ZBIGNIEW BRZEZINSKI

MAREA TABLĂ DE ŞAH

GEOPOLITICA LUMILOR SECOLULUI XXI

INTRODUCERE
POLITICA SUPERPUTERII
Din momentul în care continentele au început să fie
interdependente din punct de vedere politic, adică acum
aproximativ 500 de ani. Eurasia a fost în permanenţă centrul de
putere al lumii. Pe căi diferite, în perioade diferite, popoarele
Eurasiei – dar mai ales acelea de Ia extremitatea ei vest-
europeană – au pus stăpânire şi au dominat celelalte regiuni ale
lumii, astfel că statele eurasiatice au dobândit un statut special şi
s-au bucurat de privilegiile de a fi principalele puteri ale lumii.
Ultimul deceniu al secolului al XX-lea a fost martorul unor
răsturnări dramatice în politica mondială. Pentru prima oară în
istorie o putere non-eurasiatică s-a impus nu numai ca principal
arbitru în relaţiile de putere din Eurasia, dar şi ca supremă
putere în lume. Destrămarea şi prăbuşirea Uniunii Sovietice au
fost ultima treaptă în ascensiunea rapidă a unei puteri din
emisfera vestică – Statele Unite ale Americii – ca singura şi, de
fapt, prima putere cu adevărat globală.
Cu toate acestea, Eurasia îşi păstrează importanţa geopolitică.
Nu numai că extremitatea ei vestică – Europa – deţine încă o mare
parte din puterea economică şi politică a omenirii, dar partea sa
estică – Asia – a devenit, în ultima vreme, un periculos centru de
creştere economică şi de sporită influenţă politică. Prin urmare,
problema modulpi în care America, angajată la scară planetară,
poate face faţă complexelor relaţii de putere din Eurasia – în
special, dacă ea poate preîntâmpina apariţia unei puteri
eurasiatice dominante şi potrivnice – rămâne fundamentală
pentru capacitatea Americii de a-şi exercita supremaţia mondială.
Rezultă deci că, pe lângă preocuparea pentru dezvoltarea
diferitelor noi dimensiuni ale puterii (tehnologie, comunicaţii,
informaţii, precum şi comerţ şi finanţe), politica externă
americană trebuie să se preocupe în continuare de dimensiunea
geopolitică şi să-şi folosească influenţa în Eurasia în aşa fel încât
să creeze un echilibru continental stabil, cu Statele Unite ca
arbitru politic.
Eurasia este astfel tabla de şah pe care continuă să se dea
bătălia pentru supremaţia mondială, iar această luptă implică
geostra- tegia – administrarea strategică a intereselor geopolitice.
Este demn de atenţie faptul că nu mai departe decât în 1940 doi
aspiranţi la puterea mondială, Adolf Hitler şi Iosif Stalin, au fost
de acord în mod explicit (la negocierile secrete din luna noiembrie
a acelui an) că America ar trebui exclusă din Eurasia. Fiecare din
ei realiza că pătrunderea puterii americane în Eurasia ar periclita
propriile lui ambiţii de dominaţie mondială. Fiecare împărtăşea
supoziţia că Eurasia e centrul lumii şi că acela care controlează
Eurasia controlează lumea. Jumătate de secol mai târziu
chestiunea a fost redefinită: va dăinui supremaţia Americii în
Eurasia şi în ce scopuri ar putea fi ea aplicată?
Obiectivul fundamental al politicii americane ar putea fi benefic
şi vizionar: modelarea unei comunităţi mondiale cu adevărat
cooperante, în conformitate cu tendinţele pe termen lung şi cu
interesele fundamentale ale omenirii. Dar, în acelaşi timp, este
imperios necesar ca să nu apară niciun concurent eurasiatic
capabil să domine Eurasia şi astfel să concureze America. De
aceea, scopul acestei cărţi este formularea unei geostrategii
cuprinzătoare şi integrale pentru Eurasia.
ZBIGNIEW BRZEZINSKI Washington. D.C. Aprilie 1997
CAPITOLUL 1
UN NOU TIP DE HEGEMONIE
Hegemonia s-a născut o dată cu omenirea. Dar actuala
supremaţie a Americii este distinctă prin rapiditatea apariţiei,
anvergura mondială şi modul de exercitare. În decursul unui
singur secol, America s-a transformat – şi a fost transformată de
către dinamica internaţională – dintr-o ţară relativ izolată din
emisfera vestică într-o putere de o bogăţie şi forţă de dominaţie
fără precedent în istoria omenirii.
SCURTUL DRUM SPRE SUPREMAŢIA MONDIALĂ
Războiul hispano-american din 1898 a fost primul război de
cucerire dus de America în afara hotarelor sale. El a deschis calea
extinderii puterii americane în Pacific, dincolo de Hawaii, spre
Filipine. La începutul acestui secol, strategii americani erau deja
preocupaţi de dezvoltarea doctrinei unei supremaţii navale asupra
celor două oceane, iar marina americană începuse să conteste
concepţia că Anglia „domneşte peste mări“.
Revendicarea de către America a unui statut special de unic
apărător al securităţii emisferei vestice – statut proclamat la
începutul secolului prin Doctrina Monroe şi ulterior justificat de
aşa-zisul „destin evident” al Americii – s-a accentuat după
construirea Canalului Panama, ce facilita dominaţia navală atât
asupra Oceanului Atlantic, cât şi asupra Oceanului Pacific.
Baza crescândelor ambiţii geopolitice ale Americii era rapida
industrializare a economiei ţării. La izbucnirea primului război
mondial puterea economică în creştere a Americii reprezenta deja
circa 33% din P.N.B. Mondial, ceea ce surclasa Marea Britanie ca
principală putere industrială a lumii. Acest remarcabil dinamism
economic a fost favorizat de o cultură care încuraja experimentul
şi inovaţia. Instituţiile politice şi economia de piaţă liberă din
America au creat posibilităţi nemaiîntâlnite pentru inventatori
ambiţioşi şi iconoclaşti, pe care privilegii arhaice sau ierarhii
sociale rigide nu îi împiedicau să urmărească înfăptuirea
propriilor vise. Pe scurt, cultura naţională era deosebit de
prielnică creşterii economice şi, prin atragerea şi asimilarea
rapidă a celor mai talentate personalităţi din străinătate, ea
înlesnea de asemenea expansiunea puterii naţionale.
Primul război mondial a oferit prima ocazie pentru o masivă
lansare în Europa a forţei militare americane. O putere până
atunci relativ izolată şi-a transportat prompt peste Atlantic mai
multe sute de mii de militari – o expediţie militară transoceanică
fără precedent ca desfăşurare şi amploare, care semnala apariţia
unui nou important jucător pe arena internaţională. Fapt tot atât
de important, războiul a determinat, în acelaşi timp, primul
important efort diplomatic american de a aplica principiile
americane în găsirea unei soluţii la problemele internaţionale ale
Europei. Celebrele „Patrusprezece Puncte” ale lui Woodrow Wilson
au reprezentat inculcarea idealismului american în geopolitica
europeană, idealism consolidat de puterea americană. (în urmă cu
15 ani, Statele Unite jucaseră rolul principal în rezolvarea unui
conflict din Extremul Orient, acela dintre Rusia şi Japonia,
impunându-şi, şi prin aceasta, crescânda talie internaţională.)
Fuziunea dintre idealismul american şi puterea americană s-a
făcut astfel din plin simţită pe scena lumii.
Totuşi, strict vorbind, primul război mondial era încă un război
predominant european, nu mondial. Dar caracterul său autodes-
tructiv a marcat începutul sfârşitului predominării politice,
economice şi culturale a Europei asupra restului lumii. Pe
parcursul războiului niciuna dintre puterile europene nu a fost
capabilă să obţină o victorie decisivă – iar rezultatul războiului a
fost serios influenţat de intrarea în conflict a unei puteri non-
europene în ascensiune: America. Din acest moment. Europa avea
să devină din ce în ce mai mult obiectul, şi mai puţin subiectul
politicii mondiale de putere.
Dar această scurtă izbucnire de primat mondial american nu a
produs o angajare continuă a Americii în chestiunile
internaţionale, în schimb, ea s-a retras rapid într-o combinaţie
auto-mulţumitoare de izolaţionism şi idealism. Deşi pe la
jumătatea anilor ’20 şi începutul anilor ’30 totalitarismul devenea
din ce în ce mai puternic pe continentul european, puterea
americană – care atunci includea o puternică flotă pe două oceane
ce depăşea în mod clar marina britanică – nu s-a implicat.
Americanii au preferat să fie spectatori la politica mondială.
Conceptul american de securitate, bazat pe o viziune a Americii
ca insulă continentală, a fost în acord cu această predispoziţie.
Strategia americană se concentra asupra apărării ţărmurilor sale,
având astfel un orizont îngust-naţional, fără a se gândi prea mult
la considerentele internaţionale sau globale. Principalii actori
internaţionali erau, încă, puterile europene şi, din ce în ce mai
mult, Japonia.
Era europeană în politica mondială a luat sfârşit definitiv în
cursul celui de-al doilea război mondial, primul război cu adevărat
mondial. Desfăşurat pe trei continente simultan, oceanele Atlantic
şi Pacific fiind şi ele puternic disputate, dimensiunea sa mondială
a fost demonstrată în mod simbolic atunci când soldaţii britanici
şi japonezi – care reprezentau, respectiv, o îndepărtată insulă din
Vestul Europei şi o insulă similară din Estul Asiei – s-au ciocnit la
o distanţă de mii de mile de patriile lor pe frontiera indiano-bir-
maneză. Europa şi Asia deveniseră un unic câmp de bătălie.
Dacă războiul s-ar fi încheiat printr-o victorie clară a Germaniei
naziste, o unică putere europeană ar fi apărut ca putere mondială
dominantă. (Victoria Japoniei în Pacific ar fi adus pentru acea
naţiune rolul dominant în Extremul Orient, dar, după toate
probabilităţile. Japonia nu ar fi rămas doar un hegemon regional.)
în schimb, înfrângerea Germaniei a fost în mare măsură
pecetluită de cei doi învingători extra-europeni. Statele Unite şi
Uniunea
Sovietică, care au devenit moştenitoarele nerealizatelor tendinţe
ale Europei către supremaţia mondială.
Următorii cincizeci de ani au fost dominaţi de competiţia
bipolară dintre America şi Uniunea Sovietică pentru supremaţia
mondială. În unele privinţe, competiţia dintre Statele Unite şi
Uniunea Sovietică a reprezentat împlinirea teoriilor celor mai
dragi geopoliticienilor: ea a adus în arenă principala putere
maritimă a lumii, care domină două oceane. Pacific şi Atlantic,
împotriva principalei puteri de uscat a lumii, deţinătoare a
supremaţiei în heart- land-uV eurasiatic (cu blocul chino-sovietic
care cuprindea un spaţiu amintind, cu putere, întinderea
Imperiului Mongol). Aspectul geopolitic nu putea fi mai clar:
America de Nord împotriva Eurasiei, având ca miză lumea
întreagă. Câştigătorul ar fi dominat cu adevărat globul
pământesc. Nimeni nu i-ar mai fi stat în cale, odată victoria
obţinută.
Fiecare rival lansa în întreaga lume un apel ideologic impregnat
cu optimism istoric, care justifica, pentru fiecare din ele, eforturile
necesare şi, în acelaşi timp, îi întărea convingerea în victoria
inevitabilă. Fiecare rival îşi domina clar propriul spaţiu – spre
deosebire de aspiranţii imperiali europeni la hegemonie mondială,
dintre care niciunul nu a reuşit vreodată cu adevărat să-şi
impună predominarea decisivă în interiorul Europei înseşi. Iar
fiecare dintre cele două rivale îşi folosea ideologia pentru a-şi
consolida dominaţia asupra respectivilor săi vasali sau tributari
într-un mod care amintea oarecum de epoca războaielor
religioase.
Combinaţia dintre dimensiunile geopolitice mondiale şi
declarata universalitate a dogmelor rivale a dat competiţiei o
intensitate nemaiîntâlnită. Dar un factor suplimentar – şi el plin
de implicaţii mondiale – a făcut ca această competiţie să fie cu
adevărat unică.
1 Nota traducătorului: Heartland: concept introdus de Harold
Mackinder (1861-1947) în articolul „The Geographical Pivot of
History”, prezentat la Royal Geographic Society în ian. 1904.
Mackinder înţelegea prin heartland „partea centrală a Eurasiei,
zona-pivot a politicii mondiale”, „acea zonă a Eurasiei inaccesibilă
vapoarelor şi controlată de Rusia”. (Conform International
Encyclopaedia of Social Sciences, voi. 9, The Macmillan Company
& The Free Press, N.Y., Collier-Macmillan Publishers, London,
1972.)
Apariţia armelor nucleare însemna că un război frontal, de tip
clasic, între cei doi rivali principali putea nu numai să atragă
după sine distrugerea lor reciprocă, dar şi să aibă consecinţe
fatale pentru o parte însemnată din omenire. Intensitatea
conflictului era astfel – supusă simultan unei extraordinare auto-
constrângeri din partea ambilor rivali.
Pe tărâm geopolitic, războiul era purtat în mare măsură la
extremităţile Eurasiei înseşi. Blocul chino-sovietic domina
majoritatea Eurasiei, dar nu îi controla extremităţile. America de
Nord reuşise să-şi consolideze poziţia atât la extremitatea vestică,
cât şi la cea estică ale marelui continent eurasiatic. Apărarea
acestor capete de pod continentale (rezumată, pe „frontul” de vest
de către Blocada Berlinului şi pe cel de est de către Războiul din
Coreea) a fost astfel primul test strategic pentru ceea ce avea să
Fie cunoscut sub denumirea de Războiul Rece.

