnă ... Ş i voi? Vă apucă mila şi
îndurarea de odoarele lui, în loc să le suciţi gîtu
aşa!... Uite-aşa, ca la puii de gă ină ...
Vorbind, Dochiţa pă şea spre copiii adunaţi la
poalele guvernantei de la Viena, care-au scos un
lung vaier din gîtlejurile gîtuite de spaimă , înainte
de a-i atinge vreo mînă . Pă şea spre dînşii şi sucea
cu pumnii în gol şi privea cu ochii sticloşi, poate
tot în gol.
— Dochiţă ! vorbi cu glasul foarte scă zut, abia
auzit, guvernanta de la Viena. Dochiţă , cu ce sînt
vinovaţi nişte copii?... Trezeşte-te, Dochiţă !...
A ridicat mîna de pe creştetul copiilor şi a
atins-o pe umeri.
Iar atingerea a trezit-o cu adevă rat, ca dintr-un
somn, abă tîndu-i gîndurile şi amintirile ră tă cite,
aiurea.
Dă du cu ochii de teancul farfuriilor orînduite
pe masă şi apucînd una în mînă , a cuvîntat cu glas
stră in, cu glasul coniţei Ghizela:
— Dochiţă , cum ţii farfuria, nibuno?
Apoi schimbînd de glas, cu vorba ei de
totdeauna:
155
— Uite, cum ţin eu farfuria, jupîneasă Ghiză lă !

156
 Ridicînd-o, a izbit-o pe pardosea şi a spart-o în
ţă ndă ri:
— Uite, ce fac eu cu farfuriile dumitale,
jupîneasă Ghiză lă ! Şi-ncă una! Ş i-ncă una!... Asta
pentru ameţeală ! Asta pentru palma de-atunci,
cînd am spart oglinda!...
Cioburile să reau împră ştiindu-se pînă la
picioarele oamenilor îmbulziţi lîngă uşă , iar la
fiecare trosnet al tipsiilor de porţelan, pruncii
domnului Sidor şi ai domnului Marcus, tresă reau
strîngîndu-se la poalele guvernantei, parcă ar fi
primit loviturile în creştet. Aşa ceva, mai
pricepeau şi oamenii pînă atunci pironiţi lîngă
uşă .
Pe dată au că pă tat glas şi putere, dezlegaţi din
în- cremeneala în care-i legase vaierul şi spaima
pruncilor. Cu topoarele au început a trosni în
bufetul cu geamuri de cristal, zvîrlind afară
sticlă riile şi farfuriile, că lcînd hîrburile, în
picioare.
— Aşa mă i! strigă Sofronie Leahu,
înverşunîndu-se pe un dop de sticlă care tot
luneca şi-i tot scă pa de sub topor. Că toate-s
plă tite cu munca şi sudoarea noastră . Trage-i,
Ioane! Dă -i la cap şi ceasornicului. Dă -i la cap, c-
aista ne numă ra nouă ceasurile de robie!
Cel pe nume Ion, un creştin scund şi mustecios,
se opintea s-ajungă pînă la pendulul din perete,
deasupra bufetului. Neizbîndind, s-a tras trei paşi
înapoi, a fă cut roată toporului şi l-a izbit atît de
aprig, încît pendulul s-a clă tinat, a ieşit din cui,
dar a ră mas înfipt mai departe în perete,
înţepenit de muchia de oţel a toporului.
Oamenii gîfîiau, ştergîndu-se pe frunte cu dosul
palmei şi că utînd din ochi cam ce-ar mai gă si de
sfă rîmat. Din alte încă peri se auzeau alte glasuri
şi alte detună ri jsparte.
S-a ivit pe o uşă Chirilă Chitic, cu un clondir
mă reţ de vişinată :
157
 — Staţi, bă ieţi, să prindem puteri cu rachiu
boieresc!

158
 — Dă -mi! a spus Dochiţa, întinzînd un pahar.
Am mai bă ut eu din rachiul ista boieresc! Dă -mi
să prind puteri, pentru cele ce mai am eu de
ispră vit.
A golit paharul pînă la fund. Pahar mare, de
apă . Apoi l-a zvîrtit să se sfarme în ţă ndă ri şi s-a
tras prelins pe lîngă perete, spre uşă .
Iar cum pahare şi ceşti nu se mai aflau tefere,
ceilalţi şi-au fă cut rînd unul după altul la gîtul
clondirului, gîlgîind de-a dreptul şi stupind
sîmburii.
— Fie!... Că n-au prost gust, giupînu Sidor şi
Ghi- ză la lui!...
Aceasta a spus-o Istrate Creţu, uitmd eu totul
îndatoririle sale de comandir.
A mai tras cîteva gîturi şi l-au muncit alte, alte
îngrijoră ri:
— Da Dochiţa unde-i?
Dochiţa. se fă cuse nevă zută . Mîna guvernantei
de la Viena a tremurat pe creştetul copiilor. Ş tia
dînsa prea bine ce-a fă gă duit fosta slujnică numai
cu o seară înainte şi ca atare se gîndea la copilul
de sus, din leagă n, singur în camera lui, numai cu
doica. A se mişca din loc nu era însă cu putinţă .
Mulţumea cerului că oamenii aceştia să lbă ticiţi, în
toată urgia lor, le ocoleau locul de lîngă sobă şi-i
lă saseră uitaţi.
— Da Dochiţa unde-i? mugi din nou glasul lui
Istrate Creţu, holbînd ochii pă injeniţi.
N-a fost nevoie de a treia întrebare.
Dochiţa a ră să rit deodată pe uşă în rochia albă
de mireasă a jupînesei Ghizela, rochia cu coadă
lungă şi corsajul despicat la sîni.
Mai întîi toţi au fă cut tă cere, la această
neaşteptată şi stranie ară tare. Era Dochiţa şi nu le
venea a crede. À fost ea vreodată , şi-au închipuit-
o ei vreodată , aşa de frumoasă şi nepă mîntesc de
altfel, decît ei toţi? Înaltă , cu trupul înfă şurat în
rochia strîmtă , cu faţa pală şi numai cu două
159
rotocoale de roşu bolnav în umerii obrajilor, cu
ochii sticloşi în care pîlpîia vă paia verde-gă lbuie a
ră tă cirii de minte; aşa, în vestmîntul în care nu şi-
o închipuise nimeni, întrecea tot ce le-a
fost lor dat să vadă vreodată . Era cu adevă rat
parcă o mireasă din poveştile care-i adormeau
cînd au fost copii şi parcă mai era şi o domniţă
din zugră velile de ctitorese pe zidul mă nă stirilor
unde se duceau vara la hram — şi mai era parcă
şi altceva, plin de nelinişte, de primejdie şi de
asmuţare. Adunase parcă în fă ptura ei tot ce în
mintea lor aluneca acum între viaţa de aievea şi
nă lucirile turburi din somn, cînd se zvîr- goleau în
dorul să se deştepte şi să se smulgă vedeniilor.
Era Dochiţa cu adevă rat? Sau ce întrupare, ce
ştimă vră jitorească a ispitirilor era? Ş i mai era ca
o domniţă din zugră velile de ctitorese pe zidul
bisericilor, şi s-ar fi spus o zînă — şi mai era încă
altceva, plin de nelinişte.
— Ce staţi? Ce-aţi amuţit?... întrebă , rotind ochii
cu luciri sticloase, ca şi cum îi vedea şi dînsa întîia
dată . Ce-aştepţi, Istrate?... Ce?... Nu ţi-am spus că
azi e nunta mea?... Ori nu-ţî mai plac în strai de
mireasă ?...
Ceva în glasul ei ră pus, parcă gata să
izbucnească în plîns, a fă cut să treacă prin toţi
stră pungerea unui fior. Dar toţi, după îndoiala de-
o clipă , s-au dezlă nţuit în chiuituri şi strigă ri de
nuntaşi.
— Vezi? se întoarse Dochiţa, spre guvernanta
de la Viena. De ce spunea jupîneasa Ghizela că n-
am să port niciodată rochie de mireasă ? O
pă că toasă şi o scîrnă vie ca mine!... Cînd îi da cu
ochii de dînsa, dacă ai să -i mai dai vreodată , nu
uita să -i aminteşti... Nu uita să i-o aminteşti!
Pe urmă , se ră suci pe pantofii albi de atlas, spre
oamenii încă nedumeriţi:

160
 — Acuma, nuntaşii după mine! Mai avem
altceva de fă cut... Ş i voi, nevestelor, fete, haideţi la
împă rţeala zestrei!...
Zvîcnit a urcat scă rile, în foşnetul rochiei de
mă tasă , spre încă perile de sus. Acolo, de mult
începuseră a cotrobă i femei mai agere, că rînd
aşternuturi şi haine, purtînd în spate desagi cu
fă ină albă şi zahă r, toate proviziile că mă rilor.
Dochiţa s-a îndreptat la dulapu-

161
rile pe care le cunoştea ea, cu rochiile vieneze de
la Meyer & Frantzi, cu trusoul de olandă şi de
mă tase al fostei stă pîne cu zestrea ceva mai
modestă a soaţei lui Marcus, contabilul. Ară ta cu
mîna, iar Sofronie Leahu şi Chirilă Chitic, puneau
în funcţie cosoarele şi topoarele, fă cînd să sară
încuietorile; iar nevestele nă vă leau să tragă cu
ghearele rochiile din cuiere, că mă şile ticluite în
rafturi, le mistuiau în feţe de perne şi traiste, por-
neau fuga spre casă ori încredinţau boccelele
copiilor cu porunca să fie pe dată înapoi.
— Iaca, frate Istrate, ce-am dibuit eu într-un
cotlon!... rosti Vasile Urdă , un om spă tos şi de
felul lui singuratic, mochit, împingîndu-l de spate
pe Hună sin Leiba. L-am gă sit cu perdelele trase şi
cu lumînă rile aprinse ziua în amiaza mare, cetind
în tîrfă loagele lui... Îi tragem şi noi o cetanie ori
nu?
Bă trînul Hună se clă tina, lă crimînd din singurul
ochi teafă r.
Istrate Cretu îl mă sură cu scîrbire, îndreptîndu-
se de spinare, ca să -şi dea mai sumeaţă înfă ţişare
de judecă tor. Uitase pînă atunci cu totul
îndatorinţele sale de comandir. Era prilejul şi
vremea să se întoarcă la ele.
Întrebă , deci:
— Aşadară erai aicea, giupîne Hună ?
— Eram... mă rturisi într-o suflare gîtuită ,
bă trînul.
— Erai, şi cum te-a ră bdat inima să nu te mişti?
Să nu strigi? Să nu să ri ca să -ţi aperi nepoţii? Dacă
ţi-i gîtuiam, cum merită şi cum poate încă n-am
ispră vit cu dînşii?
— Bade Istrati!... gemu Hună . Eu ştiu că
oamenii din Prigoreni...
Istrati Creţu nu-l lă să să sfîrşească .
Apucîndu-l de vîrful bă rbiţei, îl clă tină la
dreapta şi la stînga, apoi îi clempă ni fă lcile ca la
capra de Sfîntu Vasile, glă suind ră stit:
162
 — Ce. ştii dumneata că -s oamenii din
Prigoreni? Buni, ha? Blînzi, ha?... Mieluşei, ha?...
Proşti, ha?... (la fiecare ha? îi clempă nea bă rbia).
Asta o ştiai dumneata? Asta o ştiau feciorii
dumitale Sidor şi Marcus, ha?... Nu v-aţi temut că
vine şi ceasul ră fuielilor, ha? Iaca, a venit! Avem
să ne ră fuim!...
— Eu n-am nici un amestec, bade Istrati...
— N-ai, ha?
— Eu toată viaţa mea am spus’că nu-i bine ce
face Sidor şi ce face Marcus... Eu nu o dată am pus
cuvînt pentru oamenii, pe care-i ştiu de cînd erau
cupii şi eu eram numai un crîşmar calic... Eşti
martor, bade Sofronie! Eşti martor, Chirilă !...
— Ai nevoie de marturi, ha?... Pentru toate cîte
le-aţi fă cut de cînd ne beliţi nu-i martur oare satu-
n- treg, ha? Crezi că dacă te lepezi, scă pat-ai, ha?...
După atîtea clempă nituri de dinţi la fiecare ha?
îi dă du drumul din pumnul ciolă nos şi porunci cu
hotă - rîre de adevă rat comandir:
— Sofronie! Chirilă !... Mergeţi şi-l închideţi în
canţelaria cu condici, pentru că acolo avem să
încheiem ră fuielile noastre. Ai să mergi, giupîne
Hună , şi ai să iscă leşti în numele feciorilor
dumitale, Sidor şi Marcus!...
— N-am ce să iscă lesc, bade Istrati... Ce să iscă -
lesc?
— Ai să iscă leşti!
Bă trînul Hună se zvîrcoli ţinut din cele două
laturi de Sofronie Leahu şi Chirilă Chitic:
— Cum să iscă lesc, dacă eu n-am nici o putere?
Dacă n-am nici un drept?...
Istrate Creţu rînji cu colţul gurii înă lţat în sus,
ca buza de dulă u cînd mîrîie:
— Încă tot n-ai priceput, giupîne Hună , că de
azi înainte puterea şi dreptu îs în mîna noastră ?
— Bade Istrati... Sofronie...
— Nu mai crîcni şi piei din faţa mea!

163
 Cu aceasta, socotind că s-a achitat în parte de
ră spunderile sale de comandir, Istrate Creţu se
întoarse la grija-i de că petenie:
— Da, Dochiţa, unde-i?

164
 Nu se afla cine să -i ră spundă . Odaia se golise. Se
golise parcă şi casa. Se auzeau ră bufniri surde şi
paşi, numai spre că mă rile dosnice. Aici hîrburi de
oglinzi, de sticle, cutii că lcate în picioare. O
pustiire gră bită , după care a ră mas mirosul unui
şip de parfum vă rsat pe pardoseală , încuietori
smulse, saltare că scate.
Istrate Creţu a plecat s-o caute pe Dochiţa din
încă pere în încă pere, pă şind lat peste scaune
sfă rîmate şi cioburi de lighene, de că ni, de pahare,
peste înve- litori de mobile hrenţuite, cadre şi
porţelanuri de Viena. Cu mîna alunga fulgii
pernelor care pluteau în vă zduh. Împingea la loc,
fă ră să -şi dea seamă , uşile dulapurilor smulse şi
golite; privea din cînd în cînd afară .
Acolo, oameni cu mai chibzuită rînduială la
isprava lor, desfundaseră uşile hambarelor şi
că rau cu sacii.
Pe lîngă zaplazuri se strecurau femei aduse de
şale sub greaua povară a desagilor. A ză rit-o şi pe
baba Zamfira Urzicuţă , mînînd cu nuiaua din
urmă , foarte liniştită , o vacă de Tirol cu pete albe
şi roşcate. O schimbase pe cea dintîi, cu care
pornise, la fel cu Porumba ei, gă sind alta de neam
mai ales. Ş i alte neveste mînau de zor, care un
porc, care o scroafă cu godaci, care un cîrd de
gîşte luptînd amarnic cu gîn- sacul ce-şi apă ra
soaţele. Forfotea ograda de oameni, zorind ca în
toiul muncilor de vară , numai că de astă dată
zorea fiecare pe socoteala sa. Culiţă , argă ţelul
pă rintelui, se muncea să pună că pă strul unui
mînzoc, înă lţîndu-se să ajungă pînă la gîtul lui.
Mînzocul clă tina din cap, îşi scutura urechile,
zvîrlea din copite a joacă . Nu! Nu era un mînzoc.
Era calul pitic, pe care se preumblau prin livadă
odraslele domnului Sidor. Ce-o fi vrînd să facă
argă ţelul pă rintelui cu el?... Iar mirarea cea mai
cumplită a lui Istrate Creţu, a cînd l-a vă zut şi pe
Petrache Dumba, cel cu socotelele şi cu
165
aşteptă rile, lovind nă prasnic cu toporul să des-
facă uşa ghintuită de la magazia vîntură toarelor şi
maşinilor scumpe, la care arendaşul ţinea ca la
ochii din cap. Poate fiindcă astă -vară , Petrache
Dumba a avut
a plă ti cu munci de haram trei să ptă mîni,
strică ciunea din nebă gare de seamă a unei
asemenea maşini.
Acum se ră fuia şi el cu toate maşină riile de la
Viena ale domnului Sidor! Parcă pentru altceva se
ridicaseră ei şi parcă altceva aveau a apă ra dînşii
de astă -toamnă , de cînd se fră mînta satul
întreg?...
Istrate Creţu a trecut dosul palmei pe frunte,
împingîndu-şi că ciula. Toate din pricina Dochiţei,
care l-a tîrît aici, în toc să -l lase a merge la
cancelaria cu condicile învoielilor şi a
pă mînturilor; la împă rţeala obştească a pînei din
hambare, muncită cu mînele lor. Ş i toate din
pricina acelor prunci ai domnului Iuju, care
sclifosindu-se în poalele madamei de la Viena, i-
au vlă guit lui toată îndîrjirea din braţe.
— Halal comandir! mugi scîrbit de sine, privind
afară , unde toate se desfă şurau fă ră porunca nici
unui comandir. Au să mă rîdă şi cînii din
Prigoreni!...
S-a întors şi a apucat o sticlă de pe marginea
mesei. O sticlă pe jumă tate deşartă , lepă dată de
alţii mai gră biţi. A mirosit, mai întîi. Haha!...
Bă utură boierească , de-a lui jupînu Iuju, de la
Viena!... A gîlgîit înghiţiturile pînă la fund şi a
simţit cum îl pă trunde pe dinlă untru o
fierbinţeală întă ritoare. Gîndurile turburi şi
îndoielile s-au risipit. Bun! Mai are încă de lucru.
Mai este pînă la noapte!
A deschis uşa de la încă perea cea mai de pe
urmă şi s-a proptit cumpă nindu-se în prag.
Se afla acolo, în că rucior cu cordeluţe, pruncul
cel din urmă al domnului Sidor şi al madamei
166
Ghizela, culcat pe perna albă de dantelă , învelit cu
oghelaşul albastru de mă tase.
Odaia fusese cruţată . Nimeni mu clintise un fir
de pă r. Perdele albe cu alte cordeluţe; peretele
alb, vă ruit, eu poze de la Viena în rame, înfă ţişînd
animale şi jocuri de copii; focul pîlpîind molcom
în sobă .
— Hm! a fă cut Istrate Creţu, cu nemulţumită
minunare. Cum s-ar zîce, aicea a stat scris pe uşă :
Intrarea oprită ?

167
 Manca pruncului, femeie din sat, Lisaveta, s-a
înă lţat în picioare de pe scă unaşul scund.
— Ce-i, Istrate? întrebă . Nu-i locul tă u aicea...
— Aha!... Nu-i locul meu aicea? Ca să nu-i
turbur somnul, boieraşului? rînji apropiindu-se şi
privind încruntat asupra că ruciorului. Aşadară
aista-i puiul cel mai nou pe care l-a slobozit astă -
toamnă giupîneasa Ghiză la, ca să -l hră nim şi pe el
cu mînele noastre?
Copilul se uita în sus cu ochii apoşi, clipind
mă runt, dînd din braţele gră sulii şi curmate,
dezvelindu-şi gingiile de cauciuc, fă ră dinţi, într-
un început nevinovat de rîs.
Lisaveta aştepta cu nelinişte. Vorbi încet, ca
unui om bolnav:
— Haide Istrate!... Cată -ţi de treabă , că vă d a
avea destule treburi de ispră vit, după cum ați
pornit-o...
Istrate Creţu i-a împins mîna la o parte şi a
apucat copilul de ceafă , de pielea spină rii, ca pe-
un că ţel, ridicîndu-l în sus din culcuşul cald, cu
perdeluţe şi cordeluţe. Mîrîi, cu colţul buzei
strîmbat într-o parte:
— Aşadară , aşa arată pruncii domnului Iujului,
pe care-i samă nă el în pîntecul fetelor şi
nevestelor din Prigoreni? Spurcată lighioană !...
Copilul, învineţit, după o scurtă şi uluită tă cere,
începuse a se zvîrcoli şi a ţipa, suspendat în mîna
ciolă noasă .
— Ce-ţi mai vine, Istrate omule? stă rui cu între-
bă rile de blîndete, Lisaveta, că znindu-se să i-l
smulgă din pumnul încleştat.
— Ce-mi mai vine?... Ce i-a venit şi lui Irod îm-
pă rat! rînji mai departe Istrate Creţu. Mai şi
oră că - ieşti, lighioană ? Stai cu tata, că -ţi taie el
glasul!...
Mîna cealaltă se ridica încet spre gîtul copilului,
lată şi pă roasă , aşa de încet şi spă imos, încît Lisa-
veta a dat un strigă t repezindu-se la fereastră şi
168
ră cnind spre oamenii de jos, mă car că n-avea ea o
nă dejde, de la acei oameni, într-asemenea ceas:
— Să riţi, oameni buni Ajutor! Să riţi că -l
omoară , vai de zilele mele!...
Striga smulgîndu-şi pă rul, bă tîndu-se cu pumnii
în tîmpie, plecîndu-se în jos pe pervazul ferestrei.
Iar cînd şi-a dat socoteală că în darn e strigă tul
să u şi cînd s-a întors cutremurată cu ochii holbaţi
la cele ce avea să vadă , glasul i-a stat în gîtlej şi a
fă cut repede semnul crucii.
Ală turi de Istrate Cretu, se afla acum Dochiţa în
rochia ei albă de mireasă şi acum legă na pe-un
brat strîns la piept, pruncul domnului Sidor pe
care spusese ea cu o seară înainte că are să -l
gîtuie cu mîi- nile sale. Îl legă na pe-un brat, cu
celă lalt brat ridicat şi îndoit din cot, îl apă ra de
ochii lui Istrate Cretu ca de dogoarea unei arşiţe
rele; îngîna cuvinte neînţelese, poate ca un cîntec
de somn; iar pruncul, potolit din plîns, întindea
degetele mici şi rozalii, curmate, gîngurind.
Istrate Creţu, rezemat cu palma stîngă în
perete, îşi ştergea cu dreapta brobanele de
nă duşeală de pe obraz, mari şi rotunde, ca bobul
de mază re.
A mormă it ceva şi a ieşit împleticindu-se.
Lisaveta s-a apropiat să ia pruncul cu bă gare de
seamă din braţele femeii cu straiul nebun de
mireasă . Ş i atunci Dochiţa a că zut moale, cu
fruntea pe umă rul ei, zbucnind în tînguire ră pusă ,
în deznă dă jduită chemare peste depă rtă ri:
— Ioane!... Ioane!...

Ion a acă tat lă nţugul că ţelului Bock, într-o

creangă din pomii ră stigniţi pe şpaliere.
L-a aşteptat să -şi facă nevoile. S-a uitat la cea-
sornicul mare de nichel, Roskopf-patent. Mai avea
169
un sfert de ceas: de cinci ori preumblarea de la un
capă t al aleii, la celă lalt. Un sfert de ceas, după
care urma să -l predea pe Bock stă pînului, aerisit
şi voios; pentru a se întoarce la mai crîncena
caznă din sera cu

170
flori ră sucite, ca viermii, de culorile tuturor
putreziciunilor de pe lume, pentru a se întoarce la
încropeala umedă ca o baie de aburi.
Astă -noapte, scotocise în fundul lă diţei lui vechi
de soldat, ca să -şi cerceteze livretul, fiindcă
purtau jandarmii ordine de chemare a unor
contingente de rezervişti. Acolo a dat el peste o
epistolă care i-a fiert inima şi nu s-a îndurat nici
s-o rupă ferfeniţă , nici s-o ardă . Îl arde pe el, în,
fundul chimirului unde-i pă turită .
A pipă it înlă untru. A scos-o. O despă tureşte.
Mai citeşte rîndurile cu litere tremurate şi
strîmbe, care scurmă în el eu că ngi de fier:

„Scriu acu la gazorniţă noaptea că ziua nui chip

de atîta amar de treabă da acu noaptea dorm toţi
la curte şi am săţi spun una Dragă, Ioane în mica
me epistolie... şi să ştii că mii dor de tine şi toţi
dorm... Om aştepta cîşligile Crăciunului care mat
este încă mult de mam uscat de dor aşteptîndu-te...
da tu să nai grilă că eu nus de Acelea şi eu pe tine
te aştept Dragă, Ioane, care of şi iar of mult mai
este pînă la Cîşligi şi eu scriu ţie la gazorniţă şi toţi
dorm de Ai crede căs morţi...”

— Că ţea!... scrîşnî din dinţi. Că ţea!...

Dar de rupt, nu s-a îndurat a rupe ră vaşul cu
litere tremurate de cerneală violetă şi cu muchiile
roase, decît l-a tot împă turit şi despă turit el în
nă miezile pustii de anul trecut, la Bucureşti, cele
din urmă luni de oaste, cînd vistavoi la domnul
colonel Asan Tiberiu, era dă dacă la celelalte javre,
Miţi şi Piţi, tot aşa de fandosite şi crescute în puf.
N-a rupt ră vaşul, nu l-a fă cut ghem în pumn să
stoarcă zama hîrtiei, cum se ştie el în putere să
scoată lacrimă şi din piatră seacă . L-a tipă rit
binişor şi l-a strîns în chimir, ca să mai aibă cu ce-
şi învenina sufletul şi mîine şi poimîine... Aceasta
o cunoaşte.
171
 Cîteva luni, pînă astă -noapte, se mai alinase
pă timirea din el. Ceasul ră u, i-a scormonit-o
acuma din nou.
Pînă în zori s-a ră sucit fă ră somn. Dimineaţa s-a
dus la datorie buimac de cap. Acolo l-a ră scopt
că ldura din seră . Nu s-a mai gîndit nici la forfota
din sat. Nici la ordinul de chemare al rezerviştilor,
care deocamdată îl lă sa la o parte. Şi nici la
rostirea uscată a boierului Damian, cînd l-a rugat
să -l libereze din slujba care nu-i pentru el şi cînd
stă pînul i-a amintit, fă ră să ridice ochii din carte,
că e legat cu iscă litură de angajament pentru
robie pe-un an.
Acestea toate parcă s-au înstră inat de el. Îi
joacă pe dinaintea ochilor numai chipul Dochiţei,
cu lumina verde a privirii, sub straşina genelor
negre şi dese, cu coadele împletite cunună pe
creştet. Purta întotdeauna o floare de cîmp,
înfiptă în pă r, la ureche, o garofiţă roşie, un fir de
sînzîiană , o floare albastră de in ori de cicoare.
— Că ţea! mai stupi o dată pe aleea cu omă tul
mă turat, pă şind să desprindă lă nţugul lui Bock.
Aşa m-ai aşteptat tu? că ţea!...
Bock îşi scutură zurgă lă ul galben de alamă ,
voios că -şi poate urma preumblarea.
Dar Ion s-a oprit locului, cu mîna pe lă nţug,
ascuţind auzul.
Dincolo de împrejurimile înalte, dinspre sat,
creştea apropiindu-se ca un vuiet de ză por...
Glasuri parcă . Strigă ri parcă . Parcă o lă rmuire de
norod. Bock a înă lţat şi el o ureche. A mîrîit cu
capul întors, întrebă tor.
Iar pe portiţa de dindos, dinspre curtea
argaţilor, Ion a ză rit strecurîndu-se tiptil pe lîngă
ziduri un bă ieţandru, ar fi spus Ioniţă , feciorul lui
Dă nilă Cuţui.
Bă iatul se furişa uitîndu-se într-o parte şi-n alta
ca un viezure, a ajuns pînă la poarta cea mare şi
ferecată . A tras ză voarele şi belciugele pe
172
dinlă untru, şi poarta împinsă dinafară s-a deschis
ca o pă staie,cînd plesneşte. Bună socoteală ! —
gîndi cu minunare Ion, fă ră a se clinti locului.
Aceasta nu i-ar fi trecut lui prin cap.

173
 Pe poarta larg dată în lă turi s-au scurs
înlă untru, deodată în smerită tă cere, mai întîi
bă trînii satului, mai apoi gospodarii în toată
puterea, la urmă femeile şi copiii. Că lcau fă ră
grabă , arar, cuminte, în pă zită rînduială , ferindu-
se să dea peste brazdele aliniate de-a lungul
şpalierilor, mă car că acele brazde erau acum
astupate de omă t.
Ion privea încremenit, cu ră suflarea tă iată .
Numai cînd oamenii s-au fost rînduit ca la sfînta
Biserică , în faţa peronului cu lespezi late, a
cutezat a se mişca şi el, înaintînd cu că ţelul de
lanţ.
Luă aminte că toţi erau îmbră caţi în straie de
să rbă toare, bă rbaţii cu obrazul ras şi cu pă rul
grijuliu pieptă nat, femeile cu tulpane şi barize
atunci despă turite, de se mai cunoşteau muchiile
că lcate din clituri, ca pe ră vaşul lui din chimir.
În lumina sticloasă a soarelui iernatic, sub cerul
albastru şi limpede, asemenea adunare tă cută de
oameni în că mă şile albe, cu sumane şi cojoacele
de zile mari, i s-a pă rut lui Ion ceva fă ră seamă n şi
de-o tainică mă reţie, poate semnul cel nou al
vremilor...
Nimeni n-a întors capul spre el, cînd a sunat
zurgă lă ul lui Bock. Toţi se uitau cu încordare la
uşa cea mare, din mijlocul peronului cu lespezi
late, aşteptînd.
Uşa de stejar s-a cră pat; a scos capul cu veşcă
albă de horbotă crohmolită una din slujnicile cele
tinere şi zgîtii, l-a tras repede înapoi şi a închis
uşa la loc.
Oamenii aşteptau mai departe, în tă cere.
Femeile şi copiii de la spate, se înă lţau în vîrful
picioarelor să vadă ce se întîmplă .
S-a deschis uşa a doua oară .
De astă dată se ivi administratorul cel mai nou
şi mai tînă r, agronomul, domnul Mitiţă Timişescu,
în tunica lui de „piele de drac” şi cu ale sale prea
174
mîndre cizme galbene. Izbea în tureatca
botforilor cu sfîrcul cravaşei subţiri de că lă rie, şi
din ochi, de la înă lţime, evalua cu aproximaţie
numă rul capetelor. Cîteva sute. Cea mai mare
parte din sat.
Întrebă , fă ră ziua bună :
— Ce-i cu voi?... Cum aţi îndră znit a intra pe
poarta cea mare şi cine v-a dat drumul să
intraţi?...
Trei bă trîni, după o rînduială mai dinainte chib-
zuită , s-au apropiat cu un singur pas, ţinînd
cuşmele în mînă :
— Vrem să vorbim cu boierul! Cu conu
Damian...
— Vreţi? se încruntă administratorul, plesnind
mal îndesat cu vîrful cravaşei în pielea botforilor.
Ce fel de vorbă : vreţi?...
— Îl rugă m adică ... Îl poftim să ne asculte o ru-
gare a noastră ...
Administratorul înaintă , ră sucindu-şi
mustecioara neagră şi privindu-i ponciş pe sub
sprincene:
— Ş i eu, eu unde eram?... Ş i Cristache Fă tu, el
unde era?... Nu v-ajungea să fi venit cu jalba voas-
tră la noi?
— Vrem să vorbim cu boierul! a stă ruit cu hotă -
rîre unul din cei trei bă trîni. Nu ne mişcă m de
aicea, pînă ce nu dă m ochi cu boierul!...
— Aşa-i, au întă rit oamenii de la spate într-un
murmur surd şi adînc.
— Apoi se-nţelege că nu ne mişcă m de aicea,
pînă la noapte! se îndîrji Dă nilă Cuţui, fă cîndu-şi
loc cu umerii laţi să iasă mai la lumină .
A tă cut însă şi s-a potolit, cînd l-au tras alţii de
mînecă , ţistuindu-l.
Administratorul continua să -şi ră sucească mus-
teaţa gînditor. Primise ordin de la stă pîn să -i
trimită acasă .
Treaba nu se ară ta însă aşa de uşoară .
175
 Vorbi:
— Ş i dacă trimit după jandarmi?...
— Puteţi să trimiteţi, domnule administrat!...
Că doară i-am vestit din buna noastră voie! N-am
venit aicea cu gînd ră u... Am venit la stă pînul
nostru şi al pă mîntului, să ne povă ţuiască şi să ne
deie dezlegă ri... Vă rugă m să -i spuneţi boierului
aceste cuvinte ale noastre.

176
 După ce-a şovă it în cumpă nă , administratorul a
rostit scurt:
— Bine! Aşteptaţi să v-aduc ră spunsul
boierului!
— L-am ruga, să ni-l aducă singur... vorbi
unchia- şul cu pletele albe.
Administratorul a vrut să -i spună ceva, s-a
ră zgîn- dit, a plesnit cu mînie din cravaşa în
tureatca botforilor şi a intrat înlă untru.
Oamenii s-au foşnit, apropiindu-şi capetele şi
tă i- nuind în şoaptă , cu ochii mereu încordaţi la
uşa cea neagră de stejar. Femeile ţineau mîna la
gură . Plodu- rile satului se zgîiau, că ci întîia oară
vedeau ei cu ochii palatul boierului, care le-a fost
lor întotdeauna ascuns după zidurile groase de
cetate cu coamă de olane şi creste de sticlă .
Cînd pe uşa din nou deschisă , a apă rut
Cristache Fă tu, celă lalt administrator mai bă trîn
şi mai apropiat de sufletul lor, a trecut printre toţi
ca o destindere, deşi nu pe dînsul îl aşteptau.
Bă trînul cu strai de şiac şi ciubote de iuft, a
coborît scă rile şi a intrat de-a dreptul între dînşii,
întinzînd mîna celor mai bă trîni, împă rţind cîte-o
vorbă de paşnică glumire:
— Da ce-i cu voi, mă i creştinilor?... Ce v-a pă lit
dis-de-dimineaţă ?... Ai ridicat steagul ră zmeriţei,
bre Cuţui?
— Apoi să -nţelege că l-am ridicat! Des-de-dimi-
neaţă l-am ridicat!... adeveri cu stră şnicie Dă nilă
Cuţui, fluturînd mîneca sumanului drept steagul
ră zmeriţei pe care l-a ridicat el.
Cristache Fă tu nu lua aminte la asemenea
ră spuns, nici la cumplitele opintiri din umerii laţi
ai lui Dă nilă , fiindcă îşi cunoştea omul.
În ciuda îngrijoră rii zugră vită pe chip, se silea a
da glasului o întorsă tură de sfă toşenie mai mult
veselă , ca la clacă şi la şeză tori. Întrebă pe unul şi
pe altul. Ascultă într-o parte şi alta.

177
 Ră suci o ţigară şi aprinse de la fitilul lui Pavel
Hreanu. Fă cu şi oarecare pomeniri despre
musteţile

178
lui cele grozave, care s-ar potrivi mai degrabă lui
Dă nilă Cuţui.
Astfel cunoscu pe de-a-ntregul, fă ră înconjur,
rugă minţile oamenilor din Dă rmă neşti, care erau
pe-o înţelegere a sa mai veche, că ci nu o dată se
simţise ală turi de dînşii, cu toate că stă pînul îl
ameninţase de nenumă rate ori că -l aruncă pe
drumuri şi că -i va interzice să mai locuiască în
sat.
Cu omenia lui sfă toasă şi ră bdă toare, le mai
ascultă deci încă o dată pă surile: Boierul să nu
mai facă învoieli pe anul acesta cu venetici din
toată lumea, ruteni şi huţuli din Bucovina. Să
lucreze moşia cu braţele lor, cum au apucat dînşii
din moşi-stră moşi. Să pună cuvînt la Bucureşti, la
stat, ca să capete în obşte împreună cu
Stă nişorenii, moşia statului Holboca, aşa cum tot
se trudesc ei de astă -toamnă şi n-au izbîndit
fiindcă n-au oase sfinte la Ierusalim ca domnul
Nolică Gaşpar. Iar întru încheiere, va să -l mai
roage a semna învoielile cu mare grabă , că începe
pă mîntul a se dezgheţa şi ar mai cuteza dînşii să
ceară în socoteala acestor învoieli şi o jumă tate
de vagon de popuşoi pentru obştea satului,
fiindcă grindina de anul trecut l-a stins şi i-a lă sat
flă mînzi cum toată lumea o ştie, de-au ieşit din
iarnă jigă riţi, ca mîţele din post.
— Asta-i tot?...
— Asta!... luă cuvîntul în numele tuturor,
Anania Ilisaftu, cel mai bă trîn dintre unchiaşi,
clă tinîndu-şi pletele albe, retezate proaspă t la
spate şi unse cu unt. Asta-i, domnu Cristache, cum
dumitale nici n-ar fi fost nevoie să ţi-o spunem, că
ne ştii ce ne doare şi unde ne doare... Am fi venit
cu Moşul nostru, cu domnu învă ţă tor Ştefanache
Bosă nceanu, să le spună cu vorbe mai luminate...
Dar a primit ordin să nu se mişte din casă , ca să
nu pată ca domnu Visarion Dobruşca, învă ţă torul
din Stă nişoara, care la pîra domnului Nolică a fost
179
ridicat de jandarmi şi dus la gros, unde zace poate
acuma pus la obezi... Aşa că am ră mas de capul
nostru... Dar cuminţenia din acest cap

180
al nostru, n-am pierdut-o, s-o ştie conu Damian...
Îl aşteptă m să i-o spunem!...
Cristache Fă tu, socotind că rugă rile oamenilor
nu sînt dintre cele mai smintite, faţă de vîntul cel
ră u care bate acuma în ţara Moldovei, a ră suflat
cu deplină uşurare.
A zvîrlit capă tul de ţigară din ţigareta de cireş,
a bă gat ţigareta în buzunarul straiului de şiae şi s-
a înă lţat din nou pe trepte, tuşind, dregîndu-şi
glasul şi pregă tindu-se să vorbească în auzul
tuturor. Avea împuterniciri de la stă pîn, pe care le
pă strase înadins, să pipă ie mai întîi „starea de
spirite”. Aceasta îl interesa pe boier înainte de
toate: „starea de spirite”. Cristache Fă tu o gă sea
din cele mai liniştitoare. Iar cum tocmai sosea
şeful de post şi alţi doi jandarmi, tropă ind cu
cizmele şi fă cîndu-şi loc să urce pe treptele late, a
început cu dînşii, tot după dorinţa boierului:
— De dumneavoastră , nu-i nevoie!... Aşa am
primit poruncă de la conu Damian.
— Avem şi noi ordine de la prefectură . Alte
ordine, nea Cristache!... glă sui şeful de post,
sucindu-se în curele, să ltîndu-şi carabina pe umă r
şi ducînd mîna la plicul galben din mîneca
mă ntă lii albastre.
Vechilul cel bă trîn l-a oprit:
— Tot ce se poate! Dar aicea, pe moşia
Dă rmă neştilor, cunoaştem un singur ordin. Al
boierului... De trei sute de ani, de cînd îi moşia
asta a boierilor din neamul Cumpă tă , toate
înţelegerile şi neînţelegerile dintre stă pîni şi
oamenii moşiei, s-au rînduit pe loc, fă ră
amestecul stă pînirii. Că stă pînii Dă rmă neştilor
erau mai tari decît stă pînirea! Aşa şi acuma... Asta
a ţinut boierul să ne-o spună nouă , slujbaşilor să i
de credinţă , acu un sfert, de ceas, nu mai departe.
— Bună vorbă ! Adivarat!... se mişcară oamenii,
că pă tînd o nouă suflare de nă dejde.

181
 — Apoi, altfel nici că se poate!... tă bă rî cu gura
şi Dă nilă Cuţui, uitîndu-se cumplit de supă rat la
cei trei

182
jandarmi în mantă lile albastre. Noi cu boierul
ne-nţelegem, că el îi stă pîn pe viaţa noastră ...
— Mai taci, bre Dă nilă ! îl traseră vecinii de mî-
neca sumanului.
— Apă i să -nţă lege că tac!...
— Precum vezi! rosti Cristache Fă tu spre şeful
de post. Sîntem pe cale a „linişti spiritele”, fă ră
amestecul autorită ţilor...
Încîntat de felul cum o adusese cu liniştirea
spiritelor şi oarecum mîndru că şi-a însuşit o
vorbire atît de înaltă , pe gustul stă pînului,
Cristache Fă tu fă cu jandarmilor un semn de
„mergeţi să nă toşi!”
Ş eful de post a dat din cap nu pe deplin
convins, a salutat lovind că lcîiele şi s-a depă rtat
urmat de ceilalţi doi jandarmi. Femeile îşi dă deau
coate:
— Ai vă zut, soro, cum le-a fă cut vînt? Ce-i a bo-
ierului, e-a boierului!
Bă rbaţii s-au luminat deplin la faţă . Toate
semnele erau a bună . Nu că lcaseră cu stîngul.
După ce jandarmii au ieşit pe poartă , Cristache
Fă tu îşi netezi musteţile sure cu dosul degetelor
şi dă du glas, de pe scara cea mai de sus:
— Aţi auzit care-i spusa şi voia boierului?...
Fă ră jandarmi şi fă ră amestecul stă pînirii. Aicea
n-aveţi de-a face cu alde domnul Nolică Gaşpar!...
Trebuie să vă spun mai întîi că l-a cam supă rat pe
conu Damian chipul cum aţi dat buzna în curte,
fă ră să vă cheme nimeni. Puteaţi să vă
încredinţaţi rugă minţile la doi ori la trei fruntaşi
ai satului. Mă mir de dumneata, bade Anania!...
Unchiaşul Anania Ilisaftu plecă în pă mînt ochii
încă rcaţi de că inţă .
— De, domnule Cristache!... Cum ne-a ajutat şi
pe noi mintea... Ne-am temut să nu treacă
vremurile peste noi, că vremea n-aşteaptă !...
Poate că am greşit. Cum s-o dregem acuma?
Cristache Fă tu îşi frecă mîinile.
183
 — Am să vă învă ţ eu cum!... Am credinţa că bo-
ierului are să -i treacă supă rarea. Ca dovadă că nu
mi-a dat poruncă să vă alung, cum poate a avut
gîn- dul la început şi ar fi fă cut-o, dacă se potrivea
unui tinerel ca tovară şul meu de slujbă , Mitică
Timişescu. El nu vă cunoaşte încă deplin. Eu vă
cunosc. Aşa că am pus cuvîntul care se cuvine...
Aşteptaţi!...
— Aşteptă m!
— Fireşte că aşteptă m. Cum să n-aşteptă m?...
întă ri Dă nilă Cuţui.
— Aşteptaţi, dar faceţi-o asta după voia şi
porunca stă pînului, mai departe, colo, în fundul
parcului, lîngă seră ... Aşteptaţi în linişte şi
ră bdare, pînă vine ceasul plimbă rii sale dinainte
de masă . Atunci are să vă întrebe şi are să vă
asculte... Poate că aveţi să plecaţi de-aici cu
oarecare îndepliniri...
— Tră iască !... Tră iască , boierul nostru!... Să ne
tră iască stă pînul nostru!... au izbucnit cîteva
strigă te din rîndurile celor ce se socoteau de pe
acum mîn- tuiţi.
Cristache Fă tu a ridicat mîinîle că tre cer cu ade-
vă rată spaimă :
— Sssst!... Nici un glas!... Tot nu mai ştiţi că bo-
ierului nu-i place nici un fel de gă lă gie?
— Ştim! Cum să nu ştim că boierului nu-i place
gă lă gia? să ri iară şi cu gura Dă nilă Cuţui. Asta-i a
boierului. Nici musca să nu bîzîie...
— Ssst! Mai taci, bre Dă nilă !... îl ţistuiră oame-
nii. Ş i lasă muştele, că mai este pînă la vremea lor.
— Bineînţă les că mai este...
— Ssst! îl ţiştui vechilul de data asta. Mai pune
lacă t gurii. Iar voi, treceţi unde v-am spus, mă i oa-
meni buni!... Ioane, ce că şti gura?... Vezi c-ai s-o
paţi ră u cu programul tă u pe care l-ai scrîntit!...
Ion, trezit din uitata-i privire şi ascultare, a
gră bit spre intră rile dosnice cu Bock de lanţ,
scîrbit că într-asemenea ceas, un sat întreg îl vede
184
dă dă cind o javră schimonosită , cu zurgă lă u, la
zgardă .
Mulţimea satului n-avea însă ochi pentru
îndeletnicirea sa de rîsul şi de ocara lumii. Se
îndrepta spre locul care i-a fost spus, mergînd în
tă cere şi fă ră îm-

185
bulzeală pe aleea mă turată de omă t, că lcînd în
vîrful degetelor şi înă buşindu-şi tusa ca pe să lile
unui spital. Unii se abă teau mai pe lă turi, ca să
privească mai de aproape cu adîncă uimire la
pomii chinuiţi pe şpaliere, fiindcă atunci vedeau
întîia oară parcul şi gră dina curţii. Cît erau ei de
ră stigniţi pomii, pe vîrful crenguţelor se
desluşeau totuşi muguri mă runţi, roşcaţi, umezi
de sevă , aşteptînd cea dintîi ploaie caldă şi
soarele primă verii

Damian Cumpă tă a apă rut pe peronul cu

lespezi late, la unsprezece jumă tate precis, ora sa
de plimbare higenică înainte de masă .
N-a încuviinţat să -l însoţească nici unul din
administratori.
De această onoare se bucura numai Bock, care
a prins îndată a ţupă i pe picioarele de paing,
sunîn- du-şi zurgă lă ul.
Pe peron, stă pînul Dă rmă neştilor a întîrziat să -
şi îmbumbie mă nuşile cenuşii de că prioară . Ca
întotdeauna era îmbră cat ca pentru o plimbare de
oraş. Guler tare, că maşă cu piepţii scrobiţi,
cravată de mă - tasă , pă lă rie tare după moda
Parisului de acum treizeci de ani, palton cu
gulerul de catifea. N-a privit la cer. Nu-l interesa.
Nu simţea frumuseţea albastrului senin şi rece,
stră lucirea soarelui de iarnă tîrzie. Iar mai mult
decît „starea de spirit” a ţă ranilor, care aşteptau
la depă rtare, cu suflă rile îngheţate pe buze, îl
preocupa altceva.
O neplă cută întîmplare şi consecinţele ei. Cu
două zile înainte, în odaia de baie, a scă pat din
mînă , pe mozaic, dantura pe care-o scosese din
pahar. Partea de jos a plesnit în două .
Ceea ce însemna un drum pînă la Bucureşti, la
dentistul să u.
Ş i pînă atunci, mai însemna umilitoarea grijă
să -şi ascundă falca de jos, vă duvă de dinţii
186
artificiali, cu gingiile tocite şi cu bă rbia scofîlcită ,
deodată adusă

187
în sus, spre nas, ca un vîrf de galoş. Aceasta nu şi-
o ierta. Sie şi altora. Nimă nui. Nici dimineţii cu
soarele atît de stră lucitor.
După ce-a ispră vit de încheiat nasturii
mă nuşilor, a coborît tacticos scă rile peronului şi
sprijinit în bastonul de cireş cu vîrf de fier, a
pornit cu paşii egali, de totdeauna, spre seră .
Bock îi dă dea tîrcoale, aler- gînd înainte şi
îndă ră t, cuprins poate de-o frenetică presimţire a
primă verii care plutea în sfîrşit în vă zduh.
Cînd a dat ochii cu mulţimea înşiruită în faţa se-
rei, s-a oprit şi a mîrîit.
— Să tră iţi!... Tră iţi, stă pîne! au strigat oamenii
într-un glas, cu pă lă riile şi cuşmele în mînă .
Damian Cumpă tă a dus numai un deget
înmă nuşat la pă lă rie, molfă ind în gura ştirbă un:
— Bună ziua! fă ră alt semn şi alte cuvinte.
Oamenii înţeleseră că mai au a aştepta.
De hatîrul lor, boierul n-avea pentru ce să -şi
turbure o rînduială mai neştirbită ca mersul
stelelor pe cer. În tă cere, s-au tras mai îndă ră t, să
lă rgească locul de trecere. Damian Cumpă tă a
pă şit prin faţa tuturor fă ră să privească la nimeni.
A intrat în seră şi a ră mas acolo.
— Mă tem că tot îi supă rat... şopti îngrijorat un-
chiaşul Anania Ilisaftu.
— Apoi cum să nu fie supă rat dacă intră m şi
dă m buzna ca la praznic? se gră bi a încuviinţa
Dă nilă Cuţui, să ltînd dintr-un umă r.
— Ssst! îl ţîştuiră mai multe glasuri.
Aşteptau cu gîturile lungite, cu pă lă riile şi cuş-
mele în mînă , cu ochii ţintă la geamlîcul serei
unde sclipeau razele soarelui şi unde înlă untru, ca
într-un fund de apă , se ză reau turbure vrejurile
de plante şi florile de putredă culoare. Copiii se
iţeau să privească să ltîndu-se în vîrful picioarelor,
dar nu crîcneau. Se auzea numai zurgă lă ul lui
Bock.

188
 A ieşit mai întîi Damian Cumpă tă , pe urmă
gră dinarul Herman, la sfîrşit Ion, în că maşa
desfă cută la pieptul pă ros, cu obrazul şuroind de
sudoare.
Boierul s-a sprijinit în bastonul cu vîrf de fier. A
ridicat ochii scufundaţi în gă vane și a întrebat
uscat:
— Ei?
După mai dinaintea lor chibzuială , au înaintat
bă - trînii satului, iar cuvîntul în numele tuturor, l-
a luat Anania Ilisaftu, tipă rindu-şi cu latul palmei
pletele albe, cu că rare frumos despă rţită la mijloc.
Damian Cumpă tă asculta şi molfă ia. Pe urmă ,
şi-a dat seama că molfă ie din falca pe care nu-i
deplin stă pîn şi a fost nemulţumit pe sine, precum
şi pe vorbitor.
— ...Aşa că toată nă dejdea e la dumneavoastră ,
boierule. Noi fă ră pă mînt, putem zice că sîntem
morţi. Pă mîntul...
— Mă mînt... Mă mînt!... repetă iritat Damian
Cumpă tă . Revină la chestie!
Unchiaşul Anania Ilisaftu se opri nedumerit şi
nedumerit se uită la spate, la glotimea din urma
sa, ca să capete înţelegere ce anume vrea a spune
boierul.
Oamenii s-au mişcat într-o vă luire de capete,
apropiindu-se şi amestecînd glasurile:
— E vorba despre învoielile şi pă mîntul
pă lmaşilor... Despre Holboca, coane Damian, mai
este vorba...
— Că nu ne mai trebuie huţuli şi ruteni!...
Damian Cumpă tă a ridicat degetul înmă nuşat:
— Vorbeşte unul singur!...
Ion simţea o putere fierbinte care clocoteşte şi-i
dezghioacă pieptul.
A pă şit, spunînd gîfîit:
— Mă rog, boierule, îngă duiţi-mi să vorbesc şi
eu în numele lor, fiindcă eu... Eu cunosc durerea
lor cu pă mîntul, că eu tot pă lmaş îs nă scut şi...
189
 — De cînd vorbesc slugile mele neîntrebate? îl
întrerupse uscat, Damian Cumpă tă . Ţ ine aceasta
şi fă -ţi datoria!...
Din buzunar a scos lă nţugul lui Bock,
întinzîndu-l lui Ion să -şi facă datoria şi să -l prindă
de zgardă , fiindcă într-adevă r, că ţelul, lipsit de
orice mă sură a distanţelor, după ce mîrîise întîi la
gloata ţă ranilor, acum ţupă ia printre picioarele
lor, cuprins de o subită
simpatie proletară . Stacojiu la fată de ruşinare, în
vă zul tuturor, Ion s-a aplecat într-un genunchi, să
acaţe lă ntugul în veriga de la zgarda lui Bock, pe
urmă a ră mas în picioare, neclintit, lîngă stă pîn.
— Aştept!... molfă i în gingii, Damian Cumpă tă .
Unchiaşul Anania Ilisaftu, care pierduse firul,
încerca să -l lege întorcîndu-se la vechiul lor pă s:
— Fiindcă fă ră pă mînt, coane Damian,
cunoaşteţi şi dumneavoastră că noi... Pă mîntu...
— Mă mînt!... Mă mînt!... Ce mă mînt? Rezumă !
Dă nilă Cutui nu-şi mai putu stă pîni firea, împin-
gînd cu umerii laţi pe cei din jurul să u şi scoţînd
din coşul pieptului, ca un ră cnet de înecat:
— Nu-i nici un mormînt, coane Damian!... Ce-i
tot dai mata, cu mormînt, mormînt? Noi pă mînt
vrem, coane Damian! Pă mîntul nostru pe care-l
muncim!...
De uimirea unei asemenea cutezanţe, Damian
Cumpă tă şi scă pase bă rbia în jos din încheietura
fă lcilor.
A înghiţit, a molfă it şi a spus:
— Am ispră vit!... Plecaţi!... Să nu vă vă d în ochi...
Ş i tu, dă -te înapoi, bestie, că te lovesc!...
Ridicase bastonul de cireş, poate neştiind ce
anume avea să facă , fiindcă pentru oricine altul în
afară de el, nimic din spusele lui Dă nilă Cuţui, nu
însemnau cumva vreo îndră zneală şi necugetată
ameninţare.

190
 Dar în acea clipă , tot clocotul fierbinte din
pieptul lui Ion, plesni într-un ră cnet mai grozav
chiar decît al lui Dă nilă Cuţui.
Plesni în ţă ndă ri de cuvinte fă ră noimă în şir:
— Nu vedeţi, mă i oameni buni, c-aista nu-i om?
Mormînt!... Mormînt!... Ce-aşteptaţi alta, decît
mor- mînt de la el? Eu... eu, mă i oameni buni... Pe
mine cu cînele ista, mă bagă el în mormînt!...
Mama lor de javre ciocoieşti!...
S-a opintit în picioare şi a învîrtit cîinele
spînzurat în lă nţug de trei ori peste cap ca o
praştie, ră bufnin- du-l în geamlîcul serei, unde s-a
scufundat cu trosnet de sticle sparte peste
ghiveciurile de flori.
Cu ochii bulbucaţi, ră sufla greu şi ră cnea:
— Cu parşîvu ista de ceas, mă i oameni, mi-o
scos mie sufletu!...
Ş i smulgîndu-şi de la brîu ceasornicul
Roskopf-patent, l-a zvîrlit tot peste geamurile
care au ză ngă nit din nou.
Apoi, după ce-a rotit privirea nă ucă , a smuncit
bastonul ridicat din mîna lui Damian Cumpă tă şi
s-a nă pustit în seră , strigînd:
— Veniţi după mine, mă i fraţilor!... Veniţi să
vedeţi pentru ce spurcă ciuni foloseşte el pă mîntul
nostru, mă i!... Cu ce spurcă el sarea pă mîntului!...
Ră cnea cu pă rul vîlvoi şi mînuind bă ţul de cireş,
mă tura ghiveciurile de flori de pe rafturi, le că lca
în picioare, spă rgea olanele calde care i-au
ră scopt lui creierii şi chirfosea orhideele vinete şi
bă loase de carne putredă , ca lepă dă turile fetiţelor
de două luni, ca îndeobşte ascunsa parte a
femeilor dezvelită neruşinat la vedere, ca viermii,
ca scoicile, ca limbricii şi nodurile de rîme. Lovea
sub ochii că scaţi de spaimă ai lui Herman care,
neputincios, ridica mîinile să -şi apere rodul
trudei de două decenii.

191
 În urma lui, Dă nilă Cuţui apucase o să pă ligă şi
rotindu-se din umerii laţi, trosnea mai vîrtos,
rostogolind rafturi întregi, îndemnîndu-se:
— Apoi să -nţelege că pentru asta ne-o luat el
sarea pă mîntului s-o spurce!... Mai dă -i Ioane, nu
te lă sa!...
De lă nţug, a ridicat stîrvul lui Bock, însîngerat
şi l-a zvîrlit îndă ră t, pe geam, afară .
Acolo, afară , ca la un semn care rupsese
pojghiţa subţire de cuminţenie şi de ră bdare,
oamenii şi-au dezlă nţuit deznă dejdea după cel
din urmă cuvînt uscat al lui Damian Cumpă tă ,
după cel dintîi ră cnet al lui Ion.
In darn bă trînii au încercat să pună piept.
Cuprinşi de-o ură şi de mînie bezmetică toţi s-au
nă pustit asupra pomilor întinşi pe şpaliere,
rupînd crengile să -şi facă din ele ciomege,
bulucindu-se asupra clă dirii celei mari,
încă ierindu-se cu slugile, dă ră mînd şi scoţînd
uşile din ţîţîni cu umerii. Tot ce fierbea în ei
nă buşit

192
de atîtea zile şi mai din vechi, de anul trecut şi de
mulţi, de mulţi ani adunate; toate şi tot se dezlă n-
ţuise acum cu o putere uriaşă şi să lbatică fă cînd
să le tremure grumajii şi carnea pe dînşii,
orbindu-i cu o nă vală roşie de sînge în bulbii
ochilor.
Împins de tă lă zuirea gloatei, ră sucit, tîrît,
lepă dat la o parte, Damian Cumpă tă , în straiele de
plimbare oră şenească , s-a pomenit pe-o potecă
lă turalnică , ui- tîndu-se la urgia norodului fă ră să -
şi creadă vă zului, ascultîndu-le mugetul de mînie
fă ră să -şi creadă auzului, molfă ind mereu în
gingiile ştirbe:
— Imposibil!... Imposibil aceasta...
Într-o fugă , l-a descoperit şi l-a ajuns Cristache
Fă tu, cu capul gol şi cu mîinile tremurînd:
— Haide, coane Damian, că nu-i de ră mas
aicea!... Pofteşte pe ieşirile de dindos, să te
adă postesc la mine acasă ...
— Imposibil!... molfă ia falca dislocată , fă ră con-
trol. Cristache, aceasta e imposibil...
— Cît e de imposibil, se vede cu ochii, coane
Damian!... De-acu nu-i nimica de fă cut...
— Imposibil, Cristache... Dă -mi puşca,
Cristache, să trag cu puşca în bestii...
— Lasă mata puşca, boierule!... I-au smuls-o
dînşii din mîna lui Timişescu şi i-au rupt-o ca un
vreasc... Vină mata, la mine acasă , coane Damian,
să nu se întîmple altă istorie...
— Imposibil... Unde e Bock?
Vechilul cel bă trîn, întelegînd că stă pînu-i
vorbeşte mai mult în neştire, l-a apucat de mînă ;
iar Damian Cumpă tă s-a lă sat dus ca un copil,
spre ieşirile dosnice ale argaţilor.
De sus, pe ferestrele deschise, Dă rmă neştenii
cei supuşi şi cuminţi, îmbră caţi în straie de
să rbă toare, zvîrleau acum scaune, oglinzi,
statuete şi că rţi, dulapuri şi etajere, într-o
înverşunată şi disperată furie a distrugerii. Nu
193
ră cneau. Nu chiuiau. Nu se îndemnau. Nu doseau,
să care acasă .
Cu fă lcile încleştate, muţi, încruntaţi, asudaţi,
pă -
reau că îndeplinesc numai o datorie de muncă
grea, pe care se gră beau s-o ispră vească , gîfîind,
icnind după ce au izbutit să mai pră vale peste
pervazul ferestrelor un dulap ori o masă de stejar
cu tă blia cît latul palmei şi cu picioarele
meşteşugit sculptate de-un maestru florentin.
Pe lîngă zid s-a strecurat Ioniţă al lui Dă nilă
Cuţui cu un bidon de tinichea albă .
Nu tîrziu apoi, o aţă subţire de fum s-a deşirat
spre cerul albastru, din podul magaziilor de
maşini şi al droşcă riei cu lă cuite cupeuri.

— Una ca asta aş vrea s-o mai vă d şi eu! a rîs

mînzeşte Nolică Gaşpar, încercînd a se ară ta
nepă să tor.
— Mă tem c-o venit vremea s-o vezi, domnule
Gaşparule!
Ţ ă ranul a rîs şi el. Dar într-altfel.
Îndelung şi revă rsat, netezindu-şi musteaţa
zburlită cu latul palmei, întorcînd ochii spre ceata
de la spatele să u, care umplea curtea Stă nişoarei
pînă în fund, la grajduri, şopruri şi hambare.
— Auziţi, bre creştinilor?... îi chemă mă rturie
cu mare înveselire. Cică nu-i vine a crede!... Poate
c-ar vrea să spună că -i gata să scoată chistolul din
buzunar pe care-l tot achipîie şi să tragă în noi!...
— Încerce-o! strigară cîteva glasuri.
— Hai, domnule Nolicule!
— Curaj gă ină , că te tai!...
Bă rbaţii se îmbulzeau apropiindu-se de scara
cancelariei, rîzînd şi dîndu-şi coate, fă ră nici o

194
încruntare, că ci acum se simţeau dînşii tari şi
stă pîni pe împrejură ri.
Ră mă seseră fă ră conducerea învă ţă torului
Visarion Dobruşca, arestat şi trimis sub pază la
Piatra, după dorinţa domnului Nolică Gaşpar.
Vestea întîmplă rilor de acum două ceasuri, de
la Dă rmă neşti, adusă de-un om că lare, îi scosese
însă din nehotă rîre şi aşteptă ri. Arendaşul avea a
lua învă ţă tură . Dacă la un stă pîn vechi de
pă mînturi ca boierul Damian Cumpă tă , oamenii
legii n-au cutezat a face zid să -l apere de mînia
palmaşilor cînd şi-au ieşit din să rite, apoi numai
că s-a schimbat ceva în ţara Moldovei. Ş i nu pe-un
venetic şi pe-un arendaş jă cuitor ca Nolică
Gaşpar, au să -l ocrotească întru a le mai hulpă vi
încă o dată dreptatea lor.
Vorbitorul de adineauri, Trofim Stîrcu, zdrahon
înalt între două vîrste şi de altminteri gospodar
de nă dejde la toate muncile cîmpului, cunoscut ca
atare pînă -n trei sate, a urcat cele două trepte şi i-
a gră it arendaşului, de-aproape, cu ră suflarea în
obraz şi cu o apă sată blîndeţe:
— Ascultă povaţa pe care ţio dau eu, jupîne
Gaş- parule!... Deschide uşa canţelariei, să
scoatem masa şi condicile aicea, la soare... Să mai
facem şi noi învoielile noastre, nu numai
dumneata...
Alecu Faraon dă du glas subţire, fră mîntîndu-se
pe loc:
— Ce condici, cumă tre Trofim?... Nu ne trebuie
nici o condică ... La foc cu ele!... N-avem nevoie de
condicile şi de învoielile Satanei!...
Trofim Stîrcu s-a ră sucit pe jumă tate.
— Stai liniştit, Alecule, şi lasă -mă să vorbesc
eu!... Cunosc eu mai bine rînduiala condicilor...
Ne-am înţeles să facem treaba întreagă ... Întreagă
avem s-o facem!
Apoi, întorcîndu-se din nou spre Nolică Gaşpar:

195
 — Aşa, jupîne Gaşpere! Ascultă bun sfat de la
cuminte om care-ţi vrea binele pe care nu-i spune
că ni l-ai vrut dumneata nouă , de atîţia ani de cînd
ne beleşti de chele!... Chiamă -i şi pe cumnă ţeii
dumitale, pe jupînu Picu şi pe celă lalt nou adus,
cum îi mai spune; chiamă -i să iasă din bortele lor
şi să ne agiutore la ră fuieli... Să puneţi cu tă ţii
iscă litură negru pe alb, ca să n-o mai desfacă nici
Domnul din

196
cer. Ş i pe urmă să vă încă rcaţi frumuşel cu ma-
dama Zîna în poştalion, cu toate odraslele care se
iţesc la ferestre, după perdele, dacă vreţi să nu vă
facem noi o poştă ca aceea!... Ră spund eu, că n-are
să se clintească nimă nuia nici un fir de pă r din
cap... Altminteri, nu ră spund nici de capul
dumitale!... Nu, mă i oameni ai lui Dumnezeu?...
— Fă ră de cît că aşa-i! au ră sunat întă ririle din
toate piepturile.
Iar mulţimea de capete s-a învă lurat ca o apă ,
mai apropiindu-se.
Nolică Gaşpar, cu mîna pe buzunarul de la şold
unde pă stra revolverul cu piedica ridicată ,
cuprinse cu ochii această mare de capete,
întrebîndu-se dacă n-ar fi mai cuminte să se facă
a încuviinţa tot şi a semna tot.
Nu era fricos din fire. Tră it din copilă rie la ţară
şi la treburi plugă reşti, pe lîngă cele ale ratoşului
de drumul mare, din copilă rie cu obrazul ars de
soare şi de vînturi ca obrazul lucră torilor de
pă mînt, se socotise întotdeauna de-o mai
deosebită spiţă arendă şească . Nu era un tîrgoveţ
improvizat plugar, ca partea cea mai mare a
posesorilor de pă mînt, foşti dughengii şi chiar ca
ai să i nevolnici cumnaţi, Picu şi celă lalt nou adus
la cerinţa Zînei, care amîndoi s-au tras la adă post
şi dîrdîie de frică . Mai ales acestora ar fi ţinut el să
le dea o lecţie ustură toare. Ciudat, cum i se
opreşte lui gîndul la asemenea neînsemnate şi
deşarte nimicuri!... Desluşeşte încordarea de pe
toate chipurile oamenilor pe care-i ştie gata la
orice, mai ales după vestea întîmplă rilor de la
Dă rmă neşti. Se miră că printre acele capete,
întreză reşte şi pe Farcaş, moşneagul cel surd şi
slab la minte, fostul vizitiu al ră posatului Lupache
Udrea. Se miră că vede şi pe fetele lui Alecu
Faraon, pe Mă rgă rita şi Fră sina, care au slujit la
curte, la el şi la Octav Udrea. Se miră că vede
bă rbaţi şi femei pe care nu i-a mai ză rit niciodată ,
197
fiindcă -şi că utau desigur învoieli aiurea, prin
vecini. Ş i-i trec o sumă de

198
întrebă ri şi de dezlegă ri posibile prin minte,
pentru a mai cîştiga timp, că ci are asigurarea de
la prefectură că într-o zi, două , va sosi armata;
dar mai stă ruitoare decît toate, e deşarta ambiţie
să dea el o lecţie celor doi cumnaţi, grija să nu-l
vadă Zîna şi toţi copiii din dosul perdelelor; să
nu-l vadă dînd înapoi la ameninţarea unor ţă rani
care pînă mai ieri veneau să se milogească
înaintea aceloraşi scă ri de cancelarie, cu pă lă ria
în mînă .
A îndepă rtat mîna de la buzunarul revolverului,
a scos pachetul de tutun şi a început să
ră sucească ţigară , pentru a dovedi tuturor
deplina stă pînire de sine.
Ră sucind foiţa, vorbi:
— Bade Trofim, îţi mulţă mesc pentru povaţă .
Poate că am s-o urmez, dacă altfel nu mai putem
duce casă împreună ... Dar nu cu sila şi nu azi...
— Ce spune? întrebă cu glasul subţiat, Alecu
Faraon. Vorbeşte mai tare, jupîne Nolicule, s-
auzim şi noi!
— Lă saţi-mi timp să mă gîndesc! rosti mai lim-
pede şi ră spicat Nolică Gaşpar, tră gînd cu limba
pe marginea foiţei, rupînd prisosul de hîrtie şi
lipind ţigara. Lă saţi-mi o zi ori două ca să intru în
legă tură cu domnul Tă chiţă Nedelcovici,
procuristul domnului Octav Udrea... Ş tiţi bine
doară , că nu-s eu stă pînul moşiei!... Ce pot eu
hotă rî şi iscă li? Ce valoare are iscă litura mea?...
De cîteva ori, oamenii au vrut să -l întrerupă ,
mîrîind şi îmbulzindu-se mai aproape încă , dar
Trofim Stîrcu le potolea neră bdarea cu palma
ridicată în semne muţeşti, mijind a rîde cu hître
înţelesuri pe sub musteaţă .
Cînd arendaşul a ispră vit, a luat el cuvîntul, clă -
tinînd din cap a straşnică minunare:
— L-aţi auzit, mă i creştinilor, ce frumos mai
vorbeşte şi cît de meşteşugit o întoarce?... ca din

199
carte!... Dumneata trebuia să te faci avocat, jupîne
Nolică , nu arendaş!...
— Ducă -se în tîrgul lui şi facă -se avocat! Să ne
lese în pace şi să scă pă m de dînsul!...
— Ră bdare! porunci Stîrcu, ridicînd iară şi
palma, Lă saţi-mă acuma să -i spun şi eu, ce am a
spune!... Apoi, proşti ne mai crezi, jupîne
Nolicule!... Asta am eu a o spune... N-ai bă gat încă
sama că ne-am dişteptat?... O zi, două ?... Să mai
aşteptă m o zi, două , să -l aşteptă m pe domnul
Tă chiţă Nedelcovici?... Poate şi pe boierul Udrea,
din stră ină tă ţile lui?... Poate şi pe ră posatul
Lupache Udrea, la a doua înviere?.... Asta o vrei
dumneata?...
— E tot ce am avut de spus!... rosti strîngînd din
umeri Nolică Gaşpar.
Apoi a aprins ţigara, cu grozavă grijă , să nu-i
tremure beţigaşul chibritului între degete.
A tras un fum şi a adaus:
— Pe ziua de azi, asta-i tot!... Veniţi mîine!...
Trofim Stîrcu a fă cut un pas şi i-a smuls ţigara
din gură , lepă dînd-o jos şi gră ind cu o fioroasă
îndîrjire:
— Aşa ne-a fost vorba, pui de lele ce-mi eşti?...
Tot n-ai înţă les ce te paşte?... Fă bine şi deschide
uşa cancelariei!...
Cu mîna înfiptă în piept, îl zgîlţînă pe arendaş
atît de zdravă n, încît i-a că zut că ciuliţa din cap
rostogolindu-se la pă mînt. Nolică Gaşpar s-a
că znit să scoată revolverul din buzunar, a izbutit,
a ridicat arma să tragă , dar glontul s-a pierdut în
aer şi o lovitură scurtă de bîtă peste mînă , i-a
zvîrlit revolverul cît colo.
Cu muget au tă bă rît toţi cei de-aproape asupră -
i, izbindu-l c-un ropot de pumni tari ca ciocanele,
în cap, în obraji, în ochi, orbindu-l, podidindu-l de
sînge. Mîna din piept nu-l slă bea însă ,
zgîlţă nîndu-l într-o parte şi alta, pocnindu-l icnit

200
în perete, în uşă , pînă ce capul se bă lă ngă ni
moale.
De la ferestrele casei care a fost a lui Lupache
Udrea, glasurile spă imîntate au ră sunat după
perdele.
— Staţi că vă vine rîndul şi vouă ?... ră cni Trofim
Stîrcu, deocamdată culcîndu-l pe Nolică Gaşpar
de-a lungul scă rilor.
— Mai suflă , mă i?...
— Suflă , n-ave tu grijă , că soiul ră u nu chiere!
I-am luat numai piuitul pe-un ceas!...
— Acuma, la condici, mă i oameni!... striga Alecu
Faraon, înverşunîndu-se cu mîinele arse de
leprica lui, să scoată uşa cancelariei din bă lă mă li.
La condicile Satanei!...
— Lasă tu, condicile, c-avem altceva mai
grabnic de-mplinit! vorbi Trofim Stîrcu,
întorcîndu-se spre zvîrcolirea oamenilor cu
cuşma pe ceafă şi fă cînd semne cu mîna: După
mine mă i fraţilor!... Să -i scoatem din culcuş şi pe
ceilalţi... Sus, la jupînu Picu şi la celaltă caiafă !...
Pă ziţi ieşirile, să nu ne scape din labă .
Fă cea semne, pornind înainte spre casa cea
mare de unde toate capetele de la perdele s-au
tras în ascunză tori. Însă numai o parte din
Stă nişoreni l-au urmat.
Alte cete mai mă runte s-au desprins,
ră zleţindu-se spre acarete, spre pivniţă şi
hambare.

Alecu Faraon ră zbise în sfîrşit în cancelaria cu

catastifele Satanei.
Era singur.
A purtat ochii ră tă ciţi şi neîncreză tori la
dulapul de brad, la cele două mese cu sertare, la
casa de fier, la focul potolit din sobă . Aicea
registrele cu scoarţele vă rgate verde şi negru.
Dincoace că limă - rile şi peceţile.

201
 Sfîntă -Minune! Nu mai credea el să se-nvredni-
cească a tră i asemenea ceas!... Ş i nu credea a se
împlini minunea atît de scurt şi fă ră de multe
vă mi.
Cu mîinele scorojite de boala mă laiului aprins,
a atins mai întîi cu bă gare de seamă şă cu
superstiţioasă teamă , scoarţele ră bojului afurisit,
unde-i trecut şi numele să u. A deschis o condică .
Numere şi

202
numere, de-ţi joacă înaintea ochilor şi te prinde
durerea de cap. Numere şi iar numere!...
Kilograme, saci, bani, zile, pră jini... Cine să te mai
ştie şi să le mai priceapă ?... Aha! Iaca şi altă
condică ! Un catastif cu nume. Pentru fiecare
nume de cap al familiei din sat, o filă ... Epure...
Eremia... Iaca şi Faraon! Alecu Faraon. Şi
pomelnicul tuturor din casă . Profira Alecu
Faraon... Salomia... Mă riuca... Mă rgă rita... Ileana...
Anica... Veta... Fră sina Alecu Faraon... Nu lipseşte
nici una! Toate-s înscrise pe vecie în catastiful
Satanei. Dinainte înscrise, cu muncile pe-un an;
pră jini de praşilă şi de seceră ; zile de treier şi la
vîntură toare; zile de slujbă la curte... Nu lipseşte
nici una. Vîndute pe vecie Satanei, cu numele scris
la catastif.
Alecu Faraon a tresă rit. I s-a pă rut a auzi paşi.
Dacă jupînul Nolică s-a ridicat? Cu zvîcniri ascuţit
împunse în inimă , s-a apropiat de geam să se uite
afară . Nu! Jupînul Nolică Gaşpar zace mai departe,
întins pe treapta cea mai de sus, cu obrazul vînă t
şi mînjit de sînge, cu ochii închişi şi cu o mînă
spînzurată moale, pe treapta de-a doua, cu palma
deschisă parc-ar sta gata şi în nesimţire tot să mai
primească el ceva.
Paşii sînt ai lui Farcaş, moşneagul cel surd şi cu
mintea pierită , care-a fost în tinereţe vizitiul
vestit al boierului Lupache Udrea... Moşneagul se
apleacă asupra arendaşului întins jos, se uită , îl
clatină , pare a nu pricepe prea bine ce-i vă d ochii.
Pe urmă , pă şeşte peste trup şi intră înlă untru.
— Vină , moş Farcaş! îi strigă uşurat, Alecu
Faraon.
— Ha? întreabă bă trînul adus de spinare,
ducînd palma leică la ureche.
— Vină aicea, să te vezi scris, moşu Farcaş!
Fiindcă nici dumneata nu lipseşti... Stau aicea
scrişi copchiii de cînd se aflau încă în pîntecele
mă -sii; pînă la moşnegii de pe buza mormîntului.
203
 — Ha? Că nu-nţeleg...
— Eşti scris, aicea! îndată după mine. Fila de-a
doua. Farcaş Consdandin... Simbriaş la curte pe
mîncare şi pe pacuri de tiutiun. Simbriaş fă ră
simbrie... Nu te vezi?
Moşneagul se uită la fila cu numele să u pe care
nu-l poate citi, fiindcă nu ştie carte; se uită la
degetul lui Alecu Faraon mîncat de leprică şi
apă sînd deasupra literelor.
Se uită şi nu pricepe:
— Ha? Că n-aud bine, Alecule...
— Nu-i nevoie nici s-auzi, nici să vezi, nici să
pricepi!... vorbeşte Alecu Faron, cu o linişte de
care se înspă imîntă singur. E nevoie numai să -mi
dai o mînă de-ajutor!... Avem treabă mai
însemnată de ispră vit, decît cei care horcă iesc
bezmetici pe afară .
El şi-a chibzuit planul.
Condicile nu-ncap pe gura sobei, după cît sînt
de mari şi de grele şi multe. Li se cuvine un foc
zdravă n, un foc ca la pă dure, la drum, la popasuri,
la tabă ra de cară . Ş i întru aceasta scoate jarul din
sobă în mijlocul odă ii de-a dreptul pe duşumea,
aşează cruciş vreascuri movilite deasupra, sfarmă
picioarele scaunelor de brad, le clă deşte după tot
meşteşugul, toarnă lemne deasupra, toate
lemnele cîte se aflau rînduite în stivă , după sobă ,
la uscat.
Aşteaptă să se încingă flacă ra.
Farcaş, care a priceput în sfîrşit ceva în felul
să u, mai cară alte lemne din sala de-ală turi; a dat
şi peste nişte legă turi de draniţă , care fac îndată
scîntei şi au înă lţat pă lă laia pînă în grinzile
tavanului.
Iar numai atunci, cînd focul a început a dudui
de nă dejde, toată liniştea spă imoasă a lui Alecu
Faraon s-a nă ruit ca movila de şindrilă pîrjolită ,
dînd drumul la strigarea lui care-l chinuia şi prin
somn:
204
 — Pune mîna, moşu Farcaş, să mîntuim cu
catastifele Satanei! Nu sta!... Foc şi pîrjol, cu
condicile lui jupînu Nolică !
Striga şi ră sturna cu braţul alte condici şi hîrtii,
scripte şi carnete, cuprinsul să ltarelor şi că rţuliile
de legi, în vatra lă ţită de cuprindea jumă tate din
încă pere.
— Ha? întreba moşneagul, frecîndu-şi ochii
roşii de fum şi lipindu-se de perete, fiindcă -l
ajunge dogoarea.
— Nu sta!.,. Pune mîna aici, să mîntuim cu
catastifele Satanei! Ha-ha!... Ian te uită ce se mai
sfîr- logesc, parcă -s vii şi le arde la mă duvă , cum
ne-o ars pe noi, de ne-or fiert ciolanele!... Aşa, mă i
tată !... I-auzi ce mai duduie, ca maşina de trier!
Cu o pră jină scoasă dintr-un ungher — pră jina
mă sură torilor strîmbe ale domnului Nolică —
ră cnind şi asudînd, Alecu Faraon ră scolea jarul de
zor, împingea spre vîlvă taia din mijloc condicile
lunecate spre lă turi; nu se odihnea locului o clipă .
Pîrlit de fum şi negru de funingine, pă rea acum şi
el într-adevă r ca unul din demonii zugră viţi pe
zidul bisericii şi din visurile sale cele rele, hră nind
cu lopata de jă ratec limbile de foc de la cazanele
cu smoală ale Satanei.

Elena Casimir se întorcea că lare, la pas, de-a

curmezişul cîmpului nins.
Plecase de-acasă cu migrenă . După o noapte de
nesomn. După o dimineaţă de neurastenie. Trecea
prin cea mai umilitoare criză , de care se temuse şi
se socotise pînă acum apă rată .
Se lepă da un bă rbat de dînsa.

205
 Bă rbatul pe care-l iubea cu toată încleştarea
vîrstei de apus şi care-i intrase în carne. Laş, o
abandona cu o scrisoare de explicaţii stupide,
copilă roase, nici mă car cinice, cum i-ar fi stat mai
bine şi le-ar fi suportat mai uşor. Carieră , mariaj,
zestre, vîrsta cuminţeniei şi a abrutiză rii
conjugale — minciuna, că la toate se resignează
din constrîngere şi că marea, unica, ultima lui
pasiune ră mîne numai ea. Acestea înşirate pe opt
pagini de-o lamentabilă stîngă cie, de-o caligrafie
şcolă rească , fă ră imaginaţie, fă ră vibraţie, fă ră un
singur accent. L-ar fi servit ea să -i dicteze o ase-
menea scrisoare, care să ră mînă pe veci întipă rită
cu litere de foc în sufletul unei femei.
A mai recitit-o a treia oară astă zi dimineaţă , a
rupt-o cu dezgust, a aruncat-o în foc. A ră mas în
fotoliul din faţa sobei, cu bă rbia sprijinită în
pumn, privind cum se scrumeau foile sfîrlogite ca
un trandafir de cenuşă . Scrum, după toate scrum.
Pe urmă , pustiul din casă a împresurat-o cu un
fior gheţos. Se auzea din cealaltă cameră o
slujnică pregă tind ceaiul, linguriţa clinchetind pe
farfurioara de porţelan, sfîrîitul samovarului.
Toate pă trunzîndu-i în timpan, cu rezonanţa
amplificată într-o casă vastă şi goală , de femeie
singură . A poruncit argatului să pună şeaua pe
cal. Un ceas a galopat în vă zduhul rece,
spulberînd bulgă rii de ză padă în urmă , să rind
obstacolele cu o frenezie duşmă noasă , pe tot, pe
toate: pe ea, pe viaţă , pe dimineaţa însorită , pe
sclipetul razelor în cristalii de nea.
Ş i deodată , casca migrenii s-a desprins din jurul
tîmplelor şi a că zut.
S-a pomenit fredonînd. Lă sînd calul la pas şi
bucurîndu-se cu o voluptate proaspă tă de
fră gezimea aerului, de marea tă cere a cîmpurilor
ninse, de peisagiul imobil, cu estompă rile albastre
ale pă durilor în zare.
Creştea o hotă rîre nouă , în ea.
206
 Peste o să ptă mînă , două cel mult, să plece din
ţară , să revadă locurile scumpe şi uitate, la care a
renunţat de cînd şi-a îngropat viaţa aci. Lacurile
italiene. Florenţa. Nisa. Paris. Era reţeta ei de
altă dată . Singura fă ră greş... Ce-ar opri-o? Toate
datoriile moşiei plă tite. O destul de apreciabilă
rezervă la bancă . Semă nă turile de toamnă
superbe. Muncile de primă vară angajate. Fetele la
şcoala lor. Petruş la şcoala lui. Toate şi toţi se pot
dispensa de dînsa.
Poate a să vîrşit şi o neiertată greşeală
claustrîndu-se în viaţa aceasta de ţară , monotonă
şi fă ră orizont, ca
să -i apară ca un bă rbat rar, alesul între aleşi,
unicul, cel dintîi banal condotier de garnizoană
provincială ră să rit în asemenea singură tate. În
lipsă de altceva, în plictisul Edenului, chiar Eva s-
a îndră gostit de Adam, că ci n-avea altă unitate de
comparaţie. Poate mai cuminte încă ar fi să se
mute pentru cîţiva ani la oraş, la Iaşi sau la
Bucureşti. Ultimii ei ani de femeie. Aşa va fi
apă rată .
Se va apă ra de ea însă şi.
Elena Casimir a surîs înseninată viitorului şi
depă rtă rilor sclipitoare.
Lă sînd frîul liber, a scos cutioara plată de
argint, a înfipt o ţigară în tubul lung de sidef, a
aprins şi s-a ră sucit în şea să contemple de jur
împrejur cîmpurile ninse.
Nici ţipenie.
Ce jalnică -i pare panica tuturor celor care de-o
să ptă mînă vorbesc numai despre ră scoale, despre
deznă dejdea mocnită a ţă ranilor, despre privirile
lor încă rcate de ameninţă ri! Ca în scrisoarea de la
Dina şi Dana, primită aseară , pe care nici n-a citit-
o pînă la sfîrşit. Ca în scrisoarea de la Petruş, cu
aceeaşi soartă , fiindcă pe toate le-a înă buşit
cealaltă scrisoare mizerabilă şi laşă , adusă cu
acelaşi curier.
207
 Se îngrijorau de dînsa.
Îngrijorare?... De ce îngrijorare?... Aici e cea mai
desă vîrşită pace. O albă şi simbolică nemă rginire,
aşteptînd sub giulgiul de ză padă să mustească
seva primă verii în colţul de iarbă , în muguri, în
bobocii florilor. Pă cat că e singură şi că le
gîndeşte, că le simte toate acestea, singură . Pă cat,
ca şi de costumul să u de amazoană fă cut înadins
pentru cavalcadele cu el; dolmanul acesta scurt şi
negru, cu brandenburguri, că ptuşit cu astrahan,
cizmele moi de lac, cuşmuliţa neagră cu
pomponul alb de zibelină ; pă cat de silueta ei
inutilă , pierdută în asemenea pustietate, unde nu
se află un singur ochi să preţuiască o atît de rară
şi armonioasă apariţie. Mă car ca astă -vară ,
că pitanul Yann de Kergolay. Cu ce ochi o privea
Ada, cînd

208
sosea ea că lare şi cînd plecau cîteodată împreună
cu Yann al ei... Al ei?... Biata Ada!... O naivă , o fiinţă
inconsistentă , amorfă , resorbită de existenţa
rurală , după o scurtă fîlfîire de aripi, cît a trecut
prin pensionul de la Paris... Hotă rît! E neapă rată
nevoie să plece. Altfel, îşi pregă teşte o sinistră
primă vară şi vară , un an de neurastenie.
Elena Casimir a suflat ţigara din tubul lung de
sidef. Ş i fiindcă se desluşea înainte-i pe coala albă
a şesului, şerpuirea pîrîului cu maluri nalte, a
atins calul uşor cu sfîrcul cravaşei, pregă tindu-l
pentru un salt lung şi curb, în care era ea
neîntrecută .
Copitele au înteţit ritmic galopul, pe malul
galben şi rîpos calul s-a încordat o clipă , a zvîcnit
dincolo: la orice concurs hipic saltul acesta de cel
mai impecabil stil, ar fi dezlă nţuit un nesfîrşit
ropot de aplauze. Aici, în pustietatea de-aici, a
stîrnit numai un cîrd de ciori care au zburat cu
macabre croncă niri, să se ră sfire pe alt lan
acoperit cu ză padă .

