Noțiunea de opinie publică. Termenul de „opinie publică” (public opinion) a fost preluat din limba engleză.

Etimologic, provine din limba latină, opinio derivat de la opinari – a exprima o părere – echivalent al
cuvântului doxa din limba greacă. Dicţionarul latin-român (Guţu, 1996, 215) specifică: opinio, onis, s.f. –
părere, credinţă, gând, presupunere. Asociat, cuvântul publicus, derivat de la populus, semnifică popor.
Plecând de la etimologie, înţelegem prin „opinie publică” părerea poporului, gândirea lui.

În limbajul de zi cu zi termenul de „opinie publică” este înconjurat de imprecizie. Harwood L. Childs (1965)
atrăgea atenţia că uneori opinia publică este confundată cu masele, cu mulţimea. Astfel, în limbajul comun
exprimările metaforice sunt luate ad litteram. Se spune: „opinia publică se indignează” sau „opinia publică
acuză”, „se îngrijorează”, „dezaprobă”, “ia act”, “este avertizată” etc. În realitate, nu opinia publică este
agentul acţiunii, ci poporul, masele, publicurile – cu un cuvânt, oamenii. Astfel de exprimări greşite provin
din tendinţa de personificare a opiniei publice. Alteori, termenul de „opinie publică” este utilizat abuziv
pentru a desemna opiniile indivizilor şi nu ca rezultat al interacţiunii acestora.

La fel de impropriu se foloseşte termenul pentru a designa complexul de emoţii şi dorinţe, văzut ca o
entitate supraindividuală. Jean Stoetzel (1943) semnala pericolul reificării acestui complex; chiar dacă
opinia publică nu se confundă cu suma opiniilor individuale, totuşi ea nu există decât legată de indivizi, de
persoane, nu independent de ele. Opinia publică se exprimă, fără îndoială, prin opiniile persoanelor, dar
numai în măsura în care aceste opinii coincid cu opinia grupului din care respectivele persoane fac parte.

Despre cunoaşterea ştiinţifică a opiniei publice se poate vorbi doar incepand cu secolul al XX-lea. Gabriel
Tarde este primul care atrage atenţia asupra clivajului societăţii in publicuri. Ceea ce ii leagă pe indivizi intr-
un public este starea de spirit, adică ideile teoretice comune, aspiraţiile de natură ideală, atitudinile şi
sentimentele faţă de o problemă actuală, intr-un cuvant, opiniile. După Gabriel Tarde, “Opinia este pentru
public ce este sufletul pentru corp. Ca ansamblu de judecăţi asupra problemelor actuale opiniile rezultă din
conversaţie, iar presa „nu este decat una din cauzele opiniei şi una din cele mai recente” – era de părere
Gabriel Tarde –, susţinand că „factorul de opinie (…) cel mai continuu şi universal rămane conversaţia”.

La zece ani de la apariţia lucrării lui Gabriel Tarde Opinia şi mulţimea, un alt mare precursor al psihologiei
sociale - Gustave Le Bon (1841 - 1931) - publica lucrarea Opiniile şi credinţele (1911), susţinand că „Oriunde
nu este posibilă o demonstraţie ştiinţifică riguroasă, divergenţele de opinie apar puzderie. Bazate in
principal pe elemente afective şi mistice, ele (opiniile – n.n.) depind exclusiv de reacţiile individuale pe care
le modifică fără incetare mediul, caracterul, educaţia, interesul etc.”

