PRELEGERE

Alexandru ROMAN, Profesor Universitar

la Specialitatea: ,,Științe Umanistice”,
Doctor Habilitat în științe istorice la
Specialitatea: ,,Istoria Patriei”
TEMA 2:
Constituirea primelor entități statale şi apariția raporturilor dintre ele în cadrul
civilizațiilor Orientului antic, Greciei și Romei antice
P l a n:
1. Premisele formării primelor formaţiuni statale. Principalele etape ale
procesului constituirii structurilor statale în antichitate și apariţia elementelor
raporturilor interstatale.
2. Geneza relaţiilor politice internaţionale în contextul diversificării
raporturilor interstatale ale Egiptului cu alte țări din Orientul Antic,
Mesopotamia, China și India.
3. Evoluția relațiilor dintre polisele Eladei antice, Republicii Romane și
Imperiului Macedonean.

(Seminarul este gestionat

de dl A. Ilașciuc,
Doctorand, Master în R.I.)

Literatura recomandată (obligatorie și opțională):

1. Bernstein Serge & Milza Pierre - Istoria Europei Vol. I, Moştenirea

Antichităţii, 375 pag., Iași, 1997. Institutul European.
2. Biro Daniel (ed.). Relaţiile internaţionale contemporane. Teme centrale în
politica mondială. Iași: Polirom, 2013. 336 pag.
3. Chiriță El. Relații internaționale și Diplomație. Între teorie și practică.
București: Editura Universitară, 2016, 264 p.
4. Curpăn Vasile - Sorin. Istoria și teoria relațiilor internaționale. Iași: StudIS,
2014. Bibliogr. ISBN 978-606-624-569-2.
5. Djuvara N. Între Orient și Occident. București, 2009, 365 p.
6. Dio Cassius, Istoria romană, tradusă din latină în română de A. Piatkowski,
Bucureşti, 1973-1985, vol. I-III.
7. Duroselle, Jean-Baptiste. Istoria relatiilor internationale, vol. I-II, Editura
Stiintelor Sociale si Politice, Bucuresti, 2006.
8. Enciclopedia relațiilor internaționale. Vol. 1 - 2. Autori: Dan Dungaciu
(coord.), Darie Cristea, Lucian Dumitrescu, Sanda Cincă, Ruxandra Iordache,
Carmen Burcea, Cristina Vohn, Oana Simion, Lucian Jora, Cristina Ivan,
Ileana Stănculescu, Nicolae Ţîbrigan, Alexandra Vasile, Cristian Barna,
Mihai Bârsan, Adrian Corobană, Valentin Naumescu, Irina Zamfirache. B.,
2017, Editura RAO. 479 p.
9. Istoria ca lectură a lumii. Profesorului Alexandru Zub la împlinirea vârstei
de 60 de ani, volum coordonat de Gabriel Bădărău, Leonid Boicu şi Lucian
Nastasă, Iaşi, 1994.
10. Kissinger H. Ordinea mondială. Reflecții asupra specificului națiunilor și a
cursului istoriei. București: Editura RAO, 2015, 352 p.
11. Malița M., Giurescu D. C. Zid de pace, turnuri de frăție, Editura Compania,
Colecția „Figuri & Clipe”, București, 2011.
12. Maliţa M. Diplomaţia. – Bucureşti, 1970.
13. Moisuc Viorica. Istoria relatiilor internationale - Pana la mijlocul secolului
al XX-lea. București, Editura Fundatiei Romania de Maine, 2003. 320 pag.
14. Roman Al. Istoria diplomației antice. Chișinău, AAP, 1997.
15. Roman Al. Unele consideraţii sursologice şi istoriografice privind noile
abordări în reevaluarea studierii relaţiilor internaţionale. P. 305 – 323. //
Relaţii internaţionale – domeniu specific de activitate intelectuală.
Contribuţia instituţiilor de profil. Conf. şt.-pract. internaţ., Chişinău, Tipogr.
„Print-Caro”, 2013.
16. Țurcanu I. Istoria relațiilor internaționale. Editura: LITERA. ISBN:
4840004010560. Chișinău, 2005, 360 p.
17. Багрянородный Константин. Управление империей. М., 1989.
18. История Европы. Т. I. Древняя Европа. – М., 1988.
19. Записки Юлия Цезаря и его продолжателей. О галльской войне. – М.,
1991.
 20. Знаменитые греки и римляне. – М., 1993.
21. Легенды и мифы Древнего Рима и Древней Греции. - М.,1994.
22. Mунтян M. A. История дипломатии, Mосква, 2007.

Note de curs privind suportul tematic al Prelegerii

Obiective generale: Prin studierea acestei teme, st. studenți, veţi fi în măsură
să: cunoaşteţi premisele apariţiei primelor civilizaţii umane și entități statale, geneza
și instituirea raporturilor interstatale și inițierea formelor de relații internaționale în
antichitate.

A) Conținutul detaliat al temei:

- Caracteristica istoriografică și sursologică a conținutului Temei;
- Analiza premiselor formării primelor formaţiuni statale și genezei raporturilor
interstatale în antichitate;
- Apariţia primelor elemente ale raporturilor interstatale ale Mesopotamiei şi
regiunii Semilunii Fertile;
- Determinarea principalelor etape ale procesului constituirii structurilor statale;
- Demonstrarea genezei relaţiilor politice internaţionale şi diversificării
raporturilor interstatale ale Egiptului cu alte țări din Orientul Antic;
- Evoluția relațiilor dintre polisele Eladei antice, Republicii Romane și
Imperiului Macedonean.
B) Obiective de referință pt studenți (Sarcini concrete):
I)- să identifice subiectul entităților statale în context evolutiv istoric;
- să analizeze identificarea premiselor istorice ale creării primelor formaţiuni statale
în Mesopotamia, China şi India;
- să urmărească principalele etape ale procesului constituirii structurilor statale în
spațiul Mediteranean;
- să compare raporturilor interstatale ale Egiptului cu alte țări din Orientul Antic,
precum și evoluția relațiilor dintre polisele Eladei antice, a Republicii Romane și
Imperiului Macedonean.
- să analizeze consecinţele fundamentale ale stabilirii raporturilor interstatale;
 - să urmărească politica externă a marilor imperii antice, a raporturilor interstatale
și esenței, formei, conținutului primelor tratate semnate de suveranii Egiptului antic și
a principalelor state vecine, devenite model pentru sistemul international;
II) Studiu de Caz: 1. Să evidențieze esența și rolul determinant al diplomației
grecești în geneza procesului diplomației universal, al raporturilor interstatale antice;
2. Să stabilească premisele apariției și esența conținutului, în context comparat, ale
celor două fenomene istorice inedite – A) ,,Marea
colonizare maritimă grecească” și B) - ,,Marea migrațiune a popoarelor”.

Subiectul I: Premisele formării primelor formaţiuni statale. Principalele etape

ale procesului constituirii structurilor statale în antichitate și apariţia
elementelor raporturilor interstatale.

Tematica prezentei prelegeri dispune de o variată istoriografie și sursologie, ce

reflectă diverse aspecte ale premiselor istorice ale formării primelor formaţiuni statale,
etapele procesului constituirii structurilor statale în antichitate și apariţia primelor
elemente ale raporturilor interstatale, a consolidării treptate a sistemului internațioal.

Întreaga istoriografie tematică are la baza majorității publicațiilor analiza și

aprecierea surselor istorice. Principiul de bază al obiectivității și credibilității analizelor
efectuate în cadrul investigațiilor este reprezentat tocmai de aprecierile făcute de
cercetări a documentelor istorice acumulate de-a lungul timpului.

Primele și cele mai vechi surse documentare ce s-au păstrat în pofida dezastrelor
timpurilor evoluate de societățile umane sunt manuscrisele, ce reprezintă în general un
text scris de mână sau, prin extensie, dactilografiat. Termenul se folosește adesea pentru
contrast cu textul tipărit al unei lucrări. Din punct de vedere istoric, toate cărțile și
documentele de până la introducerea tiparului au circulat sub formă manuscrisă, iar
bibliotecile erau colecții de asemenea manuscrise.

Astfel, în Europa primele colecții de manuscrise au apărut în mănăstiri, care au fost

primele centre de cultură scrisă. Asemenea centre în context istoric au fost cele de la m
Durham în Anglia, Cluny în Franța, Lorsch în Germania, Sankt-Gallen în Elveția, sau
Monte Cassino în Italia, unde călugării erau copiști deosebiți. Printre comanditarii laici
poate fi menționat ducele Jean de Berry (1340-1416) și multe ale personalități ce s-au
remarcat în spațiu și timp.

Pentru primele documente scrise s-au folosit suporturi din materiale dure (,,tari"),
precum piatra, lemnul, tăblițele ceramice (pentru scrierea cuneiformă, preponderent în
Mesopotamia), bambusul (în țările Asiei de Sud-Est), papirusul (provenit din Egipt),
etc. Mai aproape de epoca noastră, îndeosebi, după nașterea lui Iisus Hristos, s-a scris
mult pe pergament sau velin (piele de animal tratată, de obicei piele de vițel) și apoi pe
hârtie, pe care au inventat-o în cadrul civilizației chineze.

Bunăoară, un exemplu cert de înscrisuri pe materiale dure încă de la începuturile

mileniului II î.Hr. este Codul de legi al regelui Babilonului Hammurabi. La porunca
suveranului acest monument superb al perioadei de aproape patru milenii în urmă a fost
încrustat pe o stelă masivă din diorit (o piatră semiprețioasă), care a fost descoperită de
arheologii francezi și în prezent se află în expozițiile Muzeului Luvre din Paris. Fiind
descifrat textul, a fost publicat și în limba română la București într-o ediție documentară
din anul 1964 (care apoi a fost republicată de mai multe ori). La studierea documentelor
istorice vechi o contribuție considerabilă și-au adus specialiștii francezi. Spre exemplu,
după ce la 15 iulie 1799 ofițerul francez Pierre-François Bouchard a descoperit
faimoasa Piatră din Rosetta, ce era o stelă egipteană din anul 196 î.Hr., care are trei
inscripţii ale aceluiaşi text în trei limbi antice diferite, celebrul savant din Franța Jean-
François Champollion, studiind meticulos documentele descoperite de compatriotul
său, a reuşit să stabilească o metodă de traducere a scrierii hieroglifice general acceptată
în știința istorică.

Alt exemplu de surse ale relațiilor interstatale este și primul tratat diplomatic de la
începutul secolului XIII î.Hr., negociat și încheiat de suveranii a două regate mari ale
acelor vremuri – faraonul Egiptului Ramses al II-lea și regele Hatussil al III-lea al
Regatului Hitit. Acest tratat internațional și proiectele lui negociate au fost înscrise pe
tabele din metale prețioase – aur (varianta finală semnată de cei doi suverani) și argint
(proiectele ambelor părți) 1.

Subiectele textelor păstrate în diverse manuscrise sunt extrem de variate, deși până
în epoca modernă prevalau cele religioase. În ansamblu, lucrările antichității greco-
romane, diverse texte filosofice, științifice, literare, au circulat ca manuscrise, copiate
și recopiate, până în secolul XV, când a început tipărirea lor. Până în prezent s-au păstrat
în manuscris multiple tipuri de hărți, calcule matematice, note muzicale, tratate de
medicină, scrieri beletristice, etc.

Manuscrisele aveau forma de sul (volumen) sau de carte apropiată de forma modernă
(codice). Adesea, textele au fost scrise cu mare grijă pentru aspectul caligrafic și cu
ornamentații spectaculoase (letrine, adică ornamentarea unor inițiale, și miniaturi).
Unul dintre cele mai frumoase manuscrise cu anluminură (decorație grafică) este
Cartea de la Kells, din secolul IX.

Surse documentare de ordin material, care servesc de asemenea la reflectarea

evoluției istorice, inclusiv a raporturilor interstatale, sunt cele mai diverse și variate
monumente istorice. De exemplu, faimoasele piramide egiptene și de pe alte continente.
Piramidele sunt cele mai mărețe structuri antice pe care le putem vedea pe pământ.
Chiar dacă numeroase civilizații au construit piramide, cele egiptene sunt unice. Marea
piramidă din Giza este inclusă în lista marilor minuni ale lumii antice. Se estimează că
egiptenii au început construcția acestora în jurul anului 2700 î.Hr., adică acum aproape
5 milenii în urmă. Scopul principal al acestora a fost de mormânt pentru faraoni.
Piramidele au fost construite în așa fel încât să conserve cât mai eficient pentru o
perioadă lungă de timp mumiile.

1
A se vedea: Roman A. Istoria Diplomației antice. Chișinău, 1997 și 2000 (Ed. a II-a).
 Marea piramidă din Giza este cea mai înaltă și cea mai veche piramidă din Egipt,
având o înălțime de aproximativ 147 de metri. Se consideră de specialiști, că finalizarea
construcției a durat aproximativ 20 de ani. În interiorul piramidelor regăsim comorile
celor înmormântați și diverse picturi și inscripții.

De o apreciere deosebită se bucurau statuile realizate între anii 447 şi 438 î.e.n. de
către renumitul sculptor Phidias, care au făcut parte din ansamblul monumental al
Parthenonului pe Acropole, din Atena. Însă ulterior o serie de statui şi basoreliefuri au
fost sustrase abuziv de la templul Parthenon, în anul 1802, cu acordul autorităţilor
otomane de ocupație, şi duse în Anglia de ambasadorul britanic, lordul Elgin, care apoi,
le-a donat renumitului British Museum.

Grecia reclamă decenii la rând repatrierea inegalabilelor monumente istorice din sec.
V î.e.n. De exemplu, actualul Prim-Ministru al Marii Britanii Boris Johnson, își
amintește de istoria statuilor Parthenonului, precum că în 1986, fiind şef al Ligii
Studenţilor de la Oxford, ministra culturii Greciei de atunci, actriţa Melina Mercouri,
în vizită la Londra a ţinut un discurs la Oxford, în templul lui Homer, cerând înapoierea
statuilor. Astfel, Grecia şi Marea Britanie demult timp se află într-un conflict cultural
din cauza situației incerte a respectivelor monumente istorice inedite2.

Cu regret, un alt impediment ireparabil în valorificarea informației monumentelor

istorice privind începuturile istoriei statale este reprezentat de distrugerea prin
incendiere, la 21 iulie 356 î.Hr., a Templului zeiței Artemis din Efes, unanim
considerată una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, de către Herostratus.

2
Devine actuală tentativa soluționării acestei situații create cu mai bine de două secole în urmă acum, când Guvernul
Greciei s-a folosit de reluarea negocierilor dintre UE şi Marea Britanie în scopul încheierii unui acord post-Brexit pentru
a încerca să recupereze sculpturile pierdute de la Parthenon. Potrivit agenției Reuters, în draft-ul mandatului de
negociere agreeat de liderii UE 27, oficialii greci au reuşit să introducă în document un pasaj despre importanţa
repatrierii statuilor greceşti de la British Museum, fiind solicitată „întoarcerea temporară sau restituirea definitivă în
ţările lor de origine a obiectelor culturale obţinute ilegal”. Însă oficialii britanici refuză categoric și declară că aceste
sculpturi ,,sunt parte a patrimoniului mondial comun, care depăşeşte graniţele naţionale”. Pe acest fundal, Universitatea
Oxford în general a decis să elimine Iliada şi Odiseea din programa obligatorie, dar The Times concluzionează că
studiile clasice fără Homer sunt ca matematica fără cifre.
 În acest context general al evidențierii documentelor istorice de ordin material, vom
constata cu satisfacție, de asemenea, că și Columna lui Traian este un monument antic
din Roma construit din ordinul împăratului Traian acum aproape două milenii, pentru
comemorarea victoriei sale în Dacia, care s-a păstrat până în zilele noastre. Monumentul
era instalat în Forul lui Traian, din imediata apropiere - la nord - de Forul roman, între
cele două biblioteci (Bibliotheca Ulpia sau Bibliotheca Traiani).

Columna lui Traian, construită de arhitectul Apolodor din Damasc (60-129) d.Hr.),
a fost inaugurată la 12 mai 113 d.Hr. Era sculptată în marmură de Luni (Carara) și are
exteriorul prevăzut cu un faimos basorelief sculptat, în formă de spirală, care reproduce
artistic sub o formă epică războaiele dintre romani și daci purtate de împăratul Traian
pentru cucerirea Daciei. Fiind cea mai mare sculptură în relief din toată Antichitatea,
ea are o înălțime de circa 40 de metri și conține 18 blocuri masive de marmură, fiecare
cântărind 40 de tone. Fiind o adevărată istorie gravată în piatră, pe Columnă în total,
sunt prezentate circa 2500 de figuri omenești, iar împăratul Traian - de 60 de ori 3.
Basorelieful prezintă scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva dacilor din anii
101-102 (în partea de sus a columnei) și 105-106 (în partea ei de jos). Atingând apogeul
basoreliefului istoric roman, cele 124 de episoade care îmbracă în spirală trunchiul
coloanei și care ilustrează Comentariile lui Traian despre războaiele dacice (De bello
dacico – în limba latină), prin caracterul lor de document istoric, fiind instalate de-a
lungul timpului în Europa și diverse replici, adică copii4.

S-a reușit elaborarea unei copii exacte a Columnei și în România, plasată la Muzeul
Național de Istorie din București, situat pe Calea Victoriei. Astfel, Em. Panaitescu a
adresat numeroase memorii Academiei Române, Ministerului Instrucțiunii Publice,

3
Columna a fost ridicată atât pentru a comemora victoriile lui Traian, fiind o adevărată istorie gravată în piatră, cât și
pentru a servi ca mausoleu (după deces, cenușa împăratului a fost depusă în încăperea de la baza columnei). Aici soldații
romani și daci sunt prezentați în timpul luptelor din cadrul celor două războaie daco-romane. Fiind în fond cea mai mare
sculptură în relief din toată Antichitatea, Columna lui Traian reprezintă o creaţie originală a artei romane în perioada ei
de maximă maturitate de la începutul sec. II d.Hr.
4
Principalele copii ale Columnei sunt următoarele: Museo della Civilta Romana” Roma (Italia), ”Victoria and Albert
Museum” de la Londra (Anglia), ”Römisch-Germanisches Zentralmuseum“ din Mainz (Germania), etc.
Ministerului Finanțelor și Parlamentului pentru a realiza o copie a Columnei care să fie
expusă în capitală. Eforturile sale au fost încununate de succes abea în anul 1939 când
statul român a comandat copia, aceasta fiind terminată în 1943. Ea a fost executată din
ciment alb armat, amestecat cu praf de marmură, ce respectă exact proporțiile
monumentului. Însă din cauza Războiului al Doilea Mondial mulajele au fost depozitate
în diverse locuri de la Roma (Muzeul Lateran, Forul lui Traian, Palatul Expozițiilor) și
doar peste circa două decenii și jumătate, tocmai în anul 1967, au fost aduse în
România. Din 1972, copia la scară naturală a bazei Columnei lui Traian și copii ale
scenelor reprezentate pe acest monument sunt expuse la Muzeul Național de Istorie a
României.