A întors spre curtea Vlă diţei. Poarta deschisă .

Poarta deschisă şi oameni. Mulţi oameni. Tot
satul.
Elena Casimir a strunit frîul cu o dungă de
iritare între sprîncene. Ţ ă ranii s-au dat la o parte
cu capetele descoperite. Ea n-a tras nici în faţa
scă rilor, nici spre grajd, să coboare. A întrebat din
şea, cu mîna care ţinea cravaşa în şold, cu cealaltă
mînă fă cînd să joace armă sarul negru pe loc:
— Ce-i bîlciul acesta?...
Ion Stoica Ră uţoiu, gospodarul bă lan şi
spînatec care acasă avea astă -vară pe acoperişul
să laşului de troglodit o gră dină suspendată a
Semiramidei alcă tuită din mă turi şi din bă lă rii, a
înă lţat obrazul încreţit de:un rîs a bună -voie, lîngă
gîtul calului:

209
 — Chiar că -i iarmaroc, coană Ilencuţo! Am
venit şi noi chipurile, cu Revoluţia care umblă
prin ţară ...
— Cum?
— Am venit şi noi cu unele jalbe, pentru pă mînt
şi învoieli...
— Ce fel de vorbă e aceasta? rosti Elena
Casimir, adîncindu-şi cuta dintre sprîncene. Ce-i
aici? Curtea nimă nui?... Intră cine pofteşte? Şi cum
pofteşte? Ş i cînd pofteşte?...
— Apoi, cam aşa-s vremurile, coană Ilencuţo!...
stă rui în vorbirea-i a rîs, Ion Stoica Ră uţoiu.
Precum veţi fi aflat, pe aiurea-i mai ră u. Intră cu
sila!... Noi ne-am gîndit a veni cu binele, pentru
bună înţelegere... Fă ră supă rare...
— Vă tafii unde-s? Arnă uţii unde-s? întrebă stă -
pîna Vlă diţei privind împrejur, cu alte două
brazde în jurul buzelor.
Alt ţă ran, necunoscut de dînsa, a ră spuns de
cealaltă parte a calului:
— Nu purta mata grijă de vă tafi şi de arnă uţi!
Că am purtat-o noi mai dinainte... I-am pus, cum
s-ar spune la loc de pază , să mai fie şi ei pă ziţi, că
de pă zit tot pe alţii, s-or fi să turat... Asta tot fă ră
supă rare... Ca să putem gră i în de noi, mai în
linişte...
— Ce vorbeşti tu? Cine eşti tu, de-mi vorbeşti
mie aşa?... ridică glas mînios Elena Casimir, jucînd
calul în frîu şi fă cîndu-l să se întoarcă în jurul
ţă ranului necunoscut. (Îl privi mai de aproape.
Înalt, voinic, chipeş şi aspru. Splendid exemplar
de bă rbă ţie! — gîndi; apoi îndepă rtă gîndul atît
de nepotrivit împrejură rilor şi urmă mai
mînioasă , pe oameni, pe ţă ranul necunoscut, pe
ea.) Cu cine vă treziţi voi a vorbi, troglodiţilor?...
Troglodiţii au început să murmure:
— Apoi nu aşa, cucoană !...
— Nu mai merge cu noi, ca-nainte vreme, coană
Elencule!...
210
 Elena Casimir împinse calul înainte, pieptiş,
spre oamenii care glasuiau în rîndurile mai ferite,
între- bînd cu un tremur de nestă pînire în buza
de jos:
— Ce spuneţi voi? Ce spuneţi?... Daţi-vă mai în-
coace, să vă vă d la ochi!...
Un copil, pomenindu-se cu botul calului
deasupra, a scos ţipete lungi, acă ţîndu-se de
poalele maică -sei:
— Mă omoară , mă mucă ! Mă calcă în picioare,
valeu!... Vă leu, mă mucă !...
Glasurile mai depă rtate se întă rîtară , dar tot
încă surd:
— Muierea dracului!... Muierea dracului, pe
calul dracului!
Ion Stoica Ră uţoiu a pus mîna pe frîu, rostind
cu o asprime din care pierise orice urmă de rîs:
— Nu aşa, coană Ileneuţo!... Poftim mata jos de
pe haramu ista, să vorbim omeneşte, ca între
oameni, că de asta am venit...
— Lasă mîna jos! strigă Elena Casimir, cu un
glas pe care nu şi-l cunoştea. Cum îndră zneşti?...
— Iaca îndră znim!... Ascultă -mă pe mine,
cucoană . Coboară , că se întîmplă poznă !...
Calul se smuncea, tremurînd din tot trupul şi
sfo- ră ind pe nă ri. Elena Casimir îşi petrecu
printr-o fulgerare în minte tot ce gîndise şi
plă nuise ea în drumul din această dimineaţă , ca
să cadă în mijlocul acestor troglodiţi.
A ridicat cravaşa şi a izbit şuieră tor, mai întîi
peste mîna bă rbatului încleştată de dîrlogi, apoi
de nenumă rate ori, repede, peste obrazul
spînatec, pînă ce-a tîşnit sîngele.
— Daţi-o jos, mă i! Smulge-o bre, de pe cal!... au
izbucnit strigă tele şi toată mulţimea s-a împins ca
un val din ză gaz rupt, spre femeia că lare.
Dar Elena Casimir mînuia frîul c-o mînă şi cu
cealaltă croia în dreapta şi-n stînga, împingînd
calul, jucîndu-l, înă lţîndu-l în două picioare şi
211
despicîndu-şi loc printre piepturi, într-o
înverşunare mută , fă ră să scoată glas, cu buzele
strînse şi cu pomponul alb de zibelină tremurînd
în latura că ciuliţei negre de astrahan.
— Închideţi poarta mă i, că tot a noastră -i!
Cîtiva s-au nă pustit să închidă poarta.
De prisos. Elena Casimir, scă pată în larg din
strîn- soarea mulţimii, cravaşă calul spre partea
din fund a curţii cu ocoale şi grajduri.
Urmă rită de oamenii care-au ră mas îndată
îndă ră t zvîrlind după dînsa cu beţe şi bolovani,
trecu în galop vîjîit pe lîngă o ceată de femei.
Nevestele s-au strîns în urlete lîngă zaplazuri,
apă rîndu-şi cu palmele copiii acă ţaţi de poale. Sub
ochii lor holbaţi de spaimă , să ri una după alta cele
două împrejmuiri de ocoale, izbi mai aprig cu
cravaşa calul, zvîcni prelung peste gardul cel nalt
din marginea şesului; apoi se mistui în pulbere de
ză padă , peste cîmpuri, cu o demonică iuţeală .
Unii huiduiau cu bolovanii uitaţi în mînă . Alţii
fluierau a pagubă şi a uimire.
Ion Stoica Ră uţoiu, ştergîndu-şi vîrcile de sînge
de pe obraz, nu-şi putu stă pîni nici el adînca
uluire:
— Dară asta ce-a mai fost, bre fă rtaţilor?
— Bă taie boierească şi bă taie muierească ! i-a
ră spuns omul cel spă tos şi falnic, pe care nu l-a
cunoscut Elena Casimir. Că n-am pus eu cabja pe
ea, să ţi-o moi şi să ţi-o culc eu pe spate, să mai
dea şi din picioare, nu numai, din mîni!... Nu te
plînge frate Stoica, fiindcă aceste toate se plă tesc
acuma, pe dată !... Faceţi încoace bă rbaţi şi muieri!
Strîngeţi rîndurile, să dă m asalt cetă ţii şi să -i
venim noi de hac iepor- niţei!...
După care, cu toţii au nă pă dit în încă perile
casei cu două caturi şi cu balcoane de fier, să -
mplinească legea Revoluţiei.

212
 Pe drumul dinspre gară , Petruş Casmir venea
pe jos, cu mantaua de uniformă descheiată şi la
subţioară cu geanta de şcoală plină cu mica sa
zestre de că lă torie.
S-a mirat că la tren nu-l aşteptase nici o sanie,
după cum ceruse prin scrisoarea în care-şi vestea
sosirea.
Mergea fluierînd, ca să -i treacă de urît. Pe aici
se ară ta linişte. Drumul pustiu. Într-o vreme, i s-a
pă rut că de-a curmezişul lanurilor ninse, departe,
pe linia ză rii, trece la galop o neagră siluetă prea
bine lui cunoscută . Pă rere fă ră îndoială ... Poate un
soldat. Poate o ştafetă .
Pe urmă , ochii i-au fost chemaţi în altă parte.
După copacii parcului de la curtea Vlă diţei, se
înă lţa ca un fum şi pîlpîia jucă uş ca o flacă ră pală
în bă taia soarelui. A gră bit paşii. A început a fugi
într-acolo.

213
 Capitolul III

ÎN MÎNĂ AVEA O CUMPĂNĂ...

— Grigore dragă , sînt un mare netrebnic. O ca-

nalie bă trînă !
— Asta e şi pă rerea mea.
— Cum?
Să ndel Negoianu îşi şterse chelia nă duşită . Apoi
împă turi batista cu o meticulozitate exagerată ,
po- trivindu-i colturile şi tipă rind-o, ca să cîştige
timp şi să nu înfrunte privirea lui Grigore Panţîru.
O puse în buzunar. Aşteptă .
— Asta e şi pă rerea mea! Mai veche... Nu de ieri,
de alaltă ieri... Eşti o canalie bă trînă !... repetă
dască lul de matematică .
Prefectul ţinutului Că liman se ridică de pe
scaun. Merse la fereastră . Bă tu toba în geam cu
buricul degetelor.
Într-o sinceră scîrbă de el, se socotise într-
adevă r un mare netrebnic şi o canalie bă trînă .
Confirmarea atît de promptă şi sigură , din gura
altuia, îi pă rea însă nemeritată şi prea aspră . Cînd
se ară tase atît de neîndurat cu el însuşi, mai
pă stra iluzia nemă rturisită că alţii, îndeosebi
chefliii de teapa lui Pantîru cu morala atît de

214
elastică , se vor gră bi să -i acorde din oficiu,
circumstanţe atenuante.
Grigore Panţîru, tolă nit în unicul jilţ din camera
sa periferică , cu picioarele întinse pe masă şi cu
pipa între dinţi, îi mă sura de la spate ceafa
revă rsată peste guler, chelia trandafirie, toată
fă ptura scundă , gră sună şi gelatinoasă .
Prefectul nu mai suportă tă cerea.
Numă rase stivele de doage din ogradă
tîmplarului unde gă zduia celebra speranţă de
odinioară a matematicii romîneşti şi celebrul
chefliu de astă zi; privise la un cîine bă lan şi
ră pă nos, care-şi tot că uta loc de culcuş sub un
şopron.
Reveni, cu ochii milogi ai acelui cîine bă tut de
soartă :
— Dar înţelege-mă , Grigore dragă ! A fost un
moment de iresponsabilitate... De eclipsă !... Eşti
un om inteligent, om cult; unul din cei mai culţi
oameni din Că liman, din Moldova, din Romînia!...
Cum nu poţi pricepe atîta?
— A pricepe e una. A scuza e alta!
— Lasă -mă să -ţi povestesc. Să -ţi explic... Atunci,
ai să vezi că a înţelege, înseamnă şi a scuza. Ai
ră bdare?
— Poftim!
— O iau puţin mai de departe. Că ci există un
lanţ de circumstanţe... De fatalită ţi... O iau de ieri
noapte. După ce m-am despă rţit de tine, am stat
pînă la patru, cu Ionaşcu, cu Tă chiţă , cu Gică , cu
Maiorul... La Central. Am continuat-o cu vin. Toţi
spuneau: o sticlă , două cel mult... S-au fă cut cinci
sticle, şapte, opt... Ne-am înfierbîntat, discutînd
ră scoalele din judeţele din nordul ţă rii. Vin ori nu
vin şi spre noi?... Hop! cade colonelul Nagîţ, de la
Epureni. Ş tii că Epurenii sînt moşia de zestre a
nevesti-si... Venea direct de la faţa locului. Ce se
aude printre ţă rani? — tă bă rîm pe el cu
întrebă rile. Bună pace!... Oamenii aşteaptă
215
dezgheţul să pună plugurile în brazdă . Auziţi? —
le spun. La noi nici o grijă !... Pentru care lucru am
schimbat-o pe şampanie... Am sfîrşit-o unii cu li-
chior... alţii cu coniac. Ţ ie, care te pricepi în
materie, trebuie să -ţi spun că a adus grecul un
transport de coniacuri tot unul şi unul...
— Treci! pufă i Grigore Panţîru printre dinţi, un
nor de fum alb şi creţ, ca o conopidă . Treci!
Să ndel Negoianu era gata să înceapă elogios
enumerarea mă rcilor de coniac tot unul şi unul,
cu trei, patru şi cinci stele.
Readus la sumbra realitate, îşi aminti într-un
suspin că nu e momentul.
— Trec... Am ridicat şedinţa la patru...
Bineînţeles, din picioare, la botul calului, am mai
golit cîteva rîn- duri... Ba Tă chiţă , ba Gică , ba
colonelul!... Că -i rîn- dul unuia, că -i rîndul altuia...
Că -i pentru potolirea ră scoalelor care ne cruţă
judeţul, că -i pentru succesul fuziunii... Că -i pentru
desă vîrşitul şi cel mai lamentabil eşec al
campaniei pe care o duce împotriva mea canalia
de Mitran Iliescu zis Bucluc, prin pana de gîscă a
canaliei de Laur Ceauşescu zis Că tă lin! Ş i iară şi se
întorc la fuziune, problema cea mare a
momentului. Consolidarea partidului şi
guvernului conservator... Vine şi rîndul meu...
Trebuie să ştii că am manevrat destul de serios şi
de inteligent pentru fuziune. Am şi primit
felicită ri de la centru, pentru abilitatea cu care
pregă tesc terenul... Încît înţelegi, ca prefect şi ca
om cu puteri întă rite de la centru, felicitat, am pus
să desfunde altă sticlă ! Extra !... Noblesse oblige!...
— Treci!
— Trec... Ajung acasă la cinci fă ră un sfert. Am
urcat scă rile ca un cambrioleur. Tu citeşti în Je
sais tout, aventurile lui Arsène Lupin, gentleman-
cambrioleur? sînt extraordinar de amuzante...
— Eşti idiot? Treci!...

216
 — Trec!... oftă Să ndel Negoianu. Am urcat
scă rile tiptil. Tu nu ştii, Grigore, ce înseamnă să te
aştepte acasă , Ia orice oră din zi şi din noapte, o
Barbara Ubrich, o Genoveva de Brabant, Virtutea,
Abnegaţia...
— Treci!

217
 — Bine, trec şi peste asta. Dar trebuie să
cunoşti că asta face parte din sistemul meu de
circumstanţe atenuante. Grigore dragă , în
condiţiile în care durează de mai bine de un
deceniu că snicia mea cu Cleopatra, eu sînt în
permanenţă un condamnat la castitate
obligatorie...
În alte împrejură ri, Grigore Pantîru ar fi
izbucnit în hohote.
Acum îşi fă cu de lucru, scurmînd scrumul pipei
cu o mică unealtă de nichel şi scuturîndu-l jos,
unde gunoiul n-a fost mă turat de două -trei
să ptă mîni.
Sandu Negoianu urmă :
— M-am culcat, aşadar. Am dormit tun. Eu
dorm tun! Asta-i norocul şi să nă tatea mea... Cum
pun capul jos, trag oghialul deasupra şi încep a
sforă i... Mă zgîltîie într-o vreme Cleopatra.
Telegrame!... S-aştepte! Mai tîrziu, iar. Note
telefonice din judeţ... S-aştepte! Peste un sfert de
oră , iar!... Un curier de la prefectură ... S-aştepte!
Mă întorc pe cealaltă parte. Mai trag un sforă it...
De astă dată mă trezesc într-un zgomot infernal,
fă ră să mă zgîlţîne nimeni. Uşi trîn- tite, geamuri
sparte, bombardamente, un infern!... Atunci am
priceput eu de ce visam că sînt Caius Pomponius
Fucino din Pompei şi că a erupt Vezuviul...
— Treci!
— Ba nu trec de loc! Aşa nu se mai poate vorbi!
se zvîrcoli pe marginea patului de fier, Sandei
Negoianu. Treci! Treci! Treci!... Dragă Grigore,
fiecare amă nunt are o importanţă capitală ...
Visam că mă bat în duel cu banditul de Iliescu
Bucluc. Un duel foarte original, cu tunurile, ca fost
artilerist în rezervă . Bum-bum! el. Bum-bum!
eu!... Este şi aceasta o circumstanţă atenuantă . Un
amă nunt important. Eram nă uc de cap...
— Din pricina visului, ori din pricina bă uturii
de peste noapte? De ce nu eşti sincer mă car cu
218
bă utura şi cu viciile tale? Fii sincer... Ia exemplu
de la mine!
— Iau! Dar mai mult decît exemplu, am venit
să -ţi cer un stat, dragă Grigore!... Un sfat, un
serviciu, concursul, pentru mine, pentru
Cleopatra, pentru prefectura mea, pentru
pensionul ei...
— Credeam că pentru nenorocita de elevă , în
primul rînd! mîrîi Grigore Panţîru printre dinţii în
care îşi încleştase pipa din nou îndopată cu tutun.
— Ş i pentru ea... încuviinţă mai puţin convins
Să ndel Negoianu. Evident că şi pentru ea... Deşi
chestiunea are mai mică importanţă pentru dînsa.
Nu e vorba de o carieră politică , de o complicaţie
politică , tocmai cînd am lucrat cu atîta succes
pentru fuziune, şi cînd am primit felicită ri de la
centru; cînd am izbutit să -i matez pe tachiştii din
organizaţie şi să -i pun cu botul pe labe. Încearcă
să vezi puţin chestia politic! Cu toate consecinţele
politice. Mai ales că mă pîndesc bandiţii de
haretişti locali şi canalia care conduce pamfletul
Plaiul natal!... Ce înseamnă faţă de acestea toate, o
copilă ? O anonimă ? Ce are de pierdut?... În fine!
Revin la povestire... Dar spune-mi, Grigore! Mă
asculţi, ori nu m-asculţi! Vă d că te uiţi mai mult în
tavan.
— Continuă ...
— Mă dezmeticesc bine... Mă lă muresc de unde
venea tot scandalul... Ş tii ce viscol şi tă mbă lă u s-a
iscat ieri pe la două sprezece! Pră pă d, nu alta! Eu
nu pricep ce are de gînd iarna aceasta! Îşi face de
cap! Parcă sîntem în Alpi, în Siberia, la Irkuţc!...
— Treci o dată , la subiect!
— Trec!... Va să zică , urgie, geamuri sparte, uşi
trîntite, ghivecele cu flori de-a dura prin casă ... Eu
dormeam în pace şi onor visînd că sînt Caius
Pom- ponius Fucino şi că a erupt Vezuviul... Că
banditul şi canalia de Iliescu Bucluc trage la tir cu
tunul Krupp în mine...
219
 Mîna pă roasă a lui Grigore Panţîru fă cu un
semn mut: Treci! Să ndel Negoianu se resemna să
pă ră sească drumurile ocolite, revenind la subiect,
ca iară şi să fugă de la el:
— Deschid încetişor uşa... După infernul din
casă , nu-mi surîdea perspectiva să dau ochii cu
inamicul,

220
recte Cleopatra, Barbara Ubrich, Genoveva de
Bra- bant, Virtutea, Martira... Dar n-aveam
chibrit... Ş i asta e slă bicunea mea! Cum deschid
ochii s-aprind o ţigară ... Ţ igara de dimineaţă .
Singura care contează ... Ş tiam o cutie de chibrituri
în chibritelniţa de pe masa din salon... O
chibritelniţă care nu şi-a schimbat locul cu un
milimetru, din epoci antideluviene... La mine în
casă , dragă Grigore, nu este nevoie să -ţi mai spun
în ce tiranie tră iesc... Te invidiez!... Eşti burlac,
locuieşti la periferie, într-o mahala; pat de fier,
masă de brad, nimeni nu-ţi mă tură , dar nici nu te
execută ... Pe cînd... (Gestul lui Grigore Panţîru:
Treci! îl opri de la o nouă incursiune în domeniul
doleanţelor conjugale. Îşi tamponă cu batista
chelia asudată şi oftă din adîncul ră runchilor,
fiindcă ajunsese la partea cea mai anevoioasă a
confesiunei, că reia mereu îi dă dea tîrcoale.) În
sfîrşit!... Intru în salon să caut chibrituri. Ce-mi
vă d ochii pe scaun?... O fetiţă ... Adică , nu fetiţă !... O
fată în toată firea. O fată delicioasă . Delicioasă ,
Grigore!... Ingă imez nu ştiu ce. Îmi cer scuze şi
dau să mă retrag... Fac un pas înapoi, revin...
— Revii? De ce? întrebă Grigore Panţîru cu as-
prime.
— De ce? De ce?... Parcă eu pot să ştiu de ce?
Ceasul ră u... Fatalitatea! Tu nu crezi în fatalitate?
— Scurtează !
— Poftim! Să scurtez... Destul că n-am trecut în
ietac cum mi-a fost intenţia... Bodogă nesc una şi
alta, ca orice om mahmur... Mă uit mai bine la
eleva de pe scaun... Bomboană , dragă Grigore! Cea
mai delicioasă bombonică !... Ş i-mi amintesc
deodată ce mi-a spus Aglă iţa Costă chescu, despre
o elevă care după trei luni de vacanţă s-a întors
astă -toamnă ca un fluture ce s-a metamorfozat
miraculos din crisalidă , din omidă , ea mai ştie din
ce... Aceasta era fata! aşadar! Acesta, fenomenul!...
Mă apropii să -i i-o spun. Cu intenţia cea mai
221
dezinteresată şi mai nobilă : o admiraţie pură ...
Parol! Mă apropii; ea face un gest de retragere
fricoasă ... Aici, dă -mi voie să deschid o pa-
ranteză ...
— Deschide, că numai în paranteze mă lucrezi!
— Dragă Grigore, de data aceasta o paranteză
necesară , indispensabilă !... Crede-mă ! Ţ i-o jur...
Gestul acesta de frică , a fost decisiv. Cu o jumă tate
de secundă înainte, eram stă pîn pe toate minţile
mele. După o jumă tate de secundă , adio raţiune!...
Gestul acela a declanşat bruta din mine.
— Cum înţeleg, fata era de vină ? trase Grigore
Panţîru o muşcă toare concluzie.
— De ce nu?... Poate... Desigur! se acă ţă Să ndel
Negoianu de această circumstanţă atenuantă , mai
fragilă ca un pai. Dacă nu fă cea mişcarea aceea
imprudentă de frică , nu-mi sugera ideea nebună
să -i ridic bă rbia şi să -i privesc în ochi... Nişte ochi,
dragă Grigore, cum n-am vă zut în viaţa mea!... Nu
fă cea gestul; mă duceam direct la chibritelniţa de
pe masă , aprindeam ţigara, îmi că utam de
treburile mele... Aici, să -mi permiţi să deschid şi a
doua paranteză ...
— S-o vă d şi pe asta...
— Ştii ce efect are o copilă de şaisprezece ani,
asupra unui bă rbat de la o vîrstă înainte?
— Aproximativ!... Treci!
— Trec, dar aceasta e încă o circumstanţă în fa-
voarea mea. Dragă Grigore, copila în chestie e un
caz tipic de asemenea femeie în germen, cu efect
fulgeră tor asupra unui om, cum să spun? cam
copt... E o adevă rată primejdie socială . Un atentat
la liberul nostru arbitru...
— Exact-exact! Pricep din ce în ce mai bine!
Pînă la sfîrşit, toată vina are să se întoarcă asupra
bietei copile.
— Nu pretind aceasta!... Grigore dragă , am
venit să -ţi cer un ajutor, nu să -mi faci morală şi

222
să -ţi baţi joc de mine. M-a bă tut Dumnezeu
destul...
— Cîte ră spunderi poartă Dumnezeu pentru
faptele creaturilor sale, nu-i mare lucru să -i mai
arunci

223
încă una în cîrcă ! Trece-o în orice caz asupra lui
Dumnezeu, şi cruţ-o pe să rmana copilă .
Să ndel Negoianu nu-şi mai împă turi batista,
după ce-o plimbă pe chelie şi pe obraz.
O întinse pe genunchi să se zvînte. Continuă ,
pocă it:
— Recunosc! Ai dreptate să mă tratezi, Grigore,
aşa cum mă tratezi. Fă ră milă . Ca pe ultimele
caracude de la Rinalti... Şi cu toate acestea, tot
trebuie să mai deschid o paranteză . Ultima! Îţi
promit: ultima!
— Hai!... Casc-o şi dă -i drumul!
— Ştii cîţi ani am?
— Javră bă trînă . Cincizeci şi cinci, şi şase...
— Ş i opt!... Zi: şi opt! La vîrsta mea, Grigore,
cunoşti prea bine că ... în sfîrşit... cum să -ţi spun?...
cunoşti că numai toxicele... după o noapte de alco-
olizare în doze masive... după ce-ai visat
Vezuviul... că ldura patului, toxina din tine... mă -
nţelegi?...
— Treci!
— Îmi pare bine că m-ai înţeles! ră suflă uşurat,
Să ndel Negoianu. Dacă eram după un duş rece,
cum intenţionam să intru în refacere îndată ce
sfîrşesc ţigara, toată istoria n-ar fi avut loc...
Suprimi cauzele: dispar efectele!... Unde-am
ră mas?... Da!... O apuc de bă rbie. Îi ridic ochii...
Fata dă să fugă . Îmi fug şi mie minţile
complectamente!... Complectamente, Grigore!... În
fiecare dintre noi, zace un iresponsabil!... O
prind... O prind şi-o să rut. Ce mare crimă ?... O
prostie... Citeam că la unele popoare nordice, la
scandinavi, la ruşi, e obiceiul să se să rute
necunoscuţii în noaptea de Cră ciun... Nu iese
moarte de om dintr-atîta! Pe mine însă mă pă ştea
fatalitatea. Nu iese moarte de om: se deschide uşa
şi intră Cleopatra. Apare Virtutea, Martira,
Coşmarul!... Dragă Grigore, erupţia Vezuviului e
un fleac! Ţ i-o spun eu! Erupţia Vezuviului a fost
224
un fleac!... Cel puţin a erupt, i-a ră scopt pe toţi, i-a
îngropat pe toţi, au murit toţi — s-a terminat cu
dînşii!... Pe cînd apariţia Cleo-
patrei!... A fost cel mai teribil moment din viaţa
mea, Grigore!... Şi e mai teribil că n-am murit
nimeni: tră im toţi!...
Să ndel Negoianu gemu şi ridicînd batista de pe
genunchi cu unghiile, o vîntură s-o ră corească şi o
trecu din nou pe chelie şi pe obraz.
Privi cu deznă dejde la pereţii coşcoviţi ai
încă perii, la tabela neagră de şcoală unde Grigore
Panţîru îşi exercita luciditatea minţii cu cifre şi
semne de calcule cabalistice, în ceasurile de
mahmureală ; privi gunoiul de jos şi la grinzile de
sus, apoi oftă :
— Tră im cu toţii, Grigore!... Iar eu, trebuie să
dau ochii cu dînsa şi pînă atunci să aplană m un
scandal.
— Să aplanăm? Să aplanezi, poate vrei să spui!
apă să Grigore Panţîru, stră mutîndu-şi picioarele
amorţite de pe o margine a mesei, pe cealaltă .
— Nu să aplanez, dragă Grigore! Să aplanăm!...
Că ci de aceea am venit la tine. Să -ţi cer
concursul!... Fiindcă n-am terminat!... Dacă
lucrurile ar fi ră mas între noi trei; Cleopatra,
copila în chestie şi eu — poate s-ar fi gă sit o
soluţie. Din nefericire, povestea a devenit publică .
În două sprezece ore a fă cut înconjurul tîrgului.
Urlă tot Că limanul, dragă !... Ş i aceasta numai din
cauza Cleopatrei!
— Aşadar, îşi are şi doamna Negoianu partea sa
de vină ? insinuă cu o maliţioasă curiozitate,
Grigore Panţîru. Era de aşteptat!
— Evident, că are! Cine a obligat-o să coboare
scă rile ca o somnambulă , să apară cu degetul
întins în chip de zeiţa Ră zbună rii, strigînd:
Creatură ! Creatură ! Creatură !... Au auzit toate
elevele din curte. Au auzit jandarmii, sergenţii,
curierii de la prefectură . Au nă scocit şi circulă tot
225
soiul de basme, care de care mai fantastice,
tocmai cînd sîntem în ajunul fuziunii, şi cînd se
consolidează guvernul. Ca să aibă ce urla banditul
de Iliescu zis Bucluc şi banditul de Ceauşescu zis
Că tă lin!... Numai imaginează -ţi!... Ce-are să fie
mîine? Poimîine?... De aceea am venit să -ţi cer o
pă rere...
— Pă rerea mea o cunoşti. Ţ i-am spus-o de la
început.
— Care?
— E singura dată din viaţă , cînd sînt de acord
cu tine.
— Nu pricep! Fii şi tu de acord, că am îndestule
motive să -mi pierd capul... Pune-te în situaţia
mea.
— Cam greu.
— Bine, Grigore. Greu, uşor! Nu mă mai tortura.
Fii uman şi fii prieten! Spune ce pă rere ai despre
toate?...
— Am una despre tine. E destul! Convingerea
că eşti un mare netrebnic. O canalie bă trînă !
Sîntem de perfect acord.
Sandu Negoianu coborî ochii în pă mînt, copleşit
de severitatea verdictului.
Balansînd picioarele ca un copil prea scurt, pe
marginea patului prea înalt, mă tura cu vîrful
tă lpilor cîteva moviliţe de scrum, o bucată de
vată , capete de chibrituri.
Un timp, pă ru că aceasta e singura îndeletnicire
pentru care a venit şi care-l preocupă .
— Ai toată dreptatea... încuviinţă , renunţînd la
întreaga pledoarie şi la circumstanţele invocate
pînă acum. Dacă aş fi simplu particular ca acum
trei ani, mi-aş lua lumea în cap pentru cîteva luni,
cum fă ceam altă dată ... Dar nu mai e cazul. Am
ră spunderi politice... Manevre de sfori la club:
dezidenţe, fuziune, tot soiul de complicaţii... A mai
venit şi mizeria aceasta de ră scoală : parc-au
înnebunit ţă ranii, dragă Grigore!... Le arde de
226
ră scoale, imbecililor! Nici un sentiment de
solidaritate socială , de patriotism... După anul
jubiliar, după succesul Expoziţiei jubiliare, acea-
sta au gă sit mai nimerit ca epilog: ră scoale! Ş i eu
cad cu nefericirea mea, în asemenea conjunctură
nefastă ! Judecă o clipă serios!... E situaţia mea de
prefect la mijloc. E situaţia Cleopatrei... Prestigiul
şcoalei... Imaginează -ţi, dragă Grigore, o dublă an-
chetă ... Una la prefectura mea, alta la pensionul
Cleo-
patrei... Bestiile atît aşteaptă ! Să ne devore! Există
acel tică los, acea haimana de Laur Ceauşescu, zis
Că tă lin, în alianţă cu acel bandit de Iliescu zis Bu-
cluc. Asociaţie între un pletos iresponsabil şi un
demagog fă ră scrupule!... De doi ani mă pisează
cu epigrame, satire şi alte idioţii. Mă car de s-ar
inspira numai din îndemnul bestiilor din opoziţie!
Nu!... Îi dau ghes cîteva javre de la noi, din partid,
pe sub mînă şi pe şoptite. Fiindcă asta-i ţara!
Astea-s partidele!... Ne mîncă m unul pe altul!...
Dacă mă ia individul pe chestii precise, cum o
scald? Mai ales că e corespondent şi la o gazetă
din capitală !... Ţ ine-te scandal şi campanii!... Pe
urmă , unde mai pui urlă - toarea de la Rinalti?...
Emil Sava, care-mi vînează şi el prefectura, ca
banditul de Bucluc, mă urmă reşte pas cu pas, de-
mi înă creşte zilele de pe acum. Un arivist şi-un
neră bdă tor; o canalie, altă canalie!... N-ar fi nimic,
dacă ră mîn cu oprobriul public. Eram să -ţi spun
eu ce fac în oprobriul public!... Cum scot însă ochii
în lume? cum mai dau ordine? unde e autoritatea
mea?... Unde?... Acum, cînd primim ordine
telegrafice, tot soiul de telegrame cifrate, să
exercită m toată autoritatea, cu toată energia,
pentru a calma ţă ranii, că rora le arde de
ră scoale?... Ş i cum mai scoate Cleopatra ochii în
lume?... Am lă sat-o acasă , cu cartofi la cap. Are să
facă o istorie!... Toată viaţa ei de virtute, de
abnegaţie, viaţa ei exemplară pentru un oraş
227
întreg surpat de decă derea moravurilor, nu
poate, nu trebuie să fie distrusă aşa... O ştii!... Nu e
nici jumă tate de an de cînd s-a restabilit... Aceasta
are s-o dea gata. Nu mă poţi lă sa! Nu ne poţi lă sa!
Grigore Panţîru se hîi pe-o altă rîlă , scoţînd
pipa din gură şi scuipînd cu adresă o traiectorie
de cealaltă parte a mesei.
Mormă i:
— Te ascult de aproape o oră şi-mi este
imposibil să înţeleg ce vrei de la mine. Cu ce te
pot ajuta?
— Nu pe mine, Grigore, nu pe mine! Recunosc:
am fost o brută ! Nu merit nici o milă . Dispreţul:

228
poftim!... Dar e vorba să salvezi celelalte...
Prestigiul unei situaţii publice, pe Cleopatra,
şcoala unde eşti şi tu profesor.
— Pricep din ce în ce mai puţin...
— Are să -ţi spună mai mult, coana Aglă iţa. Ma-
dam Costă chescu. Pe dînsa nu poţi s-o bă nuieşti
de complicitate cu mine. Am fost mai întîi la
dînsa. I-am spus totul, de-a fir-a-n-pă r. Am poftit-
o aici. Mă mir că n-a sosit încă ...
Grigore Panţîru se mira şi el.
Se mira că odaia-i cu chirie din mahalaua cea
mai calică a Că limanului, unde se simţea el bine
printre fanaragii, butnari şi zarzavagii, a devenit
centrul de adunare al unor atît de simandicoase
feţe.
Dar se abţinu de la orice comentariu.
Nu simţi vreo nevoie să strîngă patul cu
aşternutul vînă t ori să pună vreo ordine în
vrafurile de că rţi, clă dite în stive lîngă pereţi, de
jur împrejur, ca stivele de doage din curte.
Impasibil, scutură din pipă altă gră mă juie de
scrum.
În vremea aceasta, Sandu Negoianu se plimba
cu ornicul în mînă , pînă la fereastră şi îndă ră t, ca
un director de lupte la Arenele Romane de la
ră posata Expoziţie Jubiliară , cînd aştepta cu
înfrigurare începutul trîntaielor între Lurich şi
Zbisko Tziganiewitci.
Privea cînd la ceas, cînd afară . Vorbea de unul
singur, uitînd prezenţa lui Grigore Panţîru:
— Nu-mi pot închipui, să mă pă ră sească în
situaţia asta!... În acest caz, în cine, Doamne, să
mai ai încredere? Nu poate s-o lase pe Cleopatra
în gura fiarelor... Cleopatra şi prestigiul şcolii... Ar
însemna... Ar însemna că lumea e plină de oameni
de nimic, de puşlamale, de tră dă tori, de... de...
Grigore Panţîru îi urmă rea plimbarea în cuşca
strîmtă , cu oarecare uimire, deşi de mult, nimic
nu-l mai uimise.
229
 Dar era într-adevă r, de-a mai mare minunarea,
uşurinţa cu care Sandu Negoianu se scosese
singur din cauză . După ce s-a condamnat platonic,
acum

230
ară ta îngrijorare numai pentru situaţia doamnei
Cleopatra Negoianu şi indignare numai pentru
lipsa de solidaritate a amicilor.
— Vine! exclamă triumfă tor, prefectul
Că limanu- lui, bă gîndu-şi ceasornicul în buzunar
şi nă pustin- du-se spre uşă . Ş tiam eu că n-are să
ne lase aşa!...
Ultimele cuvinte fuseseră adresate lui Grigore
Panţîru, ca şi cum el ar fi pus la îndoială intenţiile
doamnei Aglă iţa Costă chescu. Ba acel: „n-are să
ne lase aşa!” — îl solidariza direct şi total, din
senin, şi pe el, cu ispră vile lui Sandu Negoianu, cu
soarta prefecturii şi a fuziunii, cu soarta doamnei
Negoianu, cu prestigiul institutului Oltea Doamna,
cu viitoarele victime ale oprobriului public.
Tanti Aglă iţa intră pieziş, ca să -şi facă loc prin
canatul îngust al uşii.
Întinse mîna colegului de cancelarie. Ochi
marginea patului. Trase pă tura gospodă reşte şi se
aşeză , depunîndu-şi în poale geanta enormă şi
celebră în tot oraşul.
Gîfîi, îşi apă să sînul abundent, ca să -şi restabi-
lească respiraţia. Apoi, intră în miezul chestiunii,
fă ră nici un preambul.
— După cum vă d că ti uiţi la dînsul, colega, în-
ţă leg că ti-o pus în curent cu ispră vile dumisale.
Ei! Acu pi undi scoatim că meşa?
Grigore Panţîru se gîndi că într-adevă r, pentru
coana Aglă iţa Costă chescu, scoaterea că meşii
trebuie să însemne o operaţie extrem de dificilă .
O jupoaie peste cap ori îi dă drumul în jos?
Îndepă rtă imaginea frivolă . Strînse din umeri:
— Nu ştiu, madam Costă chescu, ce amestec pot
să am eu în asemenea porcă rie?... Un porc bă trîn
sînt şi eu... Un beţivan şi-un ratat... Dar eu le fac;
eu le trag!... nimeni nu şi-a permis să -mi sufle în
borş, fiindcă în toată tică loşia în care tră iesc, n-
am ajuns la ispră vile acestui individ. Nici ale

231
acestuia, nici ale multora alţii... Aşa că mai
degrabă , eu îmi permit să

232
suflu în borşul lor... Dar să apelezi la mîne,
madam Costă chescu, pentru astfel de...
— Ho! ţară ! îl opri tanti Aglă iţa. Nu mă lua ră -
pedi, că de-abia mi-am că pă tat ră suflarea. Şi nu
mă lua cu „madam Costă chescu”... O viaţă
întreagă mi-ai spus coană Aglă iţă . Ti poftesc să
ră mîi la coana Aglă iţa!... Tactica asta o cunosc.
Puni-ţi distanţa cu „madam” şi cu „onorată
doamnă ”, numa cînd îi vorba să ni refuzaţi ceva.
Cu mini nu merge! Aşteaptă olecuţă şi-ai să ti
convingi...
Spunînd, deschise larg gura sacului de piele ca
o gură de hipopotam, scotocind să descopere
ceva înă untru.
Poate argumentul decisiv.
Nu că uta însă decît tabachera. Se pregă ti să ră -
sucească o ţigară de tutun care după coloarea şi
grosimea firelor tocate cu hreapca, nu prea pă rea
să fie de calitatea întîi.
Domnul prefect Sandu Negoianu se repezi să -i
ofere pachetul cu ţigă ri Regale.
Tanti Aglă iţa îl lipi locului cu privirea:
— Dumneata, nu ti mişca! Stai liniştit!
Omul chel se împuţină , sugîndu-şi burta, în spe-
ranţa că astfel va deveni poate şi invizibil, nu nu-
mai imobil.
După ce aprinse şi slobozi pe nă ri un fum gros
de locomotivă care stîrni admiraţia de cunoscă tor
a lui Grigore Panţîru, coana Aglă iţa se întoarse
spre colegul de cancelarie, preîntîmpinîndu-i o
dojană ghicită pe buze:
— Nu te uita că duhă nesc, că lcîndu-mi
giură mîn- tul pi care l-am fă cut acu cinci ani, în
cancilarie la şcoala profisională , undi-am fost iar
colegi. Di cinci ani, scă pasîm di narav... Az-
dimineaţă am pus iar întîia dată ciuciuletile-n
gură . Asta numai din pricina dumnealui...
„Dumnealui” se condensă în ungher, pe-un
scă u- naş fă ră spă tar, redus la ultima expresie.
233
 Tanti Aglă iţa se oţă rî:
— Din pricina dumnealui, precum vezi. Cînd
am auzît di ispravă , să -mi ies din minţi. Nu pentru
ce-ar merita să tragă el. Nu pentru că -i prefect şi
s-o fă cut di ocara lumii, di urlă tot tîrgul! Aşa
prefect o gă sît guvernu cu cale să pună într-un
ţinut ca să rmanul nostru Că îiman, aşa să -l
înghită ! Di asta nu mai pot eu!... Da numa
gîndeşte, coane Grigore... Mă amă ram de veştile
care umblă di colo colo, cu ră scoalele ieste. Am şi
neamuri pi la ţară . Mi-era grijă de dînşii, că doar
grija lor, noi s-o purtă m, nu un prefect ca aista, pi
care-l vezi! Mai auzisem şi de bietul Petreanu, de
la şcoala de Agricultură ...
— Ce-i cu Dimitrie? se îngrijoră Grigore
Panţîru, să ltîndu-se din loc.
— Ce să fie? Prost!... Cică bolnav cum îl ştii, o
gă sît di cuviinţă să lase patul şi să coboare printre
ţă rani, ca să -i oprească de la cine ştie ce fapte,
care în loc să le-aducă binele, au să le-aducă
gloanţe şî amare ispă şiri, cum îi rînduiala şi cum
s-o mai în- tîmplat şi altă dată , în ţara undi
cîrmuirea pune prefecţi de soiul acestuia de faţă ...
S-o dus să -i apere mai dinainte de acele gloanţe şî
mare ispă şîri... Adică să potolească spiritile, că
domnul prefect are alte ocupaţii, cu altfel di
spirite... Pe urmă a doua zi, iară şi a pă ră sit patul,
ca să alunge jandarmii din şcoala lui, unde veneau
să facă anchetă şi să caute instigatori printre
elevii feciori de ţă rani... Aşa că l-a culcat boala mai
ră u la pat, di l-or dus pi braţe... Două , trii zile îi
mai dau di tră it... Ş i mă gîndeam la nevastă -sa,
Olga, că -i femeie tînă ră şi ră mîne cu şă pte
copchii... Aieste mă munceau pi mine, gata să mă
încarc într-o sanie şi să mă duc la dînşii, să le fiu
de-un ajutor, cum se cere, că oameni sîntem!...
Cînd colo, ajutor am a aduce altora, pentru ispră -
vile dumnealui. Putem noi s-o lă să m pi biata Cleo-
patra? Putem lă sa şcoala undi-am pus şi noi
234
munca şi economiile, cinstea şi obrazu? Putem
lă sa pi să r-

235
mana ceia de copchilă ?... M-am învîrtit di colo-
colo, şi nu mi-am gă sit astîmpă r locului, pînă ce n-
am pus iar ţîgara-n plisc. Am luat di la
bucă tă reasă . Tiniche clasa I şi tiutiun clasa IV-a!...
Ş-am fumat o ţigară , ş-am fumat două , ş-am fumat
trii — şi după aceia m-am potolit. Am prins a mă
lumina la minte...
Să nducu Negoianu înaintase pe marginea
scă una- şului şi lungise gîtul, gata să întrebe,
neră bdă tor să primească lumina Tanti Aglă iţei.
Aglă iţa Costă chescu deschise brusc gura
sacului- hipopotam, privind în acelaşi timp
încruntată la omul chel care uitase recomandaţia
să se facă invizibil. Sandu Negoianu se retrase cu
încetul, micşorîndu-se, împuţinîndu-se,
retractîndu-se, condensîndu-se, înfricoşat, poate
la ideea că Tanti Aglă iţa îl va înşfă ca de guler, să -l
arunce în fundul turbinei.
Nu avea a zvîrli însă decît tabachera, de la înă l-
ţime, în fund, unde se ciocni sonor cu alte obiecte
de metal: chei, cutii şi capace.
Apoi închise gura sacului cu un clă nţă nit de
sipet, îl aşeză pe genunchi dezmierdîndu-l matern
cu palma şi se ră suci cu tot cu jumă tate de pat,
spre Grigore Panţîru:
— Aştept, colega, să mă întrebi cam ce m-o
luminat mintea me di fimeie?...
— Coană Aglă iţă , sînt gata s-ascult.
— Aşa mai vii di-acasă ! Pentru mini îi lucru
lim- pidi... Fata n-are nici o vină , mititica di ea!
Cleopatra n-are nici o vină ! Şcoala nici o vină !
Este?...
— Este! încuviinţă Grigore Panţîru. Deşi amicul
nostru de-aici fă cea mai adineaori unele rezerve...
Îşi acorda circumstanţe atenuante... Exclusive!
Îmi pare a se crede că e numai o nefericită
victimă a fatalită ţii.
— Nu mă miră !... După ce că -i o rablă bă trînă ;
după ce di ani di zîle tră ieşte, pot spuni, numai pi
236
spinarea Cleopatrei, că din avocatura lui nu
cîştigă într-un an cît poate be într-o noapte; după
ce că s-o pomenit prefect, di undi nici n-a visat
într-on guvern

237
di alti rable — apoi sî mai apucă şi di mişă lii, să ni
bagi pi tă ţi şi tă ti în gura tîrgului. Aista-i faptu! Să -
l mai giudecă m? Giudece-l Domnul! În locu
Cleopatrei să fi fost, l-aş fi trimes di mult să
moară în altă parte, spînzurat... Deocamdată ,
faptu ră mîne. Şi faptu se-ntoarce împotriva
noastră ... A dumitale mai puţin. Eşti profesă r cu
angajament. Vii, pleci, datoria ţi-o faci ca nimeni
altu în tîrgu ista, în afară di bietu Dimitrie
Petreanu... Îţi faci şi di cap, fie vorba între noi...
Treaba dumitale!... Să fiu barbat, poate mi-aş
pune şi eu luleaua în dinţi şi pă lă ria pe-o
ureche!... Dacă vă place!... Ră mînem însă noi
celelalte, nişte fimei... Ci s-alege di noi?... Ci s-
alege de fetiţă , care nu-i vinovată nici cît negru
sub unghie? Di Cleopatra că nu-i vinovată cu ni-
mica?
Grigore Panţîru întrebă cu o ră bdare pe care
puţini i-o cunoşteau fiindcă puţini se bucurau la
el de preţuirea acordată Tanti Aglă iţei:
— Bine, coană Aglă iţă , unde vrei s-ajungi cu
toate acestea? Sîntem de aceeaşi pă rere. Există un
singur vinovat. Întrucît fapta lui se ră sfrînge însă
şi asupra celor care n-au nici o vină ? Nu numai că
n-au nici o vină , dar sînt şi victime, numai
victime!...
Tanti Aglă iţa micşoră ochii.
Privirea ei deveni deodată foarte fină , în
contrast cu fă ptura-i enormă şi cu vocabularul
care nu se deosebea prea mult de al bucă tă resei
de unde a împrumutat tabachera cu tutun
calitatea IV-a.
— Colega, îţi spun drept că mă faci să -mi pierd
iluziile despre dişteptă ciunea barbaţilor.
— Mulţumesc, coană Aglă iţă !
— Nici on mulţă mesc. Aşa ain gîndit şi eu la în-
ceput. Numai că eu aveam o scuză . Gîndeam cu
mintea mea di fimeie, fă ră doctorat la Sorbona,
fă ră ştudii publicate în reviste franţuză şti şi
238
nemţă şti. O biată profisoară de lucru... Bine că mi-
am adus aminti di asta! Am să viu într-o zî, să -ţi
cos tă ti rupturili şi flendurile de-aicea... Dară să
mă întorc...

239
Aşa am gîndit! Pi urmă , ţigara m-o dişteptat; mi-o
dat o giudecată mai subţire...
— Concluzia: să las pipa şi să mă apuc de
ţigară ?
— Lasă mai bine glumile, că nu-i di glumit. Celi
ci ţi li spun eu, ai să vezi că au on rost. Îţi aduci
aminti di Costică Bă rbuceanu?
— Parcă ... Cel cu...
— Tocmai! „Cel cu...” Aicea voiam eu să ti-aduc.
Ai spus îndată : cel cu... Care va să zică cunoşti şi
dumneata povestea!... Să ţi-o mai împrospă tez eu
în cîteva cuvinte. Acest Costică Bă rbuceanu,
slujbaş mă runt pi la Primă rie, pleacă acu vreo
două zeci di ani la Bucureşti, cu nişte daraveli...
Om di ispravă ! Cinstit, să -i laşi un milion pi mînă ,
pi ninumă rate. Acolo, la Bucureşti, într-on
tramvai, un pungaş dă să -i fure ceasul. Nu numai
că dă , dară şi apucă să -l înhaţe. Prinde omul de
veste. Se ră pede să -l înşfece de chiept... Se-ncinge
încă ierare... Hoţu zvîrle ceasul afară , pe geam. Se
amestecă şi alţi gură -cască din tramvai...
Tă mbă lă u, comisariat, martori... Acuma, lumea se-
mpă rţise în două tabere. Unii ziceau că lui Costică
Bă rbuceanu i-o furat un pungaş ceasul. Alţii
vă zuseră cu ochii lor cum Costică Bă rbuceanu
furase ceasul pă gubaşului de hoţ... Cercetare.
Apare chestia şi în jurnale. Înţă legi: „I s-o furat on
ceas? O furat el on ceas?” Se-ntîmplase cu el un
lucru necurat. O chestie... Ş i mă car că s-o lă murit
chestia la poliţie, bietu Costică o purtat ponosu
toatî viaţa. Cînd s-o întors acasă — povestea
agiunsese înainte în gazete — o prins să explice
unuia şi altuia cum s-o întîmplat... O povestea, de-
ncepuse lumea să -l ocolească . Cum îl ştiau cinstit,
nu se îndoia nimeni că el fusese hoţul de
pă gubaş... Dară di la o vreme, atîta stă ruinţă să
lă murească un lucru limpedi ca lumina zilei, a dat
di gîndit unora: „Dacă într-adevă r Costică Bă rbu-
ceanu?... Mai ştii ce s-ascunde în om?...” Aşa că o
240
purtat ponosu pînă la moarte, de chiar pe patul
de moarte, el tot asta că uta să dovedească ... N-
avea

241
dreptate?... Chiar dumneata ai observat că ră pede
ai întrebat: „Care? Cel cu...” Te mai miri c-o murit
mai mult de supă rare, decît de bă trîneţe şi
vă tă mă tură ? Te mai miri că la urmă că zuse şi-n
darul beţiei?...
— Nu mă mir, coană Aglă iţă . Mă mir numai
unde vrei s-ajungi.
Aglă iţa Costă chescu se ră suci din nou cu tot cu
jumă tate de pat, împungîndu-l cu ochii:
— Nu te mai miera, că ai întă les prea bine unde
vreau să bat!... Dacă se-ntinde povestea, într-o
lună , n-are să mai ştie nimeni care-a fost
vinovatul. Întă i, ponosul are să -l tragă şcoala.
Şcoala unde se pitrec tă ti tică loşiile di pi lume.
Cleopatra, care le-o lă sat să sî pitreacă fă ră să
dischidă ochii... Să rmana copilă , Irinel Mă gură ,
care o dovedit apucă turi precoce de viitoare
cîntă reață la şantanul Regal, devenit jubiliar,
scoţînd din minţi un ghiuj slab de fire ca prea
cinstitul prefect al judeţului... Toți au să tragă
într-un fel sau altul! Eu, dumneata... Nimeni n-are
să fie cruţat... Un scandal cum nu s-o mai pomenit.
Eşti di aceeaşi pă rere?
— Poate...
— Ce poate? Fă ră nici o îndoială . Îmi cunosc tîr-
gul. Îmi cunosc oamenii. Ş î numai de-aceea, mă
vezi pi mini, ală turi de-un tacîm ca jupînu
Să nducu, să te prind la strîmtoare în borta asta
undi tră ieşti ca un dihor şi să ti silesc să ne vii
într-agiutor...
— Din ce în ce mai ciudat! declară Grigore
Pantîru, ridicîndu-se din jîlt şi rîcîindu-şi cu
unghiile barba cîlțoasă .
— Din ci în ci mai ciudat! repetă coana Aglă iţa
strîmbîndu-l după ce s-a ridicat şi ea să -i ia locul.
Eu nu vă d nimica pre ciudat, în afară de
încă pă ţînarea dumitale să te faci a nu pricepe,
mă car că ai priceput... Ră spunde la cele ce te-

242
ntreb... Eşti de acord că eleva Mă gură Irinel
trebuie cruţată ?
— Nici vorbă .
— Perfect. Eşti de acord că trebuieşte cruţată
Cleopatra?

243
 — Mnda...
— Nu mormă i în barbă , cu giumă tate di gură !
Ră spunde, ră spicat! Gîndeşte la viaţa ei... O fost
on model di cinste şi di dreptate, di ci vrei; mă
rog, parcă s-ar fi nă scut soră dreaptă cu prietenul
dumitale, Dimitrie Petreanu... Merită s-agiungă în
gura lumii ca toati edecurile pe care le execuţi
dumneata la Rinalti, di li merg fulgii, şi bini li
faci?... Merită ?
— Nu.
— Aşa ti vreau, colega!... Asta vroiam s-o aud.
Acuma fii cavaler cum ti-am cunoscut cu vreo trii-
ză ci di ani în urmă , şi oferă -mi un chibrit, ca să
videm împreună ce-avem de fă cut...
Grigore Panţîru oferi flacă ra chibritului. Sandu
Negoianu se lemnificase complect. Pă rea că nici
nu mai respiră . Se încorporase mobilelor sumare,
ciunge, şchioape şi mizerabile, din camera cu
chirie a dască lului de matematică .
Ceilalţi doi îi ignorau de mult fiinţa.
Iar ciudat, precum e sufletul omenesc, din
această pricină , Sandu Negoianu se simţea adînc
ofensat. Adică n-avea şi el drept la o pă rere? Nu
merita şi el să fie consultat? Nu jucase şi el un rol
în această chestie?
Aglă iţa Costă chescu slobozi un nor de fum pe
dublul horn al nă rilor şi se plecă spre Grigore
Panţîru. Pe profesorul de matematică , oricît era
de că tră nit cu fumul pipei, îl lovi tusea. Tanti
Aglă iţa alungă norul cu mîna fă cută lopată şi gră i
cu glas mai scă zut, confidenţial.
Planul să u era ingenios, ca tot ce e simplu, şi
tocmai prin simplitate, nu-i trece nimă nui prin
gînd. Grigore Panţîru, fost prieten cu ră posatul
pă rinte al elevei Mă gură Irinel. Era prieten cu
Stroe Bîrlă deanu, unchiul şi tutorele elevei. Era
singurul om care intra în casa vă duvei paralizate.
Ş i după toate acestea, mai era şi singura gură rea,
fă ră replică , la Rinalti. Casaţie!... Deci numai el
244
poate să pună capă t la toate, fă cînd să circule o
versiune a întîmplă rilor care să

245
absolve pe toată lumea... Nimic mai simplu! Eleva
Mă gură Irinel s-a aflat chemată la doamna
directoare. A socotit de cuviinţă să dea ajutor la
vraiştea din casă , în timpul viscolului pe care-l
ştie întreg tîrgul... Din nebă gare de seamă a
ră sturnat un vas de preţ, un obiect scump, de
artă , adus de Cleopatra Negoianu din Elveţia.
Nervii de bolnavă ai doamnei directoare încordaţi
la maximum de insomnie după toate telegramele
şi după toţi curierii de peste noapte, de furtună ,
de zvonurile ră scoalelor din judeţ, şi-au pierdut
regretabil mă sura. Regretabil, dar explicabil! A
fost o scenă mai mult caraghioasă . Nedreaptă cu
eleva. Iar eleva, simţindu-se nedreptă ţită , a
ră spuns poate ceva mai necuviincios decît se
cuvenea. De aici tot scandalul. Cu scuzele elevei şi
cu iertarea directoarei, s-a încheiat toată
povestea. Numai lumea, cu imaginaţia ei
pervertită , n-a pierdut nici această ocazie, pentru
a-şi dovedi pînă unde merge cu josnicia.
— Spune că m-ai înţă les, colega, şi bate palma
aici! a încheiat expozeul să u Tanti Aglă iţa.
Grigore Panţîru îşi vîrî precaut amîndouă
mîinile în buzună rile pantalonilor dihocaţi.
Scîrbit cu desă vîrşire, rosti:
— Dar, doamnă Costă chescu, ceea ce-mi propui
dumneata e copilă ros şi monstruos. E imoral!...
Cum?... O copilă singură pe lume... O fată
nevinovată pe care o spurcă acest imbecil senil cu
balele lui — şi tot ea să -şi ceară iertare?...
Doamnă Costă chescu, nici dumneata, nici eu nu
putem să vîrşi această monstruozitate... Înţeleg!
Lumea cealaltă , a lichelelor, e gata la orice tîrg.
Dar noi, care ne numă ră m pe degete şi ne socotim
altceva?... Care ne credem şi poate cu adevă rat
sîntem ceva mai de ispravă decît ceilalţi?... Nu e
destul că ne pierdem vremea aici, cu stîrvul
acesta între noi, în loc să fim lîngă camaradul
nostru, Dimitrie Petreanu, care-şi dă sufletul,
246
fiindcă de pe patul de boală , s-a dus el să facă
aceea ce avea datoria să facă individul de aci,
printre ţă rani?... Acestea se întîmplă în jurul
nostru... Se ridică satele
pentru dreptatea lor sau pentru ceea ce cred
dînşii că e dreptate: acolo unde avem şi noi, şi eu,
şi dumneata, rubedenii... Ne moare un coleg pe
care îl preţuim şi îl stimă m... Iar noi ne pierdem
vremea, punînd la cale o infamie, ca să salvă m
cariera politică a domnului prefect Să nducu
Negoianu! Parcă tră im un act inedit din comediile
lui Caragiale!... Aş fi curios să vă d dacă doamna
Cleopatra Negoianu, ar primi dînsa înainte de toţi,
o asemenea mistificare...
— Îţi pot satisface curozitatea! De la ea vin. De
aceea am îutîrziet.
— Cu alte cuvinte, doamna Cleopatra Negoianu,
Virtutea, Abnegaţia, Justiţia personificată , a
acceptat?
— Da! Cu alte cuvinte, Cleopatra a acceptat.
— Inimaginabil!
— Imaginabil, inimaginabil, asta este!... Nu pen-
tru dînsa a acceptat... ea e deasupra acestor
socoteli mă runte... Dumneata fă cum crezi,
colega!... Lă s să lucreze giudecata me proastă di
fimeie, într-un cap di barbat care nu-l poartă pe
umeri, numai pentru pă lă rie. Lă s, pînă mîni
dimineaţă . Am să trec şi-ai să -mi spui ce-ai
hotă rît... Adică , nu! Ni-ntîlnim la cancilaria şcolii...
Că ci mai este şi altă chestie. Chestia cu bursierele
noastre, fetele de ţă rani, cum din neam de ţă rani
sîntem şi noi...
— Ei? scoase pipa din gură Grigore Panţîru, cu-
prins de o altfel de nedumerire, decît cele de pînă
acum. Ce se întîmplă cu ele?...
— Vei vide mîni dimineaţă . S-au apucat de
unele copilă rii la care li dau dreptu şi le-nţă leg.
Dar care poate să tragă asupra lor unele
consă cinţî din celi mai neplă cute. Anchete,
247
inspectori, elimină ri din şcoală . Destule! Trebuie
să le apă ră m şi s-o tragem pi Cleopatra di partea
noastră . Asta-i! Vei vide mîni dimineaţă ...
Aglă iţa Costă chescu apucă geanta şi se ridică pe
picioarele groase, cît stîlpii podului de la Cerna-
Vodă .
— Ci mai stai? Scoală ! se adresă lui Sandel Ne-
goianu, lemnificat pe scaun.
Sandu Negoianu se ridică , docil. Îşi îmbră că
blana şi aşteptă lîngă uşă , ţinînd în mînă că ciuliţa
de biber, ca un prea smerit solicitant de la
intrarea prefecturii sale.
Ingă imă vag:
— La revedere, Grigore!
Ş i trecu repede pragul, poate temîndu-se să nu-
l expulzeze Tanti Aglă iţa pe uşă , prin mijloace mai
energice, punînd în funcţiune picioarele cît stîlpii
podului de peste Dună re.
Doamna Costă chescu lupta însă anevoie să se
poată extrage pe sine, dintre canaturile uşii.
Afară , în uliţa mă rginaşă , lîngă sania
prefecturii, se adunase gloată de gură -cască : un
cerşetor care-a întins mîna începînd brusc a se
tîngui cu ison bisericesc, cîţiva copii îmbodoliţi,
cu să nioare de lemn tîrîte de frînghii, două
neveste cu gă leţile pline de la cişmea.
Toţi s-au dat respectuos în lă turi la apariţia
domnului prefect.
Tanti Aglă iţa l-a stropşit:
— Suie-te!
S-a urcat şi ea lîngă dînsul, strivindu-l cu volu-
mul care a cuprins de îndată trei sferturi din
bancheta capitonată cu pluş roşu. Domnul Să ndel
Negoianu s-a împuţinat, ca să ocupe cît mai puţin
loc. Pe urmă , a dat semne de agitare.
Sosea un că lă raş în goană . A oprit calul strunit
şi că znindu-se să -l ţină aproape de sanie, vesti cu
glas întrerupt de gîfîieli:

248
 — De-un ceas vă caut în tot tîrgul, domnule
prefect! Vă chiamă domnul ministru la telefon.
Sună şi telefoanele din tot judeţu, domnule
prefect... S-au ridicat satele... Ard curţile şi alungă
arendaşii... Jandarmii cer ordine, domnu prefect...
Au tras focuri în cetele de oameni, la Gîdinţi, la
Tă cuta... Au adus

cîţiva ră sculaţi legaţi burduf, de la Tîrzia, capii

ră scoalei...
Doamna Aglă iţa Costă chescu s-a ră sucit pe
jumă tate:
— Auzi, giupîne Să nducule?... Ţ i s-a aprins
giudeţu şi dumneata... dumneata! De-ar fi după
mine, ştiu eu ce ordine aş da jandarmilor. Cu cine
să -nceapă şi pe cine să mi-l lege burduf!...
Vorbind, Tanti Aglă iţa gesticula cu geanta
uriaşă în mînă . Domnul prefect s-a dat fricos mai
la margine, cum se feresc copiii de plesnituri
peste obraz, după o ispravă mai boacă nă .
— Ai vă zut, mă i? se minună hlizindu-se un plod
cu să niuţa de că pă stru. Era cît pi ci să -l
mardească . Aiasta-i cocoana lui, prefectoreasa, ea
taie şi spîn- zură , mă i tată mă i!...

În urma lor, ră mas singur, Grigore Panţîru a

mă surat de cîteva ori odaia scundă în lung şi-n
lat, izbind cu picioru-n jîlţ, în scă unelul fă ră
spă tar, în stivele că rţilor care s-au nă ruit moale
lîngă pereţi. Surpîndu-se împră ştiate, au dat la
iveală cîteva reviste vechi, pră fuite, decolorate.
Publicaţiile stră ine în care-şi tipă rise odinioară
studiile şi comunică rile de specialitate, tînă ra
speranţă a ştiinţei romîneşti, viitorul savant ce n-
a fost să mai fie. Grigore Panţîru le repezi şi mai
furios cu vîrful încă lţă rilor.
Dar se aplecă să ridice de jos, cu o gingă şie
neaşteptată din partea omului bă rbos şi ghimpos
de acum, o învelitoare de carton legată cu sfoară .
249
Pe învelitoare se afla scris cu creion roşu: „pentru
Dimitrie Pe- treanu”. Ş i deodată i s-a strîns inima.
S-a aşezat pe marginea patului. A început să
deznoade sfoara. A ră sfoit cu aceeaşi gingă şie
neaşteptată , filele de sub învelitoarea de carton.
Erau copii şi însemnă ri, date, pe care prietenul şi
colegul muribund îl rugase să i le procure
neapă rat, de urgenţă , la ultima lor întîlnire. Îl
vedea parcă , slab, palid, ră pus

250
de boală , pe scă unaşul unde stă tuse mai adi-
neaori Să ndel Negoianu.
Venise dinadins în bîrlogul lui pentru
asemenea rugă minte. Pe vremuri, aşa să rac şi
netrebnic cum era Tîrgul Că limanului, fusese un
mic centru de inimoşi că rturari care încercaseră
să lupte pentru idei înaintate, pentru dezrobirea
muncitorilor şi a ţă ranilor, tipă rind reviste,
că rţulii, foi volante. Aceasta în timpul mişcă rii
socialiste la Iaşi, a revistei Contemporanul şi Viaţa
Socială. Printre tinerii că rturari de-atunci ai
Că limanului, institutori, învă ţă tori, profesori,
medici, trecuse un val de înfrigurare care s-a stins
după tră darea „generoşilor” din partidul socialist,
trecuţi cu arme şi bagaje în gloata electorală a
liberalilor. Cei, mai mulţi se pă straseră departe de
înregimentă ri politice, pasivi şi dezamă giţi, dar
curaţi, fă ră adaosul altor pă cate. La ajutorul lor
apelase Dimitrie Petreanu, să -i procure din
biblioteci şi colecţii, extrase de documente despre
„Chestia ţă ră nească ” în trecutul istoric.
— Ţ ie, îţi este uşor, Grigore!... îi spusese. Ai fost
şi ai ră mas prieten cu dînşii. Unii ți-au fost elevi
sau colegi. Îi vezi mai des... Eu, de la distanţă ...
— Bine, înţeleg, Dimitrie, se face, s-a fă cut. Nu
înţeleg însă la ce ţi-ar mai folosi asemenşa docu-
mente? N-ai că zut cumva în doaga lui Stroe Bîrlă -
deanu?
Fă ră să zîmbească , profesorul de agronomie şi
de biologie fă cuse un semn vag din mîna uscată . A
refuzat să -i ră spundă . Pă stra pentru el, cine ştie
ce hotă rîre, ce plan, să -şi uşureze viaţa pierdută ,
în ajunul morţii. Poate o ultimă concluzie a atîtor
stră danii, care nu trebuiseră nimă nui în ţara
feluriţilor Să ndeli Negoianu. Atît repetase
stă ruitor:
— E ceva foarte urgent, frate Grigore! Tu ştii cît
de mă surat mi-e timpul...

251
 El se executase. Toţi se gră biseră din toată
inima să -i adune extrasele de texte şi de
documente. De

252
două să ptă mîni îl aştepta mereu să vină şi să i le
predea. Iar acum...
Grigore Panţîru îşi purtă ochii pe unele foi. Pe
altele, se opri să le citească .
Raportul fostului domnitor al Moldovei, prinţul
Mihail Sturza, că tre ministrul ţarist, contele
Nessel- rode:

„Astăzi numărul boierilor, adică al persoanelor

care trăiesc pe socoteala poporului din Moldova se
ridică la ceva mai mult de opt sute de familii. Se
ştie că prerogativa de a sustrage de orice corvată
în folosul statului un număr de indivizi, sub titlul
de scutelnici, breslaşi şi slugi e legat de fiecare titlu
de boierie. Prin aceasta, aproape şaizeci de mii de
familii ţărăneşti sînt în serviciul direct şi la
dispoziţia absolută a acestor boieri, în vreme ce
toată povara dărilor şi corvezilor apasă asupra
celeilalte jumătăţi de ţărani săraci prigoniţi de tot
soiul de abuzuri... Da, e cu totul mizerabilă
condiţia de viaţă a ţăranului moldovean şi
muntean; privit ca o creatură care nu are dreptul
să existe decît pentru capriciile altora; aproape
redus la starea abjectă de brută; abandonat
lăcomiei tuturor slujbaşilor începînd de la clerici,
de la cei mai înalţi funcţionari, pînă la cei mai
mărunţi agenţi de execuţie fiscală; stors în egală
măsură de arendaş şi de proprietar — şi după
toate acestea se mai găsesc unii să acuze pe acest
sărman ţăran că e indolent şi leneş! Cu oroare mă
pun cu gîndul în locul său!”

— Bietul prinţ, Mihail Sturza! — îl compă timi

rînjind de unul singur şi muşcînd în dinţi coada
pipei, Grigore Panţîru. Ce domnitor mă rinimos,
care se cutremura de oroare numai punîndu-se
cu gîndul în locul ţă ranilor de acum trei sferturi
de veac! Cu gîndul... Cu fapta şi-a rezolvat mai
practic cazurile de conştiinţă . În cîţiva ani de
253
domnie a agonisit moşii peste moşii, rotunjindu-
le hotarul să prea îndestuleze o duzină de
moştenitori cu toate odraslele lor, printre care şi
frumoasa moşie Flă mînzi, de unde-au izbucnit
astă zi ră scoalele ţă ranilor... Hm! N-ar fi un
document lipsit de actualitate pentru aceste
vremuri...
Grigore Panţîru întoarse altă foaie şi citi
raportul consulului francez Guéroult asupra stă rii
obşteşti din Moldova, trimis lui Lamartine la 31
martie 1848:

„Ţăranul este mai mult decît oriunde aiurea

temelia întregei maşini sociale. El plăteşte toate
cheltuielile publice şi private ale ţării. Fiind el
singur acela care lucrează, el trebuie să achite nu
numai birul, zeciuiala şi beilicurile în natură; tot el
acoperă direct sau indirect cheltuielile ocîrmuirii,
bacşişurile luate de principe (tocmai acelaşi
principe Mihail Sturza!), bacşişurile luate de
miniştri, de judecători, desfătările boierilor,
cheltuielile lor cele nebune, întreţinerea caselor lor
măreţe, luxul femeilor lor, camăta bancherilor —
ţăranul le plăteşte toate. Sub un fals aspect de
libertate, condiţia lui nu este decît o robie ascunsă,
deghizată!”

Grigore Panţîru începea să se mire mai puţin de

neră bdarea prietenului să u muribund, deşi tot nu
izbutea a pricepe cam în ce fel şi pentru ce
concluzie ar fi vrut el să folosească aceste
documente. Întoarse alte foi, mai multe, ca să se
apropie de timpuri mai recente. Ş i citi
voluminosul şi amă nunţitul „Raport înfăţişat de
către delegaţii Partidului Muncitor Romîn la
Congresul Internaţional Muncitor Socialist din
Bruxelles, la 16—23 august 1891”. Aici ochii i-au
întîrziat mai îndelung, la curajoasa şi ingenioasa
iniţiativă a tinerilor socialişti romîni aflaţi să -şi
254
ispră vească studiile la Paris şi la Bruxelles, care
au deschis o listă de subscripţie pentru a bate o
medalie comemorativă : „Cinci bani ziua de lucru!”
La atît era calculată ziua de lucru a ţă ranului
romîn, după cele mai stricte dovezi luate din
contractele, din învoielile agricole; fapte şi dovezi
care au provocat senzaţie la congres şi au dat
prilej la numeroase articole şi comentarii în
numeroase gazete din Europa şi de peste ocean.
— Numai că ... gîndi Grigore Panţîru. Numai că ,
întocmai ca prinţul Mihail Sturza de odinioară ,
unul din cei mai îndureraţi şi mai revoltaţi tineri
de-atunci, cu faimoasa medalie comemorativă
„Cinci bani ziua de lucru”, acum e fost şi viitor
ministru. Iar ziarele partidului rival, au tipă rit
mă rturii tot atît de stricte, pentru a dovedi că la o
vie de pe moşiile sale agonisite şi chivernisite de
zor, toamna culegă torii sînt prevă zuţi cu botniţe
închise cu lacă t la ceafă , pentru ca nu cumva să se
înfrupte şi dînşii din strugurii podgoriei. Ciudată
şi mîrşavă permanentă pră pastie între vorbă şi
faptă ! Între indignă rile, între revoltele, tinereţii şi
abjecta „cuminţire” a maturită ţii, cînd foştii
revoltaţi se dau pe brazda realită ţilor de toată
ziua, din Romînia, ţara eminamente agricolă .
Grigore Panţîru a închis învelitoarea de carton.
A ră mas un timp îngîndurat, în mînă cu extrasele
documentelor, care nu-i mai puteau fi de nici un
folos de-acum înainte prietenului muribund,
pentru intenţiile şi concluziile lui enigmatice,
pierdute, cum pierdute în van i-au fost şi
stră daniile de-o viaţă întreagă . Îşi îndreptă ochii
spre scaunul unde stă tuse, atunci, pentru ultima
oara. Dar în loc să -i apară imaginea austeră a lui
Dimitrie Petreanu, cu faţa osoasă , cu trupul
împuţinat de boală , se împlîntase acolo parcă pe
vecie cealaltă imagine, grotescă , borţoasă şi
flască , a domnului prefect Să ndel Negoianu,
privind milog, cu panică , de jur împrejur.
255
 Grigore Panţîru s-a ridicat de pe marginea
patului. A izbit mai întîi cu piciorul în scaun să
alunge hidoasa imagine: scaunul s-a rostogolit
pînă în perete. Pe urmă se apropie de sobă şi
aruncă înlă untru, una cîte una, foile care nu mai
aveau cui trebui şi a că ror folosinţă anume
nimeni de-acum înainte n-avea s-o mai afle
vreodată .
Le-a aşteptat să se aprindă de nă dejde,
ră scolindu-le cu vă traiul şi înteţind focul să le
cuprindă flă că rile şi să nu mai ră mînă nimic,
nimic alt decît scrumul.

256
Pesemne că soba scotea fum, că ci ochii lui Grigore
Panţiru s-au împă ienjenit o clipă .
Aooi, ca întotdeauna cînd voia să -şi
limpezească gîndurile, întrebă rile, mîhnirile şi
hotă rîrile, a apucat creta între degete şi a început
a înşira pe tabla neagră de şcoală , cifre şi semne
cabalistice. Izbea atît de amarnic, încît să reau
aşchii din tibişir, la fiecare nou numă r şi semn.

În pridvorul casei bă trîneşti de la Zapodia, un

vă tă jel de la primă rie aştepta cu un teanc de
hîrtii, să le înmîneze boierului.
Scrisori aduse cu poşta, note telefonice,
convocă ri de la Bucureşti, un ră spuns de la
Dă rmă neşti, de la vechilul Cristache Fă tu. Aşa
sunase porunca domnului primar. Să le
încredinţeze numai şi numai boierului, fă ră a mai
trece prin alte mîini. Mai ales să le ferească de
ochii coanei Smaranda, ca s-o cruţe de anume
veşti, pline de grijă .
De aceea, cînd s-a ivit cucoana în prag, a bă gat
repede vraful hîrtiilor în sîn, a îmbumbat ilicul
deasupra şi peste ilic sumanul.
Cu supusă grabă , a scos că ciula:
— Să rut mîna, coană Smă ră ndiţă ...
— Ce stîrceşti aici?... l-a luat din scurt stă pîna
Zapodiei. N-aveţi destulă treabă la primă rie pe
vremurile aeste cînd şi-a ieşit lumea din fire?
Vă tă jelul se acă ţă de cuvînt, ocolind ră spunsul:
— Chiar că şi-a ieşit lumea din fire, coană ! Ade-
vă rat mai gră ieşti mata...
Smaranda Cumpă tă subţie privirea printre
pleoape:
— Nu mi-ai ră spuns. Ce-aştepţi?
— Pe conu Iordache îl aştept...
— Pentru?
— Pentru nimica. Aşa m-o trimis domnu
primar, că s-aştept...
257
 Bastonaşul de abanos a bocă nit în pardoseaua
pridvorului:
— Ce tot bleotocă reşti acolo, Tă nase? Nu-l fă cu
mine chiar pe Teleleu-Tă nasă , că nu-ţi merge!
Cum te-o trimis primarele, aşa, ca să caşti gura şi
s-aştepţi?... Ră spunde scurt! Ce s-aştepţi?...
— Nimica deosebit, coană Smă ră ndiţă . Zicea că
poate are boierul porunci de dat... Poate de trimă s
vreun ră spuns pe telefon la Piatra, la prefectură ,
la Bucureşti...
— Este vreo ştire cumva? telegramă ? telefon?...
Ai vreo depeşă de la Că liman, de la Tîrnauca, de la
Să veşti?...
— Da unde se află una ca asta, coană
Smă ră ndiţă ? minciuni cu tă rie Tă nasă , împingînd
mai la fund sub suman vraful de epistole şi
telegrame din sîn. Nu-i nici o ştire. Semn că pe-
acolo-i pace bună ..
— Hm! fă cu stă pîna Zapodiei cu neîncredere,
muncită de presimţirile sale. Bună pace, numeşti
tu asta?
— De, coană Smă ră ndiţă !... Unde-or fost
oameni de pace, bună pace a ră mas... Slavă
Domnului!...
Smaranda Cumpă tă clă tină din cap, dar îşi
pă stră gîndurile pentru sine.
Porunci:
— Treci la bucă tă rie, să primeşti un sfert de
pîine cu mă sline şi-un rachiu. Pe urmă , ai să te
înfă ţişezi boierului la canţelarie.
— Vezi mata că ... se codi vă tă jelul.
— N-am nimic de vă zut. Fă ce ţi-am spus eu.
Scurt!
Tă nase, trimisul de la primă rie, a coborît
scă rile să facă înconjurul casei, spre bucă tă rii.
Smaranda Cumpă tă a ră mas un timp pe gînduri,
cu mîna sprijinită în parmacul cerdacului, privind
depă rtă rile albe. Cu toată că ldura caţaveicii de
vulpe de pe umeri, a scuturat-o un fior.
258
 Fă ră pricină , şi-a amintit după -amiaza de astă -
vară , cînd tot aşa se afla ea aici, în pridvor, şi cînd
din senin s-a abă tut asupra lor urgia grindinii, dar
i-a cruţat, oprindu-se la hotarul semă nă turilor de-
atunci.
I-a trecut prin ochi tot fă ră pricină , pisicul mic,
care încă nici nu că pă tase un nume; cum se alinta
el, torcînd şi frecîndu-se de picioarele scaunului;
cum după un ceas, era numai un stîrv urît şi
înecat de ape, cu dinţişorii mă runţi rînjiţi în
curcubeul însenină rilor. Cînd se abat asemenea
urgii, mai ales cei nevinovaţi cad nedreaptă
pradă . S-ar spune că -i o lege a vieţii...
Gîndul i-a fugit la Tîrnauca, la Ada şi la Mariana.
Pe urmă la Că liman, la ginerele-i bolnav. Cele
două mari griji ale sale, într-asemenea ceas, cînd
o mai încercau îndestule altele. Pe urmă , ochii
pă trunză tori au scormonit robotul argaţilor la
grajduri şi la odă ile lor. Toţi îşi vedeau de treburi
în cea mai desă vîrşită linişte, deşi îngînduraţi, cu
mintea parcă în altă parte. N-a cuvîntat proastă
vorbă Tă nase, vă tă jelul de la primă rie, cît e el de
Tă nasă : „Unde-or fost oameni de pace, bună pace
a ră mas!...”
Nu ca la Vlă diţa, de unde i-a sosit ieri Elena Ca-
simir în galopul calului, ca o ţiitoare de haiduc fu-
gă rită de potere, din istorisirile de pe cînd era ea
copilă .
Nu ca la Dă rmă neşti, de unde le-au venit ştiri
de necrezut, mă car că erau de aşteptat.
Acum, în casa cea nouă şi stră ină de sufletul ei,
a pregă tit odă ile calde pentru astfel de mosafiri,
care n-au fost în datina Zapodiei şi a jivalaniei de
vacanţă . Odă i pentru a gă zdui bejă narii acestor
vremuri:
Într-o asemenea încă pere Elena Casimir se
plimbă ca o tigroaică într-o cuşcă prea strîmtă .
Bea cafele, fumează , plesneşte vîjîit cu vă rguţa de

259
că lă rie în vă zduh, încearcă să facă o pasianţă ,
zvîrle că rţile, nu-şi află loc.
Altă încă pere îl aşteaptă pe Damian Cumpă tă ,
de va catadicsi să poftească , după cît e de fudul şi
uscat, chiar cînd îl bîntuie ră splata firii şi
apucă turilor sale.
Dacă ar fi pe dorinţa ei, ar pregă ti tot acolo un
iatac pentru Ada şi fetiţă . Să le ştie la adă post,
pînă la vară , pînă la toamnă , că ci vremurile n-
arată a se ogoi cu una cu două .
Smaranda Cumpă tă a mai cuprins cu ochii aria
ogră zii unde argaţii adă pau vitele, descă rcau o
sanie de fîn, trebă luiau mai cu zor ştiindu-se
vegheaţi de-o aprigă stă pînă — scurt!; apoi s-a
uitat spre dealul coşarelor, la iazul cu ochiuri de
apă sclipitoare în tipsia vînă tă de plumb a gheţii.
Acolo, pe sub să lciile negre, pe-un cal de
herghelie, se ză rea depă rtîndu-se mezinul
feciorilor Cumpă tă , abia ajuns ieri de la şcoala
Iaşilor şi plecat să -şi caute tovară şul de drum,
Petruş Casimir, despre care n-a primit nimeni nici
o veste. De ieri se mistuise fă ră urmă . Nici nu i-au
spus-o aceasta Elenei Casimir. Au lă sat-o să -l
creadă tot la Iaşi. Mulţi se vor mai aflînd în ţara
aceasta, în ceasul acesta de acum, care-şi caută
urmele, unul altuia, se întreabă , aşteaptă ştiri,
tremură unul de grija altuia. Parcă nu-i mai
încă pea ţara! Parcă nu le mai ajungea, cît s-au
risipit şi-şi uită de matcă . Iar Jorj...?
Smaranda Cumpă tă a oftat scuturată de frig în
caţaveica de vulpe pusă pe umeri, care n-o mai
putea încă lzi îndestul.
A poruncit:
— Simioane! Trimete pe Paraschiva cu
putineiul de unt. Şi vezi de viţelul Sîmbotinei!...
Unde ţi-s minţile, de te uiţi la mine, parcă nu mai
pricepi romîneşte?
Simion vă taful a oftat şi el, fiindcă şi minţile
sale erau la necazuri ră să rite peste noapte, după
260
chipul şi asemă narea acestor vremuri. Aflase
despre isprava lui frate-să u, Ion, care a dezlă nţuit
urgia de la Dă r- mă neşti.
Iar această ispravă nu-l dumirea încă deplin. Ar
fi vrut să se repeadă într-acolo. Nu cuteza însă să -
şi ceară învoire. Ar fi vrut mă car să întrebe mai
amă nunţite lă muriri de la vă tă jelul primă riei,
care va fi tras poate cu urechea la telefon, cînd îşi
vorbeau jandarmii între dînşii, dar stă pîna îl şi
luase pe Tă nasă în primire cînd l-a ză rit
întorcîndu-se de la bucă tă rii:
— Ai că pă tat cele de cuviinţă ?
— Da, să rut mîna, coană , şi bodaprosti.
— Atunci intră în canţelarie. Bate în uşă şi
intră !
Tă nase şi-a mă turat firimiturile din musteaţă
cu latul palmei, a tuşit, a bă tut în uşă şi a intrat,
pre- gă tindu-se să scoată din sîn vraful hîrtiilor cu
veşti care nu de bucurie erau.
După o jumă tate de ceas, Iordache Cumpă tă a
ieşit în cerdac întunecat la faţă .
Îl înă buşeau pereţii. Îl înă buşeau veştile. Multe
şi din multe pă rţi. Una mai apă să toare ca alta.
Ginerele de la Că liman bolnav, bolnav fă ră nă -
dejde. Olga îl chema de urgenţă . La Tîrnauca
semne că s-a apropiat şi într-acolo ră zmeriţa, cu
mai crunte ameninţă ri decît în aceste pă rţi, că ci şi
oamenii de- acolo sînt mai sîngeroşi şi mai vîrtos
ştiu a plă ti asupririlor. Voicu Cojan îl chema să -şi
ia fata şi nepoata, să le aducă la Zapodia, ca să se
simtă cu mîi- nile mai libere. Nu uita a aminti însă
şi despre vagonul de orzoaică pe care-l aştepta.
De la Senat, altă convocare telegrafică , din partea
grupului lor, pentru a încerca o ultimă intervenţie
pe lîngă guvern, în ceasul al doisprezecelea. O
poliţă semnată de Jorj cu numele să u şi protestată
de-o bancă din Iaşi. Prefectul care-l pofteşte
neapă rat la Piatra pentru o consfă tuire unde
cuvîntu-i şi povaţa erau aşteptate îndeopotrivă
261
mă sură de proprietari şi autorită ţi şi de unele
delegaţii ţă ră neşti. Un ră vaş de la Cristache Fă tu,
rugîndu-l respectuos să se abată pe la Dă rmă neşti
şi să -l convingă pe Damian a pă ră si satul unde se
află în primejdie. Ş i colac peste toate, telegramă
de la Paris, de la Octav Udrea, rugîndu-l şi acela să
ia legă tură cu ţă ranii de la Stă nişoara şi să le
împă rtă şească hotă rîrea sa de a le arenda lor
moşia în urma evenimentelor din ţară , pe care le-
a aflat din ziare. Din ziarele de la Paris.