în faza finală a Războiului Rece, pe harta Eurasiei (vezi harta de

mai sus) a apărut un al treilea „front” defensiv: cel sudic.
Invadarea Afganistanului de către sovietici a provocat o ripostă
americană pe două direcţii: asistenţa directă pentru rezistenţa
autohtonă din Afganistan în scopul blocări armatei sovietice; şi o
intensificare pe scară mare a prezenţei militare americane în
Golful Persic pentru a descuraja o eventuală înaintare spre sud a
puterii militare sau politice sovietice. Statele Unite şi-au asumat
obligaţia de a apăra regiunea Golfului Persic, în conformitate cu
propriile interese de securitate în vestul şi estul Europei.
Faptul că America de Nord a frânat cu succes eforturile
blocului eurasiatic de a obţine stăpânirea efectivă asupra întregii
Eurasii – proces în care ambele părţi s-au abţinut până la final de
la o ciocnire militară directă de teama unui război nuclear –
însemna că rezultatul disputei era decis în cele din urmă pe căi
non-militare. Vitalitatea politică, flexibilitatea ideologică,
dinamismul economic, atractivi- tatea culturală au devenit
dimensiuni decisive.
Coaliţia condusă de America şi-a păstrat unitatea, în timp ce
blocul chino-sovietic s-a dezmembrat în mai puţin de două
decenii. În parte, aceasta s-a datorat flexibilităţii mai mari a
coaliţiei democratice, în contrast cu caracterul ierarhic şi
dogmatic – dar şi fragil – al lagărului comunist. Prima presupunea
împărtăşirea unor valori, dar fără un cadru doctrinar formal. A
doua punea accent pe corectitudinea dogmatică, cu un singur
centru autorizat de interpretare. Principalii vasali ai Americii, de
asemenea, erau cu mult mai slabi decât ea, în timp ce Uniunea
Sovietică nu putea trata la nesfârşit China ca pe o subordonată.
Rezultatul s-a datorat şi faptului că partea americană s-a dovedit
mult mai dinamică din punct de vedere economic şi tehnologic, în
timp ce Uniunea Sovietică a stagnat treptat şi nu a putut concura
eficient nici în ce priveşte creşterea economică, nici tehnologia
militară. În schimb, decăderea economică a generat demoralizarea
ideologică.
De fapt, puterea militară sovietică – şi teama pe care ea le-o
inspira occidentalilor – a ascuns multă vreme inegalitatea
esenţială dintre cei doi opozanţi. America era pur şi simplu mult
mai bogată, mult mai avansată tehnologic, mult mai mobilă şi mai
novatoare din punct de vedere militar, mult mai atrăgătoare şi
mai creatoare pe tărâm social. Constrângerile ideologice
subminau potenţialul creator al Uniunii Sovietice, făcând astfel ca
sistemul său să fie din ce în ce mai rigid, iar economia – din ce în
ce mai risipitoare şi mai puţin competitivă din punct de vedere
tehnologic. Câtă vreme nu izbucnea un război în care părţile s-ar
fi distrus reciproc, intr-o competiţie pe termen lung balanţa
trebuia să se încline în cele din urmă în favoarea Americii.
De asemenea, rezultatul final a fost puternic influenţat de
considerente culturale. Coaliţia condusă de America accepta, în
general, ca pozitive, multe din trăsăturile culturii politice şi
sociale americane. Cei mai importanţi doi aliaţi ai Americii, de la
extremele vestice şi estice ale Eurasiei, Germania şi Japonia, s-au
însănătoşit economic în contextul unei admiraţii aproape
nelimitate pentru tot ce este american. Foarte mulţi considerau că
America reprezintă viitorul, că este o societate demnă de
admiraţie şi care merită să fie imitată.
în schimb. Rusia era dispreţuită din punct de vedere cultural
de către majoritatea „vasalilor” săi din Europa Centrală şi încă şi
mai mult de către aliatul său principal – şi din ce în ce mai sigur
pe sine – din est: China.
Pentru locuitorii Europei Centrale, dominaţia ruşilor însemna
izolarea de ceea ce ei considerau a fi patria lor filosofică şi
culturală: Europa Occidentală şi tradiţiile ei religioase creştine.
Mai rău, însemna dominaţia de către un popor pe care central-
europenii îl considerau, deseori pe nedrept, ca inferior lor din
punct de vedere cultural.
Chinezii, pentru care cuvântul „Rusia” înseamnă „ţara
nesătulă”, erau dispreţuitori chiar mai făţiş. Deşi iniţial ei
contestaseră numai pe tăcute pretenţiile Moscovei privind
valabilitatea generală a modelului sovietic, la un deceniu de la
revoluţia comunistă chineză ei au pus hotărât sub semnul
întrebării primatul ideologic al Moscovei şi chiar au început să-şi
exprime deschis dispreţul tradiţional faţă de barbarii cu care se
învecinau la nord.
în fine, chiar în interiorul Uniunii Sovietice, 50% din populaţie,
care era ne-rusă, a sfârşit prin a respinge dominaţia Moscovei.
Treptata trezire a ne-ruşilor însemna că ucrainenii, georgienii,
armenii şi azerii au început să privească puterea sovietică ca pe o
formă de dominaţie imperială străină, de către un popor faţă de
care nu se simţeau inferiori cultural. În Asia Centrală aspiraţiile
naţionale puteau fi mai slabe, dar aceste popoare erau stimulate
suplimentar de o crescândă conştiinţă a identităţii islamice,
intensificată de cunoaşterea faptului că în alte părţi avea loc o
decolonizare.
Ca atâtea imperii înaintea sa. Uniunea Sovietică a fost supusă
în cele din urmă imploziei şi dezmembrării, căzând victimă nu
atât unei înfrângeri militare directe, cât unei dezintegrări
accelerate de către tensiunile economice şi sociale. Soarta sa a
confirmat observaţia competentă a unui savant care spunea că
„imperiile sunt în mod inerent instabile politic, deoarece părţile
subordonate preferă aproape întotdeauna o mai mare autonomie,
iar contra-elitele din aceste părţi acţionează aproape întotdeauna,
când au ocazia, pentru a obţine o mai mare autonomie, în acest
sens, imperiile nu se prăbuşesc, ci, mai degrabă, se
dezintegrează, de obicei foarte încet, deşi uneori deosebit de
repede”1.
PRIMA PUTERE MONDIALĂ
Prăbuşirea rivalei sale a adus America într-o situaţie unică. Ea
a devenit, simultan, prima şi unica putere cu adevărat mondială.
Şi totuşi supremaţia mondială a Statelor Unite aminteşte în multe
privinţe de imperii mai vechi, fără a ţine seama de dimensiunile
lor regionale mai restrânse. Aceste imperii îşi bazau puterea pe o
ierarhie de vasali, tributari, protectorate şi colonii, în care cei
aflaţi în afară erau în general priviţi ca barbari. Până la un anumit
punct, această terminologie anacronică nu e întru totul
neadecvată pentru unele din statele aflate acum în interiorul
orbitei americane. Ca şi în trecut, exercitarea puterii „imperiale”
americane decurge în mare măsură din organizarea superioară,
din capacitatea de a mobiliza prompt. În scopuri militare, vaste
resurse economice şi tehnologice, din farmecul cultural neclar,
dar însemnat al modului de viaţă american, din dinamismul
absolut şi competitivitatea înnăscută ale elitelor politice şi sociale
americane.
Şi imperiile mai vechi întrunesc aceste caracteristici. Roma e
prima care vine în minte. Acest imperiu a fost întemeiat pe
parcursul a aproape 2 secole şi jumătate printr-o susţinută
expansiune teritorială către nord. Apoi şi spre vest şi spre sud, ca
şi prin stabilirea unui control maritim eficient asupra întregului
litoral al Mării Mediterane. Ca întindere geografică, imperiul a
atins punctul culminant în jurul anului 211 d.Hr. (vezi harta de
mai jos). Roma avea o organizare statală centralizată şi o
economie unică şi autonomă. Puterea sa imperială era exercitată
cu grijă şi hotărâre printr-un complex sistem de organizare
politică şi economică. Un sistem, proiectat strategic, de drumuri şi
1 Donald Puchala. The History ofthe Future of International Relations, în „Ethics and International Affairs", 8 (1994), p.
183.
rute navale, pornind din Capitală, permitea rapida redislocare şi
concentrare a legiunilor romane staţionate în diversele state
vasale şi provincii tributare – în eventualitatea unei ameninţări
serioase împotriva securităţii imperiului.

în perioada de apogeu a imperiului, legiunile romane

desfăşurate în străinătate numărau nu mai puţin de trei sute de
mii de oameni – o forţă remarcabilă, cu atât mai distructivă cu cât
romanii aveau tactică şi armament superioare, iar centrul era
capabil să ordone redislocări relativ rapide. (Este frapant să
observăm că în 1996, America, o putere suverană cu un teritoriu
mult mai populat, proteja extremităţile stăpânirii sale staţionând
296 000 soldaţi profesionişti în afara hotarelor sale.)
Totuşi, puterea imperială a Romei se baza şi ea pe o importantă
realitate psihologică. Civis Romanus sum – „Eu sunt cetăţean
roman“ – era cea mai înaltă auto-definire posibilă, motiv de
mândrie, şi pentru mulţi – o aspiraţie. Acordat, în cele din urmă şi
celor ce nu erau născuţi romani, statutul solemn de cetăţean
roman era o expresie a superiorităţii culturale care explică
conştiinţa puterii imperiale despre misiune. Aceasta nu numai că
legitima dominaţia Romei, dar îi şi făcea pe cei supuşi ei să-şi
dorească asimilarea şi includerea în structura imperială.
Superioritatea culturală, considerată de către dominatori ca de la
sine înţeleasă şi recunoscută de către dominaţi, întărea astfel
puterea imperială.
Această putere imperială uriaşă, în mare măsură necontestată,
a dăinuit aproape 300 de ani. Cu excepţia ameninţării
reprezentate, la un moment dat, de apropiata Cartagină şi, la
hotarul estic, de Imperiul părţilor, lumea din afara imperiului era
în mare măsură barbară, prost organizată, capabilă – de cele mai
multe ori – doar de atacuri sporadice şi în mod evident inferioară
cultural. Câtă vreme imperiul era capabil să-şi menţină vitalitatea
şi unitatea internă, lumea exterioară nu reprezenta niciun fel de
concurenţă.
Trei cauze majore au dus la prăbuşirea finală a Imperiului
Roman. Mai întâi, imperiul a devenit prea mare pentru a fi condus
dintr-un singur centru, dar împărţirea lui într-o jumătate vestică
şi una estică a distrus automat caracterul de monopol al puterii
sale. În al doilea rând, şi în acelaşi timp, lunga perioadă de
exagerată încredere în sine a puterii imperiale a generat un
hedonism cultural, care, treptat, a erodat dorinţa de mărire a
elitei politice. În al treilea rând, inflaţia prelungită a subminat şi
ea capacitatea sistemului de a se susţine în absenţa sacrificiului
social pe care cetăţenii nu mai erau dispuşi să-l facă. Decăderea
culturală, divizarea politică şi inflaţia financiară, toate au
contribuit la subminarea Romei, fa- când-o vulnerabilă chiar faţă
de barbarii din apropierea graniţelor ei.
După standardele noastre de azi. Roma nu era o putere cu
adevărat mondială, ci regională. Cu toate acestea, dată fiind
starea de izolare între diversele continente de pe glob ce exista în
acele vremuri, puterea regională a Romei era de sine stătătoare şi
izolată, fără vreun rival imediat sau chiar îndepărtat. Imperiul
Roman era astfel o lume în sine, cu o organizare politică excelentă
şi o superioritate culturală care au făcut din el precursorul
sistemelor imperiale de mai târziu, chiar cu o mai mare întindere
geografică.
Chiar şi aşa. Imperiul Roman nu era unic. Imperiile roman şi
chinez au apărut aproape în acelaşi timp, deşi niciunul nu avea
cunoştinţă de existenţa celuilalt. Pe la anul 221 î.Hr. (perioada
Războaielor punice dintre Roma şi Cartagina), unificarea realizată
de statul Ch în a celor şapte state existente a dus la formarea
primului Imperiu chinez, care imediat a început construirea
Marelui Zid din nordul Chinei cu scopul de a izola interiorul
regatului de lumea barbară de la graniţa sa. Următorul imperiu,
al Dinastiei Han, care a cunoscut înflorirea după anul 140 î.Hr..
Era şi mai impresionant prin întindere şi organizare. La începutul
erei creştine nu mai puţin de 57 de milioane de oameni erau
supuşi autorităţii sale. Această cifră uriaşă, ea însăşi fără
precedent, demonstrează extraordinara eficacitate a controlului
centralizat exercitat printr-o birocraţie centralizată şi represivă.
Stăpânirea imperială se întindea până în Coreea de azi, părţi din
Mongolia şi mare parte din litoralul chinez. Cu toate acestea,
aproape ca şi Roma, Imperiul Dinastiei Han a început şi el să fie
afectat de frământări interne, iar prăbuşirea sa definitivă a fost
grăbită prin împărţirea sa, în anul 220 d.Hr., în trei regate
independente.
Istoria ulterioară a Chinei a cuprins perioade de reunificare şi
extindere, urmate de decădere şi fărâmiţare. De mai multe ori,
China a reuşit să instaureze sisteme imperiale care erau de sine
stătătoare, izolate şi neameninţate din afară de niciun rival
organizat. Împărţirea în trei state a regatului Dinastiei Han a fost
înlăturată în anul 589 d.Hr. Prin unificarea ce anunţa, intr-un fel.
Reapariţia unui sistem imperial. Cea mai mare autoafirmare
imperială a Chinei a avut loc sub dinastia manciuriană, şi mai
ales la începutul dinastiei Ch’ing. Prin sec. Al XVIlI-lea China era
din nou un imperiu în plin avânt, cu un centru imperial
înconjurat de state vasale şi tributare, printre care Coreea,
Indochina, Thailanda, Birmania şi Nepalul de astăzi. Stăpânirea
Chinei se întindea astfel de la extremitatea estică a Rusiei de
astăzi şi până în sudul Siberiei, până la Lacul Baikal şi în
Kazahstanul de astăzi, spre sud spre Oceanul Indian şi din nou
spre est, peste Laos şi Vietnamul de Nord (vezi harta de la p. 25).
Ca şi în cazul Romei, imperiul era o complexă organizaţie
financiară, economică, de învăţământ şi de securitate. Controlul
asupra vastului teritoriu şi a celor peste 300 de milioane de
locuitori era exercitat pe toate aceste căi, cu un puternic accent
pe autoritatea politică centralizată susţinută de un serviciu de
curieri deosebit de eficient. Întregul imperiu era împărţit în patru
zone, care porneau de la Pekin, şi delimitau zonele în care
mesagerul putea ajunge într-o săptămână, în două, în trei şi,
respectiv, în patru săptămâni. Birocraţia centralizată, pregătită
din punct de vedere profesional şi selectată pe criterii competitive,
constituia izvorul de putere al unităţii imperiului.
Acea unitate era întărită, legitimată şi susţinută – din nou, ca şi
în cazul Romei – de o conştiinţă a superiorităţii culturale, adânc
înrădăcinată şi puternic resimţită, care a fost sporită de
confucianism, o filosofie atât de utilă imperiului, ea punând
accent pe armonie, ierarhie şi disciplină. China – Imperiul celest –
era văzută ca centrul universului, având la graniţe, şi dincolo de
ele, doar barbari. A fi chinez însemna a fi cultivat şi din acest
motiv restul lumii îi datora Chinei respectul cuvenit. Această
deosebită conştiinţă a superiorităţii străbătea din răspunsul pe
care – chiar în faza de declin a Chinei de la sfârşitul secolului al
XVII-lea – împăratul chinez l-a dat regelui George al 111-lea al
Marii Britanii, ai cărui emisari încercaseră să ademenească China
într-o relaţie de comerţ oferind ca daruri, în semn de bunăvoinţă,
unele produse industriale britanice.
„Noi. Prin mila Cerului. Împărat, anunţăm pe Regele Angliei să
ia cunoştinţă de mesajul nostru:

Imperiul Celest, dominând între graniţele celor patru mări… nu

pune preţ pe lucrurile rare şi scumpe… şi nici nu avem nici cea
mai mică nevoie de manufacturile ţării voastre…
De aceea, noi… am ordonat celor pe care i-aţi trimis cu ofranda
să se întoarcă fără grijă acasă. Tu, o. Rege, trebuie doar să ne
îndeplineşti dorinţele întărindu-ţi loialitatea şi jurând supunere
veşnică1’.
 Declinul şi prăbuşirea succesivelor imperii chineze s-au
datorat, şi ele, în primul rând, factorilor interni. „Barbari” mongoli
şi apoi occidentali au învins aceste imperii din cauza oboselii
interne, a decăderii, a hedonismului; pierderea creativităţii
economice şi militare a vlăguit voinţa Chinei şi mai apoi a
accelerat prăbuşirea ei. Puterile străine au exploatat proasta stare
internă a Chinei – Anglia în Războiul opiului din 1839-1842;
Japonia, un secol mai târziu – fapt care, în schimb, a generat
profundul sentiment de umilire culturală care i-a motivat pe
chinezi de-a lungul întregului secol XX, umilire şi mai intensă din
cauza contradicţiei dintre conştiinţa lor adânc înrădăcinată
despre superioritatea culturală şi înjositoarele realităţi politice din
China postimperială.
Mai mult decât în cazul Romei, China imperială ar fi astăzi
clasificată ca putere regională. Dar. În zilele ei de glorie. China nu
avea egal pe glob, în sensul că nicio altă putere nu era capabilă
să-i pună sub semnul întrebării statutul său imperial ori să se
opună expansiunii ei, dacă aceasta ar fi fost dorinţa Chinei.
Sistemul chinez era de-sine-stătător şi autonom, bazându-se, în
primul rând, pe o identitate etnică comună, cu o relativ limitată
extindere a puterii centrale asupra statelor tributare, cu etnii
diferite şi periferice din punct de vedere geografic.
Miezul său etnic, mare şi dominant, i-a dat Chinei posibilitatea
să realizeze refacerea periodică a imperiilor. Din acest punct de
vedere, China a fost destul de diferită de alte imperii, în care
popoare mici din punct de vedere numeric, dar cu propensiuni
dominatoare au reuşit, pentru o vreme, să-şi impună şi să-şi
menţină dominaţia asupra unor populaţii diferite etnic şi mult
mai numeroase. Dar, o dată ce dominaţia unor asemenea imperii
era subminată, nu mai putea fi vorba de restaurarea lor.
Pentru a găsi o asemănare oarecum apropiată de definiţia de
astăzi a unei puteri mondiale trebuie să apelăm la remarcabilul
fenomen al Imperiului Mongol. Apariţia sa a fost realizată printr-o
lupta intensă împotriva unor adversari importanţi şi bine
organizaţi. Printre învinşii săi erau regatele Poloniei şi Ungariei,
forţele Sfântului Imperiu Roman, mai multe cnezate ruseşti şi
statul rus, califatul Baghdadului şi, mai târziu, chiar dinastia
Sung a Chinei.
învingându-şi rivalii, Genghis-Han şi urmaşii săi au instaurat
un control centralizat asupra teritoriului pe care experţii în
geopolitică de mai târziu l-au considerat a fi heartland-ul global
sau pivotul puterii mondiale. Imperiul lor continental eurasiatic se
întindea de la ţărmurile Mării Chinei până în Anatolia din Asia
Mică şi până în Europa Centrală (vezi harta). Doar în perioada de
vârf a blocului stalinist chino-sovietic Imperiul Mongol de pe
continentul eurasiatic a fost în sfârşit egalat în ceea ce priveşte
întinderea conducerii centralizate asupra unor teritorii contigui.
Imperiile roman, chinez şi mongol au fost precursorii regionali
ai aspiranţilor la puterea mondială ce au apărut după aceea. În
cazul

întinderea aproximativă a stăpânirii Imperiului Mongol la 1280

Romei şi al Chinei, aşa cum am observat deja, structurile lor
imperiale erau foarte dezvoltate, atât din punct de vedere politic,
cât şi economic, iar ampla răspândire şi acceptare a culturii
superioare a centrului exercitau un important rol de consolidare.
În contrast cu acestea, Imperiul Mongol menţinea dominaţia
politică bazându-se pe cucerirea militară urmată de adaptare (şi
chiar asimilare) la condiţiile locale.
Puterea imperială mongolă se baza în mare măsură pe
dominarea militară. Realizată prin aplicarea strălucită şi
nemiloasă a unei tactici militare superioare ce îmbina o
remarcabilă capacitate de deplasare rapidă a forţelor cu
concentrarea acestora în timp util, dominaţia mongolă nu a impus
vreun sistem economic sau financiar organizat. Pe de altă parte,
nici autoritatea mongolă nu deriva dintr-un sentiment arogant de
superioritate culturală. Conducătorii mongoli erau prea puţini
pentru a reprezenta o clasă conducătoare capabilă să se auto-
regenereze şi, în orice caz, absenţa unui sentiment precis şi
conştient al superiorităţii sale culturale sau chiar etnice a privat
elita imperială de încrederea în sine de care avea nevoie.
De fapt, conducătorii mongoli s-au dovedit destul de sensibili la
asimilarea treptată de către popoarele deseori mai avansate
cultural pe care le-au cucerit. Astfel, unul dintre nepoţii lui
Genghis-Han, care devenise împăratul zonei chineze a împărăţiei
marelui Han, a devenit fervent propagator al confucianismului; un
altul a devenit musulman evlavios, în calitatea sa de sultan al
Persiei; iar un al treilea a devenit conducătorul persan din punct
de vedere cultural al Asiei Centrale.
Acest factor – asimilarea stăpânitorilor de către cei stăpâniţi din
cauza absenţei unei culturi politice dominante – ca şi problemele
nerezolvate ale succesiunii la tronul marelui Han care fondase
imperiul au cauzat în cele din urmă sfârşitul imperiului. Statul
mongol devenise prea mare pentru a fi guvernat dintr-un centru
unic, dar soluţia încercată – aceea de a împărţi imperiul în mai
multe părţi de sine stătătoare – a determinat o asimilare locală
încă şi mai rapidă şi a grăbit dezintegrarea imperiului. După ce a
durat două secole, de la 1206 la 1405, cel mai mare imperiu pe
uscat din lume a dispărut fără urmă.
După aceea. Europa a devenit atât centrul de putere mondială,
cât şi focarul principalelor lupte pentru puterea mondială. Într-
adevăr, timp de aproape trei secole, mica extremitate nord-vestică
a continentului eurasiatic a atins – prin extinderea puterii
maritime şi pentru prima oară în istorie – autentica dominaţie
mondială, astfel că puterea europeană se întindea şi se afirma pe
fiecare continent al globului. Este demn de remarcat faptul că
puterile imperiale hegemone din vestul Europei nu erau foarte
populate din punct de vedere demografic, mai ales dacă le
comparăm cu cei pe care îi subjugau efectiv. Totuşi, pe la
începutul secolului al XX-lea, în afara emisferei vestice (care, cu
două secole în urmă, fusese şi ea supusă controlului Europei de
Vest şi era locuită cu precădere de

OC X( So
EAN OC
Supremaţia UL EANU
mondiala a PA L
Europei la CIFI
1900 C
Superioritat DE AT
e navală SUD LANTI
britanică C DE
prajffi SUD
Dominaţie S5
politică H
europeană
Influenţă
culturală
europeană %’ *
 \ OCEANUL t PACIFIC V DE SUD

emigranţi europeni şi de urmaşii lor), doar China, Rusia,

Imperiul otoman şi Etiopia erau în afara dominaţiei Europei de
Vest. (vezi harta pag. 29)
Totuşi, dominaţia vest-europeană nu era echivalentă cu
dobândirea puterii mondiale de către Europa de Vest. Realitatea
esenţială era aceea a supremaţiei mondiale a Europei în ceea ce
priveşte civilizaţia şi aceea a unei puteri continentale europene
fragmentate. Spre deosebire de cuceririle de uscat a heartlancl-
ului eurasiatic de către mongoli sau mai târziu de către Imperiul
rus, imperialismul european de dincolo de ocean a fost realizat
prin neîncetate explorări transoceanice şi prin extinderea
comerţului maritim. Dar acest proces implica, de asemenea, o
rivalitate continuă între principalele state europene nu numai
pentru dominioanele de dincolo de ocean, ci şi pentru hegemonie
în interiorul Europei înseşi. Consecinţa, din punct de vedere
geopolitic, a fost aceea că supremaţia mondială a Europei nu
decurgea din supremaţia, în Europa, a unei singure puteri
europene.
în linii mari, până la jumătatea secolului al XVIl-lea, Spania era
puterea europeană supremă. Pe la sfârşitul sec. Al XV-lea ea
apăruse şi ca o importantă putere imperială dincolo de ocean,
nutrind ambiţii mondiale. Religia era folosită ca doctrină
unificatoare şi ca izvor de zel misionar imperial. Într-adevăr, a fost
nevoie de abitrajul papal între Spania şi rivala sa maritimă
Portugalia pentru a se stabili împărţirea lumii în sfere coloniale
spaniole şi portugheze, prin tratatele de la Tordesilla (1494) şi
Saragossa (1529). Cu toate acestea, concurată de Anglia, Franţa şi
Olanda, Spania nu a putut niciodată să atingă o supremaţie
autentică, fie în Europa Occidentală, fie peste oceane.
Supremaţia Spaniei a făcut treptat loc supremaţiei Franţei.
Până în 1815, Franţa a fost puterea europeană dominantă, deşi
continuu contracarată de rivalii săi europeni, atât pe continent,
cât şi peste oceane. În timpul împăratului Napoleon I, Franţa a
fost foarte aproape de a stabili o autentică hegemonie asupra
Europei. Dacă ar fi reuşit, ar fi câştigat de asemenea statutul de
putere mondială dominantă. Dar înfrângerea ei de către o coaliţie
europeană a restabilit echilibrul de putere pe continent.