Jurnalistul american Walter Lippmann (1889 - 1974) a contribuit semnificativ la studiul opiniei publice.
Lucrarea sa Public Opinion (1922) a influenţat foarte mult cercetarea psihosociologică a stereotipurilor,
considerate „imagini in mintea noastră” şi a opiniei publice, in stransă legătură cu aceste imagini. Imaginile
din mintea noastră reflectă imperfect lumea in care trăim, dar ele ne influenţează sentimentele şi acţiunile.
“Opiniile noastre acoperă un spaţiu larg, perioade lungi de timp, un număr mare de lucruri, pe care nu le
putem observa direct”. Experienţa noastră cu lucruile este, in principal, indirectă. Ganditorul politic şi
jurnalistul american, menționează că că publicul larg, cetăţenii nu au abilitatea de a cunoaşte problemele
complexe ale guvernării. Ei au insă facultatea de a opina asupra tuturor lucrurilor, chiar dacă experienţa şi
cunoştinţele lor sunt reduse. Pentru că lumea modernă este extrem de complexă şi intr-o permanentă
schimbare, oamenii nu reuşesc să se informeze şi să reflecteze asupra lucrurilor, astfel că ei judecă
reprezentările pe care le au despre lucruri, nu propriu-zis lucrurile. Imaginile din mintea noastră – iată
conţinutul opiniilor. Aceste imagini sunt condensate, schematizate, simplificate. Ele se interpun intre noi şi
lucruri. Jerry L. Yeric şi John R. Todd (1989, 12) arătau că „opera lui Lippmann serveşte ca punte de legătură
spre studiul modern al opiniei publice”.
Jean Stoetzel, cu care sociologii din România au avut legături directe, defineşte opinia, în primul rând, ca:
„formula nuanţată care, asupra unei probleme delimitate, obţine adeziunea fără rezerve a unui
subiect”(Stoetzel, 1943, 25). Observăm că această definiţie este mai degrabă operaţională, subliniind
modul în care pot fi studiate opiniile. O a doua definiţie: “Opinia unui individ este poziţia pe o scală
obiectivă a propoziţiei căreia îi acordă adeziunea sa totală” (Stoetzel, 1943, 54). Şi această definiţie,
formulată în capitolul despre evaluarea opiniilor, are un caracter operaţional. Analizând determinarea
opiniilor, Jean Stoetzel (1943, 80) propune o a treia definiţie: opiniile unui subiect sunt “manifestările,
constând în adeziunea la anumite formule, ale unei atitudini, care poate fi evaluată pe o scală obiectivă”.

Regăsim în această descriere a opiniilor ideea că aceastea sunt expresii verbale, că sunt generate de
eveniment importante şi actuale, că opiniile au caracter dinamic, sunt schimbătoare şi, adesea,
catastrofale, asemenea zvonurilor negre.

Leonard W. Doob (1948, 35) aprecia că opinia publică “se referă la atitudinile oamenilor faţă de o problemă
dacă sunt membri ai aceluiaşi grup social”. Se raporta astfel opinia publică la atitudinile sociale, cu care se şi
confunda. Important este însă faptul că opinia publică era privită ca rezultând din interacţiunea indivizilor
confruntaţi cu o problemă importantă pentru ei, ca membri ai grupului.

În mod asemănător, Harwood L. Childs (1965, 13) conasidera că opinia este “exprimarea prin cuvinte a unei
atitudini”. Întrebându-se Ce este opinia publică?, Harwood L. Childs răspunde; „Opinia publică este orice
grup de opinii individuale”. „Grup de opinii individuale” semnifică structură, nu juxtapunere a opiniilor
indivizilor. În continuare, Harwood L. Childs (1965, 12) face următoarele consideraţii: a) termenul de opinie
publică trebuie raportat la un public specific; b) totalitatea cetăţenilor nu constituie un singur public
coerent (apud Patterson, 1990/1994, 211).

Mai aproape de zilele noastre, alţi autori au văzut în opinia publică „o forţă organică de mare pătrundere,
strâns legată de jocul ideologic şi emoţional reciproc al grupurilor sociale […], ceea ce dă expresie şi
formulează nu numai judecăţi deliberative ale elementelor raţionale dintr-o colectivitate, ci şi insensibila
voinţă comună, care integrează oarecum şi cristalizează pe moment sentimentele sporadice şi lealităţile
maselor” (Wilhelm Bauer, 1957, citat de Bondrea, 1997, 40). După Wilhelm Bauer (1934), opinia publică se
manifestă sub două forme: ca opinie publică statică (tradiţii, cutume, obiceiuri) şi ca opinie publică
dinamică, având un caracter raţional. Relaţia dintre cele două forme ale opiniei publice este comparabilă cu
relaţia dintre tradiţie şi modă sau cu relaţia dintre legea cutumiară şi legislaţia parlamentară (apud Stoetzel,
1943, 373).

La rândul său, Alfred Sauvy (1964, 5-6) consideră că „opinia publică este un arbitru, o conştiinţă; s-ar putea
spune că este un tribunal, lipsit fără îndoială de putere juridică, însă redutabil. nici o Constituţie”. Pentru ca
să putem vorbi cu adevărat de o opinie publică – susţine sociologul francez – trebuie ca forţa acestui „for
interior al unei naţiuni” să întâmpine o rezistenţă reală sau, cel puţin, posibilă. Această rezistenţă, această
opoziţie poate fi faţă de guvern, parlament, autoritate” (Sauvy, 1964, 6). În fine, Alfred Sauvy (1964, 8)
distinge patru forme de opinie: a) opinia clar exprimată, care beneficiază de o largă publicitate; b) opinia
orală şoptită – zvonurile; c) opinia rezultată în urma referendumului sau sondajului de opinie, cu participare
neobligatorie; d) opinia exprimată prin referendum sau sondaj de opinie, cu participare obligatorie. În
accepţiunea cea mai frecventă, opinia publică corespunde primelor două forme de opinie – conchide Alfred
Sauvy.

