MIHAI EMINESCU

poet na\ional ]i universal

iracolul eminescian a stat insa in faptul de a fi dobandit o limba in acelasi

timp noua si proaspata”. Pentru aceasta, spune Tudor Vianu, “Eminescu n-a
trebuit sa se lupte cu limba, asa cum au facut unii din emulii sai de mai tarziu.
I-a fost de ajuns sa se aseza in curentul limbii si sa-si inalte panzele in
directia in care sufla duhul ei”.
Creator pentru care poezia nu este un exercitiu exterior, ci un mod profund de existenta,
Eminescu nu putea sa nu-si puna problemele esentiale ale artei scrisului, sa nu se intrebe in
legatura cu menirea sa de poet si cu sensul artei sale. Aceste chestiuni nu au luat insa la el
forma unor docte teoretizari, ci, cu exceptia unor articole, au imbracat vesmantul insusi al
poeziei, in creatii avind, in totalitate su partial, caracter de arta poetica.
Trei idei fundamentale domina conceptia despre poezie a lui Emindescu: 1) necesitatea
absoluta ca poetul sa aiba ideal inalt, ceea ce exclude compromisul, scrisul in vederea
obtinerii unor avantaje materiale; 2) necesitatea unei perfecte concordante intre continutul
ideatic si forma expresiei poetice si 3) in raport cu natura, arta nu trebuie sa fie o simpla
copie, ci o transfigurare a lumii reale intr-o lume fictiva, rod al geniului poetic.
Specificul unei literaturi nationale este reprezentat de inglobarea tuturor operelor
valoroase creeate de scriitorii unui popor, de-a lungul timpului. Cele mai importante teme
care se situeaza in specificul national al creatiei eminesciene sunt: natura, folclorul si istoria.
In plan national, Eminescu este exponentul nedesmintit al pamantului nostru, “este expresia
integrala a sufletului romanesc” (N. Iorga).
In cadrul literaturii universale patrund numai operele care intr-o forma artistica
desavarsita exprima teme si motive majore in literatura nationala dar mai ales universala:
lirica de meditatie sociala (Memento mori, Junii corupti,Ai nostri tineri, Epigonii, Imparat si
proletar, Scrisoarea I), lirica iubirii si a naturii ( Floare albastra, Dorinta, Craiasa din
povesti, Calin),precum si motive din filozofie (Luceafarul, Scrisoarea I, Memento mori).
Prin creatiile sale, Eminescu ne inalta in universalitate, stapanind universul cuvantului
poetic.
Viata lui Eminescu este una exemplara. Nu este viata unui sfant si nici a unui erou in
sensul consacrat de biografiile care idealizeaza. Este viata unui geniu care a trait permanent
cu privirea atintita spre inaltele idealuri: de arta, de cunoastere, nationale, de puritate
sufleteasca si de daruire, care a trait aproape exclusiv prin si pentru opera sa, neacceptand
compromisuri si daruind acestor idealuri tot ce avea mai bun in propria fiinta, pana la
negarea de sine.
Au mai putina importanta data precisa si locul nasterii poetului, daca a fost 20 decembrie
1849 sau 15 ianuarie 1850, la Botosani sau la Ipotesti. Are insa importanta copilaria,
fascinata de padure, de basme, de doine. Au importanta toate peregrinarile sale prin tara, care
l-au facut, inca adolescent, sa cunoasca aproape toate tinuturile romanesti, cu oamenii, graiul
si traditiile lor istorice si culturale. Studiile de la Cernauti si mai cu seama cele de la Viena si
Berlin ne prezinta un Eminescu insetat de cunoastere, un pasionat al lecturii, nu in vederea
obtinerii unor posturi bine remunerate ori a unor titluri academice, pe care nu le-a obtinut, de
altfel niciodata, ci numai din dorinta de a-si imbogati mintea. Datele astfel acumulate,
cunoasterea temeinica a vechilor carti romanesti, rezultand astfel, o asimilare aproape
completa a istoriei neamului nostru, s-au integrat organic in opera sa.