Strâmtori la oceane controlate de britanici Dominaţie navală

britanică
Teritorii controlate de britanici
 De-a lungul secolului următor, până la primul război mondial,
Marea Britanie a exercitat o dominaţie maritimă mondială, tot aşa
cum Londra a devenit principalul centru financiar şi comercial al
lumii, iar marina britanică „domnea peste mări”. În mod clar.
Marea Britanie era puterea supremă peste mări, dar, ca şi cei care
înaintea sa aspiraseră la supremaţia mondială. Imperiul Britanic
nu putea domina Europa de unul singur. Mai degrabă. Anglia se
baza pe o complicată diplomaţie a echilibrului de putere şi,
eventual, pe o antantă anglo-franceză pentru a preveni dominarea
continentului de către Rusia sau Germania.
Teritoriile britanice de peste mări au fost, iniţial, dobândite
printr-o combinaţie de explorare, comerţ şi cucerire. Dar, mai
mult decât predecesorii săi roman şi chinez sau rivalii săi francez
şi spaniol, el îşi datora o mare parte din rezistenţă percepţiei
asupra superiorităţii culturale britanice. Această superioritate nu
era doar o chestiune de aroganţă subiectivă din partea clasei
conducătoare a imperiului, ci şi o perspectivă împărtăşită de mulţi
supuşi ne-bri- tanici. Iată cuvintele primului preşedinte negru al
Africii de Sud, Nelson Mandela: „Am fost crescut într-o şcoală
britanică şi la acea vreme Marea Britanie era patria a tot ce era
mai bun în lume. Nu am renunţat la influenţa pe care Marea
Britanie, istoria şi cultura britanică au exercitat-o asupra
noastră”. Superioritatea culturală, impusă cu succes şi
recunoscută pe tăcute, a avut ca efect reducerea necesităţii de a
se baza pe o numeroasă forţă militară pentru a menţine puterea
centrului imperial. Pe la 1914, doar câteva mii de soldaţi şi
funcţionari civili britanici controlau aproximativ 11 milioane de
mile pătrate şi aproape 400 de milioane de non-britanici (vezi
harta de la p. 31).
Pe scurt. Roma îşi exercita dominaţia în mare măsură prin
organizare militară superioară şi prin atractivitate culturală.
China se baza mult pe o birocraţie eficientă în conducerea unui
imperiu fondat pe identitate etnică, întărindu-şi dominaţia printr-
o foarte dezvoltată conştiinţă a superiorităţii sale culturale.
Imperiul mongol combina o tactică militară avansată pentru
cuceriri cu o înclinaţie spre asimilare ca bază pentru stăpânire.
Englezii (ca şi spaniolii, olandezii şi francezii) au câştigat
întâietate fiindcă steagul lor mergea pe urmele comerţului lor şi,
tot aşa, dominaţia

OCEANUL PACIFIC DE NORD

Supremaţia mondiala a Americii
OCEANUL PACIFIC DE SUD
Control SUA asupra oceanelor bsm Influenţă politică a SUA
Preponderenţă geopolitică a SUA
 OCEANUL ATLANTIC DE NORD
OCEANUL ATLANTIC DE SUD

pe care o exercitau era consolidată printr-o organizare militară

superioară şi afirmarea superiorităţii culturale. Dar niciunul din
aceste imperii nu a fost cu adevărat mondial. Nici Marea Britanie
nu a fost o putere cu adevărat mondială. Nu a controlat Europa,
ci doar a echilibrat-o. O Europă stabilă era crucială pentru
supremaţia britanică pe plan internaţional, iar autodistrugerea
Europei ar fi însemnat inevitabil sfârşitul primatului britanic.
Spre deosebire de acestea, întinderea şi universalitatea puterii
mondiale americane de astăzi sunt unice. Nu numai că Statele
Unite controlează toate oceanele şi mările lumii, dar şi-au
dezvoltat o serioasă capacitate militară pentru controlul
ţărmurilor, ceea ce îi dă posibilitatea de a-şi extinde puterea şi pe
uscat, într-un mod semnificativ din punct de vedere politic. Bazele
sale militare sunt ferm instalate la extremităţile de vest şi de est
ale Eurasiei şi controlează şi Golful Persic. Statele vasale şi cele
tributare Americii, unele tânjind la apropierea de Washington prin
legături chiar şi mai formale, punctează întregul continent
eurasiatic, după cum arată harta de la p. 33.
Dinamismul economic american asigură condiţiile prealabile
necesare exercitării supremaţiei mondiale. La început, imediat
după al doilea război mondial, economia americană se distingea
de toate celelalte, ea singură furnizând peste 50% din Produsul
Naţional Brut (PNB) al lumii. Refacerea economică a Europei
Occidentale şi a Japoniei, urmată de fenomenul mai larg al
dinamismului economic al Asiei, însemna că ponderea Americii în
PNB-ul mondial trebuia în cele din urmă să se reducă faţă de
nivelul disproporţionat de înalt din anii imediat de după război.
Totuşi, în perioada ulterioară încheierii Războiului Rece, ponderea
Americii în PNB-ul mondial şi, mai precis, partea sa din producţia
industrială a lumii s-a stabilizat la aprox. 30%, nivel ce a
reprezentat proporţia în aproape tot acest secol – în afară de acei
ani excepţionali imediat de după al doilea război mondial.
Şi mai important. America şi-a menţinut şi şi-a mărit avansul
în folosirea în scopuri militare a ultimelor descoperiri ştiinţifice şi
prin aceasta în crearea unei instituţii militare fără egal din punct
de vedere tehnologic, singura cu o influenţă efectivă mondială. În
acelaşi timp. America şi-a menţinut puternicul său avantaj
competitiv în tehnologia informaţiei, decisivă din punct de vedere
economic. Superioritatea americană în sectoarele de vârf ale
economiei de mâine sugerează faptul că dominaţia tehnologică
americană nu pare că va fi abolită prea curând, dat fiind mai ales
că în domeniile hotărâtoare ale economiei americanii îşi menţin şi
chiar îşi măresc avantajul în ce priveşte productivitatea faţă de
rivalii lor vest-euro- peni sau japonezi.
Sigur, Rusia şi China sunt puteri cărora le displace această
hegemonie americană. La începutul anului 1996 ele au afirmat
împreună acest lucru în cursul unei vizite la Beijing a
preşedintelui rus Boris Elţin. În plus, ele posedă arsenale
nucleare ce ar putea ameninţa interese americane vitale. Dar, fapt
de o evidenţă brutală, pentru moment şi pentru ceva timp de
acum încolo, deşi China şi Rusia pot declanşa un război nuclear
sinucigaş, niciuna din ele nu îl poate câştiga. Lipsindu-le
capacitatea de a trimite forţe la distanţe mari pentru a-şi impune
voinţa politică şi fiind mult în urma Americii din punct de vedere
tehnologic, ele nu au mijloacele de a exercita – nici de a atinge
prea curând – o susţinută politică cu ţintă lumea întreagă.
Pe scurt, America deţine poziţia supremă în cele patru domenii
decisive ale puterii mondiale: din punct de vedere militar, ea are o
extindere mondială neegalată; din punct de vedere economic, ea
rămâne principala locomotivă a creşterii mondiale, chiar dacă sub
anumite aspecte este concurată de Japonia şi Germania (dar
niciuna din acestea nu deţine celelalte atribute ale puterii
mondiale); din punct de vedere tehnologic, ea deţine întâietatea în
toate ramurile de vârf ale inovaţiei; din punct de vedere cultural,
în ciuda unei oarecari naivităţi, ea nu are rivali în atracţia pe care
o exercită, mai ales asupra tineretului lumii – totul îi conferă o
susţinere politică pe care niciun alt stat nu o egalează.
Combinaţia acestor patru domenii face din America singura
superputere mondiala multilaterală.
SISTEMUL MONDIAL AMERICAN
Deşi superioritatea internaţională a Americii evocă inevitabil
similitudini cu sistemele imperiale anterioare, diferenţele sunt mai
importante. Ele merg dincolo de problema extinderii teritoriale.
Puterea mondială americană este exercitată printr-un sistem
mondial de un anumit stil american oglindind experienţa internă
a Statelor Unite. Elementul central al acestei experienţe interne
este caracterul pluralist atât al societăţii americane, cât şi al
sistemului său politic. Imperiile anterioare au fost întemeiate de
elite politice aristocratice şi în cele mai multe cazuri erau conduse
de regimuri esenţialmente autoritare sau absolutiste. Grosul
populaţiei imperiilor era indiferentă la politică sau, în vremurile
mai recente, contaminată de sentimente şi simboluri imperialiste.
Dorinţa de glorie naţională, „răspunderea omului alb” 2, „misiunea
civilizatoare’13, nemaivorbind de ocaziile de profit personal – toate
au servit drept suport pentru aventuri imperiale şi susţinerea
unor piramide de putere, în esenţă, ierarhic imperialiste.
Atitudinea publicului american faţă de extinderea în exterior a
puterii americane a fost mult mai ambiguă. Publicul a sprijinit
angajarea Americii în cel de al doilea război mondial în mare
măsură din cauza şocului provocat de atacul Japoniei împotriva
bazei americane de la Pearl Harbour. Angajarea Statelor Unite în
Războiul Rece a fost, la început, sprijinită cu mai multă reticenţă,
până la Blocada Berlinului şi la războiul din Coreea, care i-a
urmat. După încheierea Războiului Rece, postura Statelor Unite
de unică putere mondială nu a produs publicului american prea
multă bucurie, ci mai degrabă a scos la iveală o înclinare spre

2 în original: „the white man’s burden“ (engl. — n. tr.).