Sociologul Morris Ginsberg (1964) defineşte opinia publică drept „masa de idei şi de judecăţi active într-o
comunitate, care sunt mai mult sau mai puţin clar formulate, au o anumită stabilitate şi sunt simţite de
oameni, care le întreţin sau le acceptă ca fiind sociale, în sensul că ele sunt rezultatul mai mult sau mai
puţin conştiente că acţionează în comun”. Morris Ginsberg acceptă că în opinia publică găsim o contradicţie
reală, dar consideră că ea are o valoare deosebită pentru guvernare, ce decurge nu din înţelepciunea ei, ci
din controlul pe care îl exercită asupra deciziilor politice: „Aprobarea sau dezaprobarea publică reprezintă o
forţă uriaşă şi, deşi nu totdeauna eficientă, ea acţionează ca un control asupra proiectelor celor care
exercită puterea în societate. Din acest punct de vedere, valoarea opiniei publice nu constă atât în puterea
ei de iniţiere [a proiectelor – n.n.], cât în cea de control [asupra înfăpturii acestora – n.n.]”

Merită de reţinut şi punctul de vedere al lui Georges Burdeau (1989), care consideră că opinia publică
reprezintă „o forţă socială ce rezultă din similitudinea judecăţilor făcute asupra anumitor subiecte de către
o pluralitate de indivizi şi care se exteriorizează în măsura în care devine conştientă de ea însăşi”. Sociologul
francez amintit anterior subliniază că opinia publică apare numai prin diferenţiere, în urma discuţiilor, în
condiţiile în care sunt posibile mai multe alegeri. Opinia publică este deci un produs al democraţiei.

Sunt de reţinut şi sintezele realizate de psihologii şi sociologii români, începând cu Dimitrie Tudoran (1935),
care defineşte opinia publică drept „o stare de acord sau înţelegere comună asupra unei chestiuni ce
preocupă momentan în actualitate cunoştinţele individuale” şi continuând peste timp cu lucrările lui Ion
Drăgan (1980), Aurelian Bondrea (1997), Ştefan Buzărnescu (1997). Cei interesaţi pot consulta şi definiţiile
de dicţionar ale opiniei publice, propuse de Petru Pânzaru (1981) şi Mihaela Vlăsceanu (1993).

În finalul trecerii în revistă a celor mai des citate definiţii ale opiniei publice se impune concluzia că „În
ciuda deosebirilor de definire, cercetătorii opiniei publice sunt cel puţin de acord că opinia publică este o
colecţie de păreri individuale despre o problemă de interes public, ei consemnând şi faptul că, de obicei,
aceste păreri pot influenţa comportamentul individual, comportamentul de grup şi politica
guvernamentală” (Phillips Davison, 1968, citat de Bondrea, 1997,39).

Chiar dacă numărul definiţiilor opiniei publice este mare – în 1965 Harwood L. Childs identificase circa 50
de definiţii –, evantaiul larg al acestora poate fi restrâns la doar patru categorii distincte, în funcţie de
perspectiva din care fenomenul este abordat. După Daniel Derivery (1993/1996, 193), cele patru tipuri de
definiţii se grupează astfel:

a) Definiţii axate pe evaluarea cantitativă, pe cercetarea modului în care se distribuie răspunsurile la

b) Definiţii care accentuează dimensiunea politică a opiniei publice, văzută ca o forţă de care guvernul este
prudent să ţină seama, cum se exprima V. O. Kay, Jr. (1961);

c) Definiţii care au în vedere, în primul rând, organizarea internă a opiniilor, subliniindu-se faptul că opinia
publică nu reprezintă suma opiniilor individuale, ci structurarea lor în urma interacţiunilor de grup şi dintre
liderii de opinie şi mase. Abraham Ellwood (1925), Kimball Young (1931) au formulat astfel de definiţii;

d) Definiţii care relevă relaţia dintre opinia publică şi comunicarea politică. Prin exprimarea opiniei publice
se încearcă influenţarea puterii politice, cum susţine Jean Padioleau (1981).
Aspectele istorice ale formării și dezvoltării OP.

Din cele mai vechi timpuri fenomenul pe care am putea să îl numim astăzi “opinie publică” a fost valorizat
atât pozitiv, cât şi negativ. Ideologia şi concepţiile despre guvernare au făcut ca mari gânditori (filosofi,
politologi, psihologi sau sociologi) să elogieze opinia publică sau, dimpotrivă, să blameze „vocea poporului”
pentru inconsistenţa ei.