262
 Aceasta, între toate, ar fi fost poate singura
veste cu litere mai puţin negre. Venea însă şi ea
tîrziu. Ş i chiar la timp să fi fost, nu era o veste de
alinare pentru el şi ai să i, de aproape, ci pentru
alţii.
Iordache Cumpă tă îşi frecă apă sat de cîteva ori
obrazul cu palma, de la frunte în jos, pînă la
barba-i lată , ca şi cum ar fi încercat aşa să smulgă
şi să lepede semnele posomorîtelor mîhniri adînc
să pate pe chipul mai îmbă trînit în trei zile.
Chibzuia cum să se împartă la toate. Ş i cum să -şi
cruţe tovară şa bă trî- neţelor, de amarurile cîte-o
mai pîndeau.
Luă aminte că straşinile au început să picure.
Cu soarele acesta, pînă la sfîrşitul să ptă mînii se
duce ză pada tîrzie şi se dezgheaţă pă mintul.
Altă dată atît ar fi fost destul, ca toate gîndurile-
i să se adune la treburile de plugă rie. Acum,
dezmor- ţirile primă verii n-au mişcat nimic în el.
După cum nu-l mai încă lzeau nici razele calde.
Se hotă rî, dînd puternic glas argaţilor:
— Chemaţi-l pe Gliga! Să vie Toader!
Moşneagul s-a înfă ţişat din uşa grajdului,
gră bind cu un că pă stru în mînă , cum l-a apucat
vremea.
— Porunca, coane Iordache.
— Pregă teşte sania!
— Sania cea mică , cu Zarif?
— Sania cea mare... Nu! Nici aşa! Sania coanei
Smă ră ndiţa, cu Izabei şi Harapu...
Toader Gliga tă lmă ci porunca după
cunoştinţele sale, întrucît numai arar pleca
boierul cu echipagiile de zile mari ale cucoanei:
— Mergem la gară , coane Iordache?... Primim
pe cineva?...
— Mergem la Dă rmă neşti, Toadere. Ai grijă de
pledurile cele moi şi de blă nuri.
„Aha! — se dumiri moşneagul. Mergem s-
aducem în puf şi-n să culeţe de blă niţă ciolă naşele
263
îmbă lsă - matului de conu Damian!” Drept care s-
ar fi lepă dat de bucuria drumului cu stă pînul să u,
trecînd mîna unuia dintre cei doi vizitii, Ilie
Hodorariu ori Vasile

264
Uscatu, mai în putere şi mai învă ţaţi cu nacafalele
boiereşti, ca şi cu nacafalele armă sarilor tineri şi
focoşi.
— Se află şi Vasile aici, coane Iordache... Ş i Ilie...
— Ţ i-am poruncit ţie să pui caii, nu altuia!...
Auzi dumneata? Se află şi Vasile... se află şi Ilie...
Parcă asta tu trebuie să mi-o spui ca s-o ştiu!...
Bine vă face coana de vă muştruluieşte: scurt!
Scurt, să -mi fii în cinci minute cu sania trasă la
scară !...
— Înţă les, coane Iordache...
Mai înţelegea el, Toader Gliga, prea bine, fă ră s-
o spună , că stă pînului îi plă cea să facă drumurile
de ţară cu dînsul, fiindcă aşa le fă cuse din tinereţe
şi fiindcă amîndoi cunoşteau locuri, împrejură ri şi
timpuri de alţii uitate.
A gră bit deci să împlinească porunca... Iordache
Cumpă tă a mă surat cerdacul lung de la un capă t
la altul, oprindu-se în pridvor şi ciocă nind cu
degetul în lemnul stîlpilor, netezindu-şi
îngîndurat barba, mereu adîncit într-o mai
potrivită împă rţire a drumurilor care-l chemau
într-atîtea pă rţi.
— Dar ce-i cu Toader, de înhamă caii la sanie?
întrebă Smaranda Cumpă tă , apă rută pe neauzite
la spatele să u. Unde-o mai porneşti?
Bă trînul s-a întors. încet, învă luind-o cu
privirea lui decolorată şi blajină , cercînd a zîmbi.
— Mă iei şi pe mine cu scurt, Smă ră ndiţo?... Să -
ţi prezint atunci cu supunere raportul!... O
pornesc dintru-ntă i la Dă rmă neşti să -ncerc a-l
aduce aici pe Damian.
— Dintru-ntă i?
— Da, dintru-ntă i!... Pentru că după -masă am a
face un drum la Piatra şi la noapte am de gînd a
ajunge la Că liman...
Smaranda Cumpă tă îl iscodi cu ochii ageri, ridi-
çînd în sus obrazul încreţit de cute mă runte şi
fine:
265
 — Ai cumva vreo ştire de la Olga?
— Nimic, frate... Mă abat pe la Că liman, numai
în drum spre Bucureşti.

266
 — Nu mai ispră veşti cu Bucureştii dumitale!
— Mă chiamă datoria, frate!... Cum să
ispră vesc? Trebuie să fiu neapă rat acolo. Poate s-
or fi deschis de trei zile încoace şi ochii celor care
nu vedeau!... Mai trag apoi nă dejde a mă înlesni să
mă reped şi la Tîrnauca...
— Ai vreo veste cumva de la Ada?
— Nimic, Smă ră ndiţo... Ce veste? Te-ai simţi
oare mai bine s-o ştii pe Ada şi pe copilă , aici? Aşa
ai avea mai multă linişte?
— Linişte?... Nu vezi dumneata că liniştea a
pierit din ţara romînească ?... Din a cui pricină ?...
Oameni ca Damian al dumitale, ca Voicu, acel
Octav Udrea, una ca Elena... Toţi, într-un fel ori
într-altul...
— Mai sînt, frate! oftă , încuviinţînd mai mult
pentru sine Iordache Cumpă tă . Mai sînt şi alţii,
prea destui! Mai mulţi, mai mari şi mai vinovaţi,
pe care-i vă d şi-i aud eu în fiecare zi, acolo, la
Bucureşti...
— Ş i pe care te duci dumneata cu mare
neră bdare, să -i mai vezi şi să -i mai auzi! Că nu
încap ei o dată pe mîna mea, să le-ară t eu şmotru!
scurt!
Toiegelul de abanos a lovit sonor în duşumeaua
pridvorului. Altă dată , pe Iordache Cumpă tă l-ar fi
înveselit straşnic închipuirea să -l vadă pe
Laurenţiu Sarandà şi pe Jack Medoveanu și toate
beizadelele cantacuziniste încă puţi la şmotrul
Smă ră ndiţei sale. Acum, a zîmbit cu tristete:
— Lasă -i frate, că a intrat şmotrul ţă rii în ei!...
Am nă dejdea că s-or deştepta, acum cînd ţin cum-
pă na în mînă să cîntă rească plini de că inţă faptele
lor într-o balanţă , şi roadele acelor fapte, în
balanţa cealaltă ...
— Aşteaptă ş-ai să vezi. Pare-mi-se că tot nu-i
cunoşti destul! rosti Smaranda Cumpă tă , pungind
buzele subţiri a scîrbire. Acuma, lasă -i pe dînşii la
cumpă na mai dreaptă cu care le-o mă sura şi le-o
267
plă ti Domnul cel de sus; iară dumneata, hai să pui
ceva în gură , înainte de a porni pe cele drumuri
de unde nu te mai culegi...
— Nu, Smă ră ndiţo!... Pe ziua de azi, n-ar primi
gura mea nici sfînta nafură ...
Vorbind, Iordache Cumpă tă a ridicat cu o
mişcare înceată de uriaş ocrotitor haina de blană
lunecată de pe umă rul tovară şei sale de viaţă . A
potrivit-o la loc; ră mînînd cu palma mai departe
sprijinită uşor pe umă rul fă pturii puţintele la
trup, privind-o în ochi, aşa cum a mai stat el şi
astă -vară , în acelaşi loc, cînd îi împresurase urgia
grindinei.
— Tu ai ceva, Iordă chel... Ai primit o veste pe
care mi-o ascunzi
— Nimic, frate... Dacă -ţi spun că nimic...
Ochii însă s-au desprins de la obrazul
chinuitelor cute de îngrijorare şi Iordache
Cumpă tă a privit în altă parte, peste dealurile cu
ză pezile scă ldate în soarele primă vă ratic, că ci nu
era învă ţat a vicleni adevă rul, chiar cînd o fă cea
din milostivită cruţare.

La ră scrucea drumului, din sanie, Iordache

Cumpă tă porunci deşteptat din gîndurile sale:
— Ceală , bre!... Ceală , Toadere, la Stă nişoara!
— Mergem şi la Stă nişoara? se miră Toader
Gliga, strunind hă ţurile şi cotind la dreapta.
— Mergem şi la Stă nişoara, ca să ispră vim mai
întîi cu ale altora...
Moşneagul a vorbit, fă ră să se întoarcă pe jumă -
tate ca de obicei, fiindcă armă sarii tineri şi jucă uşi
îi dă deau de furcă :
— Apoi, coane Iordache, după cum umblă
vorba prin sat, au ispră vit alţii la Stă nişoara,
înainte de a te mai aştepta pe mata!... Cică a fost
268
pră pă dul pă mîntului... Pe alde domnu Nolică
Gaşpar l-a dus pe targă la spital, la Roznov... Pe
ceilalţi, după ce i-a scuturat bine, i-o încă rcat şi i-
o trimes în lumea lor... Cum spunea romînul de
acu trii zile, la gară , cînd ai venit
mata... S-o apucat oamenii să hă ituiască arendaşii
care le-au stors lor vlaga şi le-au luat pînea de la
gură ...
— Mai hă ituiesc dînşii acu şi pe alţii, Toadere!
Pe stă pînii moşiilor, care nu s-au dovedit a fi din
mai bună urzeală omenească . Ceea ce-i alt semn.
— Asta-i cu adevă rat... recunoscu Toader Gliga.
Dar s-a stă pînit a-şi rosti mai departe gîndul.
O postată de drum hă ţui armă sarii, gră ind
numai cu dînşii. Pe urmă , iară şi nu-şi putu stă pîni
gura:
— Te gîndeşti, mata, coane Iordache?... Tot aşa
fă ceam noi drumul ista, astă -vară , după urgia de
ploaie cu chiatră , care-o calicit tă te satele de
giur-împregiur... Ş i tot aşa, Zapodia matale a fost
cruţată de pră pă d şi noi mergeam să vedem
numai ce le-o fost dat altora să pă timească ... Se
chiamă că mata te-ai îndurat atunci ascultînd
semnul cerului şi-ai scă pat oamenii de la pieire.
Alţii nu!... Ceea ce acum plă tesc cu sîngele şi cu
avutul lor...
— Ce tot vorbeşti tu, Toadere?... Dreptul de a
plă ti oamenilor după faptele lor, îl are numai
Domnul cel de sus! Nu alţi oameni... Fiindcă omul
e supus greşelii şi ră tă cirii. Bune-s şi drepte-s,
toate cîte se petrec?
— De!... a fă cut Toader Gliga cu îndoială . Ce ră s-
puns ai aştepta mata de la o minte proastă ca a
mea?... La asta puteau să se gîndească alţii mai
din vreme. Iaca, bună oară boierii cei care-au fă cut
Ispozîţîa de astă -vară , unde-am belit şi eu ochii şi
mă minunam!... Gînditu-s-au atuncea că le-a venit
vremea să facă într-o giumă tate de an şi o
Ispozîţîe a revoluţiei?... Nu? Cum îi spuneam şi lui
269
conaşu Andrian. Se dă deau de-a berbeleacu la
vale şi se bucurau, veselindu-se care nu se mai
află ... Ş i doară de pe-atuncea erau semne...
— Iar începi cu semnele tale? se suci stă pînul
Za- podiei în pleduri. Mînă ! Dă -i drumul, că mi-i
timpul mă surat!...

270
 Toader Gliga a îndemnat caii la trap întins.
Cîmpurile acoperite de ză padă , ară tau pe
alocuri pete zvîntate, pe unde se ivea colţul verde
şi fraged al grîului semă nat din toamnă . Iordache
Cumpă tă nu-şi opri ochii să -l aline această
privelişte.
Lucrau în el spusele slugii vechi şi de credinţă .
Se potriveau în pă reri. Numai că nu-i fă cea
plă cere să audă aceste pă reri, din gura argatului..
Faţă de argat, cumpă na sa atîrna că tre balanţa
stă pînitorilor de pă - mînturi, cu toate greşelile şi
pă catele lor.
— Să -ţi mai spun eu una matale, coane
Iordache...
— Ei? Zi-i!...
— Îţi mai aduci mata aminte de Tudose a lui
Ion Vasile Gă luşcă ?... Romînul acela care ră cnea
de parcă -şi pră pă dise minţile cînd l-ai chemat şi i-
ai spus mata, după pustiirea ogoarelor de astă -
vară , că te-nduri, coane Iordache, a da
Ză podenilor lanul cu pă puşoi din Ră diul lui
Cumpă tă ?... S-o întîmplat asta, tot atunci, cînd
mergeam ca acuma la Dă rmă neşti și la
Stă nişoara... Parcă -l vă d şi-l aud... Amarnic mai
ră cnea şi nu-i venea lui să creadă ! Ş-au să rit
oamenii buluc din ogoareţe lor hrentuite şi
chisate de chiatră , socotindu-l că de deznă dejde a
înnebunit, nu că strigă de bucurie... Mai ţii mata
minte?
— Bine... Îmi amintesc! mă rturisi Iordache
Cumpă tă fă ră deosebită plă cere, fiindcă îndepă rta
facerile sale de bine ca pe nişte slă biciuni, şi nimic
altceva, ruşinat parcă de ele. Ce-i cu acel Tudose?
— Asta vroiam eu să ţi-o spun matale, coane
Iordache!... Îl întîlnesc ieri, pe sub seară , în sat.
Aduna oameni...
— Cum bre, cum aduna oameni?
— Iaca bine! Îi aduna, chip ca să vadă şi să se
sfă tuiască cu dînşii, cum ră mîne cu Revoluţia.
271
 — Ce vorbeşti tu, bre Toadere? se minună
stă pînul Zapodiei. Ce revoluţie? V-o apucat şi pe
voi ieşirea din minţi?...
Toader Gliga clă tină din cap, bucuros că o
adusese bine din vorbă .
— N-ave mata grijă , coane Iordache!... Dară
spunea Tudose: oare nu-i de datoria Ză podenilor
să sară într-ajutorul altora, cînd îi vede la nă caz?...
Aşa că s-au sfă tuit cîţiva, să meargă şi să dea mînă
de ajutor la Roznov, la Hîrtop, la Girov, unde s-
arată nevoie... Mă tem că el o şi plecat cu-o ceată ,
des-de-dimineaţă ...
— Cum, frate? urmă a se minuna Iordache
Cumpă tă . Se vede că li s-o urît oamenilor de la
mine cu binele.
— Asta le-o spuneam şi eu, coane Iordache!...
Dară vezi mata, iar mă -ntorc şi zic: Poate că nici
judecata lor nu-i din cele mai proaste! Se chiamă
că dacă -i Revoluţie, cum să lipsească ei de la
strigarea ţă ră nească pentru dreptate?... Dacă se
face o numă ră toare la sfîrşit, pe drept cuvînt: Da
tu, unde-ai fost? Ce-ai fă cut? De ce-ai lipsit?...
Ră mîn atuncea Ză podenii pe dinafară ?... Ră mîn!...
— Toadere!
— Poftim, coane Iordache!
— Mi se pare că am să te dau jos de pe capră şi
am să pun eu mîna pe hă ţuri, ca să te trimit la Re-
voluţia voastră !... Ţ i-ai ieşit şi tu din minţi?...
Toader Gliga se apă ră de asemenea nedreaptă
bă nuială :
— Eu, coane Iordache?... Parcă eu de la mine le
spun? Vorbesc şi eu ce vorbesc oamenii. Cum am
cumpă rat-o, aşa o vînd!... Iară cei pe care i-a
apucat nebuneala cu adevă rat, se duc departe de
Zapodia să şi-o ră corească . N-ai vă zut mata că nici
de Lipa Peisă h nu s-o legat nimeni?
— Cum să se lege de Lipa Peisă h, bre Toadere?
De pe ce lume vorbeşti?... Lipa nu-i ovrei pă mîn-
tean? dreptaş? cu decoraţie din ră zboiul de la
272
77?... N-o luptat el în companie la tnine, sub
comanda mea?... Că numai de-atîta l-am chemat
eu, pe cheză şia mea, să se aşeze în Zapodia... Asta
n-o ştiţi?
— O ştim, coane Iordache. O ştie tot satu, că
doar ţine breveatu de decoraţie în cadră poleită la
vă zu

273
tuturor, deasupra breveatului de crîşmă ... Numai
că nu de asta l-au lă sat oamenii pe dînsul în pace...
Ca să nu te supere pe mata... De-atîta! Altminteri,
îl scuturau o ţîră de barbă , cu toată decoraţia şi
breveatu lui, cum n-au scă pat alţii care-s romîni
get-beget. Aşa-s vremurile, coane Iordache!
— Curm-o! Pune lacă t gurii şi mînă ! porunci
posomorît Iordache Cumpă tă .
Nici aceste judecă ţi ale argatului nu-i erau pe
plac, tocmai fiindcă scormoneau alte îndoieli din
el.
— Trecem prin sat, coane Iordache, ori de-a
dreptul la curte? întrebă Toader Gliga, strunind
caii.
— La curte, de-a dreptul, că mi-i timpul
mă surat.
Iordache Cumpă tă a aruncat o ochire asupra
satului cu bordeiele calice şi slute, sub
acoperişurile negre de paie. Omă tul se topise în
cea mai mare parte.
Astfel satul era încă mai urît şi pă rea mai
cufundat în tică loşie. Şi nici suflare.
Numai după ce le-a cercetat cu ochii pe toate
cele de-aproape, clă tinînd din cap şi ţistuind din
buze cu dezaprobare: ţîţî! stă pînul Zapodiei
întoarse privirea şi spre curtea ră posatului să u
prieten, Lupache. S-a ridicat în picioare între
pleduri.
— Cum, bre Toadere?... întrebă . Au dat şi foc?
— Dat-au şi foc, coane Iordache. Precum se
vede...
Printre pomii negri şi noduroşi ai livezii, se
ză reau zidurile fă ră acoperiş, mai fumegînd încă .
Sania a cotit pe drumeagul îngust, cu ză pada şi
glodul fră mîntat de paşi.
— Parc-o trecut pe-aicea un tamazlîc de gite!...
se miră Toader Gliga, abă tînd sania peste
marginea şanţului, în ră mă şiţa coamelor de omă t
netopite, să nu mai scrîşnească tă lpile pe
274
pă mîntul gol şi prundiş. Tamazlîc de gite, coane!
Ş i urdiile lui Han-Tataru, coane Iordache!...
Se minună şi el ţistuind din buze ca şi stă pînu-
su: ţîţî! Că ci umblînd mereu împreună , din ce în
ce se asemă nau mai mult la grai, la judecă ţi, la
miră ri.

275
 Cînd au pă truns printre cei doi stîlpi de piatră ,
pe unde a fost odată poarta, nu s-a ivit nimeni la
sunetul zurgă lă ilor. Un cîine a lă trat şi a fugit, cu
coada între picioare, schelă lă ind, mă car că nu-l
lovise nimeni. Apoi, din cotlonul lui, începu a urla
a pustiu.
Iordache Cumpă tă a coborît, crîncenîndu-se de
priveliştea pustiirii. Geamurile sparte ară tau
numai gratiile negre de fum. Uşile desfundate.
Acoperişul ars, cu tabla sfîrlogită de pîrjol, cu
grinzile scufundate. Hîrtii arse zburau fîlfîind
suflate de vînt. Pretutindeni pă mîntul chirfosit de
paşi, glodul clisos amestecat cu tă ciuni, cu aşchii
de mobile pîrlite, cu hîrburi.
Pe treptele unde apă rea prietenul tinereţii,
Lupache Udrea, cu pă rul şi cu barba vîlvoi, bă tînd
din palme la slugi şi strigînd bucuros: „Cine ţi-o
dat ţie în bobi, mă i frate Iordache?” — acum o uşă
smulsă din uşori, pră vă lată de-a curmezişul, pe
jumă tate arsă ...
— Este şi sînge! Sînt urme de sînge, aicea pe
scă ri şi pe zidul canţelariei!... descoperi Toader
Gliga, clă tinînd din cap şi fă cindu-şi cruce.
Doamne fereşte de urgia omului, că -i mai
cumplită decît cea a cerului, de astă -vară !...
Iordache Cumpă tă nu-l auzea.
Împins de-o amară scormonire a amintirilor,
pă şi peste uşa arsă şi, peste prag, înlă untru, unde-
l aştepta altă dată primitoare casa prietenului din
tinereţe. Acolo unde-l întîmpina Ilenuţa Udrea, în
rochia lungă , neagră , încinsă întotdeauna cu
acelaşi lă nţug subţire de argint.
Zidurile mai fumegau încă . Mocneau ici-colo,
că rbuni în capete de grinzi înfundate în perete.
Prin spă rturile tavanului şi acoperişului, se
ză reau bucă ţi albastre de cer.
— Mă i frate Iordache, cine ţi-a dat ţie cu bobii?
Ia vino-n braţele mele, mă i frate Iordache!...

276
 De ce-şi închipuia el astă -vară , că fosta casă a
lui Lupache Udrea a ajuns la ultima margine a
pustiirii şi că derii, cotropită de arendaşul Nolică
Gaşpar, cu Zîna şi cu pruncii lui, care se holbau cu
gîturile lun-

277
gite la dînsul? Exista ceva şi mai ră u. Nă ruirea de-
plină . Ruinele peste care mîine va sufla vîntul, să
spulbere şi cenuşa.
A încercat să intre în încă perile oblonite de
astă - vară , unde se aflau atunci strînse şi lă sate
pradă mucegaiului, întunericului, moliilor,
umezelii, tot ce-a fost legat de viaţa lui Lupache şi
Ilenuţei Udrea; tot ce-a fost înviat o clipă şi apoi
pă ră sit de stră ina cea de la Marea cea mare,
Anne-Marie Udrea. Ş i aici numai că rbune şi
scrum. Negrele ziduri. Nefireasca tă cere.
— Mă i, frate Iordache, cine ţi-a dat ţie cu bobii?
Iordache Cumpă tă a scos pă lă ria ca într-o
capelă nă ruită şi arsă de ţintirim, ştergindu-şi
broboanele de pe frunte.
Prietenii tinereţii sale mai muriseră o dată , a
doua oară , acum, cînd vă paia le-a mistuit orice
urmă din că minul unde s-a petrecut viaţa lor;
icoanele, jilţurile cu lemnul de nuc lustruit de ale
lor mîini, o carte, albumele cu fotografii
decolorate, mescioara cu oglindă a Ilenuţei Udrea,
nimicurile sertarelor, panoplia cu armele de
vînă toare ale lui Lupache, cleştarul unei subţiri şi
înalte glastre de flori, pe care Ilenuţa o dă dea
întotdeauna la o parte cînd vorbea, ca să -i vadă
ochii. Toate hîrburi, tă ciune şi scrum.
— Haide, Toadere! Nu mai avem ce că uta aici!...
rosti cu glasul amar Iordache Cumpă tă , după ce-a
pă şit pragul pîrjolit şi a ieşit la soare din
lugubrele hrube.
Toader Gliga se înă lţase însă pe capra să niei, să
privească printre pomii livezii, cu palma streaşină
ochilor. A spus:
— S-arată a veni într-acoace nişte jandarmi. Îi
aşteptă m, coane Iordache?
— Pentru care ispravă ?... Să mergem!
— Mai aduc cu dînşii şi oameni... Adică un om
şi-o femeie... O fată , parc-ar hi!...

278
 — S-aşteptă m, atunci!... se resemnă Iordache
Cumpă tă , îndreptîndu-şi ochii spre scheletele
negre

279
şi ruginite ale maşinilor de care se afla atît de
fă los Lupache Udrea şi ză ceau acum pe jumă tate
îngropate în pă mînt, printre scaieţii uscaţi şi
tufele urîte din fundul ogră zii.
Ele singure ră mă seseră aşa cum le-a lă sat astă -
vară . Cum durau de ani şi de ani. Scheletele reci
de fier, ale unor maşini reci de fier.
S-a întors. Sunau apă sat paşii jandarmilor. Cel
cu gradele de fier pe umă rul mantă lii, se înfă ţişă
pocnind că lcîiele:
— Tră iţi, domnule senator! Am onoare să mă
prezint sergentul şef de post, Popescu Teodor.
Stau la dispoziţia dumneavoastră !
— N-am nimic a dispune... vorbi Iordache Cum-
pă tă , cu ochii la moşneagul şi la fata care stă teau
la o parte, în paza celuilalt jandarm, pă strînd
privirea umilă în pă mînt.
Voia să -şi amintească de unde-i ştie, fiindcă
amîndouă chipurile îi erau cunoscute.
— N-aveţi nimic a dispune?... repetă sergentul
şef de post, dezorientat, poate în nă dejdea că mai
trecînd o dată cuvintele prin gură , se va pă trunde
de înţelesul lor. Am crezut... V-am vă zut sosind şi
ne-am gră bit a ne înfă ţişa. Venind într-acoace, am
surprins aceşti indivizi... Se strecurau prin
marginea livezii, de la pră dat. Nu încape nici o
îndoială că au participat la devastare. Nu i-am
surprins asupra faptului, dar i-am surprins cu
corpul delict...
Toader Gliga lungise gîtul, cu hă ţurile uitate în
mînă . Cumplit îl uimea întorsă tura şi iuţeala de
vorbă a sergentului şef de post, Popescu Teodor!
Senatorul Iordache Cumpă tă pă rea mai puţin
impresionat. A întrebat, fă ră prea multă
curiozitate:
— Despre ce e vorba?
— Legă turile de faţă , pe care le duceau fă ptaşii
în spate. Produsele jafului.

280
 — N-am furat nimica, coane Iordache! vorbi
fata ridicînd ochii şi izbucnind îndată în plîns. Am
strîns nişte lucruri...
— Cum vedeţi, le-a strîns. N-a furat! zîmbi ser-
gentul şef de post, cu superioritatea unei
încercate experienţe. E o fată strîngă toare,
domnule senator!
Domnul senator se luminase însă la faţă ,
apropiin- du-se de copilă .
— Nu eşti tu cumva una din cele şă pte fete
potcovite ale lui Alecu Faraon?
— Da, coane Iordache! mă rturisi copila,
ridicînd ochii, cu o înviorare de zîmbire printre
suspine. Fră sina lui Alecu Faraon. Una din cele
şă pte gîşte potcovite a tă tucă i, cum ne spuneai
nouă , mata şi coana Smă ră ndiţa.
— Ş i tu, nu-i fi cumva Farcaş, vizitiul
ră posatului Lupache? se întoarse Iordache
Cumpă tă şi spre moşneagul cu straiul zdrenţă ros.
— Ha? fă cu fostul vizitiu, ducînd palma ghioc la
ureche.
— Îi surd, coane Iordache! Nu-nţă lege. Da el
îi!... Farcaş, cel care mîna patru cai înaintaşi de se
crucea tot ţinutul Neamţului, cum spune tă tuca. Îl
cunoaşte şi moş Toader Gliga... Nu, moş Toadere?
Fră sina lui Alecu Faraon vorbea cu însufleţire,
uitînd cu totul situaţia sa de jefuitoare surprinsă
cu corpul delict în cîrcă .
Iordache Cumpă tă o dojeni cu blîndeţe, mai
mult mirat decît indignat:
— Ş i cum te-ai apucat tu, Fră sino, să jă fuieşti de
la casa foştilor tă i stă pîni?... N-ai slujit tu astă -
vară , la conu Octav?
— Am slujit, coane Iordache, dară de furat, n-
am furat... Tocmai fiindcă am slujit, am crezut de
datoria mea a strînge cele ce le vedeţi...
Sergentul şef de post, tras la o parte, asculta
clă ti- nînd din cap şi ră sucindu-şi musteaţa, sub
care stă ruia surîsul atotştiutor.
281
 — Cum. copchilă hă i? o mustră mai departe
Iordache Cumpă tă . Despre ce datorie vorbeşti
tu?... După ce că n-aţi avut milă de avutul
stă pînilor, ai mai gă sit

282
de cuviinţă să şi pră zi? Şi după ce-ai pră dat, mai şi
nă scoceşti asemenea poveste gogonată ?...
— Că nu-i poveste gogonată , coane Iordache!...
Îţi giur matale pe ce am mai scump. Pe tă tuca şi
pe mă muca... Numai uită -te mata la mînele
mele!...
Fră sina lui Alecu Faraon ară ta degetele
îndemînate la împletitura de fină dantelă ,
învă ţată de la Anne- Marie Udrea. Acum degetele
erau arse şi sîngerate, beşicate, umflate, purtînd
aproape aceeaşi pecete ca mîinile lui Alecu
Faraon.
Domnul senator s-a încrîncenat.
Sergentul şef de post privea cu nepă sare, sucin-
du-şi musteaţa castanie.
— Le vezi mata, coane Iordache? întrebă copila,
din nou cu lacrimi în ochi.
— Le vă d. Ş i ce-i cu asta?...
— Asta-i mă rturia mea, coane Iordache, că n-
am furat, să duc acasă şi s-ascund... Ieri, cînd am
vă zut că începe casa să ardă şi că se pră pă desc
scumpeturile care-i erau dragi cucoanei
Anamaria şi lui conu Octav, m-am apucat să
smulg focului ce s-a mai putut smulge... Cu mînele
aieste ră scolind în tă ciuni şi-n cenuşă , le-am scos
şi le-am strîns în legă turi... Pe urmă le-am tot
ascuns colo, în dosul magaziilor... Ş i azi, l-am gă sit
pe moşu Farcaş horhă ind pe-aicea şi l-am rugat
să -mi deie o mînă de agiutor să le punem pe toate
la adă post, că mă car atîta să mai gă sească boierul
Octav şi coniţa Anamaria, cînd s-or întoarce de la
Marea cea mare... Aista-i tot pă catul meu, coane
Iordache... Sîntem fete să race, lipite pă mîntului,
da nu neam de hoţi! Uită -te şi mata, dac-aiestea-s
lucruri pe care să le fure una ca mine?
Spunînd, Fră sina lui Alecu Faraon a
îngenuncheat în hlisa sleită , desfă cînd legă turile
şi scoţînd la iveală cu degetele ei arse şi beşicate
corpurile delicte. Albumuri cu scoarţe de piele
283
sfîrlogite, şaluri pe jumă tate mistuite de foc,
cîteva că rţi, o evanghelie legată în pergament cu
cheotori de metal galben, o iconiţă înnegrită de
fum, o cutie pă trată de pluş (cutia de

284
lucru, cu aţă şi igliţe a Ilenuţei Udrea, îşi aminti
Iordache Cumpă tă , mai ammtindu-şi cum îi era
întotdeauna nedespă rţită ală turi, în fundul
divanului, cînd soaţa lui Lupache se aşeza acolo,
împletind, ca s-asculte taclalele bă rbaţilor cu un
zîmbet indulgent), o miniatură ovală , un cuţit de
vînă toare cu mînerul dintr-un picior de că prioară ,
un lă nţişor de cingă toare, scrisori în plicuri de
pală hîrtie...
— Apoi aceste-lucruri aveam eu să le jă fuiesc,
dacă era vorba de jă fuit? întrebă fata, ridicîndu-se
în picioare şi adresîndu-se sergentului şef de
post.
Sergentul s-a încruntat, ordonînd ră stit:
— Strînge! Ş i tacă -ţi gura!
— Coane Iordache! se rugă Fră sina lui Alecu
Faraon, cu ochii înotînd iară şi în lacrimi. Coane
Iordache, judecă şi spune şi mata...
Iordache Cumpă tă a poruncit şi el, însă cu alt
mai blajin glas:
— Strînge!... Strînge-le şi le pune toate în sanie.
Am să le pă strez eu, ca să le încredinţez celor de
drept, cînd va fi timpul.
— Domnule senator, înaintă un pas, sergentul
şef de post. Totuşi, de corp delict avem nevoie,
pentru a dresa actele.
— Ce acte?
— Actele cuvenite, domnule senator. Ca să
trimitem indivizii cu ele, din post în post, la
Piatra.
Iordache Cumpă tă atunci privi mai atent la
şeful postului de jandarmi din Stă nişoara. Era un
om îndesat, proaspă t bă rbierit, dezgheţat şi cu
ochii vii, energici. Pă rea deplin convins de
îndatorinţele sale.
— N-ai să dresezi nici un act... vorbi moale,
domnul senator.
— Ordonaţi?

285
 — N-ai să dresezi nici un act. Iar indivizilor le
dai drumul. Pe garanţia mea. Doresc să nu fie
supă raţi cu nimic.
— Domnule senator, încercă m să ne facem
datoria.
— Se vede, constată domnul senator, ară tînd
spre ruinele fumegînde şi negre. Se vede cum aţi
încercat şi ieri, şi cum aţi izbutit...
— Ce puteam face, domnule senator? Sîntem
numai doi oameni şi era un sat întreg. De o
să ptă mînă aşteptă m întă riri pentru pază ... Ni se
fă gă duieşte din ceas în ceas... Eu sînt stră in şi nou
aici, într-un sat de disperaţi şi de tică loşi. Execut
ordinele pe care le primim! L-am arestat şi l-am
trimis sub pază pe învă ţă torul Dobruşca.
— L-aţi arestat şi l-aţi trimes sub pază pe
învă ţă torul Dobruşca?... Acesta aţi gă sit că era
lucrul cel mai bun de fă cut?
— Un instigator, domnule senator. De altfel, aşa
am primit ordin.
— Foarte nimerit ordin. Dacă instigatorul Do-
bruşca, pe care-l ştiu om de omenie şi cu
autoritate în sat, dacă s-ar fi aflat el ieri aici, nu se
întîmplau toate cîte le vedem. Nu crezi?
— Poate, domnule senator.
— Nu poate. Fă ră îndoială !...
— N-avem nici o vină , domnule senator. Execu-
tă m ordinele care ne vin de sus. În mă sura în care
se pot executa. Că ci îmi permit a vă informa că se
bat cap în cap aceste ordine. La fiecare două zeci
şi patru de ore, primim mă car un ordin care
anulează altul din ziua precedentă .
— Cunosc.
Iordache Cumpă tă se pregă ti să urce în sanie.
Sergentul şef de post salută , lovind că lcîiele.
— Tră iţi! Vom raporta despre vizita
dumneavoastră în comună şi deciziile pe care ni
le-aţi transmis.

286
 — N-ai să raportezi nimic. Vedeţi-vă de
datorie!.., Tu pleacă , Fră sino.
— Să rut mîna, coane Iordache... se repezi
Fră sina lui Alecu Faraon să -i cuprindă palma.
— Lasă , copchilă ... Tă tîne-tu, ce face?
Fră sina s-a uitat la jandarmi şi a tă cut. Au tă cut
şi jandarmii.

287
 — Ş i tu, Farcaş, ce mai stai? Pleacă ...
— Ha?
— Pleacă ! Ţ ine cinci franci de parale, că mult
m-ai purtat tu cu patru cai înaintaşi, cînd erai om,
nu umbra de-acuma...
— Ha?
Domnul senator s-a urcat în sanie, înfă şurîndu-
şi pledurile pe picioare.
— Mînă , Toadere. Dă -i drumul!... Ră mîneţi cu
bine...
Nu s-a mai întors, să fluture mîna pustiului,
cum o flutura odinioară spre capul scă rilor, de
unde îl petreceau cu ochii Lupache şi Ilenuţa
Udrea.
Cînd au dat în drumul cel mare, Toader Gliga n-
a întîrziat a împă rtă şi stă pînului gîndurile sale.
— Eu zîc, coane Iordache, că astă -noapte s-au
ră sucit în mormînt, să racul conu Lupache şi
să rmana coana Ilenuţa!... Ce mai zarvă şi viaţă ne-
aştepta pe noi aicea, acu două zeci şi cinci,
două zeci de ani! Mata sus, cu boierii; eu cu Farcaş
şi ceilalţi, la odaia de lîngă grajduri. Ş i-acuma?...
Acuma a ră mas Farcaş să tot strige ca un huhurez
în nişte pustiuri nă ruite: Ha? Ha?... L-ai auzit
mata?... Huhurez, să -ţi faci cruce dacă l-ai auzi
noaptea: Ha? Ha?
— Mînă , Toadere, că nu ne-ajunge ziua pentru
cîte avem noi de ispră vit azi.

Pe uliţele Dă rmă neştilor, un singur om n-a

ră să rit la trecerea să niei, cu toată argintia
chemare a zurgă lă ilor.
Intraseră pînă şi copiii în pă mînt.
— De ruşine, coane Iordache! De ruşinea
matale s-au ascuns! Că de-a altora, de ce să s-

288
ascundă ?... se dă du cu pă rerea Toader Gliga.
Tragem la curte?
— Hă isa, bre!... Hă isa, la casa lui Cristache Fă tu.

289
 — Mai iaca unul care s-o chitulat!... Acela, după
schinarea cît Ceahlă ul, numai că -i Dă nilă Cuţui.
Dă nilă Cuţui, mă car că nici din cetaniile lui
fecio- ru-să u Ioniţă nu ştia nimic despre struţ şi
despre obiceiurile struţului, cu mare grabă se
îndemnase să -i urmeze pilda. Surprins în ogradă
de sunetul zurgă lă ilor cînd sania a dat pe uliţa
lă turalnică , îşi bă gase nasul într-o că piţă de paie
şi pă rea că are de gînd să pornească cu dînsa în
coarne.
Toader Gliga ar mai fi adaos alte spuse ale sale
la asemenea hîtră ară tare.
Le pă stra însă pentru a le istorisi conaşului Ma-
nole, mezinul feciorilor Cumpă tă , ca unuia care
avea mare înclinare spre asemenea vesele tîlcuiri,
şi un dar de comediant mai dihai decît mă scă ricii
de la iarmarocul Că limanului.
Acum îşi puse strajă gurii, simţind la spatele
să u stă pînul întunecat.
La casa lui Cristache Fă tu, le-a ieşit vechilul îna-
inte, cu obrazul lungit şi cu ochii nedormiţi, ca
după un priveghi de mort.
— Poftiţi înlă untru, coane Iordache...
Glasul era şi el de înmormîntare.
— Ce face Damian? întrebă Iordache Cumpă tă ,
urcînd scă rile.
— Tace, coane Iordache. Se uită înaintea
ochilor şi tace, cum n-am vă zut eu om tă cînd de
zilele mele... Nici n-o mîncat. Am credinţa că nici
n-a dormit toată noaptea.
— Ai să ne laşi singuri...
— Înţă leg, coane Iordache. Numai la mata ni-i
toată nă dejdea, să -l aduci pe picioare.
Iordache Cumpă tă şi-a lepă dat haina de iarnă
în să liţa cu miros de gutui şi de mere, cu aşternut
de cîrpe ţesute pe jos.
A intrat fă ră să bată şi s-a dus de-a dreptul la
fratele ţapă n pe scaunul din faţa sobei, unde

290
stă tea în neclintire cu palmele pe genunchi şi cu
ochii în fla-

291
că ra focului. S-a aplecat, l-a cuprins cu braţul pe
după gît şi l-a să rutat pe obrazul uscat:
— Bună ziua, frate Damiane!
Damian Cumpă tă n-a tresă rit, nici n-a ră spuns
îmbră ţişă rii.
A molfă it doar în gingii:
— Tu eşti, Iordache? Ai venit?,..
— Am venit... Am venit să te iau, să mergi la
noi... Te roagă şi Smă ră ndiţa.
Fratele de pe scaun privi în loc, clipind cu
pleoapele uscate şi zbîrcite, de broască ţestoasă .
Nu ară ta vreun semn de încuviinţare. Nici că l-a
mişcat cumva, în vreun fel, această chemare
fră ţească .
Iordache Cumpă tă a fă cut cîţiva paşi, uitîndu-se
la încă perea necunoscută , jumă tate ţă ră nească ,
jumă tate tîrgoveaţă . Oglinda verzuie şi învă lurată .
Un sfeşnic de alamă pe masă . Pat acoperit cu
lă icer şi alte lă i- cere vă rgate pe jos. În colţul
dinspre ră să rit, icoana, candela aprinsă şi un
mă nunchi de busuioc. Se întrebă cum îşi va fi
petrecut noaptea în asemenea odaie şi cu
gîndurile sale, omul smuls pe neaşteptate de-o
nă praznă , din tabieturile sale de castelan.
Se întoarse şi-i puse palma pe umă r, cu
înduioşată blîndeţe:
— Eu zic să şi mergem, Damian! N-ai pentru ce
sta aici...
Damian Cumpă tă nu se mişcă .
Întrebă numai cu glasul foarte împuţinat şi
nelă murit:
— Ştii?... Ai vă zut?
— N-am vă zut. Dar ştiu, Damiane! Am aflat... Au
să treacă şi acestea... Pretutindeni acelaşi lucru.
Un vînt de disperare, de urgie,...
— Pretutindeni?... Ş i la tine?...
— La mine, nu. M-a pă zit pînă acum bunul
Dumnezeu.
— Hm!...
292
 Iordache Cumpă tă trecu peste acest „hm!” care
nu era de prea fră ţească bucurare.
Trase un scaun ală turi, ca să -l cerceteze mai de-
a- proape la aceeaşi înă lţime. Ghimpii albi şi
ţepdşi din barba fratelui mai vîrstnic, crescuseră
peste noapte ca pe-un obraz de mort. Bă rbia
spînzura în falca lipsită de dantură .
Cînd Damian îşi lua seama, strîngea falca de jos
şi atunci faţa întreagă se scurta, bă rbia se
încovoia spre nas, gura se scufunda mai adînc şi
obrajii se scofîl- ceau sinistru. Pentru un om atît
de grijuliu cu el şi atît de dichisit, care-şi petrecea
peste un ceas în sala de baie, bă rbierindu-se,
pieptă nîndu-se, conformîndu-se cu stricteţe unui
imuabil decalog de higienă ; pentru un asemenea
om, asemenea nă ruire fizică , însemna o suferinţă
mă car tot atît de mare ca a nă ruirilor lă untrice.
Aceasta o simţea prea bine Iordache Cumpă tă ,
deşi preceptele sale de viată erau altele, mai
primitive.
I-a pus mîna lată pe genunchiul osos:
— Doreşti ceva, Damian, înainte de a pleca?
— Ce pot să doresc?... Mi-au omorît şi pe Bock,
bestiile!
— Hm!
Acum a fă cut Iordache Cumpă tă „hm!” cu toată
pornirea fră ţească din el, deodată ră cită .
Ş i-a tras mîna.
A spus:
— Cînd ajungem la Zapodia, discută m asupra
celor ce urmează a face aici.
— Ai fost?
— Unde, Damian?
— Sus, acasă ! Să vezi...
— Ţ i-am spus că nu. Am crezut că mai grabnic
era să te vă d pe tine întîi.
— Trebuie să te duci şi să vezi!

293
 — Bine, Damian. Am s-o fac îndată ce-mi va fi
cu putinţă ... Acum mă aşteaptă o sumă de alte
îndato- rinţe şi drumuri.
— Trebuie să te duci. Să vezi şi să -mi spui.

294
 — Astă zi, Darnian?
— Acum...
Iordache Cumpă tă s-a uitat Ia ceasornic. Nu-i
îngă duia timpul.
Dar s-a hotă rît, sacrificînd altele şi pe alţii din
programul să u.
— Bine, Damian. Mă duc... Aştepţi aici şi te pre-
gă teşti de drum... Am adus blă nuri, tot ce trebuie,
fiindcă ...
N-a ispră vit: „fiindcă toate scumpeturile tale,
am auzit că s-au fă cut praf şi pulbere”.
— Iordache...
— Da, Damian. Ce este
— Bock. Trebuieşte înmormîntat Bock.
— Bine, Damian! încuviinţă a treia oară Iorda-
che Cumpă tă , cu rezerve mentale, ca un duhovnic
care fă gă duieşte agonicului îndeplinirea orică rei
absurde fantezii. Vom face-o şi pe aceasta.
— Bestiile!... Atît ştiu să spună : Mă mînt!... Mă -
mînt!...
Iordache Cumpă tă a trecut în să liţă să -şi
îmbrace straiul de iarnă . L-a întîmpinat Cristache
Fă tu care Stă tea la pîndă şi nevastă -sa, o femeie
scurtă şi bon- doacă , simpatică la mutră , care
aştepta gata cu o tavă unde pregă tise pe şervet
curat, gustă ri şi rachiu întă ritor pentru stă pînul
nemîncat şi nedormit al Dă r- mă neştilor.
Lă murindu-se cum stau lucrurile, femeia s-a
retras cu tava pe altă uşă , vă dit mîhnită că bunele
sale gîn- duri de gazdă nu şi-au aflat că tare. Iar
Cristache Fă tu a socotit că de datoria lui este să
ră mînă la faţa locului, de gardă , fiindcă în sat tot
mai mocneşte ceva. Prea au intrat toţi în pă mînt!
La curte, Iordache Cumpă tă îl va gă si pe celă lalt
administrator mai tînă r, care cu jandarmii şi cu
argaţii huţuli ai moşiei, încearcă a pune oarecare
orînduială , culegînd ră mă şiţa mobilelor şi
aşezîndu-le, pe cît se poate, la locul lor. Că ci

295
pră dă ciune n-a fost. Ce este adevă rat, se cuvine a
o spune! O nă pustire oarbă , ca un puhoi cînd

296
dau plutaşii drumul haitului de nă hlapi sus, în
munte, pornit să sfarme şi să mă ture tot din cale.
Jaf nu!... Noroc c-au prins huţulii de veste şi-au
stins focul de la magaziile maşinilor şi de la
droşcă rii. Altfel se întîmpla încă şi mai desă vîrşit
pră pă d, ca la Stă nişoara.
— Aţi aflat ce-a fost la Stă nişoara? întrebă în-
cheind, Cristache Fă tu.
— Cunosc. De-acolo vin.
— Atunci ai să faci mata asemuire, coane Iorda-
che. Noi am scă pat mai ieftin... Aveţi asupra vreo
armă ?
Iordache Cumpă tă l-a mă surat cu ochii, de la
înă lţimea sa puternic sprijinită pe picioare:
— Cînd m-ai vă zut pe mine purtînd armă ,
Crista- che?... Armă -i viaţa mea întreagă !
— Drept, coane Iordache! recunoscu ruşinat
Cristache Fă tu, însoţindu-l pînă la sanie.

— Mergem la curte, Toadere! Fă pe drumul cel

mare, poate-om întîlni o suflare omenească ...
Toader Gliga a dat bici. Dar la clinchenitul clo-
poţeilor, tot nu s-a ară tat nimeni, în ogră zi, în
tindă , la geamuri.
— Ai zice, coane Iordache, că -i un sat pustiit de
ciumă , cum îmi spunea mie tata cînd eram eu un
ţînc de copchil. Ş i încă nici n-o-nceput...
— Ce să -nceapă , bre? Ce să mai înceapă ?...
— Vînă toare de oameni, cum s-aude c-ar hi
început în ţara de sus. Pe-aiştia de-aicea nu-i vă d
eu bine, coane Iordache!... Nu-i iartă el, boierul
Damian.
— Taci şi mînă ! îi reteză cuvîntul cu neplă cere
Iordache Cumpă tă , fiindcă tocmai la fel gîndea şi
dînsul.
La curte, au nă pă dit înainte-i, pe scă ri, argaţii
hu- ţuli, slujnicele, jandarmii, administratorul
agronom Timişescu şi Herman, gră dinarul. Toţi
cu aceleaşi figuri de înmormîntare şi cu o
297
ceremonie de supunere respectuoasă , după
ritualul instaurat de Damian.
Stă pînul Zapodiei nu s-a simţit îa îndemînă în
mijlocul acestei procesiuni prosternate.
I-a trimis pe ceilalţi la treburile lor, adresîndu-
se administratorului cu tunică de piele de drac şi
cu botforii galbeni:
— Ră mîi numai dumneata!
— Vă roc să vizitaţi mai întîi sera, tomnu sena-
tor... ceru precă dere Herman, cu deznă dejdea
zugră vită pe obrazul unde şi favoriţii a la Frantz
Iosef, zburliţi şi încîlcîţi acum, erau o altfel de
imagine a devastă rii. De la seră la noi a început
catastrofa, tomnu senator.
— De la sera dumitale? întrebă fă ră mirare, Ior-
dache Cumpă tă . Cînd oamenii de-aicea, pe
ogoarele lor, strîng numai pă puşoaiele pelagrei,
poate n-a fost o întîmplare că toate au început de
la sera dumitale. Este şi ea un agent provocator
pentru barbarii lihniţi de foarne şi împinşi la
disperare...
— Barbaria cea mai complectă , tomnu senator!
exclamă gră dinarul care nu pricepuse nici pe
departe tîlcul celor vorbite de stă pînul Zapodiei.
Barbarie şi distrugere fă ră rost! Întrece
imaginaţia tumneavoas- tră !
— Tot ce se poate. Deocamdată , aşteaptă !
Herman s-a retras, cu un aer dezolat de martir
neînţeles în asemenea barbară ţară .
Iordache Cumpă tă a intrat urmat de
administratorul Timişescu, în clă direa înaltă ,
vastă şi sonoră . Acolo, argaţii şi slujnicile se
trudeau să reconstituie din mutilate resturi de
mobilier, solemna înfă ţişare a interiorului, de
care stă pînul Zapodiei nu s-a apropiat cu sufletul
niciodată .
Rezultatul reconstituirii nu era dintre cele mai
fericite.

298
 Pe parchetul hîrşcîit, dulapuri cu oglinzile
sparte, scaune şchioape, mese hîite, fotolii cu
îmbră că mintea ferfeniţă , statuete ciunge. Toate,
în încă perile cu tapetul jupoiat, zdrelit, pă tat de
mari rotocoale albastre,

299
purtau urmele palmelor asudate şi negre de
pă mînt, ca nişte proaspete peceţi ale fă ptaşilor pe
fişele serviciului antropometric. Sub candelabrele
cu cristale în ţă ndă ri şi sub draperiile sfîşiate,
că lcate în picioare şi pîngă rite de iuftul cizmelor
— toate subliniau acum într-o macabră
caricaturizare, pretenţioasele ambiţii de castelan
ale lui Damian.
Lipsea şi mai înainte aici orice suflu de
intimitate, întotdeauna plana o ră ceală de muzeu,
cu lucruri stră ine unele de altele, şi stră ine de
că ldura vieţii omeneşti.
Acum, înşiruirea mobilelor invalide în să lile
prea înalte şi prea largi, cu ferestrele sparte, n-au
stîrnit deci nici o jale îndestul de adîncă în inima
lui Iordache Cumpă tă . Departe de a simţi
mîhnirea din casa scundă şi arsă a foştilor
prieteni de tinereţe de la Stă nişoara, nu-şi putea
birui sentimentul de uimită milă pentru truda
ză darnică a servilor.
— Crezi că aceasta poate să -l consoleze cu ceva
pe fratele meu? întrebă , întorcîndu-se spre
administratorul cu cizmele galbene. La ce folosesc
toate? Ş i de ce atîta zor?
Mitijă Timişescu îşi muşcă musteaţa mică şi
neagră , fă cînd un gest de dezarmare cu dreapta,
în lă turi:
— Încercă m o inventariere, domnule senator. E
tot ce se poate face pentru moment. Ca să
constată m ce există şi ce lipseşte. Iar pentru cele
care există , să constată m în ce stare se află . După -
amiază voi proceda împreună cu jandarmii la o
inventariere amă nunţită , sub dresare de proces-
verbal.
— În ce scop?
— Pentru evaluarea pagubelor.
— Ş i în ce scop evaluarea pagubelor?
— Pentru despă gubiri.
— Pentru despă gubiri?... Cine să le plă tească ?
300
 — Statul! Sau cei care-au devastat...
— Cum, frate, la aceasta vă gîndiţi acum? se
miră Iordache Cumpă tă . Cine a dat ideea?
— Pot spune că n-a dat-o nimeni încă , domnule
senator. A pornit de la mine. Autorită ţile locale,
jandarmii, primarul, au fost imediat de acord.
— Hm! Ai vorbit cu frate-meu?
— Nu, domnule senator. Nu l-am putut vedea.
Lucrez din proprie iniţiativă şi cred că voi primi
aprobarea deplină , fiindcă de un an de cînd sînt
angajat aci, cunosc spiritul domnului Damian
Cumpă tă .
— Da. Vă d că îl cunoşti bine! încuviinţă
Iordache Cumpă tă .
— Poftim?
— Nimic. Nu mai poftesc nimic.
Administratorul privi cu nehotă rîre la fratele
stă pînului să u. Îl simţea nemulţumit şi nu
pripepea bine de ce.
Se gră bi să adauge alte dovezi de iniţiativă :
— Am dresat şi o listă de vinovaţii principali.
Sîntem siguri că se va proceda cu toată energia şi
severitatea. În această direcţie, nu încape îndoială
că domnul Damian Cumpă tă comptează în primul
rînd pe autoritatea intervenţiei dumneavoastră ,
domnule senator.
— Comptează ? întrebă Iordache Cumpă tă , pri-
vind în creştet la tînă rul cu tunica de piele de drac
şi cu botforii galbeni. Adică , da! Foarte bine...
Comptaţi înainte, că aveţi pe cine compta!...
Întorcîndu-se în loc, a plecat spre ieşire.
Administratorul îi că lca pe urma paşilor, trecînd
ală turi şi gră bindu-se să deschidă uşa, care era
mai mult o uşă simbolică , pe trei sferturi
sfă rîmată , cu tă bliile de stejar negru desfundate.
— Doriţi să vizitaţi şi sera?
— Nu doresc! Dar am s-o vizitez, ca să satisfac
dorinţa fratelui meu.

301
 Pe aleea cu nisipul şi prundişul ră scolit de
picioare, presă rat de crengi rupte, Iordache
Cumpă tă a privit fă ră emoţie la pomii desprinşi
de pe şpaliere şi cu numeroase ramuri smulse,
frînte, hă rtă nite cu coajă cu tot, încît trunchiurile
ară tau pînă la ră dă cină ră nile

302
albe. Îi pă rea că în ciuda acestor ră ni, pomii se vor
fi simţind acum mai liberi, lă saţi la fireasca lor
creştere din muguri şi lă stari proaspeţi, aşa cum
i-a fă cut Dumnezeu.
Ş i se mai întreba Iordache Cumpă tă de unde-i
vine oare asemenea ră ceală ?...
Poate fiindcă de la început, de acum treizeci de
ani, de cînd Damian s-a hotă rît să dă rîme conacul
cel vechi şi să clă dească o casă cu parc, cu seră şi
împrejmuiri de cetate şi de castel, după planurile
sale, încă de-atunci, deodată se înstră inase de
această parte a moşiei pă rinteşti, deşi fă cuse
dintotdeauna trup geamă n cu Zapodia. Acolo, la
dînsul, cînd s-a ară tat nevoia de-o casă mai
încă pă toare pentru jivalania Smă - ră ndiţei, au
înă lţat-o ală turi de cea veche, fă ră falnice
turnuleţe de castel: iar casa bă trînească au cruţat-
o şi tot în ea tră iesc, fiindcă pă strează în pereţi, în
divanurile şi scoarţele vechi, în mesele bă trîneşti,
că ldura celor care-au vieţuit înaintea lor. Că ldura
celor care acolo s-au nă scut, au crescut, s-au
bucurat, au suferit, au murit.
— Poftim, tomnu Senator! Intraţi...
Herman, lipit de uşă , i-a fă cut loc să pă trundă în
sera cu geamlîcul ţă ndă ri.
Iar încă o dată , Iordache Cumpă tă s-a minunat
mai mult de lipsa jalei din el, decît de cele ce-i
vedeau ochii. Ba a simţit ca o uşurare chiar, că nu-
l întîm- pînă dogoarea dospită şi umedă , putredă ,
care întotdeauna îl ameţea cînd îl tîra Damian
aici, să -i arate exemplarele rare de orhidee.
Bietele orhidee şi bietul Herman! Se că znise şi el
să reconstituie glorioasa colecţie, atît cît i-au
îngă duit mijloacele. Mă turase hîrburile,
primenise mraniţa umedă şi grasă în cutii şi
ghiveciurile de rezervă , ridicase şi sprijinise în
cîrja beţigaşelor bandajate, florile cu lujerii
striviţi, cu ră dă cinile că lcate în picioare, cu
frunzele spînzurînd ofilite.
303
 — Am salfat cîteva, tomnule senator!... Puţin.
Foarte puţin. Nici zece la sută ... Priviţi!... Olane şi

304
sobă stricată . Geamuri distrus total. Nu este
că ldură . Frig e morte la flori. Ordonaţi mă roc,
cum facem, tomnu senator?
— Fă cum te-ajunge mintea, domnule Herman!
Eu mă pricep la grîu şi la pă puşoaie, la lanurile
mele, nu la gingaşele rarită ţi ale dumitale.
„Forbeşte ca Ion! — gîndi domnul Herman.
Exact ca Ion, forbeşte. Sînt oameni de la una şi
aceeaşi ţară barbara!”
— Atunci ordine, aşteptă m tot de la tomnul Da-
mian?
— Aşteaptă ! N-aştepta!... Sfă tuieşte-te cu
domnul agronom Timişescu, de faţă . Îmi pare că
sînteţi fă cuţi să vă înţelegeţi mai bine.
Agronomul şi gră dinarul au schimbat o fugară
privire pe sub gene, pă strînd supusă atitudine de
aşteptare.
— Am să trimit că ruţe la Piatra, pentru a aduce
pînă mîine dimineaţă toate cele necesare!
încunoştinţă Timişescu, dovedind neostenita-i
promptitudine la iniţiative. Pentru cele ce ni se
vor putea procura de aci, comandă m telegrafic la
Bucureşti. Cunoaşteţi pasiunea domnului Damian
pentru seră şi flori. Cred că în asemenea
momente trebuieşte menajată , ca o mîngîiere
pentru celelalte pierderi şi neplă ceri. Aprobaţi
acest punct de vedere?
— Aprob... Aprob! ră suflă greu Iordache Cum-
pă tă , deşi nu mai era că ldura ră scoaptă a olanelor
să -l sufoce.
Herman, gră dinarul, mai avea şi el un cuvînt de
spus:
— Cunoaşteţi cît de mult a fost superat, tomnul
Damian, astă -vară , cînd a stricat furtuna numai
cîteva geamuri şi flori. Aţi vizitat atunci şi aţi
vă zut.
— Am vă zut, domnule Herman. Sfîrşeşte mai
grabnic. Despre ce-i vorba?

305
 — Atunci a fost forte superat, pe ajutorul meu,
numai pentru una mica greşala. Acum totul este
din cauza altui ajutor, Ion, mult mai vinovat şi
mizerabil!
El a provocat şi distrus tot. Un act de adeverata
nebunie. Trebuieşte pedepsit sever, mult forte
sever. Temniţe şi carcer greu.
— Bine, domnule Herman. Nu mă îndoiesc că -şi
va primi pedeapsa. Carceră şi temniţă grea!
Mă car că pentru actele de adevă rată nebunie,
cum spui chiar dumneata că a fost cazul, nu prea
stă scrisă pedeapsă în nici o lege.
Gră dinarul şi agronomul au schimbat din nou
privirea scurtă pe sub gene, socotind de prisos
orice comentariu. Atît a îndră znit Herman a mai
adă oga:
— Vă roc mult, tomnu senator, nu spuneţi la
tomnu Damian, cît de grav este catastrofa.
Ascundem cît este posibil... Promit că am să repar
mult, forte mult.
— Nu mă îndoiesc, domnule Herman... Ră mîi
să nă tos.

Izbutind să -şi convingă fratele şi să -l urce în sa-

nie, au pornit amîndoi spre Zapodia.
Tă ceau, cu gîndurile înstră inate unul de altul.
La jumă tatea drumului, cînd Damian Cumpă tă
pă rea că dormitează înfă şurat în blă nuri, a ridicat
deodată mîna slă bă noagă în mă nuşă , strîngînd
pumnul cu o tresă rire de energie:
— Aşa am să -i strîng de gît, Iordache!... Să le
ară t eu bestiilor!... Mă mînt... Mă mînt!... Le-ară t eu,
mă mînt!...
Iordache Cumpă tă a tă cut, privind cu ochii să i
decoloraţi depă rtă rile.
— Am să -i depeşez chiar azi lui Jean. Jean Laho-
vary...
— Bine, Damian. Aşa vei face. Acum stai liniştit.

306
 — Acest Ion... Această bestie de Ion! Nu-i frate
cu un vă taf de la tine? Aşa pretindea... Un vă taf,
Si- mion.
— Nu ştiu! mă slui a doua oară în acea zi
adevă rul, Iordache Cumpă tă . Tot ce se poate.
— A dispă rut. Spune Cristache Fă tu că a dispă -
rut... Trebuieşte scos din pă mînt.
— Înţeleg! încuviinţă oftînd Iordache Cumpă tă .
Va fi scos din pă mînt, pentru a fi din nou bă gat în
pă mînt.
Pe Damian nu-l mulţumi acest ră spuns.
Ră suci capul osos pe gîtul slă bă nog de broască
ţestoasă , ca să privească la fratele să u în
neclintirea-i ingîndurată .
— Nu sînt într-adevă r de la Prigoreni, aceşti oa-
meni, vă taful de la tine şi bestia de Ion?...
— Ştiu eu?... Tot ce se poate. Nu-mi cercetez oa-
menii mei atît de aproape...
— Trebuieşte cercetat. Dacă e de la Prigoreni,
acolo a dispă rut... Întreabă vizitiul!...
Iordache Cumpă tă întrebă în silă :
— Toadere! De la Prigoreni e de locul lui,
Simion, vă taful nostru de la curte?... Parcă nu
prea...
Toader Gliga, pricepînd ce fel de ră spuns
aşteaptă stă pînul să u, împotriva firii şi datinilor
de drum cu Iordache Cumpă tă se ară tă de astă
dată foarte scump la vorbă :
— D-apoi cine-i mai ştie, coane Iordache, care
şi de unde mai vin să se oploşească la Zapodia?
Oameni din toată lumea...
Apoi pă ru cu toată grija încordată numai la
naca- falele armă sarilor, care jucau în ham,
stră nutau, se-mpingeau cu boturile, simţind că s-
apropie de Zapodia lor.

307
 Orînda lui David Liftac din Prigoreni încă puse
pe mîna unor prea filotimi neguţă tori, care nu
mai foloseau nici creta, nici pomelnicul din
condica de datorii.
Chirilă Chitic şi cîţiva bă utori de aceeaşi tagmă ,
după ucenicia mai în şagă , mai în silă , de două
zile, se perindau acum la tejghea şi la pivniţă cu
puteri de stă pînire deplină . Cu toţii zoreau la
istovirea mă rfii din rafturi şi a vinovaţilor din
antale, după o rîn- duială nouă .
— Zici că după mă sline ai venit, lele Catrină ?
— Mă sline, Chirilă !... Ş-o ţîrucă de untdelemn,
că ne ţinem cu postul, ca să nu că lcă m predica
pă rintelui Eftimie...
— Bun! aproba Chirilă Chitic, clă tinîndu-se
după tejghea şi mai golind un ciocan de rachiu să -
şi pă streze puterile. Iaca-i bun! Cîte ploduri ai
acasă , Ca- trino?... Patru, ori cinci?
— Dimoni, patru, Chirilă . Dară de guri, mai sîn-
tem destule guri acasă ... Cimotii, pe care le-am tot
adunat pe lîngă noi. Bunica, de cînd îi mai mult
oarbă precum ştii şi s-o darmat bordeiul peste
dînsa. Ş i nepoata lui Costache, de-o ră mas orfană
în postu Cră ciunului...
— Care va să zică şase şi cu două , opt suflete,
opt guri? Bun! aproba mai departe Chirilă Chitic,
înfo- indu-se în sumanul petecit, cu oarecare
falnică minunare, fiindcă din nevolnicul satului,
ajunsese el acum un fel de duhovnic. Bine-ai fă cut
Catrino, să -i strîngi pe lîngă ’mneata!... Pentru
care lucru, acuma cînd ne-o venit şi vadeaua
noastră , primeşti două oca de mă sline şi două de
untdelemn! Mai primeşti ză ce coîi de cit cu flori,
pentru copchile... Marfă cea mai prima-ntîi, aleasă
după gustu giupînesei lui David!...
— Să -ţi deie Dumnezeu cel de sus sanatate, Chi-
rilă ! Se vede c-ai cunoscut şi tu necazurile şi lipsa
la viaţa ta. Iară acuma, mă bucură că n-ai uitat de
ele...
308
 Chirilă Chitic, înduioşat singur de atîta
creştinească osîrdie, se mai cinsteşte, tot singur,
cu altă mă sură de rachiu şi trece mîna altora,
gră bit să ajungă în odă iţa din fund a orîndei,
pentru a nu lipsi de la sfatul necurmat de acolo.
Mulţumeşte Domnului că au dat ascultare mă car
cu atîta la poveţele lui Petrache Dumba şi că n-au
dă rîmat rafturile dughenei să pră - pă duiască
marfa, cum au purces-o dînşii la început şi cum au
împlinit-o alţii pe aiurea. După jaful şi pră pă dul
de la curte, s-au dezmeticit la o mai înţeleaptă so-
coteală .

309
 Peste noapte, l-au fost încă rcat pe David,
orîndarul, cu toată familia într-o sanie, între
buclucuri şi perne, ca să ţină tovă ră şie celuilalt
alai, cu fostul orîndar de pe vremuri, Hună sin
Leiba, cu nepoţii şi guvernanta de la Viena. I-au
mînat apoi la gară , sub pază , ca să nu sufere
sminteală din partea altor ră sculaţi din alte sate,
de la Cotul Hă bă şească i şi de-aiurea, poftindu-le
drum bun şi că lă torie sprîncenată . După care s-au
simţit stă pîni pe moşia şi în satul Prigorenilor.
O îndoială i-a încercat numai spre amiază , cînd
a venit ştire că Gheorghieş, feciorul pă rintelui
Eftimie, ar fi fost arestat la gară şi întors la Iaşi cu
paza baionetelor din spate.
— Bazne! o ţinea înainte Istrate Creţu, ridicînd
ochii turburi de la clondirul de vin, fiindcă şi el,
după puţine ceasuri de somn pe apucate simţea
nevoia să prindă puteri. Bazne, mă i oameni!
— Zice c-o vă zut moşu Hrepţcu de la ocoale, cu
ochii lui.
— Cine să -l aresteze şi de ce?
— Legea, Istrate!
— Care lege?...
— Legea stă pînirii, Istrate.
— Care lege şi care stă pînire?... Ieri umblase
zvon că Gheorghieş ar fi fost ucis, cum am dat şi
eu crezare... Ş i vă zut-aţi că nici vorbă de una ca
asta! Acu, alta, tot aşa de încornorată că l-ar fi
umflat din drum pe sus, fiindcă venea cu hîrtie la
mînă pentru pă mînt... Apoi cum să -l pună la arest,
tot cei care i-au dat hîrtie la mînă ? Staţi strîmb şi
judecaţi drept!... Bazne şi scorneli!... Sofronie
Leahu, care stă tea într-adevă r strîmb, într-o rîlă ,
cu totul pe masă , pentru a se învrednici să judece
drept, cerea încredinţare aceluiaşi clondir de vin,
deşertînd ulcica şi ştergîndu-şi muste- ţile aspre
cu mîneca sumanului.
Purtă ochii la încă perea unde de ieri se aflau şi-
aicea dînşii stă pîni şi unde se îngră mă diseră
310
gunoaie pe jos, talere murdare şi gă ră fi golite pe
masă , hîrtia

311
verde a pacurilor de tutun şi fă rîmiturile de
covrigi amestecate cu ră mă şiţa cîrnaţilor afumaţi.
Asemenea gunoaie şi murdă rie, cereau o mînă să
pună rînduială . Iar mîna lipsea. Cum lipsea o
minte pentru a pune rînduială în aşteptă rile, în
hotă rîrile şi faptele lor.
De aceea gră i cu îndoială :
— Să dea Domnul, frate Istrate, a fi numai
bazne şi scorneli! Vorba-i că dacă -s numa bazne şi
scorneli, de ce nu-i el, Gheorghieş, aicea, între noi,
cum ne-o fă gă duit a fi?
— Ş i ce te doare pe tine asta?... se pieptoşă
Istrate Creţu. Iaca, pînă una alta, ca să nu vă
socotiţi orfani şi fă ră nici un că pă tîi, mă leg să vă
fiu eu ştiudentul vostru!
Sofronie Leahu ră mase cu mîna încremenită pe
toarta ulcelei, de atîta uimire:
— Cum să ne fi tu ştiudentul nostru, Istrati?
— Iaca aşa cum mă vezi!... Carte nu ştiu?... Atîta
minte n-am şi eu?... Nu v-am dus la bine? Nu v-am
scă pat eu de arendaşii şi crîşmarii pe care-i
credeam noi mai înfipţi decît că puşa în pielea
oii?... Mai vezi picior în toţi Prigorenii?... Fă ră
vă rsare de sînge şi fă ră moarte de om. Destul că i-
am sgîlţînat o leacă , să ne simtă mîna!
— De sgîlţînat bine i-ai sgîlţînat, mă mulică -
mamă ! se înveseli la amintire, Sofronie Leahu.
Cleamp- cleamp!... Parc-aud cum mai clempă nea
capra lui Hună !... Mă miară că nu şi-o muşcat
limba...
— De-acu limba din gura lor să şi-o mai muşte!
Că de muşcat pe alţii, nu-i vă d eu, nici pe Hună ,
nici pe alde Sidor şi Marcus! întă ri Istrate Creţu,
parcă simţea şi el nevoie să se încredinţeze de
acest adevă r.
Se uită întunecos la peretele scorojit, la
tovară şii de masă , apoi întrebă cu glasul mai jos:
— Da Dochiţa unde-i?

312
 Ceilalţi s-au ferit a ră spunde, ferindu-se şi a
privi unul la altul.
După minunarea de ieri, cînd ă u vă zut-o
ră să rind în prag cu rochia albă de mireasă , acum
se simţeau

313
stînjeniţi. Nu fusese nici ară tare, nici faptă de
femeie în toate minţile. Ş i simţeau dînşii într-un
fel nelă murit. că ară tarea şi faptele ei, se
potriveau pe-o aidoma mă sură cu faptele lor de-o
zi încoace. Îi luase ca o apă . Au dat iama în
gospodă ria şi hambarele şi avutul de la curtea
arendaşului. Au pus stă pînire şi dau iama în
marfa orîndei. Parcă mai lipsea totuşi ceva. Mai
lipseşte ceva. O întă rire a dreptă ţii lor, cu lege şi
cu peceţi.
Poate că tot mai chibzuită fusese socoteala lui
Gheorghieş, ştiudentul, şi a lui Petrache Dumba,
mă car că -şi pierduse şi el mintea ieri, sfă rmînd cu
amarnică mînie maşinile şi vîntură rile din
magazia lui Iuju.
— Da Dochiţa, unde-i? stă rui cu întrebarea
Istrate Creţu. după ce şi-a deşertat, plescă ind,
fundul clondirului.
— Las-o pe Dochiţa! fă cu Sofronie Leahu
uitîndu- se-mprejur. Ia aminte la altceva, Istrate,
dacă zici tu că te-ai fă cut ştiudentu nostru, în lipsa
lui Gheorghieş!... Bagi sama că ne-am împuţinat?
Cîţi sîntem? Opt, ză ce!... Ceilalţi s-au amistuit...
Stau la fereală , după ce-au că rat acasă cît au putut
duce cu spatele şi cu ţuhalii.
— Ş i ce-i cu asta?
— Zic, că -i să mn prost cu asta, Istrate!... Unde-s
mă sură torile, să intră m pe pă mînt, fieştecare cu
plugul pe ogoru lui? Fiindcă pentru asta, nu
pentru alta, o venit Revoluţia!... Unde-s
mă sură torile? Unde-s hotă rnicii? Unde-s actele de
ohavnică stă pînire?...
Istrate Creţu îndepă rtă de la el asemenea
întrebă ri neplă cute:
— Are să vină şi rîndu lor. Aşteaptă tu,
Sofronie!
Sofronie Leahu a prins a rîde mînzeşte,
chemînd şi mă rturia celorlalţi:

314
 — Îl auziţi?... Mi se pare mie că începe a vorbi şi
el acuma ca Petrache Dumba?... Aşteptaţi!... Aştep-
taţi!... Ce să mai aşteptă m?
— Legea cea nouă !... Iară pînă la legea cea nouă ,
mişcă -te Chirilă , orîndarule, şi mai schimbă
clondi- rile că ne-am uscat!
Chirilă Chitic s-a ridicat cu gă ră file goale să -şi
împlinească datoria de orîndar,
Dar în loc a se întoarce cu ele pline, după o
clipă s-a ivit în prag cu obrazul galben ca turta de
ceară şi cu ochii holbaţi, cu dinţii clă nţă nind cum
clempă - nea capra bă trînului Hună , într-o
neaşteptată vestire:
— Vine armata!
— Cum asta? se împotrivi a da crezare Istrate
Crefu, ridicîndu-se proptit pe picioare. Ce armată ?
— Armata majestă ţii sale, că numai una este! O
auzi?
Drept ră spuns, din depă rtare a stră bă tut un
glas subţire de trîmbiţă , care a trecut prin toate
inimile ca o împunsă tură fierbinte şi dureroasă
de sîrmă înroşită la foc.

