I.

SPECII LITERARE:
1. Basmul cult –„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă
2. Schița- „D-l Goe”…/„Vizită”….de I.L. Caragiale

3. Povestirea –„Hanu Ancuței”de Mihail Sadoveanu

4. Nuvela –„Moara cu noroc”de Mihail Sadoveanu

5. Romanul –„Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război” de Camil

Petrescu

II. POEZIA
-Poezia Epică: Fabula

-Poezia Lirică:
1. Luceafarul,Revedere – Mihai Eminescu
2. Testament, Flori de mucigai – Tudor Arghezi

3. Pasteluri, Mezul Iernii – Vasile Alecsandri

4. Răsăritul lunei la Tismana, Așteptarea – Grigore Alexandrescu

5. In dulcele stil classic, Leoaica tanara iubirea, – Nichita Stănescu

III. DRAMATURGIA (COMEDIA)

1. O scrisoare pierduta – I.L. Caragiale

1
 SPECII LITERARE BASMUL
Definitie : Basmul - este o specie a genului epic in proza de intindere medie care
prezinta lupta intre bine si rau in care binele invinge intodeauna.
Particularitatile basmului cult :
- clisee compozitionale: Formule tipice (initiale, ,ediane, finale);
- motive narative: calatoria, lupta victoria eroului, probele depasite, demascarea si pedepsirea
raufacatorului, casatoria si rasplata eroului; - specificul reperelor:
- temporale (timpul fabulos, mitic);
- spatiale (taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel mai
general;
- stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;
- cifre magice, simbolice (3, 7, 9, 12);
- obiecte miraculoase;
- intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;
- conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca
explicatie a intamplarilor incredibile;
- personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul
popular, dar sunt individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj; - existenta unui tipar
narativ (bildungsroman) care consta in: a) o situatie initiala de echilibru;
b) un eveniment care deregleaza echilibrul initial;
c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor;
d) actiunea reparatorie (trecerea probelor);
e) refacerea echilibrului si raplata eroului.

POVESTIREA
Definitie si caracteristici: Povestirea (lb.slava „povesti”) este o specie a genului
epic, in care faptele sunt prezentate cu un pronuntat caracter subiectiv, din perspectiva unui
narator martor sau participant direct la intamplarile relatate.
Printre particularitatile povestirii se numara:
- importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si situatii,
mai putin pe personaje (prin asta se deosebeste de nuvela);
- caracterul subiectiv. Evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o perspectiva
subiectiva (se deosebeste de nuvela);
- esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes, urmarinduse
spectaculosul, senzationalul. Prin urmare, in povestire observam uneori, indepartarea de unele
date ale realului (se deosebeste de nuvela);
- povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind una
stransa (receptor = cititor / narator). Naratorul unei povestiri lasa de obicei impresia ca „spune”,
nu ca „scrie”, iar cititorul are impresia ca inainteaza pe firul povestii o data cu povestitorul.
- asistam adesea, in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului, motivarea
imprejurarilor care declanseaza povestirea, folosirea formulei de adresare, captarea atentiei
auditorului (atunci cand in povestire povestitorul este ascultat de alte personaje). Este construita

2
 adesea o atmosfera prielnica (spatiul protector al hanului, in „Hanul Ancutei”, unde cativa
calatori se aduna in jurul focului intr-o toamna tarzie, beau vin si deapana amintiri, istorisesc).
Faptele evocate sunt precedate adesea de o stare de tensiune. Timpul actiunii este, de regula,
incert, fara repere precise (spre deosebire de nuvela).
- povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai putina
importanta elementelor descriptive (prin care se infatiseaza lumea povestita) sau celor analitice
privind universul launtric al personajelor.
Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si roman. Adesea
ea era confundata cu nuvela (in unele limbi, de exemplu in engleza, nu exista distinctie
terminologica pentru aceste doua specii). In literatura universala, mai ales incepand cu secolele
al XVIII-lea, al XIX-lea, povestirea se va delimita mai precis de nuvela. Povestirea in rama:
una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate fie in prezentarea unei situatii de
comunicare, fie intr-o alta naratiune. ( „Hanul Ancutei” de M. Sadoveanu). In literatura romana
maestrii povestirii sunt: Ion Creanga, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu.

NUVELA
NUVELA ISTORICA - SPECIA LITERARA
- Specie a genului epic, in proza, de dimensiuni relativ reduse (se situeaza intre schita
si roman), cu un fir narativ central si o constructie epica riguroasa, cu un conflict
concentrat, care implica un numar redus de personaje.
- Naratiunea se desfasoara liniar, cronologic, prin inlantuirea secventelor narative. - Se
observa tendinta de obiectivare,de atenuare a prezentei naratorului care nu se implica in
subiect si se detaseaza de personaje. Intamplarile sunt relatate alert si obiectiv; naratorul
intervine relativ putin prin consideratii personale, iar descrierile sunt minime.
- Actiunea nuvelei este mai dezvoltata decat a schitei, pusa pe seama unor personaje, ale
caror caractere se desprind dintr-un puternic conflict.
- Relatiile temporale si spatiale sunt clar delimitate. Timpul derularii evenimentelor este
precizat, ceea ce confera verosimilitate.
- Se acorda o importanta mai mare caracterizarii complexe a personajelor decat actiunii
propriu-zise. Personajele sunt caractere formate si se dezvaluie in desfasurarea conflictului.
In functie de rolul lor in actiune, ele sunt construite cu minutiozitate (biografia, mediul,
relatiile motivate psihologic) sau sunt portretizate succint.
- Rolul detaliilor semnificative.
- Specie epica, in proza, aparuta in literatura europeana in secolul al XV-lea (denumirea fr.
nouvelle, it. novella, releva noutatea, caracterul inedit al subiectelor abordate, ceea ce a
devenit ulterior tendinta de obiectivare). Ca specie moderna, nuvela are o constructie epica
riguroasa.

Nuvela comparativ cu alte specii epice in proza:

- Prin dimensiune, nuvela si povestirea se situeaza intre schita si roman:
schita < nuvela si povestirea < romanul
- Spre deosebire de roman, nuvela este conceputa pentru o lectura nefractionata. Deosebiri
nuvela - povestire:
Nuvela
-tendinta spre obiectivare a nuvelei (naratiunea la persoana a IlI-a)

3
-autorul nuvelei isi construieste personajul prin mai multe detalii
- raportul cu realitatea: nuvela urmareste realizarea verosimilitatii Povestire
- caracterul subiectiv, prin situatia de transmitator a naratorului (naratiunea la persoana I)
- autorul povestirii este mai interesat de situatia epica incare se afla personajul - povestirea
poate porni de la date mai indepartate ale realului (intamplari senzationale sau insolite),
dar perspectiva narativa sustine iluzia autenticitatii Tipuri de nuvela:
- dupa curent literar: renascentista, romantica, realista, naturalista etc;
- dupa tema: istorica, psihologica, fantastica, filozofica, anecdotica, sociala.

NUVELA ISTORICA
Caracteristici:
- prezinta fapte si evenimente istorice, personajele au fost de asemenea personaje istorice
; - este inspirata din trecutul istoric (cronici, lucrari stiintifice, folclor, letopisete, lucrari
istorice);
- nuvela istorica este o specie tipic romantica ( in literatura romana nuvela istorica a aparut
in perioada pasoptista atunci cand s-a dezvoltat romantismul romanesc);
- se distanteaza de realitatea istorica prin apelul la fictiune si prin viziunea autorului; - are
ca tema evocarea artistica a unei perioade din istoria nationala, locul si timpul actiunii fiind
precizate;
- subiectul prezinta intamplari care au ca punct de plecare evenimente consemnate de
istorie;
- personajele au numele, unele trasaturi si actiuni ale unor personalitati istorice, dar
elaborarea lor se realizeaza prin transfigurare artistica, in conformitate cu viziunea autorului; -
reconstituirea artistica a epocii se realizeaza si prin culoarea locala (mentalitati,
comportamente, relatii sociale, obiceiuri, vestimentatie, limbaj), conferita de arta naratiunii si
a descrierii.
In literatura romana creatorul nuvelei istorice este Costache Negruzzi, cele mai cunoscute
nuvele ale sale fiind: Alexandru Lapusneanul si Sobiescki si Romanii.

ROMANUL
Definitie: Este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa ce se
poate desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror personalitate este bine
individualizata si al caror destin este determinat de trasaturile de caracter si intamplarile ce
constituie subiectul operei.

Clasificarea:
1. Romanul Doric :
Doric - prima virsta a romanului, o virsta „a iluziei si inocentei genului” (sec. XVIII- XIX)
Trasaturi:
- lume omogena, rationala;
- aici intra romanele traditionale care se vor oglinda vietii;
- morala tuturor triumfa asupra moralei unuia singur;
- eroii sunt energici, ambitiosi si constituie tipologii;
- ele sunt scrise de obicei la persoana a treia de catre narator omniscient;
- timpul e urmarit liniar;

4
 - se incadreaza romanul fresca, cronica si istorie.
„Mara” de I.Slavici, „Rascoala”, „ Ion” de L.Rebreanu, „Morometii” de M.Preda,
„Enigma Otiliei” De G.Calinescu.

2. Romanul Ionic:
Ionic - a doua virsta a romanului, „o virsta a constiintei de sine”. Trasaturi:
- prefera analiza si confesiunea;
- sunt scrise de obicei la persoana a intii;
- naratorul devine personaj;
- personajul e singuratic, izolat;
- firul temporal nu mai e cronologic;
- unitatea de perspectiva, o singura constiinta unifica realitatea si ii confera coerenta;
- compozitia este moderna;
- modul de expunere dominant este monologul;
- finalul este deschis;
„Ultima noapte de dragoste, prima noapte de razboi” de C.Petrescu, „Patul lui Procust”,
„Adela” de G.Ibraileanu, „Concert de muzica de bach”, „Maytrei” de M.Eliade.

3. Romanul Corintic:
Corintic- infatiseaza o virsta a ironiei (a doua jum. A sec XX) Trasaturi:
- subiectul e ambiguizat, ascuns;
- disparitia eroului;
- personajele par masti, marionete, trase de sfoarele autorului- papusar;
- eroii sunt in eterna cautare a sinelui, in conflict cu sistemul politic si social, traiesc experiente
tragice;
- cultiva parodicul, atipicul, ludicul, alegoria, simbolul, caricatura, masca; - deconstructia
formelor epice.

„Creanga de aur” de M.Sadoveanu, „Cartea milionarului” de. St. Banulescu.

POEZIA
Luceafarul
de Mihai Eminescu
- opera apartinand romantismului
Criticul Titu Maiorescu, in articolul „Directia noua in poezia si proza romana”, din
1872, nota: „Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget,
iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile uitate, pana acum asa de putin
format, incat ne vine greu sa-l citam imediat dupa Alecsandri, dar in fine, poet, poet in toata
puterea cuvantului, este d. Mihai Eminescu.”
Dupa un deceniu de la aceasta observatie a lui Maiorescu, capodoperele lui Mihai Eminescu
stateau marturie a geniului sau creator, a uimitoarei sale capacitati de sinteza si a modului
extraordinar in care a schimbat si innoit limbajul artistic romanesc. Una dintre aceste
capodopere este opera literara „Luceafarul”.

5
 Poemul se incadreaza in curentul literar romantism,doua dintre trasaturile specifice
fiind: folosirea antitezei si utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului.
Antiteza, procedeu artistic dominant in acest poem, se evidentiaza inca din prima parte a
poemului, prin opozitia dintre lumea pamanteasca, a fetei de imparat: „Din umbra falnicelor
bolti”, „Spre umbra vechiului castel” si lumea nepamanteasca, a Luceafarului: „Colo-n palate
de margean”, „Eu sunt luceafarul de sus”. Antiteza se realizeaza si la nivelul descrierii tanarului
Catalin, in raport cu Luceafarul. Infatisarea umana a primului: „Cu obrajei ca doi bujori / De
rumeni, bata-i vina”, este in contrast evident cu cea non-umana a celui deal doilea: „Din negru
giulgi se desfasor / Marmoreele brate”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii / E alba
ca de ceara”. Conturarea cadrului pamantesc, in care Catalin si Catalina isi implinesc dragostea:
„Sub sirul lung de mandri tei”, „Miroase florile de tei” se face in contrast cu lumea cereasca, in
care este evidentiat zborul Luceafarului: „Un cer de stele dedesubt / Deasupra-i cer de stele”,
„Si din a chaosului vai/.../Vedea ca-n ziua cea dentai / Cum izvorau lumine”. De asemenea,
prin utilizarea pronumelor personale „ei” si „noi”, se subliniaza in poem antiteza dintre fiintele
umane, muritoare, a caror viata este limitata, fiind pusa sub semnul destinului si fiintele ceresti,
nemuritoare: „Ei au doar stele cu noroc / Si progoniri de soarte”, „Noi nu avem nici timp , nici
loc / Si nu cunoastem moarte”.
O alta trasatura care evidentiaza apartenenta poemului la romantism este
utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului. Mihai Eminescu a avut ca sursa de inspiratie
basmele romanesti “Fata din gradina de aur” si ”Miron si frumoasa fara corp”, pentru a crea in
“Luceafarul” atmosfera specifica basmelor, inca din incipit: “A fost odata ca-n povesti/ A fost
ca niciodata.”, dar si pentru a prezenta iubirea imposibila dintre doua fiinte apartinand unor
lumi diferite. De asemenea, s-a inspirat din mitul romanesc al Zburatorului, pentru a descrie
elementele spatiale care definesc lumea terestra in care fata de imparat isi desfasoara existenta:
“Din umbra negrului castel”, dar si una din intruparile Luceafarului: “Pe negre vitele-i de par”.
Mitul Zburatorului apare in poem ca simbol al visarii, aspiratiei si revelatiei.
Tema poemului este conditia omului de geniu. Inca din primul tablou aceasta tema
este sustinuta de sublinierea trasaturilor Luceafarului, ca fiinta superioara, dotata cu atribute
deosebite. Aspiratia catre inaltimi, cautarea absolutului, dorinta de cunoastere, dorinta de
inaltare spirituala, de atingere a unui ideal superior, sunt cateva dintre atributele omului de
geniu, reprezentat in poem de catre Hyperion. Omul de geniu este construit in text, asa cum
apare si in viziunea lui Schopenhauer, prin raportare la omul obisnuit. Acesta din urma este
reprezentat in text de fata de imparat, careia, in ultimele versuri ale operei, Luceafarul ii
adreseaza un firesc repros: „Ce-ti pasa tie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind in cercul
vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.” Anumite
motive poetice prezente in text, specifice romantismului, sustin tema poeziei: motivul
luceafarului, al stelelor, al cerului, al lunii, al marii, al visului, al castelului, al fetei de imparat,
al Zburatorului, al teiului, al zborului cosmic.
Patru dintre elementele de compozitie a textului sunt: incipitul, elementele de opozitie si de
simetrie, imaginarul poetic, compozitia/figurile semantice.
Incipitul operei contine formula specifica basmului: “A fost odata ca-n povesti”, prin
intermediul caruia cititorul este avertizat asupra structurii narative a textului, care este
considerat un poem epico-liric. Astfel, intamplarile sunt puse sub semnul unui timp
nedeterminat („illo tempore”), in care faptele sunt unice si irepetabile “A fost ca niciodata.”. In
aceste conditii, fata de imparat : „Din rude mari imparatesti”, va avea atribute unice: „O prea
frumoasa fata”, „Si era una la parinti”, „Si luna intre stele”. Fata nu este doar frumoasa, ci are