3 în original: „la mission civilisatrice“ (fr. — n. tr)
definirea mai limitată a responsabilităţilor Americii în străinătate.
Sondajele de opinie efectuate în 1995 şi 1996 au arătat că
publicul are o preferinţă generală pentru „împărţirea” puterii
mondiale cu alţii, mai degrabă decât pentru exercitarea ei
monopolistă.
Din cauza acestor factori interni, sistemul mondial american
pune accent pe tehnica cooptării (ca în cazul rivalilor învinşi –
Germania, Japonia, şi, mai târziu, chiar Rusia) în mult mai mare
măsură decât au făcut-o sistemele imperiale precedente. Ca şi
acestea, el se sprijină puternic pe exercitarea unei influenţe
indirecte asupra elitelor din ţările dependente şi, în acelaşi timp,
profită foarte mult de atracţia exercitată de principiile şi
instituţiile sale democratice. Toate aspectele pe care le-am
enumerat mai sus sunt întărite de impactul masiv, dar invizibil al
predominaţiei americane în domeniile comunicaţiei mondiale, al
spectacolului pop şi al culturii comerciale şi prin potenţialul foarte
evident american în ceea ce priveşte tehnica de vârf şi capacitatea
de a acţiona militar pe tot globul.
Dominaţia culturală a fost o faţetă subapreciată a puterii
mondiale americane. Indiferent de ce s-ar putea crede despre
criteriile sale estetice, cultura comercială a Americii exercită o
atracţie magnetică, în special asupra tineretului lumii. Această
atracţie ar putea decurge din aspectul hedonistic al stilului de
viaţă pe care îl înfăţişează, dar succesul său mondial nu poate fi
negat. Filmele şi emisiunile de televiziune americane acoperă trei
sferturi din piaţa mondială. Muzica pop americană e la fel de
dominantă, în timp ce marotele, modul de a mânca şi chiar de a
se îmbrăca al americanilor sunt din ce în ce mai mult imitate în
întreaga lume. Limba folosită pe Internet este engleza, iar o
proporţie copleşitoare a conversaţiilor prin computer au, de
asemenea, ca ţară de origine America, influenţând astfel
conţinutul conversaţiei mondiale. În sfârşit, America a devenit o
Mecca pentru cei care caută un învăţământ avansat, aproximativ
o jumătate de milion de studenţi străini se îndreaptă spre Statele
Unite – dintre care mulţi foarte dotaţi nu se mai întorc acasă
niciodată. Absolvenţi ai universităţilor americane pot fi găsiţi în
aproape fiecare guvern de pe oricare continent. Stilul multor
politicieni democraţi străini imită din ce în ce mai mult stilul
american. Nu doar John F. Kennedy şi-a găsit în străinătate
imitatori zeloşi, dar chiar conducători politici americani mai
recenţi (şi mai puţin demni de glorie) au devenit obiect de studiu
atent şi de imitaţie în politică. Politicieni aparţinând unor culturi
total diferite, precum cea japoneză şi cea britanică (de exemplu,
premierul japonez de la jumătatea anilor ’90, Ryutaro Hashimoto,
şi premierul britanic Tony Blair – observaţi numele „Tony“,
imitând pe „Jimmy“ Carter, „Bill“ Clinton sau „Bob“ Dole)
consideră că este foarte potrivit să copieze de la Bill Clinton
manierele neprotocolare, abordarea populistă şi tehnicile de
publicitate.
Idealurile democratice, asociate cu tradiţia politică americană,
întăresc şi mai mult ceea ce unii consideră a fi „imperialismul
cultural” american. În epoca celei mai ample răspândiri a
democraţiei ca formă de guvernământ, experienţa politică
americană tinde să servească drept standard pentru imitare.
Accentul sporit, în lumea întreagă, pe rolul central al Constituţiei
şi pe supremaţia legii asupra intereselor politice – indiferent cum
se traduce în practică – se datorează forţei constituţionalismului
american. În ultima vreme, adoptarea de către fostele ţări
comuniste a principiilor societăţii civile în detrimentul celor
militare (mai ales ca o condiţie preliminară pentru calitatea de
membru NATO) a fost şi ea puternic influenţată de către sistemul
american al relaţiilor dintre armată şi societatea civilă.
Atracţia şi impactul sistemului politic democratic american au
fost însoţite şi de atracţia crescândă exercitată de modelul
economic antreprenorial american care pune accentul pe comerţul
liber mondial şi pe competiţia neîngrădită. Cum statul vest-
european al bunăstării, inclusiv cel german cu accent pe
„interdeterminarea” dintre patroni şi sindicate, începe să piardă
din avântul economic, mai mulţi europeni îşi fac auzită părerea că
ar trebui imitată metoda economică americană, mai competitivă,
chiar mai lipsită de scrupule, pentru ca Europa să nu rămână şi
mai mult în urmă. Chiar şi în Japonia, mai mult individualism în
comportamentul economic este considerat din ce în ce mai mult
ca un ingredient necesar succesului economic.
Accentul pus de America pe democraţia politică şi pe
dezvoltarea economică reuşeşte să comunice un mesaj ideologic
simplu, care îi atrage pe mulţi: dobândirea succesului individual
sporeşte libertatea, generând în acelaşi timp prosperitate. Ceea ce
rezultă este un puternic amestec de idealism şi egoism. Împlinirea
de sine este considerată un drept dat de Dumnezeu ce poate fi în
acelaşi timp şi în folosul altora, pentru că dă un exemplu şi
generează avere. Este o doctrină care îi atrage pe cei energici,
ambiţioşi şi foarte competitivi.
Răspândindu-se treptat în lume, imitarea stilului american
creează un mediu mai favorabil exercitării hegemoniei americane,
indirectă şi, se pare, consimţită. Şi, ca şi în cazul sistemului
american intern, această hegemonie presupune o structură
complexă de instituţii şi proceduri legate între ele, proiectate în
aşa fel încât să genereze consens şi să acopere asimetriile de
putere şi influenţă. Supremaţia mondială americană este astfel
sprijinită de un complicat sistem de alianţe şi coaliţii care acoperă
literalmente globul.
Alianţa Atlantică, reprezentată din punct de vedere instituţional
de către NATO, leagă cele mai dezvoltate şi mai influente state din
Europa de America, făcând din Satele Unite un participant-cheie
chiar şi în chestiuni intra-europene. Relaţiile bilaterale, politice şi
militare, cu Japonia leagă cea mai puternică economie asiatică de
Statele Unite, Japonia rămânând (cel puţin pentru moment), în
esenţă, un protectorat american. America participă, de asemeni,
la organizaţii multilaterale trans-Pacifice în curs de apariţie
precum Forumul de Cooperare Economică Asia-Pacific (APEC),
devenind participant-cheie la afacerile din acea regiune. Emisfera
vestică este în general ferită de influenţe exterioare, dând Americii
posibilitatea de a juca un rol central în organizaţiile multilaterale
existente în această emisferă. Măsurile speciale de securitate din
Golful Persic, mai ales după scurta misiune punitivă împotriva
Irak-ului din 1991, au transformat această regiune esenţială din
punct de vedere economic într-un domeniu militar american.
Chiar şi în fostul spaţiu sovietic au pătruns prin diverse
aranjamente cu garanţie americană în vederea strângerii
cooperării cu NATO – cum ar fi Parteneriatul pentru Pace.
în plus, reţeaua mondială de organizaţii specializate, mai ales
instituţiile financiare „internaţionale” trebuie considerate ca
făcând parte din sistemul global american. Fondul Monetar
Internaţional (FMI) şi Banca Mondială pot fi considerate ca
reprezentând interese „mondiale”, iar clientela lor ca fiind lumea
întreagă. În realitate, ele sunt sub puternică dominaţie
americană, iar originile lor se află în iniţiative americane, mai ales
Conferinţa de la Bretton Woods din 1944.
Spre deosebire de imperiile precedente, acest sistem mondial
vast şi complex nu este o piramidă ierarhică. Mai degrabă,
America se află în centrul unui univers în care totul e
interconectat şi în care puterea este exercitată prin continui
negocieri, dialoguri, divergenţe sau căutări de consens formal,
chiar dacă această putere ori- ginează, în ultimă instanţă, dintr-o
singură sursă, adică de la Washington D.C. Acesta este locul unde
partida de putere trebuie jucată şi jucată după regulile interne ale
Americii. Poate că cel mai mare omagiu pe care lumea îl aduce
faptului că în dominaţia mondială americană locul central este
ocupat de procesul democratic constă în gradul în care celelalte
ţări sunt ele însele implicate în afacerile politice americane
interne. În măsura în care pot, guvernele străine se străduiesc să-
i mobilizeze pe acei americani cu care au în comun o anumită
identitate naţională sau religioasă. Majoritatea guvernelor străine
folosesc, de asemenea, americani care fac lobby pentru
promovarea cauzei lor, mai ales în Congres, în afară de cele
aproximativ o mie de grupuri de interese străine înregistrate ca
active în capitala Americii. Şi comunităţile etnice americane se
străduiesc să influenţeze politica externă a Statelor Unite: lobby-
ul evreiesc, grecesc şi cel armean se remarcă drept cele mai
eficient organizate.
Supremaţia americană a produs astfel o nouă ordine
internaţională care nu numai că imită, dar şi instituţionalizează,
dincolo de hotarele Americii, multe dintre trăsăturile sistemului
american însuşi. Aceste trăsături fundamentale sunt:
• un sistem colectiv de securitate, inclusiv comandă şi forţe
armate integrate (NATO, Tratatul de Securitate SUA-Japonia
etc.);
• cooperare economică regională (APEC, NAFTA – Acordul Nord-
American al Liberului Schimb) şi instituţii specializate de
cooperare mondială (Banca Mondială, FMI, Organizaţia
Mondială a Comerţului);
• proceduri care pun accentul pe luarea deciziilor pe bază de
consens, chiar dacă sunt dominate de Statele Unite;
• o preferinţă pentru relaţii democratice între membrii alianţelor
importante;4
Majoritatea acestui sistem a apărut în timpul Războiului Rece,

4 o structură judiciară şi constituţională mondială elementară (de la Tribunalul

Internaţional de la Haga până la tribunalul special care judecă crimele de război din Bosnia).
ca parte a efortului Americii de a-şi controla rivalul mondial –
Uniunea Sovietică. Sistemul era deci gata pregătit pentru a fi pus
în practică în momentul în care acest rival s-a clătinat, iar
America s-a impus ca prima şi singura putere mondială. Esenţa
acestui sistem a fost bine reţinută de politologul G. John
Ikenberry:
„Sistemul era hegemonie deoarece era centrat în jurul Statelor
Unite şi reflecta mecanisme politice şi principii organizatorice de
tip american. Era o ordine liberală prin aceea că era legal şi
marcat de interacţiuni. Europenii (şi s-ar putea adăuga, japonezii)
puteau reconstrui şi integra societăţile şi economiile lor naţionale
în moduri propice atât hegemoniei americane, cât şi libertăţii de a
experimenta propriile lor sisteme politice, autonome şi semi-
independente… Evoluţia acestui complex sistem a servit la
«domesticirea» relaţiilor dintre principalele state occidentale. Din
când în când, au existat conflicte aprinse între aceste state, dar
important este că ele au fost aplanate în interiorul unei ordini
politice puternic înrădăcinate, stabile şi din ce în ce mai bine
articulate… Ameninţarea cu războiul este în afara jocului” 5.
în acest moment, hegemonia mondială americană fără
precedent nu are rival. Dar nimeni nu o va contesta în anii ce vor
veni?
CAPITOLUL 2
TABLA DE ŞAH EU RAS I ATICĂ
Pentru America, cel mai mare „premiu” geopolitic este Eurasia.
Timp de 500 de ani, scena mondială a fost dominată de puteri şi
popoare eurasiatice care s-au luptat între ele pentru a obţine
dominaţia regională şi au căutat puterea mondială. Acum o
putere ne-eurasiatică deţine întâietatea faţă de Eurasia, iar
supremaţia Americii în lume este dependentă direct de durata şi
de cât de activ este susţinută preponderenţa sa pe continentul
eurasiatic.
Evident, această condiţie pentru preponderenţă este temporară.
Dar durata ei şi ceea ce îi va urma sunt de importanţă
hotărâtoare nu numai pentru prosperitatea Americii, ci şi pentru
pacea internaţională în general. Apariţia bruscă a primei şi
singurei puteri mondiale a creat o situaţie în care un sfârşit la fel
de brusc al acestei supremaţii – fie din cauza retragerii Americii
5 Din lucrarea sa Creating Liberal Order: The Origins and Persistence of the Postwar Western Settlement, University of
Pennsylvania, Philadelphia, noiembrie, 1995.
de pe scena mondială, fie din cauza apariţiei neaşteptate a unui
rival prosper – ar produce o mare instabilitate internaţională. De
fapt, ar declanşa o anarhie mondială. Samuel P. Huntington,
politolog la Harvard, are dreptate atunci când afirmă hotărât:
„O lume fără supremaţia Statelor Unite va fi o lume cu mai
multă violenţă şi dezordine şi cu mai puţină democraţie şi creştere
economică decât o lume în care Statele Unite continuă să aibă
mai multă influenţă decât orice altă ţară în rezolvarea chestiunilor
mondiale. Supremaţia internaţională de durată a Statelor Unite
este esenţială pentru bunăstarea şi securitatea americanilor şi
pentru viitorul libertăţii, democraţiei, economiei deschise şi ordinii
internaţionale în lume6’1.
în acest context, modul în care America „administrează”
Eurasia este hotărâtor. Eurasia este cel mai mare continent de pe
glob şi e o axă din punct de vedere geopolitic. Puterea care ar
domina Eurasia ar controla două din cele trei zone cele mai
avansate şi mai performante sub aspect economic din lume. O
simplă privire pe o hartă ne sugerează, de asemenea, că un
control asupra Eurasiei atrage după sine aproape automat şi
subordonarea Africii, plasând astfel emisfera vestică şi Oceania în
poziţie periferică din punct de vedere geopolitic faţă de continentul
principal al planetei (vezi harta de la p. 44). Aproximativ 75% din
populaţia globului trăieşte în Eurasia şi o mare parte din bogăţiile
materiale ale lumii se află tot acolo – atât în întreprinderile, cât şi
în subsolul acestui continent. Eurasia deţine aproximativ 60% din
P.N.B. Şi trei sferturi din resursele energetice cunoscute ale lumii
(vezi tabelele de la p. 45).
în Eurasia se află statele cele mai dinamice şi mai active din
punct de vedere politic. După Statele Unite, primele şase mari
puteri economice şi primele şase state cu cele mai mari cheltuieli
pentru înarmare se află în Eurasia. Toate puterile nucleare
declarate ale lumii, în afară de una, şi toate cele nedeclarate, în
afară de una, se află în Eurasia. Cele două state din lume cele mai
dens populate aspirante la hegemonie regională şi influenţă
mondială sunt eurasiatice. Toţi potenţialii rivali politici şi/sau
economici ai supremaţiei Americii sunt eurasiatici. Cumulată,
puterea Eurasiei o depăşeşte de departe pe cea a Americii. Din
fericire pentru America, Eurasia e prea mare pentru a fi o unitate

6 Samuel P. Huntington, Why International Primacy Matters, în „International Security'1, primăvara 1993, p. 83.
din punct de vedere politic.
Astfel, Eurasia este tabla de şah pe care se dă în continuare
lupta pentru supremaţie mondială. Deşi geostrategia –
administrarea strategică a intereselor geopolitice – ar putea fi
comparată cu şahul, tabla de şah oarecum ovală care este
Eurasia implică nu doar doi, ci mai mulţi jucători, fiecare
posedând diferite grade de putere.
 PACIFIC DE NORD

