Hans Christian Andersen Cele Mai Frumoas
Hans Christian Andersen Cele Mai Frumoas
Hans Christian Andersen Cele Mai Frumoas
ÎNTÂIA POVESTE,
despre o oglindă făcută cioburi
Într-un oraş mare, în care sunt atâtea case şi atâţia oameni încât
n-au toţi un locşor pentru grădină şi, de aceea, cei mai mulţi trebuie
să se mulţumească doar cu flori în glastre, trăiau doi copii sărmani,
care aveau o grădiniţă puţin mai mare decât un ghiveci.
Părinţii lor locuiau în mansardele din două case învecinate. Acolo
unde acoperişurile aproape că se uneau, pe sub streşini trecea un
jgheab de scurgere a apei şi, cum ferestrele mansardelor în care
locuiau cele două familii dădeau spre el, puteai să păşeşti dintr-o
locuinţă în cealaltă.
Fiecare familie avea acolo câte o ladă mare de lemn în care
creşteau legume şi trandafiri, câte unul în fiecare, înflorind frumos.
Părinţii s-au gândit să pună lăzile de-a curmezişul jgheaburilor, aşa
că acum acestea ajungeau de la o fereastră la alta ca două straturi.
Mazărea se lăsa peste marginea lor în ghirlande verzi, iar trandafirii
înrămau ferestrele şi îşi împreunau rugii pe deasupra. Băiatul şi
fetiţa coborau câteodată pe acoperiş şi se aşezau pe două scăunele
la umbra trandafirilor. Şi aici se jucau de minune.
Iarna, geamurile îngheţau de tot, aşa că petrecerea asta se
termina. Dar copiii încălzeau pe sobă bănuţi de aramă, îi lipeau de
geamurile îngheţate şi îndată apărea un cerculeţ străveziu, şi prin
fiecare se uita un ochi blând şi iscoditor: de la ferestrele lor priveau
afară doi copii, Kay şi Gerda. Vara, făceau doar un pas ca să ajungă
unul lângă celălalt, iarna însă, trebuiau să coboare şi să urce o
mulţime de scări. Iar afară vântul învârtejea zăpada.
— Roiesc albinele cele albe! spunea bunica.
— Au şi ele regină? întreba băiatul; deoarece ştia că albinele
adevărate au o regină.
— Au, răspundea bunica. O găseşti acolo unde e roiul mai des, e
mai mare decât celelalte şi niciodată nu stă multă vreme pe pământ
– întotdeauna îşi ia zborul către norii cei negri. Adeseori, noaptea,
trece în zbor pe străzile oraşului şi se uită pe fereastră în casele
oamenilor, şi atunci geamurile se acoperă cu flori de gheaţă.
— Da, da, am văzut! spuneau copiii şi erau convinşi că era
adevărul adevărat.
— Crăiasa Zăpezii poate să vină şi aici? a întrebat odată fetiţa.
— Să-ncerce numai! a răspuns băiatul. O
pun pe plita sobei şi se topeşte îndată!
Bunica l-a mângâiat pe creştet şi a început
altă vorbă.
Seara, înainte de culcare, când era pe
jumătate dezbrăcat, Kay s-a urcat pe scaunul
de lângă fereastră şi s-a uitat prin cerculeţul
de pe geam. Afară, fulgii de zăpadă dănţuiau
prin aer; unul dintre ei, mai mare, a căzut pe
marginea lădiţei cu flori şi a început să crească şi să tot crească
până când s-a prefăcut într-o domniţă îmbrăcată cu o rochie albă,
ţesută parcă din mii şi mii de steluţe de zăpadă. Era o făptură
diafană, încântătoare. Zămislită din gheaţă, dintr-o gheaţă
sclipitoare, părea totuşi o fiinţă vie! Ochii ei iscoditori străluceau ca
două stele şi nu stăteau o clipă locului. A dat din cap şi a făcut
semn cu mâna către fereastră. Băiatul s-a speriat şi a sărit jos de pe
scaun; pentru o clipă, i s-a părut că pe lângă geam a trecut în zbor
o pasare mare.