6
atributele perfectiunii: „Mandra-n toate cele” si ale puritatii sufletesti: „Cum e Fecioara intre
sfinti”.
Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre omul comun,
obisnuit, reprezentat de catre fata de imparat si omul de geniu, reprezentat de catre Luceafar.
Ambele personaje (le putem numi personaje, deoarece textul epico-liric este realizat pe baza
liricii personajelor) sunt unice, exceptionale in lumea lor. Fata de imparat este „una la parinti/Si
mandra-n toate cele/Cum e Fecioara intre sfinti/Si luna intre stele”, iar Luceafarul este unic,
prin raportarea sa ca astru ceresc, la celelalte stele, dar si prin atributele sale, asemanatoare cu
cele ale lui Dumnezeu, ca Hyperion: „Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem
moarte”.
In opozitie sunt prezentate cele doua infatisari ale Luceafarului: „Parea un tanar voievod/ Cu
par de aur moale” si „Pe negre vitele-i de par/Coroana-i arde pare”; „O, esti frumos cum numan
vis/Un inger se arata” Si „O, esti frumos cum numa-n vis/Un demon se arata”.
Totodata, opuse sunt si cele doua fiinte de care fata este atrasa: Luceafarul este o fiinta
supranaturala, care are doar infatisare umana, dar spirit nepamantesc: „Dar ochii mari si
minunati/Lucesc adanc himeric”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii/E alba ca de
ceara”, iar Catalin este fiinta pamanteasca: „Cu obrajei ca doi bujori/De rumeni, bata-i vina”.
Imaginarul poetic este evidentiat inca din incipit, prin prezentarea lumii terestre. Sunt
conturate reperele temporale vagi, imprecise, specifice basmului: „A fost odata” si cele spatiale,
care ofera cititorului imaginea mitului zburatorului, prin sublinierea singuratatii unei tinere fete,
aflata intr-un spatiu propice sosirii acestei fiinte supranaturale: „Spre umbra negrului castel”,
„Privea in zare”, „Din umbra falnicelor bolti / Ea pasul si-l indreapta / Langa fereastra unde-n
colt / Luceafarul asteapta.” Totodata, in primul tablou sunt scoase in evidenta reperele spatiale
care ilustreaza lumea cosmica a Luceafarului, in care este invitata sa patrunda fata de imparat:
„Iar cerul este tatal meu/Si muma-mea e marea”, „Si soarele e tatal meu/iar noaptea-mi este
muma.” Imaginarul poetic include, de asemenea, elementele prin care se realizeaza
descoperirea infinitului spatial si temporal. Acestea sunt subliniate in partea a treia a poemului,
in care este descris zborul Luceafarului: „”Vedea ca-n ziua cea dentai/Cum izvorau lumine”,
„Si cai de mii de ani treceau/ In tot atatea clipe.”
Compozitia poemului include 98 de strofe de tipe catren, cu masura versurilor de 7-8 silabe si
ritm iambic, combinat cu ritm amfibrahic. Textul contine patru tablouri, construite pe alternanta
a doua planuri: terestru-uman si cosmic-universal, aflate in antiteza.
Tabloul I ilustreaza spatiul terestru in care singuratatea fetei predispune la visare: „Cum
ea pe coate-si razima/Visand ale ei tample”. Apare in acest tablou motivul literar al ferestrei,
ca deschidere spre alta lume, ca aspiratie catre departari, catre infinit. De asemenea, apare
motivul visului, deoarece singura modalitate ca fata de imparat si Luceafarul sa se intalneasca
este in vis: „Caci o urma adanc in vis/ De suflet sa se prinda.”, „Copila sa se culce/I-atinge
mainile pe piept/ I-nchide geana dulce.”
Tabloul al II-lea subliniaza jocul dragostei in care intra fata de imparat si Catalin. Sunt
evidentiate diferentele de stare sociala dintre cei doi si trasaturile tanarului. Pajul apare ca
„viclean copil de casa”, „copil din flori si de pripas”, „indraznet cu ochii”, „ce umple cupele cu
vin/ Mesenilor la masa”. El ii arata fetei frumusetea sentimentelor de dragoste si o initiaza in
tainele acestora: „daca nu stii, si-as arata/Din bob in bob amorul”.
Tabloul al III-lea prezinta zborul intergalactic al Luceafarului. El face o calatorie in timp si
spatiu: „Si cai de mii de ani treceau/In tot atatea clipe” pentru a ajunge la Demiurg, la momentul
de dinainte de geneza Universului. Dialogul cu Demiurgul ii releva lui Hyperion imposibilitatea

7
de a deveni muritor si conditia sa diferita de a pamantenilor: „Ei au doar stele cu noroc/ Si
prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte.”
Tabloul al IV-lea evidentiaza intensitatea si profunzimea sentimentelor celor doi tineri, Catalin
si Catalina, care formeaza acum un cuplu: „Caci esti iubirea mea dintai/Si visul meu din urma”.
Luceafarul este martor mut al iubirii lor, „Dar nu mai cade ca-n trecut/In mari din tot inaltul”.
Cu amaraciune, subliniaza diferentele dintre lumea muritorilor, efemera, supusa destinului si
lumea fiintelor eterne, careia ii apartine.

Viziunea despre lume a autorului este sintetizata prin tema poemului, conditia omului de
geniu si subliniata in finalul poemului, prin care se descifreaza ceea ce Eminescu numea
„sensul alegoric” al povestii: „Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i l-am dat este ca
daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici
pe pamant, nu e nici capabil de a ferici pe cineva, nici de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are
nici noroc.”
Asadar, finalul poemului scoate in evidenta antiteza dintre lumea omului comun, o lume a
aspiratiilor marunte, o lume supusa destinului, o lume limitata si cea a omului superior, care
aspira catre absolut. In opinia poetului, omul de geniu este constient de conditia sa eterna,
raportata la cea efemera a oamenilor obisnuiti, de care incearca sa se detaseze cu luciditate:
„Ce-ti pasa tie chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va
petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.”

Revedere
Mihai Eminescu

Definitie:
Elegia este o specie a genului liric in care poetul iși exprima direct sentimentele de
tristete metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta mergand de la melancolie la nefericire.
Poezia "Revedere" de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in revista
"Convorbiri Hterare", la 1 octombrie 1879, deși fusese scrisa cu cativa ani inainte.
Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin tara, in
care codrul este simbolul universului, al regenerarii vesnice. Creație de maturitate, aceasta
poezie reflecta o noua modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind imbogatite și
innobilate cu profunde ganduri filozofice.
Tema ilustreaza vremelnicia și perisabilitatea omului in contrast cu perenitatea
naturii, simbolizata de codrul vesnic, altfel spus, poezia exprima tema timpului exprimata prin
conditia efemera, de muritor a omului aflata in relatie de opozitie cu eternitatea universului.
Elementul de recurenta prin care se realizeaza tema este definit prin motivul poetic al codrului,
ca imagine lirica a universului, iar ca figura artistica de constructie se remarca antiteza.
Ideea exprima melancolia și tristetea poetului pentru viata trecatoare a omului și
admiratia pentru vesnicia naturii.
Semnificatia titlului. Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un prieten de
care i-a fost dor, cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante afective, implicând
totodata și sensul de scurgere a timpului.
Structura compozitionala. "Revedere" este o elegie filozofica, in care meditatia,
reflectia asupra timpului este elementul de referinta care domina intreaga poezie. Timpul

8
filozofic are la Eminescu doua valente, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual,
care marcheaza prin curgerea sa implacabila și ireversibila conditia omului muritor și timpul
universal, care semnifica eternitatea, vesnicia proprie numai firii, Universului.
Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata și pe doua planuri
distincte: unul uman și celalalt al naturii și patru secvente lirice corespunzatoare celor doua
intrebari și celor doua raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului. Începutul este
reprezentat de vocativul afectuos, sentimental -"codrule"- reluat de diminutivul "codrutule".
Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric, codrului
personificat, in care se simte intimitatea tonului, sentimental de prietenie pentru acesta, precum
și bucuria revederii, concretizata prin diminutivele care sugereaza un ton familiar: "-Codrule,
codrutule, / Ce mai faci, dragutule". Ideea timpului este sugerata de sintagma metaforica "multa
lume am imblat", cu sensul scurgerii unei perioade lungi de vreme,in care poetul s-a simtit
departe de cei dragi.
Urmatoarea secventa poetica reprezintă raspunsul codrului, formulat in același stil
popular, incepand cu o interjectie specifica: "- la, eu fac ce fac de mult", ideea trecerii timpului
fiind sugerata aici de succesiunea anotimpurilor principale: "Iarna viscolu-l ascult,/
[...] Vara doina mi-o ascult". Trainicia și forta de rezistenta a naturii este data de asprimea
gerului in timp de iarna -"larna viscolu-l ascult/ Crengile-mi rupandu-le,/ Apele-astupandule,/
Troienind cararile/ și gonind cantarile;"-, iar armonia afectiva perfecta dintre om și natura este
ilustrata prin bucuria codrului la auzul doinelor populare: "Vara doina mi-o ascult/ [...]
Implandu-și cofeile,/ Mi-o canta femeile".
Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care conceptul
filozofic al timpului este sugerat deosebit de expresiv: "Vreme trece, vreme vine", trecerea
ireversibila a timpului insemnand pentru natura o regenerare permanenta, o continua intinerire:
"Tu din tanar precum esti/ Tot mereu intineresti". Poezia capata aici sensuri filozofice profunde,
iar codrul, ca simbol pentru natura, devine un simbol al intregului Univers. Ultima
secventa contine raspunsul codrului incare accentele filozofice se intensifica, versul "- Ce mi-i
vremea, cand de veacuri" sugerand vesnicia, eternitatea naturii.
Ideea existentei trainice și perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este
argumentata prin rezistenta acestuia in fata timpului, a carui trecere ireversibila nu-l atinge: "Ca
de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-mi bate, frunza-mi suna;/ și de-i vremea buna, rea,/
Mie-mi curge Dunarea”.
In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge pentru
el ireversibil și implacabil: "Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor", pe cand firea este
vesnica, eterna: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem;". Finalul poeziei
ilustreaza, prin cateva elemente-simbol cu rol de metafora, alcatuirea Universului, ca ultim
argument pentru faptul ca timpul codrului este eternitatea, in care se inscriu: "Marea și cu
raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna și cu soarele,/ Codrul cu izvoarele". Acestea sunt și
principalele motive romantice intalnite in majoritatea creațiilor lirice eminesciene. Timpurile
verbelor care exprima atitudinile și ideile poetului și ale codrului se afla in relatie de opozitie.
Astfel, eul poetic se proiecteaza in timpul trecut, ca simbol al efemeritatii sale prin aceasta
lume, iar codrul se exprima numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei universului.
Procedee artistice / figuri de stil
Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care "asculta"
viscolul, doinele și care gandeste, constientizeaza dainuirea, statornicia naturii: "Iar noi locului
ne tinem,/ Cum am fost asa ramaanem"
Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expresive:

9
- diminutivele - care sugereaza tonul mangaietor,intim, prietenos, dragastos al poetului pentru
codru: "codrutule", "dragutule";
- expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: "la, eu fac ce fac de mult",
"Iar noi locului ne tinem";
- cuvinte cu forma populara: "Multa vreme au trecut", "am imblat", "implandu-si";
- dativul etic, specific creațiilor populare literare': "crengile-mi", "ce mi-i vremea", "vantumi
bate", "frunza-mi suna";
- "si"-ul narativ, specific popular: "Și mai fac....", "și de-i vremea...";
- structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe
asemanatoare cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata; - motivul codrului, ca
fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului; Poezia culta este
reprezentata de:
- prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om și etern pentru Univers;
- viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul; -
sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice;
Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind și aici armonia inconfundabila
intre glasul poetului și acela al poeziei populare, fapt care face ca George Calinescu sa afirme:
"Cea mai mare insusire a lui Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, și cu idei
culte, de a cobori la acel sublim impersonalism poporan".

Testament
de Tudor Arghezi opera apartinand
modernismului
Tema si viziunea despre lume
Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, Tudor Arghezi se impune in
prima jumatate a secolului al XX-lea, ca un artist cu o viziune unica in literatura romana.
Ilustrand modernismul interbelic, poetul a avut o contributie remarcabila la innnoirea
lirismului romanesc, atat prin problematica, dar si prin mijloacele artistice folosite.
Poezia „Testament” deschide primul volum al autorului, aparut, sub titlul „Cuvinte
potrivite”, in 1927. O trasatura care atesta apartenenta poemului la modernism este
utilizarea si amestecul tuturor registrelor stilistice. El a afirmat ca la dispozitia scriitorului sta
campul intins al limbii poporului si nu doar un manunchi de cuvinte „alese” care ar putea fi
socotite, in mod nejustificat, numai ele proprii literaturii artistice. Din registrul intins al limbii,
scriitorul poate folosi orice categorie lexicala, chiar si cuvinte de la periferia limbii, considerate
altadata degradate, in masura in car vorbele pot sa marturiseasca mai pregnant gandurile
creatorului. Garabet Ibraileanu afirma despre Tudor Arghezi ca „se misca cu succes estetic pe
cel mai intins registru al limbii romane.” In poezia „Testament”, acest aspect este evidentiat
prin utilizarea unei mari varietati de termeni. Sunt prezente arhaisme: „plavani”, „usure”,
„hrisov”, „sarici”, „ocara”, regionalisme: „facui”, „gramadii”, neologisme: „canapea”,
„indreptatirea”, „obscure”, termeni religiosi: „Dumnezeu”, „Domnul”, termeni din limbajul
popular: „bube”, „zdrente”.