Încă din tren, la jumă tate cale de Bucureşti,

senatorul Iordache Cumpă tă a înţeles că merge
spre o lume cu faţa schimbată .
Urîtă şi scîrbavnică faţă ! Chiar mai urîtă şi mai
scîrbavnică decît cea veche pe care o ştia. Nu se
vedeau chipuri pă trunse de-o îngrijorare adîncă
şi de semnul dezlă nţuirilor dintr-acest ceas, al
doisprezecelea. Numai o panică uluită , prostită ,
lacomă de alte nă struşnice zvonuri culese din
gară în gară . Ş i numai o furie neputincios
scrîşnită pe oamenii ră zmeriţei din sate.
Plesnise smalţul de optimism, de zeflemea, de
levantină isteţime.
Oricine se ară ta gata să creadă orice; îndeosebi
să propună pră pă stioase soluţii care să le apere
pielea şi să -i ră zbune.
315
 — Ce face guvernul, domnule Cumpă tă ? Ce face
armata?... întrebă un moşier fost şi el senator în
precedenta legislatură , Mişu Gheorghiadi, urcat în
tren de la Rîmnicul-Să rat, cu nevasta, cu calabalîc
şi două

316
nepoate, deşirate şi firave, nedormite, cu ochii
tresă rind încă de spaime. Uită -te la noi! Cu atît am
scă pat... Ş i mulţumesc Domnu-lui că am scă pat!...
— Mulţă meşte! încuviinţă Iordache Cumpă tă ,
cu gîndul la mîhnirile şi îngrijoră rile sale, care
luptau cu mîhniri şi îngrijoră ri de ordin mai
general. Să mulţă mim cu toţii Domnului că am
scă pat, dacă vom scă pa pînă la sfîrşit.
Fostul senator, Mişu Gheorgbiadi, scund şi
rotund, se fră mîntă pe canapeaua roşie de pluş,
ştergîndu-şi nă duşeala de pe obrazul mă sliniu cu
batista mototolită .
El nu aşa înţelegea lucrurile.
Se adresă celorlalţi tovară şi de compartiment,
înghesuiţi cîte doi pe-un loc; iar după numă rul
bagajelor, după armele în tocuri şi după
înfă ţişare, tovară şi desigur şi întru aceleaşi
pă timiri:
— Domnului să mulţă mim? Domnul să ne
apere?.... Pînă la Domnul din cer, avem un guvern
pe pă mînt. Ce face acest guvern?
— Ne lasă pradă pitecantropilor din caverne!
declară cu un surîs subtire şi amar, scîrbit,
vecinu-i din faţă , un domn uscă ţiv, între două
vîrste, cu pieptă nă tura şi îmbră că mintea
pretenţioasă . Noroc de revolverul acesta! (Ară tă
spre tocul de piele, atîrnat în cuierul de
deasupra.) Şi noroc de prezenta de spirit a unui
argat credincios... M-am îmbră cat în haine ţă ră -
neşti şi am că lă rit toată noaptea, pe-o gloabă , pînă
la Focşani. Acolo, noroc că -mi aveam o garderobă
de rezervă acasă ; altfel aş fi fost nevoit să
că lă toresc în haine de împrumut sau în costumul
de carnaval al primarilor de la Expoziţia Jubiliară .
Pentru acest epilog de operă tragic, nu comică ,
aşa cum a fost pînă mai dă ună zi, opera comică a
anului jubilar; pentru aceasta am pă ră sit Parisul,
confortul, civilizaţia — să fac agricultură la moşia

317
pă rintească , în ţara lui Ciubă r Vodă şi a
pitencantropilor din caverne!
— Ş i noi tot aşa, am fugit în toiul nopţii! se
spovedi alt că lă tor, proprietar din Putna,
roşcovan şi

318
nebă rbierit de-o să ptă mînă , întorcîndu-se spre
consoarta cu obrazul muncit de ticuri. Să vă
istorisească soţia mea prin cîte am trecut, că ea
are şcoală mai rafinată , penzion... Eu sînt mai de
la pă mînt. N-am avut vreme. Din tinereţe, tot cu
mîrlanii de la cîmp, c-am luat-o de jos! Spune,
Marieto! Spune, draga mea, cum am scă pat noi
din ghiara ticandropiilor.
— Oh! Nu-mi mai aminti, Panaite!... imploră
doamna, clipind nervos din pleoape şi suspinînd
teatral!... Domnii îşi imaginează cum am scă pat,
fiindcă desigur au trecut prin aceleaşi momente
dramatice. Nu domnilor?... N-am să uit niciodată ,
această noapte de calvar...
Fostul senator, Mişu Gheorghiadi, se ră suci
pîcnind pe nă ri:
— Auziţi, domnule senator Cumpă tă ? Acesta e
calvarul nostru! Bine spus: nopţile noastre de cal-
var!... Avem o oştire, că reia îi votaţi bugetul în fie-
care an, cum l-am votat şi eu, domnule senator,
cînd am fost colegi, că mai eram şi-acum, dacă nu
mă lucra oculta de la centru. Avem o oştire pe
care o hră nim, o îmbră că m, o instruim, o
înarmă m. Ce face?
Iordache Cumpă tă a ră spuns în silă , privind
afară , pe geam, la cîmpurile mă turate de viscolul
iscat peste noapte:
— Nu pentru isprava la care te gîndeşti
dumneata, acum, am votat, mi se pare, bugetul
armatei, pe care de altfel o hră nim, o îmbră că m, o
instruim, o înarmă m, cu mult mai puţin şi mai
prost decît îţi închipui dumneata.
— Cum mai puţin şi mai prost?... se scandaliză
fostul senator Mişu Gheorghiadi, pîcnind şi mai
agitat din nă ri. Cum aceasta? Am vă zut cu ochii
mei cifrele bugetului... Un sfert din excedentul
jubilar!
— Ai vă zut cu ochii dumitale ţifrele, încuviinţă
Iordache Cumpă tă , dară n-ai vă zut ţifrele
319
cîştigurilor, pe care le-au încasat furnizorii şi
samsarii furnizorilor. Ş i nu de asta e vorba!
Hră nită ori nehră nită , îmbră cată , ori neîmbră cată ,
adică la ce-i vinovată oştirea,

320
soldaţii şi comandanţii, să pună capă t unor
disperă ri pe care guvernele le-au pricinuit şi au
stat nepă să toare la ele?... Vinovaţi sîntem cu toţii!
Eu, dumneata... Cei care-au votat şi cei care s-au
ales cu voturi, ca să uite pentru ce-au iost aleşi.
Dar armata?... N-aş vrea să fiu în sufletul celor
purtaţi de colo-colo, să facă linişte. Nici în sufletul
soldaţilor. Nici al unora dintre comandanţi, dacă
au inimă de oameni.
— Atunci fiţi în locul meu! În pielea mea! îşi
zvîr- coli braţele scurte fostul senator, într-o
agitare cres- cîndă . N-are armata curaj şi suflet să
tragă ? Să chemă m armata austro-ungară ; sau
armata rusească , să ne facă ea ordine!... Să ne
apere ele avutul şi viaţa! Să tragă ele în ţoapele, în
care s-a zborşit zeama de fasole!
— Ar fi o idee! se acă ţă de ea moşierul cel
roşcovan, apelînd îndată şi la autoritatea
nevestei: Nu, Marieto? Ce zici, mico?
Doamna cu ticuri clipi şi lă să să -i treacă pe
obrazul veşted o învă luire de tremură turi
mă runte ca încreţiturile de pe luciul apelor
suflate de vînt, aprobînd:
— Evident, Panaite!
Celă lalt domn, uscă ţiv, care scă pase în straie
ţă ră neşti, că lare, destă inui o informaţie din sursă
sigură :
— De altfel, ideea au avut-o vecinii, înaintea
noastră . Au concentrat divizii la frontieră . Ar fi o
salvare! Unica salvare!
— Cum puteţi vorbi aşa? se minună Iordache
Cumpă tă , privind pe rînd chipurile tovară şilor din
vagon, de care se simţea el mai stră in decît de
nişte, oameni din lună . Acestea sînt vorbe şi
simţiri de romîn?
Fostul senator Gheorghiadi, din nou s-a
zvîrcolit pe loc:
— Dar faptele şi simţirile ră sculaţilor care
jefuiesc, care ucid, care dau foc, care distrug o
321
avuţie naţională , sînt fapte şi simţiri de romîn,
domnule Cumpă tă ? Încă o dată , v-aş pofti să fiţi în
locul meu, al nostru, să vă d dacă aţi mai vorbi atît
de calm!... Să vă d dacă n-aţi arde de neră bdare, să
vă puteţi în-

322
toarce acasă cu o gardă zdravă nă , să puneţi crimi-
nalii la stîlp? Să vă d dacă aţi că pă ta linişte pină ce
n-or fi împuşcaţi toţi, să muşte din pă mîntul pe
ca- re-l tot cer şi nu se mai satură ?
— Nu prea cred...
— Ştiu! Vă dă mîna. După ce v-aţi asigurat din
timp, cu gardă care să vă pă zească viaţa şi averea.
— Asta s-o crezi dumneata, stimabile!...
— Adică vreţi să spuneţi că în calitate de
senator, chiar independent, n-aţi cerut şi n-aveţi
pază de baionete şi puşti, la moşie?
— Nu vreau să spun nimic, stimabile domnule
fost coleg!
— Adică nu v-a supă rat nimeni?
— Deocamdată nu m-a supă rat nimeni.
— Ciudat!
— Nu-i nimic ciudat. Nu s-au ridicat ei ţă ranii
să -şi iasă din fire, fă ră o pricină întemeiată . În
afară de pricinile generale nu s-au ridicat şi fă ră
anume pricini locale. De la om, la om. De la
proprietar sau arendaş, la pă lmaşii de pe moşie.
Acolo unde n-au avut a se plînge de prea multă
asuprire sau înşelă ciune, n-au avut de ce să dea
nă vală cu furcile şi cu şomoioagele de paie
aprinse. Cam rar e adevă rat; dar rar, din a cui
vină ?
— Adică vreţi să spuneţi că eu?... că noi?...
Iordache Cumpă tă îl întrerupse cu glasul blajin:
— Nici de daţa asta nu vreau să spun nimic, sti-
mabile fost coleg. Înţeleg... Eşti un om necă jit şi
lovit... În asemenea împrejură ri, numai sfinţii s-ar
depă şi să cuvinte fă ră patimă . Iar cum nimeni
dintre noi nu-i sfînt, nimeni nu ne poate cere ce-i
peste puterile omeneşti. Aşa că mai bine să
vorbim despre altceva! Ori să nu vorbim despre
nimic...
Fostul senator şi-a înghiţit cuvintele de pe
buze, tră gîndu-se posomorît la locul să u,
aprinzînd o ţigară , cu mîna tremură toare de
323
clocotul din el şi schimbînd cu tovară şii de
compartiment, aceeaşi privire de înţelegere pe
care Iordache Cumpă tă o mai simţise

324
între administratorul Mitiţă Timişescu şi
gră dinarul Herman, în sera devastată a fratelui
să u Damian. Îl apă sau aceste priviri vră jmaşe. Îi
pă rea ră u că a vorbit cum vorbise. Erau oameni în
stare să -i priceapă spusele? Mai ales după
peripeţiile prin care vor fi trecut toţi; şi uscă ţivul
necunoscut, care abandonase ca şi Damian,
confortul şi civilizaţia Parisului pentru a scă pa
într-o noapte de urgia iobagilor, deghizat în
straiele lor; şi perechea care aştepta salvarea de
la oştirile stră ine care pîndeau la frontieră ; şi
doamna fost senator Gheorghiadi care nu suflase
un cuvînt; şi cele două nepoate, firave şi bă lane,
nedormite, care-l priveau ca pe-un monstru.
Nu mai putu suporta atîţia ochi ţintiţi asupră -i,
cu atît de duşmă noasă patimă . A ieşit pe culoarul
vagonului, hotă rît să ră mînă acolo, în picioare, la
geam, pînă la Gara de Nord, cu neliniştile,
presimţirile şi mîhniriîe sale.
În pînza de viscol subţiată pe alocuri, prin
fereastra aburită , se ză reau sate şi conacuri
fumegînd.
Apoi cîmpurile albe de omă tul proaspă t
aşternut peste întinderile pînă ieri zvîntate de
adierile primă verii. Şi arar, în cîte-o staţie,
încrucişîndu-se trenuri militare cu soldaţi tă cuţi
şi întunecaţi; trenuri de persoane cu îmbulzeală
de că lă tori din aceeaşi tagmă a surtucarilor
bejă nari; pe peron vînză tori de ziare stri- gînd
ediţiile speciale cu titluri negre şi mari, pe în-
treaga pagină .
Din acele gă ri ră zbă teau pe culuar alţi fugari,
că u- tind locuri, vociferînd, oftînd, înjurînd,
blestemînd. Unii că zînd îndată în deprimare, după
gă lă gia de-o clipă , resemnîndu-se să moţă iască pe
geamandane. Ceilalţi ră corindu-şi amarul în
crunte imprecaţiuni la adresa că ilor ferate, a
guvernului, a oştirii, a administraţiei care şi-a
pierdut capul.
325
 Dar toţi vorbindu-şi fă ră să se cunoască ,
recunos- cîndu-se din aceeaşi familie, legaţi de
aceeaşi nefericire comună . Toţi împă rtă şindu-şi
cu ofuri şi suspine, cu ochii injectaţi de ură , cu
gesturi încă bîntuite de

326
groază urgiile prin care au trecut şi peripeţiile
altora mai puţin norocoşi, care-au ră mas
prizonierii ră sculaţilor sau zac acum în capitalele
de judeţ, cu doctori la că pă tîi. Ş i toţi adă ogînd alte
zvonuri care de care mai uluitoare la zvonurile
celorlalţi, repezindu-se cu alte supralicită ri de
represiuni ră zbună toare la represiunile propuse
de ceilalţi; să -i împuşte pe ră sculaţi! ba să -i
spînzure pe marginea şoselelor de stîlpii de
telegraf; să -i tragă în ţeapă ! să le bombardeze
satele cu artileria! să -i jupoaie de vii! să -i
stîrpească , pe rudă , pe să mînţă , o sută de mii,
două , o jumă tate de milion!
Iordache Cumpă tă se silea să n-asculte glasurile
ce puneau să mînţă stră ină de gînduri în mîhnirile
care aveau nevoie de singură tate.
La Că liman nu s-a putut abate. Trenuri
înză pezite; circulaţia întreruptă de viscol, la acest
început de martie, ca în toiul iernii, la Bobotează .
Pentru a cîş- tiga timp a chibzuit să se repeadă
două zeci şi patru de ore la Bucureşti, să semneze
memoriul puţinilor colegi şi prieteni ce-au
întrevă zut încă de acum un an ispă şirile de-
acuma. Apoi îşi hotă rîse să plece la Tîrnauca
pentru a aduce acasă pe Ada şi pe Mariana,
fiindcă după ştirile depeşelor, spre şesul Dună rii
ră scoalele au luat o întorsă tură mai sîngeroasă
decît oriunde. Luaseră adevă rata lor faţă de
ră scoale ale împilaţilor împotriva împilatorilor,
fă ră deosebire de condiţii, de naţie şi de rit;
proprietari vechi şi noi, arendaşi, administratori,
vechili, prefecţi, primari... De-a valma, o apă ş-un
pă mînt.
Nu mai erau abă tute, ca în Moldova, cu
deosebire asupra arendaşilor şi conacelor de
moşii arendate. Poate şi fiindcă în acea parte a
ţă rii, învoielile agricole erau încă mai crunte, cu
dijmuiri şi puzderie de ruşfeturi. Poate mai ales,
fiindcă printre clă caşi dă inuia o mai îndîrjită
327
tradiţie de luptă , de la pandurii lui Tudor, la
ţă ranii revoluţiei de la 1848 şi la ră sculaţii satelor
din 1888, cînd şi unii ostaşi au lepă dat armele şi
n-au vrut să tragă .
Pe dînsul îl tră gea sufletul spre cele patru ză ri,
în patru deosebite locuri unde se afla nevoie de
el. Acasă . La Că liman, unde ginerele Dimitrie
Petreanu îşi tră ia cele din urmă zile. La Tîrnauca,
unde pe celă lalt ginere, Voicu Cojan, îl aşteptau
fă ră îndoială ră zbună toare ră fuieli. La Senat, unde
cuvîntul să u cinstit şi lat, apă sat, ar fi ajutat poate
la dezlegă ri mai puţin nesă buite, decît acele pe
care i le-au auzit urechile în compartimentul
bejă narilor. Dintre toate aceste griji, cea mai
puţin apă să toare era tot pentru stă rile lă sate
acasă , la Zapodia, mă car că în bă taia viforelor ră -
mă sese numai tovară şa-i de bă trîneţe, un pumn
de femeie cu toiegelul ei de abanos: „scurt!...” Dar
socotea că nu prea are a se teme. Acolo fă cea zid
de apă rare, deşi nevă zut, însă nesfă rîmat, viaţa
lor întreagă . Pe cînd aiurea?... Pretutindeni
sorocul neînduratelor judecă ţi, cum îi bîntuie
acum pe aceşti fugari care caută vinovaţi oriunde,
în afară de sufletul şi de faptele lor.
Iordache Cumpă tă , cu spatele întors la
înghesuiala şi la oţă rîtele imprecaţii de pe
culoarul vagonului, din compartimente, din întreg
acest tren al ofurilor şi blestemelor, a şters cu
podul palmei pojghiţa de gheaţă din geam şi a
privit în îngîndurată neclintire cîmpurile albe.
Prin aceste locuri stră bă tute acum de goana
gîfîită a trenului, viscolul se alinase. Sub straiul
sclipitor în soarele dimineţii, totul pă rea lipsit de
ameninţare, firesc, luminos, într-o amă gitoare
pace.
Dar pe linia ză rii, în latura satelor, după
perdelele de plopi ale conacurilor, se ză reau aţe
de fum înă lţîndu-se ră sucit spre cer.

328
 Ş i pe şosele treceau gră bite, în trap, escadroane
de că lă raşi, bateriile de tunuri, ca într-o adevă rată
desfă şurare a trupelor pe-un cîmp de ră zboi, cum
ajunsese întreaga ţară , după orgia festinurilor
jubilare. Stă pînul Zapodiei îşi ştergea ochii şi nu-i
venea să -şi creadă ochilor. Ştiuse că va suna
ceasul acesta, dar nu-şi închipuise că va lua
asemenea întorsă tură de ră zboi, de la un capă t al
ţă rii la altul.
În Gara de Nord, chiar de pe peron se vă dea
schimbarea la faţă a capitalei.
Acolo, unde toată vara de anul trecut au fost
fanfare, ghirlă nzi de brad, drapele şi alaiul
necurmat al oaspeţilor de la Expoziţia Jubiliară ,
se revă rsau acum din trenuri arendaşii şi moşierii
izgoniţi ai ţinuturilor muntene şi oltene. Cu altfel
de larmă şi altfel de chipuri decît cele de astă -
vară . Cu altfel de larmă şi altfel de chipuri decît
cele din gara Iaşilor, despre care-i istorisise
senatorului Iordache Cumpă tă , mezinul să u,
Manole.
Nu se înşiruia ca acolo, procesiunea de oameni
speriaţi, cu ochii într-o buimacă ră tă cire. Aici,
figuri aspre, ră stite, mînioase, mestecîndu-şi în
mă sele fă gă duielile de neîntîrziată ră zbunare.
Oameni care purtau în bagaje arme, care ră cneau
la hamali, care îşi că utau rubedeniile ieşite să -i
întîmpine şi în loc de bun gă sit, întrebau cu
înfrigurare:
— Ce s-aude? Se schimbă ? S-a schimbat guver-
nul?... Le-a rasolit vodă pă rable, mă neică , mă ?
Aceasta era preocuparea cea mai de seamă şi
întrebarea cea mai stă ruitoare. Se schimbă
guvernul? Vine altul, cu mină mai tare, să treacă
la fapte, adică la represiuni mai crîncene,
generale, nu la ză pă cite mă suri contramandate a
doua zi?
Din birja care-l ducea la hotel, Iordache
Cumpă tă cercetă şi feţele trecă torilor de pe
329
stradă . Forfotă mai agitată ca de obicei. Ziare
citite la colţ de trotuar; mereu alte ediţii speciale
de-o singură foaie. Pretutindeni patrule de
soldaţi. Pe ziduri, peste afişele galbene şi roşii,
vestind reprezentaţiile lui Feraudy, turneul
Emma Carelli şi Giuseppe de Luca, trupa de negri
la Berăria Imperială, concertele lui Leo Slezak,
reprezentaţiile Eleonorei Duse, la Naţional; peste
aceste încă nedecolorate mă rturii ale unui huzur
şi ale unei lipse de presimţiri după chipul şi
asemă narea Bucureştilor, se iviseră alte placarde:
proclamaţii, chemă ri la adună ri studenţeşti, la
întruniri socialiste, manifeste, convocarea marilor
proprietari. Ş i alţi vîn-
ză tori de ziare, mereu alţii şi alţii fluturînd foile şi
zbierînd alte ediţii speciale, cu titluri compacte:
Devastările din Vlaşca şi Teleorman! Iminenta
dimisie a guvernului! Sîngeroasete răscoale din
Olt!
La hotei abia a gă sit o cameră lă turalnică , pe un
capă t întunecos de coridor.
Portarul îşi ceru scuze că şi-a permis a oferi ca-
mera de totdeauna a domnului senator,
refugiaţilor din Vlaşca şi Teleorman, din Olt, din
Ialomiţa, din ţinuturile cele mai incercate de
pră pă d.
— La dumneavoastră , domnule senator?... vru
să afle portarul, ridicînd ochii şi înfingînd
creionul chimic după ureche. Bună pace?
— Lasă -mă ! îi curmă pofta de vorbă , Iordache
Cumpă tă . încearcă mai bine să -mi capeţi legă tura
telefonică cu primă ria Tîrnauca!
— Cu neputinţă , domnule senator. Au mai
încercat toată dimineaţa şi alţi pasageri.
Comunicaţia întreruptă .
— Cum frate, cum întreruptă ?
— Toate firele telefonice tă iate, domnule
senator. Aci s-a lucrat cu organizaţie, cu sistem...

330
Poate că obţineţi ceva prin Interne, sau de la
Senat...
— Bine! Lasă -le acestea. Nu ţi-am cerut
poveţe...
Portarul îngă imă încurcat alte scuze, nedeprins
cu asemenea fel de-a vorbi din partea unui client
întotdeauna blajin şi sfă tos.
Iordache Cumpă tă mai avu a îndepă rta o sumă
de că lă tori cunoscuţi şi necunoscuţi, care-i
dă deau asalt să afle ştiri despre situaţia
ră scoalelor din Moldova, despre schimbarea
guvernului, despre trupele austriace concentrate
la frontiera Bucovinei şi cele ale ţarului,
concentrate la Prut.
— E adevă rat, coane Iordache? Numai de-ar fi
adevă rat, că numai d-acolo ne vine mîntuirea!...
— Cum, frate? Ş i dumneata? Ce oameni, Dum-
nezeule! Ce lume!
Stă pînul Zapodiei, pe care-l alungase de-acasă
numai grijile sale pentru alţii, a trecut înainte. În
urmă -i

331
a ră mas preopinentul, gesticulînd în mijlocul unui
cerc de alţi proprietari şi arendaşi, adunaţi după
ştiri în sala de aşteptare a hotelului.
Aceiaşi oameni, aceeaşi lume, cam cu aceeaşi
stare de suflet şi aceleaşi cuvinte, l-au întîmpinat
şi la Senat, în bufet, înainte de deschiderea
şedinţei.
Laurenţiu Sarandà , perora în picioare, între
mumiile cu obraji de pergament scorojit şi cu
redingotele îm- bumbiate pe scheletele deformate
de gută :
— Aceasta este opinia mea, ireductibilă ,
monşerrr! Irrreductibilă ! Preferrr o ordine
rrrestaurată de armatele vecine, unei ordini pe
care să ne-o octroieze un guvern de instigatorri
de speţa lui Harrret, Morrr- ţun, Stere şi toţi
aventurrierrrii pretinsei democrrraţii cu
tincturrră cînd socialistă , cînd poporrranistă ! Toţi
rrroşii lorrr!... Aci sînt de acord cu Petre Garp,
deşi am fost toată viaţa în divergenţe
fundamentale. Fundamentale! Nu obserrrvaţi
manopera? E încă o manoperă takistă , care
speculează evenimentele pentru a da guvernul
peste cap!... Vă garrrantez perrrtinamen- te, că
Take a luat contact cu Ionel Brrră tianu, pe uşa de
din dos. Eterna sa predilecţie pentru L’escalier de
service1! Incurrrabilă , monşerrr! Incurrrabilă ! A
doua natură ... Sînt fă cuţi să se înţeleagă admirabil
şi să exploateze aceste momente grave. Au
aceleaşi scopurrri. Scopurrri de-o mizerabilă
simetrie: Take să -l torpileze pe Premierrr, Ionel
să -l torpileze pe Mitiţă Sturrrza. Amîndoi vînează
şefia! Avem de ră spuns în faţa istorrriei peste
două zeci, peste cincizeci de ani! Ce-aţi fă cut în
momentele grave? va întreba istorrria. Urmaşii
noştri vorrr ră spunde cu fruntea sus: Ş i-au fă cut
datoria! Au salvat Patria şi viitorrrul! Aceasta e

1
Scara de serviciu.
332
lozinca momentului: patria şi viitorrrul,
monşerrr!...
Iordache Cumpă tă s-a depă rtat, trecînd pe lîngă
alte grupuri cu feţele lungite şi mai puţin
pă trunse de această lozincă a momentului.
Erau proprietari devastaţi din ţinuturile
Munteniei şi Olteniei care adunau semnă turi pe
moţiuni-proteste cerînd represiuni imediate şi
energice, cerînd despă gubiri şi garanţii.
O asemenea hîrtie i-a fost şi lui înfă ţişată , dar a
refuzat s-o iscă lească . Îşi că uta prietenii. I-a gă sit
în biroul unei comisiuni unde dezbă teau altfel de
moţiuni şi proteste.
Toţi s-au ridicat, ră suflind cu uşurare.
— Bine că venişi, iubite Cumpă tă ! rosti cel mai
inimos dintre dînşii, deşi cel mai bă trîn,
ridicîndu-şi ochelarii pe frunte şi cercetîndu-l în
ochi. Pe la tine, ce veste?
— Bine! Cît se poate spune bine, pe asemenea
vremuri. La mine bună pace, dar împrejur?...
— Am vă zut depeşele. La fratele tă u, Damian,
dezastru! Te rog să -i exprimi cele de cuviinţă ...
Am fă cut şcoala împreună , la Paris...
— Să lă să m... îndepă rtă Iordache Cumpă tă , ase-
menea condoleanţe care nu-l încă lzeau. Să ne
întoarcem la datoriile noastre, de mai obştească
grabă ! Cum stă m?
— Cum să stă m? I-ai auzit! I-ai vă zut! Dacă ai
trecut pe la bufet, ai putut să -i auzi şi să -i vezi.
— Da, frate, i-am auzit şi i-am vă zut.
— Ei?
— S-ar spune oameni care-şi sapă singuri
groapa! rosti stă pînul Zapodiei.
— Ş i-au şi să pat-o, iubite Cumpă tă ! A lor şi a
ţă rii. Acum aşează -te pe scaun şi ascultă
memoriul pe care l-am pregă tit noi în lipsa ta,
aceştia şapte-opt oameni cîţi am ră mas. Şapte sau
opt, pe-o ţară întreagă , iubite Cumpă tă ... Vom
merge cu memoriul la rege. Am şi cerut audienţă
333
pe mîine. Mă car să nu spună Istoria că nu ne-am
fă cut datoria.
„Iară şi Istoria! gîndi Iordache Cumpă tă , fă ră a-
şi rosti însă gîndul. Credeam că mai mult
conştiinţa, decît Istoria”.
Că petenia grupului lor a coborît ochelarii de pe

334
frunte şi a început a citi textul memoriului.
Iordache Cumpă tă asculta, clă tina din cap,
aprobind cu îndoială şi cu un simţă mînt de
ză dă rnicie; în vreme ce urmă rea cu ochii feţele
tovară şilor din jurul mesei lungi de stejar. Erau
din deosebite partide; numai el şi încă unul aleşi
ca independenţi. Ş i erau toţi, tot din tagma
marilor stă pînitori de pă mînturi.
Dar numai dînşii, dintre toţi ceilalţi, se gă siseră
fă ră a se că uta încă de acum un an jumă tate,
fiindcă de pe atunci citiseră în semnele timpului,
amintin- du-şi ră scoalele trecute. Se aşteptaseră
la acest ceas. L-au vestit. Dar cine să le dea
ascultare în toiul festivită ţilor jubilare, unde au
apă rut ca nişte turbură tori de festin? Cine să le
dea ascultare şi acum, cînd cei care ţineau
cumpă na în mînă , erau preocupaţi de schimbarea
guvernului, de uneltirile fracţiunilor de- zidente,
de o represiune cît mai drastică , de toate
mă runţişurile lă turalnice, ferindu-se a intra în
miezul faptelor? De la audienţa la palat, ce puteau
aştepta? Se ţeseau alte iţe acolo. Se aflau alţii, cu
alte memorii, cu mai numeroase şi mai
importante semnă turi, cu grosul partidelor la
spate, cu mai avide interese de apă rat.
Iar gîndul stă pînului de pă mînt de la Zapodia,
fugea la oamenii lă saţi acolo, la cele ce s-au
întîmplat şi cunoştea din vecini, la Dă rmă neşti, la
Stă nişoara, la Vlă diţa, la Roznov, la Girov, la
Hîrtop, la adevă ratele şi adîncile pricini ale
ră zmeriţei ţă ră neşti.
Pentru el Ră scoala se înfă ţişa în această
realitate vă zută cu ochii, dezlă nţuită pe tot
cuprinsul ţă rii, dincolo de zidurile parlamentului
şi capitalei, într-o lume de plugari, de muncitori ai
pă mîntului fă ră pă mînt, care se confundau
covîrşitor cu însă şi realitatea obîr- şiilor
romîneşti. Cei de dincolo, de la bufet, pierduseră
simţirea unei asemenea cutremurate semnificaţii
335
a ră scoalelor. Instinctiv că utau s-o mă sluiască , îşi
ascundeau ochii de la realitate, cum îşi ascundea
Dă nilă Cuţui din Dă rmă neşti obrazul în că piţa de
paie, la trecerea sa. Dă deau vina pe arendaşi sau
pe naţia şi

336
religia arendaşilor, ca şi cum arendaşii le luaseră
moşiile cu sila. Ca şi cum pe moşiile lor
nearendate, ţă ranii se ră sculaseră de prea mult
bine şi huzur.
— Aceasta este, iubite Cumpă tă ! sfîrşi lectura
că petenia grupului lor. De acord? Pui semnă tura?
— Cum să n-o pun, frate? Numai că multă
nă dejde, n-am eu nici în această hîrtie. Are să
meargă la vraful hîrtiilor uitate şi lă sate colbului.
— De astă dată nu, iubite Cumpă tă ! Ai să iei cu-
vîntul în numele nostru şi mîine în faţa regelui şi
mîine după -amiază , la şedinţă ,
— Cuvîntul? Ce-nseamnă cuvîntul meu, frate?
Nu-s şi n-am fost niciodată vorbitor... Eu gră iesc
cum am învă ţat de cînd am deschis ochii, tot cu
plugarii şi să ceră torii pe lanuri, cu ciobanii la
stînă , cu pă durarii în pă dure... Ce poate cîntă ri
cuvîatul meu ca şi al lor, în cumpă na atîtor
stră luciţi oratori care mă sluiesc adevă rul?...
— Tocmai... Nu mai este vorba de oratori. E
vorba de-un cuvînt cinstit care vine de la un om
ca tine, iubite Cumpă tă . Deocamdată , iscă leşte!
Iordache Cumpă tă a aşternut iscă litura mare şi
lată , pe memoriul destinat suveranului. Iar cînd
se pregă tea să se ridice, un uşier a bă tut, a intrat
şi i-a înmînat o telegramă :
— Iertaţi că vă deranjez, domnule senator. Dar
am vă zut menţiunea urgentă şi...
Hîrtia a tremurat în mîna lui Iordache Cumpă tă .
A tremurat şi i-a că zut dintre degete telegrama
din Că - liman, cu vestea morţii, de care se temea.

337
 Capitolul IV

CEL CE STA, SE NUMEA MOARTEA...

Gata de plecare, în prag, Voicu Cojan s-a oprit

cu biciul de curea împletită spînzurînd la
îndoitură cotului, pe braţul stîng.
A întors spre Ada şi Mariana o privire pe care
şi-o închipuia descruntată şi liniştitoare, voioasă ,
dar ră - mînea tot îngîndurată şi aspră . Amîndouă ,
mama şi copila, ghemuite în fotoliul de lîngă
clavir, strînse una în alta, au plecat ochii cu un
simtă mînt absurd de vină . Ştiau. De-o să ptă mînă
prezenta lor la Tîrnauca stingherea, ca două
ghiulele de plumb, mişcă rile omului care avea
nevoie de cea mai deplină libertate într-asemenea
ceas.
O ştiau prea bine aceasta.
Dar mai tare era groaza de singură tate. Cum l-
ar fi vrut acum mereu lîngă ele, rîzîndu-şi de
tresă ririle lor fă ră pricină , de spaimele lor
nă lucite!
Cea care a luat cuvîntul într-o astfel de vană în-
cercare, a fost ca întotdeauna fetiţa, nu Ada:
— Iahr ne laşi singuhe, tati?
— Singure? Ce fel de vorbă : singure? Nu sînt
strejeri? Nu este jandarmul?

338
 — Ştim pe dehrost, tati!... se însufleţi Mariana,
prinzînd curaj şi continuînd a exprima ea
doleanţele amîndorura: mamă şi fiică . Ş tim, tati!
Că de threi

339
zile, tot povestea asta ne-o spui. Nu este bucă tă -
hreasa?... Nu este fata din casă ? Nu sînt ză bhrele
la ferestre? Nu-s ză voare la uşi?... Rhă mîi cu noi,
tati! Te rhog!... Ascultă -mă şi tu odată pe mine!
Am eu o phresimţire...
Voicu Cojan s-a apropiat în scîrţîitul cizmelor
de că lă rie şi i-a netezit pă rul încîrlionţat,
apropiind de fruntea fetiţei obrazul ras proaspă t,
neted, albă strui, că ci pleca la bă tă liile sale
ferchezuit ca la o paradă . A alintat-o şi a dojenjt-o
cu un surîs ocrotitor, în care duioşia era
temperată de-o ironică mirare:
— Atît de fricoasă a devenit Mariana mea? Nu
te recunosc! Parcă nu tot tu pornişi astă -vară , la
Zapodia voastră , în expediţia lui Robinson
Crusoe, să naufragiaţi pă lac cu un oarecare
Ţ urlui? Ş i parcă n-ai fi fata tatei, cea vitează !
— Vezi că mai sînt şi fata lui maman! luă
aminte Mariana, ră sfă ţîndu-se sub dezmierdare şi
ridicînd ochii albaştri. Stai cu noi, tati! Uite!... Am
să -ţi cînt la pian tot ce-am învă ţat ieri toată ziua,
cît ne-ai lă sat iahr singuhre... Nu vrei tu s-asculţi?
Copila îl ruga cuprinzîndu-l cu amîndouă
mînuşi- ţele de braţ, să -l ţină pe loc. Voicu Cojan
îşi desprinse obrazul de fruntea copilei, se
îndreptă de mijloc şi rosti posomorît, redat
preocupă rilor sale:
— Nu e vremea cîntecelor, Mariano!
— Pentru tine n-a fost niciodată vhremea
cîntecelor, tati! De cînd te cunosc eu, tot aşa eşti,
un posac şi un gră bit!...
— Poate că ai dreptate, gîzulice! Dar va veni şi
pentru mine vremea cîntecelor fă ră grijă .
— Cînd, tati?
— Aşteaptă !
— Aşteaptă ... Aşteaptă !... Numai atîta ştii tu să
spui...
— Poate ca avuşi şi dă astă dată dreptate,
copila tatei! Numai atît învă ţai eu să spun...
340
 În glasul de obicei aspru şi ferm, stră bă tea o
moliciune de mîhnire, de osteneală , poate de milă
faţă de sine, atît de stră ine toate de firea lui, încît
a ridicat şi Ada ochii surprinşi.
O clipă privirile lor s-au încrucişat cu o
învă luire de omenoasă înţelegere, care nu mai
existase între dînşii din prima lună a că sniciei.
Ada i-a prins mîna vînjoasă cu degetele ei
prelungi şi subţiri, într-acelaşi gest rugă tor al
Marianei, murmurînd:
— Dragul meu... Dragă Voicule...
— Da? Ce este?
— Dragul meu, poate că ar fi mai cuminte...
Voicu Cojan şi-a tras mîna, scuturîndu-se ca de-
o vicleană toropire. Începu a rîde, dezvelindu-şi
colţii caninilor puternici, sub musteaţa tunsă
scurt şi ghim- poasă .
— Ce-ar fi mai cuminte, Ada?... Să clocesc acilea,
la adă post, în poalele voastre? Ai? Aşa mă cu-
noscuşi tu?
— Nu, dragul meu!... Nu aceasta vreau să spun...
Mai bine pentru toii, să plecă m...
— Cum?
— Să lă să m, pînă trece acest vînt ră u...
— Aşa mă cunoşti tu? repetă Voicu Cojan miş-
cîndu-se cîţiva paşi şi încordindu-şi trupul elastic,
voinic, într-o îndîrjire de luptă . Ce? Sînt din soiul
ă lor de-au dat bir cu fugiţii, au lă sat totul pradă
bandelor şi-acum se vaică ră muiereşte pe stră zile
capitalei?... Aci sînt, aci ră mîn! Că de nu eram
acilea, d-ataltă ieri praf şi pulbere s-alegea de tot
ce-agonisii cu sudoare în cinci ani. Mă miră numai
ce fac ă i ai voştri, dă la Zapodia?
— Ai noştri? Nu sînt tot atît şi ai tă i, Voicule, cît
ai mei şi ai Marianei?
— Ai voştri, nu ai mei! Că ci cu inima la dînşii
sînteţi, nu aci.

341
 — Voicule!... înă lţă Ada spre dînsul, braţele
subţiri şi diafane, albe, dezvelite pînă la cot în
mîneca largă a rochiei de catifea neagră ...
Bă rbatul întrerupse neguros:
— Să lă să m o veche controversă , Ada! Nu e
timpul să -mpă rţim firul în patru, după nă ravul
vostru de la Zapodia voastră . Chestia e de ce nu
apare nimeni să vă transporte acolo, în sînul lui
Avraam, cum am scris şi-am telegrafiat de două
ori?
— Cine poate şti? îi apă ră Ada, lă sînd să -i cadă
braţele respinse. Vor fi existînd motive serioase.
De trei zile nici un ziar, nici poştă ; comunicaţiile
întrerupte... Se va fi întîmplat şi acolo ceva grav,
dragul meu...
— Ceva grav!... În Moldova voastră dă adormiţi
şi dă tembeli, nu vă zuşi că pînă şi ră scoalele sînt
p-adormitelea?... Au alungat cîtiva arendaşi. Au
devastat cîteva conace. Întîmplă rile grave sînt
acilea, nu acolo! Aci, unde...
Voicu Cojan îşi luă seama că nu era cel mai po-
trivit prilej să amintească unei femei şi unei
copile pe care le lă sa singure acasă , tot ce ştia el
că se petrece de jur împrejur, la toate conacurile
rase pînă la pă mînt, fă ră alegere, proprietari sau
arendaşi. Cu o gingă şie iară şi stră ină de firea sa, a
ridicat cu două degete bă rbia Adei şl i-a privit în
ochi, rostind cu glasul schimbat:
— Haide! Fiti brave şi cuminţi, că nu se
întîmplă nimic. Cît veghez eu, nu se va întîmplă
nimic la Tîrnauca! Am eu ac pentru toate
cojoacele. Aci şi aci!
Clă tină vîrful biciului împletit care atîrna pe
brat ca un şarpe luciu; îşi pipă i revolverul plat în
buzunarul de la spatele pantalonilor de că lă rie,
repetînd:
— Cu ă stea ţin eu piept la bandele dîn şapte
sate! Nu uita, că n-am fost crescut în puful, în care
ai vrea să mă toropeşti tu, Ada!
342
 Privi la fotoliile şi divanurile moi din salonaşul
lor de ţară cu multe perne, covoare şi pufuri;
zîmbi cu dispreţ spre ele într-o strîngere din
umeri, ca spre nişte deşarte ademeniri fă ră nici o
putere asupră -i. Apoi se înclină de mijloc,
să rutîndu-şi pe frunte soţia şi copila (ceea ce nu
fă cea el nici de trei ori într-un

343
an în cele mai solemne împrejură ri). Îşi trase
pă lă ria pe ochi:
Îmbră că în antret haina scurtă de piele neagră
şi pă şi afară , unde-l aştepta calul ţinut în frîu de-
un bă ietandru gă lbejit şi rufos.
Aspiră adînc, setos, aerul umed, cu pulbere
lichidă de burniţă .
Întrebă apoi ră stit:
— Ce, mă ? Ajunseşi tu acum să -mi aduci calul la
scară ? Unde-i Stă nică ?
— În sat, boierule.
— Cum în sat? Cu a cui învoire plecă ?
— Aia n-o ştiu, boierule. Spuse că se repede
dup-un tutun. Se duse şi nu s-a mai întors... Îmi
lă să ră spuns la ceasul două fă ră greş, să fiu cu
armă sarul la scară ...
— Ş i adică tu puseşi şeaua pă cal, dă capul tă u?
— Eu, boierule! Dar uitati-vă că o pusei bine.
N-aveti grijă .
Stă pînul mormă i nemulţumit, înconjurînd calul
şi verificînd chingile.
Din treacă t, mîngîia cu blîndete şi drag
armă sarul, care întorcea capul şi lungea botul,
aşteptîndu-şi bucata de zahă r.
A primit-o şi a început să ronţă ie.
Bă ietandrul cel gă lbejit şi rufos le urmă rea
toate acestea cu o încordare fricoasă , fiindcă într-
un an de slujbă învă ţase că nu e de glumit cu
asemenea abraş stă pîn, mai omenos cu vitele
grajdului, decît cu toate sufletele de pe moşie.
— Bine! încuviinţă Voicu Cojan. Ieşişi bine la
examen!
Bă ietandrul ră suflă uşurat.
Cuteză a aminti cu glasul pe jumă tate:
— Vă rugai astă zi dimineaţă , pentr-un pol în
socoteala simbriei...
— Ş i?
— Boierule, aşteaptă maică -mea, că pentru
dînsa cerui! Pentru porumb, boierule! Sîntem
344
şapte guri... Dă azi dimineaţă aşteaptă maică -
mea...

345
 — Unde-i, n-o vă z.
— Pă după conac aşteaptă , boierule! Nu îndră z-
neşte să s-arate. Zise, să nu vă supere, c-aveti
dă stule alte supă ră ri.
— Hm! Bine. Să mai aştepte pînă mă -ntorc. Vei
primi polul.
— Să tră iţi!
Cu inima muiată de asemenea mă rinimie din
partea unui stă pîn strîns aprig la pungă ,
bă ietandrul îndră zni:
— Boierule...
— Ce mai vrei?
— Pentru mine nimic, boierule! Pentru
dumneavoastră ...
Stă pînul se încruntă , privindu-l peste umă r:
— Pentru mine? Ce anume?
— Nu vă duceţi pă la pă tulele dă grîne,
boierule! Auzii pîn sat tot soiul dă vorbe rele...
Zicea alde neica Pandele şi neica Marin, că de-ţi
că lca azi p-acolo, mare minune dă la Dumnezeu
să vă mai întoarceţi.
— Ş i mie îndră zneşti să -mi vînturi pă la ureche
una ca asta, stîrpitură ? Marş! Că acum te fac să
vezi stele verzi! se ră sti Voicu Cojan, pipă indu-şi
eu dreapta codirişca biciului de pe braţul stîng.
Bă ietandrul şi-a ferit obrazul după îndoitura
cotului ridicat scut. Nu o dată gustase din
usturimea sfîr- cului de curea împletită .
Dar de astă dată lovitura n-a venit.
Stă pînul a apucat smuncit dîrlogii din mîna lui,
a să ltat în şea, a jucat calul pe loc, s-a întors să cu-
prindă cu ochii toată curtea, fă ră suflare
omenească , rîndurile de pomi tineri şi aliniaţi,
locuinţa dreptunghiulară , nouă şi prea albă , care
pă rea o casă desenată cu rigla de un şcolar.
Reci toate. Neînsufleţite toate. Cu ceva
nelă murit lipsă în toate. „Aci mi-ar fi ajutat o
femeie energică şi hotă rîtă ca Elena Casimir!”

346
gîndi. Ş i fu iritat din pricina acestui gînd,
nepotrivit timpului şi grijilor sale.
A dat pinteni şi a plecat în trap ţă că nii, înadins
într-acolo, spre magaziile cu paza întă rită de-o
să p- tă mînă .
La poartă , jandarmul, care patrula cu scurta
carabină la umă r, a salutat. Se apropiase, parcă
avea să -i spună ceva.
Voicu Cojan a ră spuns însă salutului cu
gîndurile în altă parte — şi a trecut. Neapă rat,
după ce s-o potoli vîntul ă sta, la sfîrşitul
primă verii, stră mută magaziile din cîmp, de la
vechiul conac pă ră ginit al fostului proprietar, mai
lîngă dînsul, la conacul nou din inima satului. E
mai departe de gară şi de şoseaua principală spre
schela Dună rii, dar e la mai sigur loc, sub ochii să i.
Toate au nevoie de ochii să i. Cum slă beşte cu
veghea o singură zi, îndată un nou jaf, altă risipă ,
o pagubă . Dacă şi pe asemenea bezmetice
vremuri, numai la el nu s-a petrecut nimic;
magaziile intacte cu recolta chibzuit nevîndută în
aşteptarea preţurilor urcate din primă vară ;
maşinile revizuite, unse şi gata de lucru; vitele
apă rate; turma de oi în baltă ; — toate au fost
cruţate de puhoiul devastă rilor, fiindcă pe toate
le-a stă pînit, ceas de ceas, cu ochii.
Pe sub bortii pă lă riei trasă pe sprîncenele
că rbunii, stă pînul Tîrnaucei a purtat aceşti ochi
ageri la casele hîite şi scunde, strivite sub
straşinile negre, putrede, de-o lugubră pustietate
în burniţa fumurie. Ferestrele îl priveau şi ele cu
ochi duşmă noşi şi mocniţi.
La sunetul copitelor pe prundişul şoselei, uşile
tindelor se trînteau ră bufnind. Îşi bă nuia dijmaşiî,
nevestele lor, babele, unchieşii, copiii, urmă rindu-
l cu fă lcile încleştate de după geamurile zoioase,
vinete, opace.
S-a îndreptat în şea, şi a hîrîit în colţul
caninilor, sub musteaţa ghimpoasă : „Îl urmă rese
347
şi scrîşnesc din mă sele? Urmă rească -l şi
scrîşnească ! Încă trei zile şi se vor înfă ţişa plecaţi
de grumaz, pocă iţi, milogindu-se să semneze
învoielile.”

348
 La cîrciumă , la Iani, nici o suflare. Obloanele
trase. Că soiul e aşa parcă mai mare şi parcă mai
hîd.
Încă unul care a dat bir cu fugiţii, ori care s-a fe-
recat pe dinlă untru cu ză voare şi drugi. Încă unul
din lumea celor ce merită să pă timească tot ce li
se întîmplă ! Tot n-au mai învă ţat că pe om trebuie
să -l stă pîneşti cu ochii, cum stă pîneşte dresorul
fiarele! Aceasta e toată taina. Simplă , sigură şi la
îndemîna oricui.
Adîncit în asemenea judecă ţi, Voicu Cojan
întîlni la capă tul satului, singura vietate din
Tîrnauca, ieşită la lumina zilei. Un plod în că meşoi
lung şi urît, de cînepă , care pornise a trece
drumul de la o casă la alta, să rind peste bă ltoace
cu picioarele desculţe.
Copilul era cu capul gol, tuns chilug. Altfel nici
după chip, nici după vestmîntul sumar, nu s-ar fi
putut spune dacă e bă iat sau fată . La mijlocul dru-
mului a dat să facă îndă ră t. Dar că lă reţul l-a
pironit cu ochii şi plodul s-a oprit înfricoşat, într-
adevă r ca puii de să lbă tă ciune paralizaţi sub
privirea dresorului.
— Ce e, jiganie? Unde-o pornişi în satul ă sta
pustiu? întrebă Voicu Cojan, strîngînd frîul.
— Mă trimise taica la muica Neaga, pentru-un
pumn dă mă lă i, că n-avem mă lai dă trei zile...
îngă imă copilul, tră gind cu ochii îndă ră t, spre
casă .
— Ha-ha! N-aveţi mă lai? Şi dă ce n-aveţi mă lai?
Copilul n-a ră spuns, uitîndu-se în altă parte.
Stă pînul Tîrnaucei se plecă în şea, cercetîndu-l
cu sprîncenele încruntate:
— Al cui eşti tu, mă ?
— A lui Dobre Ignat. Dar nu sînt mă ! Sînt fată .
Oana lui Dobre Ignat.
— Aha! se lă muri Voicu Cojan. Fata jnapanului
ă luia dă Dobre Ignat? Atunci înţeleg de ce n-aveţi

349
mă lai. Spune-i că l-am povă ţuit să -şi bage minţile
în cap... Iar ţie, na. Ţ ine!...
Din buzunarul vestei a scos o monedă de argint
de doi lei şi i-a aruncat-o în noroiul drumului.
Fata, în că meşoiul lung şi murdar, neîncins, nu
s-a clintit. Nici nu s-a uitat la argintul care sclipea
alb, nou, în tina neagră .
— Ridică banul! îşi pierdu ră bdarea, Voicu
Cojan. Ridică -l, că e mă laiul vostru p-o să ptă mînă ,
calicilor. Pomană din senin!
Oana lui Dobre Ignat s-a tras îndă ră t şi a
mormă it cu ură cele ce auzea ea în casă , parcă nu
mai era aceeaşi copilă ce se oprise adineaori
înfricoşată , gata să plîngă :
— Dă ce să -l ridic? Uite, că nu-l ridic!...
— Ce spui, jiganie?
— Mai bine murim dă foame, decît să mîncă m
din ban ciocoiesc! N-avem nevoie dă pomană .
Cum zise taica: Să ne dai mai întîi dreptu nostru!
— Stîrpitură ! mugi Voicu Cojan, apucînd biciul.
Însă fata lui Dobre Ignat o zbughise la goană ,
să rind gardul cu picioarele desvelite pînă sus în
că meşoiul larg şi urît. Atît a ză rit Voicu Cojan;
goliciunea să rmană şi tristă a picioarelor
slă bă noage, subţiri ca două beţe.
„Afurisit neam! Numai pielea şi oasele; iar de
mici, le cresc colţii ca să -i arate! — monologă în
sine stă pînul Tîrnaucei, crîşnindu-şi mînia
neputincioasă în colţii să i încă şi mai puternici şi
lungi, decît ai afurisiţilor de dijmaşi. N-aveţi
nevoie?... Lasă că vă moi eu oasele, să vă tîrîţi ca
rîma!”
Cu irezistibila pă rere de ră u a omului crescut în
aspră chiverniseală , Voicu Cojan a întîrziat o clipă
cu privirea la banul de argint zvîrlit în mijlocul
drumului.
Dacă n-ar şti că sînt ochi care-l urmă resc de
după ferestre, ar coborî în scară să -l ridice. Se
mulţumi a fră mînta calul pe loc, ca să îngroape
350
moneda în noroi cu copitele, apoi a dat pinteni,
apucînd pe-un drum lă turalnic, spre magaziile din
cîmp.
Ş i îndată l-a cuprins cealaltă patimă , a
pă mîntului.

351
 2

Iscodi ză rile fă ră ţipenie; iar priveliştea îi alină

inima.
Se întindea de-o parte, lanul imens cu grîu de
toamnă , verde şi viguros, dens, uniform, lucind ud
în burniţă . De cealaltă parte, alt lan cu ară tura
adîncă , neagră şi grasă , aşteptînd bobul
semă nă turilor de primă vară . Anul cel nou
plugă resc, se vestea pentru dînsul plin de toate
fă gă duinţele, deşi iarna a fost nesfîrşită şi cruntă ,
deşi duhul ră zvră tirilor pustieşte ţara de la un
capă t la altul. Aceasta numai fiindcă el nu s-a
mişcat de lîngă pă mînt, n-a încredinţat altora
privigherea muncilor, n-a cunoscut altceva în
afară de patima pă mîntului.
Pă mîntului şi-a robit el zilele, nopţile, viaţa,
sîngele.
Drept este să înceapă a se ară ta în sfîrşit
ră splata. Să înceapă a culege roadele. Chiar şi o
ră zmeriţă poate, să însemne o Providenţă pentru
cine se va învrednici a trece cu bine prin cumpă na
ei. Urcare la preţul grînelor; urcare la preţul
vitelor. Cîţiva ani de proslă vire, dacă -şi salvează
acum pă mîntul, recoltele, inventarul, turmele,
stînd neadormită strajă la ele.
Voicu Cojan înainta în trap spre zarea
mişcă toarelor neguri, cufundat în socotelile sale,
uitînd pentru o clipă îngrijoră rile care-l
posomorau de-o să ptă mînă .
Încă un an şi achită ultima rată din piaţa moşiei,
încă cinci ani şi împlineşte alte două mii de
pogoane, spre Dună re, zestrea Marianei. Pe urmă
va veni şi vremea odihnei, să -i asculte cîntă rile la
clavir, cum îi cerea ea mai adineaori, oprindu-l de
braţ să -l ţină pe loc cu amîndouă mînuşiţele.
Poate că nu face el bine să le lase singure, într-o
casă din mijlocul satului, împresurată de atîtea
duşmă nii... Mai ales o femeie atît de lipsită de
352
curaj şi de energie, de vlaga, vieţii, ca Ada! Cum ar
fi vrut-o el din neamul Elenei Casimir, cu sîngele
colcă ind de neastîmpă r însoţindu-l în dreaptă
tovă ră şie la lupta pe care o duce singur!
Cu uimire, Voicu Cojan luă seamă că a doua
oară într-un ceas, s-a gîndit la această Elenă
Casimir, de care nu-l apropiase niciodată nimic;
ba chiar la întîlnirile lor de la Zapodia, îl tratase
de sus, cu un zîmbet superior, de mare ducesă . Îl
socotea un fel de vechil boieresc. Se întorcea spre
el să -i vorbească , numai cînd pomenea despre
pă mînt, cai, acarete, învoieli plugă reşti şi cînd îl
felicita pentru aceeaşi neşovă iel- nică asprime în
raporturiie cu troglodiţii care scurmau pă mîntul.
Troglodiţii care scurmau pă mîntul. Troglodiţi —
le spunea ea; şi cînd spunea, fă cea să şuiere în aer
cravaşa cu care-i trezea din somnolenţă , să se
mişte... Ce să întîmplă cu dînsul pe ziua de azi? A
fă cut şi face ce nu-i stă în fire. A suportat să -i
zvîrlă în obraz cuvinte nesă buite un plod, ca fata
acelui Dobre Ignat, fă ră s-o înfă şoare în şfichiul
biciului. A lepă dat un ban de argint în noroi. A
fă gă duit un avans din simbrie unui ajutor de
argat. Acum se pomeneşte stă ruind la amintirea
Elenei Casimir.
Scuturîndu-se de asemenea mîzgă stră ină de
dînsul şi ridicînd pă lă ria pe frunte să -l bată în
obraz pulberea rece de ploaie, Voicu Cojan a
înteţit trapul calului, cu urechea plă cut
dezmierdată de sunetul ritmic, foios, voios,
cunoscut, al pielii din şeaua care zumzuia sub el,
în cadenţa copitelor.
Lanul cu ară tura neagră sfîrşise. Se întindea la
dreapta-i un capă t din porumbiştea de anul
trecut, unde-a lă sat înadins nedijmuite tarlalele
celor mai colţoşi gospodari din sat. Privi la glugile
de coceni putrezi şi negri — recoltă pierdută ! cu
acelaşi simţă mă nt, cu care se uitase la banul de
argint zvîrlit în ţă rîna drumului. Era şi el pă gubit
353
— dar se cuvenea chiar cu acest scump preţ, o
învă ţă tură pentru că peteniile cuteză rilor de un an
încoace!... Flă mînzi, şi nu se dau biruiţi!... Ce
picioare slabe şi deşirate, oribile la vedere, a
ară tă t jigania cînd să ri împrejmuirea, cu poalele
că meşoiului de cînepă fîlfîind! Oribile! — din a cui
vină ? Dacă au ajuns numai pielea întinsă pe
schelete — nu e fiindcă o merită ?

354
Acest hoţoman de Dobre Ignat şi plodurile lui;
acei hoţomani de Marin şi Pandele Nă bîrogu, cu
plodu- rile lor. Tot dînşii urzesc ceva, pun la cale
ceva, de s-a tras tot satul sub carapace şi nu mai
forfotesc haidă ii ca pînă mai ieri. „Nu vă duceţi pă
la pă tule, boierule!... Zicea alde neica Pandele şi
neica Marin, mare minune dă la Dumnezeu să vă
mai întoarceţi!...”
Cu aceasta cred că -l înspă imă ntă pe el? Aşa îl
cunosc? Poftească să încerce!...
Totuşi, dincolo de mă cinişul unor asemenea
gînduri şi îndîrjiri din el, ochii lui Voicu Cojan
sfredeleau orizontul cu strunită atenţie, cercînd
să pă trundă prin perdeaua fumurie a ploii, pînă la
colnicul magaziilor cu grîne.
Numai bura monotonă şi cîmpul pustiu: numai
cîteva tufe de porumbrele şi de salcîmi, cu
crengile negre, încă fă ră muguri.
Coborînd însă privirea despre depă rtă ri la
vadul drumului, descoperi urme de paşi, multe
urme de paşi care-au clefă it în noroiul vîscos şi
nu s-au nivelat de ploaie. Urme proaspete, ivite
deodată , la o cotitură . Da! Au tă iat-o de-a dreptul,
prin lanul de grîu. Ş i au strivit colţul, au culcat
firele, au adîncit dîra, ca la trecerea unei turme de
bivoli.
Mai întîi aceasta l-a întă rîtat peste mă sură , ca o
nelegiuire fă ră iertare: tă blia lucie şi verde a
lanului, scurmată , bră zdată în diagonală ,
pîngă rită de urmele sutelor de paşi. Pe urmă ,
ră sucit în şea, cu privirea îndă ră t, încerca să -şi
lă murească rostul dîrelor şi să citească în ele
planul fă ptaşilor. Nu era greu de înţeles. S-au
strecurat pe după perdeaua de salcîmi din spatele
satului, au scă pat de ochii pîndarilor şi jan-
darmilor, s-au adunat în luncă şi de-acolo au
purces în ceată , spre magazii, de-a curmezişul
lanului. Aşadar, tot la magazii!

355
 Sucindu-se la loc, în şea, cu sprîncenele
încruntate şi cu buzele strînse, Voicu Cojan se
pregă tea să -m- pungă armă sarul în galop, pentru
a ajunge mai grabnic la faţa locului.
Calul însă începu să sforă ie şi să dea semne de
nelinişte. S-a plecat în şea, să -i netezească gîtul cu
latul palmei, vorbindu-i cu blîndetea prietenoasă
pe care o rezerva numai animalelor:
— Ce, mă Izabel, să racule? Te molipsişi şi tu dă
nă lucile Ofeliilor dă la curte?... Cuminte, mă
prostă - nacule, cuminte!...
Dar Izabel sforă ia înainte pe nă ri şi scutura
înainte din cap.
Atunci a ridicat el ochii şi atunci i-au ră să rit în
fată , din tufani, cei doi: Marin şi Pandele
Nă bîrogu.
Voicu Cojan struni calul în ză bă luţă , rînjind de-
odată cu glasul schimbat şi stropşit, cum vorbea
el întotdeauna cu oamenii.
— Aha! Cum vă z, tot p-acilea fu dat să ne-
ntîlnim, ca şi astă -toamnă ? Care e povestea,
vericilor?
Cei doi s-au apropiat din două laturi, fă ră să
ră spundă , cu chipurile întunecate şi cu mîinile
încleştate pe bîtele de corn.
— Vă pierdură ti glasul, mă pîrlacilor? Auzii că
în sat vă ară taţi viteji nevoie mare!... continuă a
rînji a batjocoră Voicu Cojan, mînuind frîul şi
silindu-se să nu-i slă bească pe amîndoi din ochi.
Încă nu se dumirea ce vor fi pus în gînd. Dar nu-
l încerca nici o teamă , sigur pe sine şi pe agerimea
ochilor, pe cal, pe arma din buzunar.
Chiar îi plă cea întîlnirea, ca o destindere, după
atîtea zile de încordare, care sfîrşeau seara în
nimic. Le va mai sluji o lecţie, să meargă vestea în
sat. Şi să pună zurbagiii pe gînduri.
A împins calul spre cei doi, că utînd să -i aducă
pe-o singură latură .

356
 — Hai, gră biţi, că n-am vreme dă pierdut! Care
vă e pofta?
În loc de ră spuns, omul cel mai pirpiriu şi
scund, ciupit de vă rsat, Marin, s-a pitulat brusc la
pă mînt. A lepă dat bîta şi zvîrlind junghierul din
teaca de piele a tras cu tă iuşul două lovituri
repezi sub încheieturile de la picioarele calului:
hîrş! hîrş!
Ş i în aceeaşi clipită , celă lalt tovară ş, înalt şi
ciolă - nos, Pandele Nă bîrogu, a nă pustit ghioaga
în ţeasta că lă reţului, între ochi.
Toate cu iuţeală de fulger, fă ră cuvinte, numai
cu două icnete scurte.
Voicu Cojan a dus stînga la ochii orbiţi să
smulgă vă lul roşu care-i astupa vă zul; a smuncit
cu dreapta frîul să înalţe calul în două picioare şi
să -i calce în copite. Dar valul de sînge nu se lă sa
smuls, că ci podidise înlă untru, nu în afara ochilor;
dar armă sarul să ltat în două picioare s-a pră buşit
în genunchi, pe încheieturile cu tendoanele
retezate, rostogolindu-se cu carnea tremurînd pe
el.
Iar ră cnetul că lă reţului, de ameninţare, de
mînie, de nă pustire, s-a prefă cut într-un să rman
gemă t bor- borosit, fă ră putere.
Glas dîrz că pă taseră acum cei doi, care au fost
pînă atuncea muţi:
— Smulge-l de pe şea, mă frate Marinică , să -l
judecă m!
— Ce judecată ? Judecata s-o facă ă sta! rosti
Marin trecînd limba junghierului pe nă dragii largi
de şiac. Din două lovituri, ţi l-am achitat,
mormîntul maicii lui dă ciocoi!
Pandele Nă bîrogu avea altă pă rere:
— Nu, fuse vorba aşa! Lasă -mi-l mie, să ţi-l ră -
fuiască taica, dintru-ntîi! D’ocamdată pune mîna,
să -l ridică m pă picere...
Amîndoi s-au muncit să -l dezră dă cineze din şea
şi din scara prinsă sub cal. Izabel se zvîrcolea să
357
se ridice pe genunchii cu încheieturile
dezghiocate, ne- chezînd dureros şi slab, ca un
sfîşietor vaier omenesc. Pandele i-a repezit cîteva
lovituri de opincă în deşert; apoi a fost cu totul
numai la judecata sa.
Îl înă lţase pe Voicu Cojan cu că ngile degetelor
încleştate în piepţii hainei şi se că znea acum să -l
proptească pe tă lpi. Dar vinovatul chemat la
marele judeţ, se clă tina moale, ameţit de trosnetul
mă ciucii în

358
frunte, orbit, cu gîtul bă lă ngă nind şi cu pleoapele
pe jumă tate închise.
O dîră subfire de sînge se prelingea dintre
sprîn- cenele îmbinate, alte două şuviţe roşii din
nă ri.
Pandele Nă bîrogu i-a smuncit pă lă ria şi a
zvîrlit-o în noroi, să -i vadă mai bine obrazul şi să -l
ră corească mai deplin la inimă , înfă ţişarea cea
nouă , doborîtă , a vră jmaşului din lupta lor pe
viată şi pe moarte. Printre dinţi, i-a ţîşnit un
scuipat în frunte.
— Bine-l pocnişi, mă neică , mă ! se minună
Marin, dîndu-se mai aproape să -i cerceteze şi el
osul strivit de ghioagă , sub sîngele spă lat de
cernerea ploii. Mă tem că n-o să ai pă cine judeca,
frate Pandele!
— Aia s-o crezi tu! bombă ni celă lalt. Pune-i
cră cană !... Treci pă la spate şi ţine-l copă cel dă
ceafă , să -ţi arate el neică judecată !
Marin s-a supus. Iar Pandele Nă bîrogu a ridicat
biciul lui Voicu Cojan din ţă rînă , s-a tras un pas
îndă ră t şi cu sfîrcurile de curea şuierînd în
vă zduh, a început să plesnească în obrazul nă clă it
de sînge şi ud de ploaie, croind cu sete, crîşcînd
printre dinţi la fiecare lovitură :
— Aşa, pui dă lele!... Veni şi rîndul tă u, maica ta
dă ciocoi!... Asta fu pentru Niculina!... Ş i asta
pentru copilaşul dă leagă n, pă care-l lovişi tu fă ră
milă astă -toamnă , oţule! Ustură , ai? Frige, ai?...
Unde-ţi pieri glasul? Dă ce nu mai strigi şi nu mai
înjuri, boier Voicule?...
Loviturile curgeau, lă sînd vîrci pe obrazul care
a fost proaspă t bă rbierit, albă striu şi era acum
numai o mască de sînge, cu pleoapele
întredeschise, cu buzele spumînd clă buci roşii.
Nu se ară ta nici un semn însă că Voicu Cojan
simte ceva; capul se clă tina deşurubat pe piept —
şi picioarele s-ar fi frînt poate de la genunchi ca

359
ale lui Izabel, dacă de la spate, Marin nu l-ar fi
sprijinit de ceafă , cu toată puterea.
Iar cînd se aşteptau amîndoi mai puţin, Marin a

360
simţit sub mînă cum trupul se încoardă adus la
viaţă de durerea bră zdă rilor de curea.
— Uite, mă ! a apucat să zică .
Atît — şi a ră mas cu gura că scată .
Voicu Cojan se descleştase din minghineaua
braţului care-l ţinea atîrnat. S-a ră sucit. A prins în
pumn vîrful biciului, l-a smuls şi apucîndu-l de
codirişcă , a prins a croi el vîjîit în dreapta şi-n
stînga. Se sprijinise cu un picior înainte şi reteza
orb în vă zduh, într-o beznă , că ci perdeaua care-i
astupa vă zul nu că zuse.
Lovea în neştire, cu mîna stîngă dusă la frunte,
la ochi, cercînd zadarnic să desprindă vă lul roşu
şi negru, să -l smulgă , să iasă din noaptea în care
se zvîrcolea.
A fost ceva atît de neaşteptat şi pe nici o
mă sură a înţelegerii omeneşti, încît acolo, în
cîmpul pustiu, în bura fă ră istov, mă runtă şi sură ,
pe cei doi tovară şi i-a stră bă tut un fior rece de-a
lungul spină rii. Cuprinşi de spaima superstiţioasă
că au înainte o întruchipare a Necuratului, îşi
pierduseră puterea, glasul, rînjetul. Priveau cu
ochii holbaţi şi îşi auzeau dinţii clă nţă nind.
Omul cu obră zarul de sînge înainta pas cu pas;
iar cei doi se tră geau îndă ră t, pas cu pas.
— Nu vede! strigă Pandele Nă bîrogu într-o
bucuroasă uşurare. Nu-nţelegi, mă , că nu vede?...
Uite-l cum calcă ! Uite-l cum trage-n gol?...
Strigă tul a rupt vraja cea neagră care le luase
puterea şi minţile, încremenindu-le braţul.
— Aha, nu vede? se dumiri, Marin. Tot al nostru
e, vedea-l-aş mai repede cu gră diniţă pe piept, să
mă spurc pă ea! Nu vede?... Al meu e, mă
Pandelică !...
Spunînd, Marin s-a pitulat din nou, broască la
pă mînt. A tras junghierul din teaca de piele în aş-
teptare, muşcîndu-şi buza într-o încordare de
pîndă . Ş i cînd celă lalt, cînd orbul a fost aproape,
învîrtind pe deasupra capetelor în neştire şi în
361
nevă zut, biciul cu plesnete în gol, omul de jos a
zvîrlit în picioare,

362
împlîntîndu-i cuţitul în gîtlej pînă în plă sele,
ră sucind cu nesaţ tă işul în gîlgîirea de sînge,
rostogolindu-se în noroi o dată cu cel în sfîrşit
ră pus, surpîndu-se peste el, înverşunîndu-se cu
alte împlîntă ri scurte, repezi, adînci, în piept,
între coaste, în inimă , parcă se temea că are şapte
vieţi şi parcă trebuia să le ucidă pe toate.
— Lasă -mă şi pă mine! îl scutură Pandele Nă bî-
rogu de umă r. Dă -te-n lă turi, să -mi moi şi eu
deştele în sîngele ciocoiului şi să mă ră coresc la
ficaţi, după spaima care ne-o trase, mormîntul lui
de tîlhar!...

Tîrziu, după ce amîndoi şi-au şters sîngele de

pe mîini, purtînd palmele pe-o parte şi pe alta în
pînza grîului tînă r, verde şi ud din capă tul lanului,
Pandele Nă bîrogu rosti:
— Acum, frate Marine, stînga-mprejur la conac.
Că nu-mi ispră vii judecă ţile! La aia o chem
martoră şi pă Niculina! O să fie judecată cu
cîntec...
Marin se uită cu îndoială spre locul magaziilor
ascunse în negura ploii.
— Dă aia ţi-e ţie grijă ? îi ghici îndoiala, Pandele.
Fii pă pace!... Nu stă tură nici ă ilalţi, cu mînele-n
sîn. Cînd or ispră vi, ne-ajung şi dînşii din urmă ...
Că dă -nceput, îmi pare c-au început!...
Într-adevă r, în zarea vînă tă , prin perdeaua de
bură , se ridica acum un stîlp negru de fum şi o
limbă de flacă ră , lungă , gă lbie, sinistră , linchea
spasmodic norii turburi.
— Ei? Mai ai ceva dă zis?
— Nu! mă rturisi scurt Marin, împingîndu-şi
mai adînc junghierul în teacă . Să mergem!
— Dă -mi sticla să cinstim, că merită ! Mi se uscă
gîtul.
— Ş i mie, Pandele!... Fie, c-avură m dă furcă cu
oţul!

363
 Au cinstit amîndoi, golind pînă la fund garafa
de spirt, au aruncat-o în grîu şi au plecat fă ră să
privească îndă ră t, la leşul despoiat din tină .

364
 Că ci l-au despoiat amîndoi.
Pandele îşi îmbră case el haina scurtă de piele,
îşi pusese el pe braţ biciul de curea împletită .
Marin îşi încă lţase el cizmele de că lă rie, şi la brîu
adă ogise pistolul negru şi lat, la junghierul din
teacă .
De-a curmezişul drumului, stă pînul Tîrnaucei a
ră mas în urmă cu faţa în sus, cu braţele cruce, în
ploaia de primă vară mă runtă , monotonă ,
mă noasă ; lungit într-o baltă de sînge pe care o
dilua apa, pe care o sugea cu încetul pă mîntul.
Pă mîntul acela de care nu se mai să tura.
Un stol de corbi a trecut croncă nind în
fuioarele sure ale ploii. A fă cut roată peste lan şi
s-a oprit să aştepte. Mai întîi din ochi încep corbii
să ciugulească leşurile. Dar încă nu-i timpul. Ceva
încă mai mişcă .
La cîţiva paşi, Izabel încerca din cînd în cînd să
se ridice pe montul genunchilor. Se zvîrcolea.
Că dea îndă ră t. Necheza cu scîncet jalnic, slab,
tremurat, omenesc, în singură tă ţile ude. Înă lţa
iară şi capul scuturat de fiori, botul cu spumă de
sînge în nă ri. Ş i după un spasm, întorcînd gîtul, se
uita cu ochi mari şi dureroşi, umezi, care
începeau a se împîcli; se uita prin noura- şul alb şi
cald de aburi, la stă pînul neclintit, fă ră să
priceapă de ce nu-i ră spunde la tot mai stinsa-i,
mai stinsa chemare de ajutor.
Din grîul verde, corbii negri strîngeau cercul
înaintînd cu lugubrele lor croncă niri.

— Maman, un lucru nu pricep eu... M-asculţi?

— Te-ascult... Ce nu pricepi tu, gîză mică ?
Mariana a întrerupt joaca de pe covor şi a
ridicat ochii albaştri. În rochiţa de lînă albă şi
creaţă , cum se zbenguia în jurul construcţiilor
365
sale din mijlocul casei, pă rea mai degrabă o albă
mieluţă , decît o gîză mică . A ridicat ochii şi
întreabă :

366
 — Dar îmi ră spunzi adevă hrul cel adevă hrat!
Phromiţi?
— Promit!... fă gă dui Ada, întrerupînd şi ea
lectura şi lă sînd cartea pe genunchi, cu un zîmbet
melancolic, fiindcă volumul o dusese departe, în
arhipelagurile Pacificului.
— Ai phromis, bagă de seamă !... Atunci, spu-
ne-mi... Spune-mi, de cînd te-ai fă cut tu o
pîhrîtoare, maman?
— Ş i tu de cînd îţi permiţi să vorbeşti aşa cu
mama ta? Cum poate să fie mama ta, o pîrîtoare?
— Asta mă mihr şi eu!...
— Atunci miră -te şi caută -ţi de joacă ! Ră mîi cu
mirarea! se prefă cu a se supă ra foc Ada, luînd
cartea de pe genunchi şi pregă tindu-se să -şi
urmeze lectura.
Însă Mariana nu se lă să amă gită de asemenea
severitate în care nu credea. Rosti îmbufnată ,
amenin- ţînd-o cu degetul înă lţat:
— Bine, bine, maman! Aşa am să mă port şi eu
cu tine cînd am să fiu mahre! În loc să ră spund la
întrebă rile cahre nu-mi convin, am să mă prefac
supă hrată . Supă hrată numă hru unu, nu ca tine!
Ca buniţa de la Zapodia: Scuhrt!
— Ş i care e mă rog, întrebarea care nu-mi con-
vine?
— Lasă , că ştii tu phrea bine!... După ce că eşti o
pîhrîtoare şi tră dezi sechretele mele, te mai faci
că nu înţelegi.
— Mă fac? Poate cu adevă rat că n-am înţeles.
— Maman! Nu încerca să mă tragi tu pe sfoară ,
că nu-s dinthr-acelea! Sînt nepoata buniţei de la
Zapodia şi vehrişoară dhreaptă cu Smă ndiţa de la
Că liman... Aşa că vezi, nu-s uşoh de phrostit!... Mă
rhog: cine i-a spus tatei întîmplahrea de la iaz, de
la Zapodia, cînd am naufhragiat eu cu Pufuleţ şi
cu Ţ uhrlui? Mai zi că nu ştii! Ai phromis că
pă strezi sechretul şi m-ai thră dat!

367
 — Aceasta era, Mariana? Dar e o poveste
veche...
— Veche? Ce fel de veche?... Ş i chiar dacă -i
veche, vohrba-i că m-ai thră dat?
Ada zîmbi nostalgic amintirilor sale de vara tre-
cută :
— Nu se chiamă tră dare, Mariano! Am povestit
lui tati acum cîteva zile, o întîmplare de anul
trecut. A fă cut şi el haz...
— Va să zică , întîmplă rile vechi, de anul trecut,
nu mai sînt sechrete? trase concluzia logică şi
perfidă , Mariana. Bine că ştiu!...Am să povestesc şi
eu lui tati, aşa întîmplă hri vechi de anul trecut...
Să vă d dacă ahre să facă tot aşa, haz...
— Ce vrei să spui cu asta? întrebă Ada
micşorînd privirea printre gene şi cercînd a ghici
ce se petrece în capul copilei.
— Nu vhreau să spun nimic, maman! Ai tu
dhrep- tate să mă crezi o phroastă ... N-ai cu cine
vohrbi. Mai bine mă joc!
Mariana s-a prefă cut concentrată numai la
joaca sa de pe covor. O Zapodie în miniatură ,
foarte aproximativ reconstituită din că suţe, stîni,
pomi, cai, vaci, cîini şi oameni, de lemn vă psit şi
de carton, care în închipuirea sa că pă taseră
asemă narea şi numele celor de acolo. Curios e că
de astă dată , Mariana îşi întovă ră şea joaca şi de
comentarii verbale, imitînd gesticulaţia şi
parodiile actoriceşti ale unchiului Manole, ale
Smă ndiţei, însă cu mai puţin inofensive intenţii:
Ă sta-i Colţun. Colţun cel bă thrîn.
— Bau! Bau! lathră Colţun.
De ce lathră ?... Fiindcă pe poahrtă intră
Tantelen că lare. Throp-throp!...
— Bonjuhr, jivalanie! spune Tantelen.
— Bonjuhr, Tantelen! Să hrut mîna, Tantelen!...
— Dar oncle Yann, unde-i Mahriano?
— În ghră dină , Tantelen. Se plimbă cu maman.
— A! Se plimbă cu maman? Tiens! Tiens!...
368
 — Da, Tantelen. Threbuie să fie sub pă hrul
mahre, pe banca suspinelor. Dacă banca nu-i
ocupată de Adhrian şi de Ihrinel!...
— Hm! Hm! se miahră Tantelen şi thrage cu
cravaşa pleasc-pleasc peste cizmele de lac. Hm!
Hm!

369
 — Tantelen! De ce faci mata hm? hm?...
— Am fă cut, eu hm? Ţ i s-a pă rut, Mariano!
— Tantelen! Mă duc eu să -i chem.
— Nu, nu! Te rhog... Lasă că le fac eu suhrpriza
asta plă cută , dacă -s cu adevă rat pe banca suspi-
nelor...
Boc! Boc! bastonul buniţei. Boc-Boc! Acum să
ne ţinem bine!...
Bac-boc !
— Ce-nseamnă asta, Eleno? Ce othravă picuhri
tu în inima şi în capul copilei acesteia?
— Eu?
— Dahr eu? Scuhrt! Cu mine nu mehrge! Nu te
mai phreface!... Chrezi că toate mamele sînt
numai de fasonul tă u? Aicea-i Zapodia, nu Vlă diţa!
Vă d că începi să cam uiţi!... Iahr tu, Mahriano, ce
stai ş-asculţi la cele ce vohrbesc oamenii mahri?
Pleacă la joaca ta! Scuhrt! Ştehrgeţi nasul şi
dispahri din ochii mei!... Acuma, fiindcă am
hră mas singure, ia să -mi spui tu dhragă Eleno! Se
poate...?

Cartea Adei a lunecat de pe genunchi. Nu s-a

plecat s-o ridice. Ascultă şi priveşte palidă la joaca
perfidă a fetiţei. Cîte vă d, cîte aud şi cred a
pricepe copiii aceştia, pe care îi consideri numai
nişte inocente creaturi! Ş i cum pă strează
întipă rite în memorie, vorbe, scene, şi gesturi, pe
care să le ră stă lmă cească mai tîrziu!
Cu glasul stră bă tut de-un tremur, a întrebat:
— Mariana?
— Poftim, maman!
— Ce joacă e aceasta?
— O joacă de-a mea, maman! ră spunde
Mariana cu aceeaşi vicleană nevinovă ţie. Mă joc
de-a Zapodia!...
— Aceasta ai auzit şi-ai vă zut tu la Zapodia
noastră ? Te poftesc s-o curmi cu asemenea joacă

370
de copil prost şi ră u crescut!... Ră u crescut şi
ră u!...
— De ce, maman? Nu fac nimica hră u. Doahră
nu-i tati aici, ca să m-audă !
— Ce-ai spus?
— Doahră nu-i tati aici ca s-audă !... Atuncea, da,
maman!... Înţeleg să te supehri că povestesc şi eu
întîmplă hri vechi, de anul trecut, şi că nu pă strez
sechretul...
— Mariano! Lasă toate jucă riile şi vino aici,
lîngă mine.
— Iaca vin, dacă zici tu! s-a supus Mariana, ridi-
cîndu-se de jos, tipă rindu-şi poalele rochiţei şi
venind cu bă rbia în piept, ca un mieluţ alb care se
pregă teşte să împungă .
Ada i-a trecut mîna prin cîrlionţii pă rului auriu
şi i-a înă lţat fruntea rotundă , ca să -i privească în
ochi:
— Acum stai lîngă mine şi explică -mi ce
înseamnă toate prostiile acestea, Mariano?... Ce
întîmplă ri şi secrete de anul trecut?
— Dahr nu-s sechrete, maman?... Atunci de ce
m-a alungat buniţa şi s-a sthropşit la mine:
Scuhrt!
Gesticulînd mă runt, cu mînuşiţele agile şi
trandafirii, Mariana se înverşuna să -şi continue
apă rarea sa, cu teribila cruzime a copiilor cînd
vor să triumfe neapă rat asupra celor mari. A
simţit însă înfă şurînd-o privirea atît de întristată
şi de dureroasă , încît deodată a prins mîna Adei, a
să rutat-o mult, repede şi fierbinte; a cufundat
fruntea rotundă în poalele rochiei de catifea
neagră şi a izbucnit în plîns, îngî- nînd înă buşit în
cutele moi:
— Iahrtă -mă , maman !... Iahrtă -mă !... Sînt o
fetiţă hrea şi uhrîcioasă !... Aşa m-am fă cut eu
numai din phricina Tîhrnaucei acesteia
mizehrabile!.. Hai să plecă m la Zapodia...

371
maman!... Acolo, amîndouă sîntem altfel, maman!
Maman, m-ai iehrtat?...
Plînsul a mers crescînd şi cuvintele s-au înecat
în sughiţuri. Din nou au ră mas amîndouă strînse
una în alta, în fotoliul lor de lîngă pian, ca într-o
gravură tragică de naufragiu.
Ada îi ridică fruntea dintre genunchi şi o dez-
mierdă ştergîndu-i lacrimile cu batista mică de
dantelă :
— Ce mai însemnează şi aceasta, Mariano
dragă ?... Hai, fii cuminte! Încetează !...
— Dahr m-ai iertat?
— Te-am iertat...
— De tot? De tot?
— De tot.
— Ş i n-ai să -mi aduci aminte niciodată că am
fost o fetiţă hrea şi infectă ?
— N-am să -ţi aduc aminte niciodată că ai fost o
fetiţă rea şi infectă .
— Nici cînd am să fiu mahre?
— Nici.
Mariana s-a că ţă rat pe genunchii ei şi i-a încon-
jurat braţul după gît, cuprinzînd-o şi să rutînd-o
sonor pe obraji:
— Ce bună eşti tu, maman!... Nu mehrit eu să
fiu fata ta... Cîteodată pahrcă -s numai fata lui tati!
— Mariana!
— Tot eu sînt, maman! surîse Mariana printre
lacrimi, depă rtîndu-se puţin pe spate şi ţinînd
între amîndouă palmele mici, obrazul Adei. Tot eu
sînt, maman, eu fata ta! Nu mă hrecunoşti?
— Te recunosc. Tocmai!... Abia ai promis că ai
să fii cuminte şi, ai început din nou cu prostiile
tale!... Cum poţi vorbi aşa? Cîteodată parcă eşti
numai fata lui tati! Eşti tot atît a lui tati cît eşti şi a
mea.
— Vhreau să fiu mai mult a ta! Să fiu bună şi
miloasă ca tine... Nu ca tati, cahre...
Ada i-a astupat gura cu mîna:
372
 — Vă d că altfel n-o scot la capă t cu tine,
Mariano! Te rog încetează o dată pentru
totdeauna... Gîndeşte că tata e aşa cum este, sever
şi... sever şi cum să spun?... şi...
— Ş i hră stit! izbuti Mariana sa desfacă mîna de
pe buzele ei şi să -şi elibereze glasul. Spune tu ca
nu-i hră stit?
— Mariana, nu mă face să -mi pierd din nou
ră bdarea? Lasă -mă să sfirşesc... De ce nu te
gîndeşti că dacă tata este aşa cum e nevoit uneori
să se poarte,

373
aceasta se întîmplă numai fiindcă are atîtea griji
şi supă ră ri?... Fiindcă e silit acum să umble prin
ploaie şi prin vînturi ca să ne apere tot ce se vede
aici... Acestea nu se apă ră cu cîntec şi cu veselire,
cu ceea ce ţi se pare ţie că e bună tatea şi mila
mea... Mie îmi e uşor să fiu bună şi miloasă , aici,
din fotoliul nostru unde nu ne supă ră nimeni!..
Aceasta aş vrea eu să -ţi intre pentru totdeauna în
cap, ca să nu te mai aud vorbind despre tata, cum
îţi permiţi de atîtea ori!... Ne-am înţeles?
— Mnda.. cedă Mariana, cu jumă tate de glas.
Îndată însă întrebă :
— Dahr la Zapodia noastră , de ce bunelul n-
ahre nevoie să umble pe cîmp cu revolverul şi cu
biciul?
— Iar începi, Mariana? Atît a ţintit promisiunea
ta?... Se vede că te-ai hotă rît să -mi amă ră şti toată
ziua, de azi!...
Mariana privi în jos, copleşită de sinceră că inţă .
A murmurat:
— Maman! ştii ce?
— Spune ca sa ştiu...
— Mă duc la pian ca să cînt. Cînd cînt, nu mai
vohrbesc phrostii... Ai tu dhreptate! Astă zi se
sghihuie un dhrac în mine! — cum ne spune
buniţa de la Zapodia cînd îşi face jivalania de
cap... Am sa hrepet tot ce-am cîntat ieri şi cînd
ahre să vină tati acasă , am să -i cînt, ca să uite de
supă hră rile şi de grijile lui... Lasă că ştiu eu cum
să -l iau, ca să m-asculte!... Nu mă pothrivesc la tot
ce zicea înainte de plecahre; că s-aştept pînă ce-a
veni vhremea cîntă hrilor şi pentru el!... Aşa, tot cu
aşteptatul şi cu amînatul, vhremea aceea n-ahre
să mai vină niciodată !... Acuma te-am să hrutat şi
mă duc... Tu stai frumos aci şi citeşte... Ai tu
nohroc de mine, maman, că altfel ai muhri de
plictiseală . Nu e aşa?
— Cam aşa e, gîză mică ! încuviinţă Ada să ru-
tînd-o şi lă sînd-o să -i lunece de pe genunchi.
374
 Mariana a ră sucit taburetul, să -l înalţe pe
mă sura sa şi s-a instalat la pian. Ada a deschis
cartea.
Dar ascultînd picurul cristalin al notelor, n-a în-
tors foaia. Literele îi fugeau de sub ochi. În
semiobscuritatea sfîrşitului de zi, turbure şi
noros, gîndurile se învă lmă şeau tot atît de turburi
şi noroase. Gînduri, întrebă ri, amintiri, mustră ri.
Încă o dată se simţea vinovată faţă de omul pe
care îl ştia acum, cutreierînd cîmpurile în ploaie
şi în vînturi; faţă de copila lor; faţă de casa
aceasta în care n-a ştiut să aducă nici o că ldură , ca
în casa unchiului Damian de la Dă rmă - neşti. Nu
era o vină mare şi precisă . O sumă de mici
dezertă ri, de absenţe, de delă să ri... Era aci, dar
numai cu trupul, niciodată cu întreaga-i fiinţă ...
Chiar cartea deschisă de pe genunchi, o alesese
din raft, fiindcă o ducea cu închipuirea departe, în
mă rile tropicelor şi ecuatorului, pe unde a
cutreierat că pitanul Yann de Kergolay. Chiar
bră ţara grea de fildeş, adusă de Yann din Congo,
şcolă riţei de pension cu fustă albastră , cu centură
de lac negru, cu şemizetă albă şi cu guler ră sfrînt;
chiar bră ţara aceasta, de ce-a scos-o ea din sertar
şi-a pus-o astă zi pe mînă ?... Nu fiindcă e de la
Yann şi fiindcă s-ar fi gîndit îndeosebi la dînsul,
deşi îi stă ruie şi acum amintirea privirii care de
atîtea ori pă rea că înţelege şi simte atîtea! Nu
pentru aceasta; femeile din neamul Cumpă tă , n-
au cunoscut niciodată asemenea abateri de la
drumul cel drept, nici mă car cu gîndul. Dar a
fă cut-o fiindcă bră ţara de fildeş o purta magic,
peste timp, la anii de-atunci, cînd cele două eleve
de pension, ea şi Anne-Marie, coborau din
vaporaşul acostat lîngă ponton, pe Sena, la umbră
umedă de să lcii şi plopi. Tot aşa cum o carte o
ducea peste spaţii în altă lume, sub alte
constelaţii, oriunde, departe de existenţa mocnită
şi rece, ostilă , de aici.
375
 Mereu se refugiază în că rţi, în amintiri, în plă s-
muiri. E la Zapodia, la Paris, în universul factice al
că rţilor, în mirajul evocat de clapele clavirului,
cînd ceasuri întregi schimbă partitură după
partitură . Oriunde, în afară de aici... Ş i în sufletul
copilei germi-

376
nează şi dă colţi o luare-aminte care se va
prelucra perfid şi nedrept, cu timpul.
„Va să zică , intîmplă rile vechi, de anul trecut,
nu mai sînt sechrete?!... Înţeleg să te supehri dacă
nu pă strez sechretul!... Dahr oncle Yann unde-i,
Ma- riano?... În gră dină , Tantelen. Se plimbă cu
maman!... A! Se plimbă cu maman? Tiens! Tiens!...
Cîte nu mai înregistrează ochii şi urechile unei
copile, în aparenta sa candoare, pentru a alimenta
substanţa viitoarelor verdicte? Aceasta nu mai
poate dura. De astă -toamnă , de cînd s-a întors de
la Zapodia, mereu se hotă ră şte ea să se smulgă
din lîncedele efluvii care o toropesc. Ş i mereu
amînă explicaţia cu Voicu, pentru ca totul să
devină simplu, calm, purificat... O toamnă mucedă
a trecut peste aceste hotă rîri. Apoi o iarnă
nesfîrşită şi viforoasă , cînd se aflau tustrei
baricadaţi de troiene, aici, adunaţi la gura sobei şi
totuşi atît de departe, despă rţiţi în două caste:
Voicu de-o parte, cufundat în gîndurile lui şi
preocupă rile lui; ea şi Mariana de altă parte,
cufundate în amintirile, în nostalgiile lor...
Zapodia, mereu Zapodia! „Zapodia voastră ! Ai
voştri, dă la Zapodia voastră !... Ai voştri nu ai mei!
Că ci cu inima la dînşii sînteţi, nu aci!...” A spus şi a
plecat... Iar acum, în ploaia şi vîntul de-amurg, el
stră bate drumurile glodoase, cu ochii scormonind
desigur orizontul, ca să apere un bun de care el
nici nu prea are ră gaz a se bucura... Poate că va fi
avînd dreptul şi la altă viaţă . La altă înţelegere a
vieţii, la care să -l aducă ea, treptat... Ar fi destul o
tresă rire de energie, ca să spargă peretele sticlos
dintre dînşii. Altfel veşnic n-o să scape de gustul
cenuşii din gură , fad şi intolerabil. Altfel, veşnic
au să se simtă şi ea, şi Mariana, stră ine aici, în exil
aici. Atmosfera apă să toare de exil ea a pă strat-o;
s-ar spune că ea a cultivat-o înadins, ca să aibă de
ce suspina.