În Antichitate, opinia publică “exercita cenzura colectivă a comportamentului particular”. Cu şapte sute de
ani înaintea erei noastre, poetul grec Hesiod compara “opinia publică” cu un tribunal şi discursul ei cu
destinul.

Mai târziu, în perioada sclavagistă, la Roma cântecele anonime insultătoare, pamfletele fără pudoare
(libelli) şi satirele nu ocoleau pe nimeni, nici chiar pe împăraţi. Hotărârile importante pentru familiile
nobiliare (pedepsirea copiilor, repudierea soţiei nedemne etc.) erau luate în urma sfătuirii cu egalii şi
prietenii. Sfatul prietenilor - conştiinţa colectivă - funcţiona ca o instanţă de cenzură colectivă legitimă. O
dovadă a instituţionalizării sfatului prietenilor o constituie faptul că renunţarea la o persoană devenită non
grata se făcea în mod solemn, prin trimiterea unui mesaj explicit.

Filosoful grec Platon (427-347 î.e.n.) a opus opinia (gr. doxa) cunoaşterii autentice (gr. logos). În dialogul
Menon se arată că deosebirea dintre una şi alta o reprezintă “legătura cauzală”. Părerile “o iau la picior şi
zboară astfel din sufletul omului; de aceea şi preţul lor nu-i prea mare cât timp nu le legi cu lanţul unui
raţionament” (Platon, 1996, 385). Deşi “adevărata părere nu-i mai puţin folositoare decât ştiinţa”, aceasta
din urmă este preţuită mai mult. Oamenii politici cârmuiesc bine statele călăuziţi de “părerea cea dreaptă”
şi “spun adevărul, însă fără să-şi dea seama de cele ce spun” . In Republica, Platon a remarcat cel dintâi
locul dorinţelor cetăţenilor în sistemul de guvernare. Întrucât cetăţenii nu pot înţelege complexitatea
actului de guvernare, casta conducătorilor nu ar trebui să ia în considerare atitudinile maselor, incapabile
de o cunoaştere autentică a vieţii sociale. Singuri filosofii ar fi capabili să fundamenteze regulile guvernării.
În aceeaşi lucrare Platon a arătat că opinia are un domeniu diferit de cel al ştiinţei şi a plastat opiniile între
cunoaştere şi necunoaştere.

Aristotel (382-322 î.e.n.), strălucitul discipol al lui Platon, a consacrat ideea de om ca “fiinţă socială” şi a
arătat că pentru guvernare este nevoie să se cunoască dorinţele cetăţenilor, liber exprimate. Aristotel,
acceptând că fiecare individ poate gândi mai slab decât un expert, şi-a exprimat convingerea că toţi
cetăţenii laolaltă pot gândi mai bine decât un expert şi că dezbaterile publice şi discuţiile dintre persoanele
libere reprezintă fundamentul guvernării populare. Este de reţinut şi faptul că stagiritul (Aristotel s-a născut
în oraşul Stagira) a introdus idea superiorităţii opiniei publicului faţă de opinia individului (cf. Yeric şi Todd,
1989, 6).

Filosoful stoic, scriitorul şi omul de stat roman Lucius Annaeus Seneca (c. 4 î.e.n.- 65 e.n.), care a influenţat
creştinismul timpuriu, scria: “Credeţi-mă, glasul poporului este Divin”. Nu întâmplător omul politic,
generalul şi scriitorul Iulius Caesar (100 – 44 î.e.n.) a decis în anul 59 î.e.n. să-i informeze pe cetăţenii Romei
despre treburile cetăţii, publicând Acta diurna. El a trecut şi în acest sens Rubiconul, fiind la originea presei
cotidiene de azi. În Imperiul roman opinia publică era preţuită şi, ca atare, trebuia cucerită. Aşa se explică
înflorirea excepţională a artei oratorice, al cărei strălucit exponent a fost Marcus Fabius Quintilian (c. 35 –
96 e.n.) cu ale sale 12 cărţi, reunite sub titlul De institutione oratoria.