10
 In opinia mea, tema textului si viziunea despre lume a autorului sunt exprimate in aceasta
poezie prin referirea la „estetica uratului”, concept ilustrat in lirica europeana, in secolul al
XIX-lea, prin poeziile scriitorului francez Charles Baudelaire, in volumul intitulat „Les fleurs
du mal” („Florile raului”).
Se observa ca in text Arghezi nu foloseste antiteza (ca in romantism), pentru a pune in
evidenta lumina, prin contrast cu intunericul sau pentru a scoate in relief frumosul, prin contrast
cu uratul. El se foloseste de estetica uratului pentru a demonstra ca poetul are capacitatea de a
transforma uratul in frumos, nepoeticul in poetic, materialul in spiritual: „Din bube, mucegaiuri
si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi.” Arghezi sustine ca nu exista experienta umana care
sa nu poata fi transformata in fapt artistic si din care beneficiarul produsului estetic sa nu poata
extrage o pilda semnificativa.
Tema textului este rolul artistului, poezia fiind o arta poetica. O prima idee prin care
se face referire la aceasta tema este concretetea limbajului artistic. In viziunea lui Arghezi,
scriitorul este un artizan, un mestesugar, care trebuie sa gaseasca cea mai potrivita forma pentru
a exprima ideile sale: „Am cautat sa le supun si din materia lor plastica sa le modelez, dupa
gand si simtire cu vesmant nou, pentru idee, pentru sentiment.” Cuvintele par a se materializa
in textul lui Arghezi, fiind de o concretete uluitoare: „Veninul strans l-am preschimbat in
miere”, „Batranii au adunat printre plavani/Sudoarea muncii sutelor de ani”, „Stapanul ca un
tap injunghiat”, „Intinsa lenesa pe canapea/Domnita sufera in cartea mea”. O alta idee care
subliniaza tema textului este aceea a rolului pe care artistului trebuie sa si-l asume, acela de
voce a poporului caruia ii apartine. El considera ca vocea artistului trebuie sa exprime durerile
si nazuintele inaintasilor sai. El se considera exponentul clasei sociale din randul careia provine:
„De la strabunii mei pana la tine/Prin rapi si gropi adanci/Suite de batranii mei pe brinci”.
Astfel, rolul poetului este de a arata lumii intregi suferinta poporului sau: „Durerea noastra
surda si amara/O-ngramadii pe-o singura vioara”. Se observa legatura indisolubila dintre poet
si stamosii acestuia, „ramura obscura”, oameni simpli, „robi cu saricile, pline/De osemintele
varsate-n mine”. Fata de acestia, Arghezi are o datorie pe care trebuie sa o duca la indeplinire.
Astfel, actul liric se transforma in militantism social.
Patru elemente de constructie a textului importante pentru evidentierea viziunii despre
viata a autorului sunt: titlul, incipitul, figurile semantice, elementele de prozodie.
Titlul, un substantiv abstract, comun, are, prin multitudinea de consoane, o sonoritate
grava. In sens propriu, substantivul desemneaza un act juridic prin care o persoana isi exprima
dorintele ce urmeaza a-i fi implinite dupa moarte, in special vizand o mostenire materiala. In
sens figurat, titlul face referire la mostenirea spirituala pe care autorul doreste sa o ofere
urmasilor, constand in opera sa artistica. Titlul poate face trimitere si la o pozitie ferma a
autorului, la o atitudine estetica transanta, de la care poetul nu accepta sa faca abatere. In aceasta
situatie, s-ar putea vorbi despre atitudinea de recuperare a uratului, de metamorfozare a acestuia
in valori ale artei eterne. Totodata, termenul ofera si sugestii religioase, evocand textele sacre:
Vechiul si Noul Testament, poetul subliniind aceasta idee si in cuprinsul operei: „Am luat
cenusa mortilor din vatra/Si am facut-o Dumnezeu de piatra.”
Incipitul „Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,/Decat un nume adunat pe-o carte”
marcheaza, printr-un dialog imaginar tata-fiu, una dintre ideile de baza ale textului, legatura cu
urmasii. Verbul la forma negativa „nu voi lasa” are un impact puternic asupra cititorului, iar
pronumele „ti” subliniaza adresarea directa a poetului catre cititor. Se stabileste astfel contactul
intre cei doi poli ai comunicarii, eu-tu, determinand instantaneu un inalt nivel al emotiei lirice.
Se deschide calea confesiunii poetice, precizandu-i cursul simbolic: discursul vizeaza destinul

11
unui creator si al unei opere. Atitudinea poetului oscileaza intre modestie si constientizarea
deplina a propriei valori revarsate in opera. Echivalarea averii agonisite intr-o viata doar cu „un
nume adunat pe-o carte” poate parea expresia unei judecati despre sine mult prea severe. De
fapt, aceasta mostenire, aparent marunta, integreaza un intreg univers, cel literar, care, prin
esenta lui, nu este perisabil precum bunurile materiale.
Elementele de prozodie contribuie la modernitatea textului, Arghezi dovedindu-se
inovator si la nivelul organizarii strofice si la cel al prozodiei. Strofele inegale, de la patru la 18
versuri, sugereaza stari emotionale diferite, frangeri bruste ale discursului poetic si continuari
largi, explicative, de mare vibratie sufleteasca, tonalitati variate ale frazei. Rima este
imperecheata, alternand rima masculina, in care accentul cade asupra ultimei silabe, cu cea
feminina, in care accentul cade pe silaba penultima, iar masura este variabila, fiind cuprinsa
intre 9-11 silabe.
In poezia „Testament” sunt prezente numeroase figuri semantice, care nunateaza si
sporesc puterea de evocare a imaginilor, potentand considerabil realitatea prezentata. Epitetul
dublu „durerea noastra surda si amara”, oximoronul „izbaveste pedepsitor”, inversiunea
„iscat-am”, toate contribuie la expresivitatea deosebita a textului. Metafora este frecvent
intalnita: „Intinsa lenesa pe canapea,/domnita sufera in cartea mea” poate evoca tentatia
reprimata a efectului artistic facil sau impulsul alinierii scriitorului la o matrice de conceptie
sau la un stil care sa fie ale timpului sau. Metaforele creeaza imagini vizuale: „cenusa mortilor
din vatra”, auditive „durerea.....o-ngramadii pe-o singura vioara”, gustative „veninul strans lam
preschimbat in miere”. Dupa cum se poate remarca, in constituirea metaforelor intra termeni
din toate registrele stilistice, ca intr-o concludenta demonstratie artistica despre forta de sugestie
a limbajului arghezian. Enumeratia „Din bube, mucegaiuri si noroi”, completata de versul
„Iscat-am frumuseti si preturi noi” constituie fraza-cheie a textului, promovandu-se astfel ideea
ca in arta nu exista urat sau frumos, ca in arta uratul nu are niciun sens, ca numai exprimarea
artistica gresita poate genera uratul, numai tehnica artistica lipsita de talent pot duce la
realizarea unei opere literare inestetice. Poetul recurge, pentru prima data in lirica romaneasca,
la „zdrente”, din care face „muguri si coroane”, transfigurand materia primara si ridicand-o la
o inalta treapta artistica.
Astfel, textul se constituie intr-o opera de mare importanta artistica, intr-o arta poetica,
in care autorul isi exprima viziunea artistica despre creator, un text programatic, care creeaza
un univers liric singular in intreaga literatura romana.

Flori de mucigai de Tudor

Arghezi (autor canonic) arta poetica
moderna
Volumul de povestiri intitulat sugestiv "Poarta neagra" din 1930 ilustreaza tragica
experienta de viata a lui Tudor Arghezi (1880-1967) care a petrecut o scurta perioada de
detentie in inchisoarea de la Vacaresti, in perioada 1918-1919, din motive politice. Volumul de
poezii "Flori de mucigai", aparut in 1931 reediteaza aceeasi experienta de viata in varianta
lirica, in care lumea interlopa a hotilor, delincventilor este privita cu intelegere si omenie de
poet. Titlurile poeziilor care compun acest volum sunt deosebit de sugestive ("Galere", "Ion
Ion", "Tinea", "Uciga-l toaca", "Fatalaul", "Morfii" etc.) pentru lumea aceasta periferica, fata
de care Arghezi are compasiune, considerand ca "Pretutindeni si in toate este poezie, ca si cum
omul si-ar purta capul cuprins intr-o aureola de icoana. Toate lucrurile naturii si ale omuiui si
toate vietatile poarta tandara lor de aureola, pe dinafara sau pe dinauntru".

12
 Poezia "Flori de mucigai" se afia in deschiderea volumului omonim si constituie arta
poetica a lui Arghezi, conceptia lui despre efortul artistului si implicatiile acestuia in actul
creatiei, constituind -asadar - poezia programatica a acestui volum, asa cum "Testament" este
arta poetica din volumul "Cuvinte potrivite".
Tema poeziei exprima efortul creator al artistului pentru un produs spiritual si
consecintele pe care le are acesta asupra starilor interioare ale eului poetic, chinuit de framantari
si de tulburari interioare. Versurile nu mai sunt produsul unei revelatii, al harului divin, ci al
unei nelinisti artistice si al setei creatoare.
Titlul poeziei "Flori de mucigai" este un oximoron, in care florile sugereaza
frumusetea, puritatea, lumina, iar mucigaiul semnifica uratul, raul, descompunerea si
intunericul. Oximoronul creeaza o imagine contradictorie a lumii, in care valorile umane sunt
degradate, alterate, lumea inchisorilor, in care viata oamenilor este supusa reprimarilor,
restrictiilor rigide. Titlul este, in acelasi timp, reprezentativ pentru inovatia limbajului arghezian
numita estetica uratului, o modalitate artistica intalnita in lirica europeana la Baudelaire, care
scrisese "Florile raului". Asocierea celor doua categorii estetice contradictorii, frumosul -
reprezentat de floare - si uratul - sugerat de mucigai - ofera titlului o expresivitate socanta si
fascinanta totodata prin efectele estetice. Uratul are rolul de a evidentia imperfectiunile vietii,
senzatiile de aversiune si oroare care capata valori noi, ele facand parte din existenta umana.
Structura, compozitie si limbaj poetic
Poezia "Flori de mucigai" este structurata in doua secvente lirice inegale, prima
ilustrand crezul artistic arghezian, iar cealalta neputinta artistului de a crea in conditii de
claustrare.
Prima secventa sugereaza dorinta devoratoare a artistului de a se exprima in versuri,
fiind dominat de setea de comunicare cu lumea. Poetul, intr-o solitudine impusa si lipsindu-i
uneltele scrisului, incearca sa zgarie "cu unghia pe tencuiaia / Pe un parete de firida goala, / Pe
intuneric" versurile nascute din nevoia comunicarii. Conditiile vitrege de viata ii seaca forta
creatoare, "Cu puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat
imprejurul / Lui Luca, lui Marcu si lui loan." Enumerarea prin negatie a elementelor fabuloase
ale evanghelistilor, "taurul", "leul", "vulturul", creeaza o imagine de mare forta sugestiva
privind starea de deprimare a poetului nefericit in absenta creatiei, in raport direct cu scrierile
religioase a caror esenta este Absolutul. Versurile sunt sapate in sufletul poetului, sunt "stihuri
fara an" ce nu pot fi exprimate in viata reala, dar sunt profund simtite de sensibilitatea artistului:
"Stihuri de groapa / De sete de apa / Si de foame de scrum". Harul poetic, "unghia ingereasca",
este tocit de efort, nu-i mai permite poetului revelatia, deoarece ea "nu a mai crescut" sau, altfel
spus, artistul nu se mai poate regasi in sine, nu se mai percepe ca pe un creator de valori
spirituale: "Sau nu o mai am cunoscut".
Ultima secventa amplifica deznadejdea lui Arghezi, care este simbolizata de atmosfera
sumbra, e "intuneric", iar ploaia se aude "departe afara", ceea ce provoaca poetului o durere
simtita profunda, "ca o ghiara", din cauza neputintei totale de a se exprima. Nevoia de
comunicare a poetului cu lumea, setea de a-si dezvalui trairile il silesc sa scrie "cu unghiile de
la mana stanga". O simbolistica straveche asociaza mana stanga cu fortele demonice, in opozitie

13
totala cu puterea divina a creatiei. Inchisoarea este pentru Arghezi un fel de bolgie a Infernului
lui Dante, insa, in acest cadru al ororilor, frumosul nu este absent. Raul, uratul sunt numai
conjuncturi ale destinului, carora omul le opune aspiratia spre frumos, care poate fi regasit in
sine, in vis sau in speranta implinirii. In "Flori de mucigai" predomina registrele stilistice ale
esteticii uratuiui, pe de o parte ca inovatie lingvistica, pe de alta parte ca substanta a ideilor
exprimate.
Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care socheaza prin expresivitatea
fascinanta, cuvinte "urate", al caror sens capata noi valori. De pilda, cuvantul "mucigai" este
un regionalism cu aspect arhaic, dar are aici sensul profund al degradarii morale, al
descompunerii spirituale, cu trimitere sugestiva catre om, deoarece el insoteste cuvantul "flori",
care poate semnifica viata, lumea. Arghezi utilizeaza cuvinte din limbajul popular ori arhaisme,
ca "firida", "stihuri", din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei evanghelisti - Luca,
Marcu, loan -pentru a sugera atemporalitatea starilor sufletesti de tristete, dezamagire si
deprimare ale poetului.
Oximoronul "flori de mucigai" transmite ideea complexa a imperfectiunilor vietii, a
conditiilor vitrege la care este supusa fiinta umana, fapt care ii provoaca poetului aversiune,
repulsie. Metaforele argheziene potenteaza starea de disperare a omului claustrat, a artistului
care nu poate crea liber, fiind constrans sa-si reprime setea de comunicare. Neputinta creatoare
a artistului este sugestiv relevata de metafora "cu puterile neajutate", desi poetul avea resurse
spirituale profunde. Lumea inchisorii poarta in ea stigmatele raului care actioneaza negativ
asupra naturii angelice a fiintei umane, toceste s"unghia ingereasca", impiedicand-o astfel sa e
exprime.
Concluzie.Criticul literar Nicolae Balota afirma ca,odata cu publicarea acestui
volum,Arghezi devine ''un cronicar al infernaliilor'',scriind o poezie a damnarii;semnele
coborarii in infern pot fi recunoscute in ruptura cu aproape tot ce a insemnat,pentru poet,mai
inainte,poezie.
La noutatea limbajului arghezian s-a referit si Tudor Vianu, care afirma: "Renovarea
liricii romanesti, smulgerea ei de pe caile unde o fixase marea influenta a poetului
"Luceafarului", este consecinta cea mai importanta produsa de afirmarea lui Arghezi inca din
al doilea deceniu al secolului nostru (secolul al XX-lea - n.n.)".

Vasile Alecsandri
Pasteluri
1.Pastelurile lui Alecsandri transfigureaza un tablou de natura caracterizat prin solemnitate.
2. Cele mai multe pasteluri sublimeaza peisajul iernii, anotimpul preferat al poetului.
3. Natura din poeziile lui Alecsandri e statica, inghetata in secvente generice.
4. Sentimentul liric este, in general, unul de extaziere in fata naturii grandioase.

Tema - Pastelurile lui Alecsandri transpun imagini ale naturii, create in nota solemna.

Continutul
Poeziile din acest volum al lui Alecsandri transpun peisaje in imagini descriptive:
umeri dalbi, ca un roi de fluturi, soarele rotund si palid etc. In general, imaginea artistica a unui
pastel este creata pe denotative plasticizante (cum sunt epitetele cromatice: albi, dalbi;
comparatiile concretizatoare: ca un roi de fluturi), iar Vasile Alecsandri respecta acest canon.

14
Poeziile surprind natura de-a lungul celor patru anotimpuri, dar cele mai multe sunt pasteluri
de iarna. In general, eul liric este coplesit de frumusetea naturii si isi exprima fara rezerve
admiratia. "Miezul iernei" infatiseaza un tablou de noapte feerica de iarna privit pe geam,
"Balta" aduce o imagine animata de fauna exploziva, "Malul Siretului" este un pastel despre o
dimineata de vara, "Oaspetii primaverii" surprind aspecte ale primaverii timpurii etc.

