Civilizația românească
6
 Miscellanea Historica et Archaeologica 
in honorem Professoris Ionel Cândea septuagenarii 
 
edidit  
Costin Croitoru
  
 
 
 

Volum apărut cu sprijinul

Primăriei Municipiului Iași
în cadrul parteneriatului cu
Academia Română
 Honoraria, 15 
Redigit: Victor SPINEI

Ilustrație:

coperta 1: Corn pentru păstrarea prafului de pușcă (1608), (Colecțiile

Muzeului Brăilei „Carol I”).
coperta 4: Prima atestare documentară a Brăilei în privilegiul comercial
acordat brașovenilor de către Vladislav Vlaicu la 20 ianuarie 1368.

DTP: Rozalia Pîrlitu, Evdochia Smaznov.

 ACADEMIA ROMÂNĂ  
INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE IAȘI 

Miscellanea Historica et Archaeologica 
in honorem  
Professoris Ionel Cândea septuagenarii 
 
 
edidit  
Costin Croitoru

 
 
 
 
 
EDITURA ACADEMIEI  MUZEUL BRĂILEI „CAROL I” 
ROMÂNE  EDITURA ISTROS 
 
Bucureşti – Brăila 
2019 
 Copyright © 2019, Editura Academiei Române,
Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”

Adresa: EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5, 050711, Bucureşti, România
Tel. 4021-3188146; 4021-3188106; Fax 4021-3182444
E-mail: [email protected]

Adresa: EDITURA ISTROS A MUZEULUI BRĂILEI „CAROL I”

Piaţa Traian nr. 3, 810153 Brăila, România
Tel./Fax 0339401002; 0339401003
E-mail: [email protected]

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Miscellanea historica et archaeologica in honorem Professoris Ionel
Cândea septuagenarii / ed.: Costin Croitoru. - Bucureşti : Editura Academiei
Române ; Brăila : Editura Istros a Muzeului Brăilei "Carol I", 2019
ISBN 978-973-27-3121-5
ISBN 978-606-654-353-8

I. Croitoru, Costin (ed.)

94
929
  
 
 
RESTAURĂRI DE ARHITECTURĂ DEFENSIVĂ MEDIEVALĂ DIN ROMÂNIA,  
ÎNTRE REUŞITE ŞI EŞECURI.  
O SCURTĂ ISTORIE CRITICĂ A ULTIMELOR DOUĂ SECOLE 
 
 
Teodor Octavian Gheorghiu 
(Universitatea Politehnică Timișoara, Facultatea de Arhitectură și Urbanism) 
 
Abstract: The year 2018 was the European Year of Cultural Heritage, during which time 
Romania  also  took  stock  of  the  actions  of  protection  and  rehabilitation/restoration  of 
historical  monuments.  Such  attempts  have  not  resulted  in  particularly  optimistic 
conclusions.  Criticism  focuses  particularly  on  the  context  of  the  process  (legislation, 
organization, administration, politics, owners, financing, real estate pressures, excessive 
tourism, execution etc. ) and less on the "research‐design" components. In this article I 
try  to  make  an  objective  assessment  of  this  process,  through  all  its  components,  and 
from its beginnings in the Romanian space to today.  
The  beginning  in  understanding  the  value  of  historical  architecture  and  the 
start  of  restoration  in  the  Romanian  territories  (central  and  western,  respectively 
southern  and  eastern  ones)  is  quite  contemporary:  the  first  half  of  the  XIXth  century. 
Around 1900, all structures necessary for protection and restoration were already built, 
which  during  the  interwar  period  carrie  out  a  series  of  remarkable  rehabilitation  and 
conservation actions, in which the modern principles of the "historical restoration" are 
applied, respecting the entire evolution of the monument.  
During  the  communist  period,  after  a  phase  of  dissolution  of  all  the  interwar 
structures  in  the  field,  in  the  period  1952‐1959,  The  Department  of  Historical 
Monuments (DMI) is being restored in the new historical context and benefiting from a 
team formed in the previous period, extremely well trained and dedicated. Until 1977, 
hundreds  of  restorations  of  urban  environments,  castles,  fortresses,  feudal  courts  and 
fortified  churches  in  Transylvania  and  fortresses,  feudal  courtyards,  fortified  churches, 
hermitages and monasteries from the extra‐Carpathian space were made. In Dobrogea, 
a series of Roman‐Byzantine and medieval fortresses are being researched and restored. 
In  1977,  the  DMI  was  abolished  and  followed  a  decade  of  rebound,  where  many 
monuments degrade, some are demolished, but there are also examples of saving some 
that entered the areas affected by communist systematizations.  
After 1989 the process was resumed with difficulty, reconstructing very slowly 
the structures necessary for the protection and restoration of the historical monuments. 
For this period, I try to separate the successes from the failures, with a large number of 

 
Miscellanea Historica et Archaeologica in honorem Professoris Ionel Cândea septuagenarii 
(edidit Costin Croitoru) 
Editura Academiei Române  Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, București‐Brăila, 2019, pp. 585‐631.
586  Teodor Octavian Gheorghiu 

questionable  interventions,  in  which  I  think  it  was  exaggerated  towards  the  complete 
reconstruction of some components, without sufficient information.  
The  12  examples  (case  studies)  cover  all  the  period  of  time  and  all  these 
situations,  corroborating  the  historical  data  with  the  historical  and  current  pictures: 
Hunedoara Castle, Plumbuita Monastery, Braşov Neamţ Fortress, Dragomirna and Cozia 
Monasteries,  the  translation  of  some  churches  from  Bucharest,  the  monastery 
Vacaresti, Lazarea Castle, the fortified church of Prejmer, Targoviste court and Râmnicul 
Sărat monastery. 
 
  Anul 2018 a fost „Anul European al Patrimoniului Cultural”, timp în care 
şi  în  România  s‐au  făcut  bilanţuri  ale  acţiunilor  de  protecţie  şi 
reabilitare/restaurare  a  monumentelor  istorice.  Unul,  profesionist  (aparţinând 
în  mare  măsură  arhitecţilor  implicaţi  în  domeniu),  este  găzduit  de  revista 
Arhitectura1  şi  nu  este  deosebit  de  optimist.  Critica  autorilor  se  orientează 
îndeosebi  către  contextul  procesului  (legislaţia,  organizarea,  administrarea, 
politicul,  proprietarii,  finanţarea,  presiunile  imobiliare,  turismul  excesiv, 
execuţia  etc.)2  şi  deloc  către  componentele  „cercetare‐proiectare”.  Ţintele 
criticii lor, ca şi a multor altora care s‐au ocupat de acest subiect, sunt corecte, 
dar ele trebuiesc puse în relaţie, în mod obligatoriu, cu performanţele reale ale 
realizatorilor şi verificatorilor de proiecte. Altfel spus, să fie corelate cu etapele 
de  concept  şi  de  materializare  a  lui  prin  proiect,  iar  rezultatul  acestei  analize 
poate fi cu atât mai concludent, cu cât proiectarea‐verificarea reprezintă doar 
10‐15%  din  valoarea  de  investiţie,  dar  sunt  hotărâtoare  pentru  calitatea 
produsului final. Corectarea lor în acea fază, ar putea produce beneficii uriaşe. 
Sigur  că  „tema  proiectului”  din  care  se  naşte  „conceptul”  este 
dependentă  şi  de  alţi  factori  (comanditar,  sistem  de  finanţare,  intervenţia 
politicului sau altor entităţi interesate, turismul şi specula imobiliară etc.), dar 
grupul  profesionist  care  preia  tema  de  proiectare  şi  analizează  contextul 
enunţat mai sus, ar trebui să aibă o reacţie critică, adică să accepte sau nu tema 
şi  condiţiile  „extra‐temă”  sau  să  o/le  corecteze.  Dacă  acceptă  orice,  această 
opţiune  îi  este  deja  imputabilă.  Dincolo  de  context,  favorabil  sau  nefavorabil, 
rămâne profesioniştilor mult loc de manevră, cu condiţia să aibă capacitatea şi 
dorinţa  de  a  o  realiza.  În  ultimul  timp  s‐a  demonstrat  de  multe  ori,  că  sume 
consistente  şi  condiţii  optime  pot  genera  soluţii  proaste  şi,  invers,  condiţiile 
financiare şi economice modeste pot genera soluţii optime, valoroase.  

1
 „Arhitectura”, 4‐5/2018, „de patrimonio”. 
2
  Vezi,  în  special,  Sergiu  Nistor,  Exemple,  excepţii  şi  modele  în  protejarea  patrimoniului  cultural 
românesc, pp. 22‐27 şi Irina Popescu‐Criveanu, Frustrări patrimoniale, pp. 28‐39. 
 Restaurări de arhitectură defensivă medievală din România  587

În  cele  ce  urmează,  mă  întorc  la  un  subiect  pe  care  am  început  să‐l 
studiez acum 35 de ani ‐ arhitectura medievală de apărare din România, în sine3 
sau în context urban şi comparată cu arhitecturile similare din ariile învecinate‐
central şi est‐europene4. Nu va fi o aducere la zi a acelei istorii, ci o evaluare, 
corectă  şi  obiectivă  sper  eu,  a  modului  în  care  a  fost  protejată  şi  reabilitată 
această arhitectură, în spaţiul românesc, începând cu sec. XIX.  
Începuturile  perceperii  elementelor  de  valoare  ale  arhitecturilor 
istorice  pot  fi  situate  în  spaţiul  Transilvan  şi  din  vestul  României  (integrate 
Imperiului Austro‐Ungar –”Dubla Monarhie”‐ după 8 iunie 1867) în sec. XVIII ‐ 
înc. sec. XIX, iar în cel extracarpatic (principatele Moldova şi Ţara Românească) 
în prima jumătate a sec. XIX, după care au loc şi primele reabilitări/restaurări de 
arhitectură  istorică,  conform  principiilor  contemporane  de  sorginte  austro‐
maghiară, germană sau franceză. Între altele, se remarcă faptul că, precum şi în 
ariile de origine a acestor principii, stilurile neoromanic, neogotic, neobizantin 
sau  clasicist  au  fost  întrebuinţate  preponderent  la  reconstrucţii,  completări, 
restructurări sau extinderi ale arhitecturilor istorice.  
Subiectele acestor intervenţii din sec. XIX au fost frecvent arhitecturile 
medievale  militare  sau  defensive  de  diverse  categorii  sau  tipuri,  din  care  am 
selectat  câteva  exemple  care  acoperă  aproape  întreaga  gamă  funcţională  şi 
tipologică,  precum  şi  toate  zonele  spaţiului  românesc.  Castelul  din  Hunedoara 
este restaurat în anii 1864‐73 de arhitecţii Ferencz Schulcz şi Imre Steindl, care, 
după  incendiul  devastator  din  1854,  îl  transformă  într‐o  reşedinţă  cu  o  alură 
medievală romantică: i se adaugă sau amplifică artificial elementele defensive 
medievale  de  inspiraţie  gotică  (supraînălţarea  acoperişului  şi  fleşele 
turnuleţelor de pe latura de vest, noul corp neogotic alipit aripii Bethlen etc.)5. 

3
  T.  O.  Gheorghiu,  Della  permanenza  dei  valori  in  architettura‐  problemi  della  composizione  dei 
complessi difensivi contadini della Transilvania, Seminarul internaţional de arhitectură, Bucuresti, 
1982 ;  idem,  Arhitectura  medievală  de  apărare  din  România,  Ed.  Tehnică,  Bucureşti,  1985; 
idem, Chiese  fortificate  in  Moldova  e  Valachia.  Introduzione  in  un  possibile  dibatitto  tipologico 
sopra  le  chiese  ortodosse  tradizionale,  „Buletinul  științific  și  tehnic  al  UPT”,  1994 ;  idem,  The 
fortifications of Timişoara, Forteress once again in use, ed. UTILITAS, 2011, pp. 121‐141 etc. 
4
 T. O. Gheorghiu, Aspecte urbanistice medievale româneşti în contextul zonal. Modele regionale 
în  apărarea  orăşenească,  „Arhitectura”,  1991;  idem,  Particularităţi  ale  apărării  oraşelor 
medievale  româneşti  extracarpatice.  Elemente  de  dinamică  a  morfologiei  urbane,  „Historia 
Urbana”,  1996,  1‐2;  idem,  Cetăţile  oraşelor‐  Apărarea  urbană  în  centrul  şi  estul  Europei  în  Evul 
Mediu  (Fortified  Towns‐Urban  Defense  in  Medieval  Central  and  Eastern  Europe),  Ed.  Simetria, 
Bucureşti,  2000 ;  T.  O.  Gheorghiu,  Smaranda  Maria  Bica,  Restituţii:  oraşe  la  începuturile  evului 
mediu  românesc  (Restitutions:  fortified  towns  at  the  biginning  of  the  romanian  middle  ages), 
Editura Fundației Arhitext design, București, 2015. 
5
 Gh. Curinschi‐Vorona, Arhitectură. Urbanism. Restaurare, ed. Tehnică, Bucureşti, 1996, p. 161, 
292‐297, O. Velescu, Castelul de la Hunedoara, ed. Meridiane, Bucureşti, 1968, p. 25‐26. 
588  Teodor Octavian Gheorghiu 