Cei mai importanţi jucători se află în vestul, estul, centrul şi în

sudul tablei de şah.
Atât extremitatea vestică, cât şi cea estică ale tablei de şah
conţin regiuni dens populate şi organizate, pe un spaţiu relativ
aglomerat, în mai multe state puternice. În cazul micii extremităţi
vestice a Eurasiei, puterea americană este desfăşurată direct.
Platforma continentală extrem-orientală este locul unui jucător
din ce în ce mai puternic şi mai independent, care stăpâneşte o
populaţie enormă, în timp ce teritoriul energicului său rival –
restrâns pe câteva insule din vecinătate – şi jumătate dintr-o mică
peninsulă extrem-orientală formează punctul de sprijin pentru
puterea americană.
între extremitatea apuseană şi cea răsăriteană se află un vast
spaţiu de mijloc, puţin populat, în mod frecvent fluid sub aspect
politic şi fragmentat organizaţional, spaţiu ocupat în trecut de un
puternic rival pentru supremaţia Statelor Unite – un rival care
odată îşi fixase ca ţintă alungarea Americii din Eurasia. La sudul
acestui mare platou central-eurasiatic se află o regiune anarhică
din punct de vedere politic, dar bogată în energie şi care ar putea
fi de mare importanţă pentru statele occidentale şi orientale
eurasiatice, deopotrivă, incluzând, în zona sa extrem-sudică, un
foarte dens populat aspirant la hegemonie regională. Eurasia,
această tablă de şah uriaşă şi de o formă ciudată – care se întinde
de la Lisabona la Vladivostok – este decorul în care se desfăşoară
„jocul”. Dacă Spaţiul de mijloc poate fi treptat atras în crescânda
orbită de influenţă a Vestului (unde influenţa americană este
preponderentă), dacă Sudul nu este supus dominaţiei unui singur
jucător şi dacă Estul nu se unifică într-un mod care să determine
alungarea Americii din bazele sale de pe coastă, atunci se poate
spune că America îşi atinge ţinta. Dar dacă Spaţiul de mijloc
respinge Vestul devenind o entitate separată, hotărâtă, şi fie preia
controlul asupra Sudului, fie formează o alianţă cu principalul
jucător răsăritean, atunci supremaţia Americii în Eurasia se
restrânge dramatic. La fel ar sta lucrurile şi în cazul în care cei
doi mari jucători din Est s-ar uni în vreun fel. În sfârşit, orice
concediere a Americii de către partenerii săi occidentali din poziţia
sa avantajoasă de pe extremitatea vestică a Europei ar determina
automat sfârşitul participării Americii la jocul de pe tabla de şah a
Eurasiei, chiar dacă aceasta ar însemna, în acelaşi timp,
eventuala subordonare a extremităţii vestice a acesteia de către
un jucător reînsufleţit, care ocupă spaţiului de mijloc. După cum
se ştie, sfera hegemoniei mondiale a Americii este mare, dar fără
profunzime, fiind limitată de îngrădiri atât interne, cât şi externe.
Hegemonia americană implică exercitarea unei influenţe
hotărâtoare, dar, spre deosebire de imperiile din trecut, nu şi a
unui control direct. Înseşi dimensiunile şi diversitatea Eurasiei, ca
şi puterea unora dintre statele de aici limitează profunzimea
influenţei americane şi amploarea controlului său asupra cursului
evenimentelor. Acest megacontinent este pur şi simplu prea mare,
prea populat, prea variat din punct de vedere cultural şi compus
din prea multe state energice sub aspect politic şi ambiţioase prin
tradiţie istorică pentru a fi supuse chiar şi faţă de puterea
mondială cea mai prosperă economic şi proeminentă în plan
politic. Această situaţie face ca de primă importanţă să fie
abilitatea geostrategică, desfăşurarea atentă, selectivă şi cu scop
bine definit a resurselor americane pe uriaşa tablă de şah a
Eurasiei.
Fapt este de asemenea că America este prea democratică la ea
acasă pentru a putea fi autoritară în afara graniţelor sale. Aceasta
limitează folosirea puterii Americii, mai ales a capacităţii sale de
intimidare militară. Nicio democraţie populistă nu a atins până
acum supremaţia internaţională. Dar goana după putere nu este
un scop care să declanşeze pasiunea populară, cu excepţia
situaţiei în care este vorba de o ameninţare sau de o provocare
neaşteptată împotriva accepţiunii publice despre bunăstarea
internă. Auto-ne- garea economică (adică cheltuielile pentru
apărare) şi sacrificiile umane (pierderile în lupte, fie ei şi dintre
militarii profesionişti) pe care le solicită acest efort nu au nimic în
comun cu înclinaţiile democratice. Democraţia nu se potriveşte cu
mobilizarea imperială.
Mai mult, majoritatea americanilor nu simt în general nicio
satisfacţie deosebită pentru că ţara lor a atins noul statut de
unică superputere mondială. „Triumfalismul“ politic asociat cu
victoria Americii în Războiul Rece a fost primit în general cu
răceală şi a fost obiectul unei oarecari ironizări din partea
comentatorilor cu gândire mai liberală. Dintre viziunile asupra
implicaţiilor pe care succesul său istoric în competiţia cu fosta
Uniune Sovietică le-ar avea pentru America, două au fost mai
atrăgătoare din punct de vedere politic: pe de o parte, există
părerea că sfârşitul Războiului Rece justifică o reducere
semnificativă a angajării mondiale a Americii, indiferent de
consecinţele asupra statutului său mondial; pe de altă parte,
există perspectiva că a venit timpul autenticului multilateralism
internaţional, pentru care America ar trebui chiar să cedeze ceva
din suveranitatea sa. Amândouă aceste şcoli de gândire au
reclamat loialitatea unor părţi din electorat.
La dilemele cu care se confruntă conducătorii americani se
adaugă, complicându-le, schimbările din aspectul situaţiei
mondiale înseşi: folosirea directă a forţei este acum supusă mai
multor constrângeri decât în trecut. Armele nucleare au redus
dramatic utilitatea războiului ca instrument de politică sau chiar
ca o ameninţare. Crescânda interdependenţă economică dintre
naţiuni face ca exploatarea politică a şantajului economic să fie
mai puţin constrângătoare. Aşa se face că manevrele, diplomaţia,
construirea de coaliţii, cooptarea, însăşi etalarea deliberată a
propriilor avantaje politice au devenit ingredientele-cheie ale
exerciţiului reuşit de putere geostrategică pe tabla de şah a
Eurasiei.
GEOPOLITICĂ ŞI GEOSTRATEGIE
Exercitarea supremaţiei mondiale a Americii trebuie să acorde _
atenţie faptului că geografia politică rămâne o chestiune decisivă
în politica internaţională. Se relatează că Napoleon a spus odată
că a cunoaşte geografia unei ţări înseamnă a-i cunoaşte politica
externă. Felul în care noi înţelegem importanţa geografiei politice
trebuie, oricum, să se adapteze noilor realităţi de putere.
în aproape toată istoria politicii internaţionale, dominaţia
teritorială a fost focarul conflictelor politice. Fie automulţumire
naţională pentru dobândirea unui teritoriu mai mare, fie
sentimentul deposedării naţionale prin pierderea unui pământ
„sfânt” au fost cauza majorităţii războaielor sângeroase duse de la
apariţia naţionalismului. Nu este nicio exagerare în a spune că
imperativul teritorial a fost mobilul principal ce a guvernat
comportamentul agresiv al statelor-naţiuni. Şi imperiile au fost
construite prin atenta acaparare şi păstrare a unor puncte
geografice vitale, precum Gibraltarul, Canalul Suez sau Singapore
folosite ca importante puncte de închidere sau bifurcaţie într-un
sistem de control de tip imperial.
Manifestarea extremă a legăturii dintre naţionalism şi
posesiune teritorială şi-a găsit expresia în politica Germaniei
naziste şi a Japoniei imperiale. Efortul de a construi „Reich-ul de-
o-mie-de ani” a mers mult dincolo de scopul de a reuni toate
popoarele vorbitoare de limbă germană sub un singur acoperiş
politic, axându-se pe dorinţa de a controla „grânarele” din Ucraina
şi pămăturile slave, ale căror populaţii trebuiau să furnizeze forţă
de muncă ieftină pentru stăpânirea imperială. În mod similar,
japonezii erau obsedaţi de ideea că stăpânirea teritorială directă a
Manciuriei şi mai târziu a Indiilor Orientale Olandeze, importante
producătoare de petrol, era esenţială pentru împlinirea dorinţei lor
de putere naţională şi de statut mondial. Tot aşa, timp de secole,
măreţia naţională a Rusiei a fost echivalată cu acapararea de
teritorii, şi chiar la sfârşitul secolului al douăzecilea, insistenţa
Rusiei de a păstra stăpânirea asupra unor popoare ne-ruse
precum cecenii, care locuiesc în zona unei importante conducte
de petrol, a fost justificată prin aceea că un astfel de control este
esenţial pentru statutul ei de mare putere.
Statele-naţiuni continuă să fie elementele de bază ale
sistemului mondial. Deşi declinul naţionalismului marilor puteri
şi slăbirea ideologiei au redus conţinutul emoţional al politicii
mondiale, – în timp ce armele nucleare au introdus restricţii
majore în folosirea forţei –, competiţia bazată pe criteriul
teritoriilor domină încă în chestiunile mondiale, chiar dacă
formele sale tind în prezent să fie mai paşnice. În această
competiţie, aşezarea geografică încă este punctul de plecare în
definirea priorităţilor externe ale unui stat-na- ţiune, iar mărimea
teritoriului naţional rămâne, de asemenea, unul dintre criteriile
majore de stabilire a statutului şi puterii.
Cu toate acestea, pentru majoritatea statelor-naţiuni,
chestiunea stăpânirii de teritorii pierde din importanţă în ultima
vreme. În măsura în care disputele teritoriale sunt încă
importante în formularea politicii externe a unor state, ele sunt
mai mult o chestiune de resentiment datorită negării dreptului la
autodeterminare pentru „rudele1* lor etnice, despre care se
consideră că sunt lipsite de dreptul de a se uni cu „patria-mamă“,
sau o nemulţumire în legătură cu aşa-zisul rău tratament al
minorităţilor naţionale de către un stat vecin, decât o chestiune de
dobândire a unui statut naţional mai important prin extindere
teritorială.
Din ce în ce mai mult, elitele conducătoare naţionale au ajuns
să recunoască că nu teritoriul, ci alţi factori sunt cei mai
importanţi în determinarea statutului internaţional al unei ţări
sau a gradului ei de influenţă internaţională. Îndrăzneala în sfera
economică şi traducerea ei în inovaţie tehnologică pot fi de
asemenea un criteriu-cheie de putere. Japonia oferă un exemplu
extraordinar. Cu toate acestea, poziţia geografică tinde încă să
determine priorităţile imediate ale unui stat – şi cu cât este mai
mare puterea sa politică, economică şi militară, cu atât este mai
extinsă, dincolo de vecinii săi imediaţi, sfera de interese
geopolitice vitale, de influenţă şi de implicare a acestui stat.
Până nu de mult, cei mai importanţi analişti ai geopoliticii
discutau dacă puterea pe uscat este mai importantă decât puterea
pe mare şi care anume regiune a Eurasiei este esenţială pentru a
câştiga controlul asupra întregului continent. Unul dintre cei mai
de seamă, Harold Mackinder, a declanşat această polemică la
începutul secolului, prin conceptele sale, mai întâi acela de
„zona-pivot“ eurasiatică (care includea toată Siberia şi o mare
parte din Asia Centrală) şi mai târziu acela de heartland central-
estic european, considerate trambuline esenţiale pentru atingerea
dominaţiei asupra continentului. El şi-a popularizat conceptul de
heartland prin celebrul său aforism:
Cine conduce Europa de Est stăpâneşte heartland-ul;
Cine conduce heartland-ul stăpâneşte Eurasia şi Africa;
Cine conduce Eurasia şi Africa stăpâneşte lumea.
 Geopolitica a fost de asemeni invocată de importanţi geografi
politici germani pentru a justifica acel „Drang nach Osten’1 7 al
ţării lor, mai ales Karl Haushofer, care a adaptat conceptul lui
Mackinder la nevoile strategice ale Germaniei. Un ecou mult
vulgarizat al acestuia putea fi auzit şi când Adolf Hitler sublinia
nevoia poporului german de „Lebensraum"8.
Alţi gânditori europeni din prima jumătate a acestui secol
anticipaseră o deplasare spre est a centrului de gravitaţie
geopolitic: regiunea Pacificului – în special America şi Japonia –
devenind moştenitorii şubredei dominaţii a Europei. Pentru a
contracara o asemenea deplasare, geopoliticianul francez Paul
Demangeon, ca şi alţi geopoliticieni francezi au pledat pentru o
mai mare unitate între statele europene încă înainte de cel de al
doilea război mondial.
Astăzi, problema geopoliticii nu mai este care parte geografică a
Eurasiei este punctul de plecare pentru dominarea continentului,
nici dacă puterea pe uscat este mai importantă decât cea pe mare.
Geopolitica a progresat de la dimensiunea regională la cea
globală, cu preponderenţă asupra întregului continent eurasiatic
ca bază centrală pentru supremaţia mondială. Statele Unite, o
putere non-eurasiatică, deţin acum supremaţia mondială, puterea
lor fiind desfăşurată în mod direct pe trei extremităţi ale
continentului eurasiatic, de unde exercită o puternică influenţă
asupra statelor care ocupă hinterlandul eurasiatic. Dar pe cel mai
important spaţiu de joc al lumii, Eurasia, ar putea apărea la un
moment dat un potenţial rival al Americii. Astfel, concentrarea
asupra jucătorilor principali şi evaluarea corectă a terenului
trebuie să fie punctele de plecare pentru formularea geostrategiei
Americii în administrarea pe termen lung a intereselor sale
geopolitice în Eurasia.
Sunt necesare două etape de bază:
• mai întâi, identificarea statelor eurasiatice dinamice din punct
de vedere geostrategic care au puterea de a produce o posibilă
importantă schimbare în distribuţia internaţională de putere şi
descifrarea principalelor obiective externe ale elitelor lor
politice, ca şi a posibilelor consecinţe ale încercărilor acestora
de a-şi atinge acele obiective; determinarea exactă a statelor

7 „Ofensiva către Est“ (în germană în original) (n.tr.).