Comentariul
Vasile Alecsandri poate fi considerat creatorul pastelului in literatura noastra, caci
inainte de el existau doar incercari timide (la Heliade Radulescu si Vasile Carlova). Pastelurile
sale (publicate in volum in 1875) transfigureaza un tablou de natura caracterizat prin
solemnitate coplesitoare. Miezul iernei este una dintre poeziile reprezentative in acest sens,
deoarece propune un tablou grav ale carui amanunte sunt sintetizate in metafora sacralitatii
(natura-templu): "Fumuri albe se ridica in vazduhul scanteios / Ca inaltele coloane unui templu
maiestos / Si pe ele se asaza bolta cerului senina,/ Unde luna isi aprinde farul tainic de lumina".
Elementele peisajului evoca imaginea unui lacas indumnezeit: muntii par altare, copacii
imbracati in nea seamana cu o orga uriasa, aburii care se inalta la cer creeaza impresia unor
coloane. Solemnitatea imaginilor este conferita de neclintirea stranie a unui tablou de iarna
hiperbolizat prin asocierea cu imaginea unui templu urias. De altfel, cele mai multe pasteluri
sublimeaza peisajul iernii, anotimpul preferat al poetului.Imaginile descriptive surprind aspecte
generice: in poezia "Iarna", fulgii de nea sunt un roi de fluturi albi, tara poarta o haina argintie,
copacii par fantasme albe, iar in pastelul "Miezul iernei" zapada este un lan de diamanturi.
Astfel de sintagme simple, care evoca imagini usor de reprezentat in minte, au intrat in
constiinta generala ca emblema a poeziei lui Alecsandri. In toate pastelurile sale apar aspecte
ilustrative pentru fiecare tip de peisaj. Balta, in pastelul cu acelasi titlu, invaluita in aburii
diminetii, este animata de o fauna surprinsa in atitudini tipice: "Serpii lungi se-ncolaceaza sub
a nufarilor floare / Ratele prin mosunoaie dupa trestii se ascund"; dupa cum, in pastelul "Malul
Siretului", salcia pletoasa devine imaginea ilustrativa a luncii.
Registrul imagistic alecsandrian este construit pe denotative plasticizante, preferinta poetului
indreptandu-se catre epitetul simplu, adeseori diminutival, ceea ce confera un sentiment tonic,
de optimism senin, aproape tuturor textelor sale. Astfel, soarele este rotund, palid sau voios,
salcia pletoasa, viespea sprinteioara. In poezia "Balta", Alecsandri alegorizeaza peisajul printro
imagine a nuntii: " Balta-n aburi se ascunde sub un val misterios / Asteptand voiosul soare ca
pe-un mire luminos". Fascinat de finetea peisajului, adeseori poetul subliniaza stranietatea unei
naturi cunoscute sau chiar banale, devenite pe neasteptate de nerecunoscut intr-un moment al
zilei sau prin schimbarea anotimpului. De pilda, instalarea diminetii, invazia luminii deasupra
apei intunecate ii reveleaza imagini magice, adeseori asociate cu figuri spectrale.Comparatia
aburilor noptii cu fantasme apare frecvent in poezia lui. Fantasma este o aparitie misterioasa,
incerta si fascinanta, iar uneori repede clarificata, ca in finalul pastelului "Miezul iernei", unde
fantasmatica silueta amplificata de lumina lunii este a unui lup ce se alunga dupa prada-I
spaimantata. Pentru Alecsandri, fantasmele sunt blande mistere crepusculare (Negoitescu), ca
in pastelul "Malul Siretului": "Aburii usori ai noptii ca fantasme se ridica / Si, plutind deasupra
luncii, printre ramuri se despica./ Raul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur / Ce in raza
diminetii misca solzii lui de aur". Peisajul straniu se defineste aici prin simboluri mitice;
comparatia raului cu un balaur amplifica sensul hieraticei risipiri a noptii sub efectul razelor
care se nasc. Rasaritul soarelui, moment misterios si fascinant, se estompeaza sub efectul
imaginilor tonice in care este surprins faptul zilei, cand viata luncii pare ajunsa la apogeu.In
Pastelurile lui Alecsandri, sentimentul liric este, in general, unul de extaziere in fata naturii

15
grandioase, exprimata exploziv si cu o admiratie fara rezerve, ca in pastelul "Miezul iernei":
"O! tablou maret, fantastic..."; exclamatia retorica subliniaza aici relatia pe care o statorniceste
eul liric cu realitatea transfigurata; este vorba despre evadarea din postura de spectator, pe care
Alecsandri o adopta in raport cu natura sublimata. Tot asa, in pastelul "Sfarsitul iernii", isi
exprima bucuria, participand afectiv la transformarile naturii: "O, Doamne! Iata-un fluture ce
prin vazduh se perde!/ In campul vested, iata, un fir de iarba verde". Alteori, coplesit de
minunile peisajului, poetul se indreapta spre o stare contemplativa, dar meditatia sa este scurta
sau reprimata, ca in finalul pastelului "Malul Siretului": "Si gandirea mea furata se tot duce-
ncet la vale /Cu cel rau care-n veci curge, fara-a se opri din cale./ Luncan giuru-mi clocoteste;
o soparla de smarald / Cata tinta, lung la mine, parasind nisipul cald".Evidenta intentie de a
medita asupra trecerii timpului, inoculata de imaginea raului, caren veci curge, nu este
intrerupta doar de neasteptata aparitie a soparlei, ci de viata insasi, care clocoteste, se supune
trecerii si devenirii. Dar cand isi formuleaza cugetarile, sunt scurte si sententioase: "Sfanta
munca de la tara, izvor sacru de rodire,/ Tu legi omul cu pamantul in o dulce infratire!.../ Dar
lumina amurgeste si plugarii catre sat / haulind pe langa juguri se intorc de la arat.
"("Plugurile"). Pastelurile lui Alecsandri inoculeaza un sentiment de tihna si bucuria de a trai
prin imagini de evocare a simplitatii naturii.

Referinte critice
"Pe tehnica mai libera a pastelului pictural s-au grefat, deci, la poetul nostrum doua
surprinzatoare trasaturi de afinitate cu arta si cu poezia extrem-orientala. Este atat instantaneul
sugestiv, alcatuit spontan din componente detasate, nelegate intre ele, cat si radiatia, adesea
colorata a unor corpuri asupra altor corpuri "(Edgar Papu Din clasicii notri, Ed. Eminescu,
1977, p. 77)
"Iarna ramane pentru Alecsandri un camp imens de senzatii, de asociatii. Pe plan vizual
ne intampina orizonturile mari, toate nuantele livide ale cerului, cand de otel, cand de plumb,
cand de opal, pacla densa, promoroaca, soarele palid, galbiu, norii negri, incarcati de geruri,
luna ca o icoana de argint. Aceasta din urma, imaginea selenara, desteapta asociatii teribile si
sublime, de naufragii polare". (Edgar Papu Din clasicii notri, Ed. Eminescu, 1977, p. 77)
"Luate in totalitate, pastelurile prezinta o lirica a linistii si a fericirii rurale, un
horatianism. Pentru intaia oara se canta la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditatia la
masa de scris, fantasmele desprinzandu-se din fumul tigarii, somnolarea in fata sobei cu
catelusul in poala". (G. Calinescu Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Ed.
Minerva, 1984, p. 300)
"Alecsandri nu este numai un deschizator de drumuri, ci primul nostru scriitor complet,
cu opera demna de a fi mentinuta real, si nu doar in ipotetic, in toate cele trei compartimente
ale ei: poezie, teatru si proza. Lagunara liric, lagunele lirismului sau se intind pe spatii
respectabile si in stare a profila integral o sensibilitate artistica; cosmoidala dramatic, in suma
comediilor prin care ne vorbeste inca lumea lui apusa, Despot Voda inseamna in schimb
irumperea unui personaj romantic in peisajul oriental-occidental al culturii noastre; bine
randuita in clasicitatea expresiei, ea se releva intr-o proza de nedezmintita perenitate, careia
elementele ce o incadreaza in istorie ii convin pe linia insasi a vietii estetice". (I. Negoitescu
Istoria literaturii romane, Bucuresti, vol. I, Ed. Minerva, 1991, p. 90)

16
Mezul Iernii
Vasile Alecsandri

Ipoteză

Publicate în 1868-1869, în revista Convorbiri literare, Pastelurile lui Alecsandri

reprezintă o operă de maturitate. Prin acest ciclu de poezii ale senzo-rialităţii şi ale relaţiei
nemijlocite cu natura, Vasile Alecsandri impune o nouă specie în literatura română.

Vasile Alecsandri reprezintă un model pentru mentalitatea scriitorului paşoptist. Opera

sa se află la întretăierea romantismului cu clasicismul, ca expresie a încercării de recuperare,
într-un timp relativ scurt, a diferenţelor dintre literatura română şi cea occidentală.

Argumentare

Deşi sunt publicate mai târziu, Pastelurile reflectă o trăsătură a literaturii paşoptiste,
coexistenţa curentelor literare (clasicism, romantism), şi o temă specifică acestei perioade, tema
naturii. în general, poeziile aparţin clasicismului, prin viziunea asupra naturii, prin
impersonalitate şi optimism cosmic, prin expresie şi echilibru compoziţional. Diferenţa faţă de
precursori în abordarea temei naturii reflectă diferenţa între romantism şi clasicism, între
proiecţia sensibilităţii în exterioritatea lumii şi înregistrarea obiectivă a universului, cu
armoniile, ritmurile şi dinamismul lui. însă ciclul se deschide cu o poezie meditativă, de
atmosferă, Serile la Mirceşti, în care atitudinea eului liric se apropie de aceea eminesciană din
poezia Singurătate.
Mezul iernei este un pastel reprezentativ, datorită viziunii poetice clasiciste, a
compoziţiei (alternanţa static-dinamic) şi prin faptul că înfăţişează frumuseţea iernii, anotimp
evocat în mai multe creaţii ale ciclului: Iarna, Gerul, Viscolul, Bradul.

Tema poeziei este natura încremenită sub încleştarea gerului, care compune tabloul
„fantastic" al nopţii de iarnă. Atitudinea poetică este admiraţia faţă de măreţia cosmică, de
liniştea absolută.
Impersonalitatea vocii lirice este motivată de faptul că accentul se pune pe spectacolul
naturii contemplate, magnifică panoramă înregistrată obiectiv. Mărcile lexico-gramaticale ale
eului liric sunt minime: un verb la persona I singular, „văd, o,interjecţie, „o!", punctele de
suspensie şi propoziţii exclamative sau interogative. Ipostaza poetică este aceea a unui spectator
îndrăgostit de natură.

Titlul sugerează încremenirea naturii şi atotputernicia iernii.

Compoziţional, poezia este alcătuită din patru catrene cu caracter descriptiv, organizate
în două secvenţe poetice, în funcţie de alternanţa static-dinamic, specifică pastelurilor lui
Alecsandri. Primele trei strofe surprind predominant planul obiectiv, static, al naturii neclintite.
Ultima strofă, predominant subiectivă (prin frecvenţa mărcilor eului liric), constituie a doua
secvenţă poetică, dinamică prin prezenţa imaginii de mişcare a unui element însufleţit din
natură, lupul.

17
 Descrierea zonei de câmpie, întinderea copleşită de zăpadă, sugestia infinitului prin
orizontalitate, predominarea cromatică a albului, evitarea extremelor sălbăticiei excesive
(muntele sau marea) constituie o imagine-emblemă a echilibrului clasic şi a veşniciei naturii.

Prima strofa din secvenţa statică este tabloul nopţii de iarnă cu natura mineralizată de
gerul atotputernic. Alternează imagini vizuale şi auditive ale păduriţ şi câmpiei. Propoziţiile
exclamative dau plasticitate tabloului: „în păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit?.
Verbele „trăsnesc", „scârţâie" au valoare onomatopeică sugerând încremenirea naturii.
Epitetul dublu „ger amar, cumplit are efect personificator. Epitetele „zăpada cristalină",
„câmpii strălucitoare" şi metafora „lan de diamanturf realizează, imaginea feerică a nopţii de
iarnă în planul terestru.

Această imagine este dezvoltată în strofele a doua şi a treia, în tabloul grandios al

naturii proiectate în plan cosmic. Tabloul naturii-templu este de o frumuseţe solemnă şi se
realizează prin imagini artistice ale elementelor templului: coloane, făclii, altare, orgă. Procesul
de abstractizare se produce la nivelul figurilor de stil prin trecerea de la comparaţie, „Fumuri
albe se ridică în văzduhul scănteios/ Ca înaltele coloane unui templu maiestos", la epitet „O!
tablou măreţ, fantastic!...", până la metaforă „nemărginitul templu". Feeria nopţii de iarnă,
grandiosul, sublimul, fantasticul, se realizează cu ajutorul epitetelor şi al personificărilor: „luna
îşi aprinde farul tainic de lumină", „crivăţul pătrunde, scoţând notengrozitoare". Tabloul
nocturn, misterul nopţii, motivul lunii şi utilizarea hiperbolei sunt elemente romantice.

Ultimul catren constituie a doua secvenţa poetică, tabloul dinamic, realizat în antiteză
(procedeu romantic de compoziţie) cu încremenirea din secvenţa statică, continuată şi aici, în
primele două versuri: „ Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas". Propoziţia interogativă
introdusă prin conjuncţie adversativă „Dar ce văd?" impune perspectiva subiectivă şi aduce
elementul dinamic, imaginea lupului şi a prăzii sale, chiar dacă şi aceasta poartă sugestia morţii.

Nivelul fonetic şi prozodic

- pauzele marcate de punctele de suspensie;

- muzicalitatea conferită de frecvenţa unor vocale (e în prima strofă, i şi u în strofele a doua şi

a treia).

Particularităţi prozodice clasice:

- patru catrene;

- măsura versurilor: 15-16 silabe;

- ritm trohaic;

- rimă împerecheată.

18
Nivelul morfosintactic

- verbele la timpul prezent sugerează veşnicia naturii;

- expresivitatea adjectivului cu rol de epitet; adjective fără grad de comparaţie;

- conjuncţia adversativă dar, în strofa a JV-a - marchează alternarea static-dinamic, obiectiv-

subiectiv;

- topica afectivă (inversiuni).

Nivelul lexico-semantic

- câmpul semantic al iernii: „ger", „zăpada", ,fiimuri albe";

- câmpul semantic al nopţii: „luna", „stele", „făclif;

- câmpul semantic al templului: „coloane", „Jaclif, „altare", „orgă".

Nivelul stilistic

- puternicul imagism realizat prin cultivarea epitetului, adesea în inversiune, a metaforei, a

comparaţiei, a personificării şi a hiperbolei.

Concluzia

Mezul iernei de Vasile Alecsandri este un pastel reprezentativ prin echilibru compoziţional şi
claritate, tablou fantastic şi grandios al nopţii de iarnă.

