Meșterul Manole – Caracterizare

Drama este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, caracterizată prin
ilustrarea vieții reale într-un conflict complex și puternic al personajelor, cu întâmplări și
situații tragice, în care eroii au un destin nefericit. Drama are multiple variante tematice:
socială, istorică, mitologică, psihologică. Limbajul solemn alternează cu cel familiar, fiind
deseori presărat cu elemente comice.
Lucian Blaga este un mare poet, dramaturg și filosof din perioada interbelică, a cărui
operă literară se încadrează în modernism. Piesele sale de teatru se definesc prin limbaj
metaforic, valorificarea miturilor, raportarea permanentă la absolut, prezența unor
personaje cu valori simbolice, tensiuni sufletești, neliniștea existențială și drama creatorului.
Drama „Meșterul Manole” se inspiră din mitul popular ”Mănăstirea Argeșului”, ce se
încadrează ca fiind mit al jertfei pentru creație, pe care scriitorul îl îmbogățește în
înțelesurile lui, cu instrumentele teatrului modern și cu influențe expresioniste. Personajele
sunt simboluri a unor idei, iar conflictul este interior. Manole este caracterizat prin trăirile
lăuntrice ale omului modern: neliniștea, chinul, înstrăinarea, păcatul, neputința și patima
creației.
Principala temă a operei este destinul creatorului de frumos, obsedat de atingerea
idealului estetic absolut. O altă temă a dramei este iubirea ca alternativă a împlinirii umane.
De asemenea, Blaga, sugerează tema morții ca jertfă implicată în orice act creator și lupta
rațiunii cu iraționalul, cu elemente malefice din interiorul ființei umane, dar și din realitatea
exterioară.
Manole este personajul principal, eponim, care ilustrează drama creatorului de frumos.
Protagonistul dramei este reprezentat ca o individualitate, celelalte personaje sunt
simbolice, se raportează la personalitatea sa, punând în evidență conflictul său sufletesc.
Prin destinul său creator este un erou de tragedie antică și, în același timp, este un
Prometeu, un erou civilizator fiindcă este nevoit să aleagă între pasiunea devastatoare
pentru creație și iubire, dragoste de viață.
Conflictul puternic, ce este trăsătură a dramei, este unul interior, un conflict de idei, ce
se declanșează în sufletul lui Manole, între ideea de creație și cea de jertfă. Spre deosebire
de eroul din baladă care acceptă ideea de jertfă cu ușurință, ceea ce Manole din dramă
respinge.
Posedat de dorința de a crea și opunându-se sacrificiul ce i se cerea, Manole este un
suflet zbuciumat, care este pus să aleagă: „biserica mi se cere, jertfa mi se cere. O, părinte,
cât e de greu!”. Eșecul construcției clădirii îl macină și prăbușirile inerente îi epuizau forțele
sufletești și îi ucid speranța.
 Manole, însă, nu înțelege de ce i se cere o astfel de jertfă atât de întunecată, se
întreabă de la cine poate veni o asemenea cerere. Spre deosebire de meșterul din legendă,
care acceptă fără dificultate sacrificiul, cel din piesă ezită, se frământă, căci i se cere „jertfa
cea mai mare”, iar viața ce trebuie să o sacrifice este a soției sale, Mira, pentru care nutrește
o dragoste de o forță egală cu patima creației.
Personajul trăiește o serie de conflicte: cu sine însuși, fiind forțat să aleagă între cele
două jumătăți, Mira sau biserica, cu zidarii care nu au încredere în el și care îl forțează să
efectueze jertfa și mai avem conflictul cu boierii care cer pedepsirea lui.
Bolnav de iubirea Mirei, chinuit de sacrificiul pe care l-a făcut, Manole se răzvrătește
împotriva propriei sale fapte și vrea sa spargă zidul pentru a-și elibera femeia iubită. Este
oprit de zidari, deoarece opera de artă, odată finalizată, nu-i mai aparține creatorului, ci
eternității. Mort pe plan spiritual, personajul se aruncă în văzduh de pe biserică, urmând-o
pe Mira pentru a fi împreună în moarte cum au fost și în viață.
O scena semnificativă pentru patima creației de care este dominat Manole este Scena
3 din Actul 1, în care Mira vine să-l vadă pe meșter și prevestește, prin vorbele și gesturile
sale, că va fi jertfită. Prin dansul său simbolic, dezlănțuit pe trupul adormit al lui Găman va
crea metafora de femeie-biserică, care va prefigura sacrificarea Mirei. Atunci când își
închipuie despărțirea de meșter ca și cum el ar dori-o, făcând o comparație cu biserica în
glumă, este o anticipare a morții.
Apariția Mirei în cămașă albă, cu picioarele goale, sugerează puritatea personajului
care este în același timp în antiteză cu camera întunecată unde se desfășoară acțiunea, dar
mai este în antiteză cu zbuciumul lui Manole și coșmarul lui Găman. Prin dragostea și grija
ei, vrea să-i aducă liniște lui Manole, dar aceasta conștientizează că în absența creației,
acesta nu va fi împlinit niciodată, că destinul său ca artist nu poate fi schimbat. Totuși este
înspăimântat de perspectiva pierderii femeii iubite.
Scena 3 din Actul 3 devine punctul culminant al operei, pentru că este momentul în
care Manole va alege să își sacrifice soția pentru mănăstire. Tensiunea așteptării, după
angajarea meșterului și zidarilor în jurământ, durează trei zile, fiecare dintre ei rugându-se
noaptea să nu fie femeia lor cea jertfită, și apoi revoltându-se împotriva lui Manole, bănuit
că și-ar fi anunțat soția, încălcând astfel jurământul.