A doua zi a fost senin şi ger, şi după aceea a început dezgheţul: a
venit primăvara. Soarele strălucea, copacii au început să
înverzească, rândunelele şi-au împletit cuiburi sub streaşină,
ferestrele erau deschise vraişte şi copiii şedeau iar în grădiniţa lor de
sus.
În vara aceea, trandafirii au înflorit ca niciodată. Copiii cântau,
ţinându-se de mână, sărutau florile şi se uitau la cerul senin. Ce
frumos e vara!
Într-o zi, ei se uitau într-o carte cu animale şi păsări; orologiul din
turnul oraşului a bătut ora cinci.
— Au! ţipă deodată Kay. M-a împuns ceva în inimă! Şi mi-a intrat
ceva în ochi!
Fetiţa l-a cuprins de după gât; băiatul a clipit, dar în ochii lui nu
se vedea nimic.
— Mi se pare ca a ieşit, zise el.
Dar nu ieşise nimic. Era de fapt un ciob mic din oglinda
fermecată.
Bietul Kay! Inima lui avea să se prefacă acum într-un sloi de
gheaţă! Durerea îi trecuse, dar ciobul rămăsese înfipt în inimă.
— De ce plângi? o întrebă el pe fetiţă. Nu mă doare deloc. Pfu, ce
urâtă eşti când plângi! zise apoi băiatul. Trandafirul ăsta e mâncat
de viermi. Iar celalalt e tare strâmb. Ce urâţi sunt trandafirii ăştia!
Ca şi cutiile în care stau!
Şi a dat cu piciorul în lada de flori, rupând un trandafir.
— Ce faci? Strigă fetiţa, dar el, când a văzut-o aşa speriată, a mai
rupt un trandafir şi a zbughit-o pe fereastră în casă, lăsând-o pe
biata Gerda singură.
De atunci, când fetiţa aducea cartea cu poze ca să se uite
împreună la ea, el zicea ca desenele sunt bune doar pentru nişte
sugari; când bunica spunea o poveste, el se lega de fiecare cuvânt.
Apoi... a ajuns până într-acolo încât se furişa în spatele ei,
imitându-i mersul, îşi punea ochelarii ei şi o strâmba, şi toţi râdeau.
În scurtă vreme a ajuns să-şi imite toţi vecinii, bătându-şi joc de
ciudăţeniile şi de cusururile fiecăruia. Lumea zicea:
— Ia te uita ce băiat isteţ!
Dar toate astea se întâmplau numai din pricina cioburilor de
oglindă care-i intraseră în ochi şi în inimă. Tot de aceea o necăjea şi
o maimuţărea până şi pe drăguţa Gerda, care îl iubea din toata
inima.
Jocurile lui erau acum cu totul altfel decât înainte, deveniseră mai
chibzuite. Odată, iarna, pe când ningea, el a luat o lupă mare, a
întins poala paltonului, să prindă nişte fulgi, şi a spus:
— Uita-te prin sticla asta, Gerda!
Sub lupă fiecare fulg părea mult mai mare şi semăna cu o floare
minunată sau cu o steluţă în şase colturi. Era foarte frumos.
— Vezi ce bine sunt făcute?! zise Kay. Sunt mult mai frumoase
decât florile adevărate! N-au niciun cusur, sunt perfecte! Păcat
numai că se topesc!
Peste câteva zile, Kay a venit cu nişte mănuşi groase în mâini şi cu
o săniuţă în spate şi i-a strigat Gerdei în fugă:
— Mi-au dat voie sa mă duc la săniuş în piaţa mare, cu ceilalţi
băieţi!
În piaţă se dădeau cu sania o mulţime de copii. Cei mai îndrăzneţi
îşi prindeau săniuţa de câte o căruţă cu lemne şi mergeau aşa o
bucată de drum. Era minunat. În miezul forfotei, în piaţă a apărut o
sanie mare, albă. În sanie şedea cineva înfofolit într-o blană albă şi
cu o căciulă de asemenea albă pe cap. Sania a înconjurat de doua
ori piaţa. Kay şi-a prins iute săniuţa de ea şi a fost tras din urmă.