In dulcele stil clasic de

Nichita Stanescu (autor canonic) Arta
poetica erotica neomodernista

Poezia face parte din volumul "In dulcele stil clasic", caruia i-a dat si titlul, publicat in
1970. In poeziile acestui volum, Nichita Stanescu (1933 - 1983) se intoarce cu veselie spre
lirismul clasic, creand adevarate parodii ale stilurilor sau temelor din poeziile traditionale,
imbracand formele bine cunoscute de romanta, balada, poem eroic ori madrigal.
Poezia "In dulcele stil clasic" este o creatie "lirica galanta -sinteza intre elegantul stil
trubaduresc si lamentatiile amoroase din timpul lui Ienachita Vacarescu - supusa de Nichita
Stanescu unui [...] tratament de regenerare-caricaturizare". (Al.Steianescu) Spre deosebire de
viziunea sentimentului de iubire din poezia "Leoaica tanara, iubirea", unde dragostea este
devoratoare, agresiva si bulversanta, in poezia "In dulcele stil clasic", iubirea este caricaturizata,
persiflata, minimalizata dupa modelul liricii siropoase a poetilor Vacaresti. Tema poeziei
este erotica, dar iubirea nu mai este o "leoaica tanara", o energie ce poate reordona universul,

19
ci este aici un simplu pretext liric, o iubire intamplatoare, trecatoare si nesemnificativa,
metafora iubirii fiind aici la fel de sugestiva: "Pasul tau de domnisoara".

Ideea poetica exprima nepasarea, indiferenta joviala a eului liric pentru iubirea efemera
si conventionala.

Structura, compozitie, limbaj poetic

Poezia este alcatuita din patru catrene si un vers liber, ce se constituie intr-o concluzie
referitoare la efemeritatea timpului in relatie directa cu sentimentul de iubire, la fel de trecator,
"Pasul trece, eu raman".
Prima strofa ilustreaza lirismul obiectiv si exprima ideea conform careia iubirea suava este
o galanterie a naturii, care a nascut-o din mineral, "Dintr-un bolovan coboara", ori din vegetal,
"Dintr-o frunza verde, pala", sentimentul fiind exprimat printr-o metafora care sugereaza
efemeritatea acestui sentiment uman: "pasul tau de domnisoara". Aici viziunea despre iubire
este aceea de sentiment trecator, sinele poetic nu mai este un "centrum mundi" capabil sa
reordoneze lumea dupa legi proprii, ca in "Leoaica tanara, iubirea", ci contemplativ, privind
ivirea iubirii ca pe ceva exterior eului liric.
Strofa a doua sugereaza, prin lirism obiectiv, plasarea iubirii intr-o "inserare-n seara",
sentimentui fiind perceput superficial si efemer ca un "pas de domnisoara", care trece la fel de
repede cum a venit, "dintr-o pasare amara". Versui "Pasul tau de domnisoara", care este o
metafora pentru a exprima sentimentui de dragoste, este aproape un laitmotiv, fiind repetat de
patru ori in primele doua strofe. In ultimele trei strofe atitudinea poetica este dominata de lirism
subiectiv.
Strofa a treia exprima aceeasi idee a unui sentiment superficial, care dureaza putin,
numai "o secunda, o secunda", din care cauza eul liric are un ton persiflant, "inima incet
miafunda". Ca si in "Leoaica tanara, iubirea", sentimentui are conotatii cromatice, "el avea
roscata funda", in cealalta poezie iubirea fiind o "leoaica aramie".
Strofa a patra aseaza eul liric in ipostaza unui suflet impovarat parca de un blestem,
"blestemat si semizeu", deoarece el inregistreaza, "parca pe timpanul meu", trecerea iubirii care
nu mai este un sentiment profund, "mai ramai cu mersul tau" si de aceea nu simte emofie si nici
bucurie, "caci imi este foarte rau", cu trimitere discreta catre starile de chinuri sj lesinuri
provocate de dragostea din poeziile Vacarestilor.
In ultima strofa, eul poetic afiseaza o atitudine contemplativa -"Stau intins si lung si zic",
viziunea iubirii este una exterioara si nu o stare interioara, profunda, generatoare de energii.
Atat sentimentui de dragoste, cat si iubita sunt minimalizate, persiflate, "Domnisoara, mai
nimic/ pe sub soarele pitic", intocmai ca in poezia clasica pe care o parodiaza. Versui liber
din finalul poeziei sugereaza curgerea timpului tot prin miscare, "Pasul trece eu raman", la fel
ca in poezia "Leoaica tanara, iubirea" -"inca-o vreme,/Si-nca-o vreme...", cu deosebirea ca daca
in aceasta ultima poezie iubirea, ca forta esentiaia a spiritului, invinge timpul, in aceasta creatie
lirica dragostea este pasagera, atitudinea poetica ramane impasibila, deloc marcata de acest
sentiment, alta data atat de bulversant.
Limbajul artistic este voit conventional, sugestiv pentru o parodie a liricii galante, in care
poetul se lamenteaza si se vaicareste.
Nichita Stanescu confera insa modernitate stilului, prin metafora sugestiva a iubirii,
"pasul tau de domnisoara", prin epitetele inedite "frunza verde, paia", "roscata funda") si prin
ritmul si muzicalitatea de tip folcloric a versurilor.

20
Leoaica tanara iubirea
Nichita Stanescu

Poetul Nichita Stanescu se incadreaza in perioada post-belica a literaturii romane fiind

un poet neomodern alaturi de Gellu Naum. In cadrul liricii romanesti, reprezinta un inovator al
limabjului poetic asezandu-se in galeria poetilor Mihai Eminescu si Tudor Arghezi.

Etapele creatiei stanesciene- Operele poetului se impart in trei etape de creatie.

In prima etapa de creatie sunt cuprinse volumele “Sensul iubirii” si “O viziune a

sentimentelor”. Se delimiteaza un eu poetic adolescentin in care sinele este in deplina
concordanta cu universl. Starile de fericire sunt completate de iubire ca sentiment originar al
nasterii cuvintelor. Temele predominante sunt iubirea si timpul.

A doua etapa de creatie stanesciana conduce la volume precum “Omul si sfera”,

“Rosu vertical”, “Necuvintele”, “11 elegii”, “Laus ptolemaei”. Opera cuprinsa in aceste volume
devine o schimbare de zodie deoarece lirismul este interiorizat si reflexiv. Temele
predominante sunt opera si creatorul, ganditorul, timpul scurs ireversibil. Se schimba perceptia
asupra temporalitatii, scurgerea timpului fiind dureroasa, iar cantecul devine singura alinare in
care versurile se structureaza inefabil. Se insista asupra conditiei poeziei ca opera gandita si
asupra conditiei creatorului vazut in ipostaza de ganditor. Matematica, pe langa stiinta, devine
cale de cunoastere a universlui.

Prin volumul “Opere imperfecte” (1979) se trece la a treia etapa de creatie dominata
de meditatie grava, tema mortii si a timpului si schimbarea conceptiei despre arta poetica.
Alte volume ale etapei sunt “Maretia frigului” si “Noduri si semne”. Poezia de tip arta poetica
este metaforica, simbolica, plina de viziune in care peotul se transfigureaza, dorind sa
supravietuiasca prin cuvinte.

Caracteristicile neomoderne in opera lui Nichita Stanescu sunt poezia este considerata
o modalitate de cunoastere deplina si ea contrariaza permanent asteptarile criticilor. Poezia este
definita pe coordonatele existentei si ale cunoasterii, de aceea urmareste lupta sinelui cu sinele
si confruntarea dintre ganditor si creator. Sunt abordate din nou teme ale literaturii romane. Se
creaza un univers original in poezie in care abstractul ia forma concreta, iar legatura dintre
abstract si concret se realizeaza bivalent. Caracteristica predominanta a limbajului este
ambiguitatea impinsa pana la aparenta de absurd si nonsens. Metaforele devin originale datora
subtilitatii lor, iar imaginile artistice sunt insolide.

Opera se incadreaza in genul literar liric si este o arta poetica neomoderna specifica
primei etape de creatie, caracterizand un eu liric vitalist, in care iubiera este sentimentul
dominant revitalizator atat pentru fiinta sa cat si pentru poezie. Opera este publicata in 1964 in
volumul “O viziune a sentimentelor”.
Arta poetica este un crez literar, un program, o arta de a scrie. Arte poetice sunt
considerate operele in care artistul exprima conceptia personala, viziunea despre arta si procesul
de creatie.

21
 Titlul volumului este format din doua substantive comune care semnifica o abordare,
parere a emotiilor regasite in volumul respectiv.

Semnificatie titlu

Opera literara “Leoaica tanara iubirea’ are un titlu sugestiv, iar metafora titlu asociaza
in mod inedit sentimentul iubirii unei feline feroce, viclene deoarece ambele concepte au in
comun acea agresivitate cu care finta este dominata “Leoaica tanara iubirea” surprinde o iubire
adolescentina cecunoscuta inca fiintei, capabila sa se indragosteasca.

Tema textului

Fiind o arta poetica, tema o reprezinta viziunea asupra universlui metamorfozat prin
iubire. Tema dezvolta un camp semnatic specific in care fiinta indragostitului se refugiaza
intrun univers in schimbare odata cu el. Motivele literare sunt “leoaica” (motiv central), “cerc
(geneza, cerc rotitor), “ciocarlii”, “desert”.

Secvente lirice

Poezia cuprinde 3 secvente lirice in care sentimentul iubirii cuprinde fiinta umana fiind
vazuta in raport cu timpul: in prima secventa iubirea este un sentiment predestinat si patrunde
brutal in viata eului poetic, in a doua secventa se arata schimbarea universului sub ochii
indragostitului si renasterea fiintei acestuia, iar ultima secventa descrie iubirea ca un sentiment
ce se perpetueaza in timp, o constanta existentiala.

Comentare pe secvente

Poezia debuteaza cu repetarea sintagmei titlu, metafora ce defineste iubirea de tip

adolescentin “Leoaica tanara iubirea”. Sub forma unei adresari directe se confeseaza eul
indragostit in forma meditativa “Mi-ai sarit in fata”. Fiinta umana este predispusa la a se
indragosti, iubirea fiindu-i predestinata “Ma pandise-n incordare/ Mai demult”. Sub forma
constatativa este descrisa amprenta sentimentului pe fata indragostitului “Coltii albi mi i-a
infipt in fata/ M-a muscat leoaica azi de fata”. Substantivul “coltii”, verbul “a sarit”, “pandise”
si “a muscat” descriu viclenia sentimentului ce cuprinde fiinta in mrejele sale si de asemenea,
incesivitatea cu care acapareaza eul poetic indragostit.
A doua secventa arata ca schimbarea este vizibila brusc “si deodata”, universul
redobandind un alt status si o alta forma, metamorfozand-se odata cu fiinta indragostita “natura
i se facu un cerc de-a dura”. Cercul rotitor simbolizeaza geneza, iar comparatia
“cand mai larg cand mai aproape/ Ca o strangere de ape” semnifica reinvetarea in forma pura
a tot ceea ce-l inconjoara pe indragostit. Simturile sunt reinventate si percep doar ceea ce eul
poetic doreste: lumea este zugravita in culori vii de curcubeu, iar auzul percepe muzica stelelor
“si privirea-n sus tasni/ Curcubeu taiat in doua/ Si auzul o-ntalni/ Tocmai langa ciorcalii”.
Substantivul “ciocarlia” este un simbol al zborului spre lumina, spre soare.

In a treia secventa, fiinta se reinventeaza pe sine, fizionomia fiind total diferita,

nereusind sa se mai recunoasca. Spranceana, tampla si barbia reprezinta constante statornice
ale fiintei, acum intrate in schimbare. Repetarea conjunctiei “si”, aparent are rol de a descrie
succesiunea momentelor unei vieti incarcate de iubire, in care sentimentul domninat este

22
fericirea si implinirea “Si aluneca-n nestire/ pe-un desert in stralucire”. Se schimba radical
modul in care iubirea este perceputa de fiinta umana, este acceptata, nu mai socheaza simturile,
devenind o obisnuinta “Peste care trece-alene”, “leoaica tanara” se transforma in “leoaica
aramie”, insa viclenia o caracterizeaza in continuare, atat timp cat aceasta exista “cu miscarile
viclene/ Inca-o vreme/ Si-nca-o vreme“.

Marcile subiectivitatii

Marcile subiectivitatii prezente in poezie sunt “mi”, “m-“, “meu”, iar tipul de lirism este
subiectiv.

Analiza aprofundata a textului

In textul dat, campurile semnatice dominante sunt al iubirii, al naturii si a leoaicei.

Iubirea debuteaza cu faza adolescentina “leoaica tanara iubirea”, urmata de schimbarea brusca
“deodata” datorita iubirii pr-zise, iar apoi se prezinta o iubire matura de care fiinta umana este
obisnuit “peste care trece-alene”. Campul semantic al naturii este reprezentat de substativele
“curcubeu”, “ape”, “ciocarlii”, “desert”, care auta la evidentierea schimbarilor suferite de
univers datorita aparitiei iubii. Campul semnatic al substantivului “leoaica” este format din mai
multe asocieri “leoaica tanara”, “leoaica aramie”, “coltii”, “miscarile viclene”, care este de
asemenea asociat cu substantivul “iubirea”.

In fiecare secventa se gasesc diferite valori morfologice precum verbe, adverbe,

adjective si substantive. In prima secventa sunt prezente verbele “ai sarit”, “a infipt”, “a
muscat” cu rol de a marca o actiune de patrundere a iubirii in viata poetului. In a doua secventa
se gasesc adverbele “sus” si “tocmai” si adjectivele “larg”, “aproape”, cu rolul de a descrie
schimbarea. In a treia secventa substativele “desert”, “leoaica”, “miscarile”, “spranceana”,
“barbie” reprezinta elemente constante care au suferit schimbari.

Una dintre particularitatile expresivitatii este simplitatea formei si finalul tensionat

“inca-o vreme/ si-nca-o vreme…” sugerand ciclitatea iubirii. Unele expresii sunt ambigue,
contribuind astfel la plasticitatea limbajului “Si privirea-n sus tasni”. Metafora titlu se regaseste
in primul vers, fiind ideea centrala a textului, reprezinta o iubire adolescentina pe cale de
initiere. Imaginile dinamice “mi-a sarit”, “i-a infipt”, “m-a muscat” arata aparitia neasteptata a
iubirii. Epitetul cromatic “leoaica aramie” reprezinta o iubire adulta, matura.
Prozodie

La nivel prozodic, se regaseste tehnica ingambamentului ce consta in continuarea ideii

poetice in versul urmator si cele 3 strofe neregulate.

Concluzie

In concluzie, opera “Leoaica tanara iubirea” de Nichita Stanescu este o arta poetica
neomoderna.