La prima vedere, pare o întâmplare că soția meșterului este cea dintâi care vine la locul
zidirii, pentru a aduce soțului mâncare și a împiedica jertfirea unei ființe vii în zidurile
mănăstirii. Această întâmplare însă are o cauză mai profundă, Mira fiind personajul cerut de
logica tragicul dramei, pentru că este soția meșterului și cum spune scriitorul: „aceluia i se
va lua, care mai tare va iubi”.
 Zidirea femeii în zidurile mănăstirii nu este un episod epic, ca în balada populară, ci unul
dramatic, înfățișat în două tablouri opuse: unul în care meșterul îi zorește pe zidari să ridice
zidul cu orice preț, chiar dacă asta ar însemna epuizarea forțelor fizice și morale, deoarece
pentru chinul său nimic nu se întâmplă destul de repede, iar celălalt fiind momentul în care
meșterul vrea să dărâme zidurile clădirii, pentru că nu poate trăi fără Mira.
Manole ajunge om „fără sărbătoare” și „fără noroc”, cum scrie Blaga, ce sugerează
sesizarea acestuia asupra dimensiunii pierderii și suferinței sale fără leac. Acceptarea jertfei
este însoțită de un sentiment de mare tristețe, necunoscut pentru eroul baladei. Manole
este convins că, de vreme ce a acceptat jertfa cea mai mare, a fost doar o unealtă în mâna
destinului.
Titlul operei este dat de numele personajului principal, nume ce este preluat din baladă,
însoțit de substantivul comun „meșterul„ ce subliniază superioritatea, deoarece, în piesă,
ceilalți muncitori sunt numiți „zidarii”. Schimbând titlul, Blaga, mută accentul de pe creație,
mănăstire pe zbuciumul sufletesc al personajului și pe destinul tragic ce îl are.
Construit pe cele două axe: dragostea pentru Mira și patima creației, meșterul devine
conștient că doar prin complinirea lor el își va putea găsi liniștea. Astfel, sacrificarea femeii
devine aici o jertfă de sine, moartea Mirei ducând, inevitabil, la propria moarte.
Portretul fizic al lui Manole lipsește aproape cu desăvârșire, fiind menționat doar o
singură trăsătură fizică de către Mira: „păr negru”, dar și într-o didascalie: „Manole istovit,
mai bătrân, fața devastată, barba crescută”.
Autorul nu insistă pe portretul fizic, ci pe cel moral. Acesta este realizat prin
caracterizarea directă realizată de alte personaje. Mira ce îl numește metaforic „inimă fără
odihnă, gând treaz, visare fără popas” sau „Ești un copil” ori „Manole e chin”. Al șaselea
zidar îl consideră „Meșterul Nenoroc” sau afirmă „Meșterul nostru e nebun”, în timp ce
Vodă îl caracterizează prin următorul epitet: „Strașnic om, Manole ăsta!”.
În discuția cu Bogumil, după zidirea Mirei, el însuși se autocaracteriza ca fiind dominat
de patima creației care, scrie autorul că este un foc ce mistuie, este și pedeapsă și blestem
în același timp. Manole trăiește intens tragedia creatorului, luptându-se cu propriul său
destin „A mea a fost patima, eu am fost al patimei”, în cele din urmă artistul fiind învingător
în fața lui Manole.
Caracterizarea indirectă reiese din faptele personajului, din atitudini și gesturi, dar și
din gândurile sale care reflectă conflictul interior, schițat prin intermediul monologului
interior. Personajul trece succesiv prin mai multe stări interioare: incertitudine și îndoială,
cauzate de eșecurile repetate; neputința și disperarea, pentru că nu reușește să-și termine
opera; determinare și hotărâre: „biserica mi se va înălța!”.
 Spre deosebire de baladă, în diferitele sale variante, unde timpul eșecului este mai
scurt, în piesa Blaga mărește acest timp la șapte ani, pentru a ilustra dorința de creație a
meșterului și pentru a crea premisele puternicului conflict ca va urma.
In incipit apare imaginea lui Manole care stă la masă, aplecat peste schițele bisericii,
măsurând planurile chinuit și frământat, și care deznădăjduit, cere ajutorul starețului
Bogumil. Soluția fiind aceeași din legendă: sacrificiul uman, dar aici în piesă, această soluție
nu îi apare meșterului în vis, ci îi este comunicată de starețul Bogumil.
Finalul este diferit de cel din baladă, spre deosebire de opera populară, unde
moartea creatorului este accidentală și hotărâtă de domnitor, rănit în orgoliul său; în piesă,
moartea lui, înainte de a fi cerută de soborul bisericesc, este hotărâtă de el. Ceea ce face în
piesă inevitabilă jertfirea, este vina tragica a eroului care, urmând destinul său de creator,
neputând acționa altfel decât cum îi dictează patima ce îl stăpânește, își îndeplinește visul
de a construi biserica.
Personajul principal se simte vinovat că și-a ucis soția, de aceea el îi va numi pe zidari
„dracii lui Hristos” și îi va îndemna la trudă neîntreruptă pentru a sfârși lucrarea. După
moartea lui Manole, aceștia își pierd rostul, trecerea în neființă a mai marelui lor îndrumător
provocându-le dezorientare.
Exista o strânsă legătură între incipit și final. La început spațiul exterior este
întunecat, iar lumina interioară reflectă efectul iubirii. În final, strălucirea exterioară a
bisericii contrastă cu întunericul sufletesc „Doamne, ce strălucire aici și ce pustietate în noi”.
Locul creației este loc al vieții și al morții, ambele dimensiuni construind imaginea finală a
operei de artă.
„Meșterul Manole” este o capodoperă a dramaturgiei românești prin exploatarea
baladei din care s-a inspirat, dar și prin elementele de originalitate specifice lui Lucian Blaga.
Este o parabolă despre creație, jertfă și destin.