Mănăstirile Bistriţa şi Tismana din Ţara Românească sunt reconstruite radical în 
jurul  lui  1850  de  Johann  Schlatter,  care  le  înlocuieşte  complet  sau  parţial 
zidurile şi detaliile militare prin elemente de factură neogotică, neoromanică şi 
neoclasică;  operaţiunea  este  considerată  „restaurare”6.  Mănăstirea  Frumoasa 
din  Iaşi,  ridicată  în  1753,  este  completată  în  1818‐19  de  arhitectul  Martin 
Kubelka  care  ridică  „Palatul  de  peste  ziduri”,  iar  în  anii  1833‐36  biserica  este 
reconstruită  în  stil  palladian7.  În  fine,  reşedinţa  Cantacuzino‐Paşcanu,  fostă 
Ureche (reşedinţa marelui logofăt Nestor Ureche din 1600‐1605), din Cepleniţa‐
Moldova este restructurată radical în prima jumătate a sec. XIX (1835‐36) în stil 
neoclasic  de  Iordache  al  III‐lea  Cantacuzino‐Paşcanu.  Conform  unei  alte  surse, 
pare că reşedinţa neoclasică este ridicată de la zero de Iordache8.   
Cadrul  legislativ  şi  instituțional  al  acestor  operaţiuni  este  divers, 
dependent în bună măsură de influenţele externe, de nivelul de cunoaştere şi 
de  dorinţa  şi  capacitatea  de  intervenţie  a  statului/statelor  în  folosul 
arhitecturilor istorice. În Transilvania, Banat, Crişana Bucovina, (incluse până în 
1867 Imperiului Habsburgic) ecourile vieneze ale practicilor de această factură 
se  resimt  rapid.  După  ce  în  1850  se  înfiinţează  K.K.  Central  Commision  zur 
Erfoschung  und  Erhaltung  der  Baudenkmäler  (Comisia  Centrală  pentru 
studierea şi păstrarea monumentelor istorice), în 1854 se înfiinţează în Banat o 
comisie  similară.  După  debutul  dualismului  („Dubla  Monarhie”),  administraţia 
maghiară  pune  în  circulaţie  câteva  legi  de  protecţie  a  monumentelor  (Ordinul 
Ministerului de Interne Ungar nr. 14.136/1871, Legea V din 1878, Legea XL din 
1879,  Legea  XXXIX  din  1881),  cu  aplicaţie  în  toate  teritoriile  intra‐carpatice  şi 
vest carpatice, aparţinând Regatului Maghiar9. 
Până  la  Primul  Război  mondial,  în  aceste  spaţii  incluse  Imperiului 
Austro‐Ungar  continuă  tipul  de  intervenţie  de  „goticizare”  a  unor  cetăţi  şi 
castele  (Ardud,  Ineu,  Timişoara  ‐  castelul  Huniade,  Bonţida  etc.),  dar  se  şi 
sacrifică  elemente  importante  ale  unor  fortificaţii  medievale.  Un  exemplu 
straniu, în raport cu renaşterea interesului pentru evul mediu, este demolarea 
în cca. 1880‐1890 a complexului de mănăstiri fortificate din cetatea Sighişoarei 
(Dominicane  şi  Franciscane)  şi  a  unor  componente  din  sistemul  defensiv  din 

6
  H.  Moldovan,  Johann  Schlatter.  Cultură  occidentală  şi  arhitectură  românească  (1831‐1866),  
ed. Simetria, Bucureşti, 2013, pp. 156‐179. 
7
 Gh. Curinschi‐Vorona, Istoria arhitecturii în România, ed. Tehnică, Bucureşti, 1981, pp. 272‐275. 
8
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Conacul_Cantacuzino‐Paşcanu_de_la_Cepleniţa, desc. 18 dec. 2018; 
nici  datele  fişei  de  monument  nu  sunt  mai  exacte  (cf.  http://www.monumenteiasi.ro/ 
monument_de_arhitectura.php?id=200 ), desc. 20 dec. 2018. 
9
  I.  Opriş,  Protejarea  mărturiilor  cultural‐artistice  din  Transilvania  şi  Banat  după  Marea  Unire,  
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 22. 
 Restaurări de arhitectură defensivă medievală din România  589

zona respectivă pentru a se ridica Primăria şi Biserica Catolică Sf. Iosif10. Singura 
menţinută este fosta Biserică Dominicană, acum Biserica Reformată. Demolări 
ale zidurilor de apărare urbane medievale pentru extinderi ale ariilor istorice şi 
legături  lesnicioase  pe  direcţiile  dezvoltării  ariilor  orăşeneşti  de  la  sfârşitul  
sec. XIX, au loc în Cluj, Braşov, Sibiu, Sebeş etc., la care se adaugă, în anii ’80‐90 
ai sec. XIX, câteva defortificări ale unor biserici fortificate (Agnita, Fişer, Soarş11 
şi altele, mai ales din zona Braşovului şi Bistriţei).   
În  Bucovina,  la  cumpăna  sec.  XIX  şi  XX,  arhitectul  austriac  Karl  Adolf 
Romstorfer (unul dintre primii interesaţi de caracterul deosebit al arhitecturilor 
istorice din zonă), decopertează, face săpături arheologice şi întreprinde câteva 
lucrări  de  consolidare  a  ruinelor  Cetăţii  de  Scaun  a  Sucevei,  cercetează  şi 
restaurează  în  stil  „moldovenesc”  câteva  biserici  de  mănăstire  (Solca,  Sf.  Ion/  
Sf. Gheorghe din Suceava, Putna)12. În aceeaşi perioadă, în Regatul României, se 
produc  restaurările  discipolului  lui  Viollet  le  Duc,  André  Lecompte  de  Noüy 
(activ  în  1875‐1914).  Acesta  interpretează  în  manieră  proprie  elementele 
originare  ale  edificiilor  supuse  restaurării  (ansambluri  monastice  şi  biserici 
medievale  din  Moldova  şi  Muntenia),  reconstruindu‐le  complet  sau 
remodelându‐le.  Între  ansamblurile  cu  elementele  defensive  dezafectate: 
Mănăstirea Curtea de Argeş, Mitropolia din Târgovişte, Mănăstirea Trei Ierarhi 
din Iaşi13. 
În  spaţiul  românesc  extracarpatic,  primele  reglementări  privind  modul 
în care trebuiesc protejate şi reparate ansamblurile istorice (cu precădere cele 
mănăstireşti) apar în „Regulamentul Organic”, din anii ’30 ai sec. XIX. În 1890 în 
Regatul  României  este  înfiinţată  „Comisiunea  onorifică  a  monumentelor 
publice”  (precedată  de  un  Regulament  promulgat  în  1874),  care  va  fi 
transformată în 1900 în „Comisiunea monumentelor istorice” (CMI). Aceasta va 
funcţiona  prin  „Legea  pentru  conservarea  şi  restaurarea  monumentelor 
publice” promulgată în 189214. Prin ele, cercetarea şi practica restaurării devin 
activităţi  constante  care  contribuie  la  completarea  informaţiei  şi  salvează  o 
primă serie de monumente. În plus, generează o şcoală de restaurare modernă, 
utilizând  procedeele  europene  contemporane,  adaptate,  însă,  caracterului 
particular al arhitecturii locale.  

10
 Arh. Erich Dubowy, Sighişoara un oraş medieval, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1957, p. 61, 63‐64. 
11
 V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în ţările române, vol. I, ed. Academiei RPR, Bucureşti, 1959,  
p. 586, 594, 599‐600. 
12
 Gh. Curinschi‐Vorona, Arhitectură…, p. 54, 90, 91, 169, 239‐241.   
13
  Ibidem,  p.  82‐89,  162‐168;  Grigore  Ionescu,  André  Lecompte  de  Noüy  şi  restaurarea 
monumentelor istorice din România, BMI, 1978, 2, passim. 
14
 I. Opriş, Ocrotirea patrimoniului cultural, ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, pp. 100‐105. 
590  Teodor Octavian Gheorghiu 

Prima  revistă  de  profil,  „Buletinul  Comisiunii  Monumentelor  Istorice” 

apare în ianuarie 1908 şi, în perioada interbelică există, în afara acestui buletin, 
publicaţii ale secţiunilor regionale (cele mai active fiind Transilvania, Bucovina, 
Basarabia,  Banat)  care  particularizau  studiile  şi  conceptele  de  protecţie  şi 
restaurare  a  monumentelor  istorice15.  Timpul  scurt  şi  convulsiile  economice  şi 
politice au împiedicat materializarea unui număr mai mare de restaurări, dar au 
format  un  corp  al  specialiştilor  care  a  funcţionat  foarte  bine  după  război,  în 
plină epocă comunistă.  
Între lucrările începute sau finalizate în Moldova şi Muntenia înainte de 
1944 se remarcă cele pentru Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş 
(arh.  Grigore  Cerchez),  pentru  bisericile  mănăstirilor  Cozia  (arh.  N.  Ghika‐
Budeşti), Probota (arh. H. Teodoru), Neamţ, Dobrovăţ şi Snagov, dar şi pentru 
ansamblurile  mănăstirilor  Cetăţuia‐Iaşi,  Golia,  biserica  Sf.  Sava‐Iaşi  şi  curtea 
domnească  din  Piatra  Neamţ  (arh.  Şt.  Balş)16,  la  care  se  adaugă  cele  ale 
schiturilor  Aninoasa  (H.  Teodoru),  Jitianu  şi  pentru  mănăstirile  Brâncoveni, 
Bârnova  (B.  Copetti)  şi  Plumbuita17.  Cu  toate  că  majoritatea  restaurărilor 
amintite  nu  se  referă  la  componentele  defensive  ale  acestor  ansambluri,  ele 
introduc  conceptele  moderne  ale  restaurării  istorice,  respectând  întreg 
parcursul  istoric  al  monumentelor  (cu  sacrificiul  doar  a  unor  elemente 
parazitare  minore)  şi  rezolvând  unele  dintre  piesele  importante  ale 
ansamblurilor  care  vor  fi  restaurate  după  război.  Unii  autori  continuă 
restaurările  începute  în  perioada  interbelică  (ex.  Ştefan  Balş  la  mănăstirile 
Neamţ  şi  Golia).  Se  poate  vorbi  astfel  despre  naşterea  unei  şcoli  naţionale  de 
restaurare care va funcţiona cel puţin o jumătate de secol. 
În  Transilvania  şi  Banat,  se  remarcă  câteva  consolidări,  restaurări  şi 
reparaţii:  castelele  din  Hunedoara  şi  Bonţida,  „Trompetenturm”  din  Mediaş, 
castelul din Vinţul de Jos şi cetatea Câlnic (ultimele două după ce sunt salvate 
de  la  demolare),  precum  şi  bisericile  fortificate  din  Aţel,  Moşna,  Agnita,  Valea 
Lungă etc. Între restauratori: M. Roska, R. Wagner, Ist. Mőler, Fr. Letz, I. Mihail, 
H. Teodoru.18 
După  război,  la  scurt  timp  după  debutul  puterii  comuniste,  în  1948, 
fosta CMI este desfiinţată. Către sfârşitul epocii staliniste, în anii ’1952‐55 încep 
din  nou  să  funcţioneze  instituţii  şi  legislaţii  ale  protecţiei  monumentelor 
istorice: „Comitetul de Stat pentru Arhitectură şi Construcţii” (cf. HCM 2447/13 

15
 I. Opriş, Ocrotirea…, p. 111. 
16
 Gh. Curinschi‐Vorona, Arhitectură…, p. 107, 170, 171. 
17
  I.  Opriş,  op.  cit.,  p.  118,  121;  https://www.stefan‐bals.ro/html/restaurari‐bals.html,  desc.  24 
febr. 2019; (informaţii suplimentare pentru Şt. Balş), Gh. Curinchi‐Vorona, Arhitectură…, passim. 
18
 I. Opriş, Protejarea mărturiilor…, pp. 130‐201. 
 Restaurări de arhitectură defensivă medievală din România  591

nov.  1952)  cu  atribuţii  şi  în  domeniul  acesta  şi,  în  fine,  „Direcţia  Generală  a 
Monumentelor  de  Arhitectură”  (cf.  HCM  661/1955,  pe  lângă  care  funcţiona 
„Comisia  de  Avizare”  a  acestei  direcţii).  Un  atelier  de  proiectare  pentru 
restaurarea  monumentelor  de  arhitectură  a  fost  înfiinţat  în  1953  şi  pus  sub 
conducerea  arhitectului  Ştefan  Balş,  atelier  care  va  fi  transferat  în  1959  la 
Direcţia Monumentelor Istorice‐DMI (cf. HCM 781/1959) şi va funcţiona până la 
desfiinţarea sa din 1977. În 1955 apare şi lista oficială a monumentelor istorice, 
aprobată  prin  HCM  1160/1955,  care  cuprinde  4345  de  obiective,  precum  şi 
„Regulamentul  privind  protejarea,  restaurarea  şi  folosirea  monumentelor  de 
cultură” (HCM/23 iunie 1955)19.  
Revista  care  a  debutat  în  1908  este  desfiinţată  în  1945  şi  reapare  sub 
forma BMM (Buletinul Monumentelor şi Muzeelor) în 1958, apoi BMI (Buletinul 
Monumentelor  Istorice)  din  1970  şi  RMM‐MIA  (Revista  Monumentelor  şi 
Muzeelor ‐ Monumente Istorice şi de Artă) din 197420. 
Direcţia Monumentelor Istorice ‐ DMI reprezenta forul în cadrul căruia 
se derulau toate activităţile de pregătire şi executare a lucrărilor de restaurare 
(studii  istorice,  de  parament  şi  arheologice,  proiectare  –  verificare  –  avizare, 
execuţie)  şi  conţinea  întreaga  gamă  de  specialişti  necesari  unor  lucrări 
complexe şi meşteri specializaţi care, în 1977, erau estimaţi la cca. 300021. Era 
un organism autonom care funcţiona impecabil. În intervalul 1954‐1974 au fost 
deschise  104  şantiere  de  restaurare,  aproape  toate  fiind  finalizate22.  Numărul 
pare  exagerat  (fiind  pus  în  circulaţie  către  sfârşitul  anilor  ’80,  ani  de  restrişte 
pentru  patrimonial  național,  dar  cu  încercări  propagandistice  de 
reparare/corectare  a  imaginii  României),  dar  este  real,  atât  timp  cât  şeful 
biroului,  Ştefan  Balş,  a  realizat  între  1956  şi  1974,  24  de  proiecte,  care  se 
adăugau  celor  23  interbelice  şi  la  care  se  adaugă  4  după  desfiinţarea  DMI23. 
Remarcabile sunt, de asemenea, realizările a două arhitecte din acelaşi colectiv: 
Rodica Mănciulescu care a fost şef de proiect pentru 20 de obiective (unele de 
mare  complexitate)  şi  membru  în  colective  de  proiectare  pentru  alte  13 
monumente24 şi Ioana Grigorescu, care, singură sau împreună cu  arhitectul N. 