377
 Suspinînd fă ră să -şi dea seama, Ada a ridicat
încet de pe genunchi cartea vinovatelor reverii, a
închis-o şi desprinzîndu-se de dînsa, a aşezat-o pe
mesuţa de-ală turi. A scos din teanc altă carte, din
cele gă site aci, în etajera lui Voieu, printre
almanahuri agricole, cataloage de maşini şi
seminţerii, tratate de creşterea vitelor şl legi de
învoieli. A deschis-o şi sufletul i s-a ră cit deodată ,
că ci ochii clă tiţi în peisagiile Pacificului, în oglinda
rotundă a atolilor unde se ră sfrîng cocotierii
înalţi pe luciul lacurilor dinlă untrul insulelor de
mă rgean; ochii au fost deodată ră niţi de peripeţii
pe mă sura locurilor şi oamenilor de aici. Cartea se
deschisese — prin ce crudă voinţă a hazardului?
Cartea se deschisese la acelaşi adaos din
scrisoarea lui Vlad Vodă al Ţ ă rii Ronuneşti şi
herţeg de Fă gă raş, care o cutremurase astă -
toamnă : „Catastif de cîte locuri şi cîţi oameni,
bărbaţi şi femei, data aceasta au fost ucişi de
dumnealui Vlad al Ţării-Romîneşti... Întîi în
locurile ce se zic Obluciţa şi Novoselo au fost ucişi
1350; şi în Dîrstor şi în Cartal 6840; aşişderea în
Orşova au fost ucişi 343... Aşişderea în locurile de
mai sus unde au fost vaduri, care au fost arse şi
nimicite, oamenii, bărbaţi şi femei, şi tineri şi copiii
cei mici şi tot locul acela a rămas nimicit.. Iar cele
de mai sus sînt numai numele morţilor ale căror
capete şi semne au fost aduse dregătorilor noştri
aşezaţi în toate părţile; cei care altfel n-au fost
arătaţi, ori au ars prin case, al acelora număr nu-l
ştim, că au pierit foarte mulţi...”

Încă o dată , ca şi atunci, astă -toamnă , Ada a

simţit cum îi tremură mîinile subţiri şi lungi,
diafane, pe fila înfricoşatului catastif. I s-a pă rut
că afară , în amurgul vînă t, la geamuri, sub
streaşină , cutreieră duhurile descă pă ţînaţilor,
oftează în crengi plînsul femeilor şi scîncetul

378
pruncilor spintecaţi din faşă , zgîrîie în uşă morţii
fă ră mormînt, cu degetele uscate, de os.
Ş i încă o dată , ca atunci, astă -toamnă şi ca de
mai multe ori apoi în chinurile visurilor; încă o
dată , ca atunci, pentru a da fiinţă acestor ară tă ri
de vis ră u, s-a înă lţat în pervazul ferestrei o
umbră ,
O umbră imensă , spectrală , pe care prea bine o
cunoştea.
4

Doamne! Cît de bine o cunoştea, umbra aceasta,

din seara de atunci şi din visurile de spaimă cîte-
au urmat!
Cunoştea profilul proiectat enorm, acelaşi de-a-
tunci, cu nasul încovoiat în plisc de pasă re şi cu
vîrful mustă ţii pleoştit. Cunoştea din seara de-
atunci şi din visurile cîte-au urmat, hîrşcîitul
acesta, aspru al mîinei care pipă ie cercevelele
ferestrei, le-ncearcă , le zgîlţîie...
Umbra s-a mişcat, a stat, a crescut; creşte să
astupe drojdia luminei turburi din casă ... Are să
se depă rteze. Ca atunci, ca atunci şi ca în toate
visurile oribile cîte-au urmat, are să se depă rteze
acuşi... O ştie aceasta... Are să audă podeaua,
cerdacului scîrţîind sub pasul de opincă , apă sat.
Pe urmă , pasul pe scă ri, coborînd...
Ca atunci, încă o dată , e numai o spaimă care va
trece.
Ada îşi apă sa zvîcnirile inimii cu mîna albă ,
sidefie, dezvelită pînă la cot din mîneca largă ; îşi
apă sa cu palma zvîcnirile inimii peste rochia
neagră de catifea, aşteptînd. Cu ochii lă rgiţi la
umbra gigantă , sinistră , din geam, era stă pînită
de-o singură grijă : Să nu se clintească . Să -şi
înă buşe strigă tul, pentru ca Mariana să nu
întoarcă şi ea ochii cumva de la pian, să nu prindă
şi ea de veste, s-o gîtuie şi pe ea spaima
zadarnică , nă lucită , ca atunci cînd a purtat-o pe
379
braţe, cu capul clă tinîndu-se moale, atîrnînd, ca
un cap de moartă . Numai aceasta să nu se mai
întîmple încă o dată !...
Cu spatele întors la geam şi la Ada, copila îşi
purta degetele mici pe clape, fă ră să bă nuiască ,
fă ră să presimtă . Arpegiile picurate lin, cristalin,
într-o lume unde nu se poate întîmpla nimic ră u:
O aubadă . O dimineaţă de la Zapodia. Un ră să rit
trandafiriu de soare, la Zapodia, cu toate trilurile
pă să rilor din să lciile şi plopii de pe ţă rmul iazului.
Trilul argintiu şi foşnetul adierilor în trestii,
acestea învie, tră iesc, se îngînă , în picurul notelor,
lin, cristalin.
Umbra un timp nemişcată , s-a desprins din
fereastră , după ce-a cercetat îndelung înlă untru.
„Du-te! — imploră Ada în gînd. Fă , Doamne, să
plece mai repede! Ai milă de spaimele acestei
copile, plă pînde şi nevinovate! Cît nu întoarce
ochii şi cît nu prinde de veste...”
Omul de-afară n-a plecat însă .
Nu-l mai poate alunga nici o rugă , nici o vrajă ;
nici puterile Cerului, nici ale Infernului.
A strigat, detunat:
— Acilea sînt, mă neică ! Zor pă uşi!
Ş i cu tropote au nă pră znuit alţi paşi zguduiţi în
cerdac. Ş i cu izbituri de nă ruire s-au nă pustit
topoarele asupra uşii de afară , mai întîi asupra
uşii de-afară . Şi cu alte izbituri de nă ruire
topoarele s-au nă pustit în a doua uşă .
— Maman!... Te hrog... Ma-man... Maamaan...
Nu era nevoie de chemarea glasului sfîrşit. Ada
să rise din fotoliu, o ridicase, cuprinzînd-o în
braţe, din nou cu capul moale, atîrnînd ca un cap
de moartă .
O strîngea la piept şi că uta cu ochii la uşa de-a
doua, din care să reau acum ţă ndă rile. Ferească
Dumnezeu să -i apuce şi pe indigenii de aici,
„amockul” indigenilor din Malaezia! Trebuie să
aibă şi dînşii un amock al lor!... Aceste cuvinte i-
380
au fulgerat absurd în cuget, le-a auzit rostite cu
glasul lui Yann, aşa cum le-a spus el într-o seară ,
la Zapodia, astă -vară , cînd s-a întors dintr-un
drum pe jos, de la Vlă diţa şi de la Stă nişoara. I-au
ră să rit cuvintele într-o clipă , absurd, în cuget, şi
într-o clipă s-au dus, lă sîndu-i numai înfiorarea
unui monstruos sacrilegiu, înfiorarea unei
culpabile provocă ri a Destinului, fiindcă ţinînd
copila în braţe, copila ei şi-a lui Voicu, îşi gîndise
spaima, o tră ia, cu vorbele lui Yann.
Iar deodată , într-o ră sucitură pe pivotul
clă tinat al minţii, deodată toate au luat altă
înfă ţişare, încă mai stranie, dar mai consolatoare.
Nu e adevă rat!... Nu poate să fie adevă rat.
Acestea se petrec în vis. Un vis de spaimă ca
atîtea altele, cîte au urmat şi o torturează din
seara de-atunci, de astă -toamnă . Numai că în
celelalte visuri, toate sfîr- şeau într-un singur fel.
Se ară ta umbra gigantă , sinistră , în fereastră . Se
apleca, privea, se întorcea, se depă rta... Acum
visul continuă !... Are un adaos... Continuă , dar
toate sînt numai sadice chinuiri de vis... Acuşi au
să se risipească ! Ş i trosnetul topoarelor în uşa
care sare în ţă ndă ri, şi glasurile de-afară , şi ea,
aici, în mijlocul camerei ţintuită locului,
încremenită , paralizată cu Mariana în braţe;
acestea toate numai prin vis se petrec. Prin vis,
cînd vrei să te mişti şi cînd picioarele nu se
supun. Cînd se cască o spaimă şi n-o poţi striga.
Cînd te zvîrcoleşti în afundul somnului greu ca o
apă adîncă şi neagră , chinuindu-te să ajungi la
suprafaţa vieţii, la lumina vieţii... Tortura aceasta
numai prin vis se întîmplă ! Acuşi are să se
risipească ... Dacă o aude Voicu gemînd prin somn,
are s-o clatine uşor ca de atîtea ori şi cînd va
deschide ochii, toate au să dispară . Toate şi toţi
au să dispară !... Ş i oamenii aceştia necunoscuţi şi
negri, care-au nă vă lit prin uşa sfă rîmată , cu
duhoarea lor de sudoare, de şiac plouat, de tutun,
381
de rachiu. Ş i rînjetele lor. Ş i glasurile lor ră guşite,
spă imîntă toare. Ş i topoarele, şi securile, care
lucesc cu fulgere albe-albă strii în umbra odă ii. Ş i
ochii care-o privesc cu bulbii holbaţi, aproape,
insuportabil de aproape! Ş i mîna aceasta
ciolă noasă , scorţoasă , pă roasă care-a apucat-o
dureros de brat şi o scutură . Acestea numai în
chinurile visurilor rele se petrec!
De aceea, fiindcă se zvîrcoleşte în prada unui
vis ră u, i-a ră mas ei strigă tul sugrumat; de aceea
stă ea cu roua rece a sudorii pe tîmple, în
neputinţă să înainteze un pas. Acestea numai în
absurdul monstruos şi atroce al visurilor rele, se
întîmplă . Însă de ce, Doamne, de ce nu se mai
trezeşte o dată ? De ce nu se îndură visul să
sfîrşească şi s-o elibereze de acest supliciu?
Visul nu se îndură . Nu-i încă timpul să
sfîrşească . Pesemne că mai merită încă un adaos
de ispă şire pentru toate gîndurile turburi din ea!
Iar glasul, glasul înfricoşă tor, din visul cel ră u,
rosteşte înă buşit ca din adîncul pă mîntului, din
adîncul apei negre şi grele a somnului:
— Îţi veni rîndul, putoare! Lasă -ţi odrasla din
braţe!... Ia-o Niculino şi leapă d-o jos, pînă i-o veni
rîndul şi ei...
Ară tă rile din vis îi desprind trupul copilei din
braţele neputincioase, inerte... I-o iau pe Mariana.
De ce i-o iau?... Vrea să strige, dar vocea nu se
supune. Acuşi are să se deştepte şi toate au să se
risipească .
Ochii că utau în delir la chipurile negre şi
colţuroase, ghimpoase, care se împing pînă în
ră suflarea ei, nă buşind-o; la femeia cu obrazul
ascuţit şi cu tulpanul negru, care i-a smuls pe
Mariana din braţe şi a zvîrlit-o pe fotoliul de lîngă
pian... Mai încet, umblaţi mai încet cu dînsa, că o
doare!... E atît de plă pîndă !... Nu vedeţi cum îi
atîrnă că pşorul pe marginea braţului de fotoliu?
Lă saţi s-o ridic, eu, încet, încetinel, că tinel... Nu-i
382
voie?... Ştiu. Prin vis toate se petrec altfel decît în
viaţă ... Mai urît şi mai ră u decît în viaţă ... Nu-mi
vîrî unghiile în carne, că mă doare.!... De ce rîzi?...
Ce vrei de ta mine? De ce rîzi, cu gura aceasta
urîtă şi neagră , care miroase a spirt şi din care-ţi
lipseşte un dinte în faţă ? Spui că tu eşti Pandele?
Ştiu!... Omul pe care l-a lovit astă toamnă Voicu
pesie obraz cu biciul! Dar n-am ştiut că tot după
loviturile lui îţi lipseşte dintele din faţă ... Aceasta
acum o aflu... Tu eşti Pandele Nă bîrogu şi porţi o
haină de piele care -seamă nă cu haina lui Voicu...
E chiar haina lui? Se poate... În visuri toate sînt cu
putinţă ... Cum spui? Voicu e acum acolo, în cîmp,
întins la pă mînt, mort?... Vrei să mă sperii, dar
ştiu că toate acestea se petrec numai în viş. Acuşi
Voicu are să întindă mîna peste marginea patului
şi are să mă clatine uşor, cum îl dezmiardă el pe
Izabel; are să mă trezească şi voi aveţi să vă
risipiţi... cum m-a mai trezit el din

383
visurile mele rele de atîtea ori şi cum atuncea de
îndată v-aţi risipit. Tu eşti Pandele şi aceasta e
Niculina! A lovit-o şi pe ea?... Da, ştiu!... Oamenii
violenţi nu-şi dau seamă cîteodată ce fac, dar tot
ei cîteodată regretă . Spui că Voicu nu-i dintre
aceia?... Am să -l schimb, aveţi să vedeţi; eu am să -
l schimb şi are să fie altul... Aşa cum l-am vrut eu
să fie... De ce mă priviţi atît de aproape şi de
fioros, parcă aveţi vîrfuri de cuie în privire? Mă
dor ochii... Nu vă mai uitaţi aşa! Ş i ce vreţi de la
mine?... De ce nu vă risipiţi? Doamne, ajunge! Fă
să sfîrşească visul acesta mai atroce decît toate!...
Voicule, dragul meu Voicu, de ce nu mă clatini
uşor să mă deştepţi tu şi acum din visul acesta
absurd şi să dispară toţi?... Mariana, gîză mică ,
aşteaptă puţin... Aşteaptă puţin, să audă tati
gemă tul meu prin somn şi să mă trezească ... Încă
puţin şi au să sfîrşească toate, ţi-o spune maman,
gîză mică !... Ce vreţi de la mine? Să cînt? Cum să
cînt?... Să cînt cîntecul pe care-l cîntam eu atunci,
astă -toamnă ? De bucurie, spuneţi voi, de plă cere
spuneţi voi, fiindcă Voicu te lovea pe dumneata cu
biciul peste obraz? pe femeia aceasta, pe
Niculina? pe copilul din braţele ei?... Unde e
copilaşul de-atunci? A murit?... Mort? Ce trist să
moară un copil, înainte de a cunoaşte tot ce e bun
şi divin în viaţă ! A cunoscut numai ră ul?... Partea
lui a fost numai ră ul şi suferinţa? De ce spuneţi
aşa? Copiii care mor se ridică la cer şi se prefac în
îngeri... Cum? înger are să se prefacă şi Mariana,
copila mea?... Ce nebunii vă mai trec prîn cap?... Ş i
ce urît şi crud e rîsul acesta, rînjetul acesta, al
vostru! Sfîrşiţi odată ! Ce vreţi de la mine?... Ca s-o
scap, trebuie să cînt? Numai dacă vă cînt, îi lă saţi
viaţa?... Dar înţelegeţi odată că n-am cîntat atunci
de veselie şi de plă cere!... Ce fiară omenească vă
închipuiţi că sînt eu?... Cîntam înadins, atunci
astă -toamnă ; am început înadins să cînt, tocmai
ca să n-audă copila mea, Mariana mea, să n-audă
384
strigă tele de afară şi gemetele şi plînsul; să nu se
uite pe fereastră şi să nu vadă asemenea scenă
monstruoasă ... Voi, nu înţelegeţi? Voi, ară tă rilor!
Nu înţelegeţi că eu am vrut s-o cresc altfel, să
cunoască altceva din viaţă , luminos, armonios şi
cald, nu ceea ce este urît şi ră u şi gheţos... N-aţi
înţeles? Nu credeţi?... Dar ce oameni sînteţi, cu ce
fel de suflet, ce fel de ară tă ri, din ce lume sînteţi;
pentru a vă închipui că o mamă poate chiui de
bucurie, cînd vede altă mamă cu pruncul în braţe,
lovită cu sfîrcul de bici?... Sînteţi oameni de aici,
ară tă ri de aici, din scrisoarea lui Vlad Vodă al
Ţ ă rii Romîneşti şi herţeg de Fă gă raş, cu oribilul
să u catastif... La locurile ce se zic Obluciţa şi
Novoselo au fost ucişi 1350; şi în Dîrstor şi în
Cartal 6840; aşijderea oamenii, bă rbaţi şi femei, şi
tineri şi copiii cei mici, împreună cu pruncii
deopotrivă au fost ucişi şi tot locul acela a ră mas
nimicit... Din locul acela, sînteţi voi, ară tă rilor! Să
tac? Să nu mai aiurez?... Dar nu delirez! Nu eu de-
lirez! Visul delirează ... Orice vis ră u e un delir. Iar
acestea sînt toate chinuri şi ară tă ri din vis ră u, pe
care le-am meritat pentru gîndurile mele care nu
semă nau cu ale celorlalte surori ale mele... Acum,
ajunge! Am ispă şit. S-a ispră vit!... Cum? Nu s-a
ispră vit?... Vreţi să tac şi să cînt la pian?... Bine.
Prin vis toate sînt cu putinţă . Cele mai înfricoşate
întîmplă ri sînt cu putinţă ... Dar îmi daţi copila
înapoi, pe Mariana? Gîză mică , gîza mea mică !...
Uitaţi-vă ce pete urîte şi negre, de labe, au ră mas
pe rochiţa ei albă !... Uitaţi-vă cum îi atîrnă gîtul!...
O doare... Cum? Cum să -i suciţi gîtul ei mic şi
plă pînd, dacă nu cînt? Să -i retezaţi gîtul dacă nu
cînt, ca pruncilor din catastiful de la Obluciţa şi
Cartal? Nici în visurile cele rele, ca visul acesta, n-
ar trebui Dumnezeu să îngă duie pentru o mamă
asemenea monstruoasă tortură ! Să tac şi să cînt?
Bine... Uitaţi-vă , mă aşez la pian şi-am să cînt...
Numai de nu mi-aş aduce aminte mîine dimineaţă
385
de visul acesta, ca să nu mă mai chinuiască încă o
dată ... Să ră mînă asupra voastră !... Să -l luaţi cu
voi, cînd aveţi să vă risipiţi în lumea voastră , a
visurilor şi negrelor ară tă ri. Să cînt ceea ce am
cîntat
eu atunci? Dar ce-am cîntat eu atunci?... Nu mă
strînge cu că ngile acestea de braţ!... Mă doare...
Nu mă prefac... Ce-am putut eu oare cînta
atunci?... E aşa de greu să -ţi aminteşti ceva clar
prin vis! Toate sînt turburi, monstruoase şi toate
sînt cu putinţă . Bine, acum ştiu. Mi-am amintit. Vă
cînt şi voi îmi daţi copila, pe Mariana mea!... Vă
cînt să sfîrşească odată visul acesta hidos şi să vă
risipiţi. Marşul din Simfonia patetică a lui
Ceaikovski, acesta l-am cîntat eu atunci, ca să n-
audă copila mea glasurile şi gemetele de-afară .
Aceasta am să cînt şi-acum, ca să vă risipiţi
ară tă rilor şi să ne lă saţi singure, să ne
deşteptă m...
Ca în amurgirea de astă -toamnă , cu mişcă rile
de- atunci, Ada s-a aşezat pe scaunul rotund şi a
început a cînta ară tă rilor negre marşul din
Simfonia patetică . Nu mai suna însă glasul
rugă tor al Marianei, ca atunci:
— Maman ! Maman, ce ai? Ophreşte, maman!
Ophreşte, maman, că mi-e frică !
Nu mai suna glasul Marianei de-atunci, fiindcă
nici viaţa cea de aievea, nici visurile, nu se repetă
aidoma.
Degetele subţiri, diafane, zvîcneau pe clape în
cadenţa tumultuoasă a marşului cîntat absurd,
prin vis; fiindcă prin vis orice faptă absurdă e cu
putinţă . Ori- cît de monstruoasă , oricît de
nebunească . Numai prin vis!... Acuşi are să -mi
pună Voicu mîna pe braţ, să mă trezească şi voi să
vă întoarceţi în lumea voastră , ară tă rilor!...
Degetele subţiri se zvîrcoleau pe clape; iar braţele
albe fă ceau să fluture mînecile negre şi largi, ca
două zbuciumate, înnebunite aripi. Mai repede,
386
mai repede, mai repede, să sfîrşească şi să se
risipească toate mai repede.
Toate sînt cu putinţă în vis, intolerabile şi totuşi
posibile toate — noroc că există o deşteptare. Şi
că atunci, deodată toate se risipesc. Au să se
risipească şi acum.
Mai repede, mai repede, alergau degetele pe
clape. Mai repede, mai repede, să se sfîrşească
toate şi să se
trezească din visul cel ră u; s-o scuture Voicu de
braţ şi să se trezească din visul cel ră u.
Pandele Nă bîrogu şi Niculina, în picioare, de
strajă la spatele Adei, ascultau din lumea lor de-
aievea, încuviinţînd amîndoi cu sprincenele
încruntate:
— Asta e!... Pă ă sta îl cîntaşi, curviştino, cînd ne
lovea oţul pă obraz cu biciul şi cînd plesni
copilaşul din faşă ! Aşa!... Cîntă înainte, că mult n-o
să mai cînţi...
În urma lor alţi bă rbaţi şi alte femei din sat, cu
ochii buimaci de bă utură după ce-au spart
cîrciuma lui Iani şi după ce-au legat fedeleş
pîndarii, stră jile, slugile, jandarmii; în urma lor
acum toţi ascultau şi dînşii cu ră suflă ri încă rcate
de fumul mahorcei şi duhneala spirtului, clă tinînd
din cap, ţistuind, dîndu-şi coate, pipă ind cu
degete scorţoase catifeaua jilţurilor, stă pînindu-şi
tusea ca la slujba prohodului. Tră geau cu ochii
afară , unde se lă sa noaptea. Ascultau, fră mîntînd
pe loc din picioare, peste pernele, pufurile şi
covoarele salonului, aşteptînd judecata lui
Pandele Nă bîrogu ca pe-un drept al să u de toţi
întă rit. Nu pricepeau cum va fi acea judecată ; dar
o aşteptau cu ră bdare. Pentru ale lor celelalte
ră fuieli, cu zidurile conacului, cu grajdurile, cu
ocoalele şi vitele care mergeau în ocoale însetate,
flă mînde; pentru toate aveau înainte noaptea
întreagă care abia începea.

387
 Pandele Nă bîrogu strîngea coada securii în
pumnul încleştat, s-o stoarcă .
— Am ispră vit! suspină Ada istovită în visul să u
ră u, întorcîndu-se pe jumă tate cu scaunul rotund
şi ridicînd ochii albaştri spre ară tă rile chinuitoare
şi negre care o împresurau. Am ispră vit! Daţi-mi
copila şi risipiţi-vă !... Ajunge? Vă rog! Pentru
numele lui Dumnezeu, ajunge! Mariana, îndată ce
mă trezesc din somn, plecă m la Zapodia, gîză
mică ! La Zapodia noastră ...
— Fă mişcarea la loc, viperă ! porunci apă sat,
din adîncul pă mîntului şi al apelor negre de vis
ră u, glasul lui Pandele Nă bîrogu. Mai cîntă , că nu
ispră vişi! Mai cîntă să -mi ră coresc usturimea dă
la ficat şi să mai deşert un clondir. Cîntă -ţi veşnica
pomenire!
Palma zgrunţuroasă şi pă roasă a sucit-o la loc,
cu scaun cu tot. Ada a dus degetele subţiri şi
diafane pe frunte, să şteargă roua gheţoasă a
visului ră u, să se deştepte. Visul atrocelor ară tă ri
continua însă :
— Dă -i zor, puică -muică ! Ha-ha! Dă -i zor, că
mai avem şi alte judecă ţi. Zi-i dă la început,
fiindcă dă data asta n-o să mai ispră veşti. Crede-l
pă neica Pandele! Ha-ha!
Degetele docile au prins a alerga iară şi pe clape
şi iară şi au fîlfîit aripele negre de catifea,
dezvelind braţele albe pînă la cot şi bră ţara grea,
de fildeş sculptat, adusă de Yann din Congo,
pentru o şcolă riţă în uniforma de pension cu fusta
albă , centură de lac negru şi şemizetă cu guler
ră sfrînt.
— Aşa! Aşa puică -muică ! se pregă ti Pandele
Nă bîrogu, fă cîndu-şi loc cu coatele în înghesuiala
ră suflă rilor fierbinţi şi ridicînd peste umă r
securea.
Toţi au închis ochii fiindcă pricepeau în sfîrşit;
toţi au închis ochii în afară de Niculina, care-i
că scase să vadă mai bine, că ci numai ea mai
388
dinainte ştia. Toţi au închis ochii, cînd tă iuşul
securii s-a ridicat de două ori şi de două ori a
că zut icnit, în vaierul zvîcnit al clapelor, retezînd
braţele albe, retezînd zborul alb şi negru,
înecîndu-l în două fîntîniţe de sînge unde s-au
zbă tut îndată ciunge, au lunecat cu trup cu tot, cu
scaunul rotund cu tot, sub sicriul negru al
pianului.
Trupul în haina de catifea se încovoia acolo,
dedesubt, tresă rea, murea, poate tot în amă girea
smintită că moare numai într-un vis ră u, scîncind
cea din urmă chemare:
— Mariana... Mariana... Mari...
Pandele a izbit nepă să tor cu piciorul, cum mai
izbise el în trupul lui Izabel, a pă şit peste şipotele
de sînge, a lepă dat securea în mîna nevestei —
ţine, Niculino! — şi a înă lţat biciul lui Voicu de pe
umă r, despicîndu-şi loc în îmbulzeala de capete,
spină ri şi suflă ri gîfîite.
— Haha! rînji el, cu biciul înă lţat. Mariana? Ma-
riana ta?... Aşa o chiamă ? Pă al nostru îl chema
Nicule!... P-al nostru, ă l de muri cu vîrci pă obraz...
Îşi despicase loc pînă la jilţul unde ză cea fetiţa
cu gîtul atîrnat moale, cu faţa albă de var, cu
pletele spic revă rsate în luminoasă vă lurire, de
aur.
A scuipat în palmă şi a purces a biciui cu sfîrcul
de curea, obrazul alb, neînsufleţit, fă ră tresă r.
Lovea, iar la lovitură nu ră spundea nici un
tremur pe faţa de var. Ră spundea tremur numai
în trupul încovoiat de jos, zvîrcolindu-se acum în
straiul de ca- lifea şi balta de sînge, cercînd ca şi
Izabel să se înalţe pe braţele ciunge. La fiecare
izbitură pe obrazul copilei, trupul mamei
tremura, tresă rea, nu-şi gă sea pace în moarte. Pe
urmă , a că zut. Pe urmă s-a destins în somnul cel
fă ră de vise şi mai negru ca toate.

389
 Pandele Nă bîrogu lovea înainte, simţind nevoia
ră -şi strige obida descă rcată din afundul
mocnitelor aşteptă ri:
— Astea sînt tot pentru copilaşul nostru, de se
duse-n lumea iaialaltă cu semnele biciului
ciocoiesc! Dinte pentru dinte!... Dă ce vă duceţi
palma la ochi? Ş i tu, Niculino? Acum, şi tu?
Dînsele şi-au dus palma la ochi? Plîns-au dînsele
pentru noi? Cerut-au îndurare pentru noi?...
Cîntau şi se-mputeau dă bine-n puf!...
Gîfîind s-a oprit. Ş i-a şters nă duşala de pe
frunte cu mîneca straiului de piele neagră , stră in,
straiul mortului.
A purtat ochii nă uci la toţi de jur împrejur, a
clă nţă nit din dinţi şi i-a trecut rîndul tovară şului:
— Marinica, fă -ţi tu datoria mai departe, că ai şi
tu a plă ti pentru Ioniţa ta, ierte-o Domnul! Să le
stîrpim semînţa, cum se-ndîrjeau ei să ne-o
stingă ! Pă urmă , le-om pîrjoli şi cuibarul
viperelor. Treci! Hai, Marinică , nu te codi!... Dă -i
cep la gîtlej! De cînd că pă taşi inimă dă muiere?
Marin a gîlgîit cîteva înghiţituri din clondirul cu
spirt pe care l-a scos Niculina din sîn şi i l-a-ntins.
A

390
gîlgîit, a tuşit, s-a şters pe mustă ţi... Tot se mai
codea. Se uita mereu în lă turi. Ochii au ză rit cum
o copilă , strecurată printre picioarele celor mai
mari, culesese din lacul de sînge bră ţara grea de
fildeş sculptat şi o ştergea de poalele fustei.
Amintirea ră scolită i-a fost din nou la Ioniţa lui,
cum îşi fă cea ea pe mînă bră ţară să racă din
lujerele de pă pă die. Ioniţa lui, care-a ză cut cu
obrazul umflat din bă taie boierească fiindcă au
prins-o în lan cu cîţiva ştiuleţi de porumb în
poală ; a ză cut toamna întreagă şi în iarna de acum
doi ani, a murit ridicînd mîinile în sus şi tot
apă rîndu-se de bă taia boierească pînă şi-n
spasmul morţii.
Omul scund, în strai roşcat şi hă rtă nit de şiac,
care tot se mai codea, a mugit din adîncul
mă runtaielor şi a amintirii, repezindu-i pe ceilalţi
la o parte:
— Ferea!... Ferea, s-o trimit şi pă ea la Ioniţa
tai- chii, s-o judece p-aia lume!
A scos junghierul din teaca de piele şi mai întîi
a trecut latul tă iuşului pe latul palmei, cum fă cea
el înainte de junghierea mieluţelor.

Două ceasuri după înmormîntarea profesorului

Dimitrie Petreanu, pe stră zi lă turalnice, Adrian se
întorcea din nou la cimitir.
Se furişase fă ră ştirea celorlalţi. Îl mîna un
simţă - mînt care nu se putea spune şi nici n-ar fi
fost celorlalţi înţeles.
Încă înainte de a-l cuprinde pă mîntul să -l
acopere, mortul lor nu le mai aparţinuse. Îl
confiscase Tîrgul Că limanului.
Autorită ţi, asociaţii de dască li şi de notabili,
cluburile partidelor politice, cercuri culturale,
prieteni vagi, o lume de care Dimitrie Petreanu se
391
pă strase în viaţă departe, din silă , din modestie
ori poate din orgoliu, au pus stă pînire pe cadavrul
să u.
Toţi descoperiseră cu uimită întîrziere, o glorie
pe
care au ignorat-o şi fusese prea puţin preţuită de
concetă ţeni. Ş i toţi se întrecuseră acum pentru a
ră scumpă ra asemenea vitregie culpabilă ,
supralicitînd la ceremonialul înmormîntă rii cu
delegaţii, onoruri, coroane, jerbe şi oraţiuni
funebre.
Familia pierduse dreptul la cuvînt. Fusese dată
la o parte, redusă la rolul să primească mute
strîngeri de mînă , condoleanţe, delegaţii în straie
negre şi cu pă lă riile tari de rigoare.
Alţii au întocmit programe, alţii au instalat
catafalcul la catedrală , alţii au poruncit să fie
felinarele înfă şurate în pînză cernită , au arborat
drapele negre la autorită ţi şi edificii publice, au
scos armată , şcoli, procesiune de clerici, au fixat
itinerarul cortegiului pe cel mai lung parcurs.
Alţii — domnul prefect Să ndel Negoianu, domnii
viitori prefecţi Emil Sava şi Mitran Iliescu — alţii
au condus cortegiul, au rostit discursuri şi dintr-o
durere adîncă a celor de-aproape, din regretul
sincer nemîngîiat al celor puţini cîţi l-au cunoscut
într-adevă r, dînşii au fă cut o spectaculoasă
desfă şurare de pompă pe care ar fi respins-o ca
pe-o ultimă ofensă , sobra discreţie a lui Dumitru
Petrea Robului culcat în sicriul de stejar. Aceasta
o simţise prea bine Adrian şi aceasta filtrase în
suferinţa lui o drojdie de precoce luciditate, acră
şi iritată .
Izvorul lacrimilor alină toare din prima zi
secase.
Atunci, în prima zi, pîndise un ceas cînd nu era
nimeni în camera mortuară . A mers şi a
îngenuncheat la masa simplă şi înaltă , cu cîteva
flori şi cîteva fă clii, unde cu mîinile împreunate pe
392
piept, cu fruntea osoasă şi lucie, cu buzele sever
strînse, Dimitrie Petreanu pă stra numai pentru el
recea pacificare a morţii. Poate era numai o
pacificare aparentă . Că ci la colţul buzelor, între
sprîncene, pe fruntea lucie în lumina pîlpîitoare a
fă cliilor de veghe, mă i durau încă , parcă mai adînc
să pate, cutele amare din viaţă . Poate să pate mai
adînc, tocmai în ultimile zile, cînd de două ori se
ridicase de pe patul de .moarte, să -şi îndepli-
nească ultimile datorii faţă de obîrşia sa
ţă ră nească . Acolo, cu fruntea sprijinită în muchia
tare a mesei, Adrian a lă sat să -l zguduie plînsul
vîrstei, stră bă tut de remuşcă ri şi de solemne
angajamente.
Prin cuget îi treceau cele mai felurite şi mai
ră zleţe şi mai mustră toare amintiri.
Unele foarte îndepă rtate şi vagi. Altele foarte
apropiate şi limpezi. Tuturor, abia acum
întreză rindu-le cu o dureroasă pă trundere
adevă rata lor tă lmă cire. Cum de nu le-a înţeles el
pe toate încă de-atunci?
Toate erau numai şi numai semnul unei
neistovite preocupă ri să -l pregă tească pentru
viaţă şi să -l apere de viaţă .
Ş i atunci, cînd ţînc încă neştiutor de carte îi
punea dinadins în mînă albumele şi atlasurile sale
de zoologie şi botanică , de geologie şi de
paleontologie, să -l ispitească pe nesimţite, din cea
mai fragedă vîrstă , la ştiinţele sale de biolog, ca
să -i fie urmaş. Ş i atunci, cînd din primii ani de
şcoală primară , îi îngă duia să -l însoţească şi să -i
ţină tovă ră şie în laboratorul de lucru, bucuros că -
i poate stîrni curiozitatea pentru lumea fantastică
de sub lentilele microscopului, pentru lumea
fantastică a metamorfozelor.
Ş i atunci, cînd întîia oară l-a dojenit cu asprime
fiindcă vorbise cu dispreţ despre un „ţă ran prost,
că ruia îi miroseau opincile şi sumanul a cîne
plouat”; pentru a-l lă muri apoi cu glas de-o
393
învă luitoare blîn- deţe, că în neamul acelor ţă rani
proşti, cu opinci şi sumane care miroase a cîne
plouat, e obîrşia lui cea adevă rată .
Ş i ră bduria lui perseverenţă de observator, cu
care îi urmă rea într-un fel de nelinişte înclină rile
pretimpurii şi dezordonate pentru lecturile fă ră
frîu, pentru scris, pentru desen. Să -l încurajeze?
Nu? Puteau să însemne arme ori dezarmă ri
pentru viaţă ? Toate îi depă şeau competenţa lui.
Cum de n-a înţeles pricina şi rostul acelor îngri-
joră ri pă rinteşti?
Ş i noaptea de astă -iarnă , în bordeiul iobagului
de pe una din moşiile lui Jack Medoveanu, unde i-
a prins

394
viscolul printre oamenii peşterilor îmbră caţi în
pieile de oaie întoarse pe dos, cu straniile sclipiri
ale cristalelor de sare în lumina gă lbie a
gazorniţei. Ş i ceasurile de-atunci, cînd prin somn,
îl ştia veghindu-i scufundat în gîndurile sale şi
aprinzînd ţigară de la ţigară prin întuneric. I-a
fumat toate ţigă rile lui dosite cu mare taină în
buzunarul tunicii şi nu i-a spus niciodată nimic.
Nu era şi aceasta ca un fel de pact? Un semn că
severul să u pă rinte înţelegea mai multe şi ierta
mai multe decît voia să pară că înţelege şi iartă ?
El nu le-a priceput toate acestea atunci. Acum e
prea tîrziu...
Pe urmă , au început a sosi rubedeniile. Ş i mai
pe urmă , au dat nă vală notabilii Că limanuiui, cu
orîn- duielile şi hotă rîrile lor, ră pindu-le trupul
neînsufleţit să şi-l însuşească .
Durerea fecundă , s-a împestriţat astfel cu o
neghină stră ină .
Două zile, Adrian a devenit numai un ostil, un
corosiv şi amar spectator.
Îl jignise amestecul de autentică jale
neconsolată şi de imediate preocupă ri terestre,
din partea rudelor care tot mai descindeau încă
din trenuri.
Prea repede treceau de la lacrimi, la peripeţiile
ră scoalelor, povestindu-şi unul altuia ce-au
pă timit şi ce-au izbutit a salva; prea repede
treceau de la prinosul elogiilor postume pentru
ră posat, la discuţia asupra pensiei şi la soarta
orfanilor. Mototolind între degete batiste cu
chenar negru, se tră geau în unghere să fumeze, se
abă teau în sufragerie unde Iancu Sta- mate se
instalase în capul mesei oftînd şi îmbucînd; unde
Niculae Popazu plimbîndu-se de la un capă t la
altul, se oprea să ltîndu-se în vîrful picioarelor şi
pompînd fumul din ţigareta groasă de chihlimbar,
pentru a demonstra cu autoritatea sa fă ră replică

395
dintot- deauna, că numai iminenta schimbare a
guvernului va pune capă t mişcă rilor ţă ră neşti.
Ajungea vorba la Tîrnauca, la Ada şi Mariana.
Toţi tă ceau, ferindu-se a pronunţa vreo temere
precisă . De acolo, de patru zile, nimeni nu mai
primise nici o ştire. Ş i ca să -şi alunge gîndul de la
acest necunoscut încă rcat de ameninţă ri, din nou
se întorceau cu vorba la viaţa celui de pe catafalc,
la profeţiile pe care le-a fă cut şi s-au îndeplinit
întocmai, la înverşunarea cu care a ţinut să -şi
plă tească o datorie închipuită pentru obîrşia lui
de pă lmaş, dă scă lind obscur la o şcoală de
plugă rie şi scriind că rţi de practică agricolă , în loc
să -şi fi urmat o mai stră lucită şi mai fructuoasă
carieră că rtură rească , împreună cu tot ce-l
aştepta: Universitate, Academie, demnită ţi
politice... Acum ar fi avut altă pensie vă duva şi
orfanii lui. El altă înmormîntare, cu altă asistenţă ,
la Bucureşti. O înmormîntare pe întreaga ţară ; nu
pe dimensiunile unui tîrg obscur, ca Tîrgul
Că limanului.
Adrian trecea prin aceste conclavuri cu buzele
strînse. Iancu Stamate a luat aminte că buzele
orfanului semă nau acum cu gura severă a lui
Dimitrie Petreanu şi nu-i dori să preia destinul
pă rintelui să u, cu eroice renunţă ri la îndestulă rile
pă mînteşti de dragul utopicilor misiuni şi
devotamente, care nu-i trebuiau nimă nui în ţara
romînească . A spus-o aceasta mestecînd şi
petrecîndu-i o mînă protectoare prin pă r, cu mîna
cealaltă scuturîndu-şi fă rimiturile din cutele
vestei.
El s-a depă rtat cu un nod în gîtlej, cu o
nemă rginită scîrbire de viaţa cotidiană , mă runtă
şi vulgară , care-şi continua cursul.
Chiar şi ideea mîncă rii, nu numai mestecă rile
plescă ite, îi pă reau o respingă toare capitulare a
omului la trivialele funcţiuni animale. În durerea
sa pe care o voia spiritualizată , ar fi aflat alinare
396
numai ală turi de durerea Olgă i Petreanu, cu
obrazul pal şi sanctificat de suferinţă sub
ză branicul negru. Ală turi de Smă ndiţa şi de
celelalte surori cu ochii istoviţi de plîns şi cu
sfîşietoarele lor rochiţe de doliu. Ală turi de
femeile din neamul Cumpă tă , Maria, Ana şi Elvira.
care au alergat să -şi mîngîie sora cu pioase
gingă şii

397
de infirmiere şi de că lugă riţe. Ală turi de
Smaranda Cumpă tă , bă trinica mai încreţită la
obraz şi mai împuţinată la trup în haina de caşmir
negru şi ală turi de Iordache Cumpă tă , care
stă teau la o parte de dezbaterile ginerilor şi
feciorilor, adîncit în mîhnirea sa şi în alte încă mai
neliniştitoare presimţiri, rezemat în acelaşi
pervaz de fereastră , cu spatele de uriaş încovoiat
şi ră pus, întors de la lumina zilei de afară , cu faţa
trasă , pă mîntie, tragic bră zdată , şi cu ochii lui
albaştri, decoloraţi şi blajini, acum înceţoşaţi în
gă vanul orbitelor. De asemenea dureri strînse în
ele, mute, refugiate în încă perile cele mai retrase
ale casei cu miros de tă mîie, de ceară , de eter, de
colonie, de flori mortuare, s-ar fi apropiat să -şi
încă lzească şi durerea lui pă trunsă acum de
remuşcă ri, fiindcă nu o dată dezamă gise
aşteptă rile celui din raclă şi nu o dată îi amă rîse
zilele; fiindcă acum ştia că înainte de a se despă rţi
de viaţă , Dimitrie Petreanu, în cuvintele
întrerupte ale agoniei, tot pentru nestatorniciile
din el şi pentru viitorul să u îşi ară tase îndeosebi
îngrijorarea.
Dar i se pă rea că în această nevoie de că ldură
pe care ar fi cerşit-o celor din juru-i, mai dă inuie
încă o slă biciune copilă rească , nevrednică de
vîrsta lui. Şi se lepă dase de dînsa, înfrîngînd-o.
A venit mai apoi înmormîntarea.
Prea îndelunga şi complicata pompă , pregă tită
de stră ini, întru a lor satisfacere. Cortegiu, coruri,
fanfară ... Grupul familiei în urma dricului, femeile
în vă lurile negre, bă rbaţii cu pă lă riile în mînă ,
că lcînd agale prin ză pada zgurită , ocolind bă lţile,
mergînd cu frunţile plecate şi cu ochii în pă mînt,
schimbînd saluturi cu dezolarea de circumstanţă ,
desigur gîndind la moşiile lor, la cele ce se petrec
acolo pe aceste vremuri de ră zmeriţă , socotindu-
şi în cap legă turile trenurilor, pentru a se întoarce
mai repede la faţa locului...
398
 Iar la cimitir, cuvîntă rile. Interminabilele
cuvîntă ri!

399
 Domnul prefect Alexandru Negoianu,
pomenind despre viaţa exemplară de abnegaţie şi
de civism a savantului ce şi-a sacrificat totul, pînă
şi orizontul vast al ştiinţei pe care l-a restrîns
rupîndu-se de la o mai înaltă vocaţie, ca să se
consacre unei modeste opere de educare a fiilor
de plugari, într-o ţară de plugari. Cu vibrante
ridică ri de glas, ră stă lmă cindu-i intenţiile şi
faptele, ponegrindu-i memoria după chipul şi ase-
mă narea sa, a amintit că în aceste vremuri dra-
matice pentru ţară , feciorul de ţă ran a pă ră sit
chilia lui de suferinţă , a că lcat prescripţiile
medicului şi a coborît în mijlocul ţă ranilor, mai
apoi în mijlocul elevilor, transformîndu-se astfel
în cel mai energic şi binecuvîntat auxiliar al
autorită ţilor împovă rate de greaua sarcină să
pă streze cu energie ordinea. Numai datorită
acestei stră danii de calmare a spiritelor, un sin-
gur om a izbutit să cruţe o parte din judeţ de
devastă rile şi de reprimă rile severe de aiurea,
încît cu preţul zilelor scurtate, în pragul
mormîntului, s-a plă tit de ultima datorie faţă de
obîrşia sa şi de misiunea sa de educator, într-un
sublim exemplu de abnegaţie, de sacrificiu, de
civism, de martiraj pe altarul patriei!
Aici, domnul Sandu Negoianu s-a întors spre
grupul familiei cu ză branice şi straie negre.
Prezintînd omagiul să u personal şi al guvernului
(pe dric! — a şoptit cineva, la spatele lui Adrian),
a exprimat sincere condoleanţe vă duvei,
distinşilor membri din familia Cumpă tă care
cinstesc o categorie de mari proprietari din
vechea tradiţie a celor ce-au fost sfă tuitorii şi
ocrotitorii să tenilor de pe moşii, nu despoţii lor. A
îndemnat apoi orfanii să ducă mai departe în
viaţa lor de mîine, acest unic şi înă lţă tor model de
abnegaţie, sacrificiu, civism, martiraj!
După care, cu glas stins de emoţie, domnul
prefect Negoianu a purtat batista la ochi şi la
400
frunte înduioşat de propria sa rostire, s-a retras
cu modestie şi a deschis cu degete tremurate
telegrama pe care i-o adusese un curier de la
prefectură , fă cîndu-şi loc cu ghionţi gră biţi şi
că lcînd întristata adunare pe bă tă turi.
Telegramă care anunţa dimisia guvernului! —
cum a aflat îndată Adrian, din şoapta aceluiaşi
glas de la spatele să u.
Ş i alte oraţiuni funebre, pe aceeaşi mă sură ,
rostite de domnul Emil Savu, şi domnul Mitran
Iliescu, de distinsul publicist Graur Ceauşescu-
Că tă lin, de preşedinţii diverselor asociaţii, de
foştii elevi, de reprezentanţii marilor proprietari
şi de reprezentantul ţă ranilor.
Cu o bolnavă şi rea luciditate, Adrian privise, şi
ascultase.
Privise şi ascultase întrebîndu-se ce duh
vinovat din el îi ră cise emoţia, îi înstră inase
durerea, ingă duindu-i să pă trundă în fă ţă rnicia
rostirilor şi să observe cum prin toată mulţimea
cu ochii smerit plecaţi în pă mînt a trecut un fior
de neastîmpă r, de curiozitate, de şo- potiri, cînd s-
a împră ştiat vestea despre dimisia guvernului.
L-au podidit lacrimi în ochi, numai cînd ţă ranul
că runt, cu straiul alb şi cu fruntea lată , s-a adresat
că tre Dumitru Petrea Robului din sicriu,
spunîndu-i: „Dintre noi ai plecat! Pe noi nu ne-ai
uitat! Cu sufletul şi fapta la noi ai ră mas! Tot noi,
în inima noastră avem să te pă stră m, fiindcă
inima noastră e veşnică şi încă pă toare, ca
pă mîntul că ruia vei fi acuma încredinţat, şi pe
care pă mînt nu l-ai stors, nu l-ai negoţit, nu l-ai
pă ră sit — l-ai iubit, cum ştim să -i iubim numai
noi, muncitorii lui, cu mînele noastre! Să -ţi fie
ţă rîna mai uşoară de cum ne este sortită a ne fi
nouă !”
— Încă un ră zvră tit! Am să pă strez ochii pe dîn-
sul! şoptise glasul de la spatele lui Adrian...

401
 S-a întors şi a recunoscut pe domnul Emil Sava,
avocat şi tînă r fruntaş politic al partidului despre
care se spunea că va veni la putere, unul din
vorbitorii de adineaori şi viitorul prefect al
Că limanului, succesorul domnului Sandu
Negoianu, dacă izbutea să -l înlă ture la vreme cu o
manevră abilă pe domnul Mitran Iliescu.
Acestea le auzea şi le vedea şi le pricepea
Adrian, cu o acră şi duşmă noasă luciditate. Încît
lacrimile nu i-au mai umezit ochii, decît atunci
cînd puţine şi stă - pînite cuvinte de despă rţire,
strujite în aspră îndurerare de prieten, a rostit
fostul să u dască l de matematici, Grigore Panţîru
— şi apoi, cînd ţă rîna a început a suna cu lugubru
ecou, pe capacul cosciugului coborît în mormînt.
Tîrît de alaiul negru, nemulţumit de sine,
vinovat faţă de durerea sa şi faţă de cel ră mas de-
acum pe vecie cu pă mîntul pe piept în lă caşul
morţilor, Adrian îşi hotă rîse la plecare să se
întoarcă singur, mai tîrziu, după ce ţinţirimul va fi
gol.
Iar acum, în asfinţirea vînă tă cu suflă ri reci,
acolo se întorcea pe stră zi lă turalnice, cu ochii în
pă mînt.
Ză pada nu se topise încă deplin.
Mă car că straşinile au picurat toată ziua şi că
adiase vînt molatec pe la amiază ; lîngă ziduri şi
ză plazuri, sub petele de umbră , mai stă ruiau
ră mă şiţele troiene- lor dintr-o iarnă cumplită ,
care nu se mai termina şi care îşi încercase
puterea viscolelor din nou, pe la începutul
să ptă mînii. Iarna aceasta n-are s-o uite niciodată .
Ş i nici această primă vară friguroasă a atî- tor
sfîrşituri de oameni şi de lumi.
Ieri, dintr-un ziar ieşean, aflase despre moartea
lui Ştefă nucă Pandrea, despă rţit de ei într-o gară
din cîmp pentru cîteva clipe şi ră mas acolo, cu un
glonţ în inimă , fă ră ca dînşii, tovară şii lui de

402
drum, să -l ştie. Ş i acum, după sfîşierea de ieri,
mormîntul acesta proaspă t, la care se întorcea!
Vor ră mîne toate să pate în suflet, în amintire.
Poate dinadins trimise să -l zguduie din lîncedele
ispite, să -l aducă la conştiinţa vieţii celei
adevă rate, la conştiinţa datoriilor pe care atît de
grabnic le uită cînd îl poartă valul nestatornicii
lor din el. S-a sfîrşit cu acestea! Va jura-o pe-un
proaspă t mormînt.

403
 Ş oseaua cimitirului trecea pe lîngă cîmpul larg,
unde în toiul verii ră să reau bă ră cile, corturile,
menajeriile, circurile şi leagă nele iarmarocului
din sfînta zi de Adormire a Maicii Precista, vestit
în toată Moldova.
Gîndul lui Adrian fugi îndă ră t, cu o strîngere de
inimă , la gă lă gia şi desfă tul jivalaniei de anul
trecut, cînd au sosit cu toţii de la Zapodia în
brecuri, în tră suri, în docare şi chervane cu
coviltir.
Acum cîmpul era pustiu şi gol. Gol şi pustiu
cimitirul. Iar ţă rîna proaspă tă a mormîntului pe
care venise să jure solemne legă minte, nu se mai
vedea, înă buşită sub piramida de coroane şi jerbe
cu late panglici.
Adrian a ră mas în mantaua de uniformă cu
bandă lată de doliu la mînecă , singur, faţă în faţă
cu mor- mîntul nou, stră juit de provizoria cruce
de lemn. Ce repede i-au înscris numele, data, cu
litere negre, de pă cură ! Ardea o candelă în
felinarul de sticlă . Florile ră spîndeau un miros
rece, jilav, de toamnă , nu de începutul primă verii.
„Ce se întîmplă cu mine! — se întrebă . De ce nu
gă sesc în mine gîndurile, hotă rîrile, durerea,
gestul pentru care am venit aici şi erau atît de
fierbinţi, pînă ce-am ajuns în poarta cimitirului?
De ce s-au ră cit şi-mi par atît de stră ine? Cum de
nu mai am lacrimi, ca un suflet uscat, ca un
monstru?...” Cuprins de deznă dejdea acestei
sterpe lipsiri de simţire, Adrian a întors ochii spre
nenumă ratele cruci din cimitirul tă cut şi învă luit
de umbrele asfinţitului.
Poate că a venit prea devreme; prea mai
durează de jur împrejur urmele stră inilor care-au
sosit cu alaiul lor aici, au fră mîntat pă mîntul cu
tă lpile lor, au umplut vă zduhul cu ecoul
fă ţarnicelor rostiri şi al şopotirilor fă ră nici o
legă tură cu reculegerea unui prohod. Poate că
această confruntare ar fi trebuit s-o amîne pe-o
404
altă zi, mai tîrziu, după ce se vor ofili şi-or putrezi
florile coroanelor prea proaspete, după ce
mormîntul va fi încorporat definitiv cimitirului.

405
 Însă un mai tîrziu, cînd va fi pentru el? Mîine
pleacă la Iaşi, după trei zile va fi la şcoală ... Peste o
să ptă mînă se va stră muta şi Olga Petreanu cu cei-
lalţi copii.
De Că liman n-are să -l mai lege decît acest mor-
mînt.
Adrian a schiţat un semn neispră vit de cruce şi
s-a depă rtat cu paşi înceţi, împleticiţi, amar
nemulţumit de sine, spă imîntat de ră ceala din el
ca de-o hidoasă infirmitate.
Mergea cu ochii în pă mînt, cu fruntea
descoperită şi cu şapca de uniformă îndoliată în
mînă . Ar fi simţit nevoia să împă rtă şească
durerea şi lipsa-i de durere care era încă mai
teribilă , cuiva de aproape, pe înţelegerea lui. Dar
Petruş Casimir dispă ruse. Poate se afla acum
îndă ră t, la Iaşi. Dar Ş tefă nucă Pandrea nu mai era
nici el pe această lume să -l asculte şi să -l
privească mirat cu ochii lui limpezi şi naivi.
Cufundat în mîhniri şi întrebă ri, în dezolanta
impresie de singură tate, orfelinul pă şea cu ochii
în pă mînt, cînd o umbră s-a desprins dintr-o
cruce neagră de bazalt, s-a apropiat cu mers uşor
şi cu o mînă uşoară i-a cuprins braţul.
— Adrian...
— Irinel...
S-au privit cu ochii în lacrimi. Amîndoi cu ochii
în lacrimi. Irinel Mă gură purta şi ea o haină
neagră , ca straiele de doliu. O mă ntă luţă neagră ,
de uniformă . Ş i era atît de palidă , atît de pală !...
— Tu, aici, Irinel?... murmură Adrian,
neîncrezîn- du-se ochilor.
— Te-am vă zut trecînd pe stradă ... De la geamul
meu te-am vă zut. Şi am înţeles. Mi-am închipuit
că veneai aici... Nu m-a lă sat inima, Adrian. Am
fugit după tine şi te-am aşteptat... Mai este oare
nevoie să -ţi spun toate cele cîte se spun în
asemenea împrejură ri?... Tu ştii ce simt...

406
 Îi cuprinse amîndouă mîinele, şi cu ochii ei
aurii, umezii, îi că uta în ochi.
Adrian a simţit deodată descă tuşîndu-se toată
durerea înă buşită din el şi a izbucnit în plîns
copilă resc, nervos, convulsiv. Îşi plecase fruntea
pe umă rul ei. Se strîngea înfrigurat la pieptul ei
mic şi elastic, în straiul ei negru, aspru, de
uniformă şcolă rească . Irinel Mă gură îşi trecea
uşor degetele pe fruntea lui, ali- nîndu-l ca pe-un
copil, cu glas şi cu gesturi materne, dictate de
undeva, din adîncul instinctului:
— Adrian... Fii tare. Adrian! Bă rbat, Adrian!...
Nu trebuie să ...
În cimitirul pustiu, împresuraţi de aliniatele
cruci ale morţilor, doi copii în strai negru,
aproape îmbră ţişaţi.
— Să fiu tare? îngîna Adrian, tot copilă reşte.
Dar am fost prea tare, prea... Tu nu poţi şti, Irinel!
Nu poţi şti ce monstru poate face durerea din
cineva, cînd a depă şit limita.
— Ştiu, Adrian...
— Nu ştii cum m-am urît şi cum m-am
dispreţuit, fiindcă am stat fă ră nici o lacrimă , nici
una, acolo, la mormîntul tatei.
Irinel i-a şters lacrimile cu batista ei aspră şi
şcolă rească , spunînd încet, cu tristeţe:
— Poate că ştiu, Adrian! Poate cunosc şi eu că
sînt suferinţe nedrepte pentru care lacrimile
înseamnă prea puţin...
— N-ai de unde să ştii! repetă Adrian, cu
egoismul exclusivist al durerii sale, care nu mai
admitea nici alte dureri, nici altfel de dureri. N-ai
de unde să ştii! N-ai de unde...
Irinel cedă cu aceeaşi blîndă tristeţe:
— Bine, Adrian... Dacă zici tu, n-am de unde să
ştiu...
I-a prins braţul, întorcîndu-l din nou spre
interiorul cimitirului:
— Acum să mergem, Adrian...
407
 — Unde?
— Aşa... nică ieri... printre cruci şi morminte...
fă ră nici o ţintă ...
Au mers fă ră nici o ţintă , printre cruci şi
morminte. Un timp tă cuţi. Sfiindu-se să privească
unul la altul, ocolindu-şi ochii. Într-un tîrziu,
Irinel a întrebat:
— Pleci? Cînd pleci?
— Mîine... Cel mai tîrziu, poimîine...
— Ca să nu te mai întorci niciodată ?
— Ca să nu mă mai întorc... Se mută şi mama la
Iaşi. Acolo are soră , fraţi, sînt şcoli pentru fete...
pentru fratele mai mic... pentru mine... Capitolul
Că liman s-a încheiat pentru noi.
— Da... suspină abia distinct, Irinel. Pentru tine
s-a încheiat capitolul Că liman.
— Dar noi avem să ne mai vedem, nu este aşa?
La vară , la Zapodia, în vacanţă .
Irinel Mă gură clă tină din cap:
— Nu cred, Adrian. Pentru mine n-are să mai
existe vacanţă .
— Cum n-are să existe vacanţă , Irinel?
— În orice caz, nu vacanţă şcolară . S-a terminat
cu şcoala mea. Nu mai am ce că uta la şcoală . S-a
încheiat şi pentru mine un capitol. Nu ştii nimic?
Aştepta ră spunsul cu tot obrazul golit de sînge.
Adrian a ră spuns:
— Nu pricep. Ce să ştiu?
— Ai să afli, Adrian. Vei afla că sînt şi eu un
monstru de fată . O creatură de cea mai
respingă toare speţă ... În oraşul acesta unde toate
se ştiu, ai să afli...
— Nu uita că mîine, cel mai tîrziu poimîine,
plec...
— Cu atît mai bine!... Ai să afli mai tîrziu...
Adrian îi cuprinse mîna, oprindu-se locului:
— Irinel! Ce să aflu mai tîrziu? Ce monstru? Ce
creatură ? Ce fel de vorbe sînt acestea? S-a
întîmplat ceva ră u cu tine?
408
 — Nimic, Adrian! negă Irinel, întorcînd capul şi
ferindu-se de privirea lui. Pentru mine nu mai
poate fi nimic, nici ră u, nici bun. Te rog mult, mult
de tot. nu mă mai întreba nimic, nu-mi spune
nimic despre aceasta. Nu pentru aceasta am
alergat după tine.
Apoi, schimbă vorba, pă strîndu-i şi ea mîna
între degete:
— Îţi aduci aminte, Adrian?... Astă -vară ... Cînd
ne aflam departe, pe cîmp, la Zapodia şi cînd se
auzeau ecourile maşinelor de treier. Tu spuneai
că se aud ca bă tă ile unei inimi mari şi adînci a
pă mîntului... Spuneai că vezi oamenii, ţă ranii din
lungul şi latul ţă rii, milioane şi milioane, secerînd,
că rînd, treierînd, încă rcînd grîul holdelor... Aşa i-
am vă zut şi eu, atunci, ascultîndu-te... Atîtea mi-ai
ajutat tu să vă d şi să înţeleg, să simt!... Acum
oamenii aceia, milioane şi milioane, au fost
cuprinşi de-o nebunie...
— De disperare, Irinel, nu de-o nebunie!
rectifică Adrian. Au fost cuprinşi de disperare.
— Bine, de disperare, cum zici tu, Adrian. Au
pus mîna pe furci, pe topoare... Dă rîmă ,
pă ră duiesc, dau foc la tot ce-au muncit şi ce-au
cules astă -vară .
— Pentru alţii, Irinel!... rectifică iară şi Adrian,
prin al că rui glas se rostea şi Dimitrie Petreanu.
Tot ce-au muncit şi-au cules pentru alţii, Irinel.
— Bine, Adrian, cum zici tu. Dau foc la tot ce-au
muncit şi-au cules astă -vară , atunci... Aşa vă d eu
acum toată ţara... Ştii? La unchiul meu de la
Tă cuta, la Stroe Bîrlă deanu... Au distrus şi au ars
tot... Casă , documentele lui, lucrarea lui în care
apă ra tocmai drepturile ţă ranilor din vechi... Le-
au ars, cum spune el, parcă într-un act de
sinucidere... Au nimicit singuri, hrisoavele
dreptă ţii lor...
— Aceasta voiai tu să spui? crezu că a înţeles
Adrian. De aceasta erai tu atît de dezolată , Irinel?
409
L-au să ră cit încă mai tare pe Stroe Bîrlă deanu, şi
tu, din pricina asta n-ai să mai poţi urma la
şcoală ?... Irinel!...
— Ce este, Adrian? întrebă Irinel Mă gură , cu
glasul încă mai învă luit de întristare, fiindcă atît
de puţin înţelegea Adrian adevă rata pricină a
suferinţei şi a nă ruirilor din viaţa ei. Ce vrei tu să
spui?...
— Am să vorbesc cu buniţa de la Zapodia...
Dacă -mi dai tu voie, am să ...
— Lasă aceasta, te rog! Cît de departe sînt
oamenii unul de altul, chiar cînd se credeau mai
aproape!... l-a întrerupt Irinel. Uite ce ghiocei
splendizi au ră să rit din ză padă ...
Încă o dată schimbînd astfel firul vorbirii lor,
Irinel Mă gură s-a îndoit de-un genunchi, ca să
culeagă ghioceii din ză pada unui mormînt vechi şi
uitat, umbrit de-o bă trînă salcie plîngă toare.
— Ajută -mi... a spus.
Adrian a ajutat-o, culegînd alte flori, albe şi cu
micul potir abia deschis, pe alte morminte. A
strîns un mă nunchi şi cînd s-a ridicat, s-au aflat
amîndoi faţă în faţă , ca atunci cînd Adrian o
aşteptase să sară peste-o gîrliţă din stufurile
iazului de la Zapodia, cînd i-a întins mîna s-o
ajutore şi a prins-o în braţe. Ca şi atunci, s-a
oglindit în ochii ei castanii cu fire de aur şi a
înţeles că fă ră aceşti ochi, viaţa lui nu mai are nici
un sens.
Cuprinzînd-o cu braţul de după mijloc, a
încercat să -şi apropie obrazul de obrazul pal,
întrebînd:
— Ai să mă aştepţi, Irinel? Că ci am să vin... Nu
era adevă rat, cînd spuneam că nu mai am pentru
ce veni aci...
Irinel Mă gură se smuncise, ferindu-şi în lă turi
obrazul cu oroare:
— Te rog nu, Adrian, nu!... Nu atinge obrazul
meu, ah! nu atinge obrazul acesta...
410
 Ş i cu batista de şcolă riţă , mototolită , îl ştergea
apă sat, parc-ar fi vrut să extermine o urmă
respingă toare de melc. „Nu mă iubeşte! — gîndi
Adrian cu o romantică şi eminesciană
deznă dejde. Are oroare de mine! Viaţa mea nu
mai are drept la nici o lumină , la nici o că ldură .
Sînt un om blestemat. Singur voi trece prin lume,
singur.”
Citindu-i în ochi posomorîtele închipuiri, Irinel
Mă gură l-a luat iară şi de mînă uşor, cu mîna
uşoară :
— Acum să mergem, Adrian... Ş i spune-mi! Mai
pă strezi ceva din hotă rîrile tale, de astă -vară , cînd
spuneai că visul tă u este să ajungi un mare biolog,
un mare pictor ori un mare scriitor?... Ai ales. Te-
ai decis? Lucrezi?
— Pentru ce, toate? rosti tragic, Adrian. Pentru
cine?
— Pentru tine, Adrian! Pentru ceea ce există în
tine şi ai datoria să nu laşi să se usuce, să moară ...
Adrian a strîns din umeri, cu o totală
abandonare
— Pentru mine? Ce are să însemne viaţa mea
fă ră tine, Irinel?
— Ce copil eşti, Adrian! Mîine ai să mă uiti... Tu
ai să -ți faci drumul tă u şi eu am să ră mîn aci o fată
să racă din Că liman, să racă şi stigmatizată , cu
şcoala neispră vită şi cu cine ştie ce soartă ... Am să
te urmă resc de aici, în drumul tă u, Adrian şi am
să mă bucur pentru tine... Am să fiu mîndră de
tine... Aceasta va fi poate consolarea mea... Ca
mama, paralizată , din scaun, cînd mă urmă rea
plecînd la şcoală , ieşind pe portiţă , dispă rînd la
cotitura stră zii... Nu! Te rog nu spune nimic!
S-a întors, s-a oprit şi a întrebat:
— Acum ai înţeles de ce-am cules florile şi de ce
ţi-am spus să mergi cu mine?

411
 Într-adevă r, îl adusese din nou la mormîntul cel
proaspă t, înă buşit sub coroanele şi jerbele cu late
panglici.
Irinel Mă gură le-a înlă turat cu degetele,
dezvelind un petec de ţă rînă goală , neagră , udă ,
nu mai mult de-un lat de palmă . A depus micul
să u mă nunchi de ghiocei, a prins mîna lui Adrian
şi l-a fă cut să -şi culce ală turi şi mă nunchiul pe
care-l culesese fă ră să ştie pentru ce.
În murmur uşor, abia auzit, îl îndemnă :
— Aşează -te lîngă mine, în genunchi, Adrian.
Aşează -te şi te gîndeşte la tot ce-ai fi avut de spus
celui de aci, din pă mînt, şi nu i-ai spus cînd era în
viaţă ... Promite-i lui, acum, tot ceea ce aştepta de
la tine, atunci... Pe urmă , spune-ţi în gînd o
rugă ciune pentru el... Trebuie să ştii una. De cînd
erai copil şi

412
te punea mama să spui una, înainte de culcare,
trebuie să ştii. Fă aceasta pentru el şi pentru tine.
Adrian... Uite! Îngenunchez şi eu lîngă tine,
Adrian, ca să mă rog pentru tine, Adrian... Aceasta
n-ai s-o uiti şi are să te însoţească în toate
drumurile tale. Adrian...
Adrian şi-a frînt genunchii. Şi amîndoi au stat în
amurgul rece, doi copii încă , îngenuncheaţi în
amurgul rece, lîngă un mormînt proaspă t,
neîncorporat deplin cimitirului. Iar pe obrazul lui,
au prins a picura boabele lacrimilor, într-o durere
în sfîrşit neîntinată , blîndă , care îl purifica.
Ală turi, copila în strai cernit deşi nu purta
doliul nimă nui, privea în gol, cu ochii seci, fă ră
lacrimi.
Faţa-i din nou se fă cuse de humă , fă ră culoare
şi fă ră lumină , ca un obraz de cenuşă reasă , aşa
cum a sosit ea astă -vară în crisalidă urîtă , la
Zapodia. Numai ochii mari, castanii cu fire de aur,
ochii frumoşi şi genoşi, aveau o neliniştitoare
privire, fixă şi goală , de-o nepă mîntească ră cire,
ca ochii morţi şi reci ai statuilor.

413
 Capitolul V

AM VĂZUT SUFLETELE
CELOR CE FUSESERĂ JUNGHIAŢI...

Capitala, ca o femeie în vîrstă critică şi că reia i-

a fugit amantul peste noapte cu juvaerele,
ajunsese la paroxismul nevricalelor în acea
memorabilă zi de 13 mart, după aproape două
să ptă mîni de emoţii contradictorii.
Încă o dată trenurile dinspre Moldova se
înză peziseră pe undeva, dincolo de Milcov; firele
telefonice încă o dată erau dezbîrnate de viscol,
unde n-au fost tă iate de ră sculaţi. Dar Moldova se
afla departe. Iar ră scoalele de-acolo, pă reau acum
numai nişte nevinovate burzuluiri de oameni
domoli care şi-au ieşit din fire, faţă de fioroasele
veşti dinspre şesul Dună rii şi ţinuturile oltene.
În acele pă rţi se dezlă nţuise pră pă d. Zilnic tot
mai soseau alte pîlcuri de arendaşi şi proprietari
cu pă rul vîlvoi şi cu ochii holbaţi, clă nţă nind de
spaimă şi crîşnind de mînie. Şi în acele pă rţi de la
Dună re, din Carpaţii Valahiei şi din ţinuturile
oltene, bucureşte- nii aveau rubedenii de-
aproape, prieteni, cunoscuţi, averi de moştenire,
de zestre sau de abraşă agoniseală , trecute prin
pîrjol într-o singură noapte. Pomelnicul ucişilor,

414
cu adaos de zvonuri necernute prin ciurul oficial,
creştea de la ceas la ceas.
Se vorbea despre crainici că lă ri pe armă sari
albi, care mergeau să ridice din adormire satele
pă strate la o parte de iureşul ră zvră tirii. Se mai
vorbea şi despre cete de necunoscuţi, care
cutreierau grabnic din conac în conac, cu două
că ldă ri de spoit, însemnînd cu bidineaua o cruce
roşie pe casa hă ră zită focului și o cruce neagră pe
cea de dă rîmat pînă -n temelie. Nă scociri cele mai
multe. Poate unele şi adevă rate. Că ci ca în orice
ră scoale ţă ră neşti, izbucnite din deznă dejdea
ajunsă la culme, nu din vreo precugetată
organizare de luptă cu ţintă precisă , realitatea se
amesteca de îndată cu legende, cu mituri, cu naive
plă smuiri. Înviau vremurile haiducilor
ră zbună tori din cîntece şi balade.
Iar în urma acelor crainici îndeaievea ori
plă smuiţi de închipuire, gloatele localnice
îndeplineau de sîrg porunca venită din nevă zut,
din afundul veacurilor de obidă şi împilă ri. Pentru
socotelile mai noi ale fieştecă rora, cu proprietarii,
cu arendaşii, vechilii şi contabilii, nu mai era
nevoie de nici o poruncă . Se ră fuiau cu de la sine
îndemn, punînd la lucru furca, bîta, cuţitul şi
securea.
Nici vitele nu erau cruţate.
Plă teau pentru stă pîni, cu picioarele retezate
de coasă ori închise în grajduri şi perpelite de
pîrjol, în cutremurate zvîrcoliri, cu să rmanele lor
neputincioase mugete şi necheză ri.
Focurile bă trîne din gherganele Bă ră ganului,
vestind altă dată urgia hoardelor nă vă lite dinafara
hotarelor să pustiască , înviaseră din veac, se
aprinseseră iară şi de la un capă t al Munteniei la
altul, se întindeau spre Oltenia, vîlvorau cerul cu
pă lă laia sinistră a unor altfel de pustiiri, după
semnele vremilor ce n-au fost mai dinainte

415
înţelese. Acum nu mai era loc şi timp pentru nici
un fel de înţelegere.
Acestea toate ră spundeau în capitală într-o
isteri- coasă agitare a mulţimii ţesută pe stră zi.
Ră spundeau în zvonuri fantastice şi macabre, în
adună ri la Dacia, în convocă ri, în memorii şi
moţiuni, iară şi şi iară şi în

416
ediţii speciale, în forfota de la Capşa, de la Beră ria
Imperială şi Carul cu bere, în consfă tuirile de la
cluburile politice şi audienţele de la palat. Toţi
aflaseră ceva nou şi senzaţional, toţi se descă rcau
în urechea primului întîlnit de tortura pe care a
cunos- cut-o şi bă rbierul regelui Midas, toţi
dă deau fuga să afle ceva încă mai nou şi mai
senzaţional, mai abracadabrant: ultimatul marilor
puteri, intrarea trupelor stră ine, sinuciderea
regelui... O întoarcere pe pă mînt a adus doar
demisia guvernului şi lista celui nou. Nu din
pricina vreunei mai adînci reculegeri. Ci din
datina veche a tîrgului în care bucuria cea mai cu
nesaţ aşteptată de plevuşca zvonurilor a ră mas
tot schimbarea domnilor.
Îndată zvonurile peripeţiilor tragice de la sate
s-au ră cit, au trecut pe al doilea plan, încă lecate
de alte mai actuale şi mai senzaţionale probleme.
Îndată au prins a circula felurite liste cu numirile
de secretari generali, de inspectori, de prefecţi,
poliţai, toată pri- meneala de demnitari mai mari
şi mai mici, fă ră de care o schimbare de guvern
nu şi-ar fi avut nici rost, nici haz.
Au zbîrnîit telefoanele, puţine, cîte erau. Au
gonit birji şi cupeuri. Au circulat bileţele cu
rememorarea vechilor angajamente, parfumate
scrisori feminine pentru Jorj, Bébé, Toto şi Coco:
secretari şi şefi de cabinet cu ale lor impaciente
debuturi de carieră .
Ş i toată dimineaţa s-a istovit în asemenea
dîrdoră a protipendadei politice din capitală , la
care plimbă reţii uliţei că scau gura cu a lor
curiozitate veche din veac, ca atunci cînd sosea
Capugibaşa din Ţ ari- grad cu pitacul sultanului
pentru mazilirea unui domn că zut în dizgraţie şi
cu înscă unarea altuia nou-nouţ.
În care vreme, acolo, departe, în satele lor,
iobagii pă mîntului îşi urmau deznă dă jduitele şi
sîngeroa- sele ră fuieli.
417
 Memorabilă se întîmplă a fi sortită acea zi de
13 mart, pentru şedinţa solemnă de la Cameră ,
unde se

418
înfă ţişa noul guvern şi avea să dea citire mesaju-
lui în numele lui vodă .
Tribunele gemeau de privilegiaţii care au
izbutit a că pă ta carte de intrare.
Fireşte multe, foarte multe femei, cu pă lă rii
recent sosite de la Paris, cu blă nuri pe umeri şi
foşniri de evantaie. Diplomaţii puterilor stră ine,
miniştrii maziliţi şi cîtiva deputaţi fă ceau cerc în
jurul lui Ki- derlan-Wä chter, trimisul Germaniei.
În incintă , în aşteptarea deschiderii, ră zleţite
grupuri din fosta majoritate de ieri, discutau cu
aprindere constituţionalitatea unui mesagiu care
angajează cuvîntul regelui şi situaţia paradoxală a
unui parlament conservator, dînd gir unui guvern
liberal.
Pe culoare şi la bufet, aceste controverse
constituţionale erau încă mai pasionat dezbă tute.
— E încă o manoperă takistă ! garanta Lauren-
ţiu Sarandà , venit înadins de la Senat. Aveţi să ve-
deţi, monşerilor! Vă asigur că vorbeşte şi că va
vorbi numai ca să dea o ultimă lovitură de
pumnal, pe la spate, guvernului în care l-am
tolerat.
— Întrebarea e, domnule Sarandà , dacă
ră spundem sau nu la convocarea de acasă a
patronului nostru?... voi să afle un deputat june şi
sclivisit, cu musteaţa în furculiţă după modelul lui
Mişu Canta- cuzino, unul din beizadelele fostului
guvern.
— Evident! Ce mai întrebi, dragă Grigri?
— E o convocare cam neconstituţională , dacă
se poate spune. Ca un al doilea parlament, acasă
la prinţul Cantacuzino. Nu vă pare?
Laurenţiu Sarandà n-a avut cînd ră spunde. I-a
luat înainte Jack Medoveanu, abia sosit din
stră ină tate la ştirea ră scoalelor şi care de la
întoarcere, întîia oară asista la şedinţele Camerei.
A pă şit în mijlocul lor, înalt, drept şi flexibil, în
costumul albastru după ultimul jurnal londonez,
419
glă suind insolent cu ţigara în colţul gurii şi cu
ochiul crispat sub geamul rotund:
— Ce face? Despre ce constituţie e vorba?

420
 — Discutam convocarea patronului, care e
afişată şi aci... a ră spuns intimidat numitul Grigri.
Toţi deputaţii şi senatorii majoritari, invitaţi
mîine la 10, acasă , la palatul prinţului.
— Ş i ce e cu asta?
— Întrebam...
— Întrebai o ineptie, sînt sigur! îi reteză
cuvîntul Jack Medoveanu, scoţînd ţigara din gură
şi arun- cînd-o jos, între picioarele
interlocutorului. Vrei să te duci? Pofteşte!... Nu
mai întreba... Pentru aceasta nu e nevoie să
consulţi constituţia şi alte baliverne de care ne-
am anfişat noi cu toţii, comme de l’an quarante  1!
Consultă -ţi caracterul. Ai suflet de slugă , du-te!...
Ceilalţi, sper că nu se vor lă sa chemaţi ca vechilii.
Locul nostru e aci, nu la prinţ, că ci nu e vorba în
momentul acesta de prinţi... E vorba de soarta
ţă rii şi a ţă ranilor, domnule Grigri care, hélas! mi
se pare că mai eşti şi deputat de colegiul al treilea,
al lor, al ţă ranilor!... Bun reprezentant şi-au gă sit,
nenorociţii!
Tînă rul deputat cu musteaţa în furculiţă o
sfeclise, apelînd din ochi la intervenţia lui
Laurenţiu Sarandà .
Acesta privea şi el cu uimire la noua
metamorfoză a lui Jack Medoveanu, întrebînd:
— Cum, dragă Jack? Acum ne arunci peste
bord? Tu, care...
— Eu care! Ştiu ce vrei să spui... Eu care am atî-
tea domenii, care sînt conservator din tată în fiu,
care am lucrat pentru fuziune, care nu m-am dat
în lă turi nici de la un sacrificiu pentru partid, eu
care am fă cut atîtea şi atîtea nebunii, acum mai
fac încă una? Aceasta vrei să spui? O fac!... Cu
dezgust şi din dezgust o fac! Mi-e milă şi dezgust
1
 Ca de anul patruzeci! (Expresie foarte curentă în limba
franceză: S’en soucier, s’en moquer, s’en ficher comme de l’an
quarante — a nu se sinchisi, a nu-i păsa nici cît negru sub
unghie.)
421
să vă vă d aci pritocind constituţionalită ţi, cînd
ţara trece prin ceea ce-am vă zut eu cu ochii mei
de două zile...
— Am înţeles! încercă s-o întoarcă în glumă ,
Laurenţiu Sarandà . Dragă Jack, te predestina
numele. Locul tă u e în fruntea unei Jacquerii1!
Cînd pleci să te pui în capul briganzilor şi să ne
devastezi co- nacurile?
— Nu rîde! N-o fac, numai fiindcă am simţul ri-
dicolului, scumpe Laurenţiu. Ş i fiindcă nu mi-ar
plă cea compania. Astea sînt bune pentru vîrsta lui
Co- cîrţ, bă iatul lui Bombonel Asan, despre care
aud că l-ar fi arestat ieri jandarmii în Olt.
— L-a arestat pe bă iatul lui Bombonel? se miră
Laurenţiu Sarandà . Uite cine sînt instigatorii!
Chiar cei din mijlocul nostru. Tu quoque,
Brutus2!... Bietul Bombonel! Mai face o criză
hepatică !
— Facă ! E singurul lucru pe care-l mai poate
face. Dar de ce „bietul Bombonel”? Spune: bietul
Cocîrţ!... Adică nu. De ce biet? Bravo lui!... Cel
puţin se mişcă în el ceva. Chiar o nebunie, tot în-
seamnă ceva mai viu decît neantul în care
vegetează taică -su, Tă ut, tu, eu, noi toţi... Nu-mi
mai este permis ceea ce face acest brav
bă ieţandru, care cel puţin e consecvent cu
smintelile vîrstei sale. Dar m-am decis la altceva.
La ceea ce ar trebui să facem toţi. Împart moşiile
pe din două cu ţă ranii, dragă Laurenţiu.
— Ş i pentru aceasta ai venit într-o suflare cu
expresul de la Paris?
— Pentru aceasta...
— De ce nu te înscrii încalte şi în partidul libe-
ral? în oculta tuturor instigatorilor care şi-au

1
 Răzmeriţă.
2
Şi tu, Brutus! (Celebru dicton latin: Tu quoque fili! e strigătul
de durere al lui Iulius Caesar cînd şi-a zărit printre asasini pe
propriul său fiu.)
422
ajuns scopul? îl iscodi maliţios Sarandà ,
examinîndu-l prin fumul havanei.
Jack Medoveanu nu se ofensă de acest prepus,
fiindcă îi pă rea atît de absurd şi comic, încît nici
nu merita un ră spuns. A scos monoclul şi
ră sucindu-l morişcă în şnurul lat pe vîrful
ară tă torului, vorbi cu o schimă de dispreţ şi
compă timire:
— Să -i lă să m în pace pe aceşti domni. Nu mo-
şiile lor au să le împartă domnii liberali, care nu
mai puteau dormi pînă mai ieri de grija ţă ranilor!
Fii sigur! Au ajuns la putere? Cea dintîi grijă a lor,
după ce vor potoli ră scoalele, va fi să mai pună
mîna pe alte cîteva moşii de-ale statului şi de-ale
epitro- piilor, să mai cumpere ce vînd eu, ce vinde
Asan, ce vei vinde tu... D-aia au bă nci, capital,
credit. Fii sigur!... Iar pînă atunci, dacă aş gă si
zece ca mine să mă urmeze, m-ar aresta astă zi pe
mine ca instigator, fiindcă aplic într-un fel
programul lor de ieri, care pentru dînşii însemna
doar balivernele lor electorale. N-aş vrea să fiu în
pielea generoşilor de ieri, în ceasul de astă zi, cînd
le-a sosit scadenţa promisiunilor. Sau mai ştii?...
Poate s-a mişcat ceva în ei?...
Uşierii strigau monoton, a treia oară : „Domnii
deputaţi sînt rugaţi să poftească la apelul
nominal. Domnii deputaţi sînt rugaţi...”
— Hai să intră m, că prea ne imploră ! zîmbi ze-
flemist Jack Medoveanu, repetînd însă întrebarea
de adineaori: Mai ştii? Poate că vom asista la ceva
mai puţin banal şi pehlivan!
— Desigur! pufni Laurenţiu Sarandà . Debutul
unei sinistre mascarade!
— Parcă mascarada cealaltă , a prinţului tă u şi a
noastră , era mai brează ? Mascarada jubilară !...
După mascarada jubilară ; mascarada post-
jubilară ! Cea mai perfectă ordine cronologică ,
scumpe Laurenţiu!...

