PAUL CERNAT - Bucureştiul cultural, rev 22, 2 dec.

2008

Comunismul romanesc in moara realismului magic

Cunoscuta ca autoare de manuale scolare in anii 90, Doina Rusti a publicat in ultimul
deceniu dictionare de teme, motive si simboluri din literatura romana (de la Cantemir
la Eliade and beyond), cateva lucrari in domeniul jurnalismului si o "enciclopedie a
culturii umaniste pentru oamenii grabiti". Prozatoarea a iesit la suprafata tarziu, insa
deplin maturizata dupa ce, catre finele anilor 80, a batut fara succes la portile
editurilor. Diferite ca formula, primele sale romane (Omuletul rosu, 2004, Zogru,
2006) au intrunit atat sufragiile criticii, cat si pe cele ale publicului, iar participarea la
doua proiecte colective cu vizibilitate editoriala (Povesti erotice romanesti, 2007,
Tovarase de drum. Experienta feminina in comunism, 2008) a atras suplimentar
atentia asupra unui demers fictional in care atractia pentru realismul magic
redimensioneaza atat naratiunea "hipertextuala", implicata in actualitate, cat si
naratiunea "istorica". Totul - intr-o formula in care robustetea epica, autenticitatea
psihologica si ingeniozitatea imaginativa a intrigii fuzioneaza cu naturalete. Potrivit
lui Dan C. Mihailescu, "Putini prozatori se pot mandri astazi ca pot spune o poveste -
cursiv, fermecator, fara digresiuni narcisiste. Doina Rusti e printre ei, fara indoiala".
Asa este. Evolutia scriitoarei a fost insa una in trepte: daca Omuletul rosu nu facea
inca diferenta in raport cu trend-ul "neo-autenticismului computerist" (caruia parea
sa-i apartina), Zogru a surprins prin insolitul personajului sau fantastic, lansat
spectaculos prin avatarii unei istorii "balcanice" aflate sub spectrul lui Dracula.
Vadind alte mize, cel de-al treilea roman, Fantoma din moara, are totusi in comun cu
precedentele predilectia pentru o entitate nonrealista folosita drept pivot al povestii si,
deopotriva, al realului.
Tipologic, Fantoma... se situeaza in "zona" unui nou realism magic, ilustrat in
ultimul timp de Radu Tuculescu (Povestirile mameibatrane) si Bogdan Popescu
(Vremelnicia pierduta, Cine adoarme ultimul). Ca si acestia, Doina Rusti nu se sfieste

sa asume, frontal, nedrept hulita problematica rurala intr-o compozitie inteligenta si

pregnanta, unsa cu toate alifiile sensibilitatii actuale. Reinventeaza, apoi - pornind de
la o comunitate din sudul Olteniei - "romanul-fresca social-istorica" si romanul "de
familie", formule active inca in proza anilor 60-70, dar abandonate de generatiile mai
noi: o fabulatie ampla si tacticoasa, de "larga respiratie" si cu radacini autobiografice,
axata pe istoria sociala a deceniilor de comunism, dar cu ancore atat in trecutul mai
indepartat (mergand pana la inceputul secolului XX, in vremea lui Spiru Haret), cat si
in actualitatea imediata (printr-o "telescopare" fantastica a trecutului personal in
blogul unui tanar scriitor). Sondaje realist-magice convingatoare in trecutul comunist
si interbelic au mai intreprins si alti congeneri: Razvan Radulescu (in Viata si faptele
lui Ilie Cazane), dar mai ales Filip Florian (Degete mici) si Mircea Cartarescu in
Orbitor (unde insa splendorile baroce ale genealogiei tanatavenilor sunt
contrabalansate de falsarile naive despre istoria recenta); spre deosebire de ei, Doina
Rusti nu exceleaza prin virtuozitatea scriiturii - desi scrie bine, expresiv si "viril", cu
o acuratete fluenta si dezinvolta, apta sa controleze simultan registre multiple -, ci
prin forta relatarii, bine stransa in chingile unei compozitii substantiale. Recuperand
"nevoia de Poveste", autoarea o asociaza, cu justa masura, nevoii de recuperare a
memoriei istorice. Doina Rusti a stiut sa ia ce i se potriveste nu numai din proza
postmoderna actuala, ci si din aceea a "generatiei 60" (cu incidenţele sale sud-
americane cu tot), din prozele fantastice ale lui Mircea Eliade si, last but not least, din
"fantasticul interior" al lui Cezar Petrescu. (Numai cei care, precum Daniel Cristea-
Enache, nu l-au recitit din copilarie il pot considera pe autorul Omului din vis un
antimodel pentru prozatorii de azi si un manufacturier vulgar pe potriva lui Dan
Sociu. Romancieri non-narcisisti precum Radu Aldulescu nu il dispretuiesc. Apropo:
un vechi exemplar cu dedicatie din Intunecare "bantuie" copios prin paginile
Fantomei...). Sa mai adaug doar ca, in epoca satului global, Fantoma din moara e un
roman "cu radacini".
Cartea este alcatuita din trei parti, inegale ca pondere - nu si ca valoare, desi finalul
celei dintai pacatuieste prin abuz de explicitari. Pretextul e declarat autobiografic:
moara parasita a lui Gogu Stanescu, rechizitionata de comunisti in anii 50,
dezafectata ulterior si demolata tot de ei in anii 80, a existat (o imagine a ei poate fi