Activitatea de revizor scolar a lui Eminescu, precum si aceea de ziarist la Curierul de
Iasi si mai ales la Timpul scot la lumina spiritul sau de dreptate si altruismul, generozitatea
totalei daruiri de sine in sustinerea unei idei de interes general.
Franturi din portretul lui Eminescu se reflecta in propria opera. O bine cunoscuta
postuma releva timpuria sa dragoste pentru natura:
“Fiind baiet, paduri cutreieram / Si ma culcam ades langa izvor,/ Iar bratul drept sub cap eu
mi-l puneam / S-aud cum apa suna-ncetisor; / Un freamat lin trecea din ram in ram / Si un
miros venea adormitor. / Astfel ades eu nopti intrege am mas, / Bland inganat de-al valurilor
glas.”
Ecoul unei regretate si remediabil trecute copilarii rasuna in sufletul poetului cu
amintirea multimii de basme si traditii populare care i-au fermecat primii ani de viata si au
lasat urme puternice in opera sa:
“Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri / Si niciodata n-or sa vie iara, / Cacinuma-ncanta azi
cum ma miscara / Povesti si doine, ghicitori, eresuri // Ce fruntea-mi de copil o-nseninara, /
Abia-ntelese, pline de-ntelesuri-.”
Conceptia lui Mihai Eminescu despre poezie si misiunea poetului se cristalizeaza nu in
studii sistematice ci in intreaga sa opera. Mentionam, insa si cateva dintre creatiile sale in
care intalnim atat idei din poetica romantica pasoptista, cat si din filozofia geniului
solitar:Oda (in metru antic), Epigonii, Glossa, Criticilor mei, Icoana si privaz, Eu nu cred
nici in Iehova, Odin si poetul, Iambul, Numai poetul...,In zadar in colbul scolii etc.
Eminescu se situeaza singur in categoria scriitorilor romantici - in poezia Eu nu cred nici
in Iehova: “Nu ma-ncantati nici cu clasici,/ Nici cu stil curat si antic- /Toate-mi sunt
deopotriva, // Eu raman ce-am fost: romantic”.
Prin Glossa, Eminescu se inscrie in clasicitate: pretuirea artei antice, promovarea
idealurilor de bine, frumos, adevar, echilibru, prefectiune, claritatea stilului. Imposibilitatea
unei integrari intr-o lume mediocra il face pe poet sa rosteasca sarcastic: “Privitor ca la
teatru. Tu in lume sa te-nchipui: /Joace unul si pe patru / Totusi tu ghici-vei chipu-i,/ Si de
plange, de se cearta, / Tu in colt petreci in tine / Si-ntelegi din a lor arta / Ce e rau si ce e
bine”.
In Epigonii defineste poezia in antiteza cu stiinta: “Ce e cugetarea sacra? Combinare
maiestrita / Unor lucruri nexistente; carte trista si-ncalcita, / Ce mai mult o incifreaza cel ce
vrea a descifra. / Ce e poezia? Inger palid cu priviri curate,/ Voluptos joc de icoane si cu
glasuri tremurate, /Strai de purpura si aur peste tarana cea grea”. In conceptia eminesciana,
poezia este o creatie pura, curata, un joc de imagini si sunete, o transfigurare a realului, o
posibila proiectie a perfectiunii in eternitate.
Semnalam conceptia eminesciana in ceea ce priveste legatura artei cu viata (In zadar in
colbul scolii, Criticilor mei): ”E usor a scrie versuri / Cand nimic nu ai a spune” sau : “Nu e
carte sa inveti / Ca viata s-aiba pret - / Ci traieste, chinuieste / Si de toate patimiste / S-ai s-
auzi cum iarba creste.”