19
 Pentru toate aceste date: Eugenia Greceanu, Reluarea activităţii de protecţie a monumentelor 
istorice  din  România  după  desfiinţarea  în  1948  a  Comisiei  Monumentelor  Istorice,  „Buletinul 
Comisiei Monumentelor Istorice” (BMI), 1995, nr. 1‐2, pp. 87‐90 şi I. Opriş, Ocrotirea…, p. 179. 
20
 I. Şerban, Sumarele periodicelor dedicate monumentelor istorice (BCMI, BMM, BMI, RMM‐MIA, 
RMI), „Revista Monumentelor Istorice” (RMI), 2009, 1‐2, p. 135 şi urm. 
21
  Cristina  Mănciulescu,  Ştefan  Mănciulescu,  Arhitect  Rodica  Mănciulescu.  100  de  ani  de  la 
naştere, RMI, 2017, p. 143. 
22
 I. Opriş, Ocrotirea…, p. 180. 
23
 https://www.stefan‐bals.ro/html/restaurari‐bals.html , desc. 24 febr. 2019. 
24
 Cristina Mănciulescu, Ştefan Mănciulescu, op. cit., p. 140. 
592  Teodor Octavian Gheorghiu 

Diaconu  a  realizat  12  proiecte  de  restaurare,  între  care  majoritatea  pentru 
marile  ansambluri  monastice  din  nordul  Moldovei.25  Unele  proiecte  precedau 
cu câţiva ani începutul şantierului şi se derulau odată cu execuţia, iar şantierele 
depăşeau frecvent 5 ani. Restaurarea mănăstirii Hurez a durat din 1961 până în 
1975!26 
Coroborând  toate  aceste  date,  se  poate  spune  că,  astfel,  este  pus  la 
punct programul statal de cercetare şi restaurare, activităţi însoţite frecvent de 
conversii  funcționale  ale  unor  arhitecturi  defensive  medievale  sau 
premedievale  (Epoca  Migraţiilor).  Ansamblurile  studiate  sunt  extrem  de 
numeroase  şi,  pentru  o  minimă  sistematizare,  este  necesar  să  fie  grupate 
tipologic:  incinte  urbane  fortificate  (cu  elementele  componente  sau  articulate 
lor),  cetăţi/castele,  curţi  domneşti  şi  boiereşti,  biserici  fortificate  (urbane, 
săteşti şi mănăstireşti), mănăstiri şi schituri fortificate, hanuri etc. 
Câteva  exemple  de  realizări  din  categoria  fortificaţiilor  urbane  din 
Transilvania:  Mediaş,  Sibiu,  Sighişoara,  Bistriţa  şi  Braşov  (incintele  urbane  cu 
turnuri,  bastioane  sau  alte  elemente  defensive  vizitabile  sau  transformate  în 
muzee).  La  Mediaş  sunt  restaurate  turnurile  Forkesch  şi  Steingässer,  ambele 
transformate  în  secţii  muzeale.  La  Sibiu  este  restaurată  toată  latura  de  sud  a 
fortificaţiei medievale rămase şi mare parte din fortificaţia renascentistă de pe 
aceeaşi  latură,  cu  amenajări  peisagere  destinate  loisirului.  De  asemenea,  este 
restaurat turnul de poartă dintre Piaţa Mare şi Piaţa Mică, împreună cu frontul 
estic  al  acesteia.  La  Braşov  sunt  consolidate  şi  restaurate  bastioanele 
Postăvarilor, Ţesătorilor, Graft şi zidul de nord a fortificaţiei urbane.27 
În categoria castelelor şi cetăţilor, se remarcă Hunedoara, Făgăraş, Bran 
şi  Cetăţuia  Braşovului  (parţial  transformate  în  complexe  turistice  şi  culturale), 
Râşnov,  Târgu  Mureş,  Câlnic,  Slimnic.  La  Sibiu  s‐au  restaurat  două  reşedinţe 
patriciale  (casa  Altemberger  –  Primăria  Veche  şi  Haller),  iar  la  Braşov,  Casa 
Sfatului care înglobează un turn medieval de observaţie.28 
Tot  în  Transilvania  s‐au  produs  şi  numeroase  consolidări  şi  restaurări 
ale  unor  biserici  fortificate  (Mediaş,  Aiud,  Prejmer,  Hărman,  Cisnădie, 
Cisnădioara‐Michelsberg,  Cristian‐Sibiu,  Sura  Mică,  Şura  Mare,  Dealu  Frumos, 
Merghindeal,  Aţel,  Biertan,  Boian,  Cricău,  Valea  Viilor,  Dupuş,  Copşa  Mare, 
Dârlos,  Curciu,  Băgaciu,  Alţâna,  Rodbav,  Viscri,  Drăuşeni,  etc.).  O  serie  de 
restaurări  au  continuat  sau  au  fost  inițiate  şi  după  desfiinţarea  DMI  în  1977: 

25
 https://www.uniuneaarhitectilor.ro/despre‐ioana‐grigorescu , desc. 26 febr. 2019. 
26
 https://www.stefan‐bals.ro/html/restaurari‐bals.html , desc. 24 febr. 2019. 
27
 Eugenia Greceanu, Realizări privind protecţia unor centre istorice din sudul Transilvaniei (1960‐
1972), BMI, 1973, 1, pp. 41‐48. 
28
 Gh. Curinchi‐Vorona, Arhitectură…, pp. 282‐311. 
 Restaurări de arhitectură defensivă medievală din România  593

Şura  Mică,  Şura  Mare,  Guşteriţa,  Turnişor,  Cisnădie,  Valea  Viilor,  Ighişu  Nou, 
Biertan, Copşa Mare.29  
În  estul  Carpaţilor  pot  fi  amintite  restaurările  cetăţilor  din  nordul  şi 
centrul  Moldovei  (Suceava  şi  Neamţ),  a  curţilor  domneşti  (Botoşani,  Piatra 
Neamţ,  Iaşi)  şi  mănăstirilor  fortificate  (Neamţ,  Putna,  Dragomirna,  Suceviţa, 
Moldoviţa, Secu, Slatina, Sihăstria, Probota, Bistriţa, Humor, Dobrovăţ etc.). La 
Iaşi  sunt  cercetate  şi  restaurate  mănăstirile  Cetăţuia,  Galata,  Golia  şi  bisericile 
fortificate Sf. Ion Botezătorul, Vovidenia, Barnovschi, Sf. Sava etc., iar la Galaţi 
biserica fortificată Precista La unele se continuă, la altele se reiau, cu alte idei 
restauratoare,  intervenţii  mai  vechi.  De  pildă,  la  biserica  mănăstirii  Dobrovăţ, 
cele trei turle salvate de restaurarea lui Şt. Balş din anii ’40 sunt suprimate prin 
restaurarea lui N. Diaconu din anii ’70‐80. În legătură cu corectitudinea acestor 
decizii, ca şi în alte situaţii, au fost şi sunt încă, păreri pro şi contra.30  
 În zona sudcarpatică (Muntenia şi Oltenia) se cercetează şi restaurează 
cetăţile  Turnu  Severin,  Poenari,  Giurgiu,  culele  din  Măldăreşti,  Curtisoara, 
Broşteni  etc.,  curţile  domneşti  de  la  Târgovişte,  Bucureşti  (Curtea  Veche), 
Mogoşoaia,  Potlogi  şi  Curtea  de  Argeş,  curţile  boiereşti  din  Goleşti,  Strehaia 
(transformată  în  mănăstire),  Hereşti  etc.,  mănăstirile  şi  schiturile  fortificate 
Hurez,  Dintr‐un  Lemn,  Govora,  Surpatele,  Aninoasa,  Cotmeana,  Cozia,  Cornet, 
Stelea şi Dealu (ultimele două în Târgovişte), Brebu, Cernica, Balamuci, Comana 
etc.). În Bucureşti se restaurează mănăstirile Mărcuţa, Antim, Radu Vodă şi se 
încep lucrări importante la mănăstirea Văcăreşti, care, în ciuda acestei situaţii, 
va  fi  demolată  în  anii  ’80.31  În  Dobrogea  sunt  cercetate  şi  restaurate  cetăţile 
bizantine  şi  medievale  din  Enisala,  Capidava,  Tropaeum  Traiani,  Dinogetia, 
Histria etc. (majoritatea cu etape mai vechi, greceşti şi romane), sau fragmente 
din  componentele  defensive  antice  de  la  Constanţa  şi  Mangalia.  Nu  toate 
şantierele  au  fost  finalizate,  dar  obiectivele  cărora  li  s‐au  încheiat  lucrările  de 
consolidare  şi  restaurare,  au  fost  transformate  în  muzee,  în  diverse  ţinte 
turistice sau şi‐au păstrat funcţiunile originare. 
Cunoscând  nivelul  acestor  tipuri  de  intervenţii  din  Europa 
contemporană,  consider  că  sistemul  de  cercetare,  proiectare,  execuţie  şi 
verificare desfăşurat prin Direcţia Monumentelor Istorice din România începând 
cu  1952/55  şi  devenind  mult  mai  activă  după  1960,  era  comparabil  cu 
operaţiunile  similare  din  aria  central  şi  est‐europeană,  apropiată  istoric  şi 
tipologic de realităţile din România. În opinia mea, în mare măsură, rezultatele 
au rezistat şi rezistă până astăzi, sunt valabile conceptual şi tehnic, necesitând 

29
 H. Fabini, Universul cetăţilor bisericeşti din Transilvania, ed. Monumenta, Sibiu, 2012, pp. 109‐243. 
30
 Gh. Curinchi‐Vorona, Arhitectură…, pp. 118‐271. 
31
 Ibidem, pp. 118‐271, 412 şi 444. 
594  Teodor Octavian Gheorghiu 

doar întreţineri, reparaţii şi aduceri la zi din punct de vedere al unor dotări. Sau, 
cu  alte  cuvinte:  „Cu  reculul  celor  40  de  ani  trecuți  de  la  desființare,  putem 
afirma astăzi că acțiunea fostei Direcții a reușit. A reușit să impună Monumentul 
Istoric,  în  dimensiunea  și  valoarea  sa  patrimonială  cea  mai  largă,  prin 
privilegierea ansamblului asupra părților componente”32.   
Explicaţia de principiu a acestor reuşite este teoria şi practica comună 
(devenite experienţe comune) multor şcoli de restaurare, care pot decurge din 
conjuncturi apropiate, dar fără să se elimine anumite particularităţi zonale sau 
locale.  Observaţia  de  mai  sus  este  susţinută  şi  de  opinia  că  „O  particularitate 
comună  țărilor  comuniste  e  practica  refacerii  sau  înlocuirii  unor  părți 
importante ale monumentului, în cazul în care starea de degradare a acestuia o 
justifică.  Aceste  refaceri  merg  până  la  reconstituiri  și  reconstrucții  de  clădiri 
istorice  aflate  inițial  în  stare  de  ruină;  aici  inconștientul  colectiv  justifică 
reconstrucția  (pe  care  Carta  de  la  Veneția  o  refuză)  prin  revanșa  pe  care  o 
constituie recuperarea memoriei, pe fondul traumatismului distrugerilor”33. Din 
exemplele  româneşti  selectate  rezultă  şi  că,  în  afara  reconstituirilor/ 
reconstrucţiilor  componentelor  ruinate  sau  modificate  în  perioadele  recente, 
au existat circumstanţe care au permis, chiar au impus, interpretări ale tradiţiei 
constructive specifice, interpretări care au condus la noi edificări (noi corpuri de 
clădire) completând ansamblul originar (supuse câteodată criticii de specialitate 
contemporane  lor),  operaţiuni  consonante  cu  ceea  ce  se  practica  în  ţările 
vecine şi apropiate (Bulgaria, Jugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia etc.) şi 
nu numai. Acelaşi lucru se poate spune şi în privinţa sistemelor de consolidare, 
care  se  bazau  mult  pe  utilizarea  betonului  armat  ca  subzidire,  stabilizare  a 
zidăriei, reconstituire sau consolidare a sistemului de boltire, crearea de „şaibe 
orizontale”  (plăci  sau  centuri  din  beton  armat,  câteodată  pretensionat)  la 
nivelul podurilor. Aceasta înseamnă că, în ciuda izolării, mai ales de după 1970, 
a  României,  sistemele  de  informare  şi  relaţiile  cu  exteriorul  funcţionau,  fiind 
articulate teoriei şi conceptelor practice ale şcolii autohtone de restaurare. 
Din păcate, în 1977 Direcţia Monumentelor Istorice este desfiinţată şi, 
după  cum  se  ştie,  consecinţele  vor  fi  dramatice:  numeroase  şantiere  de 
restaurare  abandonate,  altele  neîncepute,  toate  acestea  grăbind  ruinarea 
multor  monumente.  Noile  structuri  comuniste  care  au  luat  loc  Direcţiei  au 
reuşit doar în mică măsură să salveze acest patrimoniu, cu atât mai mult cu cât 
se  declanşase  acţiunea  de  sistematizare  şi  reconstrucţie  a  satelor  şi  oraşelor, 
prin  care  s‐au  distrus  numeroase  ansambluri  şi  clădiri  istorice.  Numeroase 
clădiri şi ansambluri cu şantiere aflate în curs în 1977, au ajuns în stare de ruină 