În Evul Mediu, dictonul vox populi, vox Dei elogia opinia publică. Istoricul şi omul politic florentin Niccolo
Machiavelli (1469-1527), cel care s-a referit primul la opinia publică în sensul modern al termenului,
considera că aceasta joacă un rol important în susţinerea sau distrugerea puterii politice. Apreciind opinia
publică drept un factor care serveşte atât intereselor indivizilor, cât şi binelecolectiv, statul, Niccolo
Machiavelli avertiza că puterea nu trebuie să ignore ceea ce numea opinione universale, commune
opinione sau publica voce. În lucrarea Principele (1516), omul politic Italian susţine că interesele şi forţa, nu
principiile morale, dictează politica şi că pentru guvernare este important ca acestea să merite afecţiunea
poporului, pentru că el este „cel mai tare şi cel mai puternic” (capitolul XIX). Niccolo Machiavelli a văzut în
opinia publică, ce poate fi manipulată, un sprijin pentru guvernare. Jean Stoetzel apreciază că, în viziunea
marelui om politic florentin, arta politică trebuie să respecte două principii: a) opinia publică este
autoritatea care sancţionează puterea; b) arta de a guverna comportă o anumită manieră de raportare la
opinia publică. Subordonarea faţă de ea are limite, de exemplu, în domeniul financiar şi în problemele
războiului. In general, puterea politică nu trebuie să manifeste indiferenţă faţă de opinia publică.

Moralistul francez Michel de Montaigne (1533 - 1592) este considerat de unii savanți creatorul conceptului
de “opinie publică”. În ediţia din 1588 a eseurilor sale utilizează termenul de “l'opinion publique” pentru a
arăta cum pot fi schimbate obiceiurile şi tradiţiile. In paralel moralistul francez a folosit şi termenii de
”l'opinion commune”, “l'approbation publique” şi “référence publique”.

Câteva decenii mai târziu, filosoful englez Thomas Hobbes (1588 -1679), enunţând principiile
contractualismului, aprecia că opinia publică reprezintă un factor foarte semnificativ în contractul creat de
oameni pe baza unei înţelegeri (contract) pentru a pune capăt „luptei tuturor împotriva tuturor” (lat.
bellum omnium contra omnes). După părerea filosofului englez, lumea este condusă de opinii (Hobbes,
1650).

În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea ideea guvernării democratice a fost susţinută de încrederea în rolul
opiniei publice pentru legitimarea puterii. Filosoful şi omul politic englez John Locke (1632-1704), unul din
iniţiatorii liberalismului şi promotor al principiului separaţiei puterilor în stat, credea că oamenii se conduc
după trei legi generale: legea divină, legea civilă şi legea opiniei sau a reputaţiei. Această din urmă lege,
exercită o “cenzură privată” asupra comportamentelor: “nici un om nu scapă de pedeapsa cenzurii şi
neplăcerii, dacă nu respectă moda şi opinia societăţii din care face parte”. Termenul de “opinie publică” nu
apare ca atare în scrierile lui John Locke, dar este prezent implicit în sintagmele utilizate de el încă dinainte
de 1741: “opinie a poporului” şi “opinie a publicului”.

În seria celor ce au elogiat opiniile, ca bază a guvernării se înscriu şi David Hume şi James Madison. În Tratat
despre natura umană (1739/1740), filosoful, economistul şi istoricul englez David Hume (1711 - 1776)
afirma că “numai pe opinii este fondată guvernarea”. In concepţia lui, opinia publică este vitală pentru
guvernare, pentru că oamenii au tendinţa naturală de a acorda atenţie şi de a se conforma opiniilor din
mediul lor. Este accentuate ideea “locului” opiniilor: aprobarea sau dezaprobarea se realizează într-un
mediu determinat, într-un mediu anume. În scrierile lui David Hume, perspectiva asupra opiniilor se mută
de la presiunea exercitată de acestea asupra individului la cea asupra guvernării. Pe de altă parte, filosoful
englez, precursor al pozitivismului, subliniază importanţa publicului. Publicul constituie arena în care se
recunosc virtutea şi viciul. Nu este suficient să fii cinstit, frumos sau bogat; trebuie să apari astfel şi în opinia
altora.

Omul politic american James Madison (1751 - 1836), reluând teza că “toate guvernările se sprijină pe
opinii”, a examinat relaţia dintre opiniile individuale şi ceea ce numim astăzi opinia publică: dacă opiniile
individuale sunt timide şi prudente, tăria şi influenţa lor asupra guvernării cresc proporţional cu numărul
celor care împărtăşesc respectivele opinii.

Filosoful luminist francez Jean-Jacques Rousseau (1712 - 1778), creditat de cei mai mulţi specialişti ca fiind
cel care a utilizat primul şi consecvent conceptul de “opinie publică” începând din 1744. Mai precis, într-o
scrisoare datată 2 mai 1744, Jean-Jacques Rousseau, pe atunci secretar al ambasadorului Franţei la
Veneţia, folosea termenul l'opinon publique în sensul de “tribunal de a cărui dezaprobare trebuie să te
fereşti” (după Noelle-Neumann, 1980/1984, 80).