8 „Spaţiu vital“ (în germană în original) (n.tr.).
 eurasiatice decisive din punct de vedere geopolitic a căror
poziţie şi/sau existenţă au efecte catalizatoare fie asupra
jucătorilor mai activi geostrategic, fie asupra situaţiei
regionale;
• în al doilea rând, formularea politicilor americane specifice în
vederea contracarării, cooptării şi/sau controlării statelor
menţionate mai sus, astfel încât să se apere şi să se promoveze
interesele americane vitale; conceptualizarea unei geostrategii
mai cuprinzătoare care să instituie, la scară mondială,
politicile americane specifice.
Pe scurt, pentru SUA, geostrategia în Eurasia implică
interconectarea cu un scop bine determinat a statelor dinamice
geostrategic şi mânuirea atentă a statelor catalizatoare geopolitic,
urmărind cele două interese americane inseparabile: pe termen
scurt – păstrarea statutului său de putere mondială unică şi pe
termen lung – transformarea puterii americane în cooperare
mondială din ce în ce mai instituţionalizată. Pentru a folosi o
terminologie care aminteşte de epoca mai brutală a vechilor
imperii, cele trei imperative majore ale geostrategiei unui imperiu
sunt prevenirea înţelegerilor secrete şi menţinerea printre vasali a
unei dependenţe aducătoare de securitate, menţinerea în
supunere şi protejarea plătitorilor de tribut şi împiedicarea
barbarilor de a se uni.
JUCĂTORI GEOSTRATEGICI Şi PIVOŢI GEOPOLITICI
Jucători geostrategici activi sunt acele state care au capacitatea
– şi voinţa naţională de a-şi exercita puterea sau influenţa dincolo
de propriile graniţe în vederea schimbării actualei situaţii
geopolitice într-o măsură care afectează interesele Americii. Ele au
potenţialul şi/sau predispoziţia de a fi instabile din punct de
vedere geopolitic. Din diferite motive – căutarea „măreţiei“
naţionale, împlinirea ideologică, mesianismul religios, creşterea
puterii economice – unele state chiar caută să obţină dominaţia
regională sau o poziţie mondială. Ele sunt mânate de motivaţii
complexe şi profund înrădăcinate, pe care cel mai bine le explică
fraza lui Robert Browning: „ceea ce poate un om atinge trebuie să
fie dincolo de ceea ce poate prinde în mâini – altfel, pentru ce e
raiul?“. Astfel, aceste state au o încredere prudentă în puterea
Americii, determină măsura în care propriile lor interese se
suprapun sau se ciocnesc cu cele ale Americii şi îşi formulează
propriile lor obiective în Eurasia, mai limitate, uneori în
complicitate, dar alteori în conflict cu politicile Americii. Statele
Unite trebuie să acorde o atenţie specială statelor din Eurasia
care au astfel de porniri.
Pivoţi geopolitici sunt acele state a căror importanţă decurge nu
din puterea sau din motivaţia lor, ci mai degrabă din aşezarea lor
sensibilă şi din consecinţele situaţiei lor potenţial vulnerabile
pentru comportamentul jucătorilor geostrategici. Cel mai adesea,
pivoţii geopolitici sunt desemnaţi de poziţia lor geografică, care în
unele cazuri le conferă un rol special fie în asigurarea accesului în
zone importante, fie în refuzarea accesului la resurse pentai
jucătorul important. În unele cazuri, un pivot geopolitic poate
acţiona ca un scut protector pentru un stat important sau chiar o
regiune. Uneori, însăşi existenţa unui pivot geopolitic poate avea
foarte semnificative urmări politice şi culturale pentru un jucător
geostrategic mai activ din vecinătate. Identificarea pivoţilor
geopolitici-cheie eurasiatici de după Războiul Rece şi protejarea
lor este, de aceea, un aspect crucial al geostrategiei mondiale a
Americii.
Ar mai fi de observat, de la început, că deşi toţi jucătorii
geostrategici tind a fi ţări importante şi puternice, nu toate ţările
importante şi puternice sunt automat jucători geostrategici.
Astfel, în vreme ce identificarea jucătorilor geostrategici este
relativ uşoară, omiterea de pe lista următoare a unor ţări evident
importante ar necesita o justificare mai amplă.
în actuala situaţie mondială, cel puţin cinci jucători geostra-
tegici-cheie şi cinci pivoţi geopolitici (doi dintre aceştia din urmă
definindu-se, poate, parţial, şi ca jucători) pot fi identificaţi pe
noua hartă politică a Eurasiei. Franţa, Germania, Rusia, China şi
India sunt jucători importanţi şi activi, în timp ce Marea Britanie,
Japonia şi Indonezia, deşi se ştie că sunt ţări foarte importante,
nu se califică pentru acest titlu. Ucraina, Azerbaidjanul, Coreea
de Sud, Turcia şi Iranul au rolul de pivoţi geopolitici de
importanţă hotărâtoare, deşi atât Turcia, cât şi Iranul sunt şi
active geostrategic, în măsura posibilităţilor lor limitate. Vom
spune mai mult despre fiecare în capitolele următoare.
Deocamdată, este suficient să spunem că în extremitatea
vestică a Eurasiei jucătorii geostrategici dinamici şi importanţi
sunt Franţa şi Germania. Amândouă sunt motivate de viziunea
unei Europe unite, deşi între ele există diferenţe de opinii asupra
măsurii şi a modului în care o astfel de Europă ar trebui să
rămână legată de America. Dar amândouă doresc să formeze în
Europa ceva ambiţios de nou, schimbând astfel stătu quo-ul.
Franţa, mai ales, are propriul său concept geostrategic asupra
Europei, care diferă în unele privinţe importante de acela al SUA
şi este înclinată să se angajeze în manevre tactice menite să aţâţe
Rusia împotriva Americii şi Marea Britanie împotriva Germaniei,
chiar dacă în acelaşi timp se bazează pe alianţa franco-germană
pentru a-şi compensa relativa sa slăbiciune.
Mai mult, atât Franţa, cât şi Germania sunt suficient de
puternice şi de sigure pe sine pentru a exercita o influenţă în
interiorul unei regiuni mai largi. Nu numai că Franţa urmăreşte
să aibă un rol politic central într-o Europă în curs de unificare,
dar ea se vede, de asemenea, ca un nucleu al unui grup de state
mediterane – nord-africane ce împărtăşesc preocupări comune.
Germania este din ce în ce mai conştientă de statutul său special
de cel mai important stat al Europei – de rolul său de locomotivă
economică a zonei sale şi lider în devenire al Uniunii Europene
(U.E.). Germania simte că are o responsabilitate specială pentru
nou-emancipata
Europă Centrală, într-o manieră care aminteşte vag de idei mai
vechi despre o Mitteleurope condusă de Germania. Mai mult, atât
Franţa, cât şi Germania se consideră îndreptăţite să reprezinte –
interesele europene în relaţiile cu Rusia, iar Germania chiar
susţine, din cauza poziţiei sale geografice, cel puţin teoretic,
marea opţiune a unei înţelegeri bilaterale speciale cu Rusia.
în contrast, Marea Britanie nu este jucător geostrategic. Ea are
mai puţine opţiuni majore, nu nutreşte vreo viziune ambiţioasă
asupra viitorului Europei, iar relativul său declin a redus şi
capacitatea sa de a-şi juca rolul tradiţional de echilibrist
european. Atitudinea sa ambiguă în ce priveşte unificarea Europei
şi ataşamentul său faţă de o mereu mai palidă relaţie specială cu
America au făcut ca Marea Britanie să devină din ce în ce mai
irelevantă în ceea ce priveşte opţiunile majore pentru viitorul
Europei. În mare măsură. Londra s-a scos singură din jocul
european.
Sir Roy Denman, fost înalt funcţionar britanic în Comisia
Europeană, aminteşte în memoriile sale că încă în 1955, la
conferinţa de la Messina, care preconiza formarea unei Uniuni
Europene, purtătorul de cuvânt oficial al Marii Britanii a afirmat
clar în faţa celor întruniţi pentru a fi arhitecţi ai Europei.
 „Viitorul tratat pe care îl discutaţi nu are nicio şansă de a fi
acceptat; dacă ar fi acceptat, nu ar avea nicio şansă de a fi
aplicat. Şi dacă ar fi aplicat, ar fi total inacceptabil pentru Marea
Britanie… au revoir et bonne chance”9.
După 40 de ani şi mai bine, afirmaţia de mai sus rămâne în
mod esenţial definiţia atitudinii fundamentale britanice faţă de
construirea unei Europe cu adevărat unite. Opoziţia britanică faţă
de participarea la Uniunea Economică şi Monetară, proiectată a fi
lansată în ianuarie 1999, reflectă lipsa de dorinţă a acestei ţări de
a-şi identifica destinul cu acela al Europei. Esenţa acestei
atitudini a fost bine rezumată la începutul anilor ’90 după cum
urmează:
Marea Britanie respinge obiectivul unificării politice;
• Marea Britanie este în favoarea unui model de integrare
economică bazat pe comerţul liber;
• Marea Britanie preferă politica externă, securitatea şi
coordonarea apărării în afara cadrului Comunităţii Europene
(C.E.);
• Rareori Marea Britanie şi-a maximalizat influenţa cu C.E. 10
în mod sigur, Marea Britanie rămâne importantă pentru
America. Ea continuă să obţină o anumită influenţă mondială
prin intermediul Commonwealth-ului, dar nu este nicio
importantă putere activă şi nici nu e motivată de o viziune
ambiţioasă. Ea este suporterul-cheie al Americii, un aliat foarte
loial, o bază militară vitală şi un partener apropiat în activităţi de
spionaj de importanţă decisivă. Prietenia ei trebuie să fie
alimentată, dar politicile sale nu solicită atenţie susţinută. Este
un „jucător” geostrategic la pensie, care se odihneşte pe splendizii
săi lauri, în mare măsură dezangajat din marea aventură
europeană în care Franţa şi Germania sunt principalii actori.
Celelalte state europene de mărime medie, majoritatea fiind
membre NATO şi/sau în Uniunea Europeană, fie se lasă conduse
de America, fie se aliniază liniştit în spatele Germaniei sau al
Franţei. Politicile lor nu au un impact regional mai larg şi ele nu
sunt în situaţia de a-şi schimba modul fundamental de a se
alinia, în acest stadiu, ele nu sunt nici jucători geostrategici, nici