423
 Jack Medoveanu îşi reluase surîsul ră ută cios şi
distant, intrînd în incintă şi ocupîndu-şi locul în
bancă . Puţinora le-a întins mîna. Multora le-a ră s-
puns la saluturile cordiale, cu superbia dintotdea-
una.
Dar surîsul crispat s-a destins treptat, cînd în
mijlocul marii tă ceri, şeful noului guvern,
moşneagul de şaptezeci şi cinci de ani şi ţinta
crudelor glu-

424
me din revistele umoristice, urcîndu-se la tribună ,
cu glas teatral, înecat de emoţie pomeni despre
ră spunderea grea care-i apă sa pe umerii bă trîni şi
a fă cut chemare pentru îndelaolalta adunare a
tuturor oamenilor de bine, să mîntuie ţara, peste
partide.
— Ça, c’est pas du chiqué!1 spuse vecinul, aplau-
dînd.
Jack Medoveanu vru să protesteze, ricanînd ca
de obicei:
— Ba e teatru curat! Teatru ceva mai prost de-
cît al lui Nottara, Demetriad eţetera...
O clipă însă îl birui emoţia. Îşi simţi buzele tre-
murînd şi le muşcă să -şi stă pînească tremurul,
cînd după vorbirile lui Take Ionescu, Ion
Lahovary şi Petre Carp, tot el, gîrbovul ramolit şi
pe jumă tate nebun, a plecat de la locul să u şi a
strîns mîinile tuturor adversarilor de-o viaţă , care
de trei decenii nu conteneau să -l batjocorească şi
să -l învinuiască de toate tică loşiile, să -şi rîdă de
lă crimuţa din coada ochiului şi de degetul
magnetic al ră suflatei oratorii. Acum se
îmbră ţişau.
Camera se ridicase în picioare fă ră nici un con-
semn, ochii unora înotau în lacrimi, tribunele
aplaudau.
S-ar fi crezut că într-adevă r din drojdia
înă critelor sforă rii de culise, de manevre
electorale, de oculte, dezidenţe şi fuziuni eşuate,
şi-a fă cut loc un izvor viu şi limpede care va spă la
toate mucedele smîrcuri. Cîţiva, o duzină poate,
au fost într-adevă r înfioraţi de imaginea ţă rii de
departe, de dincolo de incinta cu tribune şi bancă
ministerială , de dincolo de barierele capitalei,
unde acum se încrucişează trenuri cu armată şi
trenuri cu fugari, unde oamenii se gonesc ca
fiarele, mînaţi de ură , de disperare, de groază ,

1
Aceasta nu-i prefăcătorie!
425
unde ard case, conacuri, hambare, mugesc vite cu
ochii scoşi, gem ră niţi, zac leşuri, scîncesc orfani;
haosul de fum şi bă lţile de sînge unde pă lmaşii cu
ochii nă uci,

cu mîinile încleştate pe furci şi securi, s-au

nă pustit a smulge o dreptate pe care nu le-au dat-
o aceştia de aici, şi în oarba lor înverşunare trec
prin foc şi nă ruire ceea ce mai întîi cu truda lor a
fost agonisit.
Dar imaginea aceasta a ţă rii ca o hartă sfîrlogită
în vă paie a palpitat numai o clipă — şi s-a stins.
Cînd s-au întors pe culoare, toţi, şi mai întîi cei
care aplaudau mai frenetic cu ochii înlă crimaţi, de
îndată s-au nă pustit la telefoane să întrebe ce se
întîmplă la moşiile lor şi să afle ce prefecţi sînt
numiţi în judeţele lor. De îndată au început a scrie
bileţele şi a trimite curieri să ducă un cuvînt bun
pentru ocrotiţii lor. De îndată i-a luat valul grijilor
pentru soarta fuziunii, pentru rivalită ţile lor,
pentru manevrele lor. Ş i cînd au coborît apoi în
stradă şi s-au aflat sub cerul dintotdeauna al
capitalei, intrară cu toţii iară şi în smîrcurile lor cu
miazmele putreziciunilor de toate zilele.
Automobilul lui Jack Medoveanu, înalt şi
zgomotos, aştepta cu motorul pus în mişcare,
zbîrnîind din toate încheieturile... Fă cîndu-i loc lui
Laurenţiu Sarandà să intre şi trîntindu-se ală turi
de dînsul pe perne, Jack Medoveanu îşi reluă
tonul sarcastic, ca un fel de revanşă a emoţiei pe
care nu şi-o ierta:
— Asta e guvernul celor şase bă rbi! Ai
observat? în afară de Haret şi Toma Stelian, toţi
pă reau înşiraţi pe banca ministerială ca la o
expoziţie de bă rbi. Ş i încă Haret, tot îşi pă strează
o iluzie timidă de barbă : o muscă . Guvernul celor
şase bă rbi şi-un sfert. Să vedem cine ia premiul —
Costinescu sau Morţun?

426
 — Monşer! rectifică Laurenţiu Sarandà . De-ar fi
numai guvernul bă rbilor, s-ar lichida toate cu un
cuplet la Majestic: Oh! la barbe, la barbe!... Din ne-
fericire e un guvern de aventurieri, de arivişti, de
anarhişti. Nu-i vă d potolind ei ră scoalele!
Jack Medoveanu vorbi din nou gînditor:
— Ba eu îi vă d. Aceasta e mai teribil, că -i vă d!

427
Anarhiştii tă i vor procedă la o represiune mai
metodică şi mai feroce decît voi. În numele
poporului, vor extermina poporul! Îi vă d, cum te
vă d şi cum mă vezi!
— Exagerezi, dragă Jack! S-au prins singuri în
laţul lor. Au fă gă duit, cum vor da îndă ră t?
— Mai simplu decît îţi lmaginezi tu! Patria! Sal-
varea patriei! Cîte crime nu şi le absolvă cei de-
alde noi, pentru salvarea patriei?... Represiune
imediată ! Represiune fă ră milă !... Pe urmă , după
represiunea imediată şi fă ră milă , vom aviza de
comun acord... Adică vom discuta, vom amîna,
vom rosti iară şi de la tribuna parlamentului alte
patriotice şi emoţionante discursuri. Vom flutura
alte panglici tricolore şi vom confecţiona iară şi
alte legi încă şi mai „avansate”, şi mai dibaci
ticluite, care să le lege în că tuşe şi mai strînse
mîinele lor pelagroase!... Asta-i şi nimic mai
mult... După îmbră ţişă rile şi după lacrimile
memorabilei şedinţe care mai poate fi concluzia,
epilogul logic?... Consens unanim! Perfect acord!
Reintrare în vechile fă gaşuri, dragă Laurenţiu...
Dînşii, de-o parte. Noi, de alta... Roata cea veche a
partidelor: scoală tu, să mă aşez eu! Iar cei de
acolo, din spatele lor, fă ră nimeni. Cum spunea
anul trecut prietenul tă u, Iordache Cumpă tă ,
senatorul, bă trînul simplu şi cu bun-simţ, de
ispravă cu fapta, nu cu vorba; nu ca mine, ca tine,
ca toate beizadelele care ne-au dus unde sîntem.
Ce este cu arest Cumpă tă ? Nu l-am vă zut...
— Ştiu eu? a strîns din umeri Laurenţiu
Sarandà , că znindu-se să aprindă havana în
zgîlţîielile automobilului. A dispă rut de cîteva
zile...
— De unul ca el aş fi avut nevoie. Să mă sfă tu-
iesc pentru cele ce am de gînd a face după
priceperea mea, întrucît mă priveşte. Cît despre
legi, mă suri, nu-mi fac nici o iluzie... Le vor
mistifica şi aceştia, cum le-am mistificat şi noi.
428
Da-da! Îi vă d prea bine deocamdată potolind
ră scoalele, n-avea nici o grijă ! După cum mai vă d
şi sufletele celor care se vor po-toli, te asigur,
zvîrcolindu-se la pă mînt, că ci nu vor avea încotro.
— Adică ai dori să dureze anarhia, pînă ce ne
distrug briganzii complectamente ţara, monşer?
— Nu doresc nimic! a fost scurt ră spunsul.

Pă trunzînd că lare pe poarta vraişte a conacului

de la Vlă diţa, locotenentul de roşiori Muţu
Leonar- descu a privit cu stupoare zidurile
surpate şi arse, ferestrele negre holbate, movilele
de moloz şi tă ciuni.
Se uita şi-i pă reau toate o halucinare a ochilor.
Îm- pingînd chipiul pe ceafă cu un bobîrnac în
cozorocul de lac, dă du drumul obişnuitelor sale
explozii de uimire:
— Fenomenal, mă ! fantastic!
— Ce spuneam eu! întă ri tovară şul, un subloco-
tenent tinerel din ultima promoţie, apropiindu-şi
calul şi muncindu-se să -l ţină ală turi. Aci a fost
devastare, nu glumă !
Muţu Leonardescu a împins murgul să facă
înconjurul clă dirii, sub privirea indiferentă a
soldaţilor care descă lecaseră şi aşteptau.
La fiecare colţ de zid nă ruit, minună rile sale
mai întemeiate ca oricînd, ţîşneau în crescende
articulă ri aproape admirative:
— Extraordinar, mă ! Unic! Formidabil!
— Într-adevă r, nemaipomenit vandalism...
— Ce vandalism? Cataclism, mă Dorine! Mai te-
ribil decît dezastrul din Calabria... Ş i ştii tu ce pa-
radisul pă mîntului a fost aci, mă Dorine, bă iatule?
— Se vede...
— Nu se vede nimic!
— Îmi imaginez...
429
 — Nu-ţi imaginezi nimic! Ce poţi să -ţi imaginezi
tu, mînzule? Numai noi care-am fost încartiruiţi la
manevrele de astă -toamă , ştim ce era. Ceva
fantastic!

430
Parc, lac cu lebede, chioşcuri, balcoane, şi nişte
saloane de dans şi de pokeraş, mă bă iatule! şi un
bairam pînă la ziuă , mă Dorine! şi nişte mese, mă
dragă , mă !... Formidabile! Ce Capşa? ce Eneseu?
ce Iordache din Covaci? Fleac! Pigmei! Microbi!...
Iar ca desert, o gazdă , mă mînzocule, mă ! O
femeie mirobolantă cum n-ai vă zut tu în zilele
tale!...
— Am auzit...
— Ce-ai auzit? N-ai auzit nimic! O lua cu trei
lungimi înaintea tuturor amazoanelor şi
Cleopatre- lor din lume! Ţ i-o spune Muţu... Iar
acuma, priveşte tu colea!... Parc e ă sta? Au tă iat
ostrogoţii splendoare de copaci seculari să -şi
fiarbă mă mă liga. Lac e ă sta?... O ştioalnă cu
gunoaie... Lebede? ioc! Le-or fi mîncat fripte
troglodiţii!... N-ar fi de mirare. Bine le spunea ea:
troglodiţi. Un sat de troglodiţi!
— Tocmai... încercă sublocotenentul tinerel, să -
şi aducă amicul şi superiorul în grad, la realitatea
misiunii lor. Tocmai! Cîţiva au fost arestaţi şi
legaţi. Unii la primă rie. Alţii la postul de jandarmi.
Ce facem cu dînşii?
— Punem şeaua pe ei!
— Cam vag... zîmbi Dorin, sub mustaţa mică ,
blondă şi pufoasă . Avem oarecare ordine precise.
— Ştii că eşti formidabil! Ce oarecare ordine?...
Ordine drastice! Teribile! Energice la superlativ!
Sublocotenentul, deprins într-o jumă tate de an
cu idiomul superiorului alcă tuit din cascade de
interjecţii, exclamaţii şi superlative, mai învă ţase
în acest ră stimp de existenţă comună , că sub
rostogolirea lor formidabil sonoră se ascundea o
fire iremediabil ne- hotă rîtă şi o fenomenală
oroare de asprele îndato- rinţe ale serviciului.
Admirabil camaiad, jovial, îndatoritor, bun la
inimă ; bea bine, mînca zdravă n, că lă rea cu
patimă , dansa ca un prinţ de operetă , ştia să sune
cu artă din pinteni cînd acompania pe strada
431
mare cele mai nostime cuconiţe din garnizoană
— dar la cazarmă ţinînd coada. Nu din lene
cumva

432
ori, din cine ştie ce lipsă de dragoste pentru uni-
formă .
Ca să -l tachineze, prietenii mai vechi
pretindeau chiar că atît s-a identificat cu marea şi
mica ţinută , încît doarme cu dolmanul şi cu
chipiul, iar baia o face fă ră să lepede tunica şi
cizmele.
Dar se dovedea incapabil să ordone o mişcare
şi să conducă o execuţie. Toate deveneau la el
fantastice, formidabile şi fenomenale!
Soldaţii ageri la cîntă reala superiorului, se bă -
teau să cadă în partea-i de escadron, unde
huzureau şi prosteau miliţia.
Cu zelul neofitului, sublocotenentul socoti deci
de a sa datorie, să suplinească el aceste lipsuri ale
superiorului.
Aminti, adoptînd tonul serviciului, respectuos
şi sobru:
— Domnule locotenent, avem ordine în două
ore să raportă m.
— Ştii că eşti fantastic? Ce să raportă m? Catas-
trofă şi dezastru pe toată linia!... Foc, jaf,
distrugere totală ! Aceasta s-o raportă m?
— Executarea ordinelor s-o raportă m, domnule
locotenent! perseveră celă lalt.
— Eşti imposibil! Mă , tu ai devenit teroarea
mea!
— Nu eu sînt de vină , domnule locotenent.
Gravitatea ră spunderii noastre.
— În fine! capitulă Muţu Leonardescu.
Nă dejdea mea-i la vagmiştri. La Lacbe şi la
Blă naru. În ultima instanţă , ei au s-o descurce cu
executarea ordinelor. În asta sînt formidabili!
Acelaşi lucru îl spera şi Dorin. Dar s-a abţinut s-
o exprime.
Amîndoi s-au întors în pasul cailor, prin parcul
devastat, cu crengile arborilor negre, arse şi
sfîşiate, cu ză pada şi ţă rîna chirfosită de urmele
gloatelor care s-au vînzolit aci. Pretutindeni
433
bîrne, aşchii, cioburi, sfă rîmă turi de mobile,
zdrenţe hă rtă nite şi scrumite de draperii.
Fostul oaspe al bancheturilor de astă -toamnă ,
recunoştea cu jale tă blia unei mesuţe de lă mîi
desfundată cu securea şi pîrjolită de jar; hîrbul
unui enorm şi preţios vas chinezesc care se afla
întotdeauna lîngă fotoliul preferat al Elenei
Casimir, cu albele crizanteme primenite în fiecare
dimineaţă . Fantastic! — bombă nea de unul
singur. Fenomenal!
Lîngă cai, cu frîiele pe braţ, soldaţii au azvîrlit
ţigă rile şi au rectificat o aproximativ mai discipli-
nată poziţie, cînd s-au ivit gradele.
Mulţi dintre dînşii erau contingente vechi.
Trecuseră şi ei pe aci în manevrele de astă -
toamnă , dar aceste ziduri nă ruite şi negre nu le
spuneau nimic. Nu le întreză riseră atunci decît de
departe, cu ferestrele feeric luminate, în bezna
nopţii, ca pe-un alt tă rîm, după ce suna stingerea
la dînşii, acolo, în vale, în sat, unde se aflau
încartiruiţi în să laşurile troglodiţilor.
— Blă narule!
— Ordin, domnule locotenent! se înfiinţă
vagmis- trul rotofei şi strîns în chingi, bă tînd
pintenii.
— Cum stă m?
— Deocamdată bine, domnule locotenent. Zece
indivizi arestaţi la primă rie. Ş aptesprezece la
başcă , la postul de jandarmi. Capii ră scoalei.
Încolo populaţia liniştită , în case. Le-a intrat
spaima în oase, numai cînd a sunat trîmbiţa...
Femeile mai iuţi de plisc! Se află şi trei femei
printre arestaţi. Cu acelea avem mai mult de
furcă . Chiră iesc, se bocesc, blestemă şi fac gă lă gie
cît trei duzini de bă rbaţi.
— Formidabil! se miră Muţu.
Sublocotenentul, în continuarea excesului de
zel, interveni:

434
 — Mai există şi mulţi dispă ruţi. Fugiţi... După
toate aparenţele, aceştia trebuie să fie cei mai vi-
novaţi.
Vagmistrui îşi purtă ochii mă runţi şi vii de la
unul la altul.
Îşi cunoştea el mai bine slujba, decît acest ofiţe-
raş cu puful abia mijit la gură . Admise, cu o
anume nuanţare în glas.
— Există , domnule sublocotenent. Adevă rat că
mai există mulţi dispă ruţi, fugiţi... Dar cine să -i
vîneze prin pă duri şi prin cotloanele unde s-au
ascuns?... Au să se întoarcă singuri la vizuinile lor.
Destul să -i scutură m pe aceştia cîţi îi avem în
mînă şi să le luă m declaraţii... Se mai află aci şi
oameni de-ai curţii, care vor fi avînd ceva de spus.
Oamenii curţii, trei pîndari arnă uţi şi un vechil,
au înaintat de lîngă o felie neagră de zid ars.
Pîndarii purtau straiele negre, cu gă ietane, din
munţii lor balcanici. Doi cu capetele legate în bas-
male pă tate de sînge. Vechilul c-o mînă proptită
în bandajul încins după gît.
A luat el cuvînt, în numele celorlalţi:
— Domnule locotenent, putem să vă dă m noi
numele tuturor vinovaţilor, fiindcă îi cunoaştem.
Are dreptate domnul sublocotenent. Adevă ratele
că petenii s-au fă cut nevă zute. Cei arestaţi n-au
altă vină , decît că au mers cu mulţimea... Nu
dînşii...
Muţu Leonardescu a întrerupt, că utînd din şea
cu ochii de jur împrejur:
— Aşteaptă ! N-o să iau declaraţii de-a că lare.
Aci e treabă serioasă ! A mai ră mas vreo întă pere
cu masă şi scaune?
— Nu, domnule locotenent... Uitaţi-vă şi
dumneavoastră . N-a scă pat ungher nevă tă mat.
Acestea nu se mai pun pe picioare, nici în zece
ani...
— Fantastic! Mergem atunci la primă rie sau la
post. Blă narule!
435
 — Ordonaţi?
— Fă tu cele de cuviinţă ! Lasă pază întă rită aci.
— N-aveţi grijă , domnule locotenent. Mă car că
nu vă d ce-ar avea de pă zit în hardughiile aieste de
ruini.
— Eşti imposibil, Blă narule! Discuţi acum? Exe-
cută !
Vagmistrul a ră mas în urmă să execute ordinul,
punînd santinele la ruini.
Muţu Leonardescu şi sublocotenentul cel bă lan
au plecat spre satul troglodiţilor, urmaţi de
soldaţii că lă ri şi înarmaţi pînă în dinţi; de cei
patru oameni ai curţii, care gră beau pe jos să ţină
pasul.
De-a lungul uliţei, la cîteva colibe fluturau şter-
gare albe, în naiv semn de pace. De după geamuri,
nevestele şi copiii priveau din să laşuri cu groază
ameninţă torul convoi. Primarul şi notarul, şeful
de post, secretarul comunei, aşteptau în cale, cu
figuri atente şi îngrijorate.
Ofiţerii au descă lecat. A descă lecat şi trupa.
— Frumoasă ispravă au să vîrşit troglodiţii
dumitale, domnule primar! rosti Muţu
Leonardescu cu chip de introducere, îngroşîndu-
şi vocea şi intrînd cu paşi de-o extraordinară
energie în primă rie. Ce sat e ă sta?
Primarul, un vlă jgan care ajungea cu capul pînă
în grindă , om între două vîrste, dezgheţat şi tare
de fire, îşi apă ră satul, cu toate că demnitatea de
pă rinte al comunei o că pă tase prin graţia şi
voinţa Elenei Casimir:
— Ce sat să fie, domnule locotenent? Un sat de
oameni nevoiaşi şi deznă dă jduiţi, cum aţi vă zut
cu ochii dumneavoastră . Nu-s zece în tot judeţul!
Sat de flă mînzi...
— Spune de bandiţi! rosti Muţu Leonardescu
pe acelaşi diapazon urcat, instalîndu-se la masa
cu registre şi peceţi, scoţîndu-şi mă nuşile şi
aruncîndu-le ală turi de cravaşă . Sat de cei mai
436
formidabili bandiţi! Dumneata unde-ai stat cît s-
au petrecut devastă rile acestea catastrofale?
— Aici, domnule locotenent. Unde să stau?
— Fenomenal! încă o mai şi declari? Aşadar ai
stat cu braţele încrucişate, privind cum bandiţii
dumitale ard, pradă , distrug?
Primarul, în picioare, cu mîinile împreunate pe
borul pă lă riei, invocă mă rturia şefului de post:
— N-am stat cu braţele încrucişate, domnule
locotenent. Am încercat să potolesc oamenii cu
vorba, am umblat din uşă în uşă , cu poveţe... Mai
mult ce puteam face? Noi eram cu toţii şă se-şă pte
oameni... Dînşii, peste cinci sute. Ş i aveau
deznă dejdea cu dînşii, domnule locotenent,
foamea din iarna asta care nu mai sfîrşeşte...
Foamea şi altele mai vechi.
— Fantastic! izbucni Muţu Leonardeşcu,
plesnind cu cravaşa în masă de-au jucat peceţile
şi că limă rile. Ce-i dai dumneata cu deznă dejdea?
Te-ai angajat apă ră torul lor, al bandiţilor? Mi se
pare că alta era misiunea dumitale!...
Extraordinar! Poftim, în mîna că ror indivizi se
află încredinţată ordinea şi siguranţa statului!... Ş i
dumneata, domnule şef de post?
Ş eful de post pă stră respectuoasa poziţie în faţa
superiorului, dar îl privi ţintă în ochi cu ră ceală ;
fiindcă din experienţă învă ţase să simtă îndată cu
ce fel de om are a face.
Ră spunse, fă ră să -şi piardă cumpă tul:
— Domnule locotenent, eu am raportat la
companie, domnului comandant al nostru, despre
tot ce-am fă cut şi despre cele ce n-am putut face.
În scris şi verbal, la telefon, am raportat din
vreme cele ce se pregă teau. Am cerut ordine şi
ajutoare. N-am primit nici ordine, nici ajutoare...
Mi s-a spus să aştept, pentru rezultatul pe care l-
aţi constatat personal. O rezistenţă am încercat.
Avem doi ră niţi. Unul grav, la infirmeria din
Roznov. Ne-am fă cut datoria.
437
 Demontat de asemenea ră spuns, Muţu
Leonardescu mai plesni o dată cravaşa peste
peceţi şi că limară , cu aceeaşi exagerată energie:
— Formidabil! Care va să zică , în primul rînd
carenţa autorită ţilor locale? Voi semnala-o la
timpul să u şi la locul să u. Aveţi să cunoaşteţi
curînd-curînd, cu cine aveţi de-a face!... Bandiţii,
unde-s?
— Închişi, domnule locotenent. Vreţi să -i
vedeţi? întrebă jandarmul.
— Sigur că vreau să -i vă d! Ce? Crezi că am venit
aci în plimbare de agrement şi ca să -ţi vă d mutra
du-
mitale? Scoate-i afară ! Scoate-ţi şi troglodiţii
dumitale, primarule!
Autorită ţile comunei au pă ră sit încă perea ca să
scoată prizonierii la lumina zilei.
Ră mas singur, Muţu Leonardescu a întors ochii
spre camaradul mai tînă r, aşteptînd un accent de
admiraţie, pentru energia fantastică în care se
depă şise pe sine. Sublocotenentul îşi netezea
musteaţa mică şi moale, privindu-şi vîrful
cizmelor pă tate de noroi.
— Ai vă zut cum ţi i-am luat? întrebă Muţu Leo-
nardescu, dezamă git de această indiferenţă . Tu,
ce stai ca un moroi?
— Mă gîndesc la rostul nostru aci, domnule
locotenent. Se arată tot mai complicat. Ş i mă
gîndesc la ordinele cu care am venit... De-o
energie cam tardivă .
— Eşti fenomenal, mă Dorine! Acum dai tu
îndă ră t? Ordine am primit; ordine execută m!
A tă cut, fiindcă primarul se ivise în uşă , vestind:
— Oamenii sînt afară , domnule locotenent. Vin
şi cei de la post. Postul e-ală turi.
Muţu Leonardescu şi-a cules cravaşa de pe
masă , şi a pă şit pragul cu figura cea mai severă pe
care şi-o putea alcă tui.

438
 Cei zece troglodiţi din Vlă diţa aşteptau cu
frunţile plecate, cu mîinile legate la spate, în
sumanele lor vechi, roşcate şi rupte. Erau de toate
vîrstele, dar cu aceleaşi chipuri pă mîntii şi
scofîlcite. Sub straşinile care picurau, pă reau zece
oameni de lut.
Locotenentul i-a înconjurat, privindu-i de la pi-
cioare în sus, ca la inspecţia cailor din escadron.
Toată energia formidabilă se vlă guise. Nu vedea
mai mult decît zece oameni care vor fi fost poate
într-adevă r deznă dă jduiţi, cum spusese primarul,
şi acum erau cufundaţi în cea mai desă vîrşită şi
resemnată apatie.
— Aşadar, voi sînteţi bandiţii care aţi să vîrşit
isprava de sus, de pe deal? întrebă , ca să spună
ceva. Vă daţi seama ce vă aşteaptă ?

439
 — Pedeapsa lui Dumnezeu şi pedeapsa
oamenilor!... oftă din adînc, un romîn cu faţa
spînatecă şi bă lană , uscată , ridicînd obrazul
bră zdat de nenumă rate creţuri mă runte.
— Pînă la pedeapsa lui Dumnezeu, vă aşteaptă
pedeapsa legii! La aceasta nu V-aţi gîndit,
nelegiuiţilor? Cum te chiamă ?
— Ion Stoica Ră uţoiu.
— Aha! Ion Stoica Ră uţoiu! repetă numele
Muţu Leonardescu, amintindu-şi într-o fulgerare
discuţia avută cu un camarad rezervist, acolo, în
conacul de sus, asupra numelor predestinate. Nu
mă miră c-ai luat conducerea bandelor...
— N-am luat nici o conducere, domnule
locotenent. Spună oamenii care-s legaţi cot la cot
cu mine... Mi-o luat Dumnezeu minţile, asta pot
spune!... Că eu cu cucoana Eleneu nu o dată am
stat de vorbă cu supunere, de chiar rîdea
dumneaei de gră dina spînzurată a Semiramîzlei
care zicea c-o crescut pe bordeiul meu! Gră dina
spînzurată a Semiramîzlei îi spunea rîzînd coana
Elencu, mă car că erau în acea gră dină numai
mă turi şi urzici, o leacă de lobodă şi pe ici pe colo,
de pot s-o dovedească şi unii dintre soldaţii
dumneavoastră din escadron c-au fost la mine
astă - toamnă în cvartir şi rîdeam cu dînşii, de nu
ştiam atuncea ce ne aşteaptă , mînia lui
Dumnezeu!...
Ion Stoica Ră uţoiu vorbise repede, pe
neră suflate, să -şi descarce dezvinovă ţirile sale şi
mă rturia unor spuse şi întîmplă ri pe a tuturor
ştiinţă . Locotenentul îl privi însă ridicînd dintr-o
sprinceană şi clă tinînd din cap.
Se lă murea. Trogloditul îl fă cea acum pe
nebunul şi dinadins bîiguia cuvinte fă ră sens, ca
să -şi dea faptele pe socoteala smintelii.
A retezat-o scurt:
— Vorba!
Apoi întoreîndu-se spre sublocotenent:
440
 — Scrie! Printre capi, în frunte: Ion Stoica Ră u-
ţoiu...
— Domnule locotenent, daţi-mi voie să spun şi
eu un cuvînt! vorbi primarul. Iertati-mă , dar
sînteţi în greşală ... Acesta, Ion Stoica Ră uţoiu pe
care-l vedeţi, e adevă rat că a fă cut parte dintre cei
care au dă rîmat şi pus foc. Ba chiar a fost cel dintîi
care a pus mîna pe dîrlogii armă sarului, cînd a
intrat coana Elencu în curte că lare, ca s-o
oprească şi s-o poftească a coborî să stea de
vorbă cu oamenii...
— Cum? Ai pus mîna pe dîrlogii calului, s-o dai
jos din şea pe doamna Elena Casimir, banditule?
Formidabil! se minună Muţu Leonardescu. Trage-
i o linie dedesubt, Dorin!
Primarul stă rui:
— N-am sfîrşit, domnule locotenent. Cu toate
cîte le-a fă ptuit el, acest Ion Stoica Ră uţoiu pe
care-l vedeţi mai are asupră -i şi-o faptă care le
şterge pe toate celelalte. Oamenilor a ascuns-o,
dară eu o ştiu. Şi o pot spune acuma... După toate
cîte s-au întîmplat, cînd curtea era numai foc şi
pară şi cînd coana Elencu îşi luase lumea în cap
că lare, peste cîmpuri, cade aicea feciorul
dumisale, un bă ită naş de la şcoală , de la Ieşi,
Petruş pe nume... Pică el aicea şi toate l-au lovit în
inimă . De supă rare, de frică , Domnul ştie de ce...
Copil!... Aşa c-o umblat pe cîmp, fă ră să -şi dea
socoteală unde-l duc picioarele, într-un fel de aiu-
reală ... Sub sară , iaca dă peste dînsul, acest Ion
Stoica Ră uţoiu... Îl ia cu binişoru, îl ia cu vorba, îl
aduce în bordeiul lui de n-au prins oamenii de
veste şi-l tine acolo ascuns de ochii tuturora, să
zacă şi să aiureze... Asta faptă a fă cut-o el.
Adevă rat este Ioane?
— Adevă rat!
— Extraordinar! exclamă Mutu Leonardescu,
profund contrariat în teoria numelor
predestinate, pe care o adoptase întocmai de la
441
camaradul rezervist. Ş i acum unde-i bă ietul
doamnei Elena Casimir?
— Domnul să ştie!... Eu atîta pot spune... O
ză cut trii zîle, s-o ridicat pe picioare bun teafă r,
mi-o mul- ţă mit şi dus o fost...

442
 — Cum, mă tigoare? se minună furibund Muţu
Leonardescu, apropiindu-se şi scormonindu-l în
ochi să -i descopere cine ştie ce hidos stigmat al
crimei. Pe cine prosteşti tu? Extraordinar! Cum
dus a fost?... Unde-a plecat?...
Ion Stoica Ră uţoiu înă lţă şi el obrazul plin de
spî- natece creţuri şi ochii stinşi de-o mare
sfîrşeală , spre faţa locotenentului tînă ră , rumenă
şi cu musteaţa frumos arcuită în lustru de
pomadă .
A înţeles că vorbeau din două lumi deosebite. Ş i
socotind că e de prisos a încerca să se dezvinovă -
ţească , a oftat:
— De, pacatele mele, cine m-o pus?... Eu, de-
aicea înainte nu mai ştiu nimica, domnule
locotenent...
— Fantastic! se oţă rî Muţu Leonardescu, să ltîn-
du-se în vîrful cizmelor şi vînturînd cravaşa, ca
să -şi dea un aer cît mai teribil. Aşa-mi ră spunzi tu
mie, mă trogloditule? Dacă n-ai fi cu mîinele
legate la spate te-aş dezmierda eu niţeluş pe
obraz cu sfînta cravaşă , ca să te-nvă ţ eu cum să -
mi ră spunzi! Mă , uită -te-n ochii mei!... Unde-i
copilul doamnei Casimir? După cît de formidabilă
canalie eşti, nu m-ar mira să -i fi fă cut felul!
Ră spunde!... În ce şanţ, prin ce gropi să -i că ută m
cadavrul?
Cel cu mîinîle legate la spate, a clă tinat din cap
a milă de sine şi de cîte-l mai aşteptau, după
asemenea nesă buite prepusuri. A se apă ra în
vreun fel, nu mai avea însă vlagă . Apă rarea i-a
luat-o tot primarul înalt şi spă tos:
— Domnule locotenent, îngă duiţi-mi a vă încre-
dinţa că nu poate fi vorba despre cele ce credeţi
dumneavoastră ...
— Ce?... ce?...
— Îl cunoaştem tă ţi din sat, pe acest om de faţă .
N-ar face el ră u batîr unei furnici, domnule
locotenent...
443
 — Dar cele de sus, din deal, ce sînt?... întrebă
domnul locotenent, ară tînd cu vîrful cravaşei spre

444
ruinele curţii de pe colină . N-a fost pă rtaş la
tică loşia d-acolo?
— Acelea-s altă ceva, domnule locotenent. Un
vînt care s-a nă pustit asupra ţă rii... Cît despre
bă ietul coanei Elena, mare lucru să nu se afle el
acuma pe la Zapodia, că dumnealor îs o leacă de
cimotie cu conu Iordache, boierul Zapodiei. Dacă
n-a hi plecat cumva de-a dreptu, la şcoala lui, la
Ieşi...
— Gura! N-am nevoie de explicaţii! o reteză
Muţu Leonardescu ră stit, tocmai fiindcă
explicaţiile îi pă reau pe-aproape de bunul-simţ.
Nici o explicaţie.
Ş i îndată , tot el ceru alte explicaţii:
— Dar aceasta ce mai este?
— Arestuiţii ceilalţi, de la post...
Arestaţii ceilalţi, de la postul de jandarmi, se
apropiau mai numeroşi, tot cu capetele plecate în
pă mînt, dar într-o mai puţin resemnată muţenie,
că ci printre dînşii dă deau amarnic glas cele trei
femei, bocind şi ţipînd ca în gură de şarpe.
Din casele vecine au prins a se ivi cîţiva copii,
cîteva babe, iţindu-se printre garduri. Soldaţii,
drepţi şi neclintiţi lîngă cai, mijeau a rîde pe sub
musteaţă , schimbînd priviri de la unul la altul:
— Dacă -i vorba de muieri, apoi abia de-acuma
să te ţii! începe bairamul cel mare...
Muţu Leonardescu se simţea şi el cuprins de
lehamite.
Ar fi trecut toate pe seama celor doi vagmiştri,
să se ispră vească mai repede.
— Aceştia sînt, domnule locotenent! îi prezintă
şeful de post. Avem şi listă , cu obiectele şi
cantită ţile de producte aflate acasă la dînşii...
— Care obiecte şi care producte? se ţipoti o fe-
meie deşirată şi slă bă noagă , zbuciumîndu-se să
iasă în rîndul dintîi. Nu-i adevă rat, domnule
locotenent!... De lucruri, să zici... Da popuşoiul ş-o
leacă de grîu pe care ni l-o ridicat, îi munculiţa
445
noastră ! Le-avem în pod de az-toamnă . Popuşoiul
pentru să mînţă şi grîul pentru coliva pomenilor...
Iaca pentru care lucru
ne-o umflat de lîngă plodurile noastre, să ne ţînă
la başcă , flă mînde şi-nsatate, nişte femei cu
pruncii la sîn, vai de capu nostru!... Oameni
buni!... Ce staţi? Nil ne lă saţi să ne bage la ocnă şi
să ne mîntuie de viaţă !... Bă rbaţi sînteţi?
— Vorba! porunci Muţu Leonardeşcu. Cum te
numeşti?
— Balaşa lui Ion Stoica Ră uţoiu, mă numesc.
— Aha! crezu că s-a lă murit locotenentul.
Nevasta tigoarei de dincoace?
— Ş i ce-i dacă -s nevasta lui?...
— Nu mă miră ...
— Mai bine te-ai miera dumneata de cum ne
vezi legate cu mînele la spate, că sîntem mame de
prunci şi-i fi avînd şi dumneata mamă ...
— Ispră veşte! Că acum!... ară tă ameninţă tor
Muţu Leonardeşcu cravaşa elastică , vîjîind-o în
aer, ca suprem argument.
Femeia s-a retras, ridicîndu-şi dintr-o scuturare
de cap barizul de pe ochi, fiindcă a se ajuta cu
mîinele legate, nu-i era cu putinţă . Dar se că inau
avan celelalte, în vreme ce bă rbaţii tă ceau, stane
mocnite, încovoiate de grumaz, cu privirile în
amestecul de glod şi omă t dezgheţat.
Soarele blînd, că lduţ, tremura o lumină aurie pe
obrazurile aspre, cu brazde adînci.
Locotenentul Muţu Leonardescu se pă trundea
mai deplin de ză dă rnicia rostului să u aci. Purtă
ochii ne- hotă rîţi la cele două grupuri ală turate.
La alaiul care începea să se adune, de la distanţă :
moşnegi şi babe, progenitura troglodiţilor ieşită
din bîrloguri.
Soldaţii începeau a glumi cu unii ţînci, prefă cîn-
du-se că -i împung cu lă ncile.
Locotenentul se uită încruntat, îngroşînd vocea:
— Ce este acolo? Vă e a joacă ?...
446
 Apoi, pe acelaşi ton autoritar:
— Blă narule! Lache!
— Ordonaţi! înaintară cei doi vagmiştri, cu
gîtu- rile întinse.

447
 Muţu Leonardescu parcă întîia oară îi vedea
ală turi, că să -şi dea seamă ce deosebiţi la fă ptură
sînt: Blă naru scurt, îndesat, strîns în curele, cu
musteaţa bîrzoi; Lache, lungan şi clă pă ug, molîu,
cu mă rul lui Adam ieşit din guler ca un pumn de
copil, cu firele de musteaţă rare, roşcate şi
pleoştite. „Extraordinar! gîndi. Parcă nu aparţin
aceleiaşi rase. Ş i ce nepotrivire de nume! Blă naru,
mai merge. Dar Lache Bondar? E ca o gravă
eroare de stare civilă ! Cea mai formidabilă
mistificare!...” Pe urmă , respinse constată rile sale
fizionomistice şi patronimice, atît de nepotrivite
locului şi momentului, ca joaca soldaţilor
troglodiţi, cu puii troglodiţilor.
— Procedaţi la interogatorii şi luaţi declaraţii!
ordonă , uitîndu-se cu asprime la ţă rani. Indivizii
vor fi trimişi la penetenciarul judeţului, sub
escortă . Domnule primar!...
— Porunciţi...
— Ai să scoţi dumneata o masă aci şi ai să scrii
cele ce declară fiecare sub luare de semnă tură ...
Primarul, zdrahon şi dezgheţat, îşi pierduse
vîrto- şenia, mă rturisind umil după o scurtă
codire:
— Iertaţi, domnu locotenent... Dară carte nu
prea ştim. Aşa numa cît să punem şi noi o
semnă tură lîngă pecete...
— Poftim! se vă ică ră Muţu Leonardescu,
ridicînd spre cer mîna în care purta cravaşa.
Fantastic. Nici carte nu ştie şi e primar!... Bine, mă
trogloditule! Cum ai îndră znit tu, analfabetul
analfabeţilor, să te instalezi aicea primar?
— Că nu m-am pus eu de capul meu, domnule
locotenent. Vai de zîlele mele, că nu eram
bucuros! M-or pus alţii...
— Fenomenal! Treci tu atuncea, Lache, şi fă -l
pe furierul!...
Cei doi vagmiştri s-au apropiat de locotenent,
pă ră sind poziţia de drepţi şi luînd o înfă ţişare de
448
supunere mai familiară şi mai puţin cazonă . Se
simţeau datori să intervină cu încercata lor
experienţă .
Vorbi Blă naru pentru amîndoi, cu glasul scă zut,
să n-audă arestaţii:
— Domnule locotenent, ce să -i mai canonim cu
declaraţii şi cercetă ri?... Declaraţii au luat o dată
jandarmii în procesele-verbale, că dînşii sînt
ofiţeri de poliţie judiciară . Trimetem la ră coare,
şase-şapte, dintre cei mai vinovaţi... Celorlalţi, le
tragem cîteva centiroane la cur ca să nu se spună
c-am venit degeaba şi le dă m draumul...
— Cum este posibil să vă treacă în cap una ca
aceasta? pă ru foarte scandalizat locotenentul, dar
mai mult de formă , fiindcă şi lui i se pă rea soluţia
cea mai potrivită . Nu cunoaşteţi cu ce ordine de
severitate am fost trimişi act?
— Cunoaştem, domnu locotenent. Numai că
ordinele vin de sus, de la cei care nu ştiu ce se
petrece pe pă mînt... Să hotă rască judecata, dacă
are de hotă rît, nu noi... Am fost cvartiruiţi astă -
vară aicea... Un sat de pră pă diţi, domnule
locotenent... Pră pă diţi şi vai de capul lor, dar altfel
oameni de omenie, pe care i-a apucat ca o
nebuneală ...
— Hm! Nebuneală ?... Nebuneală numeşti tu
asta?
Muţu Leonardescu îşi-ră sucea gînditor
musteaţa lucioasă . Trecîndu-şi ochii la cele două
grupuri care stă teau în nemişcare aşteptîndu-şi
soarta, uitase tot ce a vă zut sus pe deal şi tot ce l-
a indignat pe el formidabil. Nişte pă că toşi de
troglodiţi apucaţi de nebuneală şi chemaţi s-o
ispă şească . Numai aceasta vedea acum.
— Fie! consimţi, descă rcîndu-se bucuros de
iniţiativele la care firea sa nu-i prea dă dea, ghies.
Pe-a voastră ră spundere?...
— Pe-a noastră , domnu locotenent.
— Ş i ce raportă m?
449
 — C-am procedat cu energie, cum scrie la
ordin, domnule locotenent. Lă saţi-ne pe noi... Nu
le tragem cîte două zeci şi cinci de centiroane?...
Mai ales muierile au să chiră iască , de-are să s-
audă în şapte sate.

450
Iară oamenii, după ce şi-or pune la şezut oblojele
cu apă şi sare, au să vă binecuvînteze c-au scă pat
ieftin.
— Bine, Blă narule! Ştii că eşti formidabil?...
Intră în acţiune!... Dorin, hai cu mine să cercetă m
satul!...
Soldaţii s-au dat la o parte. S-au dat şt oamenii,
cei legaţi cu mîinele la spate şi cei liberi, adunaţi
din case şi ogră zi. Simţeau că tot au avut noroc,
de vreme ce burzuluiala domnului locotenent, se
ară ta a fi mai mult cu vorba, decît cu fapta.
Pe aiurea, unde stă pînirea a trimis altfel de
oameni pentru şmotru, veneau ofuri despre mai
neîndurate ispă şiri.
— Ce zici, Dorine? întrebă Muţu Leonardescu.
Altceva nu putem face... Că doar nu sîntem că lă i...
Uite ce sat! Ce mizerie, mă  ! Ce colibe de troglo-
diţi!... Fantastic!... Mă ! Au şi ei drame, disperă ri,
revolte, amoruri... Tot oameni sînt mă , în fond...
Spune tu, dacă era altceva de fă cut?
N-a avut însă timp cînd să primească un
ră spuns care să -i risipească îndoielile.
Din urmă i-a ajuns telefonistul, gîfîind:
— Domnule locotenent! Vă chiamă prefectura.
Domnul prefect personal... Domnul prefect cel
nou!...
— Ce-o mai fi vrînd şi ă sta?... Hai, cu mine, Do-
rin...
A intrat în primă rie şi a luat receptorul, fă cînd
semn sublocotenentului să se ţină pe-aproape,
sprijin în nehotă rîrile sale:
— Allo! Da, domnule prefect. Să tră iţi... Aici,
locotenentul Leonardescu Emil de la escadronul
doi... Ordine perfectă ! Toţi locuitorii nu mai arată
nici un simptom de agitare... Linişte absolută !
Supunere şi că inţă . Pe garanţia mea, domnule
prefect... Cum? Allo!... Sigur că există şi arestaţi.
Două zeci şi şapte... Puţini?... Mai facem alţii... Pînă
la cincizeci cel puţin?... Se va executa, domnule
451
prefect!... Sigur că -i anchetă m energic... Cu cea
mai formidabilă energie, domnule prefect!...
Regret, dară trebuie să confirm informaţiile
dumneavoastră ... Exact... Exact... Curtea

452
distrusă complect. Da! Ş i acarete... şi hambare... şi
mobilier... Devastare fantastică ! Dezastru... Cum?
Trei?... Dar capii au dispă rut, domnule prefect...
Arestaţii care se află în mîinile noastre, chiar
după declaraţiile autorită ţilor locale, au culpe
mult mai mici... Complicitate... Participarea la
ră scoală şi la distrugere... Nu-i apă r, domnule
prefect! Raportez realitatea constatată aci... Cum?
Neapă rat trei?... Să vorbesc cu domnul inspector
general?... Chiar de la dumneavoastră din birou?
Aştept... Allo! Domnul inspector general?... Tră iţi,
domnule inspector!... Ordin expres de la In-
terne?... Aşteaptă doamna Casimir în cabinetul
domnului secretar general?... Am înţeles... Să vă
raportez într-o jumă tate de oră ?... Allo! Aş dori
mai înainte să comunic doamnei Casimir, pe care
am cunoscut-o personal!... Allo! Cum? Să nu
discut, că reclamaţi la brigadă ?... Nu discut,
domnule inspector general. Trei?... Să -i aleg eu?...
Dar. domnule insnector... Nu discut, domnule
inspector... Am înţeles... Allo... Allo! Allo!... Allo...
Locotenentul Leonardescu Emil a depus
urechea telefonului în acă ţă toare, galben la faţă şi
cu fruntea şuroind de sudoare.
Îi tremurau degetele, încît a scă pat cravaşa şi
nu s-a mai plecat s-o ridice. A ridicat-o şi i-a
întins-o sublocotenentul cel tînă r, care s-a ferit
să -i pună vreo întrebare, presimţind că a
intervenit ceva nou şi grav.
Zvîrlindu-şi chipiul pe masă , locotenentul
Leonardescu Emil, el a fost cel care a întrebat:
— Mă , Dorine, ce te-a împins pe tine să -ţi alegi
cariera armelor?
— Tradiţia de familie, domnule locotenent.
Tata colonel. Bunicul după mamă fost general,
bunicul după tată tot colonel...
— Pe mine uniforma, mă ! Dragul uniformei,
calul şi onoarea militară ... Pentru ce? Pentru ca să
facem cele ce ni se cer nouă acuma. Fantastic!
453
 Ş i-a dres glasul. S-a instalat la masă , fă cînd
semn telefonistului:
— Dispari! Să vie Blă naru aci şi să aducă listele.
Ce te zgîieşti la mine? N-ai înţeles? Plutonierul
Blă naru cu listele arestaţilor... Să ne lă saţi
singuri!...
Plutonierul Blă naru a intrat pe uşă cu două
petece de hîrtie în mînă , mototolite şi murdare,
scrise cu creionul.
— Ordonaţi, domnule locotenent?...
— Dă listele-ncoa!...
A parcurs listele citind tare:
— Ion a Sandei, Ion Precup, Toader Leanca, Ilie
Toader Leanca, Vartolomeu Hîncu... Hm! Hîncu?
Ă sta e din neamul celui care-spunea ba, cînd vodă
spunea da! (Ş i i-a pus o cruce.) Ileana Că priţă ...
Costache Postelnicu... Alt Postelnicu... Alt Precup...
Ion Stoica Ră uţoiu (cruce), Alecu Banea... Maria
Banea... Trofim... A Mă riei... Pintea Forfotă ...
Pintea Forfotă ! Dacă nici ă sta nu e nume de cel
mai formidabil bandit, atunci nu mai cunosc eu la
bandiţi!... Pintea Forfotă !... Ş i Pintea şi Forfotă !
Formidabil!...
I-a pus-deci şi acestuia o cruce. Apoi a întins
lista:
— Ai înţeles, Blă narule?
— Nu, domnule locotenent.
— N-ai auzit că m-a chemat prefectura la
telefon?
— Da, domnule locotenent. Am auzit.
Locotenentul i-a ocolit ochii, uitîndu-se pe
geam.
Acolo privirea a dat peste grupul troglodiţilor
cu mîinile legate la spate, în muta lor resemnare.
A început a examina atunci o pecete pe care tot o
aplica pe învelitoarea mesei, apă sînd mereu alte
şi alte sigilii violete — şi vorbind fă ră să mai
ridice ochii:

454
 — Pentru aceasta m-a chemat prefectura,
Blă narule! Execută m trei! Ordin de la Interne!...
Ordin de executare imediată !...
— Domnule locotenent...
— Nici un domnule locotenent! Iei un pluton.
Încarci numai jumă tate din arme cu gloanţe de
ră zboi, jumă tate cu cartuşe oarbe. Soldaţii trag
armele la sorţi... Conduci pe aceşti trei de pe listă ,
sus, la zidurile curţii pe care-au devastat-o... Ş i... Ş i
raportezi.
Plutonierul, rotofei şi cu faţa energică , îngă lbe-
nise şi dînsul deodată , parcă deodată dezumflat şi
îmbă trînit.
— Dar, domnule locotenent...
— Nici un dar, ordin! Ordinul se execută !... Într-
o jumă tate de oră , trebuie să raportă m de
întocmai executare, la prefectură şi la brigadă , la
Interne!... Nu mai sta. Scurt mişcarea!...
Cînd au ră mas singuri, locotenentul vorbi cu
sfîr- şeala lui Ion Stoica Ră uţoiu:
— Ai o ţigară ?
A vrut să aprindă : însă cum îi tremura mîna, a
cerut tot sublocotenentului:
— Dă -mi tu şi foc, mă Dorine!... Mă bă iatule,
mă !...

— Umflă -l! Altul la rînd!

Cel adus la rînd pentru cercetare şi început de
is- paşă , era Alecu Faraon.
Trimisul prefecturii îl privi cu scîrbire, adresîn-
du-se că pitanului:
— Priviţi, domnule că pitan, ce specimene de
indivizi pretindeau să introducă o dreptate nouă
în ţara romînească !
Că pitanul, om gras, apoplectic şi întîrziat în
grad, împovă rat de-o casă de fete şi de grija
455
pensiei, mă sură specimenul de individ cu totală
indiferenţă , strîngînd din umeri şi constatînd:
— De altfel, cam toţi arată la fel prin pă rţile
locului...
El era stră in de aceste pă rţi. Adus cu unitatea
din- tr-o garnizoană munteană , în trenuri care s-
au înză pezit pe drum, au ză cut prin staţii, i-au
ţinut ceasuri întregi în cîmp, în noapte, îngheţaţi
şi flă mînzi.
Iar delegatul prefecturii, acest Tă chiţă
Nedelcovici, nu-i era de fel pe plac. A înţeles că
are de a face cu un avocat hîrşit în meserie, om
primejdios, elector de
preţ, numit proaspă t şi numai provizoriu în
slujbă , o dată cu schimbarea de guvern. Ş i a mai
înţeles că înadins ţinuse a că pă ta delegaţie pentru
aceste pă rţi din judeţ, fiindcă aci avea strînse
legă turi de interese cu arendaşii şi proprietarii.
În asemenea împrejură ri, prudenţa îl sfă tuia să
se pă streze la o parte. Mai mult îl preocupa
cvartirul de noapte, să -şi odihnească oasele după
atîtea drumuri.
Un sergent cutreiera de două ore toată
Stă nişoara şi încă n-adusese nici un ră spuns. Îl
mai bă tea şi o cizmă . Îl mai încerca şi-un junghi.
— Aşaaa! îşi frecă mîinile, Tă chiţă Nedelcovici.
Fă -te mal aproape!
Alecu Faraon s-a apropiat. Îi clă nţă neau dinţii.
Din nou îl scuturau frigurile sale, ale lepricei. Din
nou îl ardea o arşiţă lă untrică şi toate îi jucau
înaintea ochilor, în lumea lui pă relnică .
Ochii s-au oprit la condicile de pe masă . Alte
condici! Teancuri şi teancuri de catastife ale
satanei, pe care zadarnic a crezut el că le-a
desfiinţat de pe faţa pă mîntului.
— Tu ai început cu focul? întrebă Tă chiţă
Nedelcovici.
— Care foc?...

456
 — Focul de la curte! Nu încerca a te preface că
nu înţelegi.
— Eu n-am pus foc decît la catastifele Satanei,
coane Tă chiţă .
— Ce coane Tă chiţă ? Aici nu sînt conu Tă chiţă .
Sînt reprezintantul guvernului, trimis să
ancheteze cum aţi jefuit şi distrus averea
particularilor, care e şi o avere naţională .
Înţelesu-m-ai?...
— Înţeles...
— Atunci ră spunde la întrebă rile mele! Este
adevă rat că ai intrat în cancelaria domnului
arendaş şi că de-acolo a izbucnit focul?
— Adivarat...
— Adevă rat este că focul l-ai pus cu mîna ta?...

457
 — Adivarat. Am dat foc la catastifele Satanei, să
le piară urma de pe pă mînt... Dară vă d că tot au
mai ră mas... îşi încheie mă rturisirea Alecu
Faraon, privind cu deznă dejde la condicile de pe
masa şefului de post.
— Scrie, domnule secretar! Arestatul declară
nesilit, faţă de martorii prezenţi, că s-a introdus
în cancelaria administraţiunei şi a pus foc de
bună -ştiinţă , la toate registrele de datorii, de
unde focul s-a întins la întreaga clă dire,
cuprinzînd corpul principal, aca- retele, magaziile
şi grajdurile. Arestatul declară că în primul rînd a
urmă rit distrugerea registrelor de datorii...
Alecu Faraon se împotrivi, fră mîntîndu-se în
sumanul pirpiriu:
— N-am pus foc la nici un registru de datorii,
coane Tă chiţă . Că nu registre de datorii erau... Am
dat foc la catastifele Satanei, unde erau scrise să
le ardă focul gheenei şi fetele mele, cele şă pte, pe
care le ştie şi conu Iordache. Catastif întocmit de
domnu Nolică şi de cumnaţii să i, Picu şi Sorcovă ţ,
slujbaşii Satanei pe pă mînt. Uitaţi-vă , vă rog, şi la
mînele mele, coane Tă chiţă ! Uitaţi-vă , domnule
că pitan!... Mînele mele arse şi mîncate de leprica
Satanei!...
Că pitanul a întors ochii încrîncenat de
înfă ţişarea mîinilor.
Tă chiţă Nedelcovici era mai puţin
impresionabil. Şi-a amintit:
— Era şi o pramatie a individului arestată . Mi
se pare prinsă asupra faptului... Asociaţie în lege:
tată l dă foc, fetele jefuiesc de la foc... Să fie
introdusă aci!
Jandarmul a ieşit din că mă ruţa scundă şi
întunecoasă , să introducă arestatele.
Ca să nu-şi piardă timpul, Tă chiţă Nedelcovici a
cercetat ceva în nedespă rţita sa geantă doldora
de dosare şi hîrtii, apoi îşi continuă ancheta:

458
 — Alecu Faraon, ră spunde cine te-a ajutat la is-
pravă ?
— Nimenea... Asta era o ră fuială mai veche a
mea cu blastamatele de catastife.
— Scrie, domnule secretar! Arestatul declară că
a provocat incendiul după o îndelungă
premeditare, pentru a face să dispară orice urmă
a datoriilor contractate de întreaga familie în
comptul muncilor agricole. Ş tii ce te aşteaptă ,
pă că tosule? Ocna are să te mă nînce!
— Apoi mai ocnă decît viaţa pe care o tră im noi
aicea, nici că nu se mai poate alta... Ce mi-i în satu
nostru, ce mi-i la ocnă ?
— Aşa vorbeşti?...
— Că aşa i-o spuneam eu şi lui conu Iordache
de la Zapodia, care clă tina din cap şi încuviinţa...
Că dumnealui era ca frate de cruce cu conu
Lupache şi cunoaşte că altfel de vremuri am
apucat noi...
Că pitanul întrebă :
— Cine este ă st conu Iordache, despre care tot
pomeneşte arestatul?
— Un proprietar vecin şi cam zaharisit, care-i
încurajează pe mizerabili în pretenţiilor lor...
Senator de colegiul I, care cred că nu mai pupă el
senat, după ispră vile să vîrşite de protejaţii să i...
Alecu Faraon se zgribuli în sumanul hă rtă nit,
ieşind din aiureala de totdeauna şi apă rîndu-şi
ocrotitorul:
— Ba nu-i aşa, domnule că pitan!... Conu
Iordache îi unul dintre cei puţini care nu-s vînduţi
Satanei, ca domnul Tă chiţă Nedelcovici.
— Aşa vorbeşti tu despre mine?
— Aşa vorbesc eu despre vînduţii Satanei. Că
cine altu eşti dumneata, decît omul la jupînu
Nolică Gaşpar, adică a Satanei? Nu porţi în taşcă
tot catastifele Satanei? Acolo-i preţul vînză rii şi
catastiful ceai nou a lui...

459
 — Mai cutezi a avea glas, mizerabile? să ri
Tă chiţă Nedelcovici de pe scaun, spumegînd de
mînie, fiindcă într-adevă r mai ales scriptele şi
listele întocmite de Nolică Gaşpar îi umflau
ghiozdanul să crape. Stai, că te învă ţ eu, cum să
vorbeşti tu cu unul ca mine!

460
 Din doi paşi a fost înaintea lui Alecu Faraon,
tră s- nindu-l cu palmele şi cu pumnii în obraz,
împingîn- du-l în perete, unde omul zadarnic
încerca să -şi apere faţa cu mîinile sale spuzite de
pecingini.
— Mai îndră zneşti? icnea Tă chiţă Nedelcovici,
lovind. Ţ ă ră noi puturos! Mă poartă stă pînirea pe
drumuri să vă aduc ordine şi pace, iar tu aşa îmi
vorbeşti, bestie?
— Tă tucă !... Tă tucă !... nă vă li Fră sina din pragul
unde se oprise o clipă , smuncindu-se din mîna
jandarmului. De ce dai, domnule?... Nu-l ştii că -i
bolnav?... Tă tucă ... Tă tuţule...
Cu degetele acă ţate de braţele anchetatorului
trimis de stă pînire să aducă ordinea şi pacea,
mezina lui Alecu Faraon se că znea să -l tragă la o
parte. Iar Alecu Faraon zdrobit de palme şi
pumni, că zuse lunecat lîngă perete. Se fă cuse
ghem şi se vîrcolea ge- mînd în aiurelele sale: ,,S-
aud ropote de copite, mă i fraţilor... Semne... S-au
ridicat morţii din vechi, pentru dreptatea noastră ,
că pe noi ne-o mîntuit Satana cu catastifele lui...
Arzi unul şi ies o sută !... Să riţi, că mi-o fă cut
capă tu Satana... Fră sino!... Fră sino, nu mă lă sa!...
Aşterne-mi sus, patu meu, pe cuptior, Fră sina
tatei...!”
Tă chiţă Nedelcovici, ispră vind cu el, s-a întors
să -şi istovească drojdia mîniei pe obrazul copilei,
plesnind-o cu sete:
— Fră sino? Hai? Te-atingi de mine, hoaţo?... Lo-
veşti tu în mine, pui de bestie?
Că pitanul se ridică mare şi greoi din scaun,
apu- cînd el de-o aripă delegatul prefecturii, ca
să -l aducă la loc şi la simţul realită ţii:
— Ispră veşte, domnule!... Să -ţi fie ruşine...
— Ce-aţi spus, domnule că pitan?
— Termină şi ruşinează -te!... Cum poţi lovi o
copilă ?... Lasă -mă în acest caz, să continui eu ceea
ce crezi dumneata că numeşti o anchetă ...
461
 Tă chiţă Nedelcovici îşi şterse nă duşeala şi îşi
potrivi cravata.
Gîfîind, mogorogi printre dinţi:
— Dumneata, s-ar zice că nu ştii ce-au fă cut
mizerabilii aceştia dintr-o agoniseală de om!... N-
aţi constatat cu ochii? N-am evaluat provizoriu
pagubele, pînă ce va sosi ancheta specială ? Ş i mai
vreţi să umblu cu mă nuşi? Pentru obrazul
bestiilor ă stora trebuie mă nuşi? Eu am
împuterniciri scrise, domnule că pitan. Exprese!...
Exprese şi confidenţiale!
— Poţi să tot ai să nă tos! Ia fă -te-ncoace,
fetiţo!... Jandarm, ajută arestatului să se ridice şi
du-l afară . Stropeşte-l cu apă rece!... Tu, spune
cum te numeşti fetiţo şi pentru care faptă te afli
tu acilea?
Tache Nedelcovici s-a uitat încruntat la că pitan
şi la cei doi fă ptaşi.
Punîndu-şi în buzunar batista udă de nă duşală ,
a întrebat cu ameninţă tor înţeles:
— Cu alte cuvinte, m-aţi exclus din oficiu de la
anchetă ?
— Te-ai exclus singur, stimabile.
— Aşteptaţi în acest caz, să auzim ce spun şi cei
care m-au trimis aci. Unde-i telefonul, jandarm?
— Dincolo, vă rog...
— Perfect! Domnule secretar, nu ai a scrie
nimic din declaraţiile acestei individe.
După zece minute, s-a întors frecîndu-şi
mîinile.
— Domnul că pitan, ordin ca toţi arestaţii să fie
transportaţi imediat în capitala judeţului. Iar
dumneavoastră sînteţi invitat la telefon.
— Am înţeles, stimabile! rosti că pitanul,
lepă dînd scîrbit capă tul de ţigară pe care-l
mozolise stins şi uitat între buze. Eşti tare.
Înţelesese bine. Un ordin telefonic îi lua
comanda, pentru a face loc unui om mai pe pofta
domnilor Tă chiţă Nedelcovici şi Nolică Gaşpar.
462
 Aici, ca în atîtea alte pă rţi. Ş i aici, ca
pretutindeni.

463
 4

Împuşcă turile ră bufneau în pă durea

Dă rmă neştilor cu voioase ecouri.
Ca pe vremea vestitelor vînă tori din tinereţea
fra- ţilor Cumpă tă , în preajma celui de-al treilea
pă trar al veacului trecut, cînd Lupache Udrea lua
el cîrma. Ş i cînd seara, în luminişul poienii de la
Sasca, prindeau a se înşirui pe patul alb de omă t,
la numă ră toare, mistreţii, cerbii şi lupii, vulpile,
rîşii şi iepurii doborîţi cu nemiluita.
Numai că acum nu ră zbeau chemă rile de corn,
lungi şi melancolice, de pe alt tă rîm, pentru
adunare. Nici lă tră turile sonore, harnice, ale
că pă ilor. Nici nu mai detuna strigă tul vesel al lui
Lupache, acoperind celelalte glasuri.
Acum, prin hă ţişuri, în loc de vînat se strecurau
oameni hă ituiţi de alţi oameni.
Ş i cînd ă uia focul de armă , ră spundea adeseori
un vaier.
În poiana Sască i, pe clinul lin al vuietoaselor
adună ri la sfîrşit de zi şi de vînă toare, se tîra Ion,
şchio- pă tînd de-un picior, că utînd cu ochi ră tă ciţi
şi turburi o mai ascunsă vizunie unde să se
pituleze şi să -şi lingă rana, ca lupii singuratici de-
atunci, muşcaţi de glonţ. Pe spuma albă de omă t,
stră punsă de ghioceii primă verii, urma fugarului
ră mînea scrisă , cu o aţă subţire de sînge.
Ion s-a oprit s-asculte.
Nemă rginită şi blîndă tă cere! A piuit slab,
duios, somnoros, o pasă re. Pe urmă nimic.
Singură tatea cea mai desă vîrşită , nepă mînteană .
Fugarul a pus genunchiul teafă r în omă t. Ş i-a
smuls mîneca din umă r, a rupt-o fă şii cu dinţii şi
s-a legat strîns în jurul genunchiului spîrcuit de
plumbi. Durerea îi ră spundea cu vîrfuri de cuţit
ră sucite în tot trupul, din că lcîie, pînă -n tîmplele
ude. Dar ce mai însemna pentru el orice durere?

464
 O clipă , a ră mas cu ochii la florile de jos, albe şi
gingaşe, fraged ră să rite din mustul ză pezii. Cît de
multe erau!... Pentru cine atîtea în pustietatea
de-aici, cînd dincolo oamenii corcolesc în seră cu
vă zduhul încropit de fierbinţala olanelor, celelalte
flori, ale lor, ră sucite şi vinete, putrede, bă loase ca
viermii?
Deasupra lui, cînd a ridicat ochii, o veveriţă de
fum a să getat de pe-o creangă . Pentru cine
fă pturile mlă dii şi sprintene ale codrului, cînd
dincolo oamenii îndră gesc şi cresc în vată , jivine
cu picioare de paing ca Miţi şi Piţi, ca Bock?
Urmă rit pînă într-o asemenea singură tate şi
pînă într-asemenea ceas de blestemul vieţii sale,
Ion a stupit printre dinţi un ban coclit de fiere,
pă zind să nu spurce vreo floare a lumii de-aici.
Apoi s-a înă lţat din genunchiul proptit în pă mînt
crîşcîndu-şi durerea în mă sele. A rotit ochii. A
purces şchiopă tînd.
Departe nu-i era însă scris s-ajungă . Din nou
glasuri, paşi, trosnet de vreascuri în stînga.
A stat, ascuţind auzul. A apucat-o la dreapta,
întîi cu furişă ri prelinse de vînat; pe urmă
încercînd alig- nit să fugă .
Departe n-a ajuns.
l-au ieşit şi dintr-acolo alţii înainte, cu armele
întinse:
— Stai!
Mîinile nu le-a ridicat. Cu bă rbia în piept, cu
fruntea plesnită de crengi, de nuiele, de spini, s-a
nă pustit orb ca lupul prins la strîmtoare, spre-o
tiharaie de lozii. Acolo, la pocnetul armelor, s-a
pră buşit într-un crîşnet, ca să nu dea strigă t
durerii.
Cînii!...
S-a pră buşit cu ţă ndă ri de lumină în ochi; o
mare şi albă , fierbinte lumină . După care l-a
cuprins bezna.

465
 Într-amurg, trupul era purtat de doi oameni,
pe-un pat de nuiele, în pas legă nat.
— Mai suflă ?
— Suflă ...

466
 — Îl ducem atuncea la ră niţi, nu la morţi...
Se aflau trei despă rţă minte în curtea primă riei
de la Dă rmă neşti. Cinci morţi, de-o parte. Ră niţii
de alta. Şi grosul satului, prinşii, legaţi doi cîte doi,
cot la cot, într-o ceată care numă ra peste şaizeci
de bă rbaţi şi femei, unchiaşi şi ploduri desculţe.
Aici nu mai era îndurare.
Sosise în cupeu de la Piatra, boierul Damian cu
un însemnat personagiu al stă pînirii.
Administratorul cel tînă r, Mitiţă Timişescu,
purtase grijă din vreme să întocmească lista şi să
pună poterele pe urma fă ptaşilor ascunşi în
pă dure şi risipiţi pînă în satele vecine, la Malurile
şi Holboca.
Fă ră voie, din cînd în cînd, Damian Cumpă tă în-
drepta ochii posomorîţi mai ales înspre Zapodia.
Între fraţi se iscase dezbinul, fiindcă Iordache
Cumpă tă şi Smaranda sa încercaseră încă o dată
să -i potolească înverşunarea ră zbună rilor.
Iertare! ceruseră dînşii pentru cei vinovaţi.
Iertare? El nu cunoştea acest cu- vînt, cum nu
cunoştea atîtea altele.
Pavel Hreanu, trîntit la pă mînt, cu rană adîncă
la coastă şi cu uriaşele lui caiere de mustă ţi ude
de sînge şi de sudoare, s-a întors gemînd pe
cealaltă parte şi-a spus într-un oftat:
— De-amu, numa lumînarea să aibă cine ne-o
ţine, Ifrime!... Că altă nă dejde nu-i, dacă ne-o
pă ră sit toţi!...
— Apoi să -nţă lege că ne-o pă ră sit! vorbi Dă nilă
Cuţui, să ltînd din umerii laţi şi pipă indu-şi cu
mîna încleiată de sînge obrazul, că ci el se afla în
picioare şi scă pase cu o mai ieftină zdrelire de
glonţ la cap şi la mînă .
— Închide clanţa! porunci Mitiţă Timişescu, pă -
şind printre trupurile culcate la pă mînt, în
cizmele sale galbene şi lustruite, plesnind cu
vă rguţa-n tu- reatcă . Te-ai întins la taifas,
moglane?
467
 Prin toate rîndurile prinşilor, ră niţi şi teferi,
trecu un neastîmpă r cu înfiorare de nă dejde. Se
oprise un

468
docar înalt şi hîrbuit, din care a să rit doctorul
Nă zdră vanu de la Roznov, cunoscut lor pentru
multa blîndeţe şi grijă faţă de tagma pă lmaşilor.
Doctorul Nă zdră vanu, mă runţel şi negricios,
iute ca piperul în blă niţa scurtă cu guler de miel
nă pîrlit ca un strai de vechil, n-a intrat în
primă rie unde se aflau notabilii satului şi
comisiunea de cercetare, împreună cu Damian
Cumpă tă . A mers de-a dreptul, cu paşi repezi, la
ră niţii culcaţi direct pe pă mînt sau pe nă să lii de
nuiele. I-a cuprins pe toţi din ochi şi pe urmă s-a
plecat asupra fiecă ruia, pe rînd. Cu oţă rală a
clă tinat din cap.
Oamenii tă ceau şi aşteptau. Doctorul a dat
chemare spre vizitiul docarului, un flă că iandru
care-l ajuta şi la anume treburi mai grabnice ale
meseriei:
— Ioane!...
S-a ră sucit celă lalt Ion, de pe nă să lie, întrebînd
slab din beznele morţii:
— Cine mă cheamă ?... Tu eşti, Dochiţă ?
— Ioane! urmă doctorul Nă zdră vanu. Dă -te jos
cu trusa şi fă -te încoa să -mi dai mînă de ajutor.
Avem de lucru după cum s-arată c-au lucrat alţii
înaintea noastră ... Iar tu, stai liniştit, flă că ule! Te
iau pe tine întîi la rînd!... îl pipă i cu palma pe Ion
cel de pe nă să lie.
Lepă dase scurta blă nită , îşi suflecase mînecile
şi începuse a desface cutia cu medicamente, cu
cuţite, bandaje şi vată , cînd în pragul primă riei a
apă rut boierul Damian Cumpă tă , înalt şi deşirat,
uscat ca o îngheţată ară tare a morţii.
Pe ale tuturor buze s-a oprit ră suflarea.
Damian Cumpă tă a pă şit dezarticulat, cu
mersul de cocostîrc, privind întrebă tor:
— Dumneata?...
— Sînt doctorul Nă zdră vanu de la Roznov. Cred
că mă cunoaşteţi, domnule Cumpă tă ... Am venit
să -mi fac datoria...
469
 — Care datorie?...
— Se află ră niţi, domnule Cumpă tă ... Vin de la
Stă nişoara, unde cred că am salvat viaţa altor
nenorociţi.
— Ce nenorociţi? molfă i glasul uscat.
— Aceştia care se vă d...
— Dumneata îi numeşti nenorociţi? Datoria
dumitale...
— Datoria mea este aici, domnule Cumpă tă !
vorbi clocotind doctorul Nă zdră vanu. Este aici şi
nu mă poate opri nimeni să mi-o fac.
— Să -nţelege că nu-l poate opri nimenea să ne
scoată din ghiarele morţii!... îşi roti umerii laţi Dă -
nilă Cuţui. Că numa-n domnu doctor Nazdravanu
o mai ră mas acuma nă dejdea noastră ...
— Cine te-a întrebat? Pe tine te cunosc acum.
Tu eşti cel care ai dat semnalul devastă rilor
împreună cu netrebnicul de dincoace, pe care îl
am culcat la picioarele mele... Tu eşti cel care
strigai: mă mînt, mă mînt!... Aşteaptă unde eşti şi
fii bucuros că mai eşti încă pe picioare... Că ai să
vezi tu acuşi: mă mînt, mă mînt!...
Damian Cumpă tă vorbise fă ră să ridice vocea
puţintică , ţintuindu-l numai cu ochii cenuşii, reci,
adîn- riţi în gă vane. Dar a fost destul atît, pentru
ca Dă nilă Cuţui să se prefacă în sloi smerit sub
sleita privire.
Apoi, stă pînul Dă rmă neştilor s-a întors spre
doctorul Nă zdră vanu, continuînd cu aceeaşi voce
uscată , molfă ită în gingiile cu dantura lipsă :
— Iar pe dumneata, nu te-a invitat nimeni, aici,
pe moşia mea, unde eu sînt stă pîn! Fiindcă însă te
afli de faţă , te rog să stai la dispoziţia mea, nu a
ră sculaţilor.
— Sînt tot oameni, domnule Damian Cumpă tă .
— N-au dat dovadă ...
— În orice caz, eu îmi fac datoria.
— Ai să începi datoria dumitale, cu ră niţii
noştri. Avem ră niţii noştri...
470
 — Domnule Damian Cumpă tă , nu este nevoie
să mă înveţe nimeni cum să -mi fac datoria.
Pentru mine
nu există ră niţi ai noştri, sau ai lor... Toţi sînt
egali. Vă rog să mă lă saţi în liniştea de care am
trebuinţă . Ş i vă anunţ că nu abdic de la datoria
mea decît arestat şi condus sub arme.
I-a întors spatele şi s-a adresat ajutorului:
— Ioane!... Pregă teşte-mi o faşă şi tinctura de
iod... Alcoolul... Aşa, încet, binişor, Ioane!...
— Cine mă cheamă ? întrebă muribundul de pe
nă să lie. Tu eşti, Dochiţă ?... Dochiţa...
Gră dinarul Herman, martor chemat la
declaraţii, vorbi încet, uitînd toate ră zbună toarele
pedepse pe care le ceruse el pentru nesă buita
faptă a ajutorului:
— Tomnule toctor! Lă saţi să vă ajut şi eu... Cu-
noaştem puţin la bolnavi, că la oamenii bolnavi
trebuieşte umplat delicat ca la florile... Ca la
orhideele... Ione, Ione!... Fii liniştit, Ione!... Să racu
de tine, Ione...
Ion se apă ra cu mîinele de ară tă rile chinuitoare
ale vieţii sale, chemînd în spasmul morţii:
— Îndură -te, domnu Herman... Du-te cu florile
dumitale... Ş i stînge focu de la olane, că mă arde...
Mă arde... Ia-l pe Bock şi du-te, rogu-te... Să vină
Dochiţa, ca să -i spun c-am iertat-o! Asta să -i
spuneţi. Dochiţa... Dochiţa...

— Unde este această individă , Dochiţa, despre

care pomenesc mai toate declaraţiile? întrebă
domnul cel mustă cios şi şasiu, ca să întrebe ceva,
aflîndu-se în treabă .
— Nu ştiu, domnule inspector! mă rturisi
consternat jandarmul, fă cînd drepţi. De trei zile a
dispă rut din comună .
471
 — După cît apare din declaraţii, dînsa s-a aflat
în fruntea ră sculaţilor... Un fel de Théroigne de
Méri- court!

472
 Inspectorul zîmbi acestor erudite suveniruri,
privind cu un ochi la jandarm şi cu celă lalt la
domnul Isidor Leibovici. Cum însă amîndoi erau
îndeopotrivă de ignoranţi în peripeţiile revoluţiei
franceze şi ale eroinelor aduse pe scenă de teatrul
romantic, s-au uitat unul la altul egal de
nedumeriţi.
Au zîmbit totuşi şi dînşii, cu stînjenire.
— Cred că înnebunise, domnule inspector! îşi
dă du pă rerea jandarmul. O zi întreagă , a umblat
cu adevă rat în capul ră sculaţilor, în rochie de
mireasă ...
Domnul Sidor Leibovici se simţi dator să
intervină cu lă muriri suplimentare:
— Rochia de mireasă a soţiei mele... Vă pot
spune, după cîte am aflat... Ea a deschis uşile, ea a
împă rţit femeilor din sat garderoba soţiei mele de
la casele cele mai mari din Viena... Ea a îndemnat
la spargere şi jaf... O femeie aşa de ingrată nici nu
puteţi să vă imaginaţi!... Ea le-a fă cut toate cîte se
vă d, cu îndemn la jaf şi la crimă , după ce-o mîncat
din pînea noastră , fată de serviciu la curte,
domnule inspector.
Inspectorul, ascultînd distrat, lă ţea cu peniţa o
pată de cerneală de pe învelitoarea proaspă tă de
hîrtie a mesei, adă ugindu-i ghimpi ca unui ursin;
pe urmă prelungindu-i bot şi patru labe, ca unui
arici.
Le-a mîzgă lit apoi surprins el însuşi de aceste
îndeletniciri atît de frivole şi stră ine momentului.
A lepă dat condeiul. Strîngînd din umeri, a spus:
— De vreme ce n-o avem în mînă , pentru
moment, chestiunea nu interesează . A dispă rut?...
Dispariţia nu poate să fie pentru multă vreme. N-
a intrat în pă mînt... Să ne întoarcem la arestaţii
noştri. Unde se află ?
— La curtea proprietă ţii, domnule inspector! a
ră spuns Sidor Leibovici. Închişi în grajd şi pă ziţi
de soldaţi. S-a ocupat fratele meu Marcus, pentru
473
a reconstitui faptele lor şi a stabili vinovaţii
principali. Pot să vă garantez însă că vinovaţi
principali au fost cu toţii, de la mic pîn la mare.
Un sat de tîlhari... Nişte tîlhari ca la Prigoreni n-
aveţi să mai constataţi dumneavoastră în tot
judeţul, domnule inspector! Veţi vedea cu ochii
dumneavoastră .
— Am vă zut destui... vorbi inspectorul blazat,
ca unul care de trei zile cutreiera ţinutul. Din
partea mea aş proceda altfel. Cu toată energia!
însă din nefericire aici aveţi un prefect cu idei
aşa-zis înaintate... Poporanist şi alte alea...
Pretutindeni, guvernul procedează cu toată
energia cuvenită . Drastic. Numai aici şi la Fă lciu,
ne lovim de doi prefecţi umanitarişti...
Spre jandarm:
— Dumneata poţi să pleci... Aştepţi afară .
Jandarmul s-a retras, salutînd. Inspectorul a
putut vorbi mai liber, şi deodată amical:
— Dragă Leibovici, cu regret, trebuie să -ţi spun
că nu pot proceda după propunerile dumitale.
Sîntem amici. M-ai obligat de atîtea ori. Nu sînt un
om care să uit serviciile... Însă ce-mi ceri, e
imposibil!... Prefectul vostru e amic personal cu
ministrul. I-a dat mînă liberă ... Nu uita că el e cel
cu „Fişerland” şi alte teorii poporaniste!... Are
ideile lui ca şi doctorul Lupu de la Fă lciu... Altul pe
care l-a lovit amorul de ţă rani!... Democraţie,
pacificare şi alte alea... Umblă cu colinda pe la
sate, în loc să pună în funcţiune topuzul, cum aş
face-o eu... Te-am servit, luînd asupra mea acest
sector... Aşa că nu vor da alţii pe-aci... Tot e ceva!...
Singurul lucru pe care pot să -l fac, e să închid
ochii. Închid ochii, te las la ră fuielile dumitale şi
raportez că ordinea a fost restabilită ... Sper că n-
ai să exagerezi!... Altfel, îmi compromiţi cariera. Ş i
n-ai nici un interes, că ci te mai pot servi cînd va
veni vremea, de-acolo, de sus... Fiindcă tot acolo
or să fiarbă toate...
474
 Isidor Leibovici ascultase cu ră bdare zgîndă rin-
du-şi musteaţa.
A vrut să spună ceva, dar inspectorul s-a ridicat
zîmbind:
— Acestea fiind zise, mergem să -ţi vedem
captivii!... Pe urmă plec la Comana, la Cîrligi, la
Buieşti, la Podoleni...
„La Mendel Zingher, la Stroja, la vă duva lui
Canta, la Faibiş — gîndi Sidor, muşcîndu-şi
musteaţa. Desigur că toţi s-au aranjat mai
dinainte. Au fixat condiţii. Aşa-mi trebuie, dacă
mă potrivesc lui Marcus”
— Mergem? întrebă inspectorul.
— Mergem...
Amîndoi s-au urcat în tră sură . Jandarmul a
ră mas să -i ajungă din urmă pe jos, împreună cu
primarul.
La curtea cu uşile şi ferestrele desfundate, dar
scă pată de pîrjol, cîţiva soldaţi îşi încă lzeau
palmele la un foc de vreascuri. S-au ridicat
potrivindu-şi mă ntă - lile şi ridicînd armele de
ală turi. La auzul duruitului de roţi a ieşit şi
comandantul lor dintr-o cameră , în- cheindu-şi
nasturii tunicii, cu ochii somnoroşi şi cu pă rul
zburlit peste care îşi îndesa chipiul. Prezintă rile
au fost scurte, avînd în vedere graba domnului
inspector.
— Prinşii se află aci!... raportă ofiţerul. Parte în-
chişi în grajd, parte în magazia de maşini.
Aşteptă m ordin să -i conducem la Iaşi... Vă pot
informa că am avut de furcă cu dînşii. Două zile,
pînă să -i culegem pe toţi... Unii baricadaţi în case,
alţii ascunşi în crîn- guri, în că tunele vecine... A
existat şi o rezistenţă , un început de luptă , sub
conducerea unui oarecare Istrate Creţu care a
fost ră nit şi transportat la spital... Se proclamase
comandir şi îşi spunea student...
— Mai este şi un alt oarecare Dumba, domnule
locotenent! Petrache Dumba!... aminti cu îndîrjire
475
Isi- dor Leibovici. Un tip extrem de periculos! Nu
trebuie scă pat din vedere.
— Este şi-un Dumba... încuviinţă moale ofiţerul,
că scînd cu palma la gură şi scuzîndu-se faţă de
inspector: Vă rog, iertaţi!... De două zile n-am
închis ochii. Ş i de-o să ptă mînă n-am dezbră cat
uniforma de pe mine...
Inspectorul îşi dă du silinţa să pară mişcat de
asemenea lucru, croindu-şi o figură de martir
care a trecut prin aceleaşi jertfiri pentru patrie:
— Înţeleg, înţeleg!... Sîntem tovară şi de
suferinţă .

476
Toţi ne facem datoria, trista noastră datorie pe
astfel de vremuri, dar nimeni nu ştie şi nu
preţuieşte cu ce sacrificii...
Cum se uita ponciş, Isidor Leibovici a socotit că
această reflecţie i-a fost adresată ca o personală şi
subţire aluzie. Încă o dată a regretat că nu
evaluase mai generos şi anticipat, concursul
inspectorului. Acum era prea tîrziu. Toată
nă dejdea ră mînea la energia lui Marcus. A fă cut
un pas:
— Vă prezint pe fratele meu, Marcus... El poate
să complecteze toate informaţiile, domnule
inspector!... A stat, ca să zic aşa, pe poziţie în
primele zile... Ş-a- cuma, de două zile, secondează
cercetă rile cu foarte mare succes...
Marcus a întins prezintă rii mîna cu inele groase
şi cu degete subţiri zdrelite, vestind cu modestă
satisfacţie:
— Am izbutit să smulg declaraţii destul de inte-
resante...
— Îmi imaginez...
Dar inspectorul n-a adă ogit că -şi imagina
aceasta, după aspectul pumnilor şi
ghionturoaselor inele, care vor fi contribuit cu un
decisiv rol în culegerea interesantelor declaraţii.
— Există şi un instigator de altă categorie...
Marfă de lux. Un student... Fiul preotului de-
aicea... Socialist, poporanist, n-aş putea spune ce
anume... Încă de astă -vară asmuţă , face intrigi şi
scoate oamenii din minţi. Ne-am bucurat că la
intervenţia noastră a fost arestat la Iaşi din
primele zile... Pe urmă eliberat... De ce eliberat?
Nu mai înţelegem nimica... Este vremea de
eliberă ri?
Inspectorul a întrerupt, uitîndu-se la ceas:
— Să lă să m acestea. Să nu complică m lucrurile!
Socialiştii, lucră torii socialişti de la atelierele
C.F.R. din Paşcani au eliberat şi rebelii arestaţi în
vagoane. Aceştia au putut fi chemaţi la
477
ră spundere, fiindcă acolo e alt prefect, şi vor da
seamă pentru fapta lor!... Aici, ce putem face?... Să
evită m complicaţiile...