Jean-Jacques Rousseau a elogiat rolul opiniei publice într-o guvernare democratică, în care “Fiecare dintre
noi pune în comun persoana şi toată puterea lui sub conducerea supremă a voinţei generale; şi primim in
corpore pe fiecare membru, ca parte indivizibilă a întregului”. În lucrarea Du contrat social (1762), Jean-
Jacques Rousseau afirmă că „Singură voinţa generală poate dirija forţele statului potrivit scopului instituţiei
sale”, iar această „voinţă generală” se deduce din „calculul voturilor”. În aceste condiţii “orice lege pe care
poporul nu a ratificat-o este nulă; nu este o lege”. Autorul Contractului social aprecia că statul se bazează
pe trei tipuri de legi: legea publică, legea penală şi legea civilă. Există însă, în concepţia lui, şi o a patra lege,
cea a obiceiurilor, moralei, tradiţiei şi, mai presus de toate, a opinie publice. Această lege nu este săpată în
bronz, ci în inimile tuturor cetăţenilor, protejându-i de corupţie şi decadenţă.

În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea unii oameni politici şi filosofi, mai târziu şi unii sociologi şi psihologi, au
manifestat neîncredere în opinia publică şi în rolul ei în societate. Pierre Charron (1601) a lansat formula
Vox populi, vox stultorum (Vocea poporului, vocea proştilor), întâlnită mai apoi în varianta “Vocea
poporului, vocea dobitoacelor”.

Un secol mai târziu, Jean-Paul Marat (1743 - 1793) arăta în Lanţurile sclaviei (1774) că „Opinia se bazează
pe ignoranţă şi ignoranţa favorizează la extrem despotismul”.

Filosoful german Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770 – 1831 subliniază caracterul întâmplător al opiniei
publice, considerînd că opinia publică este manifestarea libertăţii subiective formale a indivizilor de a avea
şi de a-şi exprima propriile lor judecăţi. În aceste judecăţi sunt asociate substanţialul şi adevărul cu
contrariul lor, cunoaşterea cu necunoaşterea, esenţialul cu neesenţialul, adevărul cu eroarea. Opinia
publică, în concepţia lui Hegel reprezintă „contradicţia în sine însăşi”, conţinând “tot ce este adevărat şi tot
ce este fals”.

În aceeaşi perioadă, publicistul şi omul politic francez Alexis de Tocqueville (1805 - 1859),remarca tirania
opiniei publice în condiţiile egalităţii cetăţenilor. Intr-o societate a egalităţii, indivizii şi grupurile minoritare
sunt neprotejate faţă de majoritatea dominantă. Subliniind caracterul universal al opiniei publice, Alexis de
Tocqueville apreciază că în SUA fenomenul a dobândit o dezvoltare nemaiîntâlnită. Aici opinia publică
exercită o presiune puternică, devenind o adevărată povară: “anglo-americanii susţin că opinia publică este
judecătorul cel mai sigur a ceea ce este legal sau interzis, adevărat sau fals” (Tocqueville, 1835/1840).
Pentru că, din punct de vedere social, oamenii sunt egali, gândirea lor are valoare egală şi adevărul este dat
de numărul celor care gândesc la fel. Alexis de Tocqueville a interpretat opinia majoritaţii ca opinie publică
şi a examinat rolul ei în determinarea guvernării, analizând campaniile electorale în care candidaţii la
preşedinţie se întrec a măguli dorinţele, aşteptările şi opiniile electoratului.

James Bryce (1888/1889), rezumând principalele caracteristici ale crezului american, a denunţat tirania
opiniei publice şi fatalismul egalităţii: ”1) individul are drepturi sacre; 2) sursa puterii politice este poporul;
3) toate guvernămintele sunt limitate de către drept şi popor; 4) guvernarea locală este de preferat celei la
nivel naţional; 5) majoritatea este mai înţeleaptă decât minoritatea; 6) cu cât se guvernează mai puţin, cu
atât e mai bine”. James Bryce, constatând că politica americană este determinată de opinia publică,
încearcă să desluşească modul în care ea se formează. Identifică patru faze în procesul de formare a opinie
publice: evaluarea imprecisă, cristalizarea evaluărilor, susţinerea lor publică, trecerea la acţiune, de
exemplu, la vot.