gasita si pe Internet). Satul doljean Comosteni, de la varsarea Jiului in Dunare, este

satul natal al autoarei, iar Adela Nicolescu, eroina centrala a primei parti (dar si cea
care da "click" mintal pe urmatoarele doua!), are, in parte, datele unui alter ego al
Doinei Rusti. Fundalul comunist este reconstituit, in toata concretetea si dramatismul
lui, cu implicarea specifica unui roman "trait", dar fara patetism, iar realitatea istorica
- integrata firesc in textura povestii, fara digresiuni inutile. Desi spectaculoase in sine,
decolajele fantastice sau fantasmatice nu disoneaza in raport cu "realismul" lumii
evocate, neverosimilul debusand in cele din urma intr-un roman - verosimil - al
"spatiului mental" colectiv. Fantasma (nenumaratele ipostaze ale Fantomei din
moara) confera naratiunii farmec, relief si necesarul dinamism, fiind deopotriva
"suflet" si "motor" al istoriei romanesti. Imaginatia (meta)fictionala a autoarei
lucreaza ingenios, subordonand experimentul Povestii si istoriei personale: in prima
parte, scrisa la persoana intai (Viata secreta a Adelei Nicolescu), naratoarea isi
intalneste "viata secreta" intr-un roman omonim scris de tanarul Florian Pavel. (Fara
sa-l fi cunoscut pana atunci, femeia se descopera povestita in toate detaliile vietii
petrecute, pana in 1985, la Comosteni, sub spectrul unei mori blestemate). Intreaga
sectiune alterneaza confesiunile si comentariile Adelei cu fragmente "din afara"
despre viata ei extrase din romanul lui Pavel. Tip de nouveau riche cu radacini
securiste, acesta din urma e - se va vedea mai tarziu - nepotul prigonitorului comunist
al bunicului Adelei: la putin timp dupa moartea lui Stalin, Andronache Pavel ii arsese
invatatorului liberal Ion Nicolescu "nepretuita" biblioteca veche in incinta morii
parasite. In partea a doua (Moara), persoana intai lasa locul persoanei a treia, iar
eroul central devine securistul Nini. Perspectiva lui e altfel mai semnificativa decat
cea a Adelei. Dupa ce, intr-o incaierare de adolescenta, il ucide in moara pe unchiul
Adelei ("Maxu"), acesta scapa de canoanele scolii de corectie acceptand sa lucreze
pentru Securitate; ajuns "stab", incearca totusi sa-si rascumpere vina protejandu-si,
dupa puteri, consatenii si strangand, prin vasta-i retea informativa (alcatuita mai ales
din sateni), relatari relevante despre "fenomenele inexplicabile" inregistrate in
proximitatea morii: aparitii si disparitii inexplicabile, pulsiuni irezistibile si
halucinatii care ii bantuie pe cei legati, intr-un fel sau altul, de cei implicati in crima
din 6 iunie 1962. Romanul despre "viata secreta" este inlocuit, asadar, de "dosarul
morii". Remarcabil prin combinatia de intimism discret si tragism in surdina e
romanul de familie al Adelei, fiica si nepoata de invatatori ramasa in anii 80 singura
supravietuitoare a neamului Nicolescu: mama ii dispare, inexplicabil, in moara, tot
acolo ii e ucis unchiul, tatal fuge din tara si isi gaseste sfarsitul in America, bunicii se
prapadesc in anii 80, iar casa si terenul le raman de izbeliste. Dar in jurul Nicolestilor
roiesc nenumarate personaje ale satului, o intreaga lume agresata si schimonosita, o
societate rurala diversa si policroma, ca in Cine adoarme ultimul de Bogdan Popescu,
fara luxurianta colcaitoare a acestuia; aproape toate personajele se retin, autoarea
avand nu numai "stiinta" de a le prinde pe viu, din mers, fizionomiile distincte, ci si
capacitatea de a tese, rabdator, o intreaga retea de istorii in jurul acestora, facandu-le