23
 PROZA
Povestea lui Harap-Alb
de Ion Creanga -basm cult-
Tema si viziunea despre lume
Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune
desfasurata pe un singur plan narativ, cu un numar mare de personaje, reprezentand valori
morale si in care este prezenta lupta dintre bine si rau.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ioan
Slavici, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ion Creanga este cunoscut in literatura romana atat
prin „Amintiri din copilarie”, cat si prin povestile si povestirile sale. Una dintre cele mai
importante opere ale sale ramane basmul „Povestea lui Harap-Alb”.
Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei specii literare. O
prima trasatura a basmului cult este prezenta formulelor specifice. Formula initiala, „Amu cica
era odata”, are rolul de a introduce cititorul in lumea fabulosului, cea mediana, „Si mersera si
mersera” mentine treaza atentia cititorului si ii suscita interesul, iar formula finala, „Cine are
bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita”, scoate cititorul din lumea fictionala.
O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in „Povestea lui
HarapAlb”cifra magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde Imparat,
calul vine sa manance jaratic de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, il inalta la cer de 3ori pe Harap-
Alb, acesta se intalneste de 3 ori cu Spanul, la curtea lui Verde Imparat este supus la 3 probe.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatii
spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.
Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus, in aceasta
opera, Creanga evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu
numeroase probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei
care il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul,
regina albinelor, regina furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si
Imparatul Rosu, exact cei de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final, ca
in aproape toate basmele culte, raul este invins.
Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse mult
spre trecut: „Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca
cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere
specifice. Spatiul in care se desfasoara actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca include
fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se
metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare: calul,
regina albinelor, regina furnicilor.
Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru,
dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si
revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea trei feciori,
primeste o scrisoare, de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul
dintre fii pentru a-i mosteni imparatia si a se urca pe tron. Primii doi frati esueaza in incercarea
la care ii supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici ca porneasca la drum. Cel mic
reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il va ajuta pemanent pe parcursul calatoriei
sale. Naivitatea si lipsa de experienta a mezinului il vor determina sa accepte tovaratia Spanului,

24
cu care se intalneste in timp ce se ratacise intr-o padure. El incalca astfel porunca tatalui sau de
a se feri de omul span si de omul ros. Este pacalit si devine rob al Spanului, acesta din urma
dandu-se drept nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde Imparat. Fiul craiului, ce
primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este supus de catre Span la 3
probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin de nestemate al
unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de primele doua probe,
cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus altor probe. Toate sunt trecute cu
bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-
LatiLungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor, regina furnicilor.
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul
negativ al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii
este chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe HarapAlb,
adolescentul devine adult. Chiar calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la necesitatea ca
Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata,
pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...”
In acest basm exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este reprezentat
de formula initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea
fictionala si de a-l determina sa accepte conventia conform careia, odata intrat in aceasta lume,
va intelege ca fiintele fabuloase si intamplarile neobisnuite vor popula actiunea. Acest incipit
coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a
scoate cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani, pe la noi, bea
si mananca, cine nu, sta si se uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu incipitul ca intr-o rama.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in numele
sau. Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de fiu de crai, iar
prin termenul „harap”, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul de rob, de
sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a inselat.
Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de crai
era la varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si
milostenia ii aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi
pretioase de la aceasta, atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost
supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu
infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum:
naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii.
Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa
de experienta si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru ilustrarea
acestei trasaturi o constituie intalnirea din curtea palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa eroul
nu isi pune problema sa o intrebe pe aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit cu
grija. De asemenea, nu se intreaba de unde stie aceasta atatea amanunte despre el, din moment
ce nu o mai intalnise niciodata. O alta scena semnificativa este intalnirea cu Spanul. Eroul nu
numai ca nu isi da seama ca Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe drum eroului,
ca sa para ca sunt 3 Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii intinde o capcana,
cand il invita sa coboare in fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept consecinta schimbarea
statutului, din fiu de crai in sluga.
In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de maturitate
a lui Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il ajute, el il
lasa pe erou sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a invata din

25
experienta si a intelege ca aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului inseamna
invatarea lectiei umilintei, a ascultarii si astfel, a maturizarii, atat de necesare in devenirea lui ca
imparat.
In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie
de un prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta
intalnire cu calul ii demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea este
importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor din jur ajutorul.
In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral
subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze
tiparul basmelor populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie,
echilibru, frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El
reuseste sa treaca probele la care este supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul
si Sfanta Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se maturizeaza,
dobandind experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii eroului prin
crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).
Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri
ale autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia ca scrisul
lui Creanga e pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.”

Hanu Ancutei
De Mihail Sadoveanu

Hanu Ancutei (1928) face parte din opera de maturitate a lui Mihail Sadoveanu
(18801961) si este, poate, cea mai stralucita creatie lirico-epica a prozatorului. Volumul contine
noua povestiri, relatate intr-un spatiu ocrotitor, la hanul Ancutei, de catre taranii moldoveni ce
poposeau aici pentru odihna si petrecere, fiind ei insisi participanti direct, sau martori ai
evenimentelor narate. Intamplarile povestite au loc in vreme veche, in timp mitic romanesc, se
pot petrece oricand in spatiul spiritualitatii si al credintelor ancestrale si nu numai intr-o anumita
epoca sociala.
Negustor Lipscan
Negustor lipscan, a saptea istorisire din volumul Hanu Ancutei de Mihail Sadoveanu,
este o povestire in rama, deoarece face parte din naratiunea mai ampla, aceea a evocarii
intamplarilor petrecute demult, in timpuri imemoriale, povestite cu pasiune de drumetii care
poposeau la hanul unde ritualul ospetiei era randuit de Ancuta cea tanara. Timpul narativ se
compune din timpul povestirii care marcheaza prezentul si timpul povestit, care ilustreaza un
plan al trecutului, al faptelor intamplate in calatoria pe care jupan Damian Cristisor o facuse in
„tara nemteasca”, cu scopul de a cumpara marfa de la Lipsca, pe care sa o negustoreasca in
Moldova, tema ce inscrie povestirea in specia reportajului. La inceputul si in finalul povestirii,
perspectiva narativa este reprezentata de naratorul omniscient si naratiunea la persoana a IIIa,
viziunea auctoriala conturand ambianta specifica de la hanul Ancutei, secvente (initiale si
finale) care formeaza rama acestei povestiri.

Incipitul
Incipitul il constituie nerabdarea pe care musterii hanului o manifesta cu privire la
incitanta istorisire a comisului Ionita de la Draganesti, promisa de acesta inca de la inceputul

26
volumului. Larma iscata de sosirea la han a „trei cara cu coviltire de scoarta, mari si grele,
sunand plin”, de strigatele carausilor care indemnau boii si de „bicele de canepa care plesneau
usor” starneste curiozitatea” oaspetilor. Ceremonialul, ca parte componenta a ramei narative,
este marcat de dialogul personajelor, din care se contureaza portretul noului venit: „un barbat
barbos”, „mare si gros in antereu-i larg si cu incaltarile scartaind”.
In acelasi ritual se inscrie hangita Ancuta, care aduce ulcica de vin si „un pui fript in
talger de lut”. Mos Leonte zodierul intuieste alte detalii caracterizatoare pe care negustorul le
confirma: era nascut in zodia Leului si sub stapanirea planetei Soarelui, fiind menit „sa
dobandeasca avere” si sa fie cinstit de „cei mari”. De altfel, lipscanul Damian Cristisor „nu are
intru sine nici viclenie, nici ascunzis”, deoarece „radea cu obraji plini si bogati de crestin bine
hranit” si se arata „blajin si cu prietenie...”. Toata priceperea lui mos Leonte vine dintr-o
profunda credinta in Dumnezeu si din cartea de zodii de care nu se desparte niciodata: „numai
Domnul Dumnezeu si cartea pe care o am in tasca ma lumineaza intru toate cate le spun”. Jupan
Damian venea cu marfa de la Lipsca si se indrepta spre Iasi, unde avea o „dugheana in ulita
mare”, de unde si semnificatia titlului Negustor lipscan, care inseamna comerciant de marfuri
aduse in Moldova de la Lipsca.

Perspectiva narativa
Perspectiva narativa este aceea de narator-martor alternand cu cea de personaj-narator,
deoarece Damian Cristisor povesteste la persoana I despre cele vazute in calatoriile facute prin
tari straine, despre propriile fapte si impresii, iar specia reportajului este definita atat prin traseul
marcat de localitatile prin care trecuse, precum si prin informatii despre unitatea monetara si
randuielile din respectivele tari, relatate la persoana a III-a. In urma cu doi ani, Damian Cristisor
se-ncumetase intr-o calatorie la Liov si, pentru ca negustoria fusese cu folos, se hotarase sa
mearga in acest an pana la Lipsca (actualul oras Leipzig din Germania). Pregatirile pentru drum
includ mai multe etape, ceea ce denota faptul ca negustorul isi organizeaza cu inteligenta si
rabdare marea calatorie. De Sfanta Maria a dus „patru lumanari de ceara curata sfintei
Paraschiva”, la biserica Trei-Sfetite si l-a rugat pe parintele Mardare sa-i citeasca o slujba ca sa
fie aparat de primejdii si de boli. Dupa ce l-a lasat la dugheana pe fratele lui mai mic, Grigorita,
Damian a plecat de la Iasi spre Husi, a trecut Prutul si, impreuna cu un negustor armean, a
cumparat la Tighina „cinci sute de batali” (berbeci), platind cate o rubla pentru fiecare, moneda
nationala a rusilor. Trecand granita in Imperiul
Austro-Ungar, au ajuns la Liov, au pus marfa in tren si in cateva zile erau la Strassbourg, unde
au vandut batalii, „c-un galban bucata”, unor negustori care sa-i duca intr-un targ la Paris. Spre
mirarea tuturor, negustorul le spune ca mersese cu trenul, deoarece prin „acele tari, la Neamt si
la Frantuz, oamenii umbla acuma cu trenul. Azi is aici si mane cine stie unde”. Un cioban din
Rarau intreaba ce este acela tren, spre satisfactia naratorului si a celorlalti oaspeti, deoarece,
dintre toti cei prezenti, „numai comisul si capitanul Isac pareau a sti despre ce-i vorba”.
Negustorul le descrie masinaria, „un fel de casute pe roate, si roatele acestor casute se imbuca
pe sine de fier. S-asa, pe sinele acelea de fier, le trage cu usurinta o masina, care fluiera si
pufneste de-a mirare; si umbla singura cu foc”. Nimeni nu crede ca merge fara cai, desi Damian
le desluseste ca masina trage dupa sine mai multe casute in care sunt ori oameni ori marfuri si
ca el incarcase batalii „in acele casute”. Oamenii isi fac cruce, imaginandu-si, in cele din urma,
ca trenul este un fel de caruta „cu foc”. Negustorul le povesteste apoi „si alte lucruri mai de
mirare”. In tara nemteasca sunt case cu cate patru-cinci etaje, un fel de „case una peste alta”,
ca ulitele sunt facute „dintr-o singura bucata de piatra”, pe care se plimba cucoane cu palarii si
boieri cu ceasornic si cu totii beau bere, „un fel de lesie amara”. Ascultatorii se mira si intreaba

27
daca nemtii n-or fi auzit ca exista vin si sunt si mai dezamagiti cand afla ca mananca multi
cartofi cu carne fiarta de porc ori de vaca. Mos Leonte isi face cruce si-i deplange pe acei
oameni care n-au gustat „pui in tagla”, nici „miel fript talhareste si tavalit prin mojdei”, „nici
sarmale, nici bors, nici crap la protap”. O alta minunatie este aceea ca in toate targurile si satele
sunt scoli si profesori, toata lumea invata carte, si baieti si fete. Auzind acestea, oaspetii Ancutei
inchina cu veselie pentru asa „randuiala”, care trebuie neaparat sa ramana numai la dansii,
bucurandu-se ca acest obicei nu venise si pe la ei, iar intrebarea ciobanului, „Atunci oile cine
le pazeste”, amplifica bunadispozitie a ascultatorilor.
Ceea ce l-a impresionat, insa, cu adevarat pe jupanul Damian este faptul ca legea se
aplica la fel pentru toti, „fiind intr-o cumpana mai dreapta decat a noastra” si fara sa se tina
seama de saracia sau bogatia impricinatilor. Negustorul le povesteste cum un morar s-a judecat
„pentr-un petic de mosioara” cu insusi imparatul si, pentru ca pricina era adevarata, judecatorul
i-a dat dreptate morarului, deoarece acolo stapaneste legea, iar auditoriul iar se mira de asa o
minune. Altfel, nemtii sunt „iritici” (eretici - adepti ai religiei protestante desi „cred tot in
Domnul nostru Isus Hristos”. Negustorul nu a patit nimic, nu l-a napastuit nimeni cat timp a
umblat „pe drumuri si-n targurile nemtesti, calatorind mai intai cu „caruta aceea cu foc”, apoi
cu sarabande (carute mari, tramcare), pana cand a ajuns la Suceava, unde a pus marfa in carute.
Intrand in tara Moldovei, pe la Cornu-Luncii, vamesii l-au intrebat daca nu le-a adus „cate-un
dar de la iriticii si ticalosii aceia de nemti”, asa ca negustorul le-a dat cate un baider (fular lung,
sal), „ca sa nu-mi spintece boccelele”; in lunca Moldovei, l-a oprit un calaret „frumos si voinic”,
cerandu-i banii pe care-i avea asupra lui, dar pentru ca nu vanduse marfa si nu avea deloc bani,
i-a dat in dar „un baider de lana ros”, spre multumirea hotului. Oprind carele sa poposeasca si
sa manance oamenii si animalele, vine la el supraveghetorul acelor locuri si-i cere
„indreptarile”, adica actele oficiale care-i permiteau sa faca negot cu marfa pe care o transporta.
Damian avea toate documentele necesare si, in plus, o scrisoare semnata de aga Temistocle
Bucsan, nasul negustorului, in care se spunea ca nici un „priveghetor, ori vames, ori vornic de
sat” nu are voie „a vatama acestui negutator, ci sa-l lesi a merge cu pace la locul sau. Asa.”
Vazand acestea, supraveghetorul ii cere ceva din marfa adusa de la Lipsca, dar neplacandu-i
nimic, Damian ii ofera al patrulea „baider ros de lana”. Cand va ajunge la Iasi, negustorul
urmeaza sa mai faca „o dare catra sfanta Paraschiva si catra parintele Mardare”, apoi sa dea
ceva si nasului sau, aga Buscan, dupa care se va putea odihni pana cand va trebui sa se insoare,
deoarece „inca sunt holtei”. Ascultatorii sunt puternic impresionati de cele aflate si se manifesta
zgomotos, inchinand ulcelele cu vin in onoarea „cinstitului negustor”. Atrasa de veselia
generala, Ancuta aduce „placinte cu poalelen brau”, iar negustorul ii prinde hangitei „o
zgardarita de margele” si o saruta pe amandoi obrajii.

Specificul limbajului artistic

Specificul limbajului artistic al lui Mihail Sadoveanu consta in imbinarea epicului cu
liricul, a povestirii cu geniul sau poetic. Asa cum afirma George Calinescu, Sadoveanu a creat o
limba limpede, armonioasa si pura, in care se impleteste graiul popular al taranilor cu fraza
vechilor cronici, o limba capabila sa redea poezia sentimentelor omenesti, frumusetile tainice
ale naturii, pastrand farmecul atmosferei acelor vremuri vechi.