478
Domnule locotenent, daţi ordin să scoată arestaţii
afară ... Aşa, numai pentru o impresie generală ...
Pentru altele, n-am timp!...
Arestaţii au pă şit prin strunga uşilor unul cîte
unul, orbiţi de lumină după ce-au stat două zile în
întuneric, cu obrajii umflaţi de vînă tă i, flă mînzi şi
cu buzele uscate de sete. Metodele domnului
Marcus pentru a smulge declaraţii interesante, nu
se mă rginiseră numai la loviturile pumnilor cu
butucă noase inele. Au fost ceva mai savante.
Foamea, setea, nesomnul. Oamenii pă reau
îndobitociţi, cu singura dorinţă să se aştearnă jos
şi să -şi dea suflarea.
Se afla şi Petrache Dumba, el singur cu
posomorîtă îndîrjire, şi cu fă lcile încă încleştate,
cu pumnii lui tari ferecaţi în curmeie. Se afla şi
Sofronie Leahu, cel care astă -toamnă a poftit a se
înfrupta din pîne albă . Ş i Chirilă Chitic, care trei
zile preluase orînda lui David Liftac, împă rţind
bună tă ţile lumii pe veresie după a sa nouă şi
naivă dreptate. Ş i baba Zamfira Urzicuţă , că reia
Revoluţia îi dă ruise o vacă şi i-o luase îndă ră t. Şi
Culiţă se mai afla, argă ţelul pă rintelui, care a
rîvnit la că luţul de circ, hă ră zit numai pentru
copiii domnului Sidor şi Marcus. Mai erau însă
mulţi care-au crezut în nă lucirea unei lumi ce nu
poate fi pentru dînşii şi acum stă teau cu capetele
în pă mînt, ca vitele jugului.
Că nu mugeau ca ele de sete şi de foame, era
încă de mirare.
— Aceştia sînt! a spus ofiţerul şi s-a tras la o
parte.
— Aceştia! a întă rit Sidor Leibovici, pă şind şi
ară - tîndu-l cu degetul pe Petrache Dumba: Iară
dintre toţi cîţi se vă d, în afară de Istrate Creţu
lipsă la spital, aista-i că petenia care pregă tea
ră scoala încă de astă -toamnă ! Zi că nu, jupîne
Petrache!

479
 — Jupîn, dumneata! mugi într-adevă r ca un
taur cetluit Dumba şi îndată se uită pieziş, în altă
parte.
— Ca să vedeţi, domnule inspector!... stă rui
Isidor Leibovici. Ca să vedeţi ce fel de oameni care
nici

480
n-am mai pomenit eu de ră i şi de ingraţi pe lume.
Cine i-o hră nit? Cine le-o dat de lucru? De unde-
au cîştigat?... Toate, pentru o asemenea ră splată
din partea unor tîthă roi şi ocnaşi!... Uitaţi-vă la
acest calic şi rufos de Chirilă Chitic, care se
ascunde... Ce nu i-am dat? L-am ajutat eu bani, cu
popuşoi, l-am iertat de datorii!... Pentru ce mare
recunoştinţă ? Ră spunde, Chirilă Chitic! Ca să fii tu
în capu ră ută ţilor, la pră dă ciune şi la distrugere...
Acuma ai să fii în cap, la ocnă !...
Chirilă Chitic, în sumanul petecit şi roşcat,
asculta cu obrazul pierit, parcă nu despre el era
vorba, îm- pingînd o pietricică cu vîrful opincii,
aducînd-o la loc, tipă rind-o în pă mînt cu talpa.
Dar întru a tuturor uimire, nevasta lui, pe oare
o bă tea şi o lă sa flă mîndă cu puzderia de ploduri
cînd se încingea la beţivă niile sale, ea îşi fă cu loc
cu coatele, că zu în genunchi şi aşa, tîrîndu-se de-a
buşilea, se apropie cu mîinile împreunate şi
izbucni, în imploră ri:
— Nu-i vinovat, boierilor!... Iertaţi-l, că nu-i vi-
novat!... L-o luat vîntu altora... Coane Sidore, fă -ţi
milă şi pomană că nu-i vinovat... Nu-l bă gaţi la
ocnă , că aşa om cu teama de Dumnă zeu ca Chirilă
a meu, nici că -i altu pe lume, domnule... Coane
Marcus...
Femeia stoarsă la faţă , la trup, la sîni, se tîra şi-
şi smulgea pă rul leşietic, fă cînd mă tă nii cu
fruntea în glod şi încercînd să cuprindă genunchii
domnului din Bucureşti:.
— Domnule!... Ai milă ... Dumneata care eşti
mare şi tare...
Inspectorul s-a uitat din nou la ceas:
— Să mergem!...
— Nu ne lă saţi pe mîna lui domnu Sidor şi
domnu Marcus, s-au mai tînguit fă ră mare
nă dejde cîteva femei. Nu ne lă saţi, că ne omoară
cu zile!

481
 — Cîţi kilometri sînt pînă la Buieşti? întrebă
inspectorul surd întru totul la aceste tînguiri.

482
 — Şapte... s-a gră bit să ră spundă Marcus.
Precis, şapte kilometri patru sute de metri...
Cînd inspectorul era cu piciorul pe scara
tră surii, a sosit jandarmul şi a raportat gîfîind:
— Domnule inspector... Am onoare a vă
raporta, că individa despre care vă interesaţi,
Dochiţa, a fost gă sită ... Înecată în iazul
proprietă ţii. Chiar acum a fost pescuit cadavrul,
aşa, îmbră cat în rochie de mireasă ... Am dresat
actele pentru care lucru am întîr- ziat şi pe dată
înaintă m raport... Aveţi a ordona ceva special?
Inspectorul a că scat, molipsit cu întîrziere de la
că scatul ofiţerului:
— Nimic... Aşadar individa s-a înecat?... Cam
astfel sfîrşesc toate eroinele revoluţiilor...
Thèroigne de Méricourt a sfîrşit încă mai
lamentabil...
Zîmbi încă o dată suvenirurilor sale erudite. Au
zîmbit încă o dată fă ră să ştie de ce, şi domnii
Isidor şi Marcus Leibovici, şi jandarmul care luă
poziţia salutînd.
— Dă bici! Sîntem în întîrziere!... porunci
inspectorul, aprinzînd ţigara şi ră spunzînd amical
cu mîna înmă nuşată la ploconelele fraţilor
Leibovici. La revedere!...
În ţarcul ogră zii unde o turmă de oameni
ră puşi îşi aşteptau osînda ca vitele la tă ietoare, nu
se afla nimeni să jelească amintirea înecatei. Prea
adînciţi erau toţi în amarul lor şi prea surpaţi
erau toţi de groaza zilei lor de mîine.
În cealaltă tainică a ei fiinţă , cine de-aici s-o
ştie? s-o plîngă ? să şi-o mai amintească vreodată ?
aşa cum se depă rta înotînd în iazul de la Zapodia,
sfă r- mînd oglinda apei în ţă ndă ri luminoase, sub
soarele unei dimineţi de-acolo, cînd o însoţeau
doi cufundari jucă uşi, ivindu-se la dreapta-i, la
stînga-i, în jerba stră veziilor mă rgele de stropi?

483
 Aici, mînată din urmă , turma omenească ,
tă cută , întunecată , resemnată , a intrat cu capul
plecat în hruba ispă şirilor.

Ploaia ţîrîia monoton în coşul tră surii. De-o

parte şi de alta a drumului se întindeau şesuri
fă ră sfîrşit, fertile dar dezolante, cu lanuri de grîu
verde, cu negre ară turi. Roţile se afundau în
pă mînt gras. Birjarul hă ţuia în van gloabele şi în
van mînuia biciul cu surugiască gă lă gie:
Tră sura abia înainta.
Ş i mereu alte santinele oprindu-i şi cercetîndu-
i. Mereu ţesîndu-se trupe. Mereu companii de
pedeştri şi pîlcuri de că lă reţi; baterii de tunuri cu
şase cai opintindu-se în noroaie.
Croncă neau stoluri de corbi. Se auzeau departe,
spre Dună re, salve de artilerie.
— La Tîrnauca? întrebă o santinelă cu mantaua
prea largă şi leoarcă , înmînînd hîrtiile ude de
picuri după ce le-a descifrat anevoie în puţina sa
ştiinţă de carte. Ce să mai că utaţi la Tîrnauca?...
Doară să vedeţi un sat zob, una cu pă mîntul!...
Din fundul tră surii, în straiele cernite ale atîtor
morţi, senatorul Iordache Cumpă tă nu s-a mai
minunat ca altă dată , după cum îi stă tea în fire:
Cum, frate?... Cum una cu pă mîntul?
În locu-i a ţinut să afle lă muriri birjarul, foşnin-
du-se în pelerina de cauciuc:
— Ce fel de vorbă ? Dă unde aia, una cu pă -
mîntul?
— Bombardat! ră spunse soldatul. Ras de pe
faţa pă mîntului... N-ai auzit?... Vieru, Stă neştii,
Hodi- voaia... Le fă cură zob!... Dacă -i puse dracul
să tragă şi-n domnii ofiţeri!
Birjarul s-a sucit pe capră :
— Mai mergem ori întoarcem, domnule?
— Mînă -nainte!...
484
 Soldatul a ră mas în ploaie, la crucea
drumurilor.
Iordache Cumpă tă , hurducat de roţi, îşi apă sa
ochii cu palma lată ca să astupe îndă ră tnicile,
înfioră toarele vedenii. Aflase... Le aflase toate cu
de-amă -
nuntul dintr-un raport oficial de la Ministerul de
Interne, mai apoi din istorisirile unui arendaş
fugar, întîlnit la hotel. Ş i după toate cîte le-a aflat
şi i-au stocit lui inima, ochii, sufletul; arendaşul i-
a mai adaos vestea că a doua zi a trecut focul pe-
acolo, mistuind conacul, pentru a scrumi oasele.
Ca să culeagă aceste oase arse şi să le adune într-
o ră cliţă , mergea el acum pe drumuri stră ine,
potopite de ploaie.
Salvele tot se mai auzeau arar, departe.
Mergeau, încrucişîndu-se cu negre convoaie de
captivi, mînaţi de soldaţi că lă ri.
Într-o vreme, trecu de-a curmezişul drumului,
peste cîmp, în goană , o ceată urmă rită de-o
patrulă . Sunară somaţii şi focuri şi ţipete...
Bă trînul stă pîn al Zapodiei îşi astupa mereu ochii
cu palma lată , ară tă rile lumii prin care trecea,
erau pe-o mă sură cu înfioratele sale vedenii
dinlă untru.
— Ajungem!... vesti birjarul.
Muşteriul de sub coşul de piele n-a dat semn de
uşurare.
Ar fi dorit drumul acesta cît era el de urît şi
desfundat în ploaia mocnită ; l-ar fi dorit să
urmeze pînă la capă tul lumii, pînă la capă tul
vieţii.
Numai s-amîne clipa cînd se va afla faţă în faţă
cu să rmanele mici oase sfă rîmate de securi,
scrumite de jar.
Iară şi vadul unei santinele, chiar la marginea
satului pisat de obuze. De astă dată cu propelişte
desă - vîrşită de trecere. Iordache Cumpă tă s-a dat

485
jos. A scos hîrtiile şi autorizaţiile. Nu erau de nici
un folos:
— Ordin, domnule!... fă cu santinela cu pă rere
de ră u. Acilea sîntem ca în stare de ră zboi. Dar
este un domn maior. Aşteptaţi!...
Aşteptînd, stă pînul Zapodiei se uita cu
strîngere de inimă la să laşurile nă ruite şi arse,
negre, în curgerea vînă tă a ploii.
Nici o suflare omenească .

486
 Se auzea însă cîte un muget de viţel. Cîinii
urlînd a pustiu. Ş i departe, aceleaşi ră bufniri de
tunuri.
Maiorul a apă rut că lcînd rar, cu bă gare de
seamă , peste bă ltoacele din mijlocul drumului,
urmat de doi soldaţi. A ră spuns fă ră prietenie la
ziua bună şi a trecut cu ochii deasupra hîrtiilor,
muncindu-şi nervos bă rbiţa roşcată şi întrebînd
ră stit:
— Ş i cu aceasta ce-i? Autorizaţie!... N-avem
timp de autorizaţii... Dumneata nu vezi ce meserie
învîr- tim aici?
Iordache Cumpă tă a ră spuns cu blîndeţea
dîntotdeauna:
— Te înţeleg, domnule maior... Dar e uşor să -ţi
închipui şi dumneata, că nu m-au adus pîn-aicea
plimbă rile...
— În rezumat?... bă tu maiorul neră bdă tor cu
palma în tocul revolverului.
— În rezumat, eu sînt pă rintele celei care a fost
doamna Voicu Cojan.
— Ah!...
Maiorul schimbă pe dată de purtare şi glas,
desfă - cîndu-şi mă nuşa de pe mînă :
— Vă rog să mă iertaţi... Ne-am abrutizat, dom-
nule senator!... Permdteţi-mi să vă strîng mîna, în
loc de orice alte condoleanţe. Sînt şi eu tată ... Are
şi oevastă -mea o moşioară de zestre, în Tutova.
Au fost şi pe-acolo oarecare devastă ri, dar nu ca
pe-aici. Chestia-i că sîntem moldoveni amîndoi,
cum s-ar zice, domnule senator... Atît ajunge...
Întrebă apoi:
— Cunoaşteţi tot?... Aţi aflat?
Iordache Cumpă tă a clă tinat din cap fă ră tă ria
să glă suiască .
— Vinovaţii au plă tit cu viaţa! ţinu a vesti ma-
iorul. După declaraţiile celor prinşi, vinovaţii se
află printre cei că zuţi în ciocnirea cu armata. Că ci
a fost aci bă tă lie în toată regula! Nu s-a putut
487
încheia decît cu bombardarea satului... Sînt nişte
oameni teribili!

488
Adică erau... au fost... Am numă rat peste şaptezeci
de ră niţi, peste patruzeci de morţi!
— Dumnezeu să -i ierte... vorbi atît de încet Ior-
dache Cumpă tă , încît maiorul crezu că nu auzise
bine.
— Aţi spus ceva?
— Dumnezeu să -i ierte.
— Sînteţi generos! se miră maiorul.
— Sînt om... Nu pentru a vedea vinovaţii, vii sau
morţii, am venit aici, domnule maior... Dumnezeu
să -i judece şi să le plă tească . Eu am venit numai
ca să adun oasele morţilor mei...
— Înţeleg. Vă stau la dispoziţie din toată
inima... Deşi...
— Este un deşi, domnule maior?
— Este... Fiindcă din întreaga clă dire a proprie-
tă ţii a ră mas numai o movilă de ziduri arse... Veţi
vedea! Nu cred să se mai deosebească o piatră
arsă de...
N-a vrut să -şi termine gîndul: „de un os ars”.
A spus, împingîndu-şi tocul revolverului la
spate:
— Să mergem în acest caz... Putem merge pe
jos. Cîţiva paşi. În drum să vă pun în curent... Am
ridicat şi am transportat corpul lui... în fine...
corpul defunctului Voicu Cojan. A anchetat
procurorul... Asasinat cu pîndire, în cîmp. În
aceeaşi zi, dar înainte de cele ce s-au petrecut în
conac. Corpul a stat două zile şi două nopţi acolo,
în ploaie, fă ră să -l ridice nimeni, pînă am sosit
noi... Vă închipuiţi în ce condiţii... Corbii, cîinii...
Iertaţi-mă , vă rog, că dau aceste detalii penibile.
Mai bine să fiţi prevenit... Tră im timpuri de-o
cruzime monstruoasă ...
Iordache Cumpă tă asculta, dar nu auzea
cuvintele şi nu le prindea înţelesul. Mergînd
privea în neştire la nă ruirile din dreapta şi din
stînga drumului.

489
 Pe alocuri, ră mă sese în cîte-o curte un plug
prin miracol intact, pregă tit de lucru. De aiurea,
fugea un cîine zburlit şi ud, scheunînd.

490
 — Aici este... Adică a fost! rectifică maiorul,
cînd au intrat. Vedeţi? Nici o piatră ră masă pe
piatră ...
Scă paseră numai pomii livezii, tineri, aliniaţi, cu
ramurile negre încă şi cu mugurii încă
nedesfoiaţi, ca într-un desen de şcolar.
Din casă numai temelia dreptunghiulară , cu
sub- împă rţirile încă perilor, sub stratul de ruini
calcinate.
Maiorul lă muri, împingînd din nou în curele
tocul revolverului de campanie, care mereu îl
incomoda:
— Hazardul a fă cut să cadă aici şi două obuze
cînd a fost bombardat satul. Încît tot ce mai
scă pase din foc, au spulberat obuzele. Este întîia
oară de cînd experimentă m obuzele noi, ultima
comandă la Krupp. Regretabil că în asemenea
împrejură ri pentru ţară !...
Luînd seama că nu e ascultat, se opri
ciugulindu-şi bă rbiţa ascuţită , că ră mizie, tă iată
după portul principelui Ferdinand.
Omul înalt şi spă tos, dar gîrbov în haine largi,
cu obrazul pă mîntiu şi cu ochii ficşi la movila de
piatră şi că ră mizi negre, gîndea că aici n-a mai ră -
mas nici o urmă , nici o amintire a moartelor sale,
nici atît cît a cruţat focul la casa din Stă nişoara a
lui Lupache şi Ilenuţei Udrea.
Nimic. Numai cenuşă chiar şi din oseminte...
Maiorul, cuprins de sinceră emoţie la această
încremenită neclintire, socoti că asistă cu
vinovă ţie de rece spectator la o suferinţă prea
grea pentru un bă trîn venit pe asemenea
drumuri, singur din celă lalt capă t al ţă rii. Încercă
să arate că e gata să -i fie de-un folos:
— Ce intenţionaţi?... Repet, domnule senator.
Vă stau la dispoziţie.
Iordache Cumpă tă a ră suflat din adîncul
pieptului de uriaş:

491
 — Am să trec printre degetele mele fă rîmă cu
fă - rîmă ... Gîndeşte, dumneata... Era copila mea şi
copila copilei mele... Cele mai nevinovate fă pturi...
— Vă pot pune la dispoziţie pentru aceasta
soldaţi, domnule senator.

492
 — Nu. Singur... Cu mîinile mele...
Maiorul a ridicat ochii de la grunzurii negri. Nu-
l mai asculta. Prinsese cu auzul o larmă şi tropot
de cizme soldă ţeşti.
Ş i înainte de a se dumiri ce se întîmplă , s-a
nă pustit între dînşii o mică fă ptură omenească ,
ceva nedefinit, un copil, o fată cu obrajii negri de
funingine, cu pă rul tuns. S-a repezit, strigînd şi
tremurînd:
— Scă paţi-mă , că mă omoară şi pe mine!...
Din instinct, s-a strîns lipit lîngă domnul cel
uriaş şi gîrbov, agă ţîndu-se cu degetele de
pulpana straiului negru.
— Aceasta ce mai este, soldat? întrebă maiorul
cu o încruntare.
Soldatul se poticnise printre gîfîituri:
— Să vedeţi, domnule maior... O dibuiră m într-
un horn de casă dă rîmată . Stă tea ascunsă ca
pisica ş-am pus mîna pe ea... Ne ră spunse întîi la
întrebă ri şi cînd ne-apucă mila să -i dă m un sfert
de pîine, de zise că -i nemîncată dă trei zile, tot ca
pisica ne lunecă pîntre degete... Vină şi lasă
domnul în pace, că nu pă ţi nimic, plevuşcă !
Fata nu se lă sa descleştată însă din pulpana
paltonului negru, pe care-l tră gea asupră -i ca un
scut de apă rare. Tremura în fustiţa murdară şi
creaţă , cu picioarele desculţe şi numai într-o
că maşă vineţie. Clă nţă nea din dinţi. Scotea un
scîncet slab, într-adevă r de pisic fugă rit de ză vozî.
Iordache Cumpă tă i-a netezit blînd cu palma
lată , scă fîrlia aspră , tunsă , îmbîcsită de zgură .
Întrebă :
— Cine? ce ţi-a fă cut ţie, copilo?
— Încă nu-mi fă cu nimeni, nimic.
— Încă ?...
— Că -mi vine rîndul şi mie!... Nu scap, cum nu
scă pă taica şi maica...
— Cum te chiamă pe tine? mai întrebă bă trînul.

493
 — Oana lui Dobre Ignat. Da tată nu mai am, că -l
uciseră alaltă ieri cu puşca...

494
 — Să -l ierte Domnul, copilă ... vorbi cu milă
bunicul jivalaniei de la Zapodia, plecîndu-se
deasupra ei să -i ogoiască scîncetul şi tremurul. Fii
fă ră frică ... Strînge-te aici şi te linişteşte, copilă !
Nu-ţi face nimeni, nimica. Are să te ducă un soldat
la maică -ta şi n-ai să mai ai pentru ce te ascunde
în hornuri. Îl rog eu pe domnul ofiţer...
— Că n-am nici mumă , domnule bă trîn. O ucise
glonţul şi pă muica. D-aia, cînd vă zui că nu mai
am pe nimeni pe lume, fugii din cîmp unde că zură
morţi şi mă ascunsei în hornul d-acasă ... Dar n-
avui noroc!... D-acu, mă ucid şi pă mine...
— Pe ce lume de să lbateci crezi tu că tră ieşti,
copilă ? stă rui Iordache Cumpă tă în omeneasca sa
luare-aminte pentru sufletul unui copil, uitînd,
pentru o clipă deznă dă jduitele sale dureri. Nu te
ucide nimeni!...
Maiorul însă a repetat, cu adaos:
— Nu te ucide nimeni, deşi s-ar cuveni!... Dom-
nule senator, dacă se numeşte Oana lui Dobre
Ignat cum spune, atunci trebuie să fie fiica unuia
din fă ptaşii principali. După cercetă rile noastre,
chiar sumare cum sînt deocamdată , ă st Dobre
Ignat e al treilea sau al patrulea din cei care şi-au
dezlă nţuit instinctele criminale aici... În ruinele
care se vă d...
Fata a ascultat, a privit la unul şi la altul, a dat
să se desprindă de acolo unde-şi că uta-se caldă
apă rare:
— Eşti şi dumneata d-ai lor?... D-ai ă lora care
au stat acilea? Atuncii omoară -mă şi pă mine, ca
să ispră veşti cu neamul nostru, cum spunea
ciocoiul! Ciocoiul care ne scotea şi sufletul din
noi... Voicu ă la! Ciocoiul fă ră inimă , de mă plezni
şi pă mine, cu, biciul...
— Vedeţi? Vedeţi? clă tină din, cap uimit
maiorul, smulgîndu-şi bă rbiţa că ră mizie. Aşchia
nu sare departe de trunchi...

495
 Iordache Cumpă tă se uită îndelung cu ochii
albă strii şi decoloraţi la zbuciumul de
să lbă tă ciune al copilei, ţinînd-o pe loc, cu mîna lui
bă trînă , dar tare. Vorbi încet:
— Da, copilă , bine ai gîcit tu. Sînt de-ai lor. Sînt
de-al celor îngropate aici, sub molozul negru care
se vede... Tată ... Bunic... Dar n-ai a te teme de
moarte. Spui că n-ai pe nimeni, că nu ţi-a mai
ră mas nimeni?... N-ai bunic, n-ai bunică , frate mai
mare, unchi, soră mai mare?
— Nimeni. Pă toţi i-a ucis glonţul, tunul... Pot să
mă arunc în fîntînă şi să mă omor, dacă nu mă
ucideţi voi...
— Bine, Oana. Oana ai spus că te chiamă ?
— Oana.
— Bine, Oana. Dacă -i vorba să te arunci în fîn-
tînă , ai să mergi cu mine... La mine... Am eu o fîn-
tînă mai bună şi mai adîncă , decît acestea de
pe-aici... Dar cînd ai s-ajungi acolo, cred eu că n-ai
să te mai arunci în fîntînă ...
— Adică ce vruşi să spui?...
— Te iau cu mine...
— Ca să mă schingiuieşti?
— Ca să te cresc. Să -ţi port eu de grijă , în locul
lui taică -tu şi maică -tei, fie iertaţi de cel care le
iartă toate!...
Oana înă lţase ochii, cercînd să pă trundă cu
înţelegerea în spusele domnului uriaş şi bă trîn.
Rosti cu îndoială , ară tînd cu fruntea mînjită de
funingine spre ruinele negre:
— Nu-ţi spuse domnul ofiţer, că taica a fost şi el
acolo, d-a dat şi dînsul cu securea?
— Aceasta nu vreau s-o ştiu...
— Fusei şi eu...
— Cum?...
Copila îi repetă mă rturisirea, privindu-l ţintă , în
ochi, de jos în sus, cu sumeţirea unei pitice care
înfruntă un goliat:

496
 — Fusei şi eu printre cei din casă , cînd au spart
şi cînd au... Am stat acolo şi vă zui...

497
 Iordache Cumpă tă îşi strînse pleoapele ca să
stingă vedeniile ce-i jucau iară şi în ochi. Se
scutura, biruindu-şi lepă darea de-o clipă a
omeniei din el, apoi a spus:
— Nici aceasta nu vreau s-o ştiu...
— Tot mă iai cu dumneata?
— Tot te iau...
— Ca să mă pui la robie, cum zicea tă icuţu că e
soarta noastră ?
— Ca să te pun la ucenicie de lucru cum
muncim toţi. La carte... La lucru, la ţesut, la tors...
La ce vei ară ta tu tragere de inimă ... Mai ales ca
să -ţi schimb inima asta împietrită şi neferice...
— Ş i unde e aia, la dumneata?
— Departe de locurile acestea, copilă ... a
ră spuns Iordache Cumpă tă , uitîndu-se cu ochii lui
blajini şi decoloraţi, peste ză rile mucede de-aici.
Se chiamă Zapodia...
Fata a repetat cuvîntul:
— Zapodia... Zapodia... Îmi place cum se chiamă
Dacă mă iai cu dumneata, uite! merg...
Tot tremurul şi scîncetul se potolise. Se alinase
şi clă nţă nitul care-i stră bă tea cîteodată ră ută cios,
a înfruntare, cînd privea sumeţ în ochii
surtucarilor. Cu voce îmblînzită , aproape în
şoaptă , întrebă cuprinsă de-o teamă nouă :
— Dar nu mă înşeli? Nu mă lapezi pe drum?...
Să -mi iau atunci un că uş dă cenuşă şi s-o presar,
ca să cunosc calea pentru întors...
— N-are să fie nevoie, copilă ... rosti Iordache
Cumpă tă , dîndu-şi seamă că în sufletul copilei
începuseră a lucra poveştile copilă riei, ca în
sufletul jivalaniei sale de la Zapodia: semn
îmbucură tor.
— Fiindcă nu eşti ca alţii, domnule bă trîn şi
bun, o să -ţi dau şi eu dumitale ceva... Ceva d-
acolo... Din casa care fuse acolo, dă -i zob!... Uite
ce-am cules după jos atunci, şi uite ce-am pă strat
eu ascuns!...
498
 Din sîn, pe la gura că mă şii, a scos bră ţara cea
lată şi grea, de fildeş sculptat, adusă odinioară din
Congo
de-un tînă r ofiţer colonial, unei eleve de pension
cu fustă albastră , centură de lac negru, şemizetă
albă cu guler ră sfrînt.
A întins-o în sus, domnului bă trîn, uriaş şi bun:
— Ţ ine-o!... Dă la mine, ţine-o!... Fuse pă tată de
sînge, dar o ştersei atunci cu poalele şi p-ormă o
spă - lai la fîntînă . Ţ ine-o!... Dă ce-ţi tremură
dumitale mîna? Vezi, să n-o scapi jos...

499
 Capitolul VI

ŞI NU S-AU POCĂIT DE UCIDERILE LOR...

Spre sfirşitul lunii martie, comunicatul

guvernului vestea cu satisfacţie stingerea
ră zvră tirilor din întreaga ţară . Iar în aceeaşi zi,
printr-un scurt ordin de zi că tre armată , că runtul
monarh cu profilul august din medaliile jubiliare,
aducea cuvinte de mulţumire comandanţilor şi
trupei.
„Fă ră şovă ire — suna ordinul de zi — armata
şi-a fă cut datoria şi în toate unghiurile ţă rii ostaşii
au ră spuns grabnic la apel. În cinci zile oştirea a
ajuns la 140.000 oameni. Mobilizarea repede şi
dislocarea trupelor cu ordine şi fă ră întîrziere
sînt o puternică cheză şie că armata...”
Trupele au intrat în garnizoane, ostenite şi
pline de noroaie.
Cîteva zile au avut de lucru să -şi lustruiască şi
să -şi ungă armele. Apoi armele au fost rezemate
în rastel, efectele ră ftuite la magazie. Rezerviştii
au plecat la vatră , fă ră chiuiturile de totdeauna.
Ceilalţi au ră mas să numere pîinile pînă la
eliberare.
Seara, după stingere, soldatul Mucenicu a
deschis iară şi Apocalipsa lui Ion Teologul, să mai
silabisească la o fumegoasă gazorniţă alte
500
încrîncenate tă lmă ciri ale crîncenelor ispaşe ce
vor să vină .
Ş i dincolo de zidurile că ză rmilor, în tîrguri
mă runte şi îndeosebi în capitală , toate au intrat în
rînduiala cea veche.
Titlurile negre şi sinistre de pe întîi a foaie a
gazetelor cu fioroase amă nunte despre omoruri,
devastă ri, ţinuturi trecute prin foc, s-au subţiat, s-
au împuţinat, pînă ce-au dispă rut cu totul, ca să
facă loc la zvonurile de-un senzaţional mai puţin
sîngeros şi mai pe datina dragă lectorului. Criza în
guvern. Remanierea cabinetului. Concentrarea
conservatorilor. Atitudinea junimiştilor.
Supă rarea domnului P. P. Carp. Declaraţiile
domnului Take Ionescu. Apropiata înfiinţare a
unui nou partid. Numiri, înaintă ri, mută ri,
demisii, revocă ri, destituiri...
Legă mintele solemne, cu strîngeri emoţionante
de mînă , cu îmbră ţişă ri şi lacrimi, din istorica
şedinţă a Camerelor la 13 mart, se rostogoliseră
vertiginos în hă ul încîlcitelor şi tenebroaselor
manevre politice... În hă ul uită rii. Mai inspirau
doar caricaturile rubricilor umoristice şi verva
zeflemiştilor de la Capşa.
Cu mai vîrtoasă preocupare se discutau
complicaţiile alegerilor generale încă rcate de
ameninţarea surprizelor, dar care nu puteau
întîrzia prea mult. Cu mai pasionat interes se
discutau despă gubirile devastaţilor şi memoriile
marilor proprietari la spatele că rora se pitula
anexa lor de feluriţi arendaşi mai mari şi mai
mici, alcă tuiţi în trusturi ori nu. Acestea între
două dejunuri, între două ceaiuri, două serate,
două partide de că rţi, două spectacole. La
Naţional reprezentaţiile de gală ale operei
italiene cu Emma Ca- relli, Giuseppe de Luca şi
Piero Schiavazzi. La Teatrul Lyric opereta vieneză
de la Theater an der Wien cu Mitzi Gü nther. La

501
Beră ria Imperială , trupa de negri continua să facă
furori.
Numai Eleonora Duse şi-a întrerupt
reprezentaţiile, mă rturisind că inima n-o lasă să
joace într-o ţară bîn- tuită de un atît de negru
doliu. Capricii de divă ră sfă ţată ! — au strîns din
umeri spectatorii şi au dat

502
buzna la trupa de negri, poate fiindcă negrul era
tocmai culoarea consacrată de doliu.
Capitala nu mai avea timpanul sensibil la
asemenea subtile dojane. N-avea nici timp.
Îşi ră scumpă ra cu frenetic nesaţiu zilele şi
nopţile de panică prin care trecuse. Morţii cu
morţii! Bă ncile deschideau credite celor vii şi
neră bdă tori să tră iască . Zarafii scotoceau în
casele de fier. La mesele înghesuite ale
restaurantelor nu se mai gă seau locuri. Pocneau
dopurile sticlelor; nu mai pridideau chelnerii.
Tarafurile îi tră geau de zor, cu naiuri, ţambaluri şi
arcuşe. Mai erau şi unii eroi să rbă toriţi, ca acei
bravi automobilişti care au stră bă tut două zeci şi
cinci de kilometri cu automobilul, în toiul nopţii,
înarmaţi pînă în dinţi, să salveze de la moarte
două copile şi o guvernantă . Memorabilă
expediţie şi glorios record îndrituind cele mai
optimiste pronosticuri pentru viitorul
automobilismului, după cum s-a toastat cu
spumoase cupe de şampanie la Capşa1. Teatrele
de varietă ti închideau la ziuă . Impresarii chemau
telegrafic din capitalele apusene alte mai
îndră cite dansatoare nomade, alţi cîntă reţi de
cuplete deocheate, alte trupe de saltimbaci.
Vitrinele magazinelor de modă s-au primenit
cu ultimele superbe creaţii pariziene şi vieneze
ale sezonului de primă vară .
Ş i primă vara izbucnise într-adevă r triumfală , în
teii şi castanii de la Ş osea. Pulsa un proaspă t elan
în mersul elastic şi sprinten al mulţimii de pe
bulevarde şi Calea Victoriei, din Piaţa Teatrului,
unde vînză - toarele de flori aţineau calea
trecă torilor:
— Numai ho floare pentru prinţesă , boherule !
Să -ţi tră iască franţuzoaica, chochonule!
1
Autentic!... Ca document pentru starea de spirit a timpului,
plin de savoare e articolul entuziast din democratul Adevărul
de marţi 13 mart 1907, cu titlul „Automobilul în răscoale”.
503
 Toto Sarandà a înfipt floarea la butonieră şi s-a
depă rtat vînturînd bastonul de trestie, fă ră
franţuzoaică pentru moment, surîzînd soarelui,
luminii, adierilor molatice, cum toti surîdeau fă ră
pricină . Din cînd în cînd, în parcursul acesta de
rigoare dintre Capşa şi palat, saluta cu un gest
larg o doamnă în primă vă ratecă toaletă , graţios
ră sturnată într-un echipagiu cu elastice
cauciucuri, trecînd visă tor legă nată pe perne moi
spre Şosea, în trapul ritmic, sonor, al troteurilor
rotaţi.
— Poftiţi, că naş! Facem plimbare, că naş! îl invi-
tau muscalii în antereiele albastre de catifea,
încinse cu brîie roşii de atlas.
— Nu! Merg pe jos, Vasca!
— Atunci mîne la curse, că naş?...
— La curse, da!... Fie!... Mă iai de la Capşa!...
În tră sură s-a urcat o cuconiţă cu prima şi
neră bdă toarea pă lă rie de pai a sezonului,
adumbrindu-i ochii albaştri, candizi, transparenţi.
Toto Sarandà s-a oprit să -i examineze prin
monoclu pulpa fugitiv dezvelită în foşnetul
rochiei şi japonului, cînd a să rit sprintenă pe
treaptă şi cînd s-a pră vă lit picior peste picior.
Nostimă ! — a aprobat şi a plecat mai departe
fredonînd, printre alţi trecă tori care tot aşa
fredonau ariile operetei vieneze, operei italiene,
trupei de negri de la Beră ria Imperială . La
Ciobanu, în faţa palatului, mare îmbulzeală la
aperitive.
Sosise un transport nou de icre negre. Un
transport de homari, de languste şi de crevete din
Bretania. Vitrina gemea de pirmadia
trufandalelor îmbielşugate, diverse, exotice,
aduse cu vaporul de la Constantinopol, din Grecia,
din Italia, pentru gingaşele gusturi ale unei lumi
care nu-şi dră mă luieşte napoleonul în pungă
pentru o poftă subţire.

504
 Pe undeva — e adevă rat! — mai ză ceau încă la
în- tuneric prinşii ră scoalelor ză vorîţi în celule, în
aşteptarea neînduratelor judecă ţi. Se zvîrcoleau
şi gemeau prin somn. Înghiţeau pîinea neagră cu
noduri, împinsă pe gîtlej de apa stă tută într-o
tinichea mîncată de rugină . Pă şeau purtaţi de la o
temniţă la alta, în că tuşe, cu oţelul baionetelor la
spate, în straiele lor hă rtă nite,

505
jegoase, calice, cum i-a apucat mîna stă pînirit să
le încovoaie grumazul în ceasul lor de turbure
nebunie.
Acestea însă se petreceau foarte departe, iară şi
într-o margine parcă de alt continent, mai
departe încă , parcă pe tă rîmul altei planete din alt
sistem solar.
— Tu, nu te-ai putut îndemîna, bre Istrate, de
cîteva bumă şti pentru avocat, să te apere?
— Ce avocat?... Cu avocat ori fă ră avocat, tot
ocna m-aşteaptă !... Ză ce ani, două zeci... Acolo au
să -mi putrezească ciolanele...
Istrati Creţu nu mai rînjea în colţul dinţilor tari.
Că ci nu mai avea dinţi. Îi lă sase în glodul curţii de
la Prigoreni, la judecata anticipată a domnului
Marcus şi a domnului Sidor după ce-a ieşit din
spital. Stă tea cinchit, cu spinarea la perete, în
curtea penitenciarului cu ziduri înalte unde-au
fost scoşi la soare.
Ală turi, Petrache Dumba necă jea o furnică cu
un vîrf de pai, din mindirile lor, ale întemniţaţilor.
Pentru asemenea joacă de copil, îi mai foloseau
acum mîinile lui cu pumni vîrtoşi, pînă ce le va
veni rîndul să taie în lespezi de sare. Lă sa
gîngania să se urce pe pai. O scutura. Cînd voia să
alerge mă runt spre lă caşul lor din ţă rînă , o
aducea înapoi.
A oftat, într-un tîrzîu, rumegînd îngîndurat
paiul în dinţi:
— Acuma, la noi, or hi scos oamenii plugurile şi
boroanele...
— Că -i vremea! întă ri Istrate Creţu, cu ochii la
un fluture galben care şi-a pîlpîit aripile o clipă
aproape de dînşii, apoi a zburat peste ziduri, spre
cîmpuri şi pajişti.
— Mă gîndesc c-o ră mas muierea şi copchiii de
izbelişte. Cum or scoate-o oare la capă t?
— Or scoate-o...
— Dea Domnul! Nu-i vă d...
506
 — Vieaţa merge-nainte şi fă ră noi, Petrache!...
— Asta adivă rat este...
Ş i au tă cut amîndoi.
Ei singuri, foştii ră zvră tiţi de pe tă rîmul
celeilalte

507
planete, n-aveau cuvînt la memoriile şi protestele
care circulau în capitală după semnă turi, care se
dezbă teau în întruniri şi mergeau cu felurite
delegaţii la Vodă . Ei că zuseră din nou în muţenie.
Din nou cu fruntea în pulbere.
Încă o dată dreptatea lor le-o întocmeau alţii,
după dibă celile electorale şi strategiile de partid,
după ferita grijă să nu vată me cumva alte mai
consfinţite şi huzurelnice drepturi ale
stă pînitorilor de pă mînturi, cu arendaşii şi vă tafii
lor. La aceste drepturi întă rite de veac, se
adă ogise acum dreptul cel proaspă t, de ră z-
bunare. Cînd clementa regală a pomenit de formă
despre amnistie, s-a înă lţat o clamoare de
îndîrjiri. Ş i amnistia a ră mas îngropată . Îngropaţi
au ră mas şi morţii. Îngropate şi mă runtele
rivalită ţi politice, care se anunţau pe viaţă şi pe
moarte în depă rtatele tîr- guri şi ţinuturi de la
marginea ţă rii.

Domnul Mitran zis Bucluc, numit prefect al

noului guvern în ţinutul Că limanului şi în locul
domnului Să ndel Negoianu, cuprins de-un energic
exces de zel şi luîndu-şi în serios porecla de
Bucluc a zvîntat ră sculaţii din tot judeţul.
Îmbră cat în tunica de maior rezervist, ca să
poarte cu el autoritatea uniformei militare, a
cutreierat mai adă ogînd un supliment de că -
petenii şi de instigatori ai ră scoalelor, pe lîngă
vechii arestaţi. Ş i i-a anchetat atît de energic,
provocînd guvernului atîtea complicaţii inutile şi
atîtea buclucuri, încît a fost înlocuit telegrafic cu
domnul Emil Sava, o tînă ră speranţă a partidului.
În primele zile, demoralizat de asemenea
neaşteptată dizgraţie, domnul Iliescu Bucluc a
pactizat cu inamicul să u Să ndel Negoianu, prin
mijlocirea distinsului publicist Laur Ceauşescu-
Că tă lin pentru a constitui o trinitate a maziliţilor.

508
 — Am fost un imbecil!... recunoscu domnul
Iliescu zis Bucluc, după paharele de vin ale
pactiză rii. Mă dă deam la tine, dragă Să ndel, în loc
să iau aminte că inamicul cel mare şi adevă rat, mă
să pa în propriul meu partid. Sîntem o generaţie!...
Trebuie să facem front comun. O generaţie
sacrificată de martiri.
La auzul cuvintelor odioase pentru el, „martiri”
şi „sacrificiu”, domnul Să ndel Negoianu s-a oţă rît
peste seamă :
— Dă -le naibii de cuvinte mari, bre Mitrane, că
m-a acrit de ele Cleopatra, acasă . Să schimbă m! Să
schimbă m pe coniacuri!
Au schimbat-o pe coniacuri, şi sub influenţa
acestor coniacuri, domnul Mitran Iliescu zis
Bucluc, a lunecat pe panta primejdioasă a
confidenţelor:
— Nu mi-i de prefectură , dragă Să ndel! Că nu
pentru glorie şi faimă îţi vînam eu prefectura...
Îmi pusesem şi eu ochii pe o moşioară pentru
bă trîneţe. Oameni sîntem, nu?
— Oameni!... încuviinţă cu cea mai deplină şi
imparţială indulgenţă Să ndel Negoianu.
— Încît, înţelegi?
— Înţeleg, perfect!...
— Ş i acum moşioara mi-o papă arivistul de
Emil Sava, care m-a lucrat în foi de viţă . Să -l
operă m şi noi! de acord?
— De acord. Dar cum?
— Asta e chestia cea mare...
Chestia cea mare s-a rezolvat însă de la sine
după o să ptă mînă , fă ră prea multă bă taie de cap.
Acelaşi activ şi distins publicist, Laur
Ceauşescu-Că tă lin, june plin de lă udabile
iniţiative, a lă rgit cercul poetiză rilor. Prea grele şi
mari erau momentele prin care trecea ţara,
pentru ca nişte oameni de forţa morală , şi energia
domnilor Mitran Iliescu şi Să ndel Negoianu, să -şi
irosească asemenea valoroase calită ţi în uri şi
509
dezbinuri meschine. Momentele grave cereau
unire şi armonie.
— Ca să ră mînem cu buzele umflate în unire şi
armonie? încercă un început de rezistenţă
domnul Iliescu zis Bucluc.
— Aici te înşeli, şefule!... îl linişti Laur
Ceauşescu-Că tă lin, emisarul domnului prefect
Emil Sava. N-am
venit eu cu propuneri în vînt. Am mai multe în cu-
tioara mea cu surprize.
— Ei, deschide cutioara ta cu surprize,
pletosule!
Pletosul, Laur Ceauşescu-Că tă lin, a deschis cuti-
oara sa, cu surprizele domnului prefect Emil Sava,
care ţinea să nu aibă inamici în inaugurarea unei
cariere ce se anunţa spinoasă , dar se fă gă duia
mă noasă .
Guvernul mai avea înaintea sa alegerile, la care
domnul prefect Emil Sava, cu autorizaţia
centrului, era dispus să rezerve un loc pe listă
pentru domnul Mitran Iliescu tocmai ca o
reabilitare menită să şteargă din amintiri
excesurile sale de zel. Se mai aflau locuri vacante
de inspectori administrativi, pentru care domnul
prefect Emil Sava, tot cu autorizaţia centrului, se
simţea forte să asigure un post superior
domnului Să ndel Negoianu, dacă -şi dă demisia
din fostul partid de la guvern.
— Sub ce motiv, demisia?... întrebă domnul
Să ndel Negoianu.
— Asta e greu? Motive, cîte pofteşti... îl
îmbă rbă ta noul amic şi compars, Iliescu zis
Bucluc. Doar sîntem avocaţi amindoi! Demisie pe
chestia ţă ră nească . Rezistenţa partidului vostru la
reforme.
— Ar fi o idee... recunoscu fostul prefect
domnul Să ndel Negoianu. Nu de alta, dar în
calitate de inspector, cutreier ţara cincisprezece

510
zile pe lună ... Cincisprezece zile scap de Martira
de-acasă , de Virtutea, de spectrul expierilor!..

Apoi au înflorit liliecii şi a fost vorba în capitală

numai despre cîteva senzaţionale divorţuri în
lumea mare, despre un duel, drama din Gara de
Nord, fuga romantică a unei domnişoare din
protipendadă cu un ofiţer de cavalerie — epilog
al ră scoalelor.
Cofetă riile au scos mesele pe trotuar. Beră riile
nu s-au lă sat mai prejos.
La o asemenea masă , între camarazi, un
locotenent de roşiori izbucni în hohot cascadat de
rîs, împingîndu-şi chipiul cu un bobîrnac în
cozorocul de lac:
— Formidabil!... Ştii că eşti fenomenal, mă ?...
Ah!... Aici înţeleg eu viaţă ; nu în mizeria noastră
de garnizoană !... Ş tiţi voi ce mizerie e în oraşul ă la
infect?... Fantastic!...
A suspinat. Ş i-a alintat mustecioara. A urmă rit
cu ochii o trecă toare cu paşi supli şi şolduri
legă nate. S-a întors, la discuţia lor:
— Zici c-o chiamă Mitzi şi că -i vieneză ?... Să pu-
nem şeaua pe ea!... După atîtea să ptă mîni de post
negru printre troglodiţi, mă simt într-o formă
formidabilă , mă mînjilor!
O clipă i-a lunecat prin cuget amintirea
troglodiţilor, cum stă teau ei cu fruntea plecată ,
stane neclintite şi mute, în bă taia soarelui că lduţ,
aşteptîndu-şi soarta în bă tă tura unei scunde şi
calice primă rii rurale. Ion Stoica Ră uţoiu... Hîncu...
Pintea Forfotă ... Nici nu-i ştiuse pe aceştia din
urmă , cum vor fi ară tat la chip. Fantastic de unde
venea el! O lume care nu avea nimic a face cu
desfă tarea ochilor de aci, cu procesiunea
echipagiilor, cu fermecă toarele toalete ale
femeilor, cu larma de la celelalte mese. A admirat
altă trecă toare în rochie de-un albastru celest,
care i-a ră spuns privirii cu îmbietoare privire.
511
 — Mă ! se minună entuziast. De unde tot apar şi
apar şi apar? Bucureşti!... Chelner! Psst! Chelner,
alt rînd! Cu guler de general!... Trap!...

Paula Gorjan a scuturat jos pisoiul de Angora

încolă cit pe genunchi. Avea nevoie să -şi simtă
mişcă rile mai libere. A gesticulat scandalizată :
— Ma foi, non!1 Nu vă înţeleg! Ş i nu vă admit.
Comment donc?2... Ne-au devastat conacurile şi
pă -

1
Pe cuvîntul meu, nu!
2
Cum adică?
512
tulele. Ne-au omorît logofeţii... Au trecut ţara prin
foc şi pradă ... Guvernul ne ţine în manifeste şi
comunicate; iar voi staţi cu braţele încrucişate.
C’est renversant!1
— Ce putem face? se disculpă desabuzat
Bombo- nel Asan, netezindu-şi alene barba frizată
şi blondă , după moda pictorilor parizieni din
juneţea sa. Am semnat ca toată lumea memorii,
proteste... Ş i aşteptă m...
— Oh, la bonne blague!2... Memorii, proteste...
Cu aceasta v-ati achitat?... Aşteptaţi în dulce
reverie, să vă cadă despă gubirile din mila unui
regim care e preocupat deocamdată cum să -şi
justifice represiunea... I se pare c-a fost o
represiune prea energică !... Il est deséspérant de
constater que vous3, oameni inteligenţi, crema
unei generaţii briante de la Paris, vă resemnaţi şi
în asemenea momente la acest rol pasiv... Ah! les
hommes! Quels chameaux!4... În locul vostru, nu
mi-aş gă si linişte, pînă ce nu obţin satisfacţie... To-
tală ! Absolută ! Radicală !... V-aţi mişcat,
personal?...
Bombonel Asan, tolă nit pe braţul jilţului se
afundă mai adînc între teluri, pentru a dovedi că
din parte-i nici n-are intenţia să se mişte. Se
simţea foarte bine unde era.
A ră spuns zîmbind:
— S-a mişcat pentru mine Cocîrţ... Numai că de
cealaltă parte a baricadei!...
— Alons donc, mauvais plaisant!5 îl mustră
Paula Gorjan cu o încruntare între sprîncenele
îmbinate. Nu încerca să scapi cu glume insipide.

1
E nemaipomenit!
2
Ah, ce glumă bună!
3
E îngrozitor să constaţi că voi...
4
Ah! bărbaţii! Ce blegi!
5
Aida-de, glumeţ de prost-gust!
513
 — Je n’ai pas envie de plaisanter 1... Iau lucrurile
cum sînt. Ce-s de vină dacă odorul meu s-a simţit
cucerit de revendică rile proletare şi a gă sit de
cuviinţă să cutreiere satele, de unde l-au înhă ţat
jandarmii? Noroc că a scă pat ieftin... Stă acasă . Se
consideră martir... Poate regretă că n-a fost ars pe
rug...
— Observ că perzişti în a te deroba de la
ră spunsuri... Lasă -l pe Cocîrţ al tă u. La aşa
educaţie, aşa rezultat! I-ai aplicat corecţia pe care
o merită ? Pariez că nu! Cerea prea mare efort...
Nous en reparlerons2... Deocamdată spuneti-mi ce
intentionati efectiv?
Întrebarea nu se adresa numai lui Bombonel
Asan.
Viza şi pe ceilalţi de fată , vechea şi glorioasa sa
gardă de la Paris: Mihai Tă ut, Dincă Stoiculescu,
doctorul Radu Strigolniţa.
Toti au depus ceştile de ceai pe mescioare, cu
un simtă mînt dezagreabil de culpă .
Întîia oară după ră scoală se adunaseră din nou
în salonul Paulei Gorjan. Povestiseră ce li s-a
întîmplat la moşii, cît au fost pă gubiţi, pentru cîţi
ani vor fi siliţi să restrîngă bugetul viligiaturilor
în stră ină tate şi hibernă rilor pe Coasta de Azur.
Acum, vechea lor camaradă şi prietenă , îi lua la
refec, ca un jude de instrucţie, cu interogatorii
precise.
A ră spuns în numele tuturor, Dincă Stoiculescu,
împingîndu-şi manşetele şi pipă indu-şi nodul
cravatei, cu aceleaşi ticuri din juneţe, agravate de
vîrstă :
— Dragă Paula, în situaţia actuală e inutil să ne
agită m... Primează politicul! Cînd se va consolida
partidul, vom putea acţiona cu alt succes, din

1
Nu-mi arde de glume...
2
Mai vorbim noi de asta.
514
interiorul unei organizaţii cu prestigiu, cu
tradiţie, trecut, cadre...
— Très bien1 fu de acord Paula Gorjan. Ş i ca să
gră biţi această consolidare a partidului vostru, al
nostru, ce faceţi fiecare?...
— Aşteptă m... reveni la refrenul să u, Bombonel
Asan. Aşteptă m desfă şurarea evenimentelor...
Doctorul Radu Strigolniţa protestă , să rind de
pe
scaun atît de vehement încît era să ră stoarne
mes- cioara şi serviciul de ceai.
— Aştepţi tu! fă cu distincţie, clipind nervos din
ochi şi agitîndu-şi cutele adinci şi paralele pe
frunte, ca portativele muzicale. Ceilalţi, mai
încercă m şi altceva. Ne mişcă m!... Cel puţin eu!
Am luat parte la aproape toate tratativele de
culise! Am alergat! Am aplanat animozită ţile
unora şi altora! Pă strez contactul cu junimiştii, şi
cu ai noştri... Mi-am detracat sto- mahul la atîtea
mese, ceaiuri şi conciliabule...
— Ah! malheureux, va!...2 a surîs sarcastic Paula
Gorjan. Nu se poate spune că nu te-ai sacrificat...
Un adevă rat martir!... Cocîrţul de ceastă laltă parte
a baricadei!... Primul rezultat: un stomah detracat.
Dar celelalte rezultate?
— Nu vor întîrziă , dragă Polino. Renunţă la
ironia ta... Din nefericire, ne lovim mereu de
manoperile takiştilor... Pregă tesc ceva canaliile!
Stau la pîndă . Probabil pîndesc alegerile generale,
după cum captează în special electorii... Dac-ar fi
după mine, i-aş exclude pur şi simplu din partid!
O operaţie energică , de curaj! Ampută m ce e
gangrenat. Ne ră mîne organismul partidului
să nă tos, vechea clasă , a vechiilor proprietari de
moşii. Avem cu noi trecutul, tradiţia, istoria... Ai
însă cu cine vorbi? Timoraţi!... O somnolenţă în-

1
Foarte bine!
2
Vai, ce martir!
515
treruptă de scurte convulzii... Spune şi tu, Mihai,
care ai luat parte la cîteva discuţii...
Mihai Tă ut se trezi şi el dintr-o asemenea
somnolenţă , dar fă ră nici o convulzie, întrebînd
cleios:
— Ce să spun, Radule?...
— Spune ce impresie deplorabilă , ţi-au fă cut
cele patru-cinci dejunuri la care ai asistat, cînd
am încercat să -i scutur niţel pe Jean, pe Costel, pe
Georges, pe Eduard!... „Da-da! De acord... E nevoie
de o epuraţie!” Însă cînd e vorba să pună piciorul
în prag, in- voacă cele mai puerile pretexte. Sînt
din familia lui Bombonel... Aşteaptă desfă şurarea
evenimentelor.
— Toţi sîntem mai mult sau mai puţin din
familia lui Bombonel... rosti Mihai Tă ut, scuturind
scrumul ţigă rii şi contemplînd elegiac volutele de
fum. Să nu ne facem iluzii. Sîntem din familia lui.
— Ce familie? întrebă cu o placidă ironie
Bombonel Asan. Specifică ! Din familia mea ori din
a lui Cocîrţ?
— Din familia ta. A noastră .... O familie care se
termină . Ră scoalele acestea ţă ră neşti au fost
deocamdată înă buşite. Iar fiindcă au fost
înă buşite ne dau amă girea că ne-au lă sat la locul
nostru. Numai amă girea... Nu observaţi cum am
fost eliminaţi? Adică ne-am eliminat singuri. Alţii
au fă cut ră scoalele. Alţii le-au potolit. Noi le-am
suportat... Nu ştiu ce vor cîştiga ţă ranii. Pentru
moment, sigur, nimic! Pentru mai tîrziu, probabil
vagi şi mistificate amelioră ri de condiţie, pe
hîrtie, în legi... Dar pentru noi, asculta- ţi-mă bine,
aceste ră scoale au înseninat lovitura de graţie...
Mortală ... Descompunerea era în noi... A mai
gră bit-o şi o zguduire exterioară ... Nu vi se pare
ca a fost o verificare?... O verificare a instinctului
de conservare... Instinctul n-a ră spuns. Nu
ră spund nici reflexele de apă rare... Ce-am fă cut
toţi anul trecut? acum doi ani?... Discuţii şi
516
paradiscuţii! Ce facem acum, după ce-am trecut
printr-un examen mai sever decît şi-l închipuia
cineva? Discuţii şi paradiscuţii... Tratative,
conciliabule, vorbe, în loc să ne constituim un
partid al nostru, de luptă , de afirmare, care să se
declare onest al marii proprietă ţi, să -şi
întocmească un program ca atare, pe baza
principiului de clasă ... Dar mai sîntem o clasă ?...
Sîntem o lume care se declasează ...
— Laisse donc ces grands mots, Michel !1 îl în-
deamnă Paula Gorjan, ră sucindu-şi fă ptura
rotundă şi îndesată , între braţele fotoliului.
Rezervă -le pentru romanele tale, pe care n-ai să
le scrii niciodată . Se pare că nu-ţi aminteşti nimic
din cele ce vorbeam tot aici şi tot aşa adunaţi,
anul trecut, cînd se afla printre noi şi Dimitrie
Petreanu.
— Oh! pardon, je me rappele très bien!2... vorbi
Mihai Tă ut, dar fă ră a continua, fiindcă şi-a
amintit în aceeaşi vreme ştirea priză rită în ziare,
destpre moartea fostului camarad din anii
Parisului.
Paula Gorjan a ridicat şi ea ochii la cele două ta-
blouri din perete. Cel cu grenadierii lui Napoleon
sub falnicele lor cuşme şi cel cu retragerea în
Rusia.
Amîndouă îi aminteau cele două chipuri ale lui
Dimitrie Petreanu. Mai întîi puiul de ţă ran,
Dumitru Petrea Robului, cum sosise el într-o
toamnă , cu vasta lui că ciulă , din satul
Romanaţilor, să înveţe carte. Mai apoi, cum îi
apă ruse în vara trecută , cu obrazul palid şi cu
pieliţa tîmplelor stră vezie, slab, bolnav, istovit de-
o muncă şi de prejudecata îndatorinţelor sterile,
de pe atunci ză logit morţii. A oftat acestor
amintiri care erau şi ale copilă riei sale, şi ale

1
Lasă vorbele mari, Mihai!
2
Iertare, îmi reamintesc foarte bine.
517
tinereţii sale de la Paris; a întors ochii la ceilalţi
camarazi de atunci care-i pă reau încă mai morţi,
deşi în viaţă , deşi prezenţi.
A întrebat maşinal, tot cu gîndul la depă rtatele
suveniruri:
— Ce spuneai, Michel?
— Nu mai are nici o însemnă tate ce spuneam,
Po- lino... Mă gîndeam la Dimitrie... Cel puţin acela
a sperat ceva, a vrut ceva, a fă cut ceva... Era şi el,
în fond, de cealaltă parte a baricadei, ceva mai
conştient şi mai perseverent decît Cocîrţ Asan,
deşi în altă manieră . A vrut ceva, a fă cut ceva...
Puţin, prea puţin faţă de pregă tirea şi însuşirile
lui... dar ceva... Poate că era prea singur... Poate că
ar fi avut nevoie şi de noi, pentru cele ce ar mai fi
voit el să facă fiindcă tot ce-ar fi fă cut, ne-ar fi
folosit şi nouă , chiar dacă n-o voia. Da, da! Sigur
este că mai ales noi, noi am fi avut nevoie de
dînsul, să ne stimuleze, într-o existenţă
consacrată neantului, silindu-ne să ne tră im mai
ono-
rabil ultimile zile, să facem şi noi ceva, să facem
mă car agricultură mai rezonabilă pe moşiile
noastre... Sait-on jamais!...1 Poate avea el dreptate.
E adevă rat însă că nu prea era un om comod. Il
était de la race des hommes de devoir; c’est une
race terrible!2... Stupid că trebuie să aştepţi
moartea oamenilor, chiar a prietenilor din
tinereţe, pentru a le acorda ceea ce nu le-ai
acordat în viată ...
— Eşti sinistru! constată Dincă Stoiculescu.
— Toti sîntem siniştri...
Mihai Tă ut a privit întocmai ca Paula Gorjan, la
fiecare, pe rînd, mă surînd şi el treptata
descompunere de pe figurile foştilor camarazi ai
glorioasei generaţii de la Paris.

1
Poţi să ştii!...
2
Era din speţa oamenilor datoriei, o speţă teribilă!
518
 Urmau toti soarta clasei lor. Erau morţi înainte
de a muri.
Ş i încă o dată se hotă rî să aştearnă pe hîrtie
romanul acestei lumi care va dispare pentru
totdeauna, aşa cum se plă smuieşte extraordinar
de limpede sub chelia-i genială , de unde se va
volatiliza însă fă ră urme, peste-un ceas.
Nu mai avea ce spune.
Se pregă teau să plece, cînd a fă cut erupţie Jack
Medoveanu.
Au ştiut că e el după zbîrnîitul violent al
soneriei, după paşii apă saţi, rapizi, din vestibul. A
intrat, urmat de valetul care purta în braţe un
enorm mă nunchi de liliac alb. Iar îndată toti s-au
simţit electrizaţi, treziţi din somnolenţă ,
ridicîndu-se şi dregîndu-şi glasurile.
Cu acelaşi pas gră bit s-a îndreptat la fotoliul
Paulei Gorjan, i-a să rutat mîna gră sulie cu o
juvenilă graţie, a împă rţit strîngeri energice de
palmă şi maliţioase complimente, după nă ravul
să u:
— Ces vieilles badernes!1... Ce v-a adunat pe
toţi? Consult medical? Bonjour, Bombonel!
Complètement
gâteax hein?2 Idealul împlinit!... Bonjour, toi, Mi-
chel!3... Ţ i-am vă zut romanul în vitrină ... Romanul
pe care ai să -l scrii tu o dată şi o dată ! Era o
aglomeraţie, ca la Ciobanu, la ora aperitivelor...
Pa, Radule!... Citesc pe portativul de pe frunte,
Marşul partidului conservator, unit, unic şi
triumfal... Bigre!4 Ce cravată de îngheţată de
fistici, dragă Dincă ! C’est noui5, cum numai tu ştii
să le denişezi! Unde-ai gă sit acest superb costum
violet, pe care l-ar invidia Bargy?
1
Hodorogii ăştia bătrîni!
2
Ramolit complet? da?
3
Bună ziua şi ţie Mihai!
4
Drace!
5
Nemaipomenit
519
 El purta un costum de ţară , cenuşiu, cu mici pă -
trate albastre, şifonat, pră fuit, dar care îl prindea
turnat ca tot ce punea pe dînsul.
Se scuză , întorcîndu-se spre Paula Gorjan:
— Sînt în halul acesta, ma petite, fiindcă vin
direct de la Medoveni. Liliacul e de-acolo, din
parc... Imaginează -ţi că habar n-aveam!... Liliac
bă tut, de Persia. Splendid, nu?... Ce parfum! Quelle
fraîcheur!1... De ce mă priveşti aşa?
— Nimic. Te privesc în noua fază . Vous êtes
bucolique, mon cher Jack!2... Aud că împă rţeşti
moşia la ţă ranii care te-au devastat...
— Nu moşia... Moşiile... La fiecare, am constituit
obşti ţă ră neşti; jumă tate o dau lor în arendă
provizorie, jumă tate o lucrez eu... Pînă ce se va
gă si o modalitate să poată fi împroprietă riţi
definitiv... Vă d că taci...
— Il faut laisser les maniaques à leurs manies !...
— Est-ce pour moi, que tu dis cela?
— Toujours malin, toi!3 Evident că pentru tine o
spun. Cu o melancolică indulgenţă . Toi, tu es trop
in-
telligent. Quand on est si intelligent que ça c’est
exactement comme si on était bête 4... Nu mă
surprinde că ai ajuns la această ultimă bravadă a
bunului-simţ. Nu ne sunprinde pe nimeni.
Constată cum toţi te contemplă în extaz!...
Toţi se retră seseră însă strategic, în fotoliile lor
comode, prevă zînd că discuţia alunecă pe-o pantă
primejdioasă .
— De dînşii vorbeşti? întrebă Jack Medoveanu,
contemplîndu-i şi el prin geamul monoclului.
1
Ce prospeţime!
2
Eşti bucolic, dragul meu Jack!
3
  — Maniacii trebuie lăsaţi la maniile lor.
— O spui pentru mine?
— Deştept ca întotdeauna!
4
Prea eşti inteligent. Cînd e cineva atît de inteligent, e aidoma
ca şi cum ar fi prost...
520
Extaz numeşti aceasta? Vraiment ma petite, tu
exagères!1... Uită -te la dînşii!... Candoarea în
persoană . C’est beau, l’innocence, hein?2... Inocenţa
cu duhul, bineînţeles!
— Ne sois pas méchant, Jack…3 îşi apă ră demni-
tatea Dincă Stoiculescu.
— Je ne cherche pas à l’être…4 Mai ales cu tine...
Constat! De ce să rişi din baie?
— Il n’est pas’question de moi...5 De noi toţi... Ce
ţi-am fă cut?
— Tocmai! Nu mi-aţi fă cut nimic. Nici mie. Nici
nimă nui. Nici vouă mă car, nu vă faceţi nimic. Dar
aceasta mă exasperează !... Paulino, iartă -mă că
trebuie să ţi-i execut aici, în salonul tă u...
— Allez, allez bondissez! J’aime bien te voir bon-
dir... Te voilà encore dans une de tes sautes
d’humeur! Allez!6...
— Ce faceţi, vă întreb? La ce-a servit această
ră scoală ?... Proteste, nu e aşa? Memorii, nu e aşa?
Aţi vă zut numai interesele voastre lezate.
Strică ciuni şi pagube, care v-au dezorganizat
bugetul pe cîtiva ani...
Dar v-aţi gîndit şi la cei care au pus mîna pe
secure, pentru ce-au pus-o?... Il faudrait savoir se
mètre à la place des autres... 7 În locul lor m-am
pus, după cum pînă ieri eram în locul vostru. Les
révoltés deviennent fous, et les résignés idiots… 8 M-
am pus în locul lor. Ş i nu pentru dînşii, numai.
Pentru mine. Pentru pacea mea, am ajuns la
soluţia că trebuie să -mi amintesc şi de dînşii, de
1
Zău micuţa mea, exagerezi!
2
E frumoasă inocenţa, nu?
3
Nu fi răutăcios, Jack..
4
Nu caut să fiu...
5
Nu-i vorba de mine...
6
Haide, războieşte-te! Îmi place grozav să te văd războindu-te...
eşti iar într-unul din momentele tale proaste. Dă-i drumul!
7
Trebuie să ştii să te pui în locul altora...
8
Revoltaţii devin nebuni şi resemnaţii idioţi...
521
ţă ranii de pe moşiile mele, pe care i-am ignorat...
Mi-am fă cut un examen de conştiinţă . J’ai mené
une vilaine vie. J’ai eu tort. Les fautes se sont
accumullées. Je veux mener une vie plus nette. J’ai
décidé de changer d’existence1... Ş i ca proprietar
de pă mînt, am crezut că logic e să încep această
schimbare de existenţă , restaurînd raporturi
normale cu lucră torii de pă mînt... E straniu că din
cele cîteva mii de proprietari mai mari sau mai
mici, după toată ră scoala care ar fi trebuit să ne
dea altfel de gîndit, nu ca vouă , numai eu şi Lily
Demetriadis, une grue2, am ajuns la ideea să
acordă m şi ţă ranilor un drept al lor, la pă mînt...
— Evidemment — ricană Paula Gorjan — une
grue exceptionelle, n’est ce pas?... Elles le sont
toutes!...3
— În orice caz, s-a dovedit mai umană decît
multe foarte distinse doamne, mari proprietare
din casta noastră .
— Tordant! voilà qui est du dernier galant...4
— Cu aceasta n-ai înlă turat realitatea, dragă
Po- lino! Realitatea ră mîne aşa cum e bine s-o
privim în faţă ... Il faut bien reconnaître que nous
ne sommes

1
Am dus o viaţă păcătoasă... Am greşit. Greşelile s-au adunat.
Vreau să duc o viaţă mai curată. M-am hotărît să-mi schimb
felul de trai.
2
O tîrfă
3
Desigur, o tîrfă excepţională, nu? Toate sînt aşa...
4
Să mori de ris! Ce hal de galanterie...
522
tous qu’ égoïsme et lâcheté! 1... Ce-am fă cut toţi,
cînd ne-am aflat la guvern? Ce facem acum, cînd
ne-a zguduit de gulerul scrobit la Londra,
ră zvră tirea ţă ranilor de pe moşiile noastre?
— Aceasta îi întrebam şi eu, pe aceşti vechi
prieteni...
— Ş i?...
— Ş i au tă cut, cum tac şi acum.
— Pardon! protestă Radu Strigolniţa.
Paula Gorjan a rectificat, cu perfidă
obiectivitate:
— Adică au spus ceva. Anume că asistă ca
spectatori — cu excepţia prea activului nostru
Radu! — că asistă la reorganizarea partidului.
Aşteaptă ... Cu ideea reorganiză rii, sînt de acord.
Cu aşteptarea, nu!... Aci, avem speranţa în tine,
Jack, să iei ca totdeauna iniţiativa şi să -i
dezmorţeşti... Vă d că m-am înşelat... În loc de
iniţiative, iai exemple de la Cocîrţ, odorul lui
Bombonel. Il n’y a rien à faire2... Degringolezi,
mon cher Jack!... E o lege a naturii...
— Eşti exasperantă , Polino!
— Tot eu?
— Tot tu!... Partide? Partid?... Tot la aceasta vă
întoarceţi? Nu vedeţi mai departe?... Pentru noi,
proprietarii de pă mînt, dacă mai avem drept la o
speranţă , nu de la pă mînt şi de la oamenii
pă mîntului e natural să ne vină o primenire
salubră ?... Ne cunoaştem moşiile? Spune, Michel,
Crivenii tă i, combien d’hectares?
— Combien d’hectares? Je n-ai aucune idée3...
— Vezi? Toţi la fel... Ne cunoaştem moşiile? Nu!
Cunoaştem ţă ranii care le lucrează ? Nu!... Am co-
borît noi vreodată printre-dînşii? Nu!... Nici eu n-
1
Trebuie să recunoaştem că nu sîntem toţi decît egoism şi
laşitate!
2
Nu-i nimic de făcut.
3
Cîte hectare?
— Cîte hectare? N-am idee.
523
am fă cut-o şi o regret. Nu fiindcă i-aş vedea
cumva ca în pastelurile siropoase ale lui Vasile
Alecsandri... Nu fiindcă m-a convertit cumva o
literatură de doine şi de caval! Nici doctrinele pe
care le-a luat Cocîrţ în gît şi în orice caz îi stau mai
bine decît osînza lui Bombonel! Dar în locul unei
gloate anonime, în locul unei abstracţii statistice,
descopă r oameni. Înapoiaţi, simpli, aspri, cu uri,
cu pă cate, dar tonici... Mai tonici decît
manechinele umplute cu tă rîţe de lemn, printre
care ne-am pierdut noi viaţa. Pe aceşti ţă rani,
dacă i-am fi ajutat... Dacă i-am fi ajutat, ne-ar fi
ajutat şi ei să ne gă sim o raţiune a existenţei...
Paula Gorjan l-a întrerupt, după ce aruncase o
privire la ceasul de aur pus pe perniţă de pluş,
ceasul care a fost al lui Neagu Gorjan, ucis de
ţă rani pentru ale lor ră fuieli cu mult înainte de
ră zvră tirile acelui an.
— Ţ ă ranii? încetează , te rog!... Să ajută m aceste
termite care treptat vor devora marea
proprietate şi să ne gră bim astfel sfîrşitul?...
Vorbeşti exact ca acei bă trîn boiernaş de prin
Moldova, socrul lui Dimitrie Petreanu, senatorul
Cumpă tă , care după cum aud a plă tit destul de
scump slă biciunea lui pentru ţă rani. Ţ ă ranii!...
Ţ ă ranii... Încetează ! Să cedă m la pretenţiile lor?
Cela, jamais!1 Să admit nebunia ta nouă , care
mîine îţi va trece ca atîtea altele şi pe care poi-
mîine o vei regreta-o mai amar decît toate
celelalte?... Ma foi, non, mon cher Jack! Parce que
c’est la maladie même dont nous sommes en train
de mourir que tu nous proposes comme remède 2...
Te-ai fă cut tolstoian de ultima oră ? Ş i de ce nu-ţi
laşi barbă încaltea ca el? Ş i de ce nu te-apuci să -ţi
pingeleşti cizmele ca el, ca să fii consecvent? Le
aştept şi pe acestea, fiindcă şi acestea te vor ajuta
1
Asta, niciodată!
2
Pe cuvîntul meu, nu, dragă Jack! Pentru că tu ne propui drept
remediu însăşi boala din pricina căreia sîntem pe ducă.
524
să revii la realitate, deşteptat de simţul
ridicolului, scumpul meu tolstoian... Din partea
mea, care n-am pierdut niciodată simţul realită ţii
şi al ridicolului, din partea mea, aci, din
fotoliul în care mă vezi, am instituit pentru
amîndouă moşiile, din Vlaşca şi din Romanaţi, un
regim de trei ori mai drastic decît cel de pînă anul
trecut. Eu sînt consecventă , dragă Jack!... Destul
să strîng mîna de-aici, din fotoliul, meu, ca să
ră spundă strîngerea acolo, la indivizii care au
ucis, au devastat, ne pîn- desc să le mai vină o
dată rîndul...
Pumnul mic, gră suliu şi brun, a strîns un că tuş
nevă zut, ca să arate cum ră spîndea el de la
distanţă într-o mai neîndurată cetluire a foştilor
ră zvră tiţi.
Tot aşa cum în alt capă t de ţară , o mînă slă bă -
noagă , osoasă , de pe marginea mormîntului, se
încleştase bîţîind cu ultima drojdie de vlagă să
ameninţe şi îşi ţinuse fă gă duiala:
— Mă mînt?... Mă mînt?... Am să le ară t eu lor
mă mînt!...

Învierea Mîntuitorului în acea primă vară a

atîtor morţi fă ră înviere, că dea în ziua de 22
aprilie. Iar a doua zi de Paşte, se nimerea a fi şi
pomenirea sfîn- tului martir Gheorghe, patronul
lui Iordache Cumpă tă , stă pînul Zapodiei.
Dar la Zapodia au lipsit ospetele de datină . Nu
s-a mai înfiinţat jivalania să umple casele,
cerdacurile, livada, de larmă .
Să rbă torile au trecut pustii. Feciorii Cumpă tă
mocnind prin odă i. Elvira închisă în iatacul să u.
Argaţii îşi micşorau glasul, voroveau între
dînşii oricind aveau a striga la un buhă iaş bolînd.
525
Slujni- cile pă şeau în vîrful degetelor. Stă pînii în
straiele lor cernite, au ră mas singuri, ceasuri
întregi, în pridvorul cerdacului cu viţă de la casa
cea veche, bă trî- nească . În zilele de lucru, îi
prindeau îndatorinţele care n-aşteaptă .
Să rbă torile erau însă un nesfîrşit chin.
Stă teau amîndoi în straiele lor negre, de
moarte, privind cu ochii uscaţi la depă rtă rile
unduioase, sub lumina dureros de dulce a
soarelui de april.
Din cînd în cînd, Iordache Cumpă tă punea
palma lui lată şi puternică , de uriaş, să mîngîie
mîna puţintică a tovară şei de totdeauna. N-aveau
nevoie să -şi spună nimic. Toate în viaţa lor au fost
spuse.
Un pisic cenuşiu s-a prelins de-a lungul
cerdacului. A înă lţat ochiî să -i cerceteze pe
amîndoi. A prins a toarce şi a se freca alintat de
piciorul scaunului; a dat cu lă buţa catifelată , a
joacă , în canaful negru al şiragului de mă tă nii.
Amîndoi au gîndit la celă lalt pisic, din vara tre-
cută , care nici nu apucase a că pă ta un nume şi a
fost ucis de nă prazna grindinei, tîrît de puhoaie,
ca să ră mînă un stîrv urît cu dinţişorii rînjiţi la
soare, cînd s-a arcuit curcubeul pe cerul din nou
limpede. Ş i amîndoi s-au gîndit cu nă buşit oftat
(ca să nu-l audă celă lalt), amîndoi s-au gîndit fă ră
nevoia s-o spună , că toate pe lume au poate şi un
tainic semn, nu numai înfă ţişarea lor dinafară . De
pe atunci, pisicul cel nevinovat şi zdrobit de
nedreapta urgie a puterilor de sus, amintea că în
asemenea dezlă nţuiri de stihii, victimele par
dinadins alese printre cele mai fă ră de prihană
fă pturi.
Poate ca să le cheme mai devreme la cer şi să le
cruţe de celelalte mai viclene ucideri, treptate, din
această mîhnită vale a plîngerii, cum li se pă rea
lor acum viaţa şi lumea.

526
 „Buniţo, te hrog... Cînd mă laşi mata să mă duc
şi eu cu moş Toader la iaz?...”
Ochii că utau dureroşi spre iazul cu luciul rînd
jocuri de oglinzi în soare. Înverzise stuful.
Înverzise papura. Zburda oblic un stol de raţe
să lbatice.
Toate erau cum au fost.
Adierile legă nau în ră sfirată plutire miros
amă rui de mă lin înflorit, scuturau scoicile
stră vezii şi roze ale florilor de mă r.
Deasupra livezilor şi caselor, pă rul cel bă trîn şi
să lbatec, monarhul Zapodiei, se ză rea de departe
ca un stîlp alb şi fantastic, uriaş, de ză padă . Fulgii
florilor spulberate de zefir ajungeau pînă în
drum, în cîmp, în marginea lanurilor, risipindu-se
într-o amă - gelnică ninsoare.
Toate erau cum au fost în orice primă vară alta.
„Buniţo... Hră spunde-mi mata, te hrog, de ce-i
spune pă hrului din Zapodia, pă hrul suspinelor?...
L-am vă zut pe Adrian pe bancă şi nu suspina de
loc...”
Mîinile slabe, tremură toare, pră firau boabele
mă - tă niilor de chihlimbar, într-un picur arar şi
mat, nu- mă rînd curgerea clipelor în veşnicie:
una... două ... trei... patru...
„Buniţo, nu spune mata: scuhrt!... Ascultă -mă
mata şi pe mine! Schrie lui tati că nu ne mai dai
voie să plecă m de-aici... Eu vhreau să hră mînem
la Zapodia... Nu-i asa, maman că hră mînem la
Zapodia?”
E o veşnicie îndă ră t. O veşnicie înainte. Picurul
boabelor de chihlimbar numă ră clipele dintre
cele două veşnicii: şapte... opt... nouă ...

527
 Pe ţă rmul iazului, pe poteca moale de iarbă ,
Adrian că lca încet sub să lcii, cu ochii în pă mînt,
că utînd urmele paşilor de anul trecut.
Numai dînşii, el şi Smă ndiţa, dintre copiii Olgă i
Petreanu, au fost aduşi vremelnic aici, pînă ce se
ispră vesc anume prozaice orînduieli ale
mutatului în casa închiriată la Iaşi: reparaţii,
zugră veli, scutură tură ... Olga Petreanu a ră mas
acolo, cu ceilalţi copii, îngră mă diţi în două camere
la Maria şi Iancu Stamate, pentru a supraveghea
şi zori treburile în tristele sale robiri de vă duvă
cu şapte orfani.
Smă ndiţa e undeva, în vreun iatac din casa cea
mare şi pustie.
A lă sat-o în hă inuţele ei mohorîte, de orfană ,
cu- treierînd de colo-colo să -şi afle un culcuş
pentru pă puşa bolnavă pe care a îmbră cat-o şi pe
dînsa în rochiţă de doliu. Nici o primejdie însă că
va mai pleca peste cîmpuri şi ponoare, să ajungă
în Ceylan, la arborele să dit de prinţesa
Sanghamitta, pentru a aprinde o candelă şi a se
ruga în genunchi întru mîn- tuirea celor
ameninţaţi de moarte. Nu mai crede nici în
îndurarea arborelui sfînt, nici în prinţesa Sangha-
mitta. Nu mai crede în minuni şi nici în basme.
Ceva a murit pretimpuriu în ea.
Adrian la aceasta gîndeşte şi încă la multe,
apro- piindu-se de locul unde a stat anul trecut,
într-o dimineaţă cînd încă nu ră să rise soarele şi l-
a aşteptat pe un trunchi de ră chită , cu bă rbia în
palmă , într-o poză lamartiniană . Acolo unde mai
tîrziu l-au surprins Irinel Mă gură , Smă ndiţa,
Dodel Stamate şi Toader Gliga într-o ridicolă
postură : zvîrlind cu pietre în broaştele iazului cu
vechea lui copilă rească îndemînare de neîntrecut
ochitor.
Strana de salcie scorburoasă îl aştepta cu cre-
dinţă .

528
 S-a aşezat şi a lă sat toate mîhnirile să -l
cuprindă , cu toate amintirile de anul trecut.
De pe umă rul hainei, suflarea umedă dinspre
lac, i-a smuls şi a fluturat o nojiţă de floare albă .
De floare din pă rul Zapodiei. De sub acel arbore
centenar al Zapodiei venea. A stat acolo, unde a
îngropat el în ţă rînă , la ră dă cină , o mă nuşă să racă
de şcolă riţă , cu vîrful degetelor destră mat şi
ţesut, în- credinţînd-o pă mîntului la un sfîrşit de
vacanţă , s-o pă streze cu taina-i cu tot pînă la
sfîrşitul sfîrşitu- rilor.
De acolo venea, cu hotă rîrile mari întă rite. Tot
ce a fost fă gă duit el lîngă un mormînt, acum o
lună şi ceva, va îndeplini prisoselnic, pentru cel
din mormînt, pentru dînsul, pentru Irinel. Nici o
îndoială că aşa va fi! A şi început să se
pregă tească . Lucrează , citeşte,
desenează ; va dovedi-o deocamdată la examenul
sfîrşitului de an. Mă car că algebra, fire-ar să lie ea
de algebră !...
Ca să alunge neplă cuta amintire a algebrei,
Adrian a ră sucit o ţigară din becternasul vă muit
după tradiţie prin cutiile Smarandei Cumpă tă , a
aprins şi a ră mas cu ochii la tremurata undă a
iazului.
Se jucau doi cufundari, depă rtîndu-se, fă cînd
tumbe, dispă rînd şi apă rînd, la dreapta, la stînga,
parcă în jurul unei nevă zute înotă toare.
Dacă într-adevă r, Dochiţa, fata cea genată şi cu
ochii verzi, de la Prigoreni, s-a înecat în iazul de
acolo, cum umblă vorba prin sat, atunci moartea
cu o crudă alegere îşi mai urmă reşte prada!
Ucide, mai ales, tocmai prin ceea ce într-o fiinţă
însemna un mai divin şi gratuit har al vieţii. Parcă
dinadins se înverşunează . Parcă dinadins nu iartă
tot ce-i în afară de comuna mă sură toare. Fata
care înota ca o fantastă ştimă a apelor în
elementul ei, apele au înghiţit-o. Ada, cu mîinile ei
prelungi, albe, transparente, care concentrau
529
toată lumina dîntr-o încă pere asupra lor şi care
numai cînd palpitau pe clapele clavirului o mai
înviau din resemnata-i abandonare; Ada prin ele
şi-a gă sit înfricoşata, odioasa moarte. Asupra lor
s-au nă pustit duhurile beznei. Iar Mariana,
miruită cu acelaşi har precoce şi în afară de
rînduiala comună ; ea care era poate sortită să
aducă neamului Cumpă tă o stră lucire dincolo de
perisabilul destin al unor stă pînitori de pă mînturi
şi nimic altceva; copila cu neliniştitoare fă gă duieli
de mare pianistă , de mare compozitoare, viitoare
celebritate — asupra ei şi prin aceasta, prin cîntul
clavirului, a chemat asupra-i aceleaşi oarbe
nă prazne ale morţii. S-ar spune că o lege
biologică nu tolerează excepţii. Le extermină .
Ţ ine ca viaţa să se pă streze într-un fă gaş mijlociu
şi cuminte, fiindcă speciile prin numă rul cel mare
şi anonim durează , nu prin nepermise abateri...