32
 Cristina Mănciulescu, Ştefan Mănciulescu, op. cit., p. 139. 
33
 Ibidem. 
 Restaurări de arhitectură defensivă medievală din România  595

avansată din cauza abandonului şi spolierii. Dar, contrar acestor politici, unele 
şantiere  au  continuat,  unele  fiind  finanţate  de  stat.  La  lista  anterioară  a 
bisericilor fortificate transilvănene, se pot adăuga restaurările de la mănăstirile 
Putna,  Bogdana,  Tazlău  (Şt.  Balş  în  colaborare  cu  V.  Antonescu)34,  palatul 
Cotroceni  (N.  Vlădescu,  care  a  trebuit  să  accepte,  poate  „în  compensaţie”, 
demolarea  bisericii)35  sau  refacerea  proiectelor  de  restaurare  (realizate  în  anii 
’70  de  Ana‐Maria  Orăşanu)  pentru  mănăstirile  Bradu  şi  Berca  din  Buzău,  la 
ambele consolidându‐se şi restaurându‐se bisericile; Berca în anii ’80 şi Bradu în 
jurul  lui  199036.  La  Episcopia  Buzăului  se  consolidează  şi  restaurează  palatul, 
reconstruindu‐se  foişorul  brâncovenesc  dispărut  prin  intervenţiile  episcopului 
Chesarie de la înc. sec. XIX (prof. ing. Alexandru Cişmigiu şi arh. N. Diaconu). 
În Bucureştii anilor ’80, deci în plin proces de sistematizare, se petrec o 
serie  de  acţiuni  contradictorii,  salvându‐se  monumente  aflate  în  zonele 
periclitate;  poate  tot  „în  compensaţie”.  În  timp  ce  erau  demolate  mănăstirea 
Văcăreşti  şi  câteva  biserici,  era  mutilată  mănăstirea  Antim  şi  demolată  o  arie 
istorică de cca. 450 de hectare, câteva mănăstiri şi biserici erau translatate, cu 
fonduri  consistente,  în  zone  exterioare  acţiunilor  de  sistematizare.  Cele  mai 
spectaculoase: schitul Maicilor şi componente ale mănăstirii Mihai Vodă, unde 
translaţia a fost şi pe orizontală şi pe verticală37. 
În ciuda tuturor reuşitelor şi calităţii deosebite a profesioniştilor care au 
activat  în  perioada  comunistă  în  România,  din  diferite  motive  (nu  numai 
politice)  dificil  de  descoperit  acum,  numeroase  monumente  istorice  n‐au  fost 
protejate  şi  n‐au  fost  respectate  aşa  cum  s‐ar  fi  cuvenit.  În  afara  celor  cu 
şantiere abandonate după desfiinţarea DMI din 1977 şi a celor transformate în 
case  de  copii,  case  de  bătrâni  sau  şcoli  speciale  (dintre  cele  văzute  de  mine: 
Mănăstirile Floreşti‐Vaslui şi Mamu, cetăţile Turnu Roşu şi Ineu) există un mare 
număr de foste conace sau castele transformate în sedii de CAP, SMT sau alte 
instituţii săteşti, toate acestea fiind prost adaptate noilor funcţiuni şi întreţinute 
cu  mijloace  modeste.  Existau,  de  asemenea,  un  imens  număr  de  ansambluri 
34
 https://www.stefan‐bals.ro/html/restaurari‐bals.html , desc. 24 febr. 2019. 
35
  Gh.  Curinchi‐Vorona,  Arhitectură…,  pp.  196‐201;  după  publicarea  cărţii,  biserica  a  fost 
reconstruită. 
36
  Colectivele  au  fost  conduse  de  T.  O.  Gheorghiu  şi  erau  compuse  din  arh.  Carmen  Magazin  şi 
Angela  Gheorghiu;  la  Berca  echipa  de  structurişti  era  formată  din  Prof.  Alexandru  Cişmigiu  şi 
Mircea  Crişan  (cf.  T.O.Gheorghiu,  Berca,  o  problemă  încă  nerezolvată,  Concepte  şi  tehnici  de 
restaurare,  Focşani,  1999/  Bucureşti  2000,  pp.  64‐71),  iar  la  Bradu,  ulterior  proiectului  pentru 
întreaga incintă, biserica s‐a consolidat şi completat cu turnul de vest, echipa fiind compusă din arh. 
Carmen Magazin şi ing. V. Constantinescu (cf. Gh. Curinchi‐Vorona, Arhitectură…, p. 186‐187). 
37
  Ing.  Eugen  Iordăchescu,  Lucrările  de  translaţie  a  monumentelor  Schitu  Maicilor  şi  Olari  din 
Bucureşti,  RM‐MIA,  1983,  1,  pp.  17‐24  şi  idem,  Translaţia  a  două  monumente  istorice  şi  de 
arhitectură bucureştene, RM‐MIA, 1986, 2, pp. 66‐75. 
596  Teodor Octavian Gheorghiu 

istorice  abandonate  şi  aflate  în  diferite  stadii  de  ruină:  cetăţi‐castele  (Şoimoş, 
Şiria,  Vinţu  de  Jos,  Bonţida,  Medieşul  Aurit,  Racoş,  Lăzarea,  Mănăstirea, 
Sânmiclăuş, Iernut, Criş, Rupea, Feldioara etc.), mănăstiri şi schituri fortificate în 
care doar biserica era câteodată în stare de funcţionare (Berca şi Bradu‐Buzău, 
Apostolache,  Codreni,  Sadova,  Tutana,  Târgşor,  Mera,  Raducanu  din  Târgu 
Ocna,  Răchitoasa,  Hangu  etc.),  curţi  domneşti  şi  boiereşti  (Cotnari,  Hârlău, 
Vaslui,  Băjeşti,  Măgureni,  Filipeştii  de  Târg,  Filipeştii  de  Pădure,  Mironeşti, 
Deleni,  Feredeieni  etc.)  şi  numeroase  biserici  fortificate  (chiar  dintre  cele 
restaurate  sau  consolidate  anterior)  în  cadrul  cărora  doar  bisericile  erau  în 
picioare.  Le‐am  enumerate  doar  pe  cele  pe  care  le‐am  văzut  şi  cercetat,  până 
prin 1990.    
După  1990,  procesul  a  fost  reluat  cu  dificultate.  Fără  să  detaliez 
parcursul  acestuia,  merită  să  amintesc  succint,  modul  în  care  s‐a  petrecut 
„reconstrucţia” sistemului de protecţie şi restaurare/ reabilitare a monumentelor 
istorice, aşa cum apare la o privire generală. Între elementele pozitive, trebuie 
amintită  reluarea/  continuarea  cercetării  arheologice,  istorice,  urbanistice, 
arhitecturale şi tehnice, unele cu fonduri şi prin firme private. S‐a publicat şi se 
publică foarte mult, divers şi, în mare măsură, serios. În fine, s‐au reconstituit 
sistemele  de  protecţie  şi  verificare,  asociate  celor  care  asigură  proiectarea, 
finanţarea şi execuţia. Ministerul Culturii (prin Direcţia Monumentelor Istorice) 
a  devenit  centrul  acestor  organizări  care  operează,  preponderent,  asupra 
obiectivelor  conţinute  de  Lista  Monumentelor  Istorice,  anexă  a  Legii 
Monumentelor  Istorice  422  din  2001.  Comisia  Naţională  a  Monumentelor 
Istorice  este  secondată  în  teritoriu  de  comisii  zonale.  Câteva  zeci  de 
monumente  din  toate  regiunile  şi  etapele  istorice  au  fost  introduce  pe  listele 
UNESCO; altele sunt pe listele de aşteptare. Ca urmare, se poate considera că 
sistemul protecţiei şi reabilitării monumentelor istorice care funcţionează astăzi 
în  România,  fără  a  avea  autonomia  celor  din  perioada  interbelică  şi  din 
intervalul  1955‐1977,  este  asemănător  cu  cele  din  restul  Europei,  nereuşitele 
datorându‐se  doar  modului  de  aplicare,  ,  precum  şi  numeroaselor  ingerinţe  şi 
presiuni  care  vin  dinspre  administraţia  locală  sau  centrală,  proprietari, 
finanţatori,  constructori  şi  furnizori  de  materiale  de  construcţie.  Este  preţul 
plătit  democraţiei  înțeleasă  şchiop  şi  a  dorinţei  de  câştig  rapid  şi  uşor.  După 
cum  sugeram  la  început,  trebuiesc  adăugate  incompetenţele  echipei  de 
cercetare şi proiectare şi/sau graba. 
Rezultatul  este  foarte  inegal  ca  valoare  şi  se  pot  face  lesne  evaluări 
calitative. Lăsând la o parte distrugerile de substanţă urbană istorică petrecute 
în  toate  oraşele  mari  şi  mijlocii  şi  mai  ales  în  Bucureşti,  precum  şi  agresiunile 
(prin  edificări  necontrolate  în  preajma  lor)  asupra  unor  ansambluri  medievale 
 Restaurări de arhitectură defensivă medievală din România  597

de  certă  valoare,  mă  voi  referi  în  continuare  doar  la  rezultatele  restaurărilor 
edificiilor şi ansamblurilor defensive premedievale, medievale sau premoderne.  
Pe  de  o  parte,  pot  fi  considerate  de  bună  sau  foarte  bună  calitate 
unele  noi  restaurări  şi  intervenţii  asupra  unor  restaurări  anterioare  (câteva  în 
curs de realizare): fortificaţiile sudice ale Sibiului (medievale şi renascentiste) şi 
fragmente  din  zidurile  Sighişoarei,  cetăţile  Oradea,  Aiud  şi  Târgu  Mureş, 
castelul/  cetate  Făgăraş,  Cetatea  de  Scaun  a  Sucevei,  cetatea  Enisala,  Curtea 
Domnească din Târgoviște.  
Sunt  de  remarcat  intervenţiile  asupra  câtorva  biserici  fortificate  din 
Transilvania (Bălcaciu, Ighişu Nou, Moşna, Curciu, Băgaciu, Măgheruş, Hosman, 
Axente  Sever,  Dârjiu,  Codlea,  Ghimbav,  Herina)38  care  le  continuă  pe  cele  mai 
vechi,  sau  se  concentrează  asupra  unora  dintre  elementele  ocolite  de 
restaurările  anterioare  sau  degradate  între  timp.  Există,  apoi,  programe  de 
intervenţie  minimală  asupra  unor  biserici  fortificate,  asigurând  stabilitatea 
construcţiilor  şi  oprind  degradările  în  faze  necritice.  Un  exemplu:  programul 
„Tezaure fortificate redescoperite”, din 2009, având în vizor 18 obiective, între 
care  Archita,  Cloaşterf,  Criţ,  Mălâncrav,  Meşendorf,  Valchid.39  În  fine,  se  pot 
aminti  lucrările  de  întreţinere,  reparaţie  sumară  şi  amenajare  a  unor  muzee 
(Guşteriţa,  Cisnădie,  Cisnădioara,  Cincşor,  Prejmer),  dovedindu‐se,  implicit, 
valoarea  intervenţiilor  din  anii  ’1960‐70.  În  spaţiul  românesc  extracarpatic  se 
remarcă  o  serie  de  restaurări  ale  unor  mănăstiri  fortificate,  urmând 
intervenţiilor  mai  vechi  (Voroneţ,  Zamca,  Probota,  Tazlău,  Pângăraţi,  Mera, 
Stelea, Govora, Comana), sau fiind iniţiate recent: Apostolache, Bordeşti.  
Există  şi  un  mare  număr  de  intervenţii  corecte,  dar  cu  elemente 
discutabile, mai cu seamă în ceea ce priveşte reconstituirea „ad integrum” sau 
„înnoirea”  unor  componente  ale  ansamblurilor.  De  pildă,  restaurărilor 
castelului  Lăzarea  şi  a  cetăţilor  Neamţ,  Rupea,  Râşnov,  Deva  şi  Feldioara, 
corecte ca demers preliminar şi intenţie de recuperarea a unei imagini coerente 
de  ansamblu,  li  se  pot  reproşa  excesele  privind  restituţia/  reconstrucţia  unor 
elemente şi amenajărilor exterioare exagerate, rezultând imagini care servesc, 
pe  de  altă  parte,  tendinţa  de  a  obţine  „oferte  turistice”  cât  mai  atractive. 
Aspectul de machetă la scara 1/1 a reconstrucţiilor, ca şi aerul de „nou” generat 
de  prospeţimea  finisajelor  sunt  de  asemenea  deranjante,  dar  trebuie 
recunoscut că acest tip de intervenţie a fost şi este adoptat în toată Europa la 
cumpăna  mileniilor,  pentru  aceasta  turismul  fiind  de  asemenea  vinovat. 
Problema  este  că  acest  tip  de  restaurare,  producând  obiective  de  vizitare  mai 