Sociologii Edward A. Ross (1866 - 1951) și Emory S. Bogardus (1882 - 1973), au insistat asupra limitelor
opiniei publice: inconsistenţă, incompetenţă, instabilitate,superficialitate şi, mai mult decât toate, uşurinţa
cu care se lasă manipulată.
Psihosociologul american Floyd H. Allport (1890 - 1978) în primul tratat de psihologie socială bazat pe
cercetări experimentele (1924) a atras atenţia asupra “iluziei”, a “impresiei greşite” pe care se fondează
opinia publică, şi anume asupra faptului că oamenii în mod spontan nu îşi dau seama ce gândesc şi ce simt
ceilalţi în legătură cu o anumită problemă. În mod obişnuit oamenii operează cu o lume falsă: ei pot
percepe opinia majorităţii ca fiind opinia minorităţii şi, viceverea, opinia minorităţii ca opinie a majorităţii.

Psihsociologul german Peter H. Hofstätter (1949, 96) aprecia că “a pune semn de egalitate între vocea
poporului şi vocea lui Dumnezeu constituie o blasfemie”. In fine, sociologul francez Gaston Berger (1957,
17) constată că “opinia publică exprimă sentimentul incompetenţilor”. Rândurile celor care, dacă nu
desconsideră deschis opinia publică, cel puţin manifestă neîncredere în ea, se îngroaşă - aşa cum se va
vedea – cu numărul criticilor sondajelor de opinie publică, acuzate de pseudoştiinţă, magie, desacralizare a
votului, atentat la libertatea individuală, îndemn la conformism şi tentativă de gregarizare a opiniilor.

Sondajele de opinie publică.

Apariţia sondajelor de opinie publică este legată de numele lui George Gallup (1901 - 1982). În 1928 acesta
îşi publică dizertaţia doctorală O metodă obiectivă de măsurare a interesului cititorilor faţă de conţinutul
ziarelor, în care fundamentează teoretic metoda sondajelor. George Gallup fondează în 1935 primul institut
specializat în sondarea opiniei publice, azi vestitul AIPO (American Institute of Public Opinion), cunoscut şi
sub numele de Institutul Gallup. Anteriorînfiinţării AIPO, sondajele preelectorale erau realizate mai ales de
jurnalişti. Aceştia ieşeau în stradă şi întrebau persoanele care le apăreau în cale despre intenţiile lor de vot
sau recurgeau la expedierea nesistematică prin poştă a unor chestionare la care aşteptau să primească
răspuns. Această tehnică, numită vot de paie (straw vote) a fost utilizată cu ocazia alegerilor prezidenţiale
din 1824 de ziarul Harrisburg Pennsylvenian. T. W. Smith (1990) considera că anul 1824 marchează
naşterea sondajului de opinie preelectoral, ceea ce cu greu poate fi acceptat date fiind limitele
metodologice ale ”votului de paie”.

Popularitatea AIPO s-a datorat prognozării victoriei lui Franklin D. Roosevelt în alegerile prezidenţiale din
1936. Cu această ocazie (alegerile prezidenţiale) revista Literary Digest, care făcea sondaje încă din 1916 şi
care la alegerile prezidenţiale din 1924, 1928 şi 1932 făcuse predicţii corecte, pe baza sistemului automobil-
telefon (Auto-Telephone System), adică interogând doar posesorii de automobile şi de posturi telefonice, a
prognozat victoria candidatului republican Alfred M. Landon. Apelând la eşantionare, AIPO a prognozat, cu
o abatere de 6,5 la sută, victoria electorală a democratului Frankin D. Roosevelt. În timp, discrepanţa dintre
rezultatul sondajelor Gallup (The Gallup Poll) şi rezultatul numărării voturilor (comportamentul electoral) a
scăzut continuu: în intervalul 1936-1950 era în medie de 3,6 la sută; între 1952 şi 1970, de 1,7 la sută; între
1972-1984, de 1,2 la sută (The Gallup Report, 1985, 33). Succesul sondajelor Gallup sprijină ipoteza relaţiei
consistente atitudine/comportament, ipoteză ce justifică efectuarea sondajelor de opinie publică nu numai
preelectorale, dar şi pe probleme de preferinţe culturale, de consum etc.

În 1937 apare la School of Public and International Affairs de la Universitatea Princeton (SUA), prima revistă
de opinie publică, Public Opinion Quaterly, care îşi continuă şi azi apariţia, ca publicaţie trimestrială a
Asociaţiei Americane pentru Cercetarea Opiniei Publice. În primul editorial, semat de DeWitt Clinton Poole,
Harwood L. Childs, Hadley Cantril, E. Pendleton Herring, Harold D. Lasswell şi O. W. Riegel, se arată că
revista va încuraja studiul ştiinţific transdisciplinar al opiniei publice, adresându-se oamenilor de ştiinţă,
liderilor de opinie, oficialităţilor guvernamentale şi celor din media (cf. Price, 1998, 1).