Se autodefineste in Iambul : “De mult ma lupt catand in vers masura” sau in Oda (in
metru antic) : “De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet, / Pe-al meu propriu rug , ma topesc
in flacari.../ Pot sa mai reinviu luminos din el ca / Pasarea Phoenix?”.
 Visul de nemurire, comparabil cu zborul pasarilor, este exprimat sublim in poezia
testamentara, arta poetica Numai poetul.., comparabila cu Testamentul lui Ienachita
Vacarescu: “Lumea toata-i trecatoare / Oamenii se trec si mor / Ca si miile de unde, / Ce un
suflet le patrunde, / Treierand necontenit / Sanul marii infinit.// Numai poetul, / Ca pasari ce
zboara / Deasupra valurilor, / Trece peste nemarginirea timpului: / In ramurile gandului,/ In
sfintele lunci, / Unde pasari ca el / Se intrec in cantari”.
Aceste motive apartin unor curente de idei de circulatie universala, dar geniul poetului,
modelul sau inegalabil de interpretare, este omniprezent.
Dragostea si natura sunt teme romantice permanente in creatia lui Eminescu. Ele sunt de
o mare inportanta pentru statutul dualist al poetului (national si universal) deoarece imbina
cu succes lirica binecunoscuta a dragostei, cu cea a naturii, dar nu a unei naturi impersonale,
generalizate, ci cu un puternic caracter national. Natura cunoaste la Eminescu doua ipostaze:
una terestra si alta cosmica. Natura terestra se manifesta la Eminescu in rotirea vesnica a
anotimpurilor.
Natura este umana, ocrotitoare, calda, intima sau trista, rece, in deplina concordanta cu
starile sufletesti ale poetului.
G. Ibraileanu atrage atentia asupra faptului ca: “In privinta sentimentului naturii si a
picturii ei, vom observa ca in prima faza Eminescu este mai obiectiv, mai dezinteresat. E
drept, el nu are nici un pastel, nici o poezie consacrata numai naturii. Dar cum am vazut in
poeziile lui de dragoste subiectiva, natura adesea - daca nu primeaza - e pe acelasi plan cu
dragostea. Iar poezia obiectiva, unde natura e un cadru, cadrul ia proportii intinse, ca de pilda
in Calin, in partea finala. In faza a doua, natura e intotdeauna in functiune de sentiment, si
foarte adesea expresia starilor de suflet. In orice caz este cadrul strict necesar al vietii.
M. Eminescu este insa unul dintre marii poeti ai evocarii spatiului cosmic. Mentionam
cateva momente relevante din literatura si cultura universala, avand in vedere ca si cosmicul
ca si timpul sunt teme prezente in creatia eminesciana: Epopeea creatiunii lumii, din
literatura asirobabiloniana, Hesiod - Teogonia (nasterea zeilor), in literatura graca; Imnul
creatiunii Rig-Veda (in traducere de Mihai Eminescu), in literatura indiana; Lucretiu -
Despre natura lucrurilor si Ovidiu - Metamorfoze - in literatura latina; Victor Hugo -
Crestinismul - in literatura franceza si Mihai Eminescu - Rugaciunea unui dac , Scrisoarea I,
Luceafarul - in literatura romana.
La M. Eminescu se intrepatrund motive si stari sufletesti, precum: apa, codrul, teiul,
izvorul, luna, stelele, floarea albastra, cornul, luceferi, extazul, duiosia, luciditatea, exaltarea,
sarcasmul, revolta. Dragostea cunoaste dimensiuni, de la suferinta, iubiri pierdute: Si
daca..., Floare albastra, Lacul, Pe langa plopii fara sot, la dragostea fara speranta: De cate
ori, iubito..., Daca iubesti fara sa speri, Sara pe deal, la dragostea implinita: Calin, Povestea
teiului, De ce te temi.