Prezintă interes sursologic în contextul tematic al prezentei teme de studiu și ruinele

unui oraș roman, descoperite recent, în anul 2020, cu ajutorul unei tehnologii
revoluționare. Astfel, o echipă de oameni de știință de la universitățile Cambridge din
Marea Britanie și Gent din Belgia a folosit un radar modern de penetrare a solului
(GPR), adică un geo-radar, pentru a dezvălui ruinele îngropate ale orașului roman
Falerii Novi. Inovativ fiind folosită această tehnologie revoluționară pentru a
cartografia toată suprafața unui oraș de peste 30 de hectare, cercetătorii au descoperit
un templu roman, o piață, și chiar o vastă rețea de canalizare. Fiind situat în regiunea
Lazio, pe malul Tibrului, la aproximativ 50 de kilometri nord de Roma, orașul Falerii
Novi a fost întemeiat în anul 241 î.e.n. și a fost locuit până prin aa. 700 e.n. Reuters
consideră că trimiterea în sol a unui semnal electromagnetic prin intermediul undei
radio aceasta reprezintă ,,calea viitorului pentru arheologie''.

Recent a fost descoperit un document original în R.P.Chineză (după ce în ultimul

an, începând cu mai 2019 autoritățile chineze au angajat mai multe persoane pentru
protejarea secțiunii Huairou a Marelui Zid Chinezesc). Documentul istoric de ordin
material reprezintă o tăbliță de piatră din timpul domniei împăratului Wanli din dinastia
Ming (1368-1644), descoperită lângă o secțiune din Marele Zid în apropiere de Beijing.
Din totalul de 11 relicve culturale, descoperite doar în termen de un an, documentul -
tăbliță de piatră are 55 centimetri lungime, 35 cm lățime și o grosime de 10 centimetri,
cântărind circa 50 de kilograme. Cercetătorul Shang Heng, de la Institutul pentru
Patrimoniu Cultural din Beijing, afirmă că inscripțiile descifrate descriu lucrările de
construcție a unei părți a secțiunii din districtul Huairou, situat la nord de capitala
Chinei, a Marelui Zid de circa 9 mii de kilometri lungime.

Diverse și complexe sunt și elaborările istoriografice ale problemelor examinate în

cadrul prezentei teme. Renumiții istorici francezi, Bernstein Serge și Milza Pierre,
bunăoară, autorii prestigioasei ediții ,,Istoria Europei", au apărut pe piața editorială și
din România. La Iași a fost reeditată această lucrare de sinteză în limba română, ce a
apărut cu suportul Ministerului francez al Afacerilor Externe și Ambasadei Franței la
București, sub egida Institutului European. Important pentru studierea tematicii
respective este și faptul, că autorii au întitulat Volumul I integral, drept Moştenirea
Antichităţii5.

Premisele istorice ale populării continentului și formării primelor formaţiuni

statale, precum și principalele etape ale acestui proces continuu, sunt reflectate în
capitolul I al studiului, numit sugestiv: Rădăcinile Europei (De la origini până la
celți). Autorii prezentei lucrări de sinteză consideră că primii locuitori stabiliți în
Europa erau veniți din Africa sau Orientul Apropiat, iar ulterior aici s-au instalat cu
traiul indo-europenii (celții, germanicii, balticii etc.)6.

Versatul savant francez Jean-Baptiste Duroselle a elaborat studiul complex în două

volume cu titlul Istoria relatiilor internationale7, care a fost tradus și în limba
română, fiind înalt apreciat de specialiști și publicul larg din România și Republica
Moldova. Cu aproape două milenii în urmă istoricul antic Dio Cassius a scris în limba

5
Bernstein Serge & Milza Pierre. Istoria Europei. Vol. I, Moştenirea Antichităţii, Iași, 1997. Institutul European. 375
pag.
6
Ibidem, pag. 11, 12.
7
Duroselle, Jean-Baptiste. Istoria relatiilor internationale, vol. I-II, Editura Stiintelor Sociale si Politice, Bucuresti,
2006.
latină renumita sa lucrare, Istoria romană, care de-a lungul timpului a fost tradusă în
foarte multe limbi și editată tipografic în diverse state ale lumii. Vom reitera că
această valoroasă operă acum câteva decenii a fost tradusă din latină și în română,
fiind editată la Bucureşti în trei volume 8.

Subsemnatul, de asemenea, a elaborat printre primii autori din țara noastră și a

publicat diverse studii, consacrate investigației diverselor aspecte privind geneza
raporturilor interstatale și a diplomației în perioada antică 9. Integral se abordează
această problemă istorică în lucrarea sa Istoria diplomației antice, care deja a
cunoscut două ediții. Astfel, în primele două capitole ale studiului se analizează
procesul genezei și apariției primelor elemente ale diplomației și relațiilor
internaționale în adâncă antichitate, inclusiv, în țările Orientului Antic, Greciei și
Romei antice10. Capitolul al treilea se întitulează Dacia în relațiile intrenaționale,
fiind consacrat în totalitatea sa Statului Dac și raporturilor complexe daco - romane de
acum mai bine de două milenii 11. Valoroase sunt la această primă ediție didactică și
anexele documentare, ce includ extrase din primul tratat interstatal semnat între
principalele state din Orient – Egiptul faraonic și Regatul Hitit, diverse memorii și
corespondență diplomatică a liderilor Asiriei, Babilonului și altor state din
Mesopotamia, tratate de alianță și pace grecești, macedonene, cartagineze, dacice, etc.

Printre studiile tematice de bază se mai evidențiază manualul istoricului din

Republica Moldova Ion Turcanu, prof. univ., dr. hab. în științe istorice, întitulat Istoria
relatiilor internationale12, precum și monografia lui Constantin Bușe - Din Istoria
Relatiilor Internationale. Ea reprezintă o culegere de studii privind analiza diverselor
aspecte importante ale relatiilor international. Deși cronologic lucrarea se axează pe

8
Dio Cassius. Istoria romană. Tradusă din latină în română de A. Piatkowski, volumele I-III. Bucureşti, 1973-1985.
9
Roman Alexandru. Constituirea diplomației în antichitate. Revista ,,Administrarea Publică". Chișinău, AAP, 1996, Nr.
1.
10
Roman Alexandru. Istoria diplomației antice. Curs de lecții. Chișinău, AAP, 1997, Ediția I; Chișinău, 2000, Ediția a
II-a. Pag. 3 – 42.
11
Roman Alexandru. Ibidem, Pag. 43 – 86.
12
Turcanu Ion. Istoria relatiilor internationale. Editura: LITERA. ISBN: 4840004010560. Anul ediţiei: 2005, 360 p.
principalele probleme tematice de la sfarsitul sec. XVIII și până în zilele noastre,
inclusiv: politici diplomatice, economice, culturale si sociale, etc., totuși, sub aspect
methodologic este utilă și pentru studierea unor evenimente annterioare în spațiu și
timp. Important că studiile prezentate urmăresc realități istorice nu numai din Europa,
ci si din ,,Lumea Noua" (America de Nord si America de Sud), precum si rolul Lumii
a Treia in relatiile internationale contemporane (Asia si Africa)13.

Bineînțeles, că cele șai multe publicații analizează evenimente istorice tematice,

reflectate în istoria scrisă de-a lungul timpului, precum menționa cunoscutul, dar și
extrem de controversatul ideolog din secolul al XIX-lea F. Engels, care la ediția engleză
din 1888 a unei și mai controversate opere cunoscute (este vorba de ,,Manifestul
Partidului Comunist”), a introdus o notă de subsol, precizând că era vorba de „istoria
transmisă prin scris”.

Subiectul II: Geneza relaţiilor politice internaţionale în contextul diversificării

raporturilor interstatale ale Egiptului cu alte țări din Orientul Antic, Mesopotamia,
China și India.

De-a lungul evoluţiei istorice, începând cu perioada timpurie a evoluţiei

comunităţilor umane și pînă la apariţia statelor moderne omenirea a acumulat o
grandioasă experienţă în domeniul relaţiilor internaționale, care a servit drept bază a
dezvoltării ei.

Antichitatea și procesul creării primelor state, a inițierii raporturilor elementare

dintre ele sunt legate în mod tradițional de apariția primelor mărturii scrise și de
cristalizarea celor dintâi forme de organizare a statului la finele mileniului IV î.Chr.,

13
Bușe Constantin. Din Istoria Relatiilor Internationale. București, Editura: Enciclopedică, 2009. 528 pag.
iar amurgul perioadei antice este fixat pentru Europa la 476, date detronării ultimului
suveran al Imperiului Roman de Apus – Romulus Augustulus.

Pentru spațiul oriental, hotarul final este dificil de trasat, el situându-se între
secolele IV -VII, un jalon constituindu-l și ascensiunea islamismului după moartea
prorocului Mohamed. Antichitatea este posibilă în îngrijirea omul realizează săritura
civilizației, "inventând „viața urbană, cetatea, clasele sociale, statul, literatura,
filosofia, artele etc. Toate formele de conducere politică: monarhia, oligarhia,
democrația, cu degenerescenți precum tirania, dictatura sunt testate acum pentru
prima dată. Fără miracolul grec”, sistematizat și transmis de geniul latin, nu poate
ficonceptual spiritualitatea europeană modernă.

Cele mai importante cunoștinţe despre relațiile interumane și diplomația timpurie

vin din Orientul Mijlociu, spațiul geografic al Mesopotamiei, zona mediteraneană,
China și India.

Numele de Mesopotamia se referă la o regiune din Orientul Apropiat, care în

prezent ține parțial de Irak, Siria de est și Turcia de sud. El provine de la cuvintele
grecești μέσος mesos „între” și potamos „râu”. Suprafața fertilă udată de aceste două
râuri este cunoscută ca fiind „Leagănul Civilizației omenirii”, aici dezvoltându-se
primele societăți umane și entități statale antice. În acest context nu există granițe
definite, iar numele e unul convențional, fiind dat de istoricii greci pentru a se referi la
aria geografică largă dintre cele 2 râuri.

În Mesopotamia s-au constituit unele dintre cele mai importante civilizații din
lumea antică, inclusiv: 1. Sumerienii, 2. Akkadienii, 3. Caldeenii, 4. Babilonienii, 5.
Asirienii, ș.a. Printre cei mai importanți conducători și lideri mesopotamieni, se
evidențiau următorii: Ur-Nammu (regele Ur-ului), Sargon (a pus bazele regatului
Akkadian), Hammurabi (a consolidat excesiv regatul Babilonian, devenit imperiu,
Tiglath -Pileser I (care a pus începurile regatului Assyrian), etc. În ansamblu, în
perioada mileniului IV î.Hr. - secolul VI î.Hr. se poate vorbi de Mesopotamia antică.
 Înregistrări ale tratatelor dintre orașele-state mesopotamiene apar încă din anul
2850 î. Hr. După acea dată, acadiana devine prima limbă oficială diplomatică, servind
ca limbă de circuit internațional în Orientul Mijlociu, până când ajunge să fie înlocuită
cu aramaica odată cu extinderea teritoriului Imperiului Babilonian. Sunt numeroase
dovezile despre diplomația asiriană din secolul al VII-lea și, pe de altă parte, exista
multe dovezi în Biblie, numeroase date despre relațiile triburilor evreiești între ele sau
cu alte popoare.

Datorită unei biblioteci cuneiforme fondate de regele asirian Sargon al II – lea în

jurul anilor 700 î. H., ce s-a păstrat pentru posteritate, astăzi există destule dovezi ale
schimbului frecvent al soliilor dintre Asiria, Babilon și Elam în timpul domniei
regelui Așurbanipal al Asiriei, din jurul anului 626 î.Hr.

Perioada respectivă se caracterizează prin aceea că diplomaţia inițială purta un

caracter itinerant. Solii, diplomaţii erau trimişi numai când exista un obiectiv precis de
rezolvat: să declare război, să încheie un tratat de pace, o alianţă sau un acord de
comerţ. În această perioadă existau documente cu character diplomatic, demersuri şi
acţiuni diplomatice. Însă nu exista noţiunea de diplomat și reguli foarte precise.
Activitatea diplomatică nu era sufficient de bine organizată, avea, în mare măsură, un
caracter ad-hoc. În lumea antică, diplomaţia se ocupa cu problemele de politică
externă ale statelor, a căror bază economică era sclavajul. Regimul sclavagist a trecut
prin mai multe faze consecutive. Sclavajul din prima fază s-a aflat la temelia creării
formelor de state ale Orientului Antic de tipul despotismului egiptean, regatului
Hitiților, Asiriei, Persiei, statelor Indiei vechi. Aici politica externă era orientată spre
cuceriri, acapararea de pământ, sclavi, vite și prada bogățiilor statelor vecine – acestea
erau scopurile principale ale războaielor de atunci.

Problemele de politică externă se promovau, de obicei, prin metoda militară. Putem

menționa în acest context Legile lui Manu, care, din punct de vedere extern, reprezintă
un cod de legi al Indiei Antice.
 Încrederea în jurăminte, dacă e vorba de încheierea acordurilor, era deseori
consolidată de căsătoriile dinastice. Căsătoriile interdinastice reprezentau un
instrumentar diplomatic în statele Orientului Antic. Încrederea în jurăminte ambele
părți le consolidau deseori prin căsătorii dinastice. În acest caz putem aminti căsătoria
lui Ramses II cu fiica împăratului hitiților. Un alt exemplu este căsătoria lui
Amenhotep IV cu împărăteasa Egiptului - Nefertiti.

Vom expune o caracteristică generală a soliilor în statele din Orientul antic,

utilizate pe larg pentru menținerea raporturilor interstatale din cele mai vechi timpuri.
Astfel, activitatea diplomatică a orașelor-state antice se manifesta prin tratative
intense, prin schimburi continue de solii, încheierea unor tratate de alianță, etc.

Ideea încheierii unui tratat de alianţă sau tratat de alt ordin este prezentă aproape în
toată istoria Orientului Apropiat antic. Sursele documentare ale timpului posedă
informaţi cu privire la anumite tratate din Orientul Antic, de ex., tratatele hitite,
tratatele lui Esar-Hadon şi tratatul Aramaic din Sefire ș.a. Un studiu atent al tăbliţelor
de la Mari şi al celor de la Amarna 14, de exemplu, arată că existau tratate între
diferitele popoare şi entități statale. Folosirea unor termini specifici în aceste acte cu
caracter internațional, precum ,,tată - fiu” sau „domn” - „slujitor” (în tratatele
orientale - ,,abdu”) arată că, într-o relaţie de prietenie, regele suzeran este numit, de
obicei, „tată”, iar regele vasal - „fiu”, în timp ce în relaţii mai puţin amicale regele
suzeran este numit „domn”, iar vasalul - „slujitor”.

Preponderent, existau două tipuri majore de tratate internaționale, inclusiv:

- un tratat între părţi egale, în care cei doi parteneri sunt numiţi „fraţi”, de ex., tratatul
dintre Hattuşil III şi Ramses II. Prevederile dintr-un asemenea tratat sunt limitate, în
principal, la recunoaşterea graniţelor şi la înapoierea sclavilor fugari;

14
Ne referim la tăblițele din ceramică cu diferite tratate și corespondență diplomatică a suveranilor diverselor state
antice, care s-au păstrat.
- un tratat de vasalitate, stabilit între un mare rege cuceritor şi un rege mai mic.

Aceste tratate erau elaborate, în general, conform următoarei scheme: un preambul

sau introducere, în care regele cuceritor este prezentat cu toate titlurile şi atributele
sale; prologul istoric, în care este schiţată istoria relaţiei dintre regele cuceritor şi
strămoşii vasalului, precum şi vasalul însuşi. Nu este o istorie stereotipă, ci sunt
descrise evenimentele istorice reale şi se pune accentul pe gesturile de bunăvoinţă ale
regelui cuceritor faţă de vasal şi ţara sa.

După aceea sunt expuse prevederile tratatului. Acestea constau, de ex., din
următoarele: interdicţia de a stabili relaţii cu orice altă ţară din afara sferei de
influenţă a hitiţilor; interdicţia ostilităţii faţă de alţi vasali hitiţi; acordarea imediată de
ajutor regelui cuceritor în caz de război; vasalul trebuie să se prezinte o dată pe an
înaintea regelui pentru a plăti impozitele sale şi pentru a înnoi tratatul. Stipulaţiile sunt
urmate de obligaţia vasalului de a pune o copie scrisă a tratatului în templu şi de a o
citi din când în când.

Informații veridice despre aceste acte internaționale ne parvin, preponderent, din

sursele sumeriene de pe la jumătatea mileniului al II-lea î. H. şi din textele acadiene
vechi, cu câteva secole mai târzii. Cele mai utile şi mai clare materiale în această
privinţă provin din Imperiul Hitit, din perioada mai târzie (cca. 1400-1200 î. H.), care
conţin informaţii despre relaţiile acestui Imperiu cu Mesopotamia, Egiptul şi cu
oraşele-state din nordul Siriei. Dintre aestea, cele mai relevante pentru studiul nostru
sunt aşa-numitele tratate de suzeranitate, care s-au păstrat în număr destul de mare,
pentru că ele constituiau baza formală a coeziunii dintre provinciile Imperiului.
Aceste tratate plasau statele vasale sub protecţia Imperiului Hitit şi, în acelaşi timp,
asigurau Imperiul suzerain de loialitatea forţelor armate ale vasalilor.

Minuţioasele analize întreprinse de specialiști asupra formelor în care erau

concepute aceste tratate, s-a ajuns la distingerea unor elemente caracteristice acestor
legăminte. Prima parte poate fi numită preambulul Tratatului. A doua parte era
prologul istoric. Acesta consta într-o descriere a relaţiilor dintre cele două părţi,
anterioare încheierii tratatului, subliniindu-se în mod special binefacerile suzeranului
faţă de vasal. De altfel, cel mai adesea, suzeranul hitit îl aducea pe tron pe vasalul
respectiv. Aceste acte de bunăvoinţă a suzeranului faţă de vasal constituiau
fundamentul obligaţiilor pe care cel de-al doilea avea să le îndeplinească faţă de
primul, de aceea prologul istoric era o parte foarte atent elaborată.

Urmau apoi stipulaţiile. Această secţiune conţinea obligaţiile pe care vasalul se

îndatora să le respecte faţă de suzeran. Ele diferă mult de la un tratat la altul, dar nu
lipsesc niciodată precizările de natură militară, potrivit cărora vasalului nu-i era
permis să încheie alianţe cu alţi regi independenţi, ci să fie prieten cu cei care-i erau
prieteni suzeranului său şi să le fie duşman celor care îl duşmăneau pe acesta. Vasalul
trebuia, de asemenea, să participe cu tot potenţialul său militar la campaniile purtate
de suzeran. Documentul cu textul tratatului era păstrat, de obicei, în sanctuarul unuia
dintre templele vasalului şi trebuia recitit în public la anumite intervale de timp (o
dată până la patru ori pe an).

Deși din timpul Imperiului Hitit, se deţin relativ puţine informaţii cu privire la
relațiile interstatale din perioada asiro-babiloniană, totuși, spre deosebire de tratatele
hitite, în care prologul istoric amintea anumite evenimente ca bază a renunţării
vasalului la libertate pentru a deveni un aliat al suzeranului, actele internaționale din
această perioadă mai târzie nu precizează nimic despre o astfel de etapă în încheierea
unei alianţe.