530
 După ce şi-a zbicit ochii umeziţi de lacrimi la
amintirea Adei şi Marianei, tîlmă cindu-le cu
biologice verdicte teribila lor soartă — Adrian a
descoperit şi în aceasta, încă o mai fermă
susţinere în hotă ririle sale. Nu numai pentru el şi
pentru pă rintele să u, nu numai pentru Irinel, dar
pentru acest leagă n al Zapodiei, avea el datoria să
le prelungească memoria peste timp, cînd se va
pomeni în enciclopedii, că în obîrşia lor a ră să rit
un mare biolog, poate un mare pictor, poate un
mare poet. Încă anume ce? biolog? pictor?
scriitor? anume ce, tot nu era decis! Timpul va
alege.
Timpul e cu el. Se întinde înainte ca toate ză rile
acestea deschise şi luminoase, chiar după atîtea
vifore cîte-au trecut.
Adrian a aprins a doua ţigară , şi a privit împre-
jur cu sufletul clă tit de mîhniri, primenit de încre-
derea într-un stră luce viitor.
Cu tresă ltare de bucurie a ză rit un om vechi al
acestor locuri şi al copilă riei sale.
Se apropia Toader Gliga, pe sub ră chiţi, urmat
de o copilă care se ţinea după el ca un mînz.
— Mă gîndeam eu că am să te gă sesc aicea, co-
naşu Andrian!... fă cu unchiaşul, în loc de bun
gă sit. Cum vezi mata, tă te te-aşteptau la locu lor...
Se întoarse spre copila care s-a oprit la distanţă
şi stă tea cu un deget la gură .
Era o copilă stră ină , smeadă , cu ochii negri şi cu
un smoc scurt şi urît de pă r, legat în vîrful creşte-
tului cu o cordeluţă roşie.
Purta straiul obştesc din partea locului. Că mă -
şuică de inişor cu fluturi, o catrinţă de trei palme,
brîuşor învrîstat negru şi roşu. Toate curate,
miniaturale şi noi-nouţe.
Dar Adrian, care cunoştea toată suflarea satului
de la mic la mare, n-o mai vă zuse niciodată .
Toader Gliga gră i că tre ea cu prietenie, ară tînd
cu mîna spre moară :
531
 — Acolo-i moara, dac-ai vă zut tu moară la viaţa
ta! Mergi şi spune lui Neculai moraru să se înfiin-
tă ze la curte pentru porunci.
Copilita se codea.
— Ce stai? o execută Toader Gliga. Nu pricepi
romîneasca noastră ? Ia-o la chicior!...
— Mi-e c-or fi cîini, nene Toadere.
— N-avea grijă , că nu dau cîinii la tine! Ţ ine-o
vargă di-aicea şi apă ră -te, că de aparat ştiţi a vă
apă ra!... rosti tot stropşit, rupînd o creangă din
salcie şi trecind-o prin pumnul strîns s-o cură ţe
de frunze. Hai, ră pegior! Să n-o încerc pe
schinarea ta!
— Pă i dă ce s-o-ncerci pă spinarea mea?... se
sumeţi fata. Că nu fă cui nimic ră u, nene Toadere...
— Nu fă cuşi? îi imită scîrbit graiul Toader
Gliga. Piei din ochii mei!
Copila s-a dus cu crenguţa în mînă , prea subţire
şi slabă apă rare pentru o potaie de ză vozi.
Adrian privea nedumerit la această nouă faţă a
lui Toader Gliga, care în viaţa lui încă nu se ră stise
la un copil.
Moşneagul a clă tinat din cap:
— Ai auzit-o... Nu fă cui nimic!... Nene Toadere!...
Ce-am mai ajuns să mai vă d şi să mai aud la bă trî-
neţele mele...
— Dar ce-i cu dînsa? Şi de ce-o prigoneşti aşa
de amarnic, Toadere?
I-a venit rîndul unchiaşulur să se minuneze cu
grozavă oţă rală :
— Se vede că mata nu ştii nica, conaşu An-
drian?... Aista-i puiul de scorchie, pe care s-o gă sît
conu Iordache s-o ducă de la Tîrnauca şi s-o
pripă - şască aicea, la Zapodia noastră ... Ai vă zut
mata? O înţolit-o... Cică s-o mai deie şi la carte...
Te mai pomeneşti c-o şi-nză strează !... În loc să -i
sucească gîtu, că pe lîngă altele, după cît am
înţă les, mai este şi odrasla unuia din cei care-or
pus mîna pe topoare şi nu s-or dat înapoi de la
532
varsare de sînge nevinovat!... Aiasta o gă sit s-o
facă , boieru nostru!...
— Poate că -i ceva foarte creştinesc, moş Toa-
dere... a spus Adrian, deşi cu oarecare îndoiaiă .
— Creştinesc?... Că acu era să zic eu una di cele
creştineşti, Doamne iartă -mă !... Dară dînşii de-
acolo, tatu-su, mă -sa, tot neamu lor, creştini ai lui
Dumnezeu fost-au dînşii cînd fă cut-au ce-or
fă cut?... Mă mai apucase anu trecut mila de dînşii,
ca un moşneag prost ce sînt!... Numa să vezi mata
cum să uită la dînsa tă ţi di la curte, argaţi, slugi,
copchii!... Numa asta s-o vezi şi n-ai mai zice
nimica... Oamenii simt!... Ca la altă dihanie se uită ,
aşa nu poate s-o vadă nimenea în ochi...
Adrian se înduioşă :
— Atunci îi plîng soarta...
— Lasă mata, conaşu Andrian, n-o mai plînge
pe dînsa, că ai altele şi pe alţii de plîns.
S-a cinchit pe-un ciot de ră dă cină , a privit o
vreme în tă cere la ostrovul unde-au naufragiat
anul trecut Mariana, cu Pufuleţ Popazu şi cu
Ţ urlui, plodul potcovarului.
A glă suit c-un oftat:
— Cine-ar fi crezut, anu trecut, în vară , cînd stă -
teai mata aicea cu duduiţa Irinel şi c-o codiţă a
jivalaniei de la curte, Doamne şi iar Doamne, zic,
cine ar fi crezut cîte ne mai aşteptau pe tă ţi?... Ş i
cui să -i treacă prin minte, că asupra celor mai
nevinovate fă pturi de la Zapodia avea a s-abate
cea mai nedreaptă moarte?
Moşneagul jivalaniei de la Zapodia a mai oftat o
dată . A împins cu opinca un pui de broască din
iarbă , trimiţîndu-l la locul lui, în baltă .
A tras apoi cu urechea spre moară , unde
izbucnise o cumplită ză pă ială de dulă i şi unde s-a
auzit îndată glas subţire de copil.
Din pornirea dintîi a inimii s-a mişcat să se
ridice şi să se repeadă într-acolo, dar a tras pasul
înapoi: Las’că nu-i strică , dac-o încolţesc ză vozii o
533
leacă !... Să -nveţe că nici Zapodia nu-i sat fă ră
cîini... Sare el

534
Neculai s-o scoată din gura lor, dacă se-ngroaşă
treaba!
Într-adevă r, pe dată a suduit vocea groasă a lui
Neculai moraru şi cîinii s-au potolit.
Toader Gliga s-a întors la cele ce-i stă teau lui pe
inimă :
— Îţi mai aduci mata aminte, coriaşu
Andrian?... Anu trecut, că te-am întîlnit eu pe
mata mai întîi la iarmarocu ceal mare din
Bucureşti, de-i zîcea Ispozîţîe, unde-o stropşit
coana Smă ră ndiţa un fel de ghină rar cu musteţile
cît caieru... Amarnic l-o mai stropşit!... Îţi aduci
mata aminte cîte minunile pă mîntu- lui de pe
lume?... Ţ i-am spus eu matale atuncea că nu era a
bună ! Pre se gîmfase lumea de bielşug şi pre se
trufise de mai fă cuse şi turn pîn’ la cer, ca turnu
lui Vavel... Pe urmă , cînd am mă rs noi la cealalalt
iarmaroc, de-a nostru, mai pe-aproape, la Că liman
de Adormirea Maicii Precista, nu ţi-am spus
matale care vorbe le-am auzit de la un creştin din
Ţ ara de sus, ţinutu Botuşă ni?... Spunea el acel om
că de pe atuncea începuse a umbla ceava pe la
dînşii, că să ţă s morţii lor de nu-şi află hodină , şi
că pe la a treia strajă a cucoşilor, îi chiamă pe cei
vii să purceadă a-şi cere dreptatea lor... Asta o
spunea acel om şi adivarate s-or dovedit ele a fi...
Mai pui la îndoială , conaşu Andrian?
— Unde vezi asta, moş Toadere? Nu le-am auzit
eu nurnai de la dumneata, atunci. Le-am mai auzit
mai pe urmă , astă -iarnă ... De două ori, în două
case, din două sate... O dată de la un ţă ran din
Stă nişoara, cînd ne-am întroienit în drum spre
Că liman... Ş i în aceeaşi noapte, de la altul, într-o
casă care n-am s-o uit niciodată ...
Amintirile, amîndouă , l-au stră bă tut pe Adrian
cu un fior, din noaptea cu vifore a iernii trecute.
Că ci erau încă vii. Ş i nu erau dintr-acele care să se
şteargă din cuget. Casa lui Alecu Faraon, cel cu
mîinile mîncate de pecingini, cu ară tă rile lui din
535
vis, cînd se zvîrcolea să mîntuie cu catastifele
Satanei... Ce se va

536
fi întîmpiat cu oamenii acelei case? Cu cele şapte
fete nă ltuţe şi ruşinate de aiureala pă rintelui
lor?... Mai apoi să laşul iobagului de pe una din
moşiile lui Jack Medoveanu; noaptea nesfîrşită cu
viscolul urlînd în geamuri şi cu straniile fă pturi în
pielea de oaie întoarsă pe dos... Ce se va fi întîm-
piat cu oamenii acelui să laş?...
Toţi, din cufundarea lor în beznă , nă dă jduiau
atunci spre minunea vestită de morţii lor vechi,
care cutreierau nopţile să -i cheme la ridicarea
pentru a lor nouă dreptate. Ce s-a întîmplat cu
dînşii, cu toţii, de pretutindeni?
Moşneagul Zapodiei alungă o gîză cu mîna şi
vorbi, ca şi cum ar fi ră spuns la întrebă rile sale,
deşi nu le rostise:
— Adivă rate au fost să mnele... Dară cu strîmbă -
tate fosta să fie împlinirea lor! Cum s-or ridicat
tă ţi, aşa or că zut tă ţi la pă mînt. Încă mai la fund
de cum erau...
„Să-i ierte Dumnezeu pentru cîtă muncă de robi
au muncit, pentru ce trai de dobitoace nenorocite
au dus, pentru cîtă înşelare au suferit...” — îşi
aminti Adrian, prohodul scris în foaia de la
începutul primă verii şi citit cu Ş tefă nucă Pandrea
într-o chilioară de gazdă şcolă rească . Un sughiţ
de plîns i-a înecat suflarea, nu atît pentru acei
ţă rani, cît pentru tovară şul şi prietenul hră pit şi
acela de moarte în nă - praznicul iureş din mart.
Numai morţii îl împresurau; numai amintirea
morţilor.
S-a uitat spre luciul iazului, ţinînd latul palmei
straşină la sprîncene din partea soarelui, pentru
ca unchiaşul să creadă că -şi fereşte ochii de
lumină , nu că -şi ascunde copilă reştile lacrimi.
Toader Gliga se uită şi dînsul spre iaz, unde cei
doi cufundari se întorceau înotînd acuma agale,
cu trena a două unghiuri tremurate de vă lurele în
urma lor.

537
 A urmat a istorisi, tot cele ce-i stă teau pe
sufletul tagmei sale:
— Numai cîte-am vă zut noi, aicea, conaşu An-
drian, de giur-împregiurul Zapodiei! Îl strînge
conu Iordache pe Conu Damian, acasă , la adă post
şi la mîngîiere, după ce-o trecut buntu ră scoalei la
Dă r- mă neşti... O strînge pe coana Elencu de la
Vlă diţa, că intrase despletită pe poartă , că lare,
parcă scă pase din mîna tatarilor... Care le-a fost
grija cei dintîi, cînd s-or vă zut scă paţi de
primejdie? Duşi au fost, mai-mai fă ră să zică
mulţă mesc şi vă las să nă toşi!... Duşi au fost, să s-
ascundă de bună tatea de inimă a lui conu
Iordache, ca s-ajungă mai ră pegior la ră zbună rile
lor, neşovă ind a da porunci pentru a se ridica
viaţă de om... Iaca la ce-i bună bună tatea unuia ca
conu Iordache al nostru!... Se întoarce împotriva
celor care o meritau, bună tatea. Mata le-ai ştiut
acestea?
— Parte le-am ştiut... murmură Adrian. Parte
acum le aflu.
— Ai să mai afli mata multe, conaşu Andrian...
Unii au plă tit cu viaţa, ca Ion care era fratele lui
Simion Vatavu de la curte. Alţii au să intre la ocnă ,
ca un sarac cu duhul de Dă nilă Cuţui din Dă rmă -
neşti, şi ca un să rman de Alecu Faraon din Stă ni-
şoara... Ş i cîţi alţii, conaşu Andrian!... Vai de su-
fletul şi de mama lor! Iară celor care n-au intrat în
ocnă şi n-au plă tit cu viaţa, ce le ră mîne a face
acuma?... S-aştepte iar să mnele pe care le-or
apuca copchiii şi nepoţii lor, că aşa scrie se vede
la cartea să mnelor. Cînd îi ajunge cuţitul la os pe
cei care ţin ţara asta în spinarea lor, stă scris să se
ridice şi poporîmea ogoarelor pentru dreptatea
ei... Acuma se chiamă că au dat greş. S-o mîntuit!
Dară morţii din acest an, peste altă scurgere de
vreme, s-or ridica dînşii să cutreiere satele şi să le
ridice iară , ca să mai încerce o dată cu mai mult
noroc. Apoi, conaşu Andrian, ţi-oi face eu matale
538
o socoteală ! S-or tot aduna dînşii, aşa, morţi cu
morţi, pînă ce-or mobe- leza dînşii o oaste mai
mare ca aceea a viilor ş-atun- cea, fă ră de cît tot
au să biruiască ...
Ascultînd, Adrian se uita peste apă şi timp,
lă sînd cuvintele unchiaşului să urzească ele acea
pă relnică imagine a morţilor care o dată şi o dată ,
vor alcă tui o oaste mai tare decît cea a viilor,
acum trimeasă la vatră . Toader Gliga i-a că utat în
ochi.
L-a gă sit prea neguros pentru vîrsta lui şi a
zîm- bit cu mîhnire în barba-i colilie:
— Lasă , nu te mai întrista mata, conaşu
Andrian! Că asta n-avem s-o mai vedem!... Adică
eu n-am s-o mai vă d, că atuncea oi fi demult oale
şi ulcele. Iară mata, îi fi atuncea la bă trîneţele
mele de-acuma şi poate-i mai fi şi ministru dintre
cei mari şi tari. Că nu degeaba eşti firioru unui
profesă r ca conu Dimitrie, Dumnezeu să -l ierte, că
dînsu din tagma noastră era şi cu tagma noastră
suferea... Numai c-aşa! Ca să dai atuncea ordine
de-acolo, de sus, pentru dreptatea tagmei noastre,
fă ră să mai fie nevoie de ră scoale şi de vă rsare de
sînge... Ai să -ţi aduci mata aminte de unu Toader
Gliga, moşneagul de la Zapodia... Ş i parcă te-aud
eu de-acolo, din groapa me, zicînd: Ia să fac eu
cum spunea acel Toader Gliga! Să faci o dreptate
pentru tagma lor după legea inimei pe care o ai şi
a avut-o pă rintele matale, nu după legea legilor
de pe hîrtie, că aceea s-o ară tat a fi numai o
mă sluire a dreptă ţii celei drepte...
Toader Gliga s-a ridicat în picioare de pe ciotul
de ră dă cină , uitîndu-se spre moară , pe poteca
unde anul trecut se apropia Dochiţa cu floarea de
garofiţă roşie în pă r:
— Iaca îmi vine şi nepoata de pripas, cu care m-
a potcovit conu Iordache!... Te-oi lă sa în pace să
mai ră mîi mata singur-singurel aicea, conaşu
Andrian, ca să -ţi mai aduci aminte cu jă le de
539
lumea care-o fost anu trecut... Că acea lume, n-o
vă d eu a se mai întoarce!...
A schimbat îndată de grai, schimonosind hîtru
vorba stră inei de pripas, şi întrebînd-o:

540
 — Ei, fuseşi? Spuseşi? Te-au încolţită ră clinii?
Copila din celă lalt capă t al ţă rii a clă tinat numai
din cap, da! da! fă ră glas, cu ochii în lacrimi, sim-
ţindu-se cît de stră ină şi de duşmă nită era ea în
lumea de aici.
Moşneagul Zapodiei i-a pus palma bă tă torită pe
smocul urît de pă r cu cordeluţă roşie, sucind-o cu
faţa în sus spre el şi cercetînd-o în ochi, deodată
îm- blînzit şi deodată intrat în firea sa veche:
— Ian te uită , minunea minunilor!... Ş tii să şi
plîngi, bre Oano?... Asta-i ceva nou la o iuşcă şi
criţă ca tine... Şterge-ţi lacrîmele şi hai! gînganie,
cu moşu!... Hai, că om face pace pe drum!...

541
542
 Epilog

543
544
 1

În anul 1937, într-o dimineaţă de mai, tînă rul

deputat şi stră lucitul lider al majorită ţii, Costel
Andrieşescu, s-a abă tut pe la prietenul să u
Nicuşor Vîlcu, ministrul, ca să -i ceară un serviciu
delicat şi confidenţial.
Nicuşor Vîlcu a suspendat audienţele.
A examinat dosarul şi a ascultat explicaţiile cu
luare-aminte, fiindcă serviciul cu pricina era şi de
ordin politic, nu numai personal. Se împlineau
patru ani de guvernare. Se apropiau alegerile
generale. Complicaţii destule la orizont.
Un timp a meditat mozolind nervos capă tul
ţigă rii şi scă rpinîndu-se perplex după ureche cu
coada stiloului, într-un tic pe care Costel
Andrieşescu îl cunoştea prea bine.
În sfîrşit a spus:
— S-a fă cut! Am omul tă u...
Ş i îndată a apă sat pe unul din nenumă ratele bu-
toane ale biroului. Cînd şeful de cabinet a intrat
cu mutra aferată şi mieroasă de nou Dinu
Pă turică al veacului, ministrul nici n-a ridicat
ochii din dosar, mormă ind cu ţigara în colţul
gurii:
545
— Să se prezinte Petreanu de la Cadastru!

546
 — Petreanu? De la Cadastru?
— Da! Adrian Petreanu de la Cadastru! Constat
că -mi cunosc eu mai bine decît voi personalul
ministerului. Hai! Hai, repede!...
Ră maşi din nou singuri, Costel Andrieşescu
simţi de datoria sa să sublinieze încă o dată
caracterul cu totul discret al anchetei de care
avea el nevoie:
— Înţelegi, dragă Nicuşor? Date din surse ofi-
ciale, deci certe, fă ră caracter oficial. Ş i mai ales
fă ră să prindă nimeni de veste...
— Tocmai! Ţ i-am spus că am gă sit omul tă u. Nu
trimit un funcţionar superior, inspector etetera...
Îi cunosc prea bine! Sînt acrit de dînşii. Mai ales
acum. Trag pehlivanii cu ochiul şi la guvernul
care-ar putea să vină ... Trimite bă dia un
funcţionar oarecare, obscur, să zicem într-un
concediu, să se plimbe cincisprezece zile...
— Om sigur?...
— Tot ce poate fi mai sigur. Idealul
funcţionarului automatizat.
— Atunci un imbecil, care n-are să înţeleagă ni-
mic şi are să piardă timpul.
Nicuşor Vîlcu se pră vă lă pe spă tarul fotoliului,
privindu-şi prietenul ceva mai june, cu un început
de scandalizare:
— Ce dumnezeu, Costel? Mă cunoşti de ieri, de-
alaltă ieri?... N-ai mai învă ţat pînă acum că în ma-
terie de oameni am un fler care încă n-a dat
greş?... Îţi imaginezi că am inventat un individ
tras la sorţi din statele de serviciu ale
ministerului?...
— Nu, dar...
— Fă ră nu, şi fă ră dar... Să -ti rezum, ca să te
liniştesc... Am fost coleg de facultate cu acest Pe-
treanu... June cu promisiuni ca atîţia alţii...
Adună ri studenţeşti, publicaţii studenţeşti... Scria,
vorbea, se agita... Bă iat cu viitor! Unul din sutele
de bă ieţi cu viitor ai Rornîniei mici de ieri, despre
547
care nu se mai pomeneşte nimic în Romînia mare
de azi... Aşa era acest Petreanu pe-atunci. Nepot
de mare proprietar şi

548
de senator de colegiul I, de pe undeva, de prin
ţinutul Neamţului. Fiu de intelectual sută -n sută ,
orfanul unui profesoraş cu înalte studii în stră ină -
tate, dar care se înfundase prin nu ştiu ce
vă gă ună de provincie, în loc să -şi facă şi el o
carieră mai cură ţică şi mai rentabilă :
Universitate, Academie, politică eţetera... Romînie
mică ; orizonturi mici — ce vrei? Nu plă cinta
noastră de Romînia mare de acum, din care ne
veni rîndul să ne înfruptă m cu toţii: na şi ţie! na şi
mie! să ne-ajungă tuturora!...
Nicuşor Vîlcu, ministrul, s-a oprit o clipă să ne-
cheze un hohot de rîs, fiindcă această apologie a
Romîniei mari nu era lipsită de un anume tîlc şi
fiindcă între patru ochi el adoptase metoda
aluziilor cinice, cordiale, complice, fă ră perdea.
Amîndoi se înfruptaseră cu vîrf şi îndesat din
plă cinta Romîniei mari, într-o afacere recentă în
care-şi împă rţiseră profitul pe din două : na şi ţie!
na şi mie!... Aşa că vorbea în cea mai deplină
cunoştinţă de cauză .
Celă lalt, mai june, Costel Andrieşescu, liderul
de viitor al majorită ţii, privi într-o parte cu
oarecare stînjenire. Ş i formulă :
— Ei, ei, n-o fi fiind chiar aşa, Romînia noastră ,
dragă Nicuşor! Plă cintă ... Plă cinta Romîniei mari!
întrebuinţezi exact termenii vulgari ai opoziţiei,
cînd ne ia la rost, de la tribuna Camerei!...
— Exact termenii vulgari pe care-i
întrebuinţă m şi noi, şi eu, şi tu, cînd ne află m în
opoziţie!... necheză un nou hohot de rîs ministrul,
amuzat foarte de pudoarea feciorelnică a
prietenului mai june. Ce să ne mai ascundem
după deget? Cum e Tanda, aşa şi Manda!... Ne
facem trebuşoarele în pace şi onor bă tîndu-ne cu
pumnii în piept pentru Romînia noastră mare.
Cum o fă ceau tot aşa şi predecesorii noştri, din
Romînia lor mică !... Numai că erau mai puţini şi
aparţineau unei singure categorii, moşieri,
549
proprietari, instrumentele lor. Ş i numai că aveau
un orizont şi un cîmp de acţiune mai redus...
Acum, noi
operă m pe cont mai mult sau mai puţin propriu,
cu votul universal şi cu rezerva unor cazdravane
la spate! Ce orizonturi largi! Ce cîmp vast de ac-
ţiune!
— Revină la subiect! îl îndemnă din ce în ce mai
stingherit, Costel Andrieşescu. Ce boală ai tu să te
ponegreşti singur!
— Ca s-o iau înaintea altora! Le iau piuitul!...
explică ministrul, nechezînd al treilea hohot de
rîs.
Apoi scuturîndu-şi scrumul ţigă rii, reluă firul:
— Bine, revin la subiect!... Deci, pe urmă , l-am
pierdut din ochi pe acest Petreanu. Îl descopă r
aici... Dintr-o simplă întîmplare, într-o zi,
prezintat cu un dosar... Trebuie să recunosc că nu
m-a plictisit niciodată să ceară ceva, n-a fă cut uz
de amiciţia din trecut, n-a trimis pe nimeni cu
bileţele... O notă bună de discreţie, modestie...
Într-o zi de toane generoase, m-am şi gîndit să -l
împing mai sus. M-apucă şi pe mine
sentimentalismul din cînd în cînd!... Am cerut
cazierul. Nimic de fă cut!... Funcţionar exemplar...
Studii neterminate!... Ră mas la anul trei, în ajunul
licenţei. Deci condamnat la modestie şi la
discreţie pentru eternitate... M-am oprit la el în
cazul de faţă , fiindcă nu e un imbecil şi fiindcă
după cîte îmi amintesc e tocmai de origină din
regiunea care te interesează ... Cunoaşte locurile,
poate şi oamenii. Va fi fericit să se plimbe două
să ptă mîni pe socoteala ministerului... Cu leafa pe
care o are, nu cred că i se întîmplă prea des, să
treacă de Chitila.
Ministrul s-a ridicat în capul oaselor pe
speteaza fotoliului şi a luat înfă ţişarea lui
îndeobşte severă şi autoritară cînd au sunat
bă tă ile în uşă .
550
 — Intră !...
Iară şi n-a ridicat ochii din foile dosarului.
— Să tră iţi, domnule ministru! rosti respectuos
Adrian Petreanu de la Cadastru, oprindu-se la un
pas de prag.
— Bună ziua, Petreanule. Apropie-te!...
Nicuşor Vîlcu i-a oferit mîna.
Pentru Adrian Petreanu de la Cadastru, o
onoare la care nu se aştepta. Înainte de a o
întinde deci pe a sa, a tras repede cu palma pe
pulpana hainei s-o şteargă de sudoare. Pe urmă a
aşteptat, cu că lcîile lipite, în faţa biroului.
Din fotoliul lateral unde stă tea ră sturnat picior
peste picior, Costel Andrieşescu l-a examinat
rapid din tă lpi pînă -n creştet, prin plasa fumului
de ţigară . Impresie aşa şi aşa!... Chelie, faţă stocită
de expresie, un început de burtă pe care ar numi-
o „burtă de om să rac”, fiindcă e mai mult o
balonare a abdomenului, pe picioare subţiri, sub
piept costeliv. Haine lă lîi, fă ră o culoare definitivă ,
dar îngrijit periate. Că maşă cu gulerul curat, dar
cu piepţii ţîrîiţi, cravata destră mată . Ş i atitudinea
aceasta atonă , amorfă , de inferior în faţa
superiorului suprem, cu gîtul lungit şi cu palmele
la cusă tura pantalonilor! În fine! Vîlcu nu se
înşelase niciodată asupra oamenilor; trebuia să i-
o recunoască .
— Cum merge serviciul la Cadastrul vostru?
interogă ministrul.
— De, domnule ministru!... Relativ bine...
Domnul ministru a zîmbit ironic:
— Relativ?... Aplicaţi cadastrului teoria lui Ein-
stein?
Adrian Petreanu de la Cadastru, a zîmbit şi ei,
dar absolut fă ră nici o convingere şi fă ră nici o
nuanţă , nici ironic, nici neironic, nedumerit unde
voia să ajungă ministrul.
— Ce-ai spune să te trimit la o plimbare,
Petrea- nule?...
551
 — Dar, domnule ministru, nu înţeleg?... Vă rog
să ...
Nicuşor Vîlcu a izbucnit de astă dată în rîs
franş, scuturînd a doua ţigară pe capacul port-
ţigaretului şi aprinzînd-o de la cealaltă :
— Nu mă ruga nimic! Ce fă cuşi mutra aceasta
tîmpit speriată ?... Vreau să te trimit la o plimbare,
nu la plimbare...
Lui Adrian Petreanu de la Cadastru i-a venit
inima la loc.
A spus cu precipitată recunoştinţă :
— Sînt la ordinele dumneavoastră , domnule
ministru.
— Te cred!... Că de asta eşti unde eşti şi eu sînt
unde sînt!... Aud?
— N-am spus nimic, domnule ministru.
— Ascultă , Petreanule! fă cu brusc familiar mi-
nistrul, pe un ton care ştergea distanţele, după
tactica sa de a alterna duşuri calde şi reci, pînă ce
fă cea din om un mototol. Ascultă !... Te-am chemat
ca ministru, din locul de unde sînt, dar te-am
chemat şi ca altceva... Ca fost coleg. Mă , eu nu le
uit toate!... Ş i ca un fost coleg, cu încrederea pe
care o acord fostului meu coleg Adrian Petreanu
de atunci, subliniez, de atunci, vreau să -ţi dau o
misiune cu totul confidenţială . Înţelegi? De
încredere absolută ! Ş i de discreţie absolută !
Înţelegi?
— Înţeleg perfect, domnule ministru.
— O misiune, pe care n-o dau nimă nui altuia
din minister, fiindcă pe nimeni altul nu-l gă sesc la
înă lţime... Numai pe tine te consider capabil să
corespunzi la această încredere!... Dacă mai ţiu
bine minte, erai de origină din Neamţ, Că liman,
Iaşi, aşa ceva...
— Aş putea spune din tustrele ţinuturile,
domnule ministru!... vorbi Adrian Petreanu cu o
însufleţire şi cu o scurtă luminare de ochi, pe care
nu i-a observat-o nici ministrul, nici deputatul
552
tolă nit picior peste picior. Copilă ria, adolescenţa,
întîia tinereţe, acolo le-am tră it domnule
ministru. Familia mea era foarte numeroasă , încît
eram legat de tustrele judeţele.
— Perfect! Şi de cînd n-ai mai că lcat în această
regiune?
— De multă vreme, domnule ministru. Opt,
nouă ani...

553
 — Mai puţin perfect! Cînd eram student, după
cum te-am cunoscut, pă reai mai puţin sedentar...
Sufereai chiar de o frenezie ambulatorie...
— Viaţa, domnule ministru. Greută ţi. Soţie,
copii...
— Să lă să m acestea! le îndepă rtă ministrul,
fiindcă nu-l interesau. Uite despre ce e vorba! Te
ştiam că erai bă iat deştept. Sper că ai ră mas şi, ca
atare, sper că înţelegi repede. Mai întîi să te
prezint prietenului meu, domnul deputat
Andrieşescu...
Adrian Petreanu s-a înclinat de mijloc:
— Vă cunosc după nume, domnule deputat.
După discursuri... Foarte onorat...
— Toate încep cu onoratul şi sfîrşesc cu onora-
riile!... filozofă cu o sceptică experienţă ministrul,
ridicîndu-se de pe scaunul să u şi înconjurînd
biroul, ca să -l bată pe umă r cordial. Hai! Hai...
Treceţi în celă lalt cabinet şi discutaţi în fond
chestia. Iată dosarul!... Cînd terminaţi, treci pe la
mine, Petrea- nule, să recapitulă m şi să -ţi dau
cîteva indicaţii. Pregă teşti o cerere de concediu...
Dacă ieşi bine cu toată chestia, te-ai învîrtit şi de
un concediu, ca primă ... Cheltuielile le primeşti
direct de la mine. Te asigur că n-o să ai a te
plînge... Hai! Hai!...
— Am onoare să vă salut, domnule ministru.

Toată noaptea, în tren, Adrian Petreanu s-a

zbuciumat în somn întrerupt, torturat de unul şi
acelaşi vis lugubru.
Cît timp îşi fă cuse pregă tirile de plecare, l-a agi-
tat numai un amestec de neră bdare cu totul
nepotrivită vîrstei, în care surveneau mereu, o
sumedenie de meschine socoteli... Îl încînta să
revadă locurile pe unde nu s-a mai întors de zece
554
ani — acum calculase exact — nu era de
dispreţuit însă nici generozitatea

555
ministrului, care i-a evaluat la triplu cheltuielile
de drum. Misiunea lui confidenţială are să se
soldeze cu o sumă bunişoară : o arvună la croitor
pentru un costum de vară , o rezervă neprevă zută
şi providenţială pentru viligiatura soţiei şi a
copiilor, la Pucioasa.
Îşi ticluise de zor bagajele în geamandanul de
fibră care imita cu aproximaţie pielea, de altfel
pielea unui animal de orice clasificaţie zoologică ,
constată el cu un vag zîmbet, în amintirea vagă a
aspiraţiilor sale de altă dată , de a se pregă ti
pentru o carieră de mare biolog. Iar în ră stimpul
acestor precipitate pregă tiri, ră spundea mereu
agasat şi monosilabic la întrebă rile Amaliei,
intrigată de asemenea precipitat voiaj, că ci
pentru întîia oară , după ani şi ani, mai constata şi
ce distanţă enormă se află între dînşii, ce
pră pastie fă ră fund. Niciodată nu-i mă rturisise
ceva din aspiraţiile lui de odinioară , pentru tot-
deauna moarte şi îngropate.
Pe urmă , cînd se bă rbierea, că ci numai atunci
îşi mai privea el faţa în oglindă , ca dintr-o ceaţă
foarte îndepă rtată , sub chipul lui de astă zi,
suprapus, i-a tremurat o clipă celă lalt chip, pentru
totdeauna dispă rut, al copilului şi adolescentului
de la Zapodia.
A ră mas cu maşina de ras suspendată în mînă ,
ca la apariţia unui spectru. A suflat pe oglinda
aburită , a şters-o cu dosul palmei şi a continuat.
N-ar putea spune: calm — că ci a izbutit să -şi
sîngereze de două ori obrazul, ceea ce cu un
aparat de ras garantat pe care-l foloseşte de şapte
ani, înseamnă oricum un record. Mai tîrziu, şi-a
dat seamă că era mai degrabă un simptom.
Fiindcă tot ce l-a asaltat cu nebuloase amintiri, cu
vă lmă şag de tristeţi, de nostalgii şi de gînduri în
faţa oglinzii, s-a prelucrat peste noapte în visurile
tortură toare din tren. Poate şi pentru că a mîncat
pe fugă , înfulicînd cu ochii la ceas, înainte de
556
plecare, mîncă rile chiloase pe care le prepară
totdeauna Amalia; încă un etern subiect de
dispute conjugale.
Pînă ce-a adormit, a simţit sosul rînced pe gît.
L-a încercat şi ficatul. L-a muncit şi setea.
Dacă nu se zgîrcea şi dacă reţinea un pat la va-
gonul de dormit, cel puţin îşi petrecea noaptea
orizontal, cel puţin încerca să citească , cel puţin
putea comanda o butelie de apă minerală de la
gheaţă . Dar şi-a pus în gînd să facă economii
meschine, ca toată viaţa lui de-acum; iar aceste
economii meschine se ră zbunau. Era dreptul lor.
De cînd n-a mai voiajat el cu vagonul de dormit?...
Opt ani, nouă ... De cînd s-au nă scut Emanoil şi
Smă ndiţa...
Acum, în memoria Zapodiei, mă car copiii şi-i
boteza cu nume de acolo. Dar şi Manole al să u şi
Smă ndiţa lui, ca şi ceilalţi copii mai mari, Ghi şi
Mariana, semă nau cu Amalia. Anemici, fă ră
culoare, cu gîturî de struţ şi urechi dezbîrnate...
Din faşă , clienţi predestinaţi bă ilor Pucioasa. Ar fi,
după cum pretinde medicul, mai potrivit să -i ducă
la mare. Ce preţuri de speculă , însă , la mare! O
lună la mare pentru o familie ca a lui, echivalează
cu o aventură bugetară . Cu o catastrofă
bugetară !...
Intorcîndu-se pe celă lalt cot, cu ochii acoperiţi
de poalele pardesiului atîrnat în cui, Adrian
Petreanu de la Cadastru a aţipit iară şi în icnelile
vagonului, evadînd din lumea mizerabilelor sale
griji de toată ziua şi îndată intrînd într-o lume
încă mai sinistră , a visului care se repetă de cînd a
plecat din Gara de Nord.
Acelaşi vis, într-acelaşi chip început şi sfîrşit. Se
fă cea la toboganul Expoziţiei Jubiliare din anul
1906. În uniformă şi cu şapca de licean pe-o
sprînceană , stă tea jos, pe-o bancă ; ală turi moş
Toader Gliga de la Zapodia. Stă teau şi se veseleau
de zvîrcolirile mucaliţilor care lunecau pe
557
să niuşul de lemn, să ltau berbeceşte la fiecare nod
şi clempă neau comic din cap la hopuri.
Toader Gliga rîdea, împingîndu-şi ceaunaşul
pă lă riei de pîslă pe ceafă :
— Avan mai vin boierii la vale, conaşu An-
drian!... Unul după altul... La rînd, ca la moară , mă i
tată , mă i!...
Iar cînd el se întorcea să -i spună că nu-s boieri,
ci numai nişte mahalagii de soi prost din clientela
de vulgare desfă tă ri pentru gloată a Expoziţiei
Jubiliare, deodată observa că într-adevă r, veneau
la vale clempă nind din cap berbeceşte, toate
rubedeniile din neamul Cumpă tă şi toţi oamenii
vremii de-atunci. Toţi! Iordache Cumpă tă şi
Smaranda Cumpă tă , Iancu Stamate, Neculai
Popazu, pă rintele să u Dimitrie Petreanu, Elena
Casimir, Petruş, Octav Udrea, Tă ut, toţi se
pră vă leau în amestec de vîrstă şi de rosturile în
care-au tră it, să ltau, se ciocneau, să reau zvîrliţi la
nodurile să niuşului de lemn — şi toţi aveau cranii
de morţi, gă vane negre în ţestele albe de os, dinţi
clă nţă nind în rîs, şiraguri de schelete
îmbrîncindu-se în iureş la vale.
Adrian Petreanu de la Cadastru, s-a trezit (a
cîtea oară ?) din chinuitul somn şi vis.
A dat la o parte cortina pardesiului şi a ră mas
în lumina albă strie a becului, cu palmele pe
genunchi, gîndind în vis, la vremurile acelui vis, la
el.
Ceilalţi tovară şi de compartiment dormeau cu
sforă ituri patetice, horcă ind, în poziţii de
asasinaţi. Dormeau zgomotos, dar cel puţin îl
lă sau singur cu ale sale gînduri şi amintiri. Visul
acela îl mai torturase odată cînd era copilandru.
Vis aproape identic. Ce bine, ce clar îşi aminteşte
acum! Era în prima să p- tă mînă după ce s-a întors
el la Că liman, de la Expoziţia Jubiliară , şcolar
provincial uluit de splendoarea capitalei, de-
atunci, a tramvaielor cu cai, a echi- pagiilor şi a
558
junilor cuceritori ca Toto Sarandà cu mustaţa în
sfîrc, panama cu boruri ră sucite pe-o coastă ,
monoclu în şnur. Extraordinar ce aidoma se poate
repeta un vis după treizeci şi unu de ani! Numai
că atunci n-avea nici un sens, în afară poate de al
presimţirilor.
Pe cînd acum, toţi cei de-acolo, din iureşul
sinistru şi grotesc al toboganului, sînt într-adevă r
numai

559
cranii şi schelete, morţi risipiţi pretutindeni de-a
lungul şi de-a latul ţă rii, în cine ştie ce
morminte!... Sfîrşită era acea lume. Sfîrşită şi
Zapodia. Sfîrşiţi toţi. Şi neamul stă pînitorilor de
mari latifundii era sfîrşit şi preschimbat într-o
altă plă madă , cu petrolişti, cu industriaşi şi
proprietari de mine, de întreprinderi forestiere,
de întreprinderi bancare. Din cei de-atunci, au
mai ră mas doar cîţiva supravieţuitori, ca
exemplare ultime din speciile pe cale de stingere,
pă strate în rezervele parcurilor naţionale. Numai
pe Jack Medoveanu îl mai ză reşte cîteodată cînd
se întoarce de la minister, trecînd pe Calea
Victoriei spre Şosea, în plimbare igienică de
aproape octogenar, pă şind ţeapă n, în jacheta
demodată , cu vesta de pichet, cu ghetre albe şi cu
monoclul atîrnat în panglică lată .
Trecă torii întorc capul zîmbind după dînsul,
dactilografele şuie îi pufnesc de rîs în nas. El se
depă rtează fantomal, stră in de lumea din juru-i,
mai singur în Bucureştii anului 1937, decît un om
descins din altă planetă ... E aproape stins neamul
marilor stă - pînitori de pă mînturi de-atunci, care
tră iau numai din veniturile moşiilor şi îşi evaluau
drepturile la cîrma ţă rii după întinderile lor de
pă mînt. Dar s-au ivit alţii, de-o mai recentă
provenienţă , cu toate exproprierile şi legile. Nu
mai stă pînesc întinderi atît de vaste. Dar tot
stă pînesc. Nu mai exploatează exclusiv braţele
pă lmaşilor. Exploatează braţele muncitorilor din
fabrici şi mine, exploatează voturi. Pă lmaşii
ră sculaţi ai anului 1907, au porţiuni din
pă mînturile cele mai sterpe şi mai netrebnice,
fă ră nevoia unei alte ră zvră tiri, numai din calculul
dibă celilor politice de după ră zboiul din anii 1916
—1918, înainte de a se împlini jumă tatea de veac
a legendei, cînd se scoală morţii lor să cutreiere
satele şi să -i ridice pe cei vii pentru a-şi cere
dreptatea lor. N-a mai fost nevoie. După ră zboiul
560
cel mare de-atunci, în Romînia cea mare a
domnului ministru Nicuşor Vîlcu şi a soţilor să i, a
plouat cu legi pentru conversiuni, cîte şi cîte!

Numai că legile şi mă sură torile au fost într-

asemenea chip meşteşugite, încît dreptatea şi
fericirea lucră torilor de ogoare fiinţează mai mult
pe hîrtie. Aceasta o cunoaşte prea bine un slujbaş
de la Cadastru, ca Adrian Petreanu.
A ieşit pe culoar şi a aprins o ţigară .
Se lumina de ziuă . A aşteptat să se deschidă va-
gonul restaurant, într-o fericire strict, animală ,
să -şi încă lzească stomahul coclit cu un ceai
fierbinte, fiindcă din nou îl încerca ficatul.
Dintr-o staţie de cîmp, cu un ceas înainte de
Că liman, s-au urcat doi pasageri sosiţi la gară cu
un automobil imens, sclipitor, în soarele
dimineţii. Doi moşieri, mai degrabă doi petrolişti,
că ci acum ţinuturile din preajma Că limanului
erau sfredelite de sonde.
Cînd s-au instalat însă la masa de-ală turi,
zvîrlind neglijent în plasă trusele mici de
marochin şi scoţîn- du-şi mă nuşile, Adrian
Petreanu a recunoscut pe unul dintre dînşii.
După fotografiile din ziare, Ion Daniel
Cuţundra, faimos debater parlamentar, publicist
stră lucit şi activ om de afaceri, director al ziarului
oficios pe care-l tipă rea partidul cel nou, de-o
violentă opoziţie, rupt din grupul partidului aflat
la putere. Era duşman de moarte cu ministrul
Nicuşor Vîlcu şi cu Costel Andrieşescu liderul
majorită ţii, cum prea ades se întîmplă între mai
toţi foştii prieteni şi foştii tovară şi de luptă .
Iar în ancheta minuţioasă şi confidenţială cu
care se afla încredinţat Adrian Petreanu de la
Cadastru, exista şi un capitol rezervat atît
întreprinderilor sale din această , regiune, cît şi
manoperilor sale politice, fiindcă se bucura de o

561
popularitate crescîndă şi se dovedise pentru
guvern un adversar extrem de primejdios.
Aceasta nu l-a împiedicat însă pe Adrian
Petreanu să admire dezinvoltura din gesturi şi
vorba lui Ion Daniel Cuţundra, figura simpatică şi
energică , tînă ră ,
costumul distins de voiaj, autoritatea cu care co-
manda chelnerilor, trimiţîndu-i cu ceaiul că lduţ şi
tulbure îndă ră t, cerînd să -i prepare altul, special.
— Sînteţi o cîrciumă pe roate! a rostit cu o
schimă scîrbită a buzei de jos. Cîrciumă , ceaină rie,
ospă tă rie, nu restaurant...
Apoi a revenit la discuţie cu tovară şul de că lă -
torie:
— Dragul meu, chestia ţă ră nească pentru
moment trebuie s-o evită m, fiindcă e
irezolvabilă ... Putem s-o speculă m electoraliceşte
la alegerile generale care se apropie. Să ne
angajă m în ea? Inutil şi riscant!... Lasă -i pe ţă rani,
că au să se descurce singuri...
— Nu prea sînt de acord, Jean Daniel! se împo-
trivi interlocutorul. Ţ ă ranii sînt o forţă electorală
pe care o scă pă m din mînă noi, cum au scă pat-o şi
idioţii de la guvern... Gravitează spre partidele
extremiste.
— Graviteze să nă toşi! înţelege că nu ne putem
angaja într-o problemă fă ră soluţie. Sîntem ţara
cu cea mai mare densitate de populaţie agricolă
din Europa...
— Sans blague!... a zîmbit neîncreză tor
tovară şul lui Ion Daniel Cuţundra, picurîndu-şi
rom în ceai. Uită -te pe fereastră , la cîmpurile în
pîrloagă !... E loc pentru de două ori populaţia de
agricultori a ţă rii.
— Eterna eroare, dragul meu! Folosiţi datele
statistice, fă ră să citiţi în ele. Nu procentul
importă , ci repartiţia populaţiei pe categoria
urbani şi rurali!... Noi avem peste optzeci de
locuitori pe kilometrul pă trat de pă mînt
562
cultivabil. Germania n-are nici cincizeci.
Danemarca, ţară mereu invocată ca exemplu de
agricultură model, nici treizeci şi cinci de
lucră tori de pă mînt pe kilometrul pă trat... Sîntem
ţară de rurali cu populaţia înră dă cinată stupid la
aşa zisa „glie ţă ră nească ”, iar pă mîntul nu este de
gumă . Cei care se încă pă tînează a ră mîne la plug,
suporte să nă toşi consecinţele unei fatalită ţi... Cu
asemenea densitate agricolă , nici o minune nu
poate rezolva
chestia ţă ră nească . Noroc că presiunea
demografică de la sate, se temperează automat
prin procentul de mortalitate infantilă . Natura e
mai deşteaptă ca noi! Poartă ea grijă să menţină
un echilibrul...
— Concluzia?
— Concluzia să -i lă să m pînă ce nevoia îi va sili
pe ceilalţi, proaspetele contingente, să migreze la
oraşe, ca să devină lucră tori de uzină , mici
meseriaşi, mai ştiu eu ce...
— Adică o proletarizare?
— Faci literatură , dragul meu! Aceasta s-o
rezervă m pentru manifestele electorale. Acolo e
altceva!... Îi tragem cu „Noi vrem pă mînt!” ca pe
vremea lui Coşbuc.
Ion Daniel Cuţundra a zîmbit şi a început a
despă turi vraful ziarelor de dimineaţă , cumpă rate
de chelner dintr-o gară . Adrian Petreanu de la
Cadastru a ră mas în ungherul să u, privind pe
geam cu emoţie la apropierea locurilor din
preajma Că limanului, atît de cunoscute şi atît de
schimbate.

— Adrian!
— Manole!
563
 Unchiul şi nepotul s-au îmbră ţişat în stradă şi
s-au depă rtat un pas unul de altul să se
examineze.
Rezultatul nu era prea reconfortant. Manole
Cumpă tă că pă tase şi el „burtă de om să rac”, avea
tră să turile pă stoase, mari, devastate, ca un actor
naufragiat în turnee provinciale. Reverurile
hainei cafenii decorate cu pete de diferite
dimensiuni şi forme. O pă lă rie de pai, pretimpurie
pentru sezon, dar de anul trecut: de-un galben de
stuf şi cu panglica întoarsă pe dos.
— Ce vînt pe-aici? întrebă , după ce-şi cîntă rise
şi el nepotul dintr-o ochire.

564
 Adrian a ră spuns cu prudentă :
— Chestii fă ră importantă ... Aşa, mai mult în
trecere...
— Cu ocazia trecerii prin acest oraş, cum s-ar
spune! zîmbi dezvelindu-şi dinţii cariaţi şi doi
lipsă . Mă i Adriene, de cînd nu te-am mai vă zut eu
pe tine?... Opt ani, nouă ?...
Adrian Petreanu nu putea face o socoteală . Era
de mult înstră inat de familia risipită în diferite
unghere ale ţă rii şi în obscure îndeletniciri. Chiar
şi cu fraţii şi surorile se vedea arar. În slujbe fă ră
viitor, împotmoliri în cariere didactice, prin
Ardeal, Bucovina, oriunde în afară de matca
Zapodiei intrată pe mîini stră ine. Smă ndiţa, în loc
de-a pribegi spre Ceylan, să caute arborele
prinţesei Sanghamitta, dă scă lea pe undeva, într-
un tîrg glodos din Romînia Mare, care parcă de-
aceasta se mă rise, ca să -i încapă pe toţi în
nimicitoarea lor risipire.
— La otel ai tras?...
— La.
— Te-aş fi invitat la mine... Dar ştii şi tu că nu
locuiesc într-un palat prea vast. Tragere de coadă
de mîţă , Adriene! Pot să -ţi spun că am două mîţe
grozave, cu coada cît mă turoiul, aşa că este din ce
trage!
Încercă rile de glumire erau greoaie şi fă ră
succes. Verva lui Manole se sleise.
Chiar cînd a vrut să -i ofere o ţigară , nu şi-a mai
amintit vechiul repertoriu.
— Nu fumezi, Adriene? îl întrebase întinzînd
tabacherea de metal alb. Plugar!... Singurul blazon
al unei dinastii de foşti agricultori... He-hei, unde
mai este bectemisul de pe vremuri, cu foiţă Job:
„Tout cahier de Papier de cigarettes ne portant
pas... ne portant pas...” Cum îi spune mai departe,
Adriene-?
— Le mot Job est une signature ainsi faite... com-
pletă cu melancolic surîs, Adrian Petreanu.
565
 — Da, da! Asta-i... Afin d’éviter toute méprise,
spune-mi cît stai?
— O zi, două ...
Manole Cumpă tă n-a mai fost însă atent la ră s-
puns.
Se ferise în lă turi să facă loc pe trotuar şi să
salute cu adînc respect pe Ion Daniel Cuţundra,
care cobora dintr-un automobil însoţit de
prietenul din tren şi intra gră bit la birourile
societă ţii cu placa de marmură neagră şi
inscripţia aurită : „Voevoda, Rouma- nian Company
for the development of the Mining Industry,
Limited”. Cuţundra a ră spuns vag, cu degetul dus
la borul pă lă riei de fetru cenuşiu.
— Ştii cine e şeful?... întrebă Manole, după ce
„şeful” a intrat.
— Ştiu... Adică îl cunosc din vedere. Am venit în
tren cu dînsul. Ion Daniel Cuţundra...
— Ş i aceasta nu-ţi spune nimic?
— Nimic, în afară de cele ce cunoaşte toată
lumea: discursuri, din cînd în cînd muşcă toare
articole de ziar, se pare afaceri destul de
prospere...
Manole Cumpă tă fluieră , plesnindu-şi cu latul
palmei fruntea pe care o avea şi el pleaşă , ca şi
Adrian:
— Dar eşti de-o ignoranţă care nu se mai află ,
Adriene, nepoate!... Pă cat de Bucureştitil în care
tră ieşti... Ion Daniel Cuţundra?... Afin d’éviter
toute méprise, să -ţi complectez eu informaţiile.
Ion Daniel Cuţundra, adică Ioniţă Dă nilă feciorul
lui Dă nilă Cuţui din Dă rmă neşti, matahala cea lată
în spate, pe care-l tocmea tata de milă la secere...
Aşa e că fluieri şi tu?... Asta-i roata lumii, mă i
nepoate. El că lare, eu pe jos!... Că lare pe patruzeci
de cai putere. Ş i eu pe jos cu pingele de 444 lei
perechea... Se aude că intră în combinaţie cu
Iordan Hagi Iordan şi cu Societatea... Apoi, cum să
nu între? ca să întreb şi eu ca tată -su, Dă nilă !...
566
Cum să nu intre? „Noi vrem pămînt!” a recitat el la
serbarea şcolară din Dă rmă neşti, înainte de
ră scoalele ţă ră neşti din 1907, de i-a să rit
muştarul prea uscatului nostru unchi Dă mian
Cumpă tă şi a bă gat tot satul la ananghie şi la post
negru. „Noi vrem pămînt!” — era strigă tul pe-
atunci. Acum, crescînd el feciorul lui Dă nilă Cuţui,
învă ţînd
carte, transformîndu-se în Ion Daniel Cuţundra,
prin- ztnd minte, dîndu-se pe brazda vremilor şi
adulme- cînd încotro bate vîntul, a schimbat şi el
cîntecul: „Noi vrem petrol”. Vrea petrol şi ştie să
capete ce vrea: acţiuni petrolifere, mă i nepoate!
Tu ai?...
— Ce să am?
— Acţiuni petrolifere, Adriene!
— Dar tu ai?
— Ce să am?
— Acţiuni petrolifere, Manole!
— Pesemne că eşti nebun, mă i nepoate. Nu ţi-
am spus că trag mîţa de coadă ?
— Eu n-am nici mîţă să trag de coadă . Am copii
şi nevastă ...
— Trage nevasta de coadă , dacă are coadă !... îl
povă ţui Manole Cumpă tă , cu o drojdie a hîtrelor
glumiri de odinioară .
Adrian Petreanu fă cu un semn de lehamite cu
mîna, amintindu-şi mutra veşnic înă crită şi
bă nuiel- nică a Amaliei sale:
— N-are nici coadă mă car! Poartă pă rul tuns...
— În acest caz să -ţi ofer un pui de mîţă !
propuse Manole Cumpă tă . Că acţiuni petrolifere
n-am. Singura avere mobilă şi imobilă , două
perechi de pantaloni. Ipotecate... Ipotecate la
croitor, fiindcă se rup, fire-ar ai dracului, înainte
de a ispră vi de plă tit ratele.
N-au rîs nici unul, nici altul.
Au mai mers un timp. Manole Cumpă tă îşi
povesti pă surile.
567
 După numeroase avatarii, că pă tase un post de
agent auxiliar la fisc, atît cît îi îngă duiau studiile
neispră vite. Controla o moară şi o fabrică de ulei
a fraţilor Bubi şi Abeles Leibovici, feciorii lui
Sidor Leibovici şi nepoţii lui Hună sin Leiba din
Prigoreni.
— Am mare noroc. Se poartă dră guţ cu mine.
Mai pică de ici, de colo! Sidor a îmbă trînit, s-a
scos singur la pensie, nu se mai ocupă de afaceri.
Mă uit în jurul meu şi înghit în sec. Toţi învîrt zeci
şi zeci
de milioane. Sute!... Nu ştiu cum dracu se face, dar
toţi au că zut tot pe picioare!... Cînd s-a ispră vit cu
moşiile şi cu domnul Trust, s-au apucat de altele
încă mai rentabile: Trust Oil! Feciorii lui Nolică
Gaşpar au fabrică de postav la Bacă u şi distilerie
la Roman. Pînă şi bă ietul vechilului de la Vlă diţa,
cherestea şi fabrică de mobile la Piatra. Numai
noi exploată m patenta tragerii de coadă de mîţă ,
cu firma la Mîţa lui Decebal!... Cîteodată mă invită
unii şi alţii la masă , ca să vorbească despre tata şi
mama... Ce argintă rie, ce servici, ce bucă tari şi ce
pivniţe! Dar îmi stă mîncarea în gît... Aşa am
ajuns, mă i Adriene! Să mai vorbesc despre mama
şi tata, doar cu feciorii şi nepoţii celor care i-au
cunoscut! Nolică Gaşpar ş-acuma, cît e de bă trîn,
tot parcă -l trece frica cînd îşi aminteşte de toiagul
mamei: Scurt!... Mai bine-l punea în funcţie şi pe
spinarea noastră , că fă ceam mai multă brînză !...
Dar îndată , a trecut la alte noută ţi:
— Ai auzit că unul din bă ieţii lui Nolică Gaşpar
a luat pe fata lui Mitran Iliescu zis Bucluc? Bucluc,
cel care-a fost prefect aici, în Că liman, în 1907,
după Sandu Negoianu şi înainte de Emil Sava...
Faimosul Bucluc, care se deochiase atunci cu
represiunile... Şi ea, faimoasa Mimişor Bucluc
că reia îi fă ceam eu curte şi tu-mi confecţionai
scrisorile de amor... O cred! Automobil, casă , vie,
apartament la Bucureşti, voiajuri în stră ină tate...
568
Se ţine bine şi-acuma, doamna Mimişor Gaşpar,
nora Zînică i Gaşpar, zisă Gaşperiţa! Ţ i-aduci
aminte de ea?
Adrian Petreanu nu-şi amintea cum ară tase
vreodată acea Mimişor Iliescu, zisă Bucluc şi
devenită doamna Mimişor Gaşpar. Nu mai ţinea
de mult asemenea evidenţă a lumii legată în
vreun fel ori altul de universul copilă riei, Ş i-a
amintit însă dintr-o negură , mustră rile şi
profeţiile pă rintelui să u, cînd voia să -l apere de-o
lume asupra că reia apă sa o osîndă , ca un blestem.
Blestemul şi osînda pieirilor se împlinise
întocmai.
Dar de ce, fă ră a lovi în urmaşii unor oameni ea
acel Mitran Iliescu zis Bucluc, care s-a gră bit
atunci la crunte mă celuri? De ce lovind cu
deosebire tocmai pe urmaşii celor care au fost
mai îngă duitori şi mai omenoşi? De ce s-au
înverşunat osîndele pieirii, tocmai pe urmaşi ca
acest Manole de ală turi? Ca el?... Poate fiindcă în
el, la sîngele lui Dimitrie Petreanu, sîngele
neamului Cumpă tă a precumpă nit; de aceea poate
a urmat soarta tuturor, şovă elnică , neispră vită ,
nevertebrată , blestem şi osîndă de scufundare.
Manole Cumpă tă a fă cut emfatic spre o altă
firmă , de la o altă clă dire nouă şi monumentală
cum se vedeau atîtea în Că liman:
— Trust Oil! Îţi mai aduci aminte de domnul
Trust, despre care întreba un moşneag, cînd am
plecat noi cu trenul de la Iaşi?... Atuncea era
Trustul Fischer, acum Trust Oil şi aşa mai
departe... Să racul Ştefă nucă ! Să racul Petruş!...
Cum de s-a sinucis Petruş, mă i omule?
— Ştiu eu?...
Ş i Adrian Petreanu se înfioră de ră ceala cu care
a ră spuns întrebă rii. Prea puţină drojdie de viaţă
vie mai exista în el, pentru a se mai preocupa şi
de dramele altora!... Petruş ispră vise studiile cu
diplome excepţionale, îşi inaugurase o carieră
569
universitară — pe urmă un resort s-a rupt
neaşteptat în el. Poate acelaşi, care la dînşii se
tocise pe încetul.
— Diseară ce faci?... întrebă Manole, sucind un
nasture care spînzura în aţă , rupîndu-l şi
bă gîndu-l în buzunar.
— Nimic precis... Mă închid la hotel şi citesc...
— Ba asta nu-i mai face-o! Te-i mai închide şi
cu mine la Bercuş sau la „Mielul alb”... Am o
societate de bă ieţi veseli, cu care mai uită m de
cele necazuri... Tipi de la Administraţia financiară ,
de la prefectură ... Ai să -l cunoşti acolo şi pe Ţ îlică
Tomaziu... Nu-ţi spune nimic, nici asta?...
— Ce poate să -mi spună ?
— Tot sfînta ignoranţă , Adriene, nepoate!... Dar
pe ce lume tră ieşti?... Tot aşa ai ră mas!... În nori...
Ţ îlică Tomaziu, controlorul, bă rbatul lui Irinel
Mă gură după care ţi-ai ros tu pingelele cînd erai
fantă de cupă !... N-o mai ţii minte?
Adrian tă cea cu buzele deodată chinuite de-o
durere mai atroce ca toate crizele de ficat şi cu un
mare gol deodată că scat în el.
Manole Cumpă tă interpretă tă cerea în felul să u;
— Aşadar ai uitat-o?... Să punem diseară
lă utarii să -ţi cînte „După două zeci de toamne”...
Ce două zeci? Treizeci... De altfel, te cred!... La
Bucureşti, nu de Irinele vei fi ducînd tu lipsă !...
O spunea, dar nu credea, după ce-a tras încă o
dată o ochire la aspectul lui Adrian de astă zi.
Continuă :
—Biata Irinel a ta! N-a avut noroc cu tine. N-a
avut noroc cu viaţa... N-a avut nici cu Tomaziu.
Bun bă iat la chef, Ţ îlică ! Acasă , ca soţ, pare-mi-se
că se cam schimbă chestia. Nici nu prea dă el de
altfel pe-acasă ... Are alta mai pimpantă şi mai
puţin posacă , la mahala, cum scrie la cartea
soţului exemplar, afin d’éviter toute méprise!...
Adrian a descleştat în sfîrşit buzele:
— Ş i Irinel?... Ea... Ea tot acolo stă ?...
570
 — Tot. Casă de moştenire, seculară , preistorică ,
acoperită cu şindrilă şi proptită în ipoteci, cum o
zugră veşte cu tot hazul după nu ştiu al
cîtesprezecelea pahar de vin, Ţ îlică Berbantul!
Aşa l-am poreclit noi: Ţ îlică Berbantul!
Pe Adrian Petreanu nu-l mai ră bda locul.
Scuturat din lînceda lor întîlnire şi mînat de-o
putere învă luitoare, dureroasă , arză toare, şi-a
luat ziua bună :
— Cu bine, Manole! Ne mai vedem...
— Ce te pă li, bre Adriene? Unde pleci?
— .....
— Vii diseară ? Te aşteptă m!... La Bercuş! Vină
cu noută ţi şi cu trufandale de bancuri de la Bucu-
reşti, că aici pisă m pe loc, tot vechiturile de pe
cînd eram noi juni şi ferice! Bă ieţi de viitor...

571
 4

Adrian a deschis încetişor portiţa casei pe care

o ştia, dar unde nu intrase niciodată . Îi bă tea
inima, cum i-ar fi bă tut atunci.
Mica gră dină nă pă dită de buruiene. Cîţiva
mă cieşi în floare. O pisică tă rcată , urîtă , cu coada
subţire ca o sfoară , se prelingea pe marginea
ză plazului, s-a oprit, l-a privit, şi-a continuat
drumul cu indiferentă .
A apă sat butonul soneriei, apă sîndu-şi şi
pieptul cu cealaltă mîna, din nou cu emoţia de
atunci.
Nici un semn. A bă tut cu degetul în uşă . Nici un
ră spuns.
Ba parcă da, un glas parcă dinlă untru, de foarte
departe.
A intrat în mica să liţă . A bă tut în a doua uşă . Da.
Glasul ei. Acelaşi, neschimbat, glasul ei,
A deschis şi s-a oprit în prag.
Într-un jîlt stă tea cineva, o femeie în strai
negru, privind spre uşă , spre el, nu cu ochii, cu o
pereche de ochelari negri.
— Cine e? întrebă glasul muzical, dulce, al lui
Irinel.
Adrian a ră spuns într-o şoaptă :
— Eu, Irinel...
— Cine eu?
— Adrian...
— Adrian? Care Adrian?...
— Adrian Petreanu, Irinel...
— Ah!...
Umbra neagră , cu ochelari negri, a ridicat
mîinile, dar nu s-a ridicat din fotoliu.
— Ah!... Dumneata eşti?... Tu, Adriene!... Vino,
vino, te rog... Apropie-te.
Adrian s-a apropiat de femeia cu obrazul de
humă , în straiul negru, care întindea braţele, dar

572
nu se mişca. S-a apropiat, a cuprins o mînă şi a
dus-o la buze. Mîna stră inei cu ochelari negri.

573
 — Adrian... Adrian... Tu eşti, Adriene? întreba
femeia cu glasul lui Irinel, cu glasul de-atunci,
ţinîn- du-i mîna într-o palmă şi netezind-o cu
palma cealaltă . La orice m-aş fi gîndit, în afară de
aceasta... Cum ţi-ai amintit de mine, Adriene?
— N-am uitat niciodată ... minţi el.
— Este un scaun pe-aproape?... Trage te rog un
scaun şi aşează -te lîngă mine, Adriene... Adrian...
Cred că ştii? Ai aflat... Dacă n-ai aflat şi nu ştii, de-
sigur că acum înţelegi...
Adrian i-a dus palma mică şi albă , la obrazul
să u veşted şi mort. Nu era nevoie de prea multă
pă trundere ca să înţeleagă . Nemişcarea din jîlţ;
paralizată ca şi mama ei. Ochelarii negri şi
întrebă rile „este un scaun pe-aproape?” —
spuneau şi acestea tot.
— Stai, Adriene, stai aci... Şi povesteşte-mi cum
ţi-a dat în gînd să vii?... Ce gînd bun te-a adus?...
El a cugetat că nu s-ar putea numi bun gîndul
care l-a adus. Un gînd care i-o omorîse pe cealaltă
Irinel. Ultima lui lumină .
— Să scot ochelarii aceştia urîţi! a spus Irinel.
Deşi cu dînşii sau fă ră dînşii, tot nu te pot vedea
decît într-o ceaţă ... Într-o ceaţă atît de deasă ,
Adrian! Parcă -i viaţa...
Adrian Petreanu de la Cadastru s-a bucurat
mă car că în asemenea ceaţă , femeia din jîlţ, fosta
Irinel, nu-l poate vedea aşa cum e el acum.
Irinel şi-a scos ochelarii negri şi ochii i-au
apă rut cum au fost întotdeauna, castanii cu fire de
aur şi luminoşi ca ochii de panteră .
— Sînt aşa de urîtă ! a spus ea, cu un sfîşietor
rest de cochetă rie, încercînd să -şi aşeze şuviţele
de pă r în jurul frunţii şi tîmplelor. M-ai surprins
într-o zi proastă ... De unde să -mi imaginez?... Dacă
ştiam, mă pregă team să mai gă seşti ceva din
Irinel a ta de-atunci... Ce-a mai ră mas din Irinel a
ta, de-atunci...

574
 Privea spre el cu ochii aurii şi goi, de-o
frumuseţe pe care nimic n-o alterase şi acum îi
luminau obrazul

575
de humă — obrazul pe care s-au rostogolit boabe
de lacrimi, cu toate că zîmbea de fericire.
— Lasă -mă să te pipă i... a murmurat ea. Aşa am
să te simt mai bine... Acum sînt învă ţată să vă d cu
vîrful degetelor...
El şi-a ferit fruntea pleşuvă , în gestul scuturat
cu care altă dată îşi ferea şuviţa de pă r mereu
rebelă de pe frunte.
— Da... Eşti tu, Adrian!... Tot aşa, Adrian!... a
spus ea, mă car că nimic nu mai exista din acel
Adrian. Acum stai cuminte lîngă mine, lasă -mi
mîna în mîna mea şi povesteşte-mi... Ce faci?
Scrii?... Pictezi?... Ai renunţat la proiectele cu
biologia? Te-am urmă rit, cînd erai student şi
începeai să scrii. Spuneam: Adrian îşi ţine
legă mîntul nostru... Ştii tu?! ... Pe urmă , cine să -mi
mai citească ?... Am auzit vorbindu-se mult şi mult
bine despre o carte semnată de Lucian Petreanu...
De ce nu iscă leşti cu numele tă u?... Îmi dai voie să
pun ochelarii la loc?... M-ai vă zut... Fă ră ochelari
însă mă dor ochii de lumină şi s-ar crede că
plîng... S-ar crede că plîng pentru toţi care n-au
timp să -şi plîngă de dînşii. Dar spune ceva,
Adriane! Altă dată atîtea aveai de spus!... Atîtea...

După ce Adrian Petreanu de la Cadastru a

adunat toate datele anchetei sale confidenţiale, s-
a pomenit înainte-i cu mai multe zile libere decît
îşi socotise.
Nimic nu-l îndemna să zorească întoarcerea la
Bucureşti, unde ziua îl aşteptau orele de birou,
aceleaşi de cincisprezece ani, seara, gă lă gia
copiilor şi strîmtoarea de acasă , cu duruitul
tramvaiului pe sub geam pînă la unu din noapte.
Era deplin mulţumit de chipul cum îşi îndeplinise
576
misiunea. Încît, înainte de gratificaţia şi de
concediul acordat din graţia ministrului, gă si că
merită să -şi acorde singur o vacanţă de care n-a
mai avut el parte din două zeci şi şase, după ce a
fost operat de hernie.
Lă sase înadins, pentru încheiere, drumul care
să -l ducă şi prin Zapodia, că tre regiunea ultimilor
verifică ri de informaţii, înainte de a pune
concluzia raportului să u. În piaţă , l-au asaltat
diferiţi şoferi de taxiuri mai mult sau mai puţin
aerodinamice.
El a tocmit un birjar cu droşcă bă trînească şi în-
ceată , în amintirea că lă toriilor de odinioară .
— Vă luaţi o manta de colb, coane! îl povă tui
birjarul. Că pentru ploaie avem poclitu încă
zdravă n, să vă apere...
— Bine te-ai gîndit. Numai că manta de praf nu
prea am...
— Nu face nica. Vă gă sesc eu cu-mprumut. Plă -
tiţi doar garanţîia... C-aşa-s oamenii din ziua de
azi, coane! Nu mai crede unu-n altul, fă ră garantie
la mînă .
Adrian Petreanu a plă tit garanţia.
A îmbră cat mantaua prea lungă şi prea largă ,
croită pentr-un gigant — şi a plecat pe drumul cu-
noscut, cu straiul de-mprumut.
Cînd s-a apropiat de Zapodia, s-a ridicat şi el ca
Iordache Cumpă tă în picioare, cum îşi rezema el
palma pe umă rul vizitiului să strige:
— Unde-apuci, bre?... Hă isa!...
S-a ridicat să privească .
Pă rul cel mare, să lbatec, care se ză rea
primă vara înflorit ca un uriaş şi fantastic stîlp de
ză padă — lipsea. Lipsea monarhul Zapodiei, unde
a îngropat el odată la ră dă cină o mă nuşă să racă şi
neagră de şcolă rită s-o încredinţeze pă mîntului
pe veşnicie.
Lipsea şi casa cea veche, scundă , cu cerdac şi
pridvor, a bă trînilor. Dar n-a avut cui să pună
577
întrebarea îndeobşte mîhnit mirată a lui Iordache
Cumpă tă :
— Cum, frate?... Cum se poate una ca asta?...
Mai fiinţa casa cea mare şi pe atunci nouă , care
întotdeauna a fost stră ină jivalaniei. Era acum
veche
şi nu mai pă rea atît de mă reaţă . Un că soi urît şi
aproape tîrgovă ţ, de mahala pretenţioasă . Poate
din pricina acoperişului de tablă proaspă tă ,
vineţie, de zinc, în locul olanelor roşii.
— Tragem înlă untru? vru să afle birjarul.
— Nu. N-avem ce că uta... a ră spuns îndoielnic
drumeţul, deşi chemarea l-ar fi mînat să intre în
paradisul jivalaniei de-atunci. Nu! Mergem mai
departe...
— Atunci hodinim caii. Vă d că este şi-o adă pă -
toare bună ...
Adrian Petreanu a coborît să -şi dezmorţească
picioarele, împiedicîndu-se în mantaua lungă şi
prea largă .
La cişmeaua cu jgheab de piatră , ctitorită
însetaţilor de la ră scruce de ramuri, din
creştineasca osîr- die a lui Iordache Cumpă tă , un
bă ieţandru cu două vaci şi cu un viţel a fă cut loc
stră inilor. S-a dat mai apoi pe lîngă tră sură şi pe
lîngă necunoscut, iscodin- du-l cu ochii vioi. L-a
iscodit şi necunoscutul, el cu vorba — cu vorba
acum stingherită , convenţională , a tîrgoveţilor:
— Cum te chiamă , voinicule?
— Nică a Pîzlarului, mă chiamă .
— Nică a Pîzlarului... Bă iatul lui Iacob Pîzlaru?
îşi aminti dintr-o negură brusc desfă cută Adrian,
numele unuia din argaţii Zapodiei, mare meşter
în mînuirea volocului pe iaz.
— Iacob îl chema pe bunicu, ’Mneză u să -l ierte.
Eu îs bă ietu lui Gheorghe a lui Iacob Pîzlaru...
— Gheorghiţă ... a spus încet Adrian, amintindu-
şi din aceeaşi negură desfă cută , numele şi chipul
argă - ţelului care într-o dimineaţă îi turnase apă
578
din ciutură în cupa palmelor, cînd pleca el în zori,
în neşti- rea celorlalţi, spre iazul acelor pescuiri
fabuloase. Gheorghiţă a lui Iacob...
— Da de unde-l ştii mneata pe bunicu şi pe
tata?...
— De nică ieri... aşa...

579
 Bă ieţandrul îl cercetă bă nuitor, vînturînd o
nuia de alun:
— Da de unde vii dumneata?...
— Dintr-acolo... aşa... ară tă Adrian Petreanu
spre ză rile din nică iriul de unde-l adusese droşca
şi misiunea confidenţială a domnului ministru
Vîlcu.
— Ş i-ncotro mergeţi?...
— Într-acolo... aşa... continuă Adrian gestul spre
celelalte ză ri, care tot nică iri duceau pentru el.
— Hm...
Bă ieţandrul nu pă rea prea mulţumit de
asemenea prea vagi şi zgîrcite ră spunsuri.
Stă rui cu o clipire şireată în colţul ochiului:
— Cu politica, hai?... Că au mai foşt nişte domni
de la tîrg, ca s-adulmece cum or merge treburile
la alegerile care s-apropchie...
— Nu, Nică ... Nu-s dintr-acei cu politica...
— Atuncea cu negustoria de gite?... Iaca, avem
şi noi boala asta de giţel, că zice tata să -l deie la
tă ietoare...
— Nu-s nici cu negustoria de gite... zîmbi
melancolic Adrian Petreanu de la Cadastru. Da
cine-i acuma stă pîn aicea, la Zapodia?
Nică Pîzlaru trase cu ochii mai întîi la stră in,
cer- cetîndu-l încă o dată . N-ar fi dat el multe
parale pe dînsul. Dar parcă încredere merita. Aşa
că îşi des- că rcă o obidă , se vede cu mai adinci
ră dă cini în ofurile de-acasă :
— Cine să fie stă pîn?... Ia o scorchie... O venetică
pripă şită prin partea locului... Era înainte, aicea,
dac-ai auzit mneata, cum ştiu eu de la tata, on
boier Cumpă tă ... Iordache Cumpă tă ... Că neam de
neamul lor, tot a Cumpă ţilor a fost Zapodia asta...
Ai auzit poate cumva?
— Da... Am auzit...
— Apoi pe vremea lui, cică nu era atîta
crîşcare... Spune şi tata, o spunea şi bunică -meu,
că tot pe la curtea lui Cumpă tă au slujit dînşii... Pe
580
urmă , acelui Cumpă tă bă trîn şi coanei lui, le-o
venit vremea ş-or
închis ochii la două să ptă mîni unul de altu... Iară
feciorii lui Cumpă tă s-au împră ştiet în lumea lor,
or vîndut una şi alta, or fă cut datorii cu poteci, de
spunea tata că nici nu erau dînşii cine ştie ce soi...
Ş i pe urmă a venit împă rţeala pă mîntului, că nici
nu eram eu încă pe lumea asta... Dumneata
trebuie să ştii cam pe cînd...
— Ştiu...
— Din cît a mai ră mas trup de moşie, după ce-a
trecut dintr-o mînă în alta, a pus gabja pe dînsa o
scorchie pe care tot cică boierul cel bă trîn ar hi
aciuat-o el pe-aicea, din pă rţile din gios, din Ţ ara
Muntenească ... Una care-i zîcea pe-atuncea cînd a
adus-o, Oana lui Dobre Ignat. Ai auzit dumneata
despre dînsa?...
— Poate...
— Cu poate, n-ai fă cut nimica! S-o vezi şi pe
urmă să vorbeşti, mamă -mă mulică !... O stat ea la
început ce-o stat pe lîngă acei boieri Cumpă tă , s-o
dat şi pe lîngă stă pînii cei noi care s-or tot
vînturat pe aicea. Pe urmă se face ea nevă zută ca
la vreo ză ce ani, de s-o întors pe-acolo de unde
era şi s-o mă ritat cu unu de-a ei... Apă i, numa ce
se pomeneşte într-o bună dimineaţă satu cu dînsa
şi cu barbatu-su, stă pîni pe cît o mai ră mas din
Zapodia acelor Cumpă tă . De-atuncea, gata! Pot
zîce că ne belesc dînşii şi ne strîng de gît, de-o
scos sufletu satului... Se cheamă că tot dînşii au
crîşmă şi pră vă lie în sat... Tot dînşii au moară cu
benzină ... Ş i tot dînşii dau bani cu-m- prumut pe
pă mînt şi pe gite... De asta, spunea tata, să vîndă
giţă lu, ca să scape de-oleacă de datorii... Că
altminteri, cine-o încă put pe mîna lor c-o codiţă
de datorie, îi strînge, cum nu s-o mai vă zut pe faţa
pă mîntului... Spune el tă tuca, nu o dată , că asta
trebuie să aibă un sfîrşit. Nu mai merge aşa!... Au
să -şi iasă oamenii din fire de-atîtea crîşcare, cum
581
cică şi-au mai ieşit demult, prin anu nouă sute
şă pte. Ş i cică au să descotorosească satu de dînsa
să ră suflă m... Da de

582
geaba-ţi spun eu dumitale, că dacă n-ai vă zut-o
tot ninica nu ştii!... Ai vă zut dumneata scorchie?...
— Cam nu... Multe lighioane am vă zut eu în
viaţa mea, dar scorchie n-am apucat să vă d!... a
ră spuns fostul candidat la gloria de mare biolog.
— Cată s-o vezi pe dînsa, ca să ştii cum arată
scorchiile!... O ascuţîtă ş-o otră vită care nu se mai
află ... Acuma, că -i mare cucoană cu ciubotele cu
că l- cîie nalte, nu o desculţă cum o adus-o acel
Cumpă tă , bă trînul, mai vrea dînsa s-o facă prin
sat pe coana cea veche, a Zapodiei... coana
Smă ră ndita, c-o ţin minte toţi moşnegii satului...
umbla cică c-on toiegel negru şi era iute, varga lui
Dumneză u... Numai cînd zîcea ea: Scurt! nimenea
nu mai vîşcîia... Da încolo, inimă bună şi
milostivire la dînsa, de-o pomenesc toţi parcă ieri
o închis ochii... Acuma, umblă şi scorchia asta c-on
bă ţ şi bagă copchiii în spă rieţi cu stropşă lile ei...
Altă brînză -n alt burduf, într-un burduf de cîine,
cum spune tata... Ş i cum mai spune un moşneag
bă trîn, de pe-aicea, unu Toader Gliga...
— Mai tră ieşte Toader Gliga?... se însufleţi
Adrian.
— Tră ieşte, dac-aceala se cheamă tră it!... Iaca, îl
gă seşti dumneata acolo unde-o fost moara şi
iazul...
— Unde-au fost?...
Adrian Petreanu s-a întors spre locul iazului
care lumina cu sclipirile de oglinzi toată valea
Zapodiei.
Nu se ză rea nimic după perdeaua de plopi a şo-
selei, să diţi odinioară de profesorul de agronomie
Dimitrie Petreanu...
— Cum unde-au fost? nu-şi dă du crezare
ochilor.
— Apoi uită -te şi dumneata şi vezi dacă mai
este ceva! vorbi bă ietandrul, ară tînd cu nuiaua de
alun. Cică era acolo un iaz, cît cuprindeai cu ochii,

583
că eu nu l-am apucat. Acuma-i imaş cică ... Mai
mult o glo- dă rie şi nişte nă moluri, decît imaş...
Adrian Petreanu înaintase peste drum, dincolo
de pînza plopilor, să privească dureros la
peisagiul golit de lumină .
— Iaca şi acel Toader Gliga-i pe-acolo!... Dacă ai
ochi buni, se vede... Mogîldeaţa ceia, el îi moş
Toader Gliga...
Drumeţul nu-şi mai stă pîni neastîmpă rul.
A dezbră cat mantaua de praf şi a lepă dat-o în
tră sură . A rugat birjarul să meargă la pas pe şosea
şi el a gră bit spre nă molurile negre, unde-a fost
iazul Zapodiei, după ce şi-a luat ră mas bun de la
bă ieţandru.
Nu mai avea a să ri peste gîrliţele unde-a primit-
o cîndva în braţe pe Irinel, cu ochii ei aurii
că utîndu-i deodată în ochi. Gîrliţele îşi secaseră
izvorul. Nu mai erau nici pă mă tufurile de stuf, pe
care se legă nau atunci pă să ruici fă ră nume, cu
ochi mici şi negri, ca nişte gă mă lii de bolduri. În
locul luciului luminos, spintecat odinioară înot de
fata de la Prigoreni, cu cei doi cufundă ri
înaintîndu-i la dreapta şi la stînga, se întindea
pă mînt negru, nă pă dit de troscot şi lozii, albie
seacă , albie moartă .
Pă şind peste acele albii secate, peste acele albii
moarte, unde într-o noapte a furtunilor apă ruse
odinioară un cal alb în lumină de fulgere, ca un cal
fantomă , Adrian Petreanu aproape alerga, gonit
de amintiri.
S-a oprit gîfîind în faţa moşneagului celui mai
bă trîn dintre supravieţuitorii Zapodiei:
— Moş Toader!... Moş Toader Gliga...
Unchiaşul gîrbov şi rupt în două de şale,
sprijinit în toiag, a ridicat ochii morţi la el:
— Ha?...
— Nu mă cunoşti, moş Toader? speră Adrian,
absurd.
— Ha?... Că n-aud bine!...
584
 — Eu sînt, Adrian, moş Toader...
Moşneagul l-a mă surat cu indiferenţă şi a
întrebat:
— Cine zici că eşti dumneata?...
— Adrian...
— Ha?... Aha, Andrian Cumpă tă ...

585
 — Nu Cumpă tă , moş Toadere... N-a fost nici un
Cumpă tă , să -l cheme Adrian... Adrian Petreanu...
— Ha?... Că n-aud bine... Andrian a lui Popazu,
ştiu eu... Ha?...
Adrian Petreanu de la Cadastru a înţeles că
supravieţuitorul Zapodiei nu era numai gîrbov de
şale şi surd. Murise în el orice amintire. Mereu
întreba:
— Ha?... Ha?
La fiecare vorbă , întreba acum întocmai ca
Farcaş, fostul vizitiu al lui Lupache Udrea de la
Stă nişoara:
— Ha?... Ha?...
Iar ecoul albiei secate îi ră suna tot cu
întrebă rile lui:
— Ha?... Ha?...
N-avea ce că uta aci. Ce mai nă dă jduise?...
A gră bit spre droşca din drum.
În urmă , moşneagul tîrîndu-se pe poteca de
odinioară ce-a fost pe ţă rmul iazului sclipitor,
întreba pustiul:
— Ha?... Ha?...
Se tîra, se oprea, ridica toiagul şi vorbea cu
pustiul.

SFÎRŞIT

Mănăstirea Agapia 1935

Buşteni 1937

586
 CUPRINS

Pag.
Cartea a treia

PAMÎNT... MORMÎNT

Prolog Vino şi vezi 7

Capitolul I Au pornit biruitor, precum ca să
biruiască 17
Capitolul II ...Ş i să ia pacea de pe pă mînt! 86
Capitolul III În mînă avea o cumpă nă 147
Capitolul IV Cel ce sta, se numea moartea... 226
Capitolul V Am vă zut sufletelor celor ce fuseseră
junghiaţi 280
Capitolul VI Ş i nu s-au pocă it de uciderile lor...
337 EPILOG
372

Responsabil de carte: Viniciu Gafiţa

Tehnoredactor: Ana Sabău
Corector: Mada Sufaru
────────────────────────────────
────

587
 Dat la cules 26.05.57. Bun de tipar 07.09.57.
Tiraj 25.150 ex.
Hîrtie tipar de 52 gr. m2. Ft. 540 x840/16. Coli
ed. 19,66
Coli de tipar 25,25. Ediţia I. Comanda 3530. A.
nr. 0116
Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare 8
R—31.
────────────────────────────────
────
Tiparul executat sub com. nr. 818 la
Combinatul Poligrafic Casa Scînteii ,.I. V.
STALIN”, Bucureşti - R.P.R.

588
589