38
 H. Fabini, Universul cetăţilor bisericeşti…, pp. 109‐243. 
39
  Georgiana  Tirt,  De  la  Archita  la  Valchid.  Intervenţii  strucurale  în  cadrul  programului  „Tezaure 
fortificate redescoperite”, Fortificaţii din nou în folosinţă, Ed. Utilitas, 2011, pp. 37‐56. 
598  Teodor Octavian Gheorghiu 

sigure şi mai atractive, creează confuzii, vizitatorii neştiind ce este veritabil şi ce 
este  pastişă  (ansamblul  părând  că  a  fost  ridicat  ieri),  or,  aceasta  este  o 
chestiune de deontologie, generând şi în rândul restauratorilor dileme dificil de 
tranşat, cel puţin în acest moment.  
Există  soluţii?  Eu  cred  că  da:  revenind  la  producţiile  anilor  60‐70  din 
spaţiul  românesc  şi  din  toată  Europa  centrală  şi  estică,  cred  că  autenticitatea 
obţinută  atunci  ar  putea  fi  un  reper,  iar  aceasta  nu  e  datorată  doar  patinei 
obţinută  între  timp.  Vizitând  obiectivele  respective  la  scurt  timp  după 
restaurare,  senzaţia  de  autenticitate,  chiar  şi  pentru  elementele  evident  noi, 
inovative,  era  reală.  Ele  se  integrau  şi  se  integrează  foarte  firesc  ansamblului, 
permiţând, pe de altă parte, o evaluare corectă a cronologiei elementelor.   
Probleme  similare  sunt  la  intervenţiile  asupra  unor  componente  ale 
fortificaţiilor  Braşovului  (Turnurile  Negru  si  Alb,  bastioanele  Fierarilor,  Graft  şi 
Postăvarilor  şi  unor  fragmente  de  zid  de  incintă)  sau  Mediaşului;  sunt  extrem 
de  inegale  ca  soluţie  şi  calitate  a  execuţiei.  Excesive  sunt  şi  reconstituirile/ 
reconstrucţiile,  aproape  de  la  zero,  a  bisericilor  şi  mănăstirilor  Turnu  de  la 
Târgşoru  Vechi  şi  Măxineni,  sau  a  casei  din  curtea  boierească  de  la  Vădeni‐
Târgu Jiu. Exagerat de înnoită este imaginea exterioară a culei Broşteni în timp 
ce  biserica  curţii  este  în  stare  de  precolaps.  La  mănăstirea  Dintr‐un  Lemn, 
restaurarea  impecabilă  a  incintei  vechi  este  umbrită  de  excesul  intervenţiilor 
din  incinta  exterioară  la  care  se  adaugă  noua  biserică,  toate  acestea 
distorsionând imaginea de ansamblu a mănăstirii. Construcţii noi inserate inabil 
ansamblului  sunt  realizate  din  necesităţi  funcţionale  discutabile  la  Hurez, 
Hlincea.  Bârnova  şi  la  schitul  Hadâmbu.  Exemple  de  acest  fel  sunt  mult  mai 
numeroase.  
În  afara  acestor  exemple  de  reuşite  parţiale,  există  o  sumă  de 
intervenţii  de  o  calitate  îndoielnică,  greu  de  explicat  atât  timp  cât  erau 
asigurate  toate  condiţiile  necesare  unor  reuşite:  Cetăţile  de  la  Turnu  Severin, 
Mălăiești‐Hațeg  şi  Capidava,  curtea  din  Piatra  Neamţ,  mănăstirea  Adormirea 
din  Râmnicu  Sărat,  bisericile  fortificate  Roşia  şi  Vurpăr  din  zona  Hârtibaciului. 
Ele sunt explicabile, aşa cum arătam la început, doar prin defecţiuni ale temei şi 
conceptelor  de  intervenţie,  precum  şi,  câteodată,  a  materialelor  utilizate  şi 
execuţiei deficitare. 
Pentru  o  succintă  detaliere,  am  ales  câteva  exemple,  încercând  să 
ilustrez toate etapele menţionate anterior şi câteva dintre rezultatele recente, 
cu comentariile de rigoare.  
 
 
 
 Restaurări de arhitectură defensivă medievală din România  599

Exemple 
Sec.  XIX.  Din  seria  intervenţiilor  timpurii,  am  selectat  cazul  castelului 
Hunedoara. 
Castelul Hunedoara 
Castrul  regal  de  secol  XIV  (de  când  datează  primele  apariţii  în 
documente ‐1340, 1364 sau 1399, toate contestate în ultimul timp) şi care dă 
numele comitatului, este dăruit în 1409 lui Voicu, fiul unui anume Şerb şi tatăl 
lui  Iancu  de  Hunedoara.  Conform  cercetărilor  arheologice,  cetatea  dăruită  lui 
Voicu avea planul relativ ovoidal, cu un turn triunghiular în nord, etapă urmată, 
până  în  sec.  XVIII,  de  altele  cinci.  Principalele  intervenţii  constructive 
consistente  încep  la  iniţiativa  lui  Iancu  de  Hunedoara  (în  două  etape  –  de 
amplificare  a  fortificaţiei  iniţiale  şi,  respectiv,  de  transformare  a  ei  într‐o 
reşedinţă somptuoasă) şi continuă cu Matei Corvin şi Gabriel Bethlen. Cele mai 
importante sunt lucrările din timpul lui Iancu de Hunedoara (mijlocul sec. XV), 
când  se  dotează  cu  toate  elementele  defensive  specifice  evului  mediu  târziu 
(utilizând inclusiv artileria) şi Bethlen (1618‐1623/4), când, pe lângă o serie de 
lucrări interioare, i se adaugă un nou turn şi platforme de artilerie40. 
În  sec.  XIX  au  loc  importante  lucrări  de  întreţinere  şi  restaurare.  La 
sfârşitul  unui  lung  şantier  început  în  1817,  castelul  este  distrus  în  1854  de  un 
incendiu  devastator.  Campania  publică  de  lungă  durată  a  medicului  Ludovic 
Arányi reuşeşte să promoveze restaurarea castelului în 1868, condusă atunci de 
Ferencz  Schulcz,  urmat  în  1871  de  Imre  Steindl  şi  ulterior  de  un  antreprenor 
care distruge o serie de elemente de detaliu. În 1907 lucrările se reiau de către 
arh. Ştefan Moeller care încearcă, printr‐o restaurare ştiinţifică, să remedieze o 
parte  din  excesele  predecesorilor,  încercare  stopată  de  izbucnirea  Primului 
Război  mondial.  Cercetările  şi  lucrările  sunt  reluate  în  perioada  interbelică,  în 
anii 1947‐1950 şi după 195641.  
Revenind,  este  cert  că,  la  sfârşitul  lucrărilor  din  sec.  XIX,  castelul  este 
„recompus”  dându‐i‐se  o  alură  exagerat  medievală,  prin  adăugarea  unor 
elemente  inexistente  în  istoria  sa:  supraînălţarea  acoperişului  corpurilor 
principale  şi  turnurilor,  fleşele  bovindourilor  de  pe  latura  de  vest,  noul  corp 
neogotic  alipit  aripii  Bethlen.  Pentru  comparaţie  sunt  utile  câteva  vedute  de 
după incendiul din 1854, anterioare modificărilor începute în 1868.  
40
  Al.  Bogdan,  Contribuţii  arheologice  la  cunoaşterea  evoluţiei  Castelului  Corvineştilor  de  la 
Hunedoara, BMI, 1970, 2, pp. 18‐25, informaţii care trebuie coroborate cu cele din alte surse: O. 
Velescu, op. cit, pp. 5‐24, T.O. Gheorghiu, Arhitectura medievală…, p. 72, 114‐116, 154, 229, 285. 
Radu  Popa,  în  La  începuturile  evului  mediu  românesc.  Ţara  Haţegului,  Ed.  Ştiinţifică  şi 
Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 215‐216, pledează pentru o vechime mai mare a primei cetăţi ‐ 
mijl. sec. XIII.   
41
 O. Velescu, op. cit., p. 23‐24 şi Gh. Curinschi‐Vorona, Arhitectură…, p. 161, 292‐297.   
600  Teodor Octavian Gheorghiu 

Perioada interbelică 
Mănăstirea Plumbuita 
Mănăstirea  de  la  marginea  estică  a  Bucureştilor,  are  o  istorie 
constructivă destul de îndelungată. Începută în 1558/1559, este în şantier până 
prin 1568 (ctitori fiind Petru cel Tânăr, Alexandru II Mircea şi Mircea Ciobanul) 
când este finalizată, probabil, sumar. Cert este că în intervalul 1646‐47, Matei 
Basarab îi dă înfăţişarea de astăzi, ridicându‐i zidul de incintă, turnul clopotniţă, 
noua  biserică,  cuhnia  şi  casa  domnească42.  Precum  multe  alte  ansambluri 
monastice, închinate la mănăstirile greceşti, starea ei se înrăutăţeşte continuu. 
După  secularizarea  averilor  mănăstireşti  din  timpul  lui  Cuza,  către  sfârşitul  
sec.  XIX,  începe  să  se  ruineze,  degradarea  continuând  în  perioada  interbelică. 
Dovezi  ale  acelor  realităţi  sunt  releveul  şi  fotografiile  publicate  de  N.  Ghika‐
Budeşti43. În anii ’30, statul decide să fie reconstruite şi consolidate elementele 
cele mai periclitate – zidul de incintă şi casa domnească – şi să se reconstituie 
imaginea bisericii, şantierul debutând în 193344. Războiul împiedică continuarea 
restaurării,  ea  fiind  finalizată  în  1953‐55.  Este  o  restaurare  de  tip  istoric  care 
prefigurează conceptele restaurărilor din anii ’60‐70.  
Perioada comunistă 
Fortificaţiile Braşovului; zidul de incintă, bastionul Ţesătorilor, Cetăţuia 
Elementele restaurate în anii ’60‐70 ai secolului trecut fac parte din faza 
târzie  a  fortificării  oraşului,  unul  dintre  cele  mi  bine  apărate  din  Transilvania. 
Centura  defensivă,  cu  numeroase  turnuri,  la  care  se  adaugă  o  serie  de 
„bastioane”  (mai  exact  turnuri  şi  platforme  de  artilerie)  se  ridică  începând  cu 
1365  şi  mai  ales  în  intervalul  1395‐1455,  când  se  termină  bastioanele 
Postăvarilor  şi  Cojocarilor.  Între  timp  se  construiesc  bastioanele  Funarilor  şi 
Ţesătorilor. La câteva decenii distanţă, această primă incintă se completează cu 
elemente de control şi apărare avansată: Turnul Alb şi Turnul Negru, Bastionul 
Poartă şi nucleul Cetăţuii, ridicate între 1460 şi 1524. Cetăţuia este amplificată 
în 1554‐1557 şi înconjurată cu o fortificaţie bastionară în 1624‐25, la scurt timp 
completându‐se şi fortificaţia urbană cu noi bastioane şi linii defensive45. În anii 
’1970 se realizează o serie de intervenţii care au salvat câteva componente ale 
incintei Braşovului, transformându‐le în obiective turistice cu funcţiuni diverse: 

42
 T. O. Gheorghiu, Arhitectura medievală…, p. 220‐221, 269, 272, Gh. Curinschi‐Vorona, Istoria…, 
p. 189, 234. 
43
 N. Ghika‐Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi în Oltenia. Partea a III‐a, veacul al XVII‐lea, 
Tipografia „Datina Românească”, Vălenii de Munte, 1933, pl. CXV‐CXXVI. 
44
 Gh. Curinschi‐Vorona, Arhitectură…, p. 128‐129. 
45
  T.  O.  Gheorghiu,  Arhitectura  medievală…,  p.  131,  158,  163,  230,  287;  despre  dinamica 
constructivă: P. Niedermaier, Siebengűrgische Städte, Ed. Kriterion, Bukarest, 1979, pp. 123‐127, 
249‐254.  
 Restaurări de arhitectură defensivă medievală din România  601

bastioanele  Postăvarilor,  Ţesătorilor,  Graft  şi  zidul  de  nord  a  fortificaţiei 

urbane46.  La  scurt  timp  se  restaurează  Cetăţuia,  care  este  transformată  în 
complex turistic47.  
Cetatea Neamţului 
Una  dintre  cele  mai  cunoscute  şi  impresionante  cetăţi  ale  Moldovei 
medievale,  a  fost  ridicată  în  două  mari  etape  în  sec.  XIV  şi  XV  pe  o  înălţime 
abruptă  controlând  drumul  de  acces  dinspre  Transilvania.  În  intervalul  1382‐
1391  a  fost  construită  prima  incintă,  căreia  sub  Alexandru  cel  Bun  i  se  ridică 
corpurile  de  clădiri  interioare.  Este  o  etapă  materializată,  în  ciuda  terenului 
denivelat,  printr‐un  ansamblu  de  plan  rectangular,  cu  turnuri  interioare, 
influenţat de anumite modele contemporane sau mai vechi din Europa central 
sau  nordică.  A  doua  etapă,  realizată  înaintea  atacului  otoman  din  1476,  i  se 
datorează lui Ştefan cel Mare, care îi amplifică traseul accesului traversând un 
larg  şanţ  sec  şi‐i  adaugă  o  amplă  terasă  de  artilerie  cu  4  platforme 
semicilindrice  care  controlează  accesul.  E  o  intervenţie  care  profită  de  noile 
tendinţe ale utilizării artileriei, speculând magistral caracteristicile terenului. Cu 
toate  că  a  fost  parțial  distrusă  în  sec.  XV  şi  XVII  (fiind  supusă  procesului  de 
defortificare a Moldovei de după „capitulaţiile” încheiate cu Poarta Otomană), 
ea  continua  să  funcţioneze,  optim  se  pare,  în  timpul  acţiunilor  lui  Mihai 
Viteazul, a lui Vasile Lupu şi ale trupelor poloneze conduse de regele Jan al III‐lea 
Sobieski de la sf. sec. XVII48.  
După  o  lungă  perioadă  de  abandon  şi  ruinare,  cetatea  este  restaurată 
de  Ştefan  Balş,  beneficiind  şi  de  o  cercetare  arheologică  exemplară  care  îi 
reconstituie  etapele49.  Este  o  restaurare  ştiinţifică,  istorică,  încercând  să 
reconstituie  componentele  cetăţii  până  la  un  nivel  de  siguranţă  mulţumitor, 
accentuând  realizarea  accesului  sprijinit  pe  anfilada  de  piloni,  platformele  de 
artilerie  şi  nucleul  interior,  în  stare  de  ruină  consolidată.  Imaginea  finală  era 
atrăgătoare,  credibilă  şi  cu  o  aer  real  de  autentic.  Intervenţiile  recente  le‐au 
continuat pe cele din anii ‘1960, dar depăşind acea limită de siguranţă. Pentru o 
„supraofertă  turistică”,  s‐au  completat  volumele  existente  rezultând  încăperi 
amenajate neinspirat, s‐au supraînălţat zidurile şi s‐a realizat un acces pietonal 
prea comod, amplu, complicat ca traseu, concurând nefericit cu volumul cetăţii.  
 