Un exemplu evident de tratat între parteneri egali istoria universal a înregistrat

între israeliţi şi fenicieni. Posibil, conform analizei sursologice, asemenea tratate
interstatale au fost începute de regii David şi Hiram (dat fiind că observăm cuvântul
‘oheb, adică „iubit”, în exprimarea relaţiei dintre cei doi suverani, apoi reînnoite pe o
scară mai complexă între regii Solomon şi Hiram. În relațiile bilaterale diverse
tranzacţii internaționale sunt reflectate în tăbliţele de la Alalah, care fac parte, de
asemenea, din sfera tratatelor interstatale. Această relaţie stabilită prin tratate a fost
moştenită mai târziu de Regatul de Nord al lui Israel, după îdivizarea împărăţiei lui.
Ulterior, și relaţiile benefice dintre dinastia lui Omri şi fenicieni s-au bazat pe acest
tratat.

Totodată, este cunoscut, de exemplu, că tratatul de paritate dintre regele Hattuşil

III și faraonul Ramses II s-a încheiat și cu o căsătorie între fiica regelui și faraonul
egiptean. În particular, vom constata că căsătoria dintre Izabela şi Ahab trebuie
interpretată ca o împlinire parţială a condiţiilor tratatului respective, adică ca o
garanție.

De asemenea, din Babilon erau trimise solii către toate popoarele și diferiți regi, în
scopul de a le atrage într-o alianță contra Asiriei. Diplomația asiriană, în special, este
reprezentată de rapoartele secrete ale delegaţilor regali, căci suveranul avea în toate
orașele oamenii săi, numiți și slugi ale regelui. Diplomații asirieni urmăreau fiecare
pas, adeseori chiar spionau.

Conform Legilor lui Manu, o atenție deosebită se acorda calităților personale ale
diplomaților, antrenați în promovarea politicii externe. Vechile legi indiene urmăreau
scopul principal de a evita războiul și a consolida pacea.

Cele mai complicate probleme ale vieții însă urmau să fie rezolvate, mai întâi, pe
cale diplomatică. În această perioadă de început a diplomaţiei, un rol deosebit au avut
şcolile antice: egipteană şi asiriană. Vechii egipteni, fiind cel mai civilizat popor al
antichităţii, primeau şi trimiteau frecvent solii. Întrunirile diplomatice erau purtate de
înşiși împărații, care erau consideraţi ca zei, întruchipând prin sine întregul stat.

Concomitent, trimisul străin era învestit cu un caracter sacru, care-l scutea de

neplăceri (deci, egiptenii cultivau imunităţile diplomatice), desi acesta nu era încă un
principiu distinct de drept international și totul era bazat pe superstiţii, iar persoanele
trimise în solii preponderant erau preoţi. Important, că în Egiptul antic deja activa un
serviciu special, care se ocupa cu arhivarea corespondenţelor dintre Egipt şi celelalte
state din acea perioadă, cu care întreţinea diverse relaţii (economice, culturale,
politice, etc.).

Corespondența dintre suverani se efectua pe tăblițe de lut (ceramică) și ea conținea

un număr mare de scrisori cu care se întrețineau faraonii egipteni cu conducătorii altor
state. Documentele cu un caracter analogic se păstrau în vechile biblioteci

asiriene. Aici putem menționa, printre cele mai ordonate și complete, arhiva
împăratului Statului Hitit – Hatușil al III-lea, unde documentele oficiale erau
legalizate prin semnături și peceţi.

Structura acordurilor internațiionale din acea perioadă conținea în practică

următoarele componente: preambulul, articolele de conținut și încheierea. Treptat se
constituiau 2 principii (devenite cu timpul clauze fundamentale ale dreptului
internațional): principiul neagresiunii și principiul asistenţei mutuale în cazul
intervenției unei a treia forțe. Încălcarea acordurilor era criticată dur și sancționată.
Acestea au servit drept prototip acordurilor internaționale ulterioare.

Tot din perioada Egiptului antic datează primul tratat cunoscut din istorie, încheiat
între faraonul Ramses al ll-lea şi regele hitiţilor în anul 1278 î.Hr. la Amarna. Acest
prim tratat internațional dintre două state suverane era structurat în trei părţi, care
reglementau raporturile bilaterale. Acordul classic interstatal a fost realizat în formă
scrisă, pe tăblițe din metale prețioase (proiectele ambelor state și tratatul final au fost
încrustate pe tabele din aur și argint, păstrate pentru posteritate și descoperite de către
arheologi) 15.

Vom conchide că Tratatul de la Amarna a pus bazele structurării prin drept a

relaţiilor internaţionale, deoarece marile puteri din acea perioadă încercau, astfel, să

15
Roman Alexandru. Istoria diplomației antice. Curs de lecții, pp. 21 – 23, fiind anexat aici și Extrasul din Tratat (pag.
75 - 76).
întemeieze o lege internaţională, care să reglementeze raporturile dintre ele în scopuri
ofensive şi defensive. Arhiva de la Tel – Amarna, în întreg ansamblul ei, are o mare
importanţă istorică pentru cercetarea diplomaţiei Orientului Antic.

Către sfârşitul domniei lui Hammurabi, Babilonia reprezenta cea mai importantă
putere a Orientului Mijlociu. Printr-un abil joc al alianțelor, regele Hammurabi își
consolidează în primii ani de la urcarea pe tron poziția sa în Mesopotamia. Începând
cu anul al 7-lea de domnie el promovează o politică expansionistă, prin ocuparea
vechilor cetăți – Uruk, Isin ș.a. Acest suveran a fost o mare personalitate și un om
politic inteligent, un artizan neîntrecut al combinațiilor diplomatice rafinate, care a
reușit să transforme statul său drept cea mai importantă putere a Orientului. Primele
două decenii sunt consacrate consolidării economiei țării, când întreţine relații
pașnice cu Regatul Mari, cu statele Larsa, Eșnunna și Asiria. Însă în anul 38 al
domniei lui, Asiria este constrânsă să recunoască suzeranitatea babiloniană, iar
Hammurabi primeşte titlul și de „Rege al Sumerului, al Akkadului și al celor patru
părți ale lumii”, aspirând spre o monarhie universală.

Un aport considerabil la evoluția raporturilor interstatale antice și a diplomației l-a

adus Codul de legi al regelui Hammurabi. Astfel, o realizare enormă a lui Hammurabi
a fost unificarea jurisdicției mesopotamiene, prin redactarea celui mai vechi Cod de
legi din istorie. Cele 282 de articole sau paragrafe vizează uniformizarea dreptului
civil, penal și comercial pe tot întinsul noului imperiu 16.

În China antică, diplomaţia și relațiile cu vecinii s-au dezvoltat în condiţii oarecum

diferite de cele din Europa. Până în secolul al VIII-lea î. H., chinezii aveau un sistem
de raporturi specifice între multe ,,state beligerante” ce încă nu formau marele
Imperiu Chinez. Tradiția de contacte diplomatice între statele care formau China a
luat sfârșit odată cu unificarea țării sub împăratul Qin, în anul 221 î. H., și

16
Acest monument istoric a fost încrustat pe o stelă masivă din diorite și fiind descoperit în epoca modernă de arheologii
francezi, în present se află la Muzeul Luvre din Paris.
consolidarea unității statului din timpul dinastiei Han din 206 î. H. Sub dinastia Han și
sub următoarele dinastii care au urmat, China a cunoscut cea mai mare expansiune
teritorială, având cea mai numeroasă populație și devenind cea mai avansată
civilizație din Asia de Sud – Est.

Vecinii Chinei din Extremul Otient, japonezii, au folosit aceeaşi metodă a

rezistenţei pasive, metodă utilizată de chinezi. Folosindu-se de un ceremonial
complex, complicat, solii japonezi tergiversau mereu negocierile.

Diplomaţia arabă, începând cu deceniul patru al secolului al VII-lea, s-a afirmat

odată cu Marele Stat Arab, prin proporţiile sale, ar fi putut concura cu Imperiul
Roman, în perioada înfloririi sale, iar comerţul şi moneda arabă au pătruns până în
cele mai îndepărtate colţuri ale lumii vechi. În cadrul statului arab, printre
organizatorii administraţiei, un rol de seamă îl avea Ministerul Corespondenţei de
Stat, care avea drept cea mai principală funcţie relaţiile externe.

Astfel, geneza politicii externe și a diplomaţiei în antichitate au fost determinate de

necesitatea reglementării conflictelor între formaţiunile protostatale. În secolele XIV-
VI î. H. cele mai importante contacte interstatale au fost realizate în Orientul Mijlociu
incluzând asemenea state ca Egiptul, Asiria, Regatul Hitit, Mesopotamia. Prin urmare,
în Orientul antic au fost atestate mai multe contacte ale lumii internaționale în
formare.

În scopul determinării genezei relaţiilor politice internaţionale și a diversificării

raporturilor interstatale în ansamblul lor, vom urmări și evidenția în continuare
procesul general istoric, precum că începând cu mileniul IV î.Chr. se constituie
primele formațiuniri statale de tipul orașului-stat, dar în conformitate cu diverse
decalaje temporale evidente.

Conform sursologiei istorice de care dispunem și a istoriografiei tematice vom

constata, că aproximativ încă în perioada îndepărtată a anilor 3500 î.Chr. apar primele
orașe-state mesopotamiene. În context general vom reitera, că la limita temporală a
anilor 3200 î.Chr. se constată începutul creării regatului egiptean. Concomitent, în
acelaș process istoric, aproape un mileniu mai tîrziu, prin 2500 î.Chr. se formează în
valea Indusului civilizația de vârf Harappa. Apoi, pe parcursul anilor 1800 î.Chr.,
după o perioadă lungă de tranziție, se constituie statul chinez sub dinastia Shang.

În Lumea nouă, peste Oceanele Atlantic și Pacific, aproape paralel prin anii 2500
î.Chr. apar în zona Anzilor primele construcții de monumente ce indică depășirea
stadiului preistoriei. Apoi, și în America Centrală, pe la 1350 î.Chr. apare statul
Olmec, o civilizație care întrunea trăsăturile civile ale continentului vechi.

Procesul complex al genezei și evoluției construcției statale, al raporturilor dintre

entitățile apărute ce-a lungul istoriei este investigat în baza descifrării scrierii
cuneiforme, care este oferită la iniţiativa “Societăţii Asiatice” din Londra. Aceasta în
anul 1857 a propus mai multor savanţi (Rawlinston, Hincks, Fox, Talbot, Oppert)
traducerea simultană a unei inscripţii a regelui Asiriei Tiglatpalassar I, prin care s-a
constatat găsirea cheii pentru descifrarea scrierii asirienilor şi babilonenilor. Apoi,
eforturile orientaliştilor au fost concentrate pentru descifrarea textelor cuneiforme
redactate şi în alte limbi utilizate în antichitate (sumeriană, akkadiană, etc.). Astfel,
prin lecturarea textelor cuneiforme, orientaliştii aveau acces direct la literatura asiro-
babiloneană, la textele cu character istoric, juridic, economic.

Însă pînă la începutul secolului XIX, din istoria Orientului antic erau cunoscute
doar perioadele relativ tîrzii (inclusiv: epoca imperiilor neo-babilonean, ahemenid,
istoria oraşlor feniciene şi a regatelor iudaice). Despre Sumer nu se amintea absolut
nimic, fiindcă nici nu se bănuia de o asemenea civilizație și entitate statală. Primul
care a bănuit existenţa unui popor care a creat scrierea cuneiformă şi începuturile
civilizaţiei mesopotamiene a fost lingvistul irlandez Edward Hincke, în anul 1850.
Numele poporului nesemit ce a inventat scrierea cuneiformă, sumerienii, a fost
precizat de către Jules Oppert, în urma cercetărilor asupra limbii babilonene, după
titlul de rege al Sumerului şi Akkadului ce şi-l luau monarhii din Mesopotamia.

Apoi, în anul 1877, diplomatul francez Ernest de Sarzec (1837-1901, numit consul
al Franței la Basrah), personal explorează sudul Mesopotamiei, unde descoperă un
oraş al civilizaţiei sumeriene, Lagas. Prima expediţie americană a Societăţii Orientale
a Universităţii din Chicago, condusă de John Peters, la Niffar (150 km sud de
Bagdad) a dus la descoperirea renumitului oraş Sumerian antic Nippur.

În secolul XX, cercetările arheologice continuă cu o şi mai mare amploare. Astfel,

pe Eufratul superior, o misiune franceza condusă de André Parrot a descoperit şi
cercetat pe colina Hariri, în anul 1933, vechiul Mari, capitala unui înfloritor regat
semitic din vremea lui Hammurapi. Inscripţiile descoperite aici reprezintă o
importantă sursă de informaţii privind relaţiile bilaterale politico-comerciale
întreţinute de statele din Mesopotamia cu cele vecine în secolele XVIII-XVII î.Chr.
Cercetările întreprinse într-o serie de coline din sudul Mesopotamiei au condus la
identificarea oraşelor sumeriene Ur (colina Mukkajar), Uruk (colina Warka),
Suruppak, etc. Între descoperirile de mare însemnătate pentru istoria Sumerului, se
numără cele rezultate în urma cercetărilor efectuate la Ur de L.C. Woley (1880-1960)
de la Universitatea din Oxford, care descoperă, pe lângă o serie de edificii civile sau
de cult, şi cimitirul regal (compus din 1850 de morminte, dintre care 16 au aparţinut
unor suverani renumiți, cu un bogat inventar funerar).

Savantul-arheolog L. Wooley a iniţiat săpături, încă din 1927, şi în tell-ul de la el-

Obeid. Prin investigaţiile cercetătorului american E. Mackay (1880-1943) de la
Universitatea din Chicago pe colina de la Djemdet-Nasr vor fi definite cele mai vechi
etape de locuire din spaţiul mesopotamian, care precede constituirea oraşelor-state:
El-Obeid, Ur-Uruk şi Djemdet-Nasr. Cercetările arheologice au surprins, în
profunzimea depunerilor de locuire de la Ur, Kish, Shureuppak, existenţa unor
informații consistente privind precizarea limitelor teritoriale ale unor oraşe-state
antice (Ur, Larsa, Umma, Shuruppak).

Procesul evolutiv în societățile umane poate avea mai multe aspecte, însă conform
schemei tradiționale, tehnologiile (folosite pentru producție) determinau reorganizarea
societaților. În acest context general istoric, cea dintâi mare civilizație în antichitate s-
a constituit în Mesopotamia, în văile fertile ale Tigrului și Eufratului. Mesopotamia,
denumită astfel de vechii greci (fiind Țara dintre râuri, de la cuvintele grecești Mesos
– în traducere însemna Mijloc, sau dintre și Potamos - fluviu), iar termenul de
civilizație mesopotamiană era unul generic, însumând contribuțiile mai multor
popoare antice: cei mai vechi fiind sumerienii (în sudul acestui spațiu geographic);
apoi akkadienii, o populație de origine semită, stabilizați în zona centrală, ce devine
fondatoarea Babilonului; asirienii, triburi războinice pornite din ținuturile muntoase,
cuprindzând zona nordică. Geografic Mesopotamia este mărginea la nord cu Munții
Armeniei, la est - cu podișul Iranului, până la Munții Zagros, la sud cu Golful Persic,
iar la vest cu stepa siriano-palestiniană. Fluviul Tigru (1.850 km lungime) izvorăște
din Munții Armeniei, din apropierea lacului Van, iar Eufratul (2.600 km.) își are
izvoarele la est de Erzerum.

Surse istorice consistente evocă puterea babilonenilor și a asirienilor, a ambele

forțe implicate în istoria regatelor evreiești (Iuda și Israel), precum și unele relatări ale
scriitorilor greci. În particular, Herodot în opera sa ,,Historii“ (Cartea IX), ce datează
din prima jumătate a sec. V î.Chr., și-a propus să trateze istoria celui mai redutabil
dușman al Greciei, Persia. În redactarea următoarelor lucrări, el folosește seria de
izvoare istorico-geografice mai vechi, inclusiv opera lui Hecateu din Milet, la care a
adăugat și multe informații culese de el însuși în Egipt, Asia Mică, Babilon. Părintele
istoriei ne-a lăsat o informație amplă asupra Babilonului care este foarte exactă. O
investigație personală în arhivele din Susa a realizat și Ctesias din Knidos, medicul
regelui persan Artaxerxes, iar unele citate din lucrarea sa se întâlnesc și la Diodor din
Sicilia, în lucrarea ,,Bibliotheca Historica”, la Strabon, în „Geographia“, ș.a.

Autorul Berosos (un preot al templului zeului Marduk din Babilon), contemporan
cu Alexandru cel Mare Macedoneanul, a scris lucrarea „Babiloniaka“ în trei cărți.
Prima (numită „Înțelepciunea”) cuprinde informații babiloniene despre epoca
anterioară potopului, iar celelalte două cărți tratau istoria Mesopotamiei începând cu
potopul legendar și până la sfârșitul vieții suveranului Imperiului Macedonean (anul
323 î.Chr .). Trebuie să menționăm că unele fragmente din lucrarea lui Berosos se
întâlnesc în operele lui Josefus Flavius si Sextus Iulius Africanus.

Monumente scrise despre aceste entități statale au elaborat ulterior mulți

europeni, inclusiv primul călător din Europa ce a întreprins o călătorie între anii 1165-
1173 în Orient a fost rabinul Benjamin din Toledo. Relatarea, redactată în ebraică și
publicată abia în 1543 la Constantinopol, cuprinde date istorice importante despre
Ninive și Babilon. Semnificativă rămâne apoi calătoria întreprinsă prin Orient de
cavalerul roman Pietro della Valle (1586-1652), originar din Roma, care în anul
1621 a adus o serie de copii după inscripții cuneiforme din palatul regal de la
Persepolis.

Ulterior, și în secolele XVII-XIX, mulți călători au trecut prin Mesopotamia.

Trebuie menționat Carsten Niebuhr (1733-1855), un geolog german, aflat în slujba
regelui danez, care participă la o expediție de lungă durată în Orient (inclusive în
Egipt, Yemen, Mesopotamia, anii 1761-1767), unde se confruntă cu interesante
informații antice. În lucrarea sa redactată după această călătorie („Jurnal de călătorie
în Arabia și țările vecine”, editată în 1772) descrie și reproduce planul ruinelor
străvechii Ninive și copiază inscripții cuneiforme de la poarta palatului regal din
Persepolis. Geologul C. Niebuhr a observat că pe una din inscripții existau trei grupuri
de scrieri, fiind vorba de fapt de trei inscripții redactate în limbi diferite. În ce privește
sursele scrise direct, monumentele celebre mai semnificative au rezultat în urma
descoperirii arhivelor de la Ur (peste 30.000 de tăblițe valoroase), precum și din
Drehem (cca. 10.000 de tăblițe, datate în timpul dinastiei a III-a din Ur), Mari (peste
25.000 de tăblițe deosebit de importante ca sursă istorică) și Ninive.