astfel sa traiasca intr-un microcosmos organic. Stie, in plus, sa concentreze destinele
unei comunitati in jurul Fantomei, pentru ca, dupa demolarea morii, sa restituie
fiecarui om in parte propria "portiune" din fantasma pierduta. Daca unele episoade
ale celui de-al doilea capitol sufera de o oarecare diluare, foarte reusite sunt, cu
deosebire, povestile de viata ale taranilor deveniti informatori ai Securitatii; Doina
Rusti inoveaza, practic, tipologia narativa a turnatorilor "simpli", "de rand",
dezvaluind, fara maniheism moral, o umanitate lovita pentru care delatiunea
constituie, dupa caz, o forma de revansa, de aparare sau pur si simplu de conservare.
Cea mai izbutita figura este, de departe, Sandina, celibatara batrana, acrita si cinica de
langa moara, dezamagita in dragoste si convinsa de singurul iubit din tinerete (care
nu se va casatori cu ea niciodata) sa-si toarne consatenii. Observatia lucida si
profunda a umanului, amestecul de duritate rece, malitie si vibratie empatica este o
calitate majora a prozatoarei, vizibila si la nivelul limbajului: relatarea alba, cu note
muscatoare, se asociaza au juste milieu cu plierea pe limbajul taranesc si cu un
registru "magic" fara a fi folclorizant, poetic fara a fi poetizant. O scriitura, inca o
data, "virila". Autoarea cunoaste universul rural din interior, il aude si il simte cu o
autenticitate inaccesibila outsiderilor, stie unde sa se opreasca, stie cum sa gradeze si
sa dozeze efectele, dubland climaxul prin anticlimax. Prea explicita, dupa cum
spuneam, in prima parte, semnificatia simbolica a "fantomei din moara" (moara
timpului care macina destine) centreaza romanul in jurul spectrelor istoriei locului.
Momente de varf ale cartii, in care intensitatea si dramatismul urca vertiginos in
 barometru, sunt demolarea, de fapt: dezvrajirea morii - dupa dezastrul de la Cernobil
- la ordinul lui Nini (cu reverberatii sumbre asupra intregii comunitati satesti, supuse
disolutiei) si excelentul capitol final: cele "doua zile" in care se concentreaza,
anticipativ, toate evenimentele expuse in precedentele capitole sunt sintetizate in
"doua zile" (ei da, lumea in doua zile!): avem, mai intai, momentul auroral al
invatatorului Ion Nicolescu si al proprietarului morii (mai 1910), cu scrisoarea de
felicitare a lui Spiru Haret si tot tacamul, dar si cu anticipari nelinistitoare (prin cei
doi copii amarati, virtuali tortionari); apoi, inceputul sfarsitului, cu destramarea
sumbru-crepusculara a vechii lumi (noiembrie 1953). In prezenta fiului Sile -
proaspat intors din lagar, cu aspect umil de cersetor - activistii Pavel si Pistol il
someaza pe batranul invatator "burjui" sa-si arda, in moara, biblioteca, inclusiv
corespondenta inedita cu Spiru Haret: "Si atunci, suferinta lui Ion Nicolescu,
rabufnita ca o lava, se ridica la cer printre maciuliile de porumb, alba si plutitoare ca
o fantoma (...) intelese ca toata nefericirea lui de acum va supravietui intacta, evadata
de lumea stapanita de Pavel. Iar pentru multa vreme, oamenii din Comosteni o vor
cauta si-o vor cinsti, ca un zeu". Inchisa, ca-ntr-un recipient, de cladirea
precomunista, energia suferintei mute supravietuieste spectral, ca un refulat al
comunitatii, intorcandu-se finalmente asupra fiecarui membru al ei.
Scrisa de o prozatoare puternica si originala, rara avis in literatura romana
postdecembrista, Fantoma din moara nu este doar o aparitie de varf a acestui an
editorial, ci si una dintre cele mai convingatoare si expresive fictiuni despre
comunismul autohton publicate in ultimul deceniu.