9 „La revedere şi noroc14 (în lb. franceză în original). Roy Denman, Missed Chances (Şanse ratate), London, Cassell,
1996.
10 Robert Skidelsky, „Great Britain and the New Europe", în From the Atlantic to the Urals, ed. David P. Calleo şi
Philip H. Gordon, Arlington, Va., 1992, p. 145.
pivoţi geopolitici. Toate acestea sunt valabile şi pentru cel mai
important potenţial membru central-european al NATO şi U.E.,
adică Polonia. Ea este prea slabă pentru a fi jucător geostrategic
şi nu poate face decât o singură alegere: să se integreze în
Occident. Mai mult, dispariţia învechitului Imperiu Rus şi
legăturile din ce în ce mai strânse ale Poloniei cu Alianţa Atlantică
şi cu noua Europă în formare îi dau Poloniei, din ce în ce mai
mult, o situaţie de securitate fără precedent în istoria sa, dar, în
acelaşi timp, îi restrâng opţiunile strategice.
Aproape că nu mai trebuie spus că Rusia rămâne un jucător
geostrategic important, în ciuda stării ei de slăbiciune şi a
situaţiei generale proaste care probabil se va prelungi. Simpla ei
prezenţă are un impact masiv asupra noilor state independente
din vastul spaţiu eurasiatic al fostei Uniuni Sovietice. Rusia
nutreşte obiective geopolitice ambiţioase, pe care le declară
deschis din ce în ce mai mult. O dată ce-şi va fi recăpătat puterea,
va avea un impact important şi asupra vecinilor săi de la vest şi
de la est. Mai mult. Rusia mai are încă de făcut alegerea
geostrategică fundamentală în ce priveşte relaţia sa cu America:
prieten sau duşman? S-ar putea foarte bine să i se pară că, în
această privinţă, există pentru ea, pe continentul Eurasia,
alternative importante. Multe depind de modul în care evoluează
politica sa internă şi mai ales de ceea ce va deveni Rusia: o
democraţie europeană sau, din nou. Un imperiu eurasiatic. În
orice caz, ea rămâne în mod clar un jucător, chiar dacă a pierdut
câteva „piese”, precum şi ceva poziţii-cheie pe tabla de şah a
Eurasiei.
Tot astfel, aproape că nu mai e nevoie de argumentare pentru
faptul că China este un jucător important. Ea este deja o putere
regională importantă şi este posibil să nutrească aspiraţii mai
largi, dată fiind istoria sa de mare putere şi viziunea sa că statul
chinez este centrul lumii. Opţiunile pe care le face China încep
deja să afecteze distribuţia geopolitică de putere în Asia, în timp
ce avântul său economic îi va da în mod sigur atât o mai mare
putere materială, cât şi ambiţii crescânde. Afirmarea unei „Chine
Mari” va ridica chestiunea Taiwanului şi acest lucru va avea un
impact asupra poziţiei Americii în Orientul îndepărtat.
Dezmembrarea Uniunii Sovietice a creat, de asemenea, la
frontiera vestică a Chinei, o serie de state faţă de care
conducătorii chinezi nu pot fi indiferenţi. Astfel, şi Rusia va fi
foarte afectată de ieşirea mai activă a Chinei pe scena mondială.
Extremitatea estică a Eurasiei prezintă un paradox. Japonia
este, în mod clar, o putere importantă în chestiunile
internaţionale, iar alianţa America-Japonia a fost definită deseori
– şi pe bună dreptate – drept cea mai importantă relaţie bilaterală
a Americii. Fiind una din primele puteri economice ale lumii, este
clar că Japonia posedă potenţialul pentru exercitarea unei puteri
politice de prim rang. Şi totuşi ea nu acţionează în virtutea
acestui fapt, ferindu-se de orice aspiraţii de dominaţie regională şi
preferând, în schimb, să opereze sub protecţie americană.
Asemeni Marii Britanii în cazul Europei, Japonia preferă să nu se
angajeze în politica Asiei continentale, deşi un motiv, cel puţin
parţial, pentru aceasta este ostilitatea continuă a multor state
asiatice faţă de orice aspiraţie a Japoniei la un rol politic
preeminent în regiune.
Acest profil politic rezervat al Japoniei permite în schimb
Americii să joace un rol central în securitatea Orientului
îndepărtat. Astfel, Japonia nu e un jucător geostrategic, dar
periculosul său potenţial de a deveni repede aşa ceva – mai ales
dacă fie China, fie America şi-ar modifica brusc politicile actuale –
impune SUA o obligaţie specială de a întreţine cu atenţie relaţia
lor cu Japonia. America nu trebuie să urmărească cu atenţie
politica externă a Japoniei, ci să cultive cu subtilitate auto-
reţinerea Japoniei. Orice slăbire semnificativă a legăturilor politice
dintre America şi Japonia ar avea un impact direct asupra
stabilităţii regiunii.
E mai uşor de argumentat de ce nu am aşezat Indonezia pe
lista jucătorilor geostrategici dinamici. În Asia de Sud-Est,
Indonezia e ţara cea mai importantă, dar chiar şi în interiorul
acestei regiuni, capacitatea sa de a exercita o influenţă
semnificativă este limitată de starea de relativă subdezvoltare a
economiei sale, de continua instabilitate politică internă, de faptul
că este un arhipelag dispersat şi de eventualitatea unor conflicte
etnice exacerbate de rolul dominant pe care minoritatea chineză îl
are în chestiunile financiare interne. La un moment dat. Indonezia
ar putea deveni un obstacol important în calea aspiraţiilor Chinei
de a-şi extinde influenţa spre sud. De această eventualitate şi-a
dat deja seama Australia, care odinioară se temea de
expansionismul indonezian, dar în ultima vreme a început să
favorizeze o mai strânsă colaborare australia- no-indoneziană în
domeniul securităţii. Dar este nevoie de o perioadă de stabilitate
politică şi de succes economic neîntrerupt înainte ca Indonezia să
poată fi privită ca factor dominant regional.
în contrast, India este pe cale de a-şi stabili statutul de putere
regională şi propriile ei vederi ca un potenţial jucător mondial
important. De asemenea, se consideră ca un rival pentru China.
Este posibil ca India să-şi supraestimeze propriile capacităţi pe
termen lung, dar este totuşi, fără discuţie, cel mai puternic stat
din sudul Asiei, un fel de hegemon regional. Este, de altfel, şi o
putere nucleară semisecretă, şi a devenit aşa ceva nu numai
pentru a intimida Pakistanul, ci mai ales pentru a contrabalansa
deţinerea de către China a unui arsenal nuclear. India are propria
sa viziune geostrategică asupra rolului său regional, atât faţă de
vecinii săi. Cât – şi în Oceanul Indian. Dar în această etapă
ambiţiile sale deranjează doar periferic interesele americane în
Eurasia şi astfel, ca jucător geostrategic. India nu este o sursă de
îngrijorare geopolitică – cel puţin, nu în acelaşi grad ca Rusia sau
China.
Ucraina, un nou şi important spaţiu pe tabla de şah care este
Eurasia, este un pivot geopolitic deoarece simpla sa existenţă ca
ţară independentă ajută la transformarea Rusiei. Fără Ucraina,
Rusia încetează să mai fie un imperiu eurasiatic. Rusia fără
Ucraina poate să aspire încă la statutul de imperiu, dar atunci ar
deveni un stat imperial cu precumpănire asiatic, pasibil de a fi
atras în conflicte – care îl vor slăbi – cu statele central-asiatice
ridicate, care la acea vreme ar fi pline de resentimente din cauza
pierderii recentei lor independenţe şi ar fi sprijinite de statele din
sud, islamice ca şi ele. Este posibil ca şi China să se opună
oricărei refaceri a dominaţiei ruseşti asupra Asiei Centrale, dat
fiind interesul său crescând pentru noile state independente de
acolo. Dar, dacă Moscova îşi recapătă controlul asupra Ucrainei,
cu populaţia sa de 52 de milioane şi cu importantele sale resurse
naturale, ca şi cu accesul său la Marea Neagră, Rusia recâştigă
automat, din nou, mijloacele necesare pentru a deveni un
puternic stat imperial, întins în Europa şi în Asia. Pierderea
independenţei de către Ucraina ar avea consecinţe imediate
pentru Europa Centrală, deoarece ar transforma Polonia în
pivotul geopolitic de pe frontiera estică a unei Europe unite.
în pofida dimensiunilor sale mici şi a populaţiei puţin
numeroase, Azerbaidjanul, cu vastele sale resurse naturale de
energie, este şi el de importanţă decisivă din punct de vedere
geopolitic. Este buşonul rezervorului ce conţine bogăţiile bazinului
Mării Caspice şi ale Asiei Centrale. Independenţa statelor din Asia
Centrală poate deveni aproape nesemnificativă dacă Azerbaijanul
ar fi complet subordonat controlului Moscovei. Resursele de petrol
foarte importante ale Azerbaidjanului pot fi şi ele supuse
controlului Rusiei, o dată ce independenţa acestei ţări ar fi
anulată. Un Azerbaidjan independent, legat de pieţele occidentale
prin conducte ce nu trec prin teritorii controlate de Rusia, ar
deveni şi o importantă cale de acces pentru economiile avansate şi
consumatoare de energie spre republicile central-asiatice bogate
în resurse energetice. Aproape ca şi în cazul Ucrainei, viitorul
Azerbaidjanului şi al Asiei Centrale este şi el crucial în definirea a
ceea ce Rusia ar putea sau nu să devină.
Turcia şi Iranul sunt angajate în a-şi instaura o oarecare
influenţă în regiunea Marea Caspică – Asia Centrală, profitând de
retragerea puterii ruse. Din acest motiv, ele ar putea fi considerate
jucători geostrategici. Totuşi, amândouă aceste state se confruntă
cu serioase probleme interne, iar puterea lor de a realiza majore
schimbări regionale în distribuţia de putere este limitată. Dar ele
sunt şi rivale şi astfel fiecare tinde să nege influenţa exercitată de
cealaltă. De exemplu. În Azerbaidjan, unde Turcia a câştigat
influenţă, atitudinea Iranului (motivată de îngrijorarea în legătură
cu posibile mişcări naţionale ale azerilor din interiorul Iranului) i-
a ajutat mai mult pe ruşi.
Totuşi, atât Iranul, cât şi Turcia sunt în primul rând importanţi
pivoţi geopolitici. Turcia asigură stabilitate în regiunea Mării
Negre, controlează accesul, din această direcţie, în Mediterana,
contrabalansează Rusia în Caucaz, încă mai oferă un antidot la
fundamentalismul musulman şi serveşte ca punct de sprijin sudic
pentru NATO. O Turcie destabilizată ar putea dezlănţui şi mai
multă violenţă în Balcanii de sud şi, în acelaşi timp, ar facilita
reimpunerea controlului rusesc asupra statelor proaspăt
independente din Caucaz. Iranul, în ciuda atitudinii sale ambigue
faţă de Azerbaidjan, oferă şi el sprijin stabilizator noii diversităţi
politice din Asia Centrală. El domină malul estic al Golfului Persic
şi independenţa sa. Indiferent de actuala sa ostilitate contra SUA,
acţionează ca o barieră în faţa oricărei ameninţări ruse pe termen
lung pentru interesele americane în regiunea Golfului Persic.
în sfârşit, Coreea de Sud este un pivot geopolitic extrem-ori-
ental. Legăturile sale strânse cu America îi dau acesteia din urmă
posibilitatea de a ecrana Japonia şi prin aceasta de a o împiedica
să devină o putere militară importantă şi independentă – fără o
prezenţă americană copleşitoare în interiorul Japoniei înseşi.
Orice schimbare semnificativă în statutul Coreii de Sud, fie prin
unificare şi/sau printr-o schimbare în sfera de influenţă chineză
în continuă expansiune. În mod obligatoriu ar modifica dramatic
rolul Americii în Orientul îndepărtat, ceea ce l-ar modifica şi pe cel
al Japoniei. În plus, crescânda putere economică a Coreii de Sud
face din ea un „spaţiu” şi mai important în sine, iar controlul
asupra acestui spaţiu devine din ce în ce mai preţios.
Lista de mai sus a jucătorilor geostrategici şi a pivoţilor geo-
politici nu este nici permanentă, nici fixă. Din când în când, unele
state ar trebui adăugate sau şterse de pe ea. Desigur, în unele
privinţe, s-ar putea demonstra că Taiwanul, Thailanda,
Pakistanul sau poate Kazahstanul sau Uzbekistanul ar trebui şi
ele incluse în a doua categorie. Totuşi, în stadiul actual, pentru
niciuna din ţările acestea chestiunea nu pare obligatorie.
Schimbările în statutul oricăreia dintre ele ar reprezenta
evenimente majore şi ar implica unele schimbări în distribuţia de
putere, dar rămâne sub semnul întrebării dacă consecinţele
catalitice ale acestora ar fi de anvergură. Singura excepţie ar
putea fi chestiunea Taiwanului, dacă este privit separat de China.
Chiar şi atunci, această problemă s-ar ridica numai dacă China ar
folosi cele mai serioase forţe pentru a cuceri insula, sfidând astfel
cu succes SUA, şi prin aceasta ameninţând pe un plan mult mai
larg credibilitatea politică a Americii în Orientul îndepărtat.
Probabilitatea unei astfel de evoluţii a evenimentelor pare redusă,
dar ea nu trebuie pierdută din vedere în elaborarea politicii SUA
faţă de China.
OPŢIUNI DECISIVE Şi PROVOCĂRI POTENŢIALE
Identificarea jucătorilor principali şi a pivoţilor-cheie ajută la
definirea dilemelor de politică la scară mare ale Americii şi la
anticiparea eventualelor provocări majore de pe supercontinentul
eurasiatic. Acestea pot fi rezumate. Înainte de-a fi discutate pe
larg în capitolele următoare, în cele 5 mari chestiuni pe care le
implică:11
• Ce fel de Rusie este în interesul Americii, ce şi cât de mult

11 Ce fel de Europă ar trebui America să prefere şi deci să susţină?

 poate face America în acest sens?
• Care sunt posibilităţile apariţiei în Eurasia Centrală a unui nou
conflict de genul celui din Balcani? Ce ar trebui America să
facă pentru a micşora riscurile ce decurg din aceasta?
• Ce rol ar trebui China să fie încurajată să-şi asume în Orientul
îndepărtat şi care sunt implicaţiile nu numai pentru SUA, ci şi
pentru Japonia?
• Ce noi coaliţii sunt posibile în Eurasia, coaliţii care ar pune cel
mai mult în pericol interesele americane, şi ce trebuie făcut
pentru a le preîntâmpina?
SUA şi-a declarat întotdeauna fidelitatea faţă de cauza unei
Europe unite. Încă din timpul administraţiei Kennedy s-a vorbit
mereu despre „parteneriat pe bază de egalitate41. Declaraţiile
oficiale de la Washington au proclamat cu consecvenţă dorinţa
acestuia de a vedea Europa apărând ca o singură entitate,
suficient de puternică pentru a împărţi cu America
responsabilităţile şi povara conducerii lumii.
Aceasta este retorica instituită