Scena din casa de aramă

Naratorul: Și odată pornesc ei, teleap, teleap, teleap! Și, cum ajung în dreptul ușii, se
opresc puțin. Atunci Gerilă suflă de trei ori cu buzișoarele sale cele iscusite și casa rămâne
nici fierbinte, nici rece, cum e mai bine de dormit într-însa. Apoi intră cu toții înlăuntru, se
tologește care unde apucă, și tac mă cheamă. Iară credinciosul împăratului, încuind ușa pe din
afară cu repejune, le zice cu răutate:
Credinciosul împăratului: — Las' că v-am găsit eu ac de cojoc. De-acum dormiți,
dormire-ați somnul cel de veci, că v-am așternut eu bine! Vă veți face scrum până mâine-
dimineață.
Naratorul: Apoi îi lasă acolo și el se duce în treaba lui. Dar Harap-Alb și cu ai săi nici
nu bindiseau de asta; ei, cum au dat de căldurică, pe loc li s-au muiat ciolanele și au început a
se întinde și a se hârjoni în ciuda fetei împăratului Roș. Ba încă Gerilă se întindea de căldură,
de-i treceau genunchile de gură. Și hojma morocănea pe ceilalți, zicând:
Gerilă: — Numai din pricina voastră am răcit casa; căci pentru mine era numai bună,
cum era. Dar așa pățești dacă te iei cu niște bicisnici. Las' că v-a mai păli el berechetul acesta
de altă dată! Știi că are haz și asta? Voi să vă lăfăiți și să huzuriți de căldură, iară eu să crap de
frig. Bu...nă treabă! Să-mi dau eu liniștea mea pentru hatârul nu știu cui? Acuși vă târnâiesc
prin casă, pe rudă pe sămânță; încaltea să nu se aleagă nimica nici de somnul meu, dar nici de
al vostru.
Ochilă: — Ian tacă-ți gura, măi Gerilă! Acuși se face ziuă, și tu nu mai stinchești cu
brașoave de-ale tale. Al dracului lighioaie mai ești! Destul acum, că ne-ai făcut capul călindar.
Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul. Că pe noi știu că ne-
ai amețit. Are cineva cap să se liniștească de răul tău? I-auzi-l-ăi: parcă-i o moară hodorogită.
Numai gura lui se aude în toate părțile. Hojma tolocănește pentru nimica toată, curat ca un
nebun. Tu, măi, ești bun de trăit numai în pădure, cu lupii și cu urșii, dar nu în case
împărătești și între niște oameni cumsecade.
Gerilă:— Ia ascultați, măi, dar de când ați pus voi stăpânire pe mine? Apoi nu mă
faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine! Eu îs bun cât îs bun, dar și când mă
scoate cineva din răbdare, apoi nu-i trebuie nici țigan de laie împotriva mea.
Flămânzilă — Zău, nu șuguiești, măi Buzilă? Da' amarnic mai ești la viață; când te
mânii, faci sânge-n baligă. Tare-mi ești drag!... Te-aș vârî în sân, dar nu încapi de urechi... Ia
mai bine ogoiește-te oleacă și mai strânge-ți buzișoarele acasă; nu de alta, dar să nu-ți pară rău
pe urmă, că doar nu ești numai tu în casa asta.
 Gerilă:— Ei, apoi! Vorba ceea: "Fă bine, să-ți auzi rău". Dacă nu v-am lăsat să intrați
aici înaintea mea, așa mi se cade; ba încă și mai rău decât așa. Cine-a face de altă dată ca
mine, ca mine să pățească.
Ochilă: — Ai dreptate, măi Gerilă, numai tu nu te cauți. Dar cu prujituri de-a tale, ia
acuși se duce noaptea, și vai de odihna noastră. Măcar tu să fii acela, ce ai zice, când ți-a strica
cineva somnul? Ba încă ai dat peste niște oameni ai lui Dumnezeu, dar, să fi fost cu alții, hei,
hei! mâncai papara până acum.
Păsări Lăți Lungilă:— Dar nu mai tăceți, măi? Că ia acuși trec cu picioarele prin
pereți și ies afară cu acoperământul în cap. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astâmpără
dracul nici la vremea asta. Măi Buzilă, mi se pare că tu ești toată pricina gâlcevei dintre noi.
Ochilă: — Ba bine că nu! Are el noroc de ce are, dar știu eu ce i-ar trebui.
Setilă: — Ia, să-i faci chica topor, spinarea dobă și pântecele cobză, căci altmintrelea
nici nu e de chip s-o scoți la capăt cu buclucașul acesta.
Naratorul: Gerilă, văzând că toți îi stau împotrivă, se mânie atunci și unde nu
trântește o brumă pe pereți, de trei palme de groasă, de au început a clănțăni și ceilalți de frig,
de sărea cămășa de pe dânșii.
Gerilă:— Na! încaltea v-am făcut și eu pe obraz. De-acum înainte spuneți ce vă place,
că nu mi-a fi ciudă! (râzând cu hohot) Ei, apoi? Cică să nu te strici de râs!... De Harap-Alb,
nu zic. Dar voi, mangosiților și farfasiților, de câte ori îți fi dormit în stroh și pe târnomată, să
am eu acum atâția bani în pungă nu mi-ar mai trebui altă! Oare nu cumva v-ați face și voi,
niște feciori de ghindă, fătați în tindă, că sunteți obraze subțiri?
Ochilă: — Iar cauți sămânță de vorbă, măi Buzilă? Al dracului să fii cu tot neamul
tău, în vecii vecilor, amin!
Gerilă:— De asta și eu mă anin și mă închin la cinstita fața voastră, ca la un codru
verde, cu un poloboc de vin și cu unul de pelin. Și hai de-acum să dormim, mai acuși să ne
trezim, într-un gând să ne unim, pe Harap-Alb să-l slujim și tot prieteni să fim; căci cu vrajbă
și urgie raiul n-o să-l dobândim.
Naratorul: În sfârșit, ce-or fi mai dondănit ei, și cât or mai fi dondănit, că numai iaca
se face ziuă!... Și atunci, credinciosul împăratului, crezând că s-a curățit de oaspeți, vine cu
gândul să măture scrumul afară, după rânduială. Și când ajunge mai aproape, ce să vadă? Casa
cea de aramă, înfocată așa de strașnic de cu sară, era acum toată numai un sloi de gheață, și nu
se mai cunoștea pe din afară nici ușă, nici ușori, nici gratii, nici obloane la ferești, nici nimica;
iar înlăuntru se auzea un tărăboi grozav; toți bocăneau la ușă cât ce puteau și strigau cât le lua
gura, zicând:
 Toți: — Nu știm ce fel de împărat e acesta, de ne lasă fără scânteie de foc în vatră, să
degerăm aicea... Așa sărăcie de lemne nu s-a văzut nici la bordeiul cel mai sărăcăcios. Vai de
noi și de noi, că ne-a înghețat limba în gură și măduva în ciolane de frig!...
Naratorul: ...și după multă trudă, cu mare ce hălăduiesc slujitorii împăratului de
deschid ușa și scot pe oaspeți afară. Și când colo, ce să vezi? Toți erau cu părul, cu barba și
mustețile pline de promoroacă, de nu-i cunoșteai, oameni sunt, draci sunt, ori alte arătări. Și
așa tremurau de tare, de le dârdâiau dinții în gură. Iară mai ales pe Gerilă parcă-l zghihuiau
toți dracii; pozne făcea cu buzișoarele sale, încât s-a îngrozit și împăratul Roș când l-a văzut
făcând așa de frumușel.