Acestor surse inedite pot fi adăugate diferitele categorii de inscripții

(comemorative, texte legislative etc.), descoperite în alte câteva centre ale
Mesopotamiei. În ansamblu, studierea multiplelor scrierii cuneiforme și în special a
celor sumeriene au permis cunoașterea conținutului diferitelor categorii de texte:
legislative (codul lui Hammurabi, legile asiriene), inscripții de fundație (Gudea, Assur
Nazirpal II), inscripții comemorative (Entene, Salmanassar II, Assurbanipal II), texte
literare și religioase (epopeea lui Ghilgamesh, mituri ale creației, potopului etc.), toate
contribuie la reconstituirea istoriei și civilizației mesopotamiene.

Importante sunt și investigațiile întreprinse de diplomatul francez Paule Emile

Botta (1802-1870). Fiind numit în 1842 consul al Franței la Mossul, el a fost atras de
marile coline pe care arabii le numeau tell-uri. Primele cercetări le-a făcut pe colina
de lângă Mossul, numită Kuyundjik. Apoi, pe locul localității Khorsabad, care a
descoperit un număr mare de sculpturi și inscripții cuneiforme. Descoperirea lui P.E.
Botta se vor completa apoi cu diverse vestigii ale regelui Sargon II (721-705) de la
Dur-Harukin. Câțiva ani mai târziu, în 1845, și englezul Austen Henry Layard (1817-
1894), ajunge la Mossul, unde a început cercetări pe colina Nimrud, aflată, pe Tigru,
la 50 km în munte. El a scos la iveală tăblițe cu inscripții cuneiforme, reliefuri
reprezentând scene de luptă, statui, etc., descoperind pe colina Nimrud orașul Kalakh,
capitala regelui asirian Assurnarsipal II. Apoi, în 1846, A.H. Layard a inceput
cercetarea colinei de la Kuyundjik, reușind să găsească zidurile cetății Ninive.
Dobîndind calitatea de expert al British Museum, el va scoate la lumină palatul
regelui asirian Assurbanipal, unde a descoperit și biblioteca lui constituită din 20.000
de tabele de lut. Cercetarea unei alte coline din apropiere Tigrului, Kallak-Sergat, a
dus la descoperirea altui oraș - Assur, prima capitală a Asiriei. La Londra, el va
publica două importanțe studii: „Ninive și vestigiile” (1849) și „Ninive și Babilon”
(1853). Prin cercetarea părților de nord a Mesopotamiei și descoperirile făcute de P.E.
Botta și A.H. Layard au pus bazele despre existența noilor orașe și entități antice.

Cercetări arheologice propriu-zise în Babilon sunt continuate de englezul Claudius

James Rich (1786-1812), consul general al Marii Britanii, publicând drept rezultat și
un raport cu titlul ,,Comunicare peste ruinele Babilonului”.

Ceva mai tîrziu (1887), misiunea germană condusă de Robert Koldewey (1855-
1925) începe cercetarea sistematică și de lungă durată a Babilonului. Timp de 18 ani,
Koldewey a reușit să dezvelească ruinele cetății de Nabucodonosor, Babilonul în
ansamblul lui (inclusive, fundațiile turnului Babel, un număr mare de turnuri de
apărare, promontoriile grădinilor suspendate ale Semiramidei, palate, temple, poarta
zeiţei Iştar, etc.).

În general, valoarea deosebită a vestigiilor arheologice descoperite în rezultatul

cercetărilor întreprinse în secolele XVIII-XIX, a început să fie înţeleasă în
profunzime după ce textele cuneiforme au fost descifrate și studiate. Începuturile
descifrării semnelor cuneiforme este datorată unui profesor de greacă veche şi latină
de la un gimnaziu din Göttingen, Georg Friederich Grotenfend (1775-1853), care era
de fapt un talentat deslegător de rebusuri.

Cunoscînd literatura din epocă referitoare la Mesopotamia şi izvoarele greceştişi

latine despre perşi, G. Grotefend a reuşit să descifreze, prin deducţie, 10 semne
cuneiforme graţie numelui a doi regi din dinastia Ahemenizilor: Darius (Darayawans)
şi Xerxes (Xsayarsa). Manuscrisul lucrării lui Grotefend (“Contribuţii la descifrarea
scrierii cuneiforme de la Persepolis”) va fi publicat abia în anul 1893 de către W.
Meyer. După el, alţi cercetători au ajuns la rezultate asemănătoare, care au favorizat
descifrarea scrierii cuneiforme. Dintre aceştia amintim pe Henry Rawlinson
(reprezentant al Companiei Indiilor Orientale şi consul englez la Bagdad, dispunînd
de o bună pregătire filologică), care a copiat inscripţia cuneiformă trilingvă (elamită,
babiloneană şi paleopersană) a lui Darius de pe stînca de la Behistum. În anul 1857,
Rawlinson a anunţat căile pe care le-a urmat în descifrarea scrierii cuneiforme a limbii
paleopersane şi a celei babilonene.

Cele mai importante surse pentru stabilirea cronologiei relative sunt listele regale
descoperite la Abu-Salabih (lîngă Nippur), la templul zeului Enlil, care era locul de
încoronare al multora dintre regii oraşelor-state mesopotamiene. Dacă facem
abstracţie de durata neverosimil de lungă a dinastiilor, prin care se dorea a fi
subliniată vechimea deosebită a acestora, precum şi originea numelor (sumerienă sau
semitică).

Vom reitera că pentru stabilirea acesteia, există cîteva repere, mai mult sau mai
puţin precise. Astfel, încă în anul 747 î.Chr. Ptolemeu ne-a transmis o listă a regilor
perşi şi babiloneni, avînd notaţi și anii lor de domnie. Aceste indicii pot fi controlate
şi verificate prin listele regilor asirieni şi babiloneni ca şi unele fenomene astronomice
consemnate în texte (de exemplu, eclipsa de soare care a avut loc în al zecelea an de
domnie a regelui Assurdan II). Importante pentru stabilirea cronologiei absolute sunt
şi sincronismele care se pot stabili între Akkad, Ur, Babilon, Mari, Asiria, Egipt,
Regatul Hitit.

Pentru fixarea în timp a începuturilor civilizaţiei mesopotamiene, ca şi a perioadei

numite pre- şi protodinastice în ultimul timp unii specialisti apreciază că există
suficiente elemente în acest sens. De exemplu, pentru datarea domniei lui Hammurabi
specialiştii au folosit trei variante: 1848-1806 (Sidersky, Thureau-Dngin, A. Goetze),
1792-1750 (Sewell, S. Smith, P. Garelli) şi 1728-1686 î.Chr. (Albright, Cornelius).

Lista de regi sumerieni, întâlnite pe tăblițele de lut cu scrierea cuneiformă,

menționează o serie de orașe. Ele sunt mai multe așezări în ceea ce privește o capitală,
condiționată de dominația altui centru politic). Orașul, înconjurat de fortificații, era
centrat în jurul palatului regal și a unui templu. Pe malul Eufratului, era Larsa, iar mai
la nord, însă deja pe Tigru, a fost descoperit orașul Lagash, a cărui importanță în
mileniul III î. Chr. era determinată de numărul considerabil de texte și monumente.
Rivalul permanent în orașul Lagaș a fost Umma, plasat ceva mai la nord, pe Eufrat, în
apropiere era orașul Uruk, și mai spre nord era Shurr upak.

În zona unde cele două mari fluvii se apropieau cel mai mult unul dintre altul, este
situat orașul Nippur, centrul religios în întregul Sumer.

Statul semit al Akkadului a fost organizat de Sargon I (aa. 2349-2314). Practicând

o politică de forță, el desavârșește ideea creării unui mare stat centralizat schițată de
Lugalzagge si sunt primii mare cuceritor și fondatorul cu mare imperiu al regelui din
Kish, în îngrijirea calității fondează orașul Akkad, unde devine șarun (adică, Rege).

Astfel, statul semitic din Akkad a supus Sumerul unificat de Lugalzaggesi,

continuând politica de cuceriri inițiată de aceasta. Aproximativ prin 2340 î.Chr. îl
învinge pe Lugalzaggesi, instaurând dominația semită peste Sumer. Apoi, cucerește
Elamul, teritoriul din sud-estul Mesopotamiei, continuând pe cursul superior al
Eufratului cu orașul Mari și nordul Siriei (Amurru). Drept urmare a acestor
evenimente, acesta s-a structurat într-un regat relativ unitar și conform documentelor
depistate, monarhul devine ,,…rege al Sumerului și Akkadului, stăpînitor al celor mai
mulți rezidenți ai lumii”.

Statul akkad își atinge apogeul puterii sub Regele Naram-Sin (aa. 2272-2235),
mare personalitate politică, unul dintre cei mai mari cuceritori ai dinastiei akkadiene,
erou al epopeilor babilonene, hitite sau hurrite.

Procesul de cucerire în Mesopotamiei în general a început pe la 2190 î.Chr., fiind

împărțită către mijlocul secolului XXII î.Chr., când Akkadul a căzut sub stăpânirea
regilor guttilor (aa. 2150-2070 î.Chr.).

Totuș, unele orașe sumeriene (Lagash, Ur și Uruk) au reușit să-și mențină o stare
autonomă, iar în urma deciziilor Akkadului, ele dobândesc și o mare prosperitate
economică. Drept consecință, își consolidază poziția politică orașul-stat Lagash,
condus de Gudea (aa. 2144-2124). În timpul domniei lui aici începe așa-numita
renaștere sumeriană. Gudea se va remarca prin intensificarea comerțului internațional
cu vecinii (îndeosebi, diorit din Oman, lemn de cedru din Liban, etc.).

În perioada noului regat sumerian (aa. 2065-1955 î.Chr.), de situaţia creată, va

beneficia oraşul-stat Ur, care prin Ur-Nammu (2065-2046) întemeiază a III-a dinastie
din Ur, dinastie ce va da o nouă strălucire Sumerului. Noul rege restabileşte dominaţia
asupra Elamului şi a zonelor de pe cursul mijlociu al Tigrului. Astfel el se intitulează
rege al Sumerului şi Akkadului”, subliniind prin această titulatură unificarea
Mesopotamiei meridionale şi centrale.

În cadrul Regatului vechiului Babilon (aa. 1830-1530 î.Chr.) aici s-a înlăturat
dominația regilor din Larsa. Grație plasării sale geografice la răscrucea drumurilor
comerciale ce legau Mesopotamia cu Siria și Asia Mică spre apus, cu Elamul și Iranul
spre est și nord, Babilonul ajunge, în mileniul II î.Chr., o adevărată metropolă în tot
Orientul. Abundent continua ascensiunea Babilonului sub primii regi amorriți, dar în
special, mai ales în timpul celui de-al șaptelea lui rege, Hammurabi. În lupta pentru
reunire și stăpânire a Mesopotamiei erau implicate, în prima jumătate asec. XVIII
î.Chr., Larsa condusă de Rim-Sin și Asiria lui Samsihadad I. Însă reușește să-și
impună supremația Babilonul sub domnia marelui său suveran Hammurabi (aa, 1792
- 1750). Prin diplomația sa statul babilonean își atinge culmea puterii sale statale.
Astfel, deja din primii ani de domnie, Hammurapi își consolidează pozitia, creând în
acest sens, un sistem de alianțe și tratate extrem de favorabile. Însă ulterior o
puternică coaliție îndreptată împotriva Babilonului va fi alcătuită de Rim-Sin, regele
din Larsa.

Hammurapi în scopul contracarării acestui pericol, bazându-se pe sprijinul regelui

Zimrilin din Mari, îl înfrânge pe acesta și anexează Larsa cu teritoriile subordonate
(Uruk, Isin, Ur, Nippur). Apoi, prin două campanii militare pustiitoare, cu concursul
statului Mari, a fost subordonată Babilonului Asiria (1757-1 755). Apoi, cucerește și
teritoriul fostului său aliat, statul Mari, la graniță. În urma acestor campanii
victorioase, întreaga Mesopotamie, de la Golful Persic și până la deșertul Siriei, este
subordonată Regatului (Imperiului – având și un asemenea statut) Babilonului.

Devenit cel mai important stat din Orient, Babilonul imperial poate exercita
influența pînă pe țărmul răsăritean al Mării Mediteranene, în Siria și Palestina, ca și în
Asia Mică. Conform documentelor diplomatice (din arhiva regală de la Mari), și, mai
ales, scrisorilor regelui Hammurapi, doar în regiunile de margine se menține politica
de alianță și vasalitate.

În calitate de altă entitate statală majoră, în timpul domniei lui Tukulti-Ninurta

(1244-1208), Regatul Asirian de mijloc atinge culmea puterii sale.

Analele asiriene de mai târziu vorbesc de prinderea regelui kasit Kashtiliash IV, de
dărâmarea zidurilor Babilonului și de strămutarea statuii lui Marduk în Asiria. În
urma acestei victorii, Tukulti-Ninurta se întitulează ,,rege al Sumerului și Akkadului,
al Sepparului și Babilonului ”, devenind stăpânul celei mai mari părți a Asiei
anterioare, a Karkemișului și a părții țărmului Golfului Persic. Posibil că anume din
acea perioadă este datată și elaborarea legilor asiriene, ca mijloc de consolidare a
puterii centrale.

În Asiria domnesc principi a căror putere politică și militară este considerabilă.

Ulterior, după o scurtă perioadă de declin, forța politică și militară a regatului asirian
se va revigora în vremea lui Tiglatpalassar I (1115-1078 î.Chr.). Intr-un text
cuneiform, de exemplu, sunt ilustrate războaiele purtate de Tigltpalassar I în primii
ani de domnie, în urma cărora a reușit să exalte la culmi virtuțile militare ale asirieni
lor.

Un nivel relativ înalt în raporturile interstatale s-au stabilit în cadrul Regatului nou
asirian (930-612 î.Chr.). Astfel, Asiria sub regele Assurdan II (932-910) își
dobândește o glorie comparabilă cu a predecesorilor săi. Întreaga Asirie se reface din
punct de vedere economic, politic și militar. Unele din relații și principate arameene
care s-au format la hotarele Asiriei, în Siria și în nordul Mesopotamiei, sunt supuse.

În continuare, urmașul lui, Adadnirari II (909-889), poartă un număr mare de

campaniii împotriva arameenilor, descrise în Analele sale, apoi atacă, cucerește și
jefuiește Babilonul, luându-și titlul de ,,Rege al Celor Patru Părți ale lumii, Rege al
Universului“. Regii asirieni erau dominați de ideea creării unui ,,Imperiu universal”,
iar drept nucleu al lui trebuia să fie doar Asiria. În acest context, și numeroasele
acțiuni militare întreprinse de asirieni pentru supunerea statelor și populațiilor vecine.
Materializarea acestei idei însă, a fost diminuată în parte bună de răscoalele izbucnite
în spațiul cucerit imediat după retragerea armatelor asiriene. Aceasta a continuat mai
ales în perioadele domniilor regilor Assurnazirpal II (884 - 860), Salman Assar III
(858- 824) și Adadnirari III (810-783).

Concomitent însă, vecinii, și mai ales statul Urartu, amenința Asiria tot mai violent.
Prestigiul instituției regale va fi restaurant ceva mai tâeziu de Tiglatpalassar III (745-
727 î.Chr.), un fost general (turan). Combativ, Tiglatpalassar III poate fi considerat ca
fondator veritabil al imperiului asirian. Noul rege inaugurează o perioadă de
expansiune a Asiriei, refăcînd stăpânirea asiriană asupra Siriei şi Palestinei şi
subordonînd definitive regatul filistin din Gaza. Acesta va supune apoi statele
arameene din sudul Mesopotamiei şi obligă Babilonul să-i recunoască autoritatea.
Acţiunile întreprinse (în M. Zagros împotriva kassitilor, anul 744; împotriva statului
Urartu şi a vasalilor neo-hitiţi, a.743, ca şi a mezilor, aa. 737-736), aveau menirea
consolidării graniţelor regatului şi a descurajării potenţialilor adversari. Suveranul
Tiglatpalassar III a lăsat în urma sa un imperiu care se întindea de la Golful Persic
până la Munții Demarend din sudul Mării Caspice și până la granițele Egiptului.
Numeroasele texte descoperite în palatele regale (Ninive, Nimrud, Khorsabad) atestau
accentuarea etatismului, concentrarea principalelor puteri în mîna regelui.
 Maxima înflorire a noului imperiu asirian se situează sub dinastia Sargonizilor.
Intemeiată de Sargon II (722-705 î.Chr.), de numele lui sunt legate victoriile
imperiului asupra coalițiilor (Karkemish devine colonie asiriană, 717), precum și
transformarea regatului Israel în provincie asiriană și ocuparea Ciliciei. În acea
perioadă de glorie, a fost determinată extinderea dominației asiriene în Asia Mică pînă
pe malul anticului Halys. În context intern, la Ninive crează cunoscuta bibliotecă de
mai tîrziu, iar la Dur-Harukinar (azi Korsabad) se construieşte o fastuoasă capitală.
Urmaşii acestui suveran, aveau să prelungească încă vreme de un secol existenţa
regatului asirian.

Fiul şi succesorul lui Sargon II, Sennacherib (705-689), însă a fost o personalitate
controversată. El învinge triburile arameilor de pe Eufratul inferior, iar în anul 701
înfrînge o rebeliune izbucnită în Palestina. Jerusalimul, cruţat, este obligat să
plătească un greu tribut. Întreprinde apoi o campanie militară reușitî în Kurdistan şi
ocupă regiunea lacului Van. Concomitent, în acea perioadă s-a produs şi o încercare
nereuşită de cucerire a Elamului (692). Babilonul, fiind cel mai important oraş al
Orientului, care se răzvrăteşte condus de un principe chaldeean, aliat fiind cu elamiţii
şi arameii, este cucerit în anul 689 î.Chr. După ce oştirilea învingătoare l-au jefuit,
oraşul este nimicit complet, nici un temple babilonean nefiind cruţat. Mai mult chiar,
pe ruinele oraşului, Sennacherib lasă să curgă apa, pentru ca să piară orice urmă de
cetate rebelă. Transformă Ninive, plasat pe malul stîng al Tigrului, în capitală
imperială, unde construieşte un imens palat. Pe vremea sa, agricultura Mesopotamiei
era un exemplu pentru restul lumii.

Moștenitorul tronului, Assarhadon (689-669 î.Chr.), a reluat marile campanii

militare ale înaintaşilor săi. Noul rege hotărăşte reconstruirea Babilonului şi a
templelor sale. Întreprinde o expediție în Fenicia, prilej cu care distruge Sidonul și
impune controlul asirian asupra comerțului fenician. În anul anul 679, se va trece la
atacul cimmerienilor, de numele regelui Assarhadon este legată expediția împotriva
văii Nilului, unde, în 671 î. Chr. înfrânge armata faraonului Taharqa din dinastia
etiopiană. Însă cucerirea a fost de scurtă durată, căci după retragerea armatei asiriene,
Egiptul se va răzvrăti, iar Assarhadon nu poate înfrînge revolta deoarece moare la
Harran (669).