46
 Eugenia Greceanu, Realizări…, passim, arh. Monica Scârneci, Restaurări de monumente istorice 
în Braşov, „Arhitectura”, 1978, 1‐2, pp. 91‐93. 
47
  Arh.  Adda  Gheorghievici,  Unele  precizări  privind  istoricul  construirii  „Cetăţuii”  Braşov, 
„Arhitectura”,  1982,  4,  pp.  51‐53,  arh.  Alma  Ionescu,  arh.  Rodica  Ionescu,  Complex  turistic 
„Cetăţuia”‐ Braşov, „Arhitectura”, 1982, 4, pp.17‐24. 
48
 T. O. Gheorghiu, Arhitectura medievală…, p. 139, 140, 142, 193, 195‐198, 236, 288‐189, 312. 
49
 Gh. Curinchi‐Vorona, Arhitectură…, p. 188. 
602  Teodor Octavian Gheorghiu 

Mănăstirea Dragomirna 
Unul dintre cele mai spectaculoase ansambluri defensive monastice din 
Moldova,  este  ridicat  de  domnitorul  Miron  Barnovschi  în  jurul  anului  1627,  la 
scurt timp după ce, în 1608‐1609, mitropolitul Atanasie Crimca ctitorea biserica 
mare  a  viitoarei  mănăstiri.  Incinta  amplă,  de  plan  rectangular,  este  dotată  cu 
toate elementele unei fortificaţii medievale (întârziată ca dotare, dar eficientă 
împotriva  unor  atacuri  minore),  adică  un  zid  înalt  cu  drum  de  strajă  continuu 
(inclusiv în dreptul clădirilor interioare) pe arcade, cu turnuri de colt şi de câmp, 
turn de poartă cu sistemele de protecţie obişnuite, şanţ de apărare. În interior 
stăreţia  este  amplasată  în  proximitatea  accesului,  iar  chiliile  într‐un  corp  în 
formă de „L”. După anexarea Bucovinei de către Habsburgi în 1785, este printre 
puţinele  care  continuă  să  funcţioneze  ca  mănăstire50,  suferind  modificarea 
siluetei, prin  barocizarea acoperişului  turnului de  poartă şi unele intervenţii  la 
construcţiile interioare.  
Restaurarea, realizată în 1961‐1970, de Ioana Grigorescu şi N. Diaconu51, 
suscitând numeroase discuţii privind doctrina utilizată, este una dintre cele mai 
cunoscute din perioada respectivă. Se poate spune că a făcut şcoală, devenind 
reper  pentru  aproape  toate  şantierele  acelei  perioade  din  Moldova.  În  afara 
propunerii  de  revenire  la  coiful  tradițional  al  turnului  de  poartă  şi  a 
reconstituirii stăreţiei într‐o formă apropiată de cea originară, cele două corpuri 
de  clădire  ale  chiliilor  sunt  redesenate  aproximativ  în  acelaşi  volum,  într‐o 
manieră  în  care  arhitectura  tradiţională  monastică  moldovenească  este 
interpretată  utilizând  un  mixaj  de  elemente  istorice  şi  contemporane. 
Materialele  urmează  aceeaşi  reţetă,  inclusiv  în  privinţa  bisericii.  Intervenţia  a 
fost generală, având drept scop şi reabilitarea zidului de incintă şi a turnurilor. 
Restaurarea  a  fost  atât  de  bine  realizată,  încât  intervenţiile  recente  n‐au  avut 
drept scop decât modernizarea dotării, înlocuirea învelitorii şi reabilitarea unor 
fragmente de faţadă. 
Mănăstirea Cozia 
Este  una  dintre  cele  mai  cunoscute  şi  prestigioase  ansambluri 
monastice  din  Ţara  Românească.  Ridicată  la  sf.  sec.  XIV,  pe  malul  Oltului,  pe 
una  din  importantele  căi  de  legătură  cu  Transilvania,  cu  contribuţia 
domnitorilor Radu I, Dan I şi Mircea cel Bătrân, mănăstirea devine printre cele 
mai bine apărate ansambluri medievale din zonă. La incintă se lucrează în mai 
multe  etape,  în  sec.  XVI  şi  XVII  şi  mai  ales  la  înc.  sec.  XVIII  (1704‐1707),  iar  în 
timpul  ocupaţiei  habsburgice,  se  propune  amplificarea  şi  modernizarea 

50
  Gh.  Curinschi‐Vorona,  Istoria  arhitecturii…,  p.  197,  204‐207,  T.  O.  Gheorghiu,  Arhitectura 
medievală…, p. 247, 248, 250‐251, 313. 
51
 Gh. Curinschi‐Vorona, Arhitectură…, p. 242‐253. 
 Restaurări de arhitectură defensivă medievală din România  603

sistemului  defensiv,  printr‐o  nouă  incintă  cu  bastioane  de  tip  „pană”.  În 
desenele din 1731, în afara acestei noi linii defensive, apare întreaga incintă a 
mănăstirii. La înc. sec. XIX, Tudor Vladimirescu o include în lanţul său de tabere 
militarizate,  ceea  ce  înseamnă  că  mănăstirea  îşi  păstrase  caracteristicile 
medievale52.  La  câteva  decenii  după,  mănăstirea  va  fi  afectată  de  lucrările  din 
1847‐48  propuse  de  Johann  Schlatter,  pentru  a  o  transforma  în  reşedinţă  de 
vară  a  domnitorului  Gh.  Bibescu.  Schlatter  demolase  aripa  vestică  a  incintei 
medievale, începând să o înlocuiască cu două corpuri de clădiri care trebuiau să 
adăpostească  palatul  domnesc,  stăreţia,  chilii,  încăperi  pentru  oaspeţi  etc. 
Restul incintei nu făcea încă obiectul vreunei intervenţii, dar abdicarea lui Gh. 
Bibescu  opreşte  şantierul,  urmând  cvasi‐abandonarea  ansamblului  şi 
degradarea lui rapidă53.  
Prima  etapă  a  restaurărilor  se  derulează  în  perioada  interbelică,  când  
N.  Ghika‐Budeşti  eliberează  biserica  de  adaosurile  recente,  reface  tencuielile 
istorice,  iar  clădirilor  incintei  începe  a  le  reconstitui  arhitectura  medievală.  A 
doua  etapă,  datorată  Rodicăi  Mănciulescu,  continuă  lucrările  de  restituţie  a 
unei  imagini  coerente  generale,  reconstruindu‐se,  între  altele,  paraclisul  lui 
Constantin Brâncoveanu, prăbuşit la o revărsare a Oltului54.  
Translaţii 
Fenomenul  de  translare  a  unor  clădiri  aflate  în  arii  care  urmau  să  fie 
sistematizate  consider  că  reprezintă  unul  dintre  paradoxurile  administraţiei 
comuniste, într‐un context care nu le era favorabil monumentelor istorice. Cel 
puţin în anii ’80. În cele ce urmează, mă opresc la două dintre translări, care se 
referă la două ansambluri cu amenajări defensive  modeste, dar funcţionale în 
etapa în care au fost ridicate. Ambele sunt în Bucureşti şi se găseau în cea mai 
devastată  arie  în  anii  ’80‐  a  marilor  bulevarde  Victoria  Socialismului  şi  13 
Septembrie.  Primul  este  Schitul  Maicilor,  ridicat  înainte  de  1726,  din  care 
biserica  este  mutată  cca  200  de  metri,  cu  o  uşoară  rotire,  pentru  a  se  integra 
noului context. A doua este Mănăstirea Mihai Vodă, ridicată de Mihai Viteazul 
la  sf.  sec.  XVI,  din  care  biserica  şi  turnul  clopotniţă  se  mută  pe  un  nou 
amplasament, ascuns între noi blocuri. A fost o operaţiune mult mai complexă, 
presupunând  translare  longitudinală  şi  transversală  şi  o  coborâre  de  cca.  5‐6 
metri.  Autorul,  inginerul  Eugeniu  Iordăchescu,  rezolva  pentru  prima  oară 

52
 T. O. Gheorghiu, Arhitectura medievală…, p. 103, 104, 150, 211, 280‐281, 310. 
53
 H. Moldovan, op. cit., pp. 131‐133. 
54
  Cristina  Mănciulescu,  Ştefan  Mănciulescu,  op.  cit.,  p.  150‐151,  Gh.  Curinschi‐Vorona, 
Arhitectură…, p. 118‐123; pentru detalii, vezi Rodica Mănciulescu, Restaurarea mănăstirii Cozia, 
Monumente istorice, Studii şi lucrări de restaurare, Bucureşti, 1967, passim. 
604  Teodor Octavian Gheorghiu 

această problemă, salvând de la demolare câteva monumente de marcă şi crea 
precedente care, din păcate, n‐au fost urmate decât în câteva situaţii55. 
Mănăstirea Văcăreşti, o tragedie greu de înţeles 
Sfârşitul dramatic al mănăstirii Văcăreşti a răscolit societatea (în special 
intelectuală)  românească  într‐o  măsură  mai  mare  decât  alte  întâmplări  din 
ultima  parte  a  Epocii  Ceaușescu.  Principala  cauză  a  acestei  reacţii  a  fost 
absurditatea  gestului.  Mănăstirea,  întemeiată  şi  edificată  de  Constantin 
Mavrocordat  în  intervalul  1716‐1722,  era  cel  mai  amplu  ansamblu  (18.000  de 
mp.) de inspiraţie brâncovenească, cu noutăţi privind compoziţia de ansamblu 
(două incinte succesive, fortificate, de plan rectangular, cu un ax de compoziţie 
susţinut de turnurile de poartă, biserică şi paraclis), de detaliu (remarcabilă era 
galeria  pe  două  niveluri  care  lega  casa  domnească  de  stăreţie,  articulând  şi 
paraclisul)  şi  a  bisericii  (de  tip  Curtea  de  Argeş,  cu  pronaos supralărgit,  dar  cu 
cea mai amplă desfăşurare de spaţii şi volume – altar, naos, pronaos şi pridvor, 
cu 4 turle şi cu cea mai mare suprafaţă de pictură murală, intactă la momentul 
demolării). Era amplasată în exteriorul oraşului, pe un teren relativ orizontal56. 
După secularizare, în 1865, devine închisoare, până în 1973. Urmează un proces 
de  restaurare  început  în  1973‐75  prin  proiectul  arh.  Liana  Bilciurescu,  apoi, 
până  în  1977,  prin  proiectul  coordonat  de  arh.  Niels  Auner,  cu  participarea 
arhitecţilor  Sanda  Ignat  şi  Gheorghe  Sion.  Şantierul  a  debutat  cu  restaurarea 
corpului  de  legătură  estic,  dintre  stăreţie  şi  casa  domnească,  impecabil 
rezolvată.  La  sfârşitul  anilor  ’1970‐începutul  anilor  1980,  părea  că  restaurarea 
va  continua,  mai  ales  că  mănăstirea  urma  să  fie  integrată  într‐un  complex  cu 
funcţiuni  diverse  (centru  ecumenic,  muzeu,  chiar  sediu  al  Patriarhiei  etc.), 
realizat  de  un  coleg  de  la  Institutul  de  Sistematizare,  Locuinţe  şi  Gospodărire 
Comunală (ISLGC) Bucureşti, proiect pe care l‐am văzut şi comentat împreună. 
Decizia de demolare a venit din senin, absurdă şi, în ciuda a unor proteste, s‐a 
început  în  1984  şi  a  durat  câţiva  ani.  A  rămas  releveul  din  1902,  proiectul  de 
restaurare, o machetă făcută prin 1992 şi numeroase fotografii dinainte şi din 
timpul  demolării57.  Fotografiile  ataşate  sunt  făcute  într‐o  vizită  din  iarna  lui 

55
  Pentru  datele  istorice:  T.  O.  Gheorghiu,  Arhitectura  medievală…,  p.  309,  respectiv  216,  255, 
303, iar pentru translări, Ing. Eugen Iordăchescu, op. cit., passim. 
56
  Gr.  Ionescu,  Arhitectura  pe  teritoriul  României  de‐a  lungul  veacurilor,  ed.  Academiei  R.S.R., 
Bucureşti, 1982, p. 113, 372‐ 373, 400, 414‐ 415, Gh. Curinschi‐Vorona, Istoria…, p. 243, 248‐249, 
252‐253, T. O. Gheorghiu, Arhitectura medievală…, p. 308. 
57
  Pentru  istoria  recentă  şi  demolarea  ansamblului:  Un  sfert  de  veac  de  la  martiriul  unui 
monument bucureştean: Mănăstirea Văcăreşti, coordonator Anca Beatrice Todireanu, Editura RA 
Monitorul  Oficial,  Bucureşti,  2013  şi  Al.  Panaitescu,  Mănăstirea  Văcăreşti,  un  tezaur  risipit, 
„Arhitectura”, 6/2017‐1/2018, pp. 138‐153. 
 Restaurări de arhitectură defensivă medievală din România  605