PAUL CERNAT - Bucureştiul cultural, rev 22, 2 dec. 2008

Comunismul romanesc in moara realismului magic

 

Cunoscuta ca autoare de manuale scolare in anii 90, Doina Rusti a publicat in ultimul
deceniu dictionare de teme, motive si simboluri din literatura romana (de la Cantemir
la Eliade and beyond), cateva lucrari in domeniul jurnalismului si o "enciclopedie a
culturii umaniste pentru oamenii grabiti". Prozatoarea a iesit la suprafata tarziu, insa
deplin maturizata dupa ce, catre finele anilor 80, a batut fara succes la portile

 editurilor. Diferite ca formula, primele sale romane (Omuletul rosu, 2004, Zogru,
2006) au intrunit atat sufragiile criticii, cat si pe cele ale publicului, iar participarea la
doua proiecte colective cu vizibilitate editoriala (Povesti erotice romanesti, 2007,
Tovarase de drum. Experienta feminina in comunism, 2008) a atras suplimentar
atentia asupra unui demers fictional in care atractia pentru realismul magic
redimensioneaza atat naratiunea "hipertextuala", implicata in actualitate, cat si
naratiunea "istorica". Totul - intr-o formula in care robustetea epica, autenticitatea
psihologica si ingeniozitatea imaginativa a intrigii fuzioneaza cu naturalete. Potrivit
lui Dan C. Mihailescu, "Putini prozatori se pot mandri astazi ca pot spune o poveste -
cursiv, fermecator, fara digresiuni narcisiste. Doina Rusti e printre ei, fara indoiala".
Asa este. Evolutia scriitoarei a fost insa una in trepte: daca Omuletul rosu nu facea
inca diferenta in raport cu trend-ul "neo-autenticismului computerist" (caruia parea
sa-i apartina), Zogru a surprins prin insolitul personajului sau fantastic, lansat
spectaculos prin avatarii unei istorii "balcanice" aflate sub spectrul lui Dracula.
Vadind alte mize, cel de-al treilea roman, Fantoma din moara, are totusi in comun cu
precedentele predilectia pentru o entitate nonrealista folosita drept pivot al povestii si,
deopotriva, al realului.

Tipologic, Fantoma... se situeaza in "zona" unui nou realism magic, ilustrat in ultimul
timp de Radu Tuculescu (Povestirile mameibatrane) si Bogdan Popescu (Vremelnicia
pierduta, Cine adoarme ultimul). Ca si acestia, Doina Rusti nu se sfieste sa asume,
frontal, nedrept hulita problematica rurala intr-o compozitie inteligenta si pregnanta,
unsa cu toate alifiile sensibilitatii actuale. Reinventeaza, apoi - pornind de la o
comunitate din sudul Olteniei - "romanul-fresca social-istorica" si romanul "de
familie", formule active inca in proza anilor 60-70, dar abandonate de generatiile mai
noi: o fabulatie ampla si tacticoasa, de "larga respiratie" si cu radacini autobiografice,
axata pe istoria sociala a deceniilor de comunism, dar cu ancore atat in trecutul mai
indepartat (mergand pana la inceputul secolului XX, in vremea lui Spiru Haret), cat si
in actualitatea imediata (printr-o "telescopare" fantastica a trecutului personal in
blogul unui tanar scriitor). Sondaje realist-magice convingatoare in trecutul comunist
si interbelic au mai intreprins si alti congeneri: Razvan Radulescu (in Viata si faptele