In evocarea dragostei, natura este bogat colorata: flori de tei, trandafiri rosii, nuferi
galbeni, flori albastre, romanite, ceea ce da o nota luminoasa in care olfactivul, vizualul dau
mister dragostei. Natura se intuneca si ea, marea devenind leaganul somnului si al mortii,
codrul - imparat slavit.
G. Calinescu situeaza natura - ca peisaj - in Moldova. Simbolul unor motive este
revelator: teiul sfant - mireasma imbatatoare; singuratatea - plopul; copilaria- ciresul, nucul,
marul; iubirea juvenila - liliacul; rusticitatea - salcamul. Apare, in poezia eminesciana, o
vegetatie lacustra: rachita, dalia, nufarul. Fauna, in schimb, este saraca: calul (alb, negru),
cerbul, ciuta, pasari, fluturi. Natura apare in ipostaza feminitatii - iubita, logodnica, mireasa,
plansul apei.
Tudor Vianu subliniaza faptul ca Eminescu, ca si Leopard si Vigny, se refugiaza in
natura si “aceasta nu ramane fara ecou la durerile lui”.
Floarea albastra, inmiresmata de tinerete si de gratie, adreseaza invitatia vicleana la
iubire visatorului care uita de viata fugara, in cele mai inalte ganduri care-l abstrag,
contrapunandu-i vraja codrului, luminisul secret, refugiu pentru schimbul de sarutari. Tonul
invitatiei de dragoste este inconfundabil in Floare albastra. In poezia Lasa-ti lumea se
identifica “labirintul iubirii” pe care poetul ar dori sa-l strabata alaturi de iubita, pe cararile
intortocheate ale padurii batrane, sub scanteia astrelor. In Dorinta se sugereaza “o scufundare
afara din timpul istoric”, in sanul vesnic al pamantului, “pentru a atinge o pace care este
foarte blanda figura a mortii”. Visul de dragoste se modeleaza aici “dupa cantecul izvoarelor
singuratice si dupa mangaietoarea cadenta a vantului, dezvaluind sufletului esenta
misterioasa a vietii universale, strabatuta de sufletul invizibil - boare, suflet, gand: “Vom visa
un vis ferice, / Ingana-ne-vor c-un cant / Singuratece izvoare ,/ Blanda batere de vant, //
Adormind de armonia / Codrului batut de ganduri ,/ Flori de tei de-asupra noastra / Or sa
cada randuri-randuri”.
In poezia Si daca..., iubita este prezenta in ramura care bate in geam, in plopii care se
leagana, in stelele care licaresc in vant, pentru a descoperi luna deasupra lacului: “Si daca
ramuri bat in geam/ Si se cutremur plopii, /E ca in minte sa te am /Si-ncet sa te apropii”.
Peste varfuri, exprima dorul in “esenta lui cea mai pura - nazuinta catre implinire pe care
noi o cautam aici pe pamant, fara a ajunge vreodata la ea, caci a o atinge ar insemna a realiza
“Absolutul” ”.
De la drama sentimentala din adolescenta, din 1866, si pana la liedurile de iubire cu care
s-a intors in coloanele de debut ale Familiei din 1883 cu: S-a dus amorul..., Cand
amintirile...,Adio, Ce e amorul?, Pe langa plopii fara sot..., Si daca... “poezia de iubire a lui
Eminescu a trecut prin toate treptele divinei comedii dantesti. Ea a cunoscut infernul,
purgatoriul, paradisul”.
Titu Maiorescu atragea atentia asupra acestui fapt inca din 1889: “Cuvintele de amor
fericit si nefericit nu se pot aplica lui Eminescu in acceptiunea de toate zilele. Ca si Leopardi
in Aspasia, el nu vedea in femeia iubita decat o copie imperfecta a unui prototip nerealizabil”
. De aici Luceafarul cu versurile de la sfarsit: “Ce-ti pasa tie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau
altul?// Traind in cercul vostru stramt / Norocul va petrece. / Ci eu in lumea mea ma simt /
Nemuritor si rece”.