28
 Registrul stilistic
Registrul stilistic se defineste printr-o bogatie de mijloace lingvistice. Arhaismele
(razas, jupan, zgardita, iarmaroc), regionalismele, cuvintele si expresiile populare (sandrama,
lesie, giubea, baider, fanar) sunt folosite cu naturalete de catre personajele povestirii, prin
intermediul carora scriitorul creeaza o limba literara admirabila si accesibila, ramanand fidel
declaratiei sale din discursul rostit la Academie, aceea ca „taranul roman a fost principalul meu
erou”.

Figurile de stil
Figurile de stil apar cu moderatie, dand astfel stilului sobrietate. Metafora lipseste
aproape de tot, iar epitetele si comparatiile au rol caracterizator, particularizand trasaturi ale
personajelor. Astfel, Damian Cristisor „se arata vesel si prietinos”, iar Ancuta gangureste „ca o
hulubita”. Prin eufonie, muzicalitatea frazelor, oralitatea exprimarii, Sadoveanu creeaza trairi
tulburatoare in sufletele ascultatorilor. Fiind o specie a genului epic, o naratiune de mica
dimensiune, in care se povesteste, cu subiectivism, o singura intamplare de sine statatoare
incadrata intr-o naratiune mai ampla (Hanu Ancutei) si la care participa personaje putine, palid
conturate opera „Cealalta Ancuta” de Mihail Sadoveanu este o povestire in rama. Referindu-se
la volumul Hanu Ancutei, Tudor Vianu considera ca povestitorii lui Sadoveanu „vin din vremuri
memoriale si-si gasesc bucuria in evocarea lor, traind ceea ce povestesc, transformand acele
timpuri intr-un izvor de nostalgii si de priviri melancolice”.

Moara cu noroc de
Ioan Slavici -nuvela -

Tema si viziunea despre lume

Nuvela este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune constituita
pe baza unui singur plan narativ, cu o intriga bine structurata, in care accentul nu este pus pe
desfasurarea actiunii, ci pe caracterizarea personajelor, caractere complexe, deja formate.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ion
Creanga, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ioan Slavici este cunoscut in literatura romana atat
prin romanul „Mara”, cat si prin nuvelistica sa. Una dintre cele mai importante opere ale sale
ramane nuvela „Moara cu noroc”.
Opera se incadreaza in specia literara nuvela, prin caracteristicile acestei specii literare. O
prima trasatura a nuvelei o constituie existenta reperelor de timp si de spatiu care incadreaza
exact actiunea, fiind precise: perioada de inceput a secolului al XIX-lea, intr-un loc numit Moara
cu noroc, din zona satelor ardelenesti.
O a doua trasatura a nuvelei este reprezentata de complexitatea personajelor, care sunt
caractere puternice, deja formate: Ghita, personajul principal, este initial un om puternic, care
stie exact ce vrea, dorind sa plece din sat pentru a oferi o viata mai buna familiei, iar Lica,
personajul antagonist, are o personalitate si o influenta extrem de puternica si nimeni nu i se poate
opune.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatiile
spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.
Tema acestei nuvele este dezumanizarea provocata de setea de inavu-tire. Ea este
ilustrata prin modul de actiune a personajului principal care, cinstit initial, devine din ce in ce
mai atras de mirajul banilor si in final ajunge sa se degradeze moral. Dezumanizarea sa este
urmarita in amanunt, Slavici considerand necesar sa prezinte cititorului si urmarile setei de

29
inavutire. Fiind un moralist convins, scriitorul isi pedepseste personajul care incalcase normele
vietii satului si pe cele morale.
Relatiile spatiale si temporale sunt bine precizate, actiunea avand loc in perioada de
inceput a secolului al XIX-lea, in Ardeal, intr-un loc numit Moara cu noroc. Slavici evidentiaza
semnificatia acestui spatiu, inca de la inceput, prin descrierea drumului pe care il urmeaza Ghita,
la plecarea din sat, pentru a ajuge in locul respectiv. Mai intai, personajul trebuie sa urce niste
dealuri, asa cum o va face si pe scara sociala si pe cea materiala in nuvela, iar apoi sa coboare
intr-o vale, acolo unde se afla si Moara cu noroc, la fel cum va cobori si el pe cea mai joasa
treapta a degradarii morale. Locul este pustiu, pentru ca lasa in urma satele, adica orice urma de
civilizatie si se dovedeste a fi un spatiu malefic, al raului, generat de patima pentru bani a
personajului principal.
Actiunea operei este reprezentata de o perioada din viata lui Ghita, initial cizmar sarac,
intr-un sat in care nu are nicio prespectiva de a-si schimba in bine viata. El ia in arenda Moara cu
noroc, un loc aflat la o raspantie de drumuri, intr-o vale pustie, unde se muta impreuna cu intreaga
familie. O perioada, lucrurile merg foarte bine, el fiind apreciat de toti calatorii ce treceau pe
acolo, ca un carciumar destoinic. Ulterior insa, odata cu sosirea lui Lica Samadaul, viata lui Ghita
se schimba. Lica are nevoie de un om de incredere la carciuma, dar Ghita nu accepta sa devina
sluga lui. Lica insa intelege ca slabiciunea acestui om puternic fizic si moral o constituie banii si
profita pentru a-l ademeni sa ramana la Moara cu noroc. Treptat, Ghita se degradeaza, ajungand
sa depuna pentru Lica, marturie falsa la tribunal. Abia cand constata ca isi pune in primejdie
familia si ca nu mai poate trai linistit, se hotaraste sa il dea pe Lica pe mana jandarmului Pintea,
care il urmarea de multa vreme pe acesta. O trimite pe soacra sa si pe copii la rude, de Paste si
ramane cu Ana, cu Lica si oamenii lui la carciuma. La un moment dat, din dorinta de al prinde
cu Pintea pe Lica, o lasa pe Ana singura cu acesta, fara sa o avertizeze. Ana, convinsa ca Ghita
de mult nu o mai iubeste, pentru ca se departase de ea, il accepta pe Lica. Ghita se intoarce la
moara, intelegand ce gresala a facut, o omoara cu un cutit, cautand pretexte pentru propria
vinovatie. Lica se intoarce si el la han, observand ca isi uitase acolo braul cu banii de care nu se
despartea niciodata. Ordona ca Ghita sa fie impuscat de Raut, unul dintre oamenii sai si apoi cere
sa fie incendiat hanul si fuge. Jandarmul Pintea il urmareste, iar Lica, pentru a nu fi prins, se
sinucide, izbindu-se cu capul de trunchiul unui stejar batran. A doua zi, se intorc de la rude mama
Anei si copiii, care nu vor afla niciodata adevarul despre tragedia care a avut loc.
In aceasta nuvela, exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este
reprezentat de dialogul dintre Ghita si soacra sa, cu privire la dorinta acestuia de a pleca din sat
si a avea un trai mai bun. Incipitul contine un avertisment, prin intermediul caruia se subliniaza
intelepciunea oamenilor din popor: „nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit”. Finalul include
tot vorbele batranei, care sugereaza ca ea ii avertizase pe fiica si ginerele sau sa nu plece din sat
si ca acum ei pierisera: „Simteam eu ca n-are sa iasa bine.”
Statutul social al personajului principal este initial cel de cizmar sarac, ulterior, dupa ce
ia in arenda Moara cu noroc, acela de circiumar.
Statutul psihologic subliniaza un caracter puternic la inceput, cand il infrunta pe Lica
Samadaul, dar slab ulterior, dupa ce Ghita se dezumanizeaza din cauza banilor.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, Ghita este initial
un om cinstit, gospodar, harnic, muncitor, un tata si un sot exemplar, care face totul pentru familia
sa. Odata cu venirea lui Lica la Moara cu noroc, Ghita se schimba fundamental, indepartandu-se
de familie si ascunzand Anei adevarul.

30
 Trasatura dominanta de caracter este patima pentru bani, care ii va distruge familia si
ii va scurta destinul. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie prima
intalnire cu Lica. Desi Ghita intelege cat de periculos este acesta, cum manipuleaza oamenii,
fiind ca un stapan al locurilor, nu poate pleca de la moara, pentru a se intoarce in satul sau, pentru
ca este ispitit de bogatia pe care ar putea-o castiga in scurt timp.
O alta scena semnificativa este infruntarea cu Lica Samadaul, cand acesta ii cere
carciumarului cheile de la sertarul cu bani si isi ia de acolo o suma mare, motivand ca altfel isi
va face „rand de alt om la Moara cu noroc.” Din nou Ghita accepta umilinta, doar pentru ca voia
bani multi, cat mai multi si era dispus sa faca orice pentru acest lucru.
In relatie cu Ana, personajul principal se dovedeste a fi la inceput un sot exemplar, care
isi manifesta cu orice prilej iubirea pentru sotia sa, mai tanara, lipsita de experienta vietii, pe care
o ocroteste ca pe un copil. Treptat, se indeparteaza de ea, pe de-o parte pentru ca nu doreste sa ii
marturiseasca adevarul si sa fie nevoit sa plece de la Moara cu noroc, pe de alta parte, pentru a o
proteja. In finalul operei, Ghita practic isi arunca sotia in bratele lui Lica, fiind convins ca astfel
il va prinde, dar nu-i explica acesteia nimic din ceea ce se intampla, fiind nevoit mai tarziu sa o
ucida.
In relatie cu Lica, Ghita dovedeste initial o tarie de caracter extra-ordinara, pentru ca nu
se lasa umilit si ii dovedeste acestuia ca este un om pu-ternic. Ulterior insa, dupa ce Samadaul
afla care este punctul vulnerabil al car-ciumarului, Ghita decade moral, acceptand compromis
dupa compromis, nu-mai de dragul de mai putea ramane la Moara cu noroc, pentru a face bani.
In opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului in aceasta nuvela este magistral
subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Inca din incipit este scoasa in
evidenta mentalitatea autorului, care se suprapune peste cea a colectivitatii: „Omul sa fie
multumit cu saracia sa, caci daca-i vorba, nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit”. Explica
apoi, pe parcursul nuvelei, care sunt consecintele neascultarii vorbelor celor batrani si intelepti,
iar in final, isi pedepseste exemplar personajele, in concordanta cu greselile lor. Atat Ghita, cat
si Ana au incalcat normele morale ale societatii din care faceau parte, asadar trebuie sa isi asume
consecintele faptelor lor. Viziunea lui Slavici despre lume este subliniata si in final, prin
intermediul vocii batranei: „Simteam eu ca n-are sa iasa bine, dar asa le-a fost dat.” Astfel, se
accentueaza conceptia ca omul sta sub semnul destinului implacabil, al fatalitatii, ca o forta
supranaturala decide dinainte ceea ce i se va intampla.
Nuvela „Moara cu noroc” ramane una dintre cele mai reprezentative opere ale lui Ioan
Slavici si ale literaturii secolului al XIX-lea. Din ea transpare spiritul moralizator al scriitorului,
care ii marcheaza toate nuvelele: in viata, omul trebuie sa aiba simtul masurii, echilibru si
stapanire de sine.

O scrisoare pierduta
De Ion Luca Caragiale - comedie

Particularitatile de constructie a personajului

Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se particularizeaza
prin folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazata pe contrastul dintre esenta si
aparenta (dintre ceea ce sunt personajele in realitate si ceea ce vor sa para), fapt care starneste
risul.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de Ioan
Slavici, Ion Creanga si Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in literatura romana
atat prin proza, reprezentata de schite, momente si nuvele, cat si prin opera dramatica, incluzand

31
comediile „O scrisoare pierduta”, „Conu Leonida fata cu reactiunea”, „O noapte frutunoasa”,
„D’ale carnavalului” si drama „Napasta”.

In opinia mea, tema comediei “O scrisoare pierduta” este cea sociala, cu implicatii
politice. Pot spune ca tema acestui text dramatic se reflecta in constructia si in atitudinea
personajului Zoe, autorul utilizand cu finete tipurile de comic, pentru a sublinia aceste aspecte.
Referitor la comicul de nume, apelativul „coana” si diminutivul „Joitica” evidentiaza atitudinea
duplicitara a Zoei: lui Pristanda ii permite sa i se adreseze astfel, in schimb, pentru cei din jur ea
pare o persoana onorabila. Se observa ca in cazul ei, autorul nu foloseste comicul de limbaj. Ea
este caracterizata prin comicul de caracter, fiind incadrata ca tip uman in tipul adulterinei, al
femeii voluntare, al cochetei. Comicul de situatie este obtinut, in cazul acestui personaj, prin
pierderea si regasirea succesiva a scrisorii, prin discutiile dintre Zoe si Tipatescu avand ca subiect
pierderea scrisorii.
Statutul social al lui Zoe este subliniat in indicatiile scenice de la inceputul piesei: „Zoe,
sotia celui de mai sus”, parand ca autorul nu acorda o importanta prea mare acestui personaj, ales
sa fie ultimul in aceasta lista. Dar, tocmai acest statut ii creeaza un zbucium permanent pe
parcursul desfasurarii actiunii. Criticul literar Serban Cioculescu este de parere ca, in aceasta
piesa, numai Zoe traieste cu adevarat o drama. Compromiterea publica, pentru o femeie din
secolul al XIX-lea, care a ajuns la o pozitie sociala si materiala remarcabila, prin casatoria cu un
barbat „zaharisit” si care are un amant in plina ascensiune, ar fi insemnat distrugerea ei definitiva.
Statutul psihologic subliniaza o femeie cu un caracter extrem de puternic, hotarata sa
zdrobeasca pe oricine s-ar impotrivi planurilor ei. Ea manipuleaza toate personajele masculine,
in incercarea de a obtine ceea ce isi doreste, anume linistea sufleteasca pe care o avea inainte sa
piarda scrisoarea.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele acesteia. Este o femeie voluntara,
care intotdeauna stie ce vrea si care nu se lasa invinsa de niciun obstacol ivit in cale. Desi apare
ultima, in lista de personaje, pentru a sublinia rolul neinsemnat pe care il aveau femeile in viata
politica, in vremea respectiva, ea dovedeste contrariul: are un rol determinant, manipuland dupa
propria dorinta, pe toti barbatii implicati in jocurile politice din piesa. Face orice pentru a-si
atinge scopul: se lamenteaza, porunceste, lacrimeaza teatral sau da ordine, totul pentru a obtine
scrisoarea pierduta si, odata cu ea, onoarea.
Trasatura sa dominanta de caracter este luciditatea. Prima ei replica din piesa este
„Sunt nenorocita, Fanica”, iar pana la finalul operei este infatisata intr-o permanenta stare de
surescitare, de disperare. Cu toate acestea, Zoe este mereu lucida. O prima scena semnificativa
care pune in evidenta aceasta trasatura este cea a discutiei cu Tipatescu, in care se incearca gasirea
unei solutii care sa-i scape din situatia compromitatoare in care se afla. Zoe numeste principiile
lui Tipatescu „nimicuri politice”, detasandu-se perfect de emotii si cautand lucid cea mai buna
cale de a pastra in continuare tot ceea ce a dobandit prin casatoria cu Trahanache, fara a se
compromite in fata societatii. O alta scena semnificativa este cea cea in care il trimite pe
Pristanda sa mearga la Catavencu si „sa-i cumpere scrisoarea cu orice pret”, acest lucru
demonstrand o perfecta adaptare la situatie, spre deosebire de impulsivul Tipatescu, hotarat sa il
tina in continuare arestat pe oponentul sau politic.
Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales, semnificative
pentru tipologia personajului sunt: actiunea, conflictul, relatiile temporale si spatiale, finalul.
Actiunea este simpla. Zoe nu este prezenta in expozitiune, ci este inclusa in scena care
subliniaza intriga. Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de dragoste amantei sale,