lui Ilie Cazane), dar mai ales Filip Florian (Degete mici) si Mircea Cartarescu in
Orbitor (unde insa splendorile baroce ale genealogiei tanatavenilor sunt
contrabalansate de falsarile naive despre istoria recenta); spre deosebire de ei, Doina
Rusti nu exceleaza prin virtuozitatea scriiturii - desi scrie bine, expresiv si "viril", cu
o acuratete fluenta si dezinvolta, apta sa controleze simultan registre multiple -, ci
prin forta relatarii, bine stransa in chingile unei compozitii substantiale. Recuperand
"nevoia de Poveste", autoarea o asociaza, cu justa masura, nevoii de recuperare a
memoriei istorice. Doina Rusti a stiut sa ia ce i se potriveste nu numai din proza
postmoderna actuala, ci si din aceea a "generatiei 60" (cu incidenţele sale sud-
americane cu tot), din prozele fantastice ale lui Mircea Eliade si, last but not least,
din "fantasticul interior" al lui Cezar Petrescu. (Numai cei care, precum Daniel
Cristea-Enache, nu l-au recitit din copilarie il pot considera pe autorul Omului din vis
un antimodel pentru prozatorii de azi si un manufacturier vulgar pe potriva lui Dan
Sociu. Romancieri non-narcisisti precum Radu Aldulescu nu il dispretuiesc. Apropo:
un vechi exemplar cu dedicatie din Intunecare "bantuie" copios prin paginile
Fantomei...). Sa mai adaug doar ca, in epoca satului global, Fantoma din moara e un
roman "cu radacini".
Cartea este alcatuita din trei parti, inegale ca pondere - nu si ca valoare, desi finalul
celei dintai pacatuieste prin abuz de explicitari. Pretextul e declarat autobiografic:
moara parasita a lui Gogu Stanescu, rechizitionata de comunisti in anii 50,
dezafectata ulterior si demolata tot de ei in anii 80, a existat (o imagine a ei poate fi
gasita si pe Internet). Satul doljean Comosteni, de la varsarea Jiului in Dunare, este
satul natal al autoarei, iar Adela Nicolescu, eroina centrala a primei parti (dar si cea
care da "click" mintal pe urmatoarele doua!), are, in parte, datele unui alter ego al
Doinei Rusti. Fundalul comunist este reconstituit, in toata concretetea si dramatismul
lui, cu implicarea specifica unui roman "trait", dar fara patetism, iar realitatea istorica
- integrata firesc in textura povestii, fara digresiuni inutile. Desi spectaculoase in sine,
decolajele fantastice sau fantasmatice nu disoneaza in raport cu "realismul" lumii
evocate, neverosimilul debusand in cele din urma intr-un roman - verosimil - al
"spatiului mental" colectiv. Fantasma (nenumaratele ipostaze ale Fantomei din
moara) confera naratiunii farmec, relief si necesarul dinamism, fiind deopotriva

"suflet" si "motor" al istoriei romanesti. Imaginatia (meta)fictionala a autoarei