1985, când am profitat de o aprobare obţinută miraculos de prietenul Romeo 
Negrescu. Turla de peste pronaos era deja demolată.  
Perioada actuală‐reuşite 
Contextul  reluării  procesului  de  restaurare  de  după  1990  l‐am 
prezentat  succint  mai  sus,  reliefând  caracteristicile  noilor  structuri  de 
organizare,  la  care  se  pot  adăuga  unele  continuităţi  de  practică  profesională. 
Mă refer la profesionişti care au reintrat în sistem, după o pauză mai scurtă sau 
mai lungă. Este unul dintre motivele pentru care, în noua generaţie de proiecte 
de restaurare, se disting câteva de foarte bună calitate. Altele sunt realizate de 
profesionişti de vârste diverse (unii distingându‐se anterior prin studii de istorie 
sau  teorie  a  arhitecturii),  intraţi  în  sistem  după  1990,  dar  care  rapid  s‐au 
adaptat  exigenţelor  practicii  de  proiectare.  În  fine,  se  cuvine  să  amintesc  şi 
despre  profesioniştii  din  domeniul  structurilor  în  construcţii  care  încep  să 
diversifice  metodele  de  consolidare,  rezultând  soluţii  mai  suple  şi  uşor  de 
integrat arhitecturilor respective. Ca urmare, am selecţionat câteva intervenţii 
care pot fi considerate reuşite, chiar dacă se observă consecinţele ingerinţelor 
de  altă  natură  (în  special  turistică  şi  de  reprezentare,  dar  şi  adoptării  unor 
practici  străine  nepotrivite),  care  spuneam  că  au  generat  exagerări  în  direcţia 
unor restituţii/reconstrucţii. 
Lăzarea/ Szárhegy‐ castelul Lázár/ Lázár‐kastély 
Reşedinţa  familiei  Lázár  este  ridicată  în  mai  multe  etape.  Conform 
datelor  arheologice58,  prima  edificare  ar  fi  de  la  sf.  sec.  XV  (având  foarte 
probabil  legătură  cu  conacul  anterior  castelului),  continuată  până  prin  1532, 
dată care se găseşte pe o placă încastrată în turnul porţii. Imaginea actuală este 
rezultatul  etapei  din  prima  jumătate  a  sec.  XVII  (finalizată  în  mare  parte  în 
1631‐32), când capătă numeroase elemente de decoraţie renascentistă. Ca şi în 
alte  cazuri  similare  din  Transilvania,  planul  este  rectangular,  cu  turnuri  de 
artilerie  (sugerând  desenul  bastioanelor  de  tip  „pană”)  la  colţuri,  dar  care  nu 
are o compoziţie geometrică riguroasă. Cele câteva construcţii (palatal, clădirea 
porţii, atelierele etc.) sunt dispuse relativ aleatoriu, adiacente zidului de incintă 
cu alură medievală. Este un compromis medieval‐renascentist, care se remarcă 
prin bogăţia detaliilor (coronament crenelat, ancadramente, frontoane)59.  
După  un  incendiu  şi  abandonarea  ansamblului,  în  perioada  comunistă 
au fost încercări de reabilitare, prilej cu care clădirea porţii şi turnurile de colt 
au fost reparate parţial, putând să adăpostească activităţi artistice. Fotografiile 

58
 http://www.burgenwelt.org/rumaenien/bethlen/object.php ‐ şantierul s‐a desfăşurat în anii ʼ1970. 
59
  Istoric  succint:  T.  O.  Gheorghiu,  Arhitectura  medievală…,  p.  159,  285,  286;  descrierea 
ansamblului: Gh. Sebestién, O pagină din  istoria arhitecturii României. Renaşterea, Ed. Tehnică, 
Bucureşti, 1987, p. 37, 38, 43, 5, 60, 69 etc. 
606  Teodor Octavian Gheorghiu 

pe  care  le‐am  făcut  în  1985  surprind  această  etapă.  Restaurarea  recentă 
continuă  reabilitările  anterioare  ale  corpului  de  acces  şi  ale  turnurilor, 
consolidează zidul de incintă din zona accesului şi reconstituie practic de la zero 
palatul  din  colţul  de  nord‐vest,  operaţiune  riscantă,  dat  fiind  lipsa  de  imagini 
istorice concludente. Trecând cu vederea acest fapt, în ansamblu, castelul are o 
imagine  coerentă,  atrăgătoare  şi  este  loc  al  unor  programe  culturale 
prestigioase. Ca şi în alte exemple similare, timpul va patina finisajele, atenuând 
impresia de clădiri ridicate acum. 
Prejmer/ Tartlau ‐ biserica fortificată 
Este  unul  dintre  cele  mai  importante  şi  spectaculoase  ansambluri 
defensive săseşti din Ţara Bârsei, avanpost către nord‐est al Braşovului. Biserica 
este  începută  de  către  cavalerii  teutoni  care  stăpânesc  Ţara  Bârsei  până  în 
1225,  când  sunt  alungaţi.  Şantierul  continuă  după  ce  zona  intră  în  posesia 
abaţiei din Cârţa, în final biserica având un plan cruciform cu aripi riguros egale. 
În  sec.  XV  este  ridicat  turnul  de  observaţie  de  peste  caroul  central,  iar  la  înc. 
sec.  XVI  braţul  de  vest  al  bisericii  se  prelungeşte.  Incinta  fortificată,  circulară, 
este de presupus că a fost ridicată începând cu prima parte a sec. XV, dar există 
şi ipoteza ridicării ei în sec. XIII. Cert este că până la mijlocul sec. XVI fortificaţia 
devine cea mai puternică din sud‐estul Transilvaniei, fiind alcătuită dintr‐un zid 
exterior  de  4‐5  metri  grosime  şi  12‐14  metri  înălţime,  cu  drum  de  strajă  în 
grosimea  lui,  zid  la  care  au  fost  adosate  spre  interior  mai  mult  de  300  de 
încăperi de refugiu în caz  de asediu. Pe conturul fortificaţiei sunt amplasate  4 
turnuri  exterioare  şi  este  amenajat  un  zwinger  şi  un  larg  şanţ  de  apărare. 
Accesul este rezolvat printr‐un tunel lung de cca. 40 de metri, dotat cu încăperi 
destinate pazei, acces apărat suplimentar de o barbacană. Ulterior va apărea şi 
curtea  adiacentă  din  sud‐vest.  În  sec.  XVII  Prejmerul  era  considerat  mai  bine 
dotat defensiv decât Cetăţuia Braşovului, proaspăt ridicată60. 
Restaurarea  din  anii  1962‐1970  datorată  arh.  Mariana  Angelescu61 
reprezintă  una  dintre  cele  mai  elaborate  intervenţii  asupra  unui  asemenea 
ansamblu,  recuperând  unele  elemente  mai  vechi  la  biserică,  marcând  urmele 
arheologice  (descoperite  prin  săpătura  arheologului  Radu  Heitel),  restaurând 
întreaga  galerie  de  încăperi  şi  galerii  de  legătură  din  incinta  principală  şi  zona 
accesului  etc.  Au  fost  consolidate  un  fragment  din  zidul  de  incintă  şi  unele 
dintre  turnurile  de  contur,  precum  şi  sistemul  de  boltire  al  bisericii  şi  turnul. 
Sunt lucrări de o calitate deosebită, bazate pe arheologie, pe cercetarea extrem 
de  atentă  a  arhitecturii  şi  profitând  de  soluţii  structurale  optime  la  timpul 
respectiv.  În  plus,  sunt  executate  impecabil.  Dovada  cea  mai  concludentă  se 

60
 T. O. Gheorghiu, Arhitectura medievală…, p. 85, 123, 128, H. Fabini, Universul…, p. 229‐230. 
61
 Gh. Curinschi‐Vorona, Arhitectură…, p. 62, 137, 180, 188, 312, 344, 351, 353.  
 Restaurări de arhitectură defensivă medievală din România  607

obţine  comparând  imaginile  de  prin  anii  ʼ1975  (la  scurt  timp  după  restaurare) 
cu  cele  recente.  Intervenţiile  din  anii  ʼ1992  şi  de  după,  n‐au  făcut  decât  să 
împrospăteze  unele  finisaje  şi  să  realizeze  amenajările  necesare  unui  mic 
muzeu al cetăţii. Există numeroase elemente structurale şi de detaliu realizate 
în anii ʼ1975 care rezistă până astăzi. 
Târgovişte ‐ Curtea domnească 
Curtea Domnească din Târgovişte este unul dintre cele mai longevive şi 
spectaculoase  expresii  ale  arhitecturii  militare  şi  civile  medievale,  aulice,  din 
Muntenia, cu începuturi în sec. XIV‐XV şi cu o istorie neîntreruptă până la înc. 
sec. XVIII. Iniţial un ansamblu relativ modest, format dintr‐o casă domnească cu 
paraclis  (cca.  1400  (datorat  lui  Mircea  cel  Bătrân),  amplificat  şi  fortificat 
începând  cu  anii  1430‐1440  şi  până  spre  sfârşitul  secolului,  cu  adiţii  şi 
restructurări  în  secolele  următoare  (datorate  tuturor  domnitorilor  care 
rezidează la Târgovişte), este fortificat continuu până în sec. XVII. În final devine 
un  puternic  ansamblu  fortificat  cu  funcţii  diverse,  înconjurat  de  un  zid  de 
incintă redutabil, cu poarta apărată de un turn flancat de încăperile gărzii. De‐a 
lungul celor peste 400 de ani de existenţă, i se cunosc componentele principale: 
trei  biserici  (din  etape,  tipologii  şi  funcţii  diferite),  un  palat  domnesc  (rezultat 
din  adiţionările  din  cel  puţin  3  etape,  între  1440  şi  1700),  turn‐donjon, 
numeroase  clădiri  anexe,  unele  ridicându‐se  până  în  sec.  XIX.  Abandonarea  şi 
devastarea  reşedinţei  la  moartea  lui  Constantin  Brâncoveanu,  reprezintă 
începutul  unei  lungi  perioade  de  distrugeri  sau  ruinare  a  unor  componente. 
Lăsând la o parte începuturile cercetării şi intervenţiilor din jumătate a doua a 
sec. XIX, în perioada interbelică încep să se producă primele cercetări, relevee şi 
săpături arheologice de factură modernă. Ele sunt reluate în 1961 şi continuate 
până în 1984, când s‐a produs cea mai amplă acţiune de cercetare şi recuperare 
a  unor  elemente  dispărute  (contribuţii  majore  având  arheologul  Nicolae 
Constantinescu, apoi. Gh. Cantacuzino şi P. Diaconescu, istoricul N. Stoicescu şi 
arhitecţii Cr. Moisescu şi Cornel Ionescu) şi de restaurare a ruinelor existente, prin 
proiecte datorate arhitecţilor Şt. Balş şi Rodica Mănciulescu, apoi C. Ionescu62. 
În  ultimii  ani  se  produce  o  nouă  etapă  de  restaurare,  iniţiindu‐se 
restituţia/reconstrucţia altor componente ale ansamblului, restaurarea bisericii 
Sf.  Vineri  şi  corecţii  ale  restaurărilor  trecute,  cu  accent  pus  pe  rezolvarea 
traseelor de vizitare securizate şi obţinerea unor spaţii muzeale. În ciuda unor 
excese  privind  utilizarea  unor  materiale  incompatibile  cu  caracteristicile 

62
  Faţă  de  o  bibliografie  uriaşă,  relativ  contradictorie  şi  dificil  de  coroborat,  o  ultimă  sinteză 
încearcă  să  ordoneze  informaţia  istorică  şi  arheologică:  Târgovişte.  Reşedinţa  voievodală  1400‐
1700.  Cercetări  arheologice  (1961‐1986),  coord.  Nicolae  Contantinescu,  ed.  Cetatea  de  Scaun, 
Târgovişte, 2008‐2009, passim. 
608  Teodor Octavian Gheorghiu 

arhitecturii istorice, consider că această intervenţie este benefică şi contribuie 
la obţinerea unor imagini generale coerente şi, pe baza observaţiilor ulterioare, 
este perfectibilă  
Perioada actuală‐eşecuri 
Faţa  de  exemplele  anterioare  conţinând  câteva  intervenţii  corecte, 
rezonabile,  decente,  asupra  unor  ansambluri  de  arhitectură  din  ultimii  ani, 
arătam  mai  sus  că  se  constată  că  s‐au  produs  destul  de  multe  excese  sau 
defecţiuni  ale  promovării,  proiectării  şi  execuţiei,  care  au  generat  intervenţii 
nereuşite  sau  adevărate  eşecuri  (Cetatea  Severinului,  castelul  Ardud,  Cetatea 
Neamțului,  Curtea  Domnească  din  Piatra  Neamț,  mănăstirea  Adormirea  din 
Râmnicu Sărat, cetatea bizantină din Capidava, etc.).  
Râmnicu Sărat ‐ mănăstirea Adormirea 
Ansamblul mănăstiresc, cu o istorie interesantă, trecând prin mai multe 
etape începând cu sec. XVI, este definitivat ca alcătuire la sf. sec. XVII. Conţine 
şi o suită de intervenţii de secol XIX. Prima tentativă de restaurare datează din 
perioada  comunistă  când,  arh.  Aurel  Teodorescu  propunea  o  intervenţie 
decentă,  ţinând  cont  de  cât  mai  multe  dintre  etapele  edificării.  Unul  dintre 
obiectivele  era  restaurarea  stăreţiei  în  întregul  ei,  inclusiv  a  galeriei  adăugate 
acesteia în exterior la sfârşitul secolului XIX. 
Prima  dintre  etapele  recente  ale  restaurării,  în  ciuda  unei  cercetări 
arheologice  aproape  exhaustivă  şi  de  mare  fineţe,  cu  rezultate  certe  şi  utile 
restaurării,  a  ignorat  factorul  istoric,  insistând  cu  obstinaţie  ca  la  fosta  casă 
domnească, etapa brâncovenească să fie reconstituită prin suprimarea etapelor 
mai noi. Dacă reconstrucţia foişorului dispărut poate fi acceptată ca procedură 
cu  toate  că  nu  ocupă  exact  aria  detectată  arheologic,  demolarea  galeriei  de 
secol  XIX  am  considerat  şi  consider  că  este  un  exces.  În  afara  argumentelor 
doctrinare, menţinerea sa ar fi fost motivată şi de circumstanţa că reprezenta o 
interfaţă  a  mănăstirii  către  oraş,  conducând  la  amenajări  exterioare  care  să 
reconstituie atmosfera de târg pierdută între timp. A doua intervenţie, asupra 
corpului  sudic  al  mănăstirii,  a  produs  o  imagine  deconcertantă,  de  machetă 
scara 1/1. Fotografiile sunt suficiente ca demonstraţie privind calitatea acestei 
restaurări.  Pentru  a  fi  obiectiv,  trebuie  să  remarc  diferenţa  de  calitate  a  celor 
două  etape  recente  amintite  mai  sus,  prima  producând  edificii  (stăreţia  şi 
biserica)  care  îşi  arată  vârsta  şi  stilul,  ultima  producând  o  caricatură  mimând 
istoricitatea.    
 