Meditatia istorica si satira sociala in poezia eminesciana sunt dominate de caracterul
meditativ, elegiac si satiric.
Elelgiacul se identifica mai ales in marile poeme Memento mori, Egipetul, Muresanu.
Imparat si proletar .Ideea laitmotiv este cea a raului, a rautatii: “samburele lumii-i eterna
rautate”. Raul este conservat, formele se schimba, dar raul a ramas.
Statutul de national, descoperit in meditatia istorica, se impleteste si aici cu cel universal,
omniprezent in satira sociala si temele filozofice.
Viziunea satirica se releva in poezii cum sunt: Junii corupti, Epigonii, Ai nostri tineri,
Scrisoarea I, Scrisoarea II, Scrisoarea III, Criticilor mei, Glossa.
Memento mori trece in revista istoria omenirii pe epoci - de la cele mai vechi pana la
caderea lui Napoleon. “Mai putin epic ca Legenda secolelor a lui V. Hugo - spune
Perpessicius -, poemul realizeaza aceasta succesiune a civilizatiilor acoperite de nisip, intr-un
registru descriptiv, in largi panouri evocatoare”. Poemul cuprinde 1302 versuri - dovedind
predilectia poetului pentru creatii dintre cele mai extinse.
In Scrisoarea III Eminescu realizeaza o ampla meditatie asupra trecutului din perspectiva
prezentului si a prezentului din perspectiva trecutului, geniul fiind aici reprezentat de omul
politic.
Oprindu-ne succint asupra temei Folclorul, izvor de inspiratie la Eminescu, aducem ca
argument, in deschidere, aprecierea lui G. Calinescu, apreciere care fixeaza tiparele creatiei
poetice, din perspectiva legaturii poetului cu literatura populara: “Cea mai mare insusire a lui
Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, si, cu idei culte, de a cobori la acel
sublim impersonalism poporan”.
Si tot G. Calinescu, sublinia faptul ca poezia Revedere este poezia cu cea mai fireasca
infatisare poporana, care cuprinde idei culte inalte. “Codrul vorbind este un mit desavarsit,
fiindca simbolul poetic pe care-l contine (inertia indiferenta a spetelor) starneste peste tot
procesul intelectual”.
In Ce te legeni...,poetul da expresie sentimentului singuratatii, sentiment provocat de
scurgerea timpului, de trecerea vremii”.
Capodoperele eminesciene Scrisoarea I, Glossa,si Luceafarul pun in valoare marea
capacitate de sinteza filozofica si de creatie, ceea ce a determinat variate analize, unele
exhaustive, altele partiale.
Teme aproape comune: conditia omului de geniu, cosmogonia, timpul si mai ales
perfectiunea artistica, constituie laitmotivul creatiilor mentionate.
Scrisoarea I, poem cu o structura romantica, filosofica, abordeaza relatia omului de
geniu cu timpul si societatea marginita, nasterea, evolutia si dramatica previziune a stingerii
sistemului cosmic.
Poemul releva dubla ipostaza a omului de geniu, a cugetatorului - pe de-o parte,
meditatia filosofica asupra marilor probleme, precum si satira determinata de relatia omului
de geniu cu societatea incapabila de a intelege conditia geniului.
Se identifica in poem motive cum sunt: timpul, identitatea oamenilor in fata mortii,
cosmogonia, conditia geniului.Ideile poetice se inscriu in contextul unor sentimente de
dezavuare, compasiune si amaraciune. Tonul general este cel elegiac.
Si in Scrisoarea I se identifica o bivalenta a timpului: timpul cosmic - simbolizat de
“luna” - care deschide si inchide poemul:”Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie,/ iar
din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate / De dureri, pe care insa le simtim ca-n vis pe
toate.// Intre ziduri, printre arbori ce se scutura in floare, / Cum revarsa luna plina linistita ei
splendoare !”.