Din inţiativa lui George Gallup şi Claude Robinson, în 1947 a luat fiinţă prima asociaţie a profesioniştilor din
domeniul sondajelor de opinie publică: American Association for Public Opinion Research (AAPOR). În
acelaşi an, în Mexic, apare prima revistă internaţională consacrată cercetării opiniilor şi atitudinilor,
International Journal of Opinion and Attitude Research.În „deceniul cercetării opiniei publice” - cum am
numit perioada 1930-1940 - se înfiinţează în SUA mai multe institute de sondare a opiniei publice (National
Opinion Research Center, la Princeton University; Survey Research Center, la University of Michigan) şi in
universităţi incepe să se ţină prelegeri despre opinia publică. Ziarele de mare tiraj işi organizează servicii de
investigare a opiniei publice. The New York Times este cel dintai. După The New York Times/CBS News, şi
alte cotidiane (Washington Post, USA Today) sau reviste (Time, Newsweek) işi formează departamente
specializate in sondarea opiniei publice. Reţelele de televiziune ABC, CNN şi NBC au propriile lor
departamente de sondare a opiniei publice, astfel că presa americană este astăzi de neconceput fără
publicarea rezultatelor din sondajele de opinie. In prezent, in SUA există mai mult de o sută de organizaţii
care realizează sondaje de opinie publică.

Din SUA, practica sondajelor de opinie publică s-a extins in intreaga lume. “George Gallup a fost in mare
măsură promotorul internaţionalizării sondajelor de opinie comerciale, promovand activ şi concesionand
activitatea sa printr-o reţea de agenţii independente, care ii preluau metodologia”. O astfel de agenţie,
prima de altfel, a fost instalată in Marea Britanie in 1937, fiind coordonată de Henry Durant, care a
realizeazat cel dintii sondaj preelectoral in 1938. Rezultatele acestui sondaj nu s-au abătut de la numărarea
voturilor decat cu 1 la sută, ceea ce a insemnat un mare succes. La alegerile generale din 1945, British
Gallup a prevăzut, cu nouă zile inaintea desfăşurării votului, victoria partidului laburist. Eroarea a fost de –2
la sută. In Franţa , Jean Stoetzel, după o specializare in SUA, fondează, in 1938, Institutul Francez de Opinie
Publică (Institut Francais d'Opinion Publique), cunoscut sub iniţialele IFOP.

Aşa cum menţionează Robert M. Worcester (1987, 80), sub indrumarea lui George Gallup, in timpul şi
imediat după cel de-al doilea război mondial şi-au inceput activitatea institute de sondare a opiniei publice
in Austria (1940), Canada (1941), Danemarca (1943), Elveţia (1944) şi in perioada 1945-1946 in Olanda, R.
F.Germania, Finlanda, Norvegia, Italia. Toate aceste institute foloseau aceeaşi metodologie ca şi AIPO şi
adesea puneau aceleaşi intrebări, astfel că pentru prima dată se puteau face analize comparative ale
opiniei publice. In 1985, Gallup International avea filiale in 35 de ţări (Crespi, 1987). Numărul filialelor
Gallup a crescut după prăbuşirea comunismului in ţările Europei Centrale şi de Est, intre acestea, şi in
Romania.

In statele capitaliste din Europa, cu incepere din 1974, de două ori pe an, se realizează Eurobarometre, la
cererea Comunităţii Economice Europene, pentru monitorizarea opiniilor şi atitudinilor, in vederea
integrării europene.

In istoria recentă a sondajelor de opinie publică este de consemnat apariţia in deceniul al şaptelea al
secolului al XX-lea a ceea ce poartă numele de exit poll, adică sondaj de opinie publică final. Inceputul a fost
făcut tot in SUA, in 1964, oarecum accidental, in cadrul unui sondaj preelectoral făcut de Louis Harris in
statul Maryland, dar primul exit poll autentic a fost realizat de NBC in 1973 (Mitofsky, 1991, 138). In 1992,
in cadrul CNN (Cable News Network) ia fiinţă Voter News Service, sub conducerea lui Warren Mitofsky,
servicu specializat in efectuarea acestui tip de sondaje, care se realizează după o metodologie specială,
dferită de cea a sondajelor preelectorale “clasice”. In Marea Britanie rezultatele primului exit poll au fost
anunţate in octombrie 1974 de către ITN. După 1980 şi acest tip de sondaj s-a internaţionalizat.