În loc de final: care sunt cauzele? Există soluţii? 
În aceste cazuri, ca şi în multe altele, dacă eliminăm factorul „corupţie” 
este evident că una dintre defecţiuni a fost şi este obedienţa exagerată faţă de 
 Restaurări de arhitectură defensivă medievală din România  609

cerinţele beneficiarului obsedat de câştigurile de imagine şi de cele turistice (de 
orice tip ar fi ele). Asociate ambiţiilor şi veleităţilor profesioniştilor şi ignoranţei 
constructorilor, supradotarea turistică a generat, oriunde s‐a întâmplat în lume, 
intervenţii  neconforme  cu  valoarea  şi  capacitatea  de  absorbţie  a  acestor 
arhitecturi  si  a  spaţiilor  lor  de  referinţă.  Ele  au  pus  în  pericol  însăşi  existenţa 
obiectivelor  turistice  şi  a  mediului  natural  învecinat,  acesta  fiind  agresat  prin 
amenajări neconforme. Acest tip de proces este şi mai vizibil în cazurile în care 
ansamblurile  mănăstireşti  istorice  (unele  de  mare  valoare,  unicate  pur  şi 
simplu) sunt sufocate, agresate, fie de dotările turistice care le sunt destinate, 
fie  de  noile  ansambluri  monastice  care  le  dublează.  Comparaţia  care  se  face 
câteodată cu situaţii similare din Occident, centrul sau chiar sud‐estul Europei, 
este absurdă, atât timp cât contextul românesc, din toate motivele înşirate mai 
sus,  este  mult  mai  sensibil  decât  cel  occidental  sau  central‐european.  Diferă 
mult  cantitatea  şi  calitatea  patrimoniului,  astfel  încât  „pierderile”  din  spaţiile 
respective pot trece aproape neobservate, dar nu cele din spaţiul românesc.  
Există, apoi, cunoscutele programe de finanţare externă care au pus în 
funcţiune o suită de „proceduri” care supraveghează şi asigură doar cheltuirea 
corectă  a  banilor  (atât  cât  se  poate,  dat  fiind  inventivitatea  beneficiarilor  şi 
constructorilor),  dar  nimic  din  ce  înseamnă  oportunitatea  şi  calitatea 
intervenţiilor  de  restaurare/reabilitare.  „Cunoscătorii”  ştiu  deja  că  ceea  ce 
contează  este  „procedura”,  şi  s‐au  pus  la  punct  cu  numeroasele  etape,  cu 
nenumăratele  verificări  şi  expertize,  cu  sutele  de  piese  desenate  şi  scrise,  cu 
detalierile  timpurii  ale  soluţiilor  (când  ele  nu  pot  fi  realizate  din  lipsă  de 
informaţii),  cu  evaluările  bugetare  pripite  dar  obligatoriu  exacte  (când  ele  nu 
pot fi estimate corect decât la finalizarea proiectului). Pe scurt, „procedura” dă 
peste  cap  „proiectul”,  îi  inversează  şi  amestecă  etapele  şi  proiectanţii  sunt 
obligaţi să refacă de zeci de ori documentaţia, mai puţin din cauze profesionale, 
ştiinţifice,  sau  ca  urmare  a  avizărilor  în  diferite  comisii  ale  monumentelor  şi 
mult  mai  mult  dintr‐o  eroare  nesemnificativă  de  calcul  de  deviz  sau  a  unor 
propoziţii, ştampile sau semnături. Şantierul dă şi el peste cap procesul, pentru 
că se constată ceea ce trebuia să se ştie de la bun început, şi anume că există 
numeroase  necunoscute,  neprevăzute  (care  ar  fi  fost  diminuate  ca  pondere 
dacă procesul ar fi fost normal), necesitând o întreagă echilibristică pentru a fi 
rezolvate  optim.  Toate  acestea  distorsionează  procesul  şi  produc  reuşite  doar 
parţiale  sau  erori.  Un  filtru  normal,  profesional,  ştiinţific,  trebuind  să 
funcţioneze în toate etapele proiectului, nu există şi abia acum au început să fie 
semne  că  se  pune  în  funcţiune,  ca  şi  aducerea  la  normal  a  „procedurilor”. 
Pentru multe monumente, deja restaurate în respectivul sistem, e prea târziu. 
610  Teodor Octavian Gheorghiu 

Tabloul  nereuşitelor  trebuie  completat  cu  numeroasele  ansambluri  în 

stare  de  precolaps  sau  ruină  avansată,  care  aşteaptă  intervenţii  de  salvare, 
indiferent de ce tip: cetăţi medievale din zona Aradului, reşedinţe nobiliare din 
Transilvania,  Banat  şi  Crişana,  biserici  fortificate  din  zona  Bistriţei,  Sibiu,  Alba, 
mănăstiri din zona Buzăului, cule din Oltenia etc.  
Este  evident  că  defecţiunile  sistemului  de  protecţie  şi  reabilitare  a 
monumentelor în ansamblul lor, ar fi parţial rezolvabile, prin corectarea acelor 
factori  care  acţionează  negativ.  De  pildă,  lipsa  unor  mijloace  de  evaluare 
corectă  (cum  încearcă  să  fie  acest  studiu)  şi  de  sancţionare  rapidă  a 
defecţiunilor semnalate (a întregului lanţ de activităţi deficitare sau a lipsei de 
reacţie), pentru o corectare „din mers” a celor mai periculoase. Evaluarea ar fi 
extrem  de  necesară  în  situaţiile  obişnuite,  în  care  bugetele  disponibile  pentru 
restaurare sunt mici şi dificil de atins.  
În fine, având drept reper reuşitele incontestabile din sumbra perioadă 
comunistă, se poate detecta ceea ce a permis ca sistemul să funcţioneze. Cred 
că,  atât  timp  cât  statul  nu  intervenea  decât  financiar  (DMI‐ul  fiind  practic 
autonom),  a  contat  în  primul  rând  calitatea,  dedicarea  şi  corectitudinea 
profesioniştilor. 
   
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 Restaurări de arhitectură defensivă medievală din România  611

 
 

 
Hunedoara ‐ castelul: 01‐ castelul după incendiu (1854) cf. O. Velescu, op. cit. 
 

 
Hunedoara ‐ castelul: 02 ‐ castelul în viziunea lui Schulcz (1868) 
cf. O. Velescu, op. cit. 
 
612  Teodor Octavian Gheorghiu 

 
Hunedoara ‐ castelul: 03 ‐ detaliu al curţii interioare cu galeria neogotică – 
 foto 2008 – Teodor Octavian Gheorghiu (TOG); sala cavalerilor restaurată de 
Schulcz cf. O. Velescu, op. cit. 
 

 
Sala cav. Schulcz. 
 Restaurări de arhitectură defensivă medievală din România  613

 
Plumbuita‐mănăstirea: 01‐ mănăstirea la înc. sec. XX cf. N. Ghika‐Budeşti, op. cit. 
 
 
 
 
 
 
 
 

 
02‐ stăreţia înainte de restaurare  03‐mănăstirea restaurată‐foto 1972‐TOG. 
 cf. N. Ghika‐Budeşti, op. cit. 
 
 
 
614  Teodor Octavian Gheorghiu 

 
Braşov‐fortificaţii urbane: 01‐proiectul de restaurare a Bastionului Ţesătorilor  
cf. arh. Monica Scârneci, op. cit. 
 
 
 Restaurări de arhitectură defensivă medievală din România  615

 
02 ‐ Bastionul Ţesătorilor restaurat – foto 1981‐TOG. 
616  Teodor Octavian Gheorghiu 

 
03 – Cetăţuia ‐ extras din proiectul de restaurare  
cf. ah. Adda Gheorghevici, op. cit., arh. Alma Ionescu, Rodica Ionescu, op. cit.; 
 

 
04 ‐ Cetăţuia restaurată – foto 1981‐TOG. 
 Restaurări de arhitectură defensivă medievală din România  617

 
Cetatea Neamţului: 01‐accesul în cetate restaurat în anii ʼ1960‐foto 1994‐TOG. 
 

 
02‐curtea interioară restaurată‐foto 1994‐TOG. 
 
 
 
 
618  Teodor Octavian Gheorghiu 

 
Dragomirna‐mănăstirea: 01‐mănăstirea înainte de restaurare  
cf. Gh. Curinschi‐Vorona, Arhitectură…. 
 

 
02 ‐ mănăstirea după restaurarea din 1961‐1970‐foto 1982‐TOG. 
 
 Restaurări de arhitectură defensivă medievală din România  619

 
03‐turnul de poartă şi stăreţia restaurate‐foto 1982‐TOG. 
 
 
 
620  Teodor Octavian Gheorghiu 

 
04 ‐ corpul de chilii nordic – faţadă – releveu 
cf. Gh. Curinschi‐Vorona, Arhitectură… 
 
 

 
05‐ corpul de chilii nordic – faţadă‐propunere  
cf. Gh. Curinschi‐Vorona, Arhitectură… 
 
 
 
 
 Restaurări de arhitectură defensivă medievală din România  621

 
Cozia‐mănăstirea: 01‐mănăstirea în 1901, vedere dinspre vest  
cf. H. Moldovan, op. cit.  
 
 

 
02‐mănăstirea restaurată,   03‐biserica restaurată – 
corpul de nord – foto 1975‐TOG.   foto 1975‐TOG. 
 
 
 
 
 
622  Teodor Octavian Gheorghiu 

 
translaţii: 01‐biserica schitului Maicilor cf. Ing. Eugen Iordăchescu, op. cit. 
 

 
02‐biserica şi clopotniţa de la Mihai Vodă cf. Ing. Eugen Iordăchescu, op. cit. 
 Restaurări de arhitectură defensivă medievală din România  623

 
Văcăreşti‐mănăstirea: 01‐macheta din 1992 după proiectul de restaurare al 
arh. Liana Bilciurescu cf. Gh. Curinschi‐Vorona, Arhitectură… 
 

 
02‐biserica mănăstirii în curs de  03‐casa domnească şi galeria de est 
demolare – foto 1985‐TOG.  restaurată, urmând a fi demolate 
  peste puţin timp – foto 1985‐TOG. 
 
 
 
 
 
 
 
624  Teodor Octavian Gheorghiu 

 
Lăzarea‐castelul: 01‐fotografie de ansamblu; turnurile şi corpul porţii sunt 
parţial restaurate; adiacentă turnului din prim plan este ruina corpului de nord‐
foto 1985 – TOG. 
 

 
02‐detaliu cu coronamentul zidului de sud – foto 1985‐TOG. 
 
 
 
 Restaurări de arhitectură defensivă medievală din România  625

 
03‐clădirea de nord reconstruită în cadrul ultimei restaurări – 
foto 2013‐TOG. 
 

 
04‐zidul de sud restaurat – foto 2013‐TOG. 
 
626  Teodor Octavian Gheorghiu 

 
Prejmer‐biserica fortificată: 01‐ansamblul cetăţii restaurat în anii 1962‐1970 ‐ 
foto 1974 – TOG. 
 

 
02‐galeriile cu încăperi din incinta principală după restaurare – 
foto 1974‐TOG. 
 
 Restaurări de arhitectură defensivă medievală din România  627

 
03‐detaliu cu biserica după restaurare – foto 1974 – TOG. 
 

 
04‐galeriile din incinta principală după ultimele intervenţii, cu rol de întreţinere 
– foto 208 –TOG. 
628  Teodor Octavian Gheorghiu 

 
 

 
Târgovişte ‐ curtea domnească: 01‐fotografie din 1867 realizată de Carol Popp 
de Szathmary, spre sudul curţii; în centru clădirea de sec. XIX reconstruită 
recent, cf. N. Constantinescu, op. cit. 
 

 
02‐biserica curţii după restaurarea începută în 1961 – foto 1983 – TOG. 
 
 
 
 
 
 Restaurări de arhitectură defensivă medievală din România  629

 
 

 
03‐Turnul Chindiei şi biserica veche după ultimele restaurări –  
imagine de ansamblu cu clădirea de secol XIX reconstruită – foto 2017 – TOG. 
 
 
 
 
630  Teodor Octavian Gheorghiu 

 
Râmnicu Sărat – mănăstirea Adormirea:  
01‐corpul de vest, cu galeria pe două niveluri, înainte de prima restaurare – 
foto 1983 – TOG. 
 

 
02‐corpul de vest, după prima restaurare, fără galerie –  
foto 1998 – TOG. 
 
 Restaurări de arhitectură defensivă medievală din România  631

 
03‐corpul de vest cu casa domnească cu foişorul brâncovenesc reconstruit, 
vedere din incintă ‐ foto 1998‐TOG. 
 

 
04‐vedere de ansamblu a mănăstirii dinspre nord, după ultima restaurare;  
în prim plan, corpul „înnoit” –  foto 2017‐TOG.