Timpul muritor - simbolizat de “ceasornic”- deschide poemul : “Cand cu gene ostenite
sara suflu-n lumanare-/ Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare...”.Ceea ce retine
atentia in mod deosebit in poem este nasterea si moartea cosmosului.
Cu poezia Glossa, capodopera de factura clasica, cu valoare gnomica, in care reflectiile
si sentintele au gravitatea unor inscriptii, aduce in literatura noastra teme si motive cum sunt:
timpul- cu dimensiunile sale: “fugit irreparabile tempus”, ”fortuna labilis” si ”vanitas
vanitatum”: viata ca teatru, prezentul etern.
Si in poemul Luceafarul motivul timpului constituie principalul motiv de inspiratie.
 Timpul “Domniei celei lungi”, echivalent cu Vesnicia, in Luceafarul se poate identifica
in raportul dintre dorinta si timp, dintre vointa si miscare, cu un cuvant - devenirea:
“Nasterea timpului coincide cu dorinta de viata in Luceafarul”. Devenirea nu poate insa
exista in infinitul imobil, in “eterna repetare ciclica”. Dorinta lui Hyperion, dorinta careia i se
opune demiurgul, “Dumnezeu”. Luceafarul va ramane deasupra acestei zone, in care nu
exista succesiune de generatii, de nasteri si morti, “intr-un cuvant nu exista timp”.
Poemul Luceafarul sintetizeaza izvoarele de inspiratie eminsciana:izvoarele folclorice
(Fata din gradina de aur, basmul cules de germanul Richard Kunisch), motivul zburatorului;
izvoare filozofice - filosofia lui Arthur Shopenhauer in legatura cu genul si omul comun;
izvoare mitologice - mitologia greaca, indiana, crestina si izvoare biografice - propria
experienta de viata a poetului. Izvoarele mentionate stau la baza intregii creatii eminesciene.
Pornind de la ideea ca, prin Luceafarul, Eminescu se intrece pe sine, Tudor Vianu,
intuind in poem, “o sinteza a categoriilor lirice mai de seama ale creatiei poetului”, preciza
(in Studii de literatura romana): “Daca moartea ar voi ca in noianul vremurilor viitoare
intreaga opera poetica a lui Eminescu sa se piarda dupa cum lucru s-a intamplat cu atatea
opere ale antichitatii, si numai Luceafarul sa se pastreze, stranepotii nostri ar putea culege
din ea imaginea esentiala a poetului”.
Idila terestra reprezinta implinirea aspiratiei spre fericire a perechii pamantesti, si nu o
neputinta morala a Catalinei. Hyperion intelege si raspunde chemarii, lumina sa revasandu-se
peste norocul fetei: “-Cobori in jos luceafar bland/ Alunecand pe-o raza,/ Patrunde-n codru si
in gand, / Norocu-mi lumineaza !”.
Astfel, poemul dezvolta, ca si alte creatii eminesciene, motivul iubirii care eternizeaza.
Aici, iubirea neinteleasa este datorata incapacitatii femeii de a retine sensurile adanci ale
patimii spre vesnicie. Zoe Dumitrescu-Busulenga fixeaza in studiul sau asupra lui Eminescu
sensurile adanci ale poemului: “...rasplata jertfei sale: cunoasterea. Acum el va afla ca
ingerul - simbol al desavarsirii, al puritatii - nu este in iubita, ci tot in el; ca el nu ar avea
nevoie sa se inalte prin ea, ci ea, fiinta de lut, ar fi trebuit sa nazuiasca spre culmile spiritului
pe care-l stapanea el”.
Constituita prin sinteza izvoarelor folclorice ale lirismului, cu cateva din marile directii
ale poeziei si gandirii europene - sinteza savarsita intr-o structura creatoare purtand pecetea
geniului - opera lui Eminescu, poet al visului cosmic si mitologic, isi are locul propriu atat in
literatura romana, cat si in cea universala.