Foarte glorios a fost urmașul său, suveranul Assurbanipal II (668-629 î.Chr.),

ultimul mare rege asirian, cunoscut în relațiile intternaționale ca o personalitate
marcantă, ce a îmbinat reușit calităţile exttraordinare de comandant de armate și om
de stat. Biblioteca sa, descoperită în palatul de la Ninive de către arheologul englez O.
Rassam (în anul 1854), având peste 23.000 de tăbliţe cuneiforme, cuprindea întreaga
literatură sumero-akkadiană care ne este astăzi cunoscută datorită faptului că,
începînd cu Sargon II, regii asirieni au pus scribii să copieze toate textele aflate în
vechile temple din Mesopotamia.

Suveranul Assurbanipal II reia acţiunile militare împotriva Egiptului, trupele

asiriene reuşind chiar să ocupe Teba. Victoria asiriană determină şi ultimele state
arameene sau feniciene să se supună: Tyrul, care rezistase unui îndelungat asediu timp
de 10 ani, se supune, ca şi Regatul Lidienilor din Asia Mică. Imperiul asirian își
atinge acum întinderea sa maximă.

În anul 652 î.Chr. regale/împăratul Assurbanipal al II-lea va înfrânge o puternică

coaliţie a popoarelor supuse care s-au răzvrătit, având sprijinul Babilonului şi
Elamului. După aceasta, în câteva bătălii bătălii de amploare, a reuşit să zdrobească pe
elamiţi şi să cucerească capitala acestora, renumita în antichitate Susa (în 646),
determinînd astfel dispariţia statului elamit. Însă multiplele confruntări externe de
durată, dislocarea de trupe pe largi spaţii geografice extinse provoacă Asiriei o
reducere drastică a resurselor sale umane şi materiale. La agravarea situației au mai
contribuit apoi atacurile sciţilor şi rebelinea Babilonului.

Toate acestea determină declanşarea unei grave crize, astfel că, după moartea lui
Assurbanipal, regatul asirian va cunoaşte un rapid declin. Curând el se va prăbuşi sub
loviturile primite din partea unei alte puteri ridicate din podişul iranian, aceea a
mezilor, coalizaţi cu Babilonului, pe tronul căruia se urcă chaldeeanul, Nabopalassar
(625 î.Ch.). In anul 612 î.Chr., regele mezilor, Kyaxares, cucereşte Ninive, capitala
Asiriei, în rezultatul atacurilor combinate ale mezilor şi babilonenilor. Drept urmare a
acestor cuceriri, se încheie istoria bimilenară a Asiriei, iar ceea ce a supravieţuit
dezastrului regatului asirian, s-a grupat în noua entitate Karkemish.

Un nivel înalt al raporturilor interstatale a fost marcat de Regatul noului Babilon,

fiind o continuitate a gloriosului Imperiu Babilonean de altă dată. Astfel,
Nabopalassar, regele Babilonului, ajunge la o înțelegere avantajoasă de principiu cu
regele mezilor, Kyaxares. Ultimele încercări de rezistență ale asirienilor, sprijiniți de
trupele egiptene ale faraonului Nechao, au fost înfrânte în Bătălia de la Karkemish
(605 î.Chr.), din Siria, trupele victorioase fiind conduse de fiul său, Nabucodonosor.
Prăzile luate de la Ninive, în urma sprijinului acordat mezilor la cucerirea capitalei
asiriene, i-au dat posibilitate lui Nabopalassar să înalţe numeroase temple şi, mai ales,
să reclădească în chip fastuos Babilonul. Apoi îi succede la domnie fiul său
Nabuchodonosor (605-562 î.Chr.), care continuă opera de restaurare şi de consolidare
a Babilonului, refăcând templele şi zidurile marii metropole mesopotamiene (trei
rânduri de ziduri succesive cu peste 300 de turnuri de apărare!). În avansarea rolului
său în relațiile intternaționale Babilonul devine principalul centru bancar şi economic
al Orientului Apropiat. De asemenea, o operă de amploare cu caracter strategic o
reprezintă ridicarea, la nord de Babilon, a unui zid de apărare între Tigru şi Eufrat,
menit să apere metropola de atacurile venite dinspre nord.

Din numeroase inscripţii aflăm date despre bătăliile purtate de regale babilonnean
Nabucodonosor în Siria şi Palestina, iar textele iudaice oferă amănunte despre
cucerirea şi distrugerea Ierusalimului, capitala statului Iuda, despre jefuirea şi
incendierea Templului 17.

Putem presupune că regele Babilonului, prin războiul său împotriva Regatului

Iudeei, dar şi a Tyr-ului sau Askalon-ului, urmărea scopul întăririi frontierelor cu
Egiptul în vederea unei viitoare expediţii asupra statului milenar din valea Nilului.
Bazăm această supoziție pe Cronica neobabiloneană, care relatează despre unele
ciocniri cu armatele egiptene la hotarul dintre cele două mari entități statale. Astfel,
prin supunerea statelor semite din Siria şi Palestina, Nabucodonosor întemeiază un
întins imperiu de la hotarele Egiptului şi până la Golful Persic. Însă urmaşii săi nu au
fost capabili să-i continue opera, neputând menţine puterea regalităţii babilonene pe
acest întins teritoriu. Pe plan intern se declanşează o criză datorată rivalităţii dintre
două importante grupări religioase pentru dobândirea supremaţiei: a preoţilor aramei
din Ur, susţinători ai zeului Sin şi cea a preoţilor din Babilon, care îl venerau pe
Marduk. Aceasta a avut consecințe nefaste pentru continuitateea statală de mai
departe.

Astfel, ultimul rege chaldeean al Babilonului, Nabonide (555-539 î.Chr.), s-a

sprijinit pe marea preoţime a zeului Sin. El clădeşte temple închinate acestei zeutăţi la
Haran şi Ur. După ce înfrânge o răscoală izbucnită în Siria şi Palestina, Nabonide
încearcă, timp de 8 ani, cucerirea oraşului Teima, aflat într-o oază îndepărtată din
nordul Arabiei.

Cunoscutul autor antic Xenofon în opera “Anabasis” scria că în acest timp, la

răsărit, în podişul iranian, perşii, supuşi până atunci mezilor, se răscoală şi cuceresc
ţinuturile ocupate de mezi. Tânărul rege persan, Cyrus, se luptă apoi cu regele Cressus
al Lydiei, în Asia Mică, a cărui ţară o cucereşte. În curând perşii au pornit şi asupra
Babilonului, iar armata babiloneană suferă o primă înfrângere lângă oraşul Opis

17
Regele Iudeei, Sedechia, a avut o soartă cruntă, fiind capturat de babiloneni: după ce i s-au scos ochii, i-au fost uciși
fiii și apoi dus în surghiun la Babilon.
(539). Perşii trec apoi zidul ridicat de Nabucodonosor, iar un an mai tîrziu (538),
Babilonul îşi deschide porţile în faţa armatei persane. Cyrus, regele perşilor, a fost
primit de preoţimea zeului Marduk ca un salvator al Babilonului. O proclamaţie dată
aici marchează preluarea de către regele persan a titulaturii regale sumero-akkadiene,
de rege al Babilonului, rege al Sumerului şi Akkadului. Babilonia va deveni în
continuare o satrapie persană.

Imperiul Persan circa două secole includea teritorii vaste între Egipt şi India. În
contextul constituirii și evoluției istorice a acestei civilizații vom reaminti că triburile
perşilor, stabilite în sud-vestul Iranului (Persia), au fost unificate de Ahaimene, in
jurul anului 700 î.Hr. Însă secole la rând entitatea politică creată avea un statut de
putere locală. Doar liderul ei Cyrus al II-lea cel Mare (559 î.Hr.-529 î.Hr.) a reușit să
transfore Persia, în numai circa trei decenii, dintr-o putere locală obișnuită în cel mai
vast şi puternic imperiu al Orientului. Astfel, profitând de slăbirea Regatului Noului
Babilon, regele Cyrus ocupă în anul 539 î.Hr. Babilonul, anexând apoi toate
posesiunile Caldeei din Siria, Fenicia, Ţara Israel, până la graniţele Egiptului faraonic.
Apoi fiul lui Cyrus cel Mare, Cambyses II (529 î.Hr.-522 î.Hr.), după o serie de
campanii militare victorioase reușește să transforme către anul 525 î.Hr. chiar și
Egiptul într-o satrapie a Imperiului. Extrem de glorioasă a fost domnia lui Darius I cel
Mare (522 î.Hr.-486 î.Hr.), care a reorganizat, după cucerirea Punjabului (519 î.Hr.),
vastul imperiu, ce acoperea aproape 5.000.000 km². Tot în primul său deceniu de
domnie, el întreprinde o campania în stepele nord-pontice împotriva sciţilor (513
î.Hr.), traversând Marea Neagră din Estul ei și până pe litoralulu ei din Vest, în
Balcani. A urmat pe scena internațională a timpului împăratul Imperiului persan
Xerxes I (486 î.Hr. – 465 î.Hr.), fiul şi succesorul lui Darius, care a încercat în anul
480 î.Hr., cu forţe impresionante, să transforme Elada în provincie persană. Însă
eroismul grecilor, în fruntea cărora se aflau Atena şi Sparta, a asigurat ca lumea elenă
să respingă cu succes această ofensivă.
 În cadrul unei analize generale a raporturilor eleno-persane, în contextul genezei
și evoluției lor istorice, vom reevalua succinct cuazele izbucnirii războaielor dintre
greci şi perşi. Trebuie să efectuăm o succintă expunere a proceselor în care a apărut
imperiul persan. Astfel, în jurul anului 570 î.e.n., centrul lumii civilizate era
reprezentat de patru mari state, situate în Orientul Mijlociu: Imperiul babilonian (pe
teritoriul Irakului de astăzi, practic), Egiptul, Regatul lydian (în vestul Turciei actuale)
şi Confederaţia tribală a mezilor (în vestul Iranului actual şi estul Turciei). Aceste
state erau cele mai bogate şi mai puternice din lume, moştenitoare ale unor milenare
tradiţii imperiale. De jur împrejur, ele erau înconjurate de bactrienii şi sogdienii (către
Afganistan), massageţii (în Asia Centrală), sciţii şi thracii (în nordul şi vestul Mării
Negre), libyenii şi ethiopienii (în Africa). Nu departe se aflau şi grecii, de dincolo de
„marea cea amară” (numele persan al Mării Egee), care probabil apăreau foarte
diferiţi orientalilor, cu micile lor state conduse nu de regi, ci de adunări ale
cetăţenilor (cu modul lor ciudat de a lupta în formaţii strânse de pedestraşi acoperiţi
cu bronz din cap şi până în picioare, etc.).

Doar jumătate de secol a trebuit ca perşii să cucerească toate cele patru state ce
reprezentau centrul lumii pe care ei o cunoşteau, întemeind un imperiu care prin
întindere, organizare şi longevitate va fi depăşit în lumea antică doar de Imperiul
Roman. Fiind iniţial subordonați mezilor, cu care ei se înrudeau, perşii reuşesc să
inverseze raporturile ierarhice cu aceştia şi să cucerească consecutiv: Lydia (547-546
î.e.n.), Babylonul (538 î.e.n.) şi Egiptul (525 î.e.n.).

În contextul evoluției raporturilor persano-elene, de un interes deosebit a fost

cucerirea Lydiei, stat căruia cetăţile greceşti din Asia Mică îi plăteau tribut. Ultimul
rege lydian, vestitul prin bogăție Croesus, a atacat preventiv Persia, antrenând în
această luptă şi o parte din supuşii săi greci. În timpul ripostei, marele rege persan
Cyrus a cerut grecilor din Asia Mică (cunoscuţi îndeobşte sub numele de ionieni) să
nu mai acorde ajutor lydienilor, fapt pe care ionienii l-au ignorat. Cu toate acestea,
după cucerirea regatului lydian, Cyrus nu a pornit imediat acţiuni împotriva
ionienilor, fiind nevoit să lupte în alte părţi ale Asiei, cu mult mai importante decât
îndepărtata frontieră vestică a stăpânirii sale. Încurajaţi de absenţa cuceritorului,
lydienii s-au răsculat împotriva perşilor, fiind din nou ajutaţi de grecii cu care se
învecinau pe litoralul vestic al Anatoliei. De această dată, pentru a elimina
posibilitatea unei noi revolte, perşii au însoţit zdrobirea rebeliunii lydiene de
supunerea cetăţilor greceşti din Asia Mică, ce era de fapt firesc oricărei mari puteri,
pentru a-şi asigura liniştea la hotare.

Treptat, grecii s-au obişnuit cu prezenţa persană, iar aristocrații chiar să apeleze
frecvent la sprijinul puterii stăpânitoare pentru a soluționa diverse probleme de ordin
intern. Astfel procedau nu doar cei din orașele grecești din Asia Mică, ci şi din cele
situate pe insulele Mării Egee, precum aristocrații Samosului (522 î.e.n.), de pe insula
Naxos, unde începuse un război civil. Aceștea s-au adresat lui Aristagoras,
conducătorul Miletului, cel mai important oraş grec din Asia Mică pentru acordarea
ajutorului militar, iar ultimul a apelat la satrapul (guvernatorul) persan al Lydiei,
Artaphernes, atrăgându-l cu numeroase promisiuni de subjugare a întregului arhipelag
egeean. Însă regele person Darius a dispus organizarea unei expediţii navale, în
fruntea căreia Artaphernes l-a numit comandant pe amiralul Megabates, secondat de
același Aristagoras, conducătorul Miletului grecesc (499 î.e.n.).

În timpul revoltei ioniene (499-494 î.e.n.), încheiate prin victoria perşilor şi

incendierea Miletului, răsculaţii au solicitat şi au beneficiat şi de sprijinul a două
cetăţi greceşti din Europa: Athena şi Eretria. În acest context, la numai doi ani după
înăbuşirea revoltei ioniene, în 492 î.e.n., regele Darius a trimis o primă expediţie de
pedepsire a athenienilor, care de fapt n-a ajuns însă la destinaţie din cauza unei furtuni
teribile. Totuşi, perşii au reluat încercările de pedepsire a Athenei în 490 î.e.n. Atunci,
ei au reuşit să ocupe Eretria şi să se răzbune împotriva ei, dar au fost învinşi de
athenieni la Marathon şi au fost obligaţi să se retragă. Ulterior, Imperiul persan a fost
zguduit de moartea lui Darius, dar succesorul lui, regele Xerxes, conform relatărilor
lui Herodot, plănuia noi campanii de cucerire a Greciei, dar expediţiile militare din
anii 480-479 î.e.n. s-au încheiat cu severele înfrângeri de la Salamina şi Plateea 18.

Agresiunea persană asupra lumii greceşti se înscrie în tiparul atât de des întâlnit în
relaţiile internaţionale al unei mari puteri care, în tendinţa de a-şi securiza graniţele
sale, fiind atrasă treptat în confruntări cu micii vecini turbulenţi. Principalul cronicar
al raporturilor violente dintre greci şi perşi a fost Herodot, ce a lăsat posterității opera
sa ,,Istorii” (în 9 cărți).

Începând cu domnia îndelungată, de circa câteva decenii, a lui Artaxerxes I (din

anul 465 î.Hr.), acest Imperiu ajunge totuș în declin. A durat această involuție mai
puțin de un secol și în anul 334 î.Hr. tânărul rege al Macedoniei, Alexandru cel Mare,
traversează, în fruntea unei modeste armate, Hellespontul. În pofida uriaşelor resurse
ale imperiului, Darius III (336 î.Hr.-330 î.Hr.), ultimul suveran ahemenid, se
dovedeşte incapabil să facă faţă impetuozităţii regelui Alexandru, pierzând bătăliile
decisive de la Issos (333 î.Hr.) şi Gaugamela (331 î.Hr.). În asemenea mod, Imperiul
Persan este cucerit definitiv de Alexandru cel Mare, devenind o parte a lumii
elenistice.

Vom face o totalizare a analizei efectuate vorbind de forma și tipul statului, de

evoluția diverselor entități statale în antichitate, menționând că pentu definirea naturii
lor, formelor și conținutului activității suveranilor lor plecăm de la un număr restrâns
de elemente concrete. Inventarea scrierii şi apariţia primelor ,,Arhive”, alcătuite din
tăbliţe cu caracter divers presupune începutul formării unui aparat viabil de
administrare al statelor din epoca respectivă. Premizele și condiţiile istorice în care a
fost instituită regalitatea au condus la apariția unor lideri de cel mai înalt nivel în
cadrul entităților statale evaluate. Titulatura regală a cunoscut o evoluţie largă de la

18
Rhodes, P.J., „The Impact of the Persian Wars on Classical Greece”, E. Bridges, E. Hall, P.J. Rhodes (eds.), Cultural
Responses to the Persian Wars. Antiquity to the Third Millenium, Oxford, Oxford University Press, 2007, pp. 31-46.
formula de început spre formele cele mai complicate o dată cu creşterea
absolutismului regal și cucerirea de noi teritorii 19.

Aspectul războinic al regalităţii mesopotamiene se explică prin numeroasele

conflicte care au avut loc, îndeosebi, în în Asiria. Titulatura purtată de regii
mesopotamieni evidenţiază al doilea element esenţial al puterii monarhice, cel al
dependenţei faţa de zei. Investitura avea loc în templu unde regele primea insemnele
care reprezentau consacrarea unei alegeri divine. În special, regele Hammurabi
desfăşoară şi în acest domeniu o activitate reformatoare deosebită, justiţia fiind
organizată după modelul administraţiei civile, când instanţa supremă se afla la
Babilon, iar curtea de apel la Sippar. Cea mai persistentă era expansiunea teritorială,
având drept urmare constituirea unei birocraţii de stat. DÎncepțnd din mileniul III
î.Chr., s-a observant şi o evoluţie a noţiunii de stat favorizată de constituirea marilor
imperii. Promovarea unei politici comerciale active în plan extern a facilitat crearea
unui corp de scribi cunoscători ai limbilor sumeriană şi akkadiană. Abia cu dinastia a
III-a din Ur, pe baza numărului mare de arhive regale, putem aprecia că se formează
structurile unui stat veritabil.

Această organizare va fi desăvârşită de către Hammurabi prin pătrunderea

centralizării în toate domeniile vieţii publice. Se constituie o administraţie de tip
piramidal al cărui vârf este reprezentat de rege. Pentru popoarele care au atins un

19
Evoluția atestă documentar ca ,,rege al Sumerului şi Akkadului”, fiind urmată apoi de apariţia aspiraţiei la

puterea universală (,,rege al celor patru părţi ale lumii”). În paralel, era atestat și un transfer de sacralitate de la instituţia
regală (considerată ca fiind ,,căzută din cer”) spre persoana care deţinea titlul regal. Expresia materială a acestui transfer
o reprezintă adoptarea unor nume teofore (cu NaramSin) şi a unor noi insemne (tiara cu coarne, semn al sacralităţii
persoanei), etc. Precum denotă, mai ales la succesorii lui Sargon I (Rimush şi Manishtusu), statuile de fundaţie
descoperite în ruinele templului zeiţei Ishtar de la Ninive, din motive de ordin militar şi economic, instituţia monarhică
va deveni întruchiparea normală a societăţii. Despotismul va reprezenta elementul comun al instituţiei monarhice,
întemeiat pe o economie dirijată de palat, pe o putere militară nelimitată şi, deseori, pe aspiraţii sacerdoțale afirmate în
modi diferit.
anumit nivel de civilizaţie, regalitatea era considerată forma normală a statului.
Sumerienii considerau regalitatea ca reprezentând un dar al zeilor acordat oamenilor
încă de la originea lor. Statul sumerian în ansamblul său era o structură teocratică, etc.

De asemenea, o altă ci vilizație antică a fost cea din India (denumirea ei vine de la
fluviul Sindhu, devenit in persana Hindhu, iar in greaca Indos), care este înconjurată
din trei părți de Oceanul Indian, iar la nord munții Himalaya o despart de podișul
Tibetului. Tocmai prima mare civilizație a sub-continentului indian s-a născut in valea
Indusului. La capitolul sursologiei vom reitera că în India antică Mahabharata a fost
cea mai veche şi mai mare epopee sanscrită, un valoros monument al culturii indiene
şi tezaur al culturii universal în general. Primele texte ale ei fiind atestate în mileniul
II î.e.n., această opera este enormă, foarte vastă prin dimensiunile sale - are 18 cărţi și
circa 220 de mii de versuri.

Altă entitate statală multi-milenară considerabilă a fost Egiptul antic, plasat

geografic de-a lungul marelui fluviu Nilul, care ocupă în istoria universală un loc de o
importanță excepțională. Izvorând din zona ecuatorială a Africii, apele fluviului
parcurg până la Marea Mediterană 6.690 km.

Din cele mai vechi timpuri a fost dat startul inițierii și diversificării continuie a
raporturilor interstatale ale Egiptului din valea Nilului cu alte țări din Orientul Antic.
Cele mai considerabile în contextual evoluției în spațiu și timp au fost raporturile
interstatale cu Ţara Puntului (sec.XXV î.Hr.), cu Babilonul și Imperiul Asirian, ș.a.

Această viabilă entitate statală, numită Egiptul faraonic (termenul de faraon era dat
regilor egipteni, considerați fii ai zeului Ra – zeul Soarelui, divinitate în care credeau
egiptenii), a parcurs mai multe etape importante. Realizări marcante s-au înregistrat în
perioada Regatului de Mijloc (~2040-1645 a.Hr.) și mai ales a Regatului Nou (între
anii1570 şi 1085). Popoarele vecine și apoi milenii la rând întreaga lume rămânea
fascinată de fenomenul piramidelor egiptene, destinația cărora era de a fi mormânt
regal, apărut la începutul mileniului al III-lea î. Hr., datorată în mare parte arhitectului
Imhotep din perioada domniei faraonului Djeser (Zoser), căruia îi aparţine şi meritul
de a fi dispus ridicarea piramidei de la Saquarak 20.
Pe parcursul acestor epoci faraonii egipteni s-au străduit să îşi extindă şi să-şi
intărească statul lor în sistemul internațional existent. Însă către finele Regatului de
Mijloc, în jurul anului 1700 a.Hr., un popor cunoscut sub numele de hiksoşi a pătruns
pe teritoriul Egiptului, aducând cu sine carul de luptă, care în zona Asiei s-a răspândit
începând încă cu aa. 2000 a.Hr., iar indo-iranienii fiind primii care au întrebuintat un
car similar cu două roți şi spițe. Răspândirea carului s-a produs prin intermediul
comerțului, migrației sau cuceririlor. Profitând de faptul că Regatul de Mijloc se afla
într-o decădere politică şi militară, hiksoşii işi încep invazia în Egipt în 1720 a.Hr. și
relativ repede au ocupat, cu ajutorul acestei arme redutabile pentru acele timpuri
jumătatea nordică a Egiptului (Delta Nilului și Peninsula Sinai). Astfel, documentar
este stabilit că către anul 1647 a.Hr. ei deja ocupaseră Memphis, oraş-cheie care
controla Egiptul de Sus şi de Jos, stabilind în Egiptul de Sus o linie domnitoare de
conducători hiksoşi, iar în rest plata tributului.

La începutul dinatiei a 18-a au fost trei faraoni ce au ridicat Egiptul pe culmile

gloriei. Suveranul Thutmosis (Tutmes) I, care îşi începe domnia la 1524 a.Hr.,
pătrunde în Mesopotamia, în regatul Mitanni și apoi în Nubia, ocupând teritorii vaste.
Ulterior la tron a urmat Thutmosis al II-lea, care reuşeşte să mențină stăpânirile
egiptene în Nubia, pătrunzând chiar și în Siria şi Palestina. Apoi regina Hatsheput
asigură pacea şi dezvoltarea raporturilor multilaterale cu țărilor vecine.

Dintre statele vecine cel mai problematic pentru Egipt devine Regatul hitit. După
moartea reginei, regele din Kadesh a statului respectiv preia controlul în Megiddo, pe
care îl transformă într-o bază de atac împotriva Egiptului. Dar marele faraon -

20
. Pentru început piramidele egiptene au fost construcţii în trepte, apoi romboidale, pentru a se ajunge în vremea
faraonului Kheops la aşa-zisele piramide perfecte, fiind unanim considerate una din cele şapte minuni ale lumii antice .
La acestea toate cele patru laturi erau egale și marile piramide sunt dipuse în diagonală, pe axa nord-est spre sud-vest
astfel, încât niciuna nu acoperă soarele pentru celelalte două. În interiorul lor, spre mijloc, se află
camera funerară, dar cele ale lui Keops şi Mikerinos au şi alte camere suprapuse. Piramida faraonului Keops este una din
cele mai mari, fiind la origine mai înaltă cu 9,50 m.
războinic Thutmosis al III-lea (1479-1425) îşi mobilizează armata şi porneste spre
Kadesh cu mai multe trupe, care au reuşit să ajungă în Gaza în doar 9 zile. A urmat un
veritabil asediu care a durat 7 luni, egiptenii obținând o serie de victorii. Concomitent,
Thutmosis a dat mai multe lupte victorioase şi în Siria, Liban, Matanni, realizând în
total 17 campanii de succes.

Ulterior Egiptul a cunoscut o nouă evoluție ascendentă, mai ales sub faraonul
Ramses II (1279-1213). În general, pe parcursul acestei epoci a Regatului Nou
suveranii egipteni s-au străduit să îşi extindă continuu influența în regiune şi să-şi
intărească statul lor. La venirea la tronul Egiptului, în jurul anului 1279 a.Hr., a
ilustrului faraon Ramses al II-lea, suveranul işi exprimă dorința de a deține o armată
în tradiția lui Thutmosis al III-lea şi de a continua restaurația militară începută de tatăl
său, Seti I. Conducând armata într-o mare bătălie de la cetatea din Kadesh. Aceasta s-
a produs în anul 1274 a.Hr. și ambele părți, - atât egiptenii, precum și hitiții, aveau
armate puternice. Pretextul declanșării ostișităților a fost intervenția armată a
Regatului Hitit în Siria, aflată în sfera de influență egipteană. Hitiții, conduşi de
Muwatalis, anticipaseră un atac şi se adunaseră în număr de circa 20.000, număr
aproximativ egal cu cel al egiptenilor, fapt care a creat un echilibru de forte militare,
ce s-a menținut o perioadă.

În general, Egiptul a cunoscut multiple epoci de supremație militară în regiune,

perioade ce au asigurat o dezvoltare prosperă multilaterală. Vom reitera în acest
context general, că anume egiptenii sunt inventatorii calendarului în lume. Prin
descoperirea unei tablete încă din timpul domniei Regelui Djer din Prima Dinastie
(aproximativ anul 3000 î. Hr.) i-a convins pe egiptologi de faptul că egiptenii
stabiliseră deja în aceea perioadă o legătură între răsăritul heliacal al stelei Sirius și
începutul anului. Astfel, Egiptul antic a avut un calendar diferit, mai ales, în timpul
Vechiului Regat, cu anul de 320 zile, după cum se menţionează pe Piatra de la
Palermo. În viziunea egipteană se considera că pamantul este plat si rotund, iar fluviul
Nil trece prin centrul lui, etc. 21. În anul 2776 î. Hr. a fost întocmit un calendar, care la
început era lunar, adică, în functie de fazele lunii, ulterior fiind corectat și luîndu-se ca
punct de reper apariţia la orizont a stelei Sirius alături de Soare 22. Astfel, conform
vechiului calendar egiptean, anul avea 365 zile și era împărțit în 12 luni a câte 30 de
zile fiecare, plus cinci zile suplimentare (epagomenae) la sfârșitul anului. Lunile erau
împărțite în trei săptămâni, iar o săptămână avea 10 zile. Deoarece anul egiptean era
aproximativ cu un sfert de zi mai scurt decât anul solar și evenimentele stelare nu se
produceau la aceeași dată calendaristică, i se mai spunea și Annus Vagus sau „An
Rătăcitor”23.

Se consideră că Calendar solar egiptean, modificat în epoca Ptolemeilor, a stat la

baza perfectării calendarului iulian, întrodus în uz de către marele Caesar în anul 45 î.
Hr. Pentru masurarea timpului egiptenii în general se serveau de calendare solare si de
clepsidre. Vom mai reitera aici că în Egiptul antic au determinat, cu o precizie de
invidiat Nordul (cu o deviatie de cel mult un grad), orientând feţele marilor piramide
în direcţia celor patru puncte cardinale.

La procesul dezvoltării prospere a contribuit evoluția culturală a statului și mai

ales, a limbii egiptenilor, ce a contribuit mult la intensificarea comerțului cu statele
vecine. Specialiștii în domeniu au stabilit că limba egipteană veche constituie o
ramură independentă a limbilor afro-asiatice. În context sursologic constatăm că
documentări scrise ale limbii egiptene datează din sec. XXXII î.e.n., făcând-o una din
cele mai vechi limbi documentate din lume (după cea sumeriană), aceasta fiind

21
Nilul era principala și cea mai simplă și ieftină cale de transport în Egiptul antic, iar căruțele și carele aveau un rol
minor în această țară, calul practic nu era folosit. Vom mai completa aici, printre altele, că culoarea originală a
piramidelor este albul, iar de-a lungul timpului din cauza fenomenelor climatice acestea şi-au schimbat culoarea, aşa
cum le putem vedea astăzi.
22
Fiind corectat, luîndu-se ca punct de reper apariţia stelei Sirius și a Soarelui, calendarul a fost ajustat la 365 de zile.
Anul era împărțit în trei anotimpuri agricole (numite generic „revarsarea", „acoperirea”, „anotimpul uscat”), și cu 12
luni a cîte 30 de zile fiecare.
23
În context comparativ, vom aminti aici că Calendarul sumero-babilonian fiind la început lunar, apoi luno-solar era
compus, de asemenea, din 12 luni, dar avea numai 354 de zile. Diferenţa dintre calendarul utilizat şi cel astronomic a
fost curând observată şi inclusă, pentru recuperare, la fiecare al treilea an a treisprezecea lună, din 33 de zile.
vorbită și scrisă practic din c. 3200 î.e.n. până în Evul Mediu, adică cu mai bine de
cinci milenii în urmă. În general, scrierea hieroglifică datează din anul 3000 î.e.n. și
este compusă din sute de simboluri. În jurul primului secol e.n., paralel a început să
fie utilizat și alfabetul copt, iar copta este un alfabet grecesc modificat cu adaos de
unele semne. Deși hieroglifele oficiale au fost utilizate într-un rol ceremonial până în
secolul al IV-lea.

Încercările de a descifra scrierea hieroglifică s-au întâlnit în timpul perioadei

bizantine și islamice în Egipt, dar abea în anul 1822, după descoperirea Pietrei de la
Rosetta și mai mulți ani de cercetare asiduă făcute de Thomas Young și Jean-François
Champollion, hieroglifele au fost, în sfârșit, aproape complet descifrate.

La finele evoluției milenare a entității statale faraonice vom menționa rolul

ultimului faraon al Egiptului antic, devenită Cleopatra a VII-a a Egiptului. Ea făcea
parte din Dinastia Ptolemaică, fiind de origine grecească, dinastie ce a condus Egiptul
după moartea lui Alexandru cel Mare 24. Membrii acestei dinastii vorbeau limba
greacă, refuzând vehement să se exprime în limba egipteană. Din acest motiv, ambele
limbi (egipteana și greaca) erau folosite în redactarea documentelor oficiale. Însă
spiritul nonconformist al Cleopatrei a contrastat cu convingerile conservatoare ale
familiei din care provenea. Astfel, ea a învăţat şi a utilizat limba egipteană şi, în plus,
a îmbrăţişat cultura ţării, reprezentându-se ca reîncarnarea zeiţei egiptene Isis.

3. Evoluția relațiilor dintre polisele Eladei antice, Republicii Romane și Imperiului

Macedonean.

24
Vom menționa că Alexandru cel Mare al Macedoniei a subordonat Egiptul, care devine parte componentă a marelui
său Imperiu Macedonean. Fondând aici în anul 330 î.Hr. orașul Alexandria (care-i poartă numele până în prezent),
curând acesta devine capitala Egiptului și regina lui, Cleopatra a VII-a, a domnit anume în noua capitală
după moartea tatălui său, Ptolemeu al XII-lea, începând din anul 51 î.Hr. Ea intenționase revigorarea
tradițiilor Egiptului de odinioară, căutând sprijinul marelui Iulius Cezar și generalului roman Marc Antoniu.
A decedat la 12 august anul 30 î. Hr. și este înmormântată în orașul Alexandria din Egipt.
 Istoria entităților antice grecești și raporturile lor bilaterale și multilaterale pot fi
divizate conventional în mai multe etape și perioade, având la bază evoluția lor
ascendentă în spațiu și timp.

Conventional, în opinia unanimă a specialiștilor în domeniu, pot fi evidențiate

următoarele:

A) Secolele XII-VIII î. e. n. – perioada genezei de formare inițială şi

dezvoltare a proceselor statale în condiţiile istorice ale constituirii Statului
sclavagist, când se constituie și primele relaţii ce aveau un caracter spontan
şi, preponderent, de natură a unor conflicte militare arhaice;
B) Secolele VIII-IV î. e. n. constituie perioada clasică a raporturilor dintre
diverse polise și inițierea diplomaţiei greceşti, când bogatele oraşe-state
(polise – la grecii antici) de pe ţărmul Mării Egee, precum Atena, Sparta,
Corint, Miletus, Efes, Galikarnas ș.a. devin adevărate centre ale vieţii
internaţionale. Vom menţiona, că în perioada respectivță în relațiile
internaționale se impune diplomația sub acest generic (termenul însuși
fiind de origine grecească), iar cetățenii de vază din conducerea polisurilor
îndeplineau în acelaşi timp şi funcţii de diplomat. Mai mult, metodele
diplomatice de soluţionare a conflictelor între oraşele-state şi încheierea
tratatelor de pace capătă un caracter sistemic. Diplomația grecească abilă a
contribuit mult și la dezvoltarea comerțului internațional, o consecință
directă a ei fiind și apariția fenomenului inedit numit Marea colonizare
maritimă grecească din secolele VII-VI î.e.n., când la distanțe
considerabile de spațiul geografic grecesc, pe litoralul Mării Mediterane și
Mării Negre, în Crimeea și pînă în Caucaz au fost create circa 80 de noi
polise grecești (inclusiv: Bizantion, Odessos, Tomis, Calatis, Histria,
Tiras, Olbia, Hersones ș.a.);
 C) Secolele IV-III î. e. n. reprezintă perioada în care Macedonia a reuşit să-
şi consolideze influenţa în Grecia şi apoi să-şi și supună oraşele greceşti.
În timpul domniei regelui Filip al II-lea (anii 359-336 î. e. n.), Macedonia
a devenit unul dintre cele mai puternice state din bazinul Mării Egee, care
a subordonat influenţei sale (pe cale militară şi diplomatică) toate regiunile
greceşti. Nici chiar Atena n-a putut scăpa de această soartă, iar fiul regelui
Filip al II-lea, Alexandru cel Mare (356-323), a extins considerabil
influența grecească – macedoneană în lume și a creat marele Imperiu
Macedonean în spațiul geografic a trei continente – Europa, Asia și Nordul
Africii;
D) Secolele III –I î.e.n., la rândul lor, constituie perioada relaţiilor
internaţionale caracteristice lumii elinistice. Epoca elinistică prezintă
interes nu doar prin numărul mare de tratate de alianţă încheiate între
diverse entități statale de pe diferite continente, dar şi prin faptul că la acea
vreme au început să apară persoane speciale (un fel de miniştri de externe),
responsabili de gestionarea relaţiilor cu ţările vecine, etc.

Istoriografia grecească a fenomenelor examinate datează din sec. V î.e.n., fiind

dominată de asemenea personalităţi ilustre precum Herodot, Dionysos şi Tucidide.

Bunăoară, clasicul Dionysos din Halicarnas spunea cu mândrie despre Herodot că

acesta a atribuit o mare atenţie scrierii faptelor, întemeiată pe independenţa lor
cauzală, concentrând într-o imagine concretă multe întâmplări din Europa şi din Asia,
deoarece, precum scria însuşi Herodot, pentru ca faptele mari şi minunate ale elenilor
şi ale barbarilor să nu rămână fără glorie, un gând care nu i-ar fi trecut prin minte nici
unui barbar. Renumita și nemuritoarea lui opera în nouă cărţi, întitulată „Istorii”,
reprezintă o lucrare extraordinară. Descriind războaiele greco-persane, de exemplu, el
scoate în vileag și multiple istorii tematice, similar sau tangențiale, din viaţa altor
popoare, inclusiv consacrate triburilor tracice şi getice din Balcani. Sau compatriotul
său Tucidide a descris obiectiv războiul peloponeziac, mărturisind că a „încercat să
formuleze concluzii de ordin general asupra evoluţiei societăţii omeneşti, pentru a
transmite astfel generaţiilor viitoare rodul observaţiilor sale pe care-1 denumeşte "un
câştig pentru totdeauna”.

În ansamblul lor, primii istorici Herodot şi Tucidide au constituit modele pe care

ceilalţi istorici nu erau în stare, măcar cel puţin să le urmeze. Ulterior Xenofon și
Diodor din Sicilia se apropie întrucâtva de operele acestor doi mari istorici.

Un interes evident privind studierea problemei date prezintă, în context

istoriografic, studiile elaborate de savantul britanic G. Nicholson. Analizînd originea
şi evoluţia aparatului conceptual, şi împreună cu el, istoria dezvoltării diplomaţiei şi
negocierilor în Grecia Antică, autorul aplică o strictă abordare logico-intuitivă.
Autorul demonstrează că nici un fel de negocieri nu pot fi finalizate cu succes în cazul
în care trimişii unei sau altei ţări nu vor imunitate diplomatică, fenomen care ,,a
devenit primul principiu consfinţit în relaţiile interstatale”. Drept argumente sunt
aduse rezultatele observaţiilor făcute asupra aborigenilor din Australia, precum şi
legile lui Manu descrise în poemul lui Homer, potrivit cărora solii (adică, trimişii
oficiali) erau înzestraţi cu imunităţi speciale, dăruite de către zei. Faptul că grecii încă
din vremuri străvechi au creat un sistem complex de relaţii diplomatice, care se
utilizau cu succes în raporturile interstatale deja în cadrul civilizației grecești.

Renumitul savant britanic menționează că deja atunci, pentru a fi utilizate în

relațiile internaționale, apare noţiunea de dialage”– „reconciliere”, ceea ce însemna
mai mult decît o simplă dorinţă de a pune capăt conflictelor militare. Apoi apare
cuvîntul „syntaxis” – „acord” (înţelegere), care exprima noţiunea de armistiţiu
temporar sau local, cel de „convenţie” – „syuntex”. Cuvîntul „summahia” însemna
alianţă, iar „sumbolon” – contract commercial, ș.a.

Cea mai veche formă de inițiere a relaţiilor diplomatice, a raporturilor

internaționale antice în general a fost realizată de aşa numiţii „mesageri” sau
„crainici”. Mesagerii, conform poemului „Iliada”, nu numai că îi convocau pe
conducători la diferite reuniuni, dar erau însărcinaţi să ducă corespondenţa de la un
împărat la altul, şi nu doar în perioade de pace, dar şi pe timp de război. Încă din acele
vremuri grele personalitatea mesagerului era considerată inviolabilă. Alte persoane,
numite „angelos”, menţineau relaţiile cu alte entități ale societăţii greceşti, precum și
cu cele vecine.

Natura şi esenţa relaţiilor interstatale în Grecia Antică depindeau direct de

interesele politice ale oraşelor-state şi de problemele pe care le aveau de soluţionat.
Acest lucru implica diferite forme de cooperare, care, la acea vreme, căpătaseră un
caracter strict structurat sub forma unor alianţe politico-militare şi religioase. Existau
trei tipuri principale de astfel de alianţe: amficţionii, simpolitii şi simahii.

Amficţioniile, bunăoară, au apărut încă în sec. IX-VIII î.e.n. ca urmare a unificării

oraşelor greceşti în jurul templelor şi al confesiunilor religioase

Cea mai mare pondere în Elada o aveau simahiile – alianţe politico-militare, care,
potrivit istoricilor, determinau natura politică în relaţiile dintre oraşele-state. „Maho”
în greacă înseamnă „eu lupt”, „sium” – împreună, „simaho” – cel, care luptă
împreună. Aşadar, simahiile nu sunt altceva decît nişte alianţe militare.

Conform istoriografiei tematice, în Grecia Antică au existat mai multe alianţe de

acest gen. Prima dintre acestea a fost Alianţa de la Pelopones (Lakedemon), creată în
secolele VII-VI î.e.n. în jurul oraşului Sparta. Apoi a urmat prima Alianţă Maritimă
de la Atena, înfiinţată în perioada anilor 478-470 î.e.n., care mai tîrziu s-a dezvoltat şi
s-a transformat într-o veritabilă putere maritimă ateniană.

Peste circa un secol a fost organizată a doua Alianţa maritimă Ateniană (anii 378-
377 î.e.n.). Ulterior în raporturile interstatale ale acestei epoci istorice apare Alianţa
oraşelor Beoţia sau Alianţa de la Fivan (mijlocul secolului al IV-lea î.e.n.). De
asemenea, în secolul al IV-lea î.e.n. în nordul Greciei a luat naştere și Alianţa oraşelor
din jurul Halkidei. Mai apoi, deja în secolul al III-lea î.e.n. au fost constituite alianţele
de la Etolia şi Achea.

În scopul evidențierii modului de activitate a acestor uniuni de state (polise

grecești), succint, ne vom referi la cele două mari alianţe – cea de la Lakedemon şi
cea de la Atena (Delos). Astfel, Simahia de la Lakedemona fost fondată în secolul al
V-lea î.e.n. ca o alianţă a oraşelor şi comunităţilor din Pelopones. În fruntea acestei
alianţe se afla Sparta, fiind cea mai mare și considerabil mai puternică. Organul
suprem de conducere al alianţei era adunarea unională (silogos), care se convoca de
către oraşul-hegemon – Sparta, o dată pe an. Toate oraşele care făceau parte din
alianţă, dispuneau de un singur vot, indiferent de mărimea şid e importanţa lor.
Problemele puse în debatere, care interesau pe toate entitățile, erau hotărîte cu
majoritatea de voturi, doar după dezbaterile politice şi negocierile diplomatice
respective.

O doua mare alianţă a oraşelor elenistice - Ateniană sau Simahia de la Delos,

condusă de către Atena, a fost creată în perioada războaielor greco-persane cu scopul
comun pentru a lupta împotriva armatelor invadatoare ale Persiei. Ea se deosebea de
Alianţa lacedemoniană prin două trăsături de bază: 1) în primul rînd, aliaţii plăteau o
taxă specială (foros) în vistieria publică de la Delos; 2) în al doilea, aceştia erau tot
mai dependenţi de forţa principală, conducătoare – Atena. Cu timpul, Simahia de la
Delos s-a transformat în Puterea de la Atena (arhe).

De menţionat, că relaţiile dintre cele două simahii erau ostile. În cele din urmă, în a
doua jumătate a secolului al V-lea, acest lucru a condus la dezlănţuirea Războiului
Peloponesiac, în care a fost implicată aproape întreaga Grecie. Simahia de la Atena a
fost distrusă după înfrîngerea Atenei în Războiul Peloponesiac (anul 404 î. e. n.).
Grație viabilității raporturilor dintre aceste entități, peste circa două decenii, în anul
378 î. e. n., atenienii au unit în jurul lor oraşele de pe insulă, creînd cea de-a doua
Alianţă Maritimă de la Atena. În conformitate cu tratatul încheiat, al cărui text s-a
păstrat pînă în zilele noastre, atenienii s-au obligat să nu intervină în afacerile interne
ale aliaţilor şi să soluţioneze toate problemele majore de comun acord cu consiliul
acestora. Însă, curînd totuș, contrar aşteptărilor, atenienii au încălcat din nou tratatul,
fapt ce a condus la destrămarea Alianţei (anul 355 î.e.n.).

Un fenomen inedit a fost reprezentat de procesul istoric numit de mulți specialiști

Marea colonizare maritimă grecaescă, ce s-a produs timp de câteva secole pe
parrcursul Mileniului I î.Hr. O caracteristică succintă denotă că esență acestui proces
era de ordin politico-economic și constă în extinderea excesivă a comerțului grecesc
în exteriorul spațiului continental al civilizației grecești. Astfel, în cadrul proceselor
ample de producție a mărfurilor și dezvoltării comerțului în Grecia antică, căutării
noilor pețe de desfacere, rolul de bază în colonizarea acestor teritorii l-au avut oraşele
greceşti din Asia Mică, cum ar fi Miletul dezvoltat mult în acest sens. Astfel, la
limanul Nistrului negustorii milesieni au fondat oraşul (polisul) Tyras, la gura
Bugului - polisul Olbia, iar în Crimeea au luat naştere oraşele Theodosia,
Panticopeia, chiar și pe malul de est al mării, în Caucaz, a fost format Thanagorul. Nu
de parte de Panticopeia s-au cosnstruit coloniile Tiritaca, Nimtheia şi Mirmeche.

Succint vom analiza geneza poliselor grecești create pe litoralul Mării Negre.
Astfel, polisul Tiras s-a constituit în regiunea limanului Nistrului (grecii Herodot,
Strabon ș.a. numeau fluviul în l. greacă Tiras)25, iar apoi coloniştii greci au fondat
cîteva aşezări ce purtau numele Tiras, Niconia, Hermonactu ş.a. Prima menţiune
scrisă despre Tiras o întîlnim la Herodot, informaţii despre acest oraş fiind întîlnite
apoi şi la Pseudo Skilca, etc. Din scrierile lui Pseudo Skymnos aflăm că Tirasul a fost
fondat de cître milesieni, iar ca argument inedit ne serveşte şi prezenţa aici a
calendarului milesian. Din punct de vedere cronologic posibil ca Tirasul să fi apărut în

25
Apropo, polisul Tiras nu are nimic comun cu actualul oraș Tiraspol de pe Nistru din componența Republicii Moldova,
doar numele fiindu-I preluat peste circa două milenii și jumătate. Fiind oraș – port al Țării Moldovei de la Marea
Neagră, la finele sec. al XV-lea a fost cucerit de Imperiul otoman și transformat în orașul Akkerman (numindu-se astfel
ulterior și în componența Imperiului Rus și a României interbelice regale), iar din noiembrie 1940 este în componența
Ucrainei și se numește or. Belgorod-Dnestrosk.
sec. VI a. Chr., dar despre Tiras ca oraş putem vorbi ceva mai târziu, din sec. V a.
Chr. În general, Tirasul prezenta în sine un polis tipic grecesc, în componenţa căruia
se încadrau şi aşezările mai mici din jurul său. Forma de guvernare în Tiras era
democraţia. Comparativ, după situaţia geografică şi caracterul economic Tirasul se
asemăna mai mult cu Olbia şi Histria, cu care întreţinea relaţii strînse pe plan
economic-comercial, politic şi cultural. De asemenea, persistă opinia că Tirasul în sec.
V a. Chr. ar fi fost membru al Ligii Maritime Ateniene.

Colonia Histria a fost întemeiată în delta Dunării la sfârșitul sec. VII a. Chr. de
către milesieni. Acest polis grecesc a dus o politică economică activă și un comerț
eficient, care au atras şi antrenat populaţia locală, cointeresînd-o printr-un sistem de
relaţii ce a desăvîrşit, în special în sec. VI a. Chr., simbioza greco-autohtonă. Oraşul a
luat denumirea de la fluviul Istru (în l. greacă, redenumit ulterior de către romani în
Danubius), numindu-se în prezent Dunărea.

Vechea aşezare grecească pe o parte a actualului oraş Constanţa se numea în

izvoarele istorice greceşti – cel mai frecvent Tomis, sau Tomeus, și uneori Tomoi, -
iar în cele în limba latină s-a numit Tomi, dar şi Tomis sau Tomoe. Ea era situată pe
un promontoriu înfipt, în direcţia Sud – Sud - Est, în Marea Neagră, ca lama unui cuţit
(gr. Tomeus), ca o felie (gr. Tomos) sau, poate mai bine, ca o proeminenţă (de la
rădăcina tracă cu acest înţeles), devenind numele cetăţii Tomis. Mai mult chiar, în
context istoric Tomisul, a fost şi cauza unui război purtat în jurul anului 260 a.Chr.,
dintre cetatea vecină Callatis, aliată cu Histria, pe de o parte, şi Byzantion pe de altă
parte. Cauza conflictului, presupunem, pare a fi fost supremaţia pentru controlul
comerţului în zonă şi dorinţa Callatisului de a-şi supune exclusiv Tomisul. Însă
ostilităţile militare le-au început bizantionii dornici de a cuceri un oraş ce le-ar fi
asigurat dominaţia în zona Est-Pontică 26.

26
Marea Neagră era numită de greci Pontul Euxin.
 Polisul Callatis de pe litoralul vestic al Mării Negre avea un nume ce nu putea fi
explicat, iar soluţia “etimologică” reţinută de Stephanos din Bizanţ (drept nume
derivat de la kalatos, fiind un paner folosit cu ocazia Thesmophoriilor) este complicat
de explicat. Însă, pare a fi verosimilă informaţia parvenită de la Pliniu cel Bătrân cu
privire la Cerbatis drept nume originar pentru Callatis. Pseudo Skymnos consider în
acest context că Heracleea Pontică este aproape unanim proclamată drept metodă a
Callatidei. Astfel, Callatis (astăzi Mangalia), fondat în sec. V a. Chr., atinge
principalul său nivel de dezvoltare în cursul secolelor IV-III a Chr.

Olbia, în calitate de polis grecesc, a fost creat la începutul secolului VI a.Chr., pe

malul drept al limanului Bugului în partea de sud, unde emigranţii plecaţi din Milet au
pus bazele coloniei Olbia. În traducere din limba greacă Olbia înseamnă “fericit”.
Oraşul s-a extins treptat ocupînd şi înălţimile din împrejurimi, aici exista loc favorabil
şi pentru izvoare cu apă potabilă. În Olbia exista forma de guvernare republican,
democrată, iar toate legile erau emise din numele Adunării Poporului. Legăturile
politice, comerciale și economice strînse dintre Olbia şi metropola sa Miletul s-au
păstrat mult tip, expuse amplu într-un document din secolul al IV-lea (334-323 a.
Chr.), etc. Însă, la finele acestui secol Olbia a fost asediată de Zopirion, unul din
comandanţii de oşti ai lui Alexandru Macedon, care din cauza bunei apărări a oraşului
acesta a fost nevoit să ridice asediul. Ulterior, către mijlocul sec. I a.Chr., polisul
Olbia a fost cucerită de regele geto-dac Burebista, fiind inclusă în componența Daciei
unificate. Mai târziu, drept parte estică a Statului Dac, cetatea și-a revent, însă nu a
atins niciodată înflorirea de altă dată, shimbîndu-se mult din componenţa aşezării,
economia ei, etc.

Polisul Chersonez a fost fondat la sfîrșitul sec. V a.Chr. (unele surse istorice
numesc aa.422-421a.Chr.), în partea de Sud-Vest al peninsulei Crimeea, de către
coloniştii veniţi din Heracleea Pontică, oraş grecesc situat în partea litoralului sudic al
Mării Negre. Însă în acest teritoriu a fost depistată ceramică ioniană, datată cu sec. VI
a. Chr., conform acestui indice persistă ipoteza precum că în locul Chersonezului de
pînă la fondarea sa de către heraclioţi să fi fost o mică aşezare ioniană. Cea mai
timpurie informaţie scrisă despre Chersonez există din a doua jum. sec. IV a.Chr., ce
se află într-o scriere în versuri cu denumirea Periple (“Scrisorile Mării”), aparţinând
autorului grec Schilacu din Carianda. O altă ştire de bază referitoare la Chersonez se
află în lucrarea lui Skymnos din Kios, “Perighese” (Descrierea Pămîntului), de la
sfârșitul secolului II a.Chr.

Comparativ cu alte oraşe - polise grecești, Chersonezul încă de la început a fost

înconjurat de entități ostile lor (tauriscii în munţi şi ulterior sciții din stepa Crimeei).

În ansamblu, dupa secolul V a.Chr., şi dorienii au participat la colonizarea litoralui

pontic, astfel drept rezultat în Crimeea, contribuind la fondarea aşezării Chersonez.
Cercetările arheologice confirmă că milesienii s-au instalat la Berezan prin anul 654
a.Chr.

Evaluând evenimentele produse atunci în spațiu și timp, vom reitera că războiul

pentru supremaţie dintre Atena şi Sparta pentru controlul Eladei era perceput de cei
mai mulţi dintre analişti drept un conflict internaţional într-un sistem interstatal închis
(cel al statelor de pe teritoriul actual al Greciei). Însă cele două state-cetăţi elene nu
însemnau prea mult, din punctul de vedere al forţei relative, faţă de hegemonul
veritabil al sistemului interstatal din acea perioadă, Imperiul Persan. Grație
obiectivismului istoric vom conchide că departe de a constitui un sistem închis, Elada
reprezena doar un subsistem de relaţii interstatale situat la periferia sistemului
interstatal al secolului al V-lea î. Hr. În acest context general, vom constata că circa
şapte decenii după sfârşitul acestui conflict şi după moartea lui Tucidide o altă putere
minoră, Macedonia, ridicându-se pe slăbiciunile Atenei şi Spartei, va domina
subsistemul grecesc al relaţiilor internaţionale şi va concura, ca putere majoră de
această data.
 Rolul decisiv al statului-cetate Atena în cadrul civilizației grecești a fost
demonstrat, de exemplu, la 12 august: 490 î.Hr., când s-a produs renumita operație
militară de la Marathon: Atenienii conduși de Miltiade au înfrânt armata persană
trimisă de regele Darius I (conform altor surse, bătălia ar fi avut loc la 12
septembrie). Documentele ce s-au păstrat denotă că efectivele armatei persane erau
net superioare, ca număr, celor atheniene și se estimează că numărul perşilor se ridica
la circa 26.000, iar cele ale grecilor numărau 9000 de atenieni şi 1000 de plateeni.
Unul dintrei cei zece strategi ai Atenei, care conduceau acest stat-cetate (sau oraș,
polis) în acel moment, era Miltiades cel Tânăr. Anterior el reuşise să influenţeze forul
suprem de conducere atenian (adunarea poporului) pentru xa acesta să hotărască
acceptarea luptei în câmp deschis, în locul apărării în spatele zidurilor cetăţii.

Strategul Atenei Miltiades cunoştea foarte bine tacticile de luptă persane, iar unul
din conducătorii polisului atenian, Chersones, care-l însoţise pe Darius I încă în
timpul celebrei sale expediţii din anul 514 î.Hr. împotriva sciţilor de la nord de
Dunăre (apropo, când geții din acest spațiu geografic au dat o luptă inegală cu marea
armată persană, fiind menționați pentru prima dată în istoria scrisă de Părintele
Istoriei Herodot), cu autoritatea pe care experienţa sa militară şi cunoştinţele despre
componenţa armatei persane i-o dădeau, Miltiades l-a convis pe polemarhul
Callimachus, comandatul suprem al armatei atheniene, să declanşeze atacul anume în
câmp deschis. Atenienii continuau să înainteze și atacul lor a fost surprinzător. În
rezultat, bătălia a fost scurtă şi decisivă, athenienii reuşesc să spargă liniile persane,
provocându-le acestora pierderi importante. În această situație perşii s-au retras pe
corăbiile lor, încercând să debarce la Phaleron, dar pe mal îi aştepta armata ateniană
întoarsă în marş forţat către cetate. Astfel, atenienii obțin victoria și armatele persane
au fost nevoite sa renunţe şi să se întoarcă în Asia.

Printre principalele personalități din relațiile internaționale ale secolului următor,

al IV-lea, pot fin menționați: Demostene (anii 384-322 î.e.n.), Filip al II-lea al
Macedoniei (circa anii 382-336 î.e.n.), dar și Aeschines (circa anii 390-314î.e.n.),
fiind un susţinător al grupărilor oligarhice promacedoneene, cunoscut om politic din
Atena antică. Tot atunci, suveranul Imperiului Persan Mnemon Artaxerxe al II-lea
(anii 405-359 î.e.n.) s-a manifestat ca un dușman aprig al civilizației grecești, purtând
lupte grele și de lungă durată cu Sparta. Distinsul om politic Demostene, renumit
orator atenian, a fost un iscusit conducător al partidei antimacedoneene. El a susţinut
principiile democraţiei sclavagiste ateniene în lupta împotriva grupărilor oligarhice,
care încercau să supună Grecia Macedoniei. Demostene participa activ la mobilizarea
Adunării polulare la luptă cu cel mai periculos duşman al Atenei– regele macedonian
Filip al II-lea. Însă incapacitatea Adunării ateniene de a fi receptivă la situaţia politică
şimilitară din regiune o lipseşte de aliaţi, căzînd în capcanele diplomaţiei regelui Filip.
Propunînd atenienilor pace, el reuşeşte să-i corupă pe solii atenieni Filocrat şi Eshin,
care au încheiat o pace în defavoarea Atenei. Puţin mai tîrziu, regele macedonian
încalcă condiţiile tratatului bilateral şi începe războiul împotriva aliaţilor politici şi
militari ai acesteia. Astfel, Filip al II-lea, regele Macedoniei antice din anul 359 î.e.n.,
fiind un proeminent conducător militar şi diplomat, a reușit să instaureze dominaţia
sa în Grecia, după un şir de manevre diplomatice şi victorii asupra Ligii elene,
îndeosebi, drept urmare a victoriilor sale în Bătălia de la Chaeronea, din anul 338
î.e.n.

Fiul său, Alexandros III Philippou Makedonon (20 iulie 356 – 10 iunie 323 î.Hr.),
cunoscut sub numele de Alexandru cel Mare, Alexandru Macedon sau Alexandru al
III-lea al Macedoniei (transcripția în l. greacă era Μέγας Αλέξανδρος), devenit rege al
Macedoniei din anul 336 î.Hr. și până la decesul său misterioso (323 î.Hr.), a fost unul
dintre primii mari strategi şi conducători militari din istorie. Cuceririle sale
spectaculoase i-au făcut pe greci stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la
vârsta de doar 33 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit
vreodată, contribuind substanţial la răspândirea culturii elene în întreaga lume.
 În contextul ascensiunii Macedoniei trebuie de menționat că încă la vârsta de 16
ani (mentorul lui de palat fiind marele Aristotel) regele Filip al II-lea i-a cerut fiului
său să-l însoţească în campania militară de asediere a cerății Perinth (Perinthus, azi
Marmaraereğlisi din Turcia), pentru a-l învăţa arta şi problemele războiului, apoi îl
trimite în Macedonia în calitate de regent. Tânărul regent Alexandru a primit la
Pella – capitala Regatului Macedoniei o solie persană care dorea să rezolve în mod
pacifist problema coloniilor greceşti din Perinth şi Byzantion. Însă când moesii (o
populație tracică), ce trăiau în valea superioară a raului Strimon (astăzi Struma, pe
teritoriul actual al Bulgariei), s-au revoltat împotriva administrației macedonene,
regentul Alexandru a decis să pornească într-o campanie militară de pedepsire, care a
luat sfârşit în anul 339 î.Hr., prin cucerirea şi distrugerea centrului administrativ moes,
precum și instalarea unei garnizoane într-un post colonial numit Alexandria, sau
Alexandropolis (undeva între oraşele Strake Dimitrov şi Sofia, Bulgaria). Această
expediţie l-a transformat pe tânărul regent într-un idol al Macedoniei.

Ulterior regentul Alexandru cu trupele sale l-a însoțit pe rege în nordul Balcanilor,
pentru a-l ajuta la revenirea lui din Sciţia, însă traversând ţinuturile moesilor, coloana
macedoneană a nimerit într-o ambuscadă, iar calul regelui Filip a fost răpus de o lance
și el însuși rănit, fiind salvat de fiul său Alexandru, iar întoarcerea lor la Pella a fost
triumfală.

Făcînd o descriere sumară a tuturor celor trei tipuri de alianţe, a structurii lor
funcţionale și a raporturilor oficiale existente în perioada respectivă, se poate afirma
în baza celor menţionate, că ne sugerează ideea argumentată, precum că deja în
secolul al V-lea î.e.n. în Grecia a fost creată o structură bine determinată şi dezvoltată,
preocupată de relaţiile internaţionale. Astfel, au fost concepute şi create consiliile de
amficţionii, organele de conducere ale diverselor alianţe dintre oraşele-state greceşti,
fiind chiar pusă temelia relaţiilor federative, fapt ce demonstrează, că grecii înţelegeau
perfect importanţa şi valoarea acestora.
 Istoricul grec Polybius remarca următoarele: “Mai înainte evenimentele pe pămînt
se perindau ca şi cum separat, pentru că fiecare dintre ele îşi avea locul său deosebit,
scopul său deosebit, dar iată, în sfîrşit, începînd din această perioadă, istoria devine
parcă un tot întreg: evenimentele din Italia şi Libia se împletesc cu cele din lumea
asiatică şi lumea elinistică, şi totul se reduce la o singură finalitate”.

Civilizația romană în cadrul raporturilor internaționale antice era reprezentată de

Roma perioadei respective, care initial a fost un oraș-stat, a cărui istorie se întinde în
perioada de timp cuprinsă aproximativ între anii 753 î.e.n. și 476 e.n. Pe parcursul
existenței sale de douăsprezece secole, această măreață civilizație a trecut de la
monarhie la republică oligarhică și, apoi, la imperiu extins. Ea a dominat Europa de
Vest și întreaga arie geografică în jurul Mării Mediterane, prin cuceriri și asimilare,
însă, în final, a cedat în fața invaziilor barbarilor din secolul cinci, marcând, astfel,
declinul Imperiului Roman și începutul Evului mediu.

În cadrul civilizației romane, conform lucrărilor istoricului roman Titus Liviu, la

scurt timp după fondarea Romei (753 î.Hr.), peste circa două secole de regalitate
fenomenele istorice au evoluat spre forma republicană de guvernare. După aproape o
jumătate de mileniu și Republica Romană a evoluat în Imperiu. Augustus, primul
împărat (ce era nepotul marelui Gaius Iulius Caesar), a încercat – drept, că fără prea
mult succes – să readucă la viață valorile de familie printr-o serie de legi privind
căsătoria și divorțul.

Succint vom constata că civilizația romană este clasificată ca o parte din

Antichitatea clasică, care împreună cu Grecia antică, a inspirat mult cultura Romei
antice. Ea a adus contribuții importante în organizarea politică și administrativă,
juridică, literatură, arhitectură, etc, iar limbile Europei (limbile romanice) și istoria sa
glorioasă continuă să aibă o influență puternică asupra lumii modern și în contiuare 27.

27
Un rol determinant în evoluția societății romane l-a avut Creștinismul, care inițial, încă din sec. I e.n. primește
continuitate acest fenomen transmis prin diferiți propovăduitori din teritoriile romane extinse - provinciile apusene din
 În cadrul complex al civilizației romane primele tratate interstatale au fost cele
încheiate între Roma antică şi Cartagina, din perioada secolelor VI-IV î.e.n. Acestea
au fost acorduri cu privire la navigaţie şi comerţ. Ele stabileau că navele romane
puteau să intre în portul Cartagina, dar nu li se permitea să navigheze de-a lungul
coastei Africii. Navele, aduse acolo de furtună, erau obligate să se reîntoarcă în Italia,
fără a se opri în portul Cartagina.

Respectiv, sec. VI-IV î.e.n. constituie perioada de coexistenţă paşnică a celor două
state. Punctul de cotitură în istoria raporturilor dintre cele două entități ale antichității
l-a reprezentat lupta împotriva Cartaginei în timpul aşa-numitelor războaie punice. Ca
rezultat al acestor războaie, mai exact în perioada celui de-al doilea Război punic (anii
218-201 î.e.n.), întregul bazin mediteranean s-a împărţit în două tabere.

Din prima tabără făceau parte Roma, Egiptul Ptolomeic, Rodos și Pergamum.
Acest grup de state s-a format în secolul al III-lea î.e.n. ca rezultat al eforturilor
diplomatice depuse de Roma.

Cea de-a doua tabără se constituia din Regatul Macedonean, Imperiul Seleucid şi
Cartagina. Mecanismul şi procesul acestei divizări erau descrise în lucrările istoricului
grec Polybius. “Filip (regele Macedoniei), - menţiona el, - şi autorităţile eline, dacă
porneau războiunul împotriva altuia sau încheiau pace, nu numai că nu ţineau seama
de relaţiile cu Elada, dar mai mult ei îşi îndreptau privirile către iscoadele italiene. În
curînd, într-o situaţie asemănătoare vor ajunge şi locuitorii insulelor şi cei din Asia.
Acolo popoarele nemulţumite de Filip sau care s-au certat cuA talia (regele
Pergamului) nu au apelat nici la Antioh, nici la Ptolomeu, nici la sud, nici la est, dar s-

Asia Mică, din fostul Imperiu Macedonean, din Alexandria, etc. au început să apară printre păturile de jos ale populaţiei
orăşeneşti comunităţi de oameni, care credeau că Messia lui Iahve - unsul lui Dumnezeu, în limba greacă Hristos, a
coborât pe pământ. Chipul lui Messina – adică, al lui Hristos, era menţionat la început în cea mai generală formă şi abia
ceva mai târziu, la sfârşitul sec. I e.n. şi în prima jumătate a sec II e.n., au apărut biografii ale legendarului întemeietor al
noii religii.
au adresat pentru susţinere la vest; unii, însă, îşi trimiteau misiunile în Cartagina, iar
alţii la Roma”.

Coaliţia antiromană era condusă de Hannibal, talentat strateg si diplomat

cartaginez, considerat unul dintre cei mai străluciţi comandanţi militari din istorie.
Înainte de atacul întreprins de Cartagina asupra Romei, Hannibal a purtat o serie de
negocieri complicate, dar necesare, din punctul lui de vedere, cu galii din nordul
Italiei, care se opuneau dominaţiei romane. În legătură cu aceasta, strălucita victorie,
repurtată de cartaginezi în bătălia de la Cannes (anul 216 î.e.n.), s-a datorat, în mare
parte, legăturilor de prietenie şi alianţă cu italienii din nord. Hannibal a folosit
superioritatea samilitară pentru a crea o coaliţie antiromană.

Măreţia lui Hannibal şi a Cartaginei a depins direct de măreţia Romei. Acesta din
urmă a preferat adversari serioşi şi a avut parte de ei. Trimiţîndu-şi misiunile
diplomatice în Macedonia, unde la cîrma statului se afla Filip al V-lea, suveran
energic şi însetat de putere, şi promiţindu-i sprijin pentru punerea în aplicare a
intereselor geopolitice în Grecia, Hannibal reuşeşte să-l atragă pe rege de partea sa. În
anul 215 î.e.n. prietenia dintre Hannibal şi Filip al V-lea a fost întărită prin înţelegerea
de înfiinţare a unei alianţe militare. Conform acestei coaliţii, cele două părţi nu s-au
angajat să încheie pace separată cu Roma. “Noi, macedonienii, trebuie să fim
duşmani ai duşmanilor Cartaginei” (aceeaşi obligaţie şi-au asumat şi cartaginezii).

”Dacă romanii vor porni război împotriva noastră sau a voastră, se menţiona în acest
document, noi ne angajăm să ne ajutăm reciproc, desigur, dacă de aceasta va fi
nevoie...Voi, macedonenii, veţi fi aliaţii noştri în război, atîta timp cît zeii nu ne vor
hărăzi nouă şi vouă Victoria deplină“. Cel mai important punct din acest tratat este
obligaţia asumată de către Filip de a trimite, în caz de necesitate, trupele sale în Italia.

Nu este exclus că anume această parte a convenţiei a provocat mare îngrijorare la

Roma şi i-a forţat pe conducătorii ei să declare război Macedoniei. Însă, pentru a duce
un război de lungă durată, pe două pe două fronturi, Roma nu avea nici dorinţă, nici
posibilităţi substanţiale. De aceea, în disputa cu Macedonia, romanii pun înaplicare
întregul arsenal de oportunităţi diplomatice.

Folosind contradicţiile interne ale lumii elenistice, disensiunile care existau în sînul
societăţii politice din Grecia şi ostilităţile ei faţă de Macedonia, Roma a reuşit să
cîştige de partea sa oraşele greceşti din componenţa alianţelor Etolia şi Achea, care la
insistenţa şi cu sprijinul romanilor au declarat război Macedoniei. Ca urmare a acestei
combinaţii diplomatice, trupele lui Filip nu au putut fi transbordate în Italia. În
consecinţă, războiul dintre Macedonia şi Roma (perioada anilor 215-205 î.e.n.) a
constat doar în cîteva ciocniri minore între navele romane şi cele macedonene.

Între timp, Hannibal a fost forţat de către trupele romane să se retragă în sudul
Italiei, apoi romanii au ajuns și în Africa, Spania fiind deja cucerită. Succesele
militare obţinute de Roma au depreciat complet alianţa dintre Macedonia şi Cartagina.
Mai mult decît atît, Macedonia, încălcîndu-şi obligaţiile faţă de Cartagina, a încheiat
pace cu Roma (205 î.e.n.). Romanii, avînd deplina libertate de acţiune, în anul 202, au
reuşit să dea o lovitură serioasă Cartaginei şi să încheie un tratat de pace cu ea în
condiţii extrem de avantajoase. Însă doi ani mai tîrziu, în 200 î.e.n., romanii au
dezlănţuit războiul împotriva lui Filip al V-lea, consolidându-și pozițiile în Sud - Estul
Europei.

Indiscutabil, cel ai mare aport la acest proces ascendant și-a adus renumitul Gaius
Iulius Caesar (100– 44 î. e.n), ce s-a remarcat drept cel mai relevant reprezentant al
diplomaţiei romane din secolul I î.e.n. El îşi manifestă, îndeosebi, într-un mod
deosebit de pregnant talentul său diplomatic în timpul campaniei din Galia (58-51
î.e.n.). Succesele lui Caesar au fost determinate, în primul rînd, de puterea economică
şi militaro-politică a Romei. Pe de altă parte, el însuşi poseda calităţile unui veritabil
diplomat, care-i permiteau să se folosească de orice împrejurare favorabilă,
manifestînd, totodată, o deosebită voinţă şi previziune politică.
 În perioada guvernării lui Caesar, politica externă a Romei ia proporţii de
amploare, fiind un expansionist desăvârșit, inclusiv: în răsărit – spre Asia Mică şi
Siria, iar la nord, în Galia, Germania şi Britania. Astfel de manifestări active ale
politicii externe de proporții au condus la deznodămîntul ce consta în faptul că el a
reuşit, într-o perioadă scurtă de timp, avînd o armată de circa o sută de mii de oşteni,
să cucerească un teritoriu vast, egal cu suprafaţa în ansamblu a unui şir de ţări
contemporane ca Franţa, Belgia, Olanda, Germania şi o bună parte din Elveţia. În
mare măsură, semnificaţia istorică a activităţii acestei ilustre personalităţi rezidă în
capacitatea sa de a îmbina metodele militare şi diplomatice în cucerirea şi, mai ales, în
menţinerea teritoriilor acaparate, care erau populate de sute de comunităţi umane
diverse. În aceste condiţii, activitatea diplomatică a Romei şi a exponenţilor săi se
desfăşoară într-o situaţie relativ mult mai favorabilă: în spatele solului şi al oratorului
roman se afla marea putere militară, care întrecea de cîteva ori forţele adversarilor săi.
În acest sens, sarcinile şi metodele diplomaţiei caesariene erau mai puţin complexe şi
direct orientate spre scopul final. În acea perioadă, întreaga Galie trecea printr-o
profundă criză internă. Caesar a profitat cu o deosebită abilitate de contradicţiile
create în interesul statului roman. Cu ajutorul aşa - numiţilor “amici ai Romei”, el a
reuşit să organizeze o conferinţă generală în Galia, un fel de congres al
reprezentanţilor tuturor grupărilor galice. Caesar a obţinut să fie proclamat
conducătorul adunării şi apărător al intereselor întregii Galii. Această manevră
diplomatică i-a facilitat sarcina cuceririi Galiei. În calitatea sa de arbitru şi apărător al
galilor, Ceasar era solicitat de către alți lideri din centrul și vestul Europei.

Acest fapt îi permitea lui Caesar să fie pe deplin informat despre viaţa internă a
Galiei, să intervină atunci cînd cerea situaţia, dirijîndu-le în mod sigur, prin mijloacele
sale diplomatice şi militare. În “Amintirile lui Caesar despre campania din Galia”, de
exemplu, sînt semnificate 45 de cazuri de negocieri desfăşurate între romani şi solii
galilor.
 “Dezbină şi stăpîneşte” constituia principiul diplomatic ce a ghidat activitatea de
politică externă a marelui lider roman. Dezbinîndu-şi adversarii şi unindu-i pe
partizanii săi, Caesar a zdrobit, spre sfîrşitul anului 52 î.e.n., oştile galice şi le-a supus
în întregime Romei. În modul acesta, inclusiv datorită măestriei diplomatice a lui
Caesar, posesiunile romane s-au mărit prin anexarea Galiei, una din cele mai bogate și
mai mari regiuni ale Europei.

Un diplomat, la fel de iscusit, a fost şi succesorul lui Caesar – Gayus Octavianus,

fondatorul Imperiului Roman și primul lui împărat. Potrivit istoricilor, el niciodată în
soluţionarea problemelor internaţionale, nu se baza doar pe forţa militară. Scriitorul
roman Gayus Suetonius menţiona la vremea sa că Octavianus întotdeauna chibzuia, ce
avantaje şi ce dezavantaje îi poate aduce fiecare război, precum și confruntările de alt
gen. În general, activitatea politică şi diplomatică, desfăşurată de Gaius Iulius Caesar
şi succesorii săi – Octavianus şi mai apoi, Traianus, au consolidat semnificativ rolul
Republicii Romane în relațiile cu toate entitățile statale europene și au accelerat
transformarea ei în stadiul imperial, în consolidarea rolului Imperiului Roman în
sistemul internațional, cunoscând o dezvoltare multilaterală, de lungă durată și extrem
de importantă pentru întreaga Europă și evoluția ulterioară de secole și milenii 28.

A n e x e:

I) Este oportună, pentru consolidarea materialului, de propus studenților Studiul de caz:

,,Grecia antică, orașele-state grecești” în calitate de analiză a structurii social-politice

etatice „prewestphaliene”.

II) Sarcini de recapitulare pentru studenți. Subiecte pentru autoevaluare:

28
Trăsătura caractristică a civilizației romane era reprezentată de tendinţa continua de totalizare, sinteză şi sistematizare
a dezvoltării în ansamblu, reflectată în multiple studii mari, de tip enciclopedic. Spre exemplu, punctul culminat în
procesul de generalizare a ştiinţei l-a reprezentat lucrarea enciclopedică „Istoria naturală” (Istoria firească), scrisă de
Plinius cel Bătrân și compusă din 37 de cărţi, desi însuți cuvântul „Enciclopedie” era din limba greacă și înseamnă „cerc
de cunoştinţe”, iar primele enciclopedii au apărut încă în China Antică.
- Să relateze despre importanța teoretică și practică a cursului.

- Să evalueze premizele istorice, geneza și precesele complexe ale analizei evoluției

relaţiilor internaţionale în spațiu și timp.

- Să analizeze și să determine impactul celor două fenomene istorice - ,,Marea

colonizare maritimă grecească” și ,,Marea migrațiune a popoarelor” – asupra
sistemului internațional, etc.

- Evidențiați principalele etape ale procesului construcţiei statale în Mesopotamia şi

regiunea Semilunii Fertile, Orientul antic, China şi India, în spațiul Mediteranean.

- Evoluaţi raporturile paşnice dintre polisele Eladei antice, a Republicii Romane,

precum și crearea Imperiului Macedonean și rolul suveranului Alexandru cel Mare în
relațiile internaționale din antichitate.

III) NOTĂ:
Urmează separat Planul
Seminarului respectiv,
Sarcinile individuale și în grup
pt Lucrul individual (Responsabil - A. Ilașciuc)