32
Zoe, sotia bunului sau prieten, Zaharia Trahanache. Catavencu detine aceasta scrisoare, pe care
o foloseste ca arma de santaj politic. Evenimentele se precipita si se succed intr-un ritm alert.
Trahanache vede in scrisoarea aflata la Catavencu doar un fals josnic, Tipatescu ordona lui
Pristanda sa il aresteze pe Catavencu, pentru a recupera scrisoarea, dar Zoe ii cere politistului sa
il elibereze imediat, pentru a negocia cu el conditiile redobandirii documentului. Deznodamantul
este fericit, ca in orice comedie, Zoe dobandind scrisoarea, pe care i-o inapoiaza cetateanul
turmentat.
Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce consta in
confruntarea dintre doua sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. In piesa „O scrisoare
pierduta” exista un numar semnificativ de conflicte, unul dintre acestea, este cel dintre Zoe si
Catavencu. La fel de important, dar de intensitate mai mare este cel dintre Zoe si Tipatescu, Zoe
fiind hotarata sa lupte chiar impotriva amantului ei, pentru redobandirea linistii sufletesti.
Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se desfasoara „in capitala
unui judet de munte, in zilele noastre”, dupa cum precizeaza autorul. Toate evenimentele care
compun actiunea se deruleaza pe parcursul a trei zile, la finalul campaniei electorale si in perioada
desfasurarii alegerilor. Actiunile personajelor sunt puse in evidenta prin fixarea ca reper spatial
a locuintei lui Stefan Tipatescu, amantul Zoei. Discutiile dintre cei doi, hotararea Zoei de a il
elibera pe Catavencu, discutia cu acesta, discutia acesteia cu Dandanache, toate au loc in casa
prefectului, acolo unde Zoe este ca la ea acasa. Si confuzia pe care o face Dandanache, privind
identitatea lui Tipatescu si a lui Trahanache: „(Aratand spre
Tipatescu) Dumneaei...sotia dumitale.”, subliniaza tot aceasta idee.
Finalul subliniaza din nou importanta personajului feminin in structura textului. In
legatura cu finalul piesei, critica literara remarca: „Veselia tuturor personajelor din final este
semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor,
singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.” (Ion Constantinescu).
Finalul o aduce din nou pe Zoe in prim-plan: dupa ce cetateanul turmentat ii restituise scrisoarea,
Catavencu trebuie sa se supuna dorintelor Zoei, nemaiavand documentul cu care sa o santajeze.
Ea este cea care il va ierta, cu generozitate, dar il va obliga sa organizeze petrecerea de dupa
alegerile pe care acesta le pierduse catastrofal. Catavencu o numeste „un inger”, iar cetateanul
turmentat „o dama buna”.
Referitor la constructia personajelor lui Caragiale, critica literara subliniaza: „Veselia
inepta a personajelor din finalul tuturor celor patru piese comice este semnul exterior al deriziunii
absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie finala la aceasta
absenta a lor este veselia inconstienta.
Tema si viziunea despre lume
Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se particularizeaza
prin folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazata pe contrastul dintre esenta si
aparenta (dintre ceea ce sunt personajele in realitate si ceea ce vor sa para), fapt care starneste
risul.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de Ioan
Slavici, Ion Creanga si Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in literatura romana
atat prin proza, reprezentata de schite, momente si nuvele, cat si prin opera dramatica, incluzand
comediile „O scrisoare pierduta”, „Conu Leonida fata cu reactiunea”, „O noapte frutunoasa”,
„D’ale carnavalului” si drama „Napasta”.

33
 „O scrisoare pierduta” se incadreaza in specia literara comedie, avand toate caracteristicile
acestei specii literare. O prima trasatura o constituie prezenta tipurilor de comic: de nume, de
limbaj, de caracter, de situatie, de moravuri.
Comicul de nume deriva din numele alese de catre autor, care fac trimitere la caracterul
personajului, starnind rasul cititorului sau al spectatorului. Numele lui Pristanda provine din
substantivul „pristanda”- joc moldovenesc ce consta in a bate pasul pe loc; prenumele „Zaharia”
provine din verbul „a se zaharisi”, adica „a imbatrani”, iar numele „Trahanache” deriva din
substantivul „trahana”-coca moale usor de modelat. Numele lui Catavencu deriva atat din
substantivul „cata”-femeie rea, barfitoare, cat si din substantivul „cataveica”-haina cu doua fete.
Apelativele „coana” si „conu” evidentiaza atitudinea duplicitara a lui Tipatescu si a Zoei: lui
Pristanda ii permit sa li se adreseze astfel, in schimb, pentru cei din jur ei par niste persoane
onorabile. Prenumele „Agamita” este ales in contrast cu „Agamemnon”, numele eorului grec,
pentru a sublinia diferentele majore dintre cei ce le poarta, iar „Dandanache” provine de la
„dandana”, incuractura, boacana, insotit de sufixul „ache”, sugerand imbatranirea.
Comicul de limbaj este pus in evidenta prin ticuri verbale: „ai putintica rabdare”,
„Stimabile, onorabile”, „Curat ca un caine”, „Curat murdar”, prin confuzii paronimice:
„renumeratie”, prin necunoasterea sensului unor termeni: „capitalisti”, „falitii nostri”, prin
cacofonii: „Va sa zica ca nu le are”, nonsensuri: „Sa se revizuiasca primesc, dar sa nu se schimbe
nimica, sa nu se revizuiasca primesc, dar sa se schimbe pe ici pe colo, prin punctele esentiale”,
”Iubesc tradarea, dar ii urasc pe tradatori”, pronuntarea incorecta a unor cuvinte: „bampir”,
„famelie”, „printi-puri”, truisme (adevaruri evidente): „o societate care nu merge inainte, sta pe
loc”, „o societate fara printipuri, va sa zica ca nu le are”.
Comicul de caracter deriva din incadrarea personajelor in anumite tipuri umane, prin
scoaterea in evidenta a trasaturilor dominante de caracter: Zoe-tipul adulterinei, al femeii
voluntare, al cochetei, Trahanache-tipul incornoratului, Tipatescu-tipul junelui-prim, al
amorezului, al cuceritorului, Catavencu- tipul demagogului, Farfuridi si Branzovenescu-tipul
prostului fudul, cetatenul turmentat-tipul alegatorului nehotarat, Dandanache-tipul canaliei,
Pristanda-tipul slugarnicului.
Comicul de situatie este obtinut prin pierderea si regasirea succesiva a scrisorii, prin
arestarea abuziva a lui Catavencu, prin discutiile dintre Zoe si Tipatescu avand ca subiect
pierderea scrisorii, prin discutiile dintre prefect si Trahanache, avand acelasi subiect, prin scena
numararii steagurilor, cea a numararii voturilor, prin rasturnarile bruste de situatie si introducerea
elementului-surpriza Agamemnon Dandanache.
Comicul de moravuri vizeaza satirizarea moravurilor epocii respective: triunghiul
conjugal, adulterul (Trahanache-Zoe-Tipatescu), santajul politic (ame-nintarea cu publicarea
scrisorii daca nu sunt votati in alegeri: Catavencu si Dan-danache), abuzul de putere (Tipatescu),
furtul din avutul statului si slugarnicia (Pris-tanda), demagogia politica (Catavencu, Farfuridi),
falsificarea alegerilor.
O a doua trasatura a comediei o reprezinta modul de constructie a finalului, care
intotdeauna este fericit. Scrisoarea este gasita din nou de catre cetateanul turmentat si oferita
destinatarului, adica Zoei, astfel incat Catavencu nu il mai poate santaja pe Tipatescu. Lupta
politica dintre cele doua partide ia sfarsit, deoarece cel ce castiga alegerile nu este niciunul dintre
cei doi candidati propusi, ci un al treilea, Agamita Dandanache, trimis de la centru. Astfel,
membrii partidului de guver-namant si cei ai opozitiei se imbratiseaza, se felicita reciproc si toate
conflictele sunt stinse si uitate, ca in orice comedie.

34
 Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: actiunea,
conflictul, elemente de compozitie, relatii temporale si spatiale.
Actiunea este simpla: Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de dragoste
amantei sale, Zoe, sotia bunului sau prieten, Zaharia Trahanache. Aceasta o pierde. Este gasita
de catre cetateanul turmentat, de la care o fura Catavencu, liderul opozitiei si adversarul politic
al lui Tipatescu. Acesta il santajeaza pe prefect si doreste voturile sale, precum si cele ale
membrilor partidului de guvernamant, pentru a fi ales deputat. In caz contrar va face publica
scrisoarea in ziarul al carui director este. Scrisoarea este din nou pierduta si gasita tot de catre
cetateanul turmentat, care o inapoiaza destinatarului.
Expozitiunea face cunoscuta lectorului doua personaje: Stefan Tipatescu, prefectul
judetului si Ghita Pristanda, „politaiul orasului”, care discuta despre un ar-ticol din ziarul
„Racnetul Carpatilor”. Din aceasta scena se poate deduce rivalitatea politica dintre Tipatescu,
reprezentantul partidului de guvernamant si Catavencu, directorul ziarului, reprezentantul
partidului de opozitie.
Intriga este continuta in episodul in care politaiul Pristanda ii povesteste prefectului
despre discutia pe care a ascultat-o pe furis, catarat pe ulucile casei lui Catavencu, despre
scrisoarea pe care acesta gasit-o si care urma sa-i aduca voturile necesare castigarii alegerilor.
Pristanda ii spune prefectului ca nu a reusit sa auda despre ce scrisoare este vorba.
Aceasta veriga lipsa este facuta cunoscuta cititorului, in cadrul desfasurarii actiunii, in
actul al II-lea cand Trahanache, presedintele organizatiei locale a partidului de guvernamant si
prietenul prefectului, ii aduce acestuia vestea ca a avut o intrevedere cu Catavencu si a aflat ca
acesta detine „o scrisoare de amor in toata regula”, adresata de Tipatescu sotiei lui Trahanache,
Zoe. Evenimentele se precipita si se succed intr-un ritm alert. Trahanache vede in scrisoarea
aflata la Catavencu doar un fals josnic, Tipatescu ordona lui Pristanda sa il aresteze pe Catavencu,
pentru a recupera scrisoarea, dar Zoe ii cere politistului sa il elibereze imediat, pentru a negocia
cu el conditiile redobandirii documentului. Catavencu solicita, in schimbul scrisorii, sa-i fie
sprijinita candidatura ca deputat. De la Bucuresti, soseste o depesa, care anunta obligatia
colegiului al II-lea de a-l alege „cu orice, pret, dar cu orice pret” pe Agamemnon Dandanache,
un candidat necunoscut, care urmeaza sa soseasca de la Bucuresti.
Punctul culminant este reprezentat de discursurile candidatilor Farfuridi si Catavencu.
Incercarile acestuia din urma de a dezvalui alegatorilor imoralitatea prefectului si a Zoei sunt
zadarnicite de Ghita Pristanda si de oamenii sai, care provoaca o incaierare.
Deznodamantul este fericit, ca in orice comedie. Catavencu pierde scrisoarea, pe care o
gaseste din nou cetateanul turmentat, care i-o inapoiaza Zoei, Dandanache este ales deputat, iar
Zoe ii cere lui Catavencu, pe care il iertase, sa conduca manifestatia publica si banchetul
organizate in cinstea proaspatului deputat.
Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce consta in
confruntarea dintre doua sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. In piesa „O scrisoare
pierduta” exista in primul rand un conflict principal, generat de lupta pentru putere dintre
reprezentantii celor doua partide politice: partidul de guvernamant, reprezentat prin Tipatescu,
Trahanache, Frafuridi si Branzovenescu si partidul din opozitie, reprezentat de Catavencu,
Ionescu si Popescu. Conflictul secundar este reprezentat de suspiciunile lui Farfuridi si cele ale
lui Branzovenescu, privitoare la posibila tradare politica a prefectului Tipatescu.
Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se desfasoara „in
capitala unui judet de munte, in zilele noastre”, dupa cum precizeaza autorul. Toate evenimentele

35
care compun actiunea se deruleaza pe parcursul a trei zile, la finalul campaniei electorale si in
perioada desfasurarii alegerilor.
Unul dintre personajele care au o importanta deosebita in aceasta opera este Zoe. Chiar
daca prima ei replica din piesa este „Sunt nenorocita, Fanica” si pana la finalul operei este
infatisata intr-o permanenta stare de surescitare, de disperare, Zoe este lucida, luciditatea fiind
trasatura sa dominanta de caracter. O prima scena semnificativa care pune in evidenta aceasta
trasatura este cea a discutiei cu Tipatescu, in care se incearca gasirea unei solutii care sa-i scape
din situatia compromitatoare in care se afla. Zoe numeste principiile lui Tipatescu „nimicuri
politice”, detasandu-se perfect de emotii si cautand lucid cea mai buna cale de a pastra in
continuare tot ceea ce a dobandit prin casatoria cu Trahanache, fara a se compromite in fata
societatii.
O alta scena semnificativa este cea cea in care il trimite pe Pristanda sa mearga la
Catavencu si „sa-i cumpere scrisoarea cu orice pret”, acest lucru demons-trand o perfecta
adaptare la situatie, spre deosebire de impulsivul Tipatescu, hotarat sa il tina in continuare arestat
pe oponentul sau politic.
Relatia acestui personaj cu celelalte personaje din opera sintetizeaza pozitia sa
importanta in derularea evenimentelor. In relatie cu Trahanache, Zoe se dovedeste a fi un abil
manipulant: „Eu te votez, eu cu barbatul meu!”, „la drept vorbind, Joitica a staruit mai mult.”
Prin casatoria cu acesta, ea o obtinut avere, pozitie sociala inalta, puterea de a influenta viata
politica si sociala din judet. In relatie cu Tipatescu, Zoe isi evidentiaza firea pragmatica. Ea
este indignata de atitudinea lui, respinge propunerea acestuia de a fugi in lume si se hotaraste
sa lupte impotriva tuturor, daca telul sau este amenintat, chiar si impotriva lui Tipatescu.
In opinia mea, deznodamantul comediei evidentiaza conceptia despre viata a autorului.
Alegerile sunt castigate de un personaj-surpriza, Agamita Dandanache, pe care insusi Caragiale
il numeste „mai prost decat Farfuridi si mai canalie decat Tipatescu”, iar cel care tine discursul
final este Catavencu, tocmai cel ce isi santajase oponentul politic.
In legatura cu finalul piesei, critica literara remarca: „Veselia tuturor personajelor din
final este semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul
existentei lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.” (Ion
Constantinescu).

36