Sania cea mare aluneca tot mai repede şi mai repede, apoi a cotit pe
o ulicioară. Vizitiul s-a întors şi i-a făcut un semn prietenesc lui
Kay, ca şi cum l-ar fi cunoscut de când lumea.
Băiatul a încercat de câteva ori sa-şi desprindă săniuţa, dar cel
care stătea în sanie îi tot făcea semn din cap, aşa că a mers mai
departe.
Astfel au ajuns la porţile oraşului. Deodată, a început
să ningă atât de tare, încât Kay nu-şi mai vedea nici
mâna dacă o întindea înainte. Dădu să dezlege funia cu
care se legase de sania cea mare, dar săniuţa parcă era
lipită de ea şi luneca mai departe ca vântul. Kay a
început sa strige, dar nimeni nu-l auzea. Ningea
întruna şi sania aluneca tot mai iute, afundându-se în
nămeţi. Sălta din când în când de parcă ar fi trecut peste garduri şi
peste şanţuri. Băiatul s-a speriat de moarte şi a încercat să spună o
rugăciune, dar nu-şi aminti niciuna.
Fulgii cădeau tot mai mari şi mai mari, până au ajuns cât nişte
păsări mari, albe. Deodată, acestea s-au dat într-o parte, sania cea
mare s-a oprit şi vizitiul s-a ridicat. Era o tânără înaltă şi zveltă,
strălucitor de albă, cu veşminte şi căciulă de nea. Era Crăiasa
Zăpezii.
— Am ajuns cu bine! spuse ea. Dar tu văd că ai îngheţat bocnă.
Vino lângă mine, să te încălzeşti în blana mea de urs!
L-a luat şi l-a aşezat pe băiat în sanie, l-a învelit cu blana şi lui
Kay i s-a părut că se afundă într-un troian de zăpadă.
— Tot ţi-e frig? întrebă ea şi îl sărută pe frunte.
Sărutarea ei era mai rece decât gheaţa şi i-a pătruns până-n
adâncul trupului, până-n inimă, care şi aşa era pe jumătate
îngheţată. O clipă a crezut că moare... Dar numai o clipă, căci
îndată după aceea s-a simţit iar bine. Nu-i mai era frig.
— Săniuţa mea! Să nu uiţi de săniuţa mea! strigă el.
Îşi aduse aminte de ea când
o văzu prinsă pe spinarea
uneia dintre păsările albe,
care îi urmau în zbor. Crăiasa
Zăpezii îl sărută din nou pe
Kay, şi el uită de Gerda, de
bunică-sa şi de toţi cei de-
acasă.
— Nu te mai sărut, i-a spus Crăiasa, dacă o mai fac, mori.
Kay s-a uitat la ea. Era atât de frumoasă! Nici nu-şi putea închipui
o faţă mai cuminte şi mai drăgălaşă. Acum nu i se mai părea făcută
din gheaţă, ca atunci când o văzuse pe fereastră făcându-i semn din
cap.
Nu se mai temea deloc de ea şi i-a povestit că ştie să calculeze în
gând, ba chiar cu fracţii, ştie ce suprafaţă şi câţi locuitori are ţara,
iar ea doar zâmbea şi nu spunea nimic. Şi atunci s-a gândit că într-
adevăr ştie încă prea puţin.
Apoi, Crăiasa Zăpezii l-a îmbrăţişat şi au zburat sus de tot, până
la norii cei negri. Viscolul vuia şi gemea, de parcă ar fi cântat balade
din vechime; au trecut în zbor peste păduri şi peste ape, peste mări
şi peste ţări; dedesubtul lor băteau vânturi reci, urlau lupii, sclipea
zăpada; deasupra, zburau ciori negre care croncăneau prelung, iar
sus de tot strălucea luna plină şi clară. Kay s-a uitat la lună
întreaga noapte, iar în zori a adormit la picioarele Crăiesei Zăpezii.
A TREIA POVESTE,
despre grădina femeii care ştia să facă vrăji
A ŞASEA POVESTE,
despre o laponă şi o finlandeză
A ŞAPTEA POVESTE,
despre cele întâmplate
în palatul Crăiesei Zăpezii şi după aceea
Amnarul
(Traducere de Constantin Dragomir)