lucreaza ingenios, subordonand experimentul Povestii si istoriei personale: in prima
parte, scrisa la persoana intai (Viata secreta a Adelei Nicolescu), naratoarea isi
intalneste "viata secreta" intr-un roman omonim scris de tanarul Florian Pavel. (Fara
sa-l fi cunoscut pana atunci, femeia se descopera povestita in toate detaliile vietii
petrecute, pana in 1985, la Comosteni, sub spectrul unei mori blestemate). Intreaga
sectiune alterneaza confesiunile si comentariile Adelei cu fragmente "din afara"
despre viata ei extrase din romanul lui Pavel. Tip de nouveau riche cu radacini
securiste, acesta din urma e - se va vedea mai tarziu - nepotul prigonitorului comunist
al bunicului Adelei: la putin timp dupa moartea lui Stalin, Andronache Pavel ii arsese
invatatorului liberal Ion Nicolescu "nepretuita" biblioteca veche in incinta morii
parasite. In partea a doua (Moara), persoana intai lasa locul persoanei a treia, iar
eroul central devine securistul Nini. Perspectiva lui e altfel mai semnificativa decat
cea a Adelei. Dupa ce, intr-o incaierare de adolescenta, il ucide in moara pe unchiul
Adelei ("Maxu"), acesta scapa de canoanele scolii de corectie acceptand sa lucreze
pentru Securitate; ajuns "stab", incearca totusi sa-si rascumpere vina protejandu-si,
dupa puteri, consatenii si strangand, prin vasta-i retea informativa (alcatuita mai ales
din sateni), relatari relevante despre "fenomenele inexplicabile" inregistrate in
proximitatea morii: aparitii si disparitii inexplicabile, pulsiuni irezistibile si
halucinatii care ii bantuie pe cei legati, intr-un fel sau altul, de cei implicati in crima
din 6 iunie 1962. Romanul despre "viata secreta" este inlocuit, asadar, de "dosarul
morii". Remarcabil prin combinatia de intimism discret si tragism in surdina e
romanul de familie al Adelei, fiica si nepoata de invatatori ramasa in anii 80 singura
supravietuitoare a neamului Nicolescu: mama ii dispare, inexplicabil, in moara, tot
acolo ii e ucis unchiul, tatal fuge din tara si isi gaseste sfarsitul in America, bunicii se
prapadesc in anii 80, iar casa si terenul le raman de izbeliste. Dar in jurul Nicolestilor
roiesc nenumarate personaje ale satului, o intreaga lume agresata si schimonosita, o
societate rurala diversa si policroma, ca in Cine adoarme ultimul de Bogdan Popescu,
fara luxurianta colcaitoare a acestuia; aproape toate personajele se retin, autoarea
avand nu numai "stiinta" de a le prinde pe viu, din mers, fizionomiile distincte, ci si
capacitatea de a tese, rabdator, o intreaga retea de istorii in jurul acestora, facandu-le
astfel sa traiasca intr-un microcosmos organic. Stie, in plus, sa concentreze destinele
unei comunitati in jurul Fantomei, pentru ca, dupa demolarea morii, sa restituie
fiecarui om in parte propria "portiune" din fantasma pierduta. Daca unele episoade
ale celui de-al doilea capitol sufera de o oarecare diluare, foarte reusite sunt, cu
deosebire, povestile de viata ale taranilor deveniti informatori ai Securitatii; Doina
Rusti inoveaza, practic, tipologia narativa a turnatorilor "simpli", "de rand",
dezvaluind, fara maniheism moral, o umanitate lovita pentru care delatiunea
constituie, dupa caz, o forma de revansa, de aparare sau pur si simplu de conservare.
Cea mai izbutita figura este, de departe, Sandina, celibatara batrana, acrita si cinica de
langa moara, dezamagita in dragoste si convinsa de singurul iubit din tinerete (care
nu se va casatori cu ea niciodata) sa-si toarne consatenii. Observatia lucida si
profunda a umanului, amestecul de duritate rece, malitie si vibratie empatica este o
calitate majora a prozatoarei, vizibila si la nivelul limbajului: relatarea alba, cu note
muscatoare, se asociaza au juste milieu cu plierea pe limbajul taranesc si cu un
registru "magic" fara a fi folclorizant, poetic fara a fi poetizant. O scriitura, inca o
data, "virila". Autoarea cunoaste universul rural din interior, il aude si il simte cu o
autenticitate inaccesibila outsiderilor, stie unde sa se opreasca, stie cum sa gradeze si
sa dozeze efectele, dubland climaxul prin anticlimax. Prea explicita, dupa cum
spuneam, in prima parte, semnificatia simbolica a "fantomei din moara" (moara
timpului care macina destine) centreaza romanul in jurul spectrelor istoriei locului.
Momente de varf ale cartii, in care intensitatea si dramatismul urca vertiginos in
barometru, sunt demolarea, de fapt: dezvrajirea morii - dupa dezastrul de la Cernobil
- la ordinul lui Nini (cu reverberatii sumbre asupra intregii comunitati satesti, supuse
disolutiei) si excelentul capitol final: cele "doua zile" in care se concentreaza,
anticipativ, toate evenimentele expuse in precedentele capitole sunt sintetizate in
"doua zile" (ei da, lumea in doua zile!): avem, mai intai, momentul auroral al
invatatorului Ion Nicolescu si al proprietarului morii (mai 1910), cu scrisoarea de
felicitare a lui Spiru Haret si tot tacamul, dar si cu anticipari nelinistitoare (prin cei
doi copii amarati, virtuali tortionari); apoi, inceputul sfarsitului, cu destramarea
sumbru-crepusculara a vechii lumi (noiembrie 1953). In prezenta fiului Sile -
proaspat intors din lagar, cu aspect umil de cersetor - activistii Pavel si Pistol il
someaza pe batranul invatator "burjui" sa-si arda, lîngă moara, biblioteca, inclusiv
corespondenta inedita cu Spiru Haret: "Si atunci, suferinta lui Ion Nicolescu,
rabufnita ca o lava, se ridica la cer printre maciuliile de porumb, alba si plutitoare ca
o fantoma (...) intelese ca toata nefericirea lui de acum va supravietui intacta, evadata
de lumea stapanita de Pavel. Iar pentru multa vreme, oamenii din Comosteni o vor
cauta si-o vor cinsti, ca un zeu". Inchisa, ca-ntr-un recipient, de cladirea
precomunista, energia suferintei mute supravietuieste spectral, ca un refulat al
comunitatii, intorcandu-se finalmente asupra fiecarui membru al ei.
Scrisa de o prozatoare puternica si originala, rara avis in literatura romana
postdecembrista, Fantoma din moara nu este doar o aparitie de varf a acestui an
editorial, ci si una dintre cele mai convingatoare si expresive fictiuni despre
comunismul autohton publicate in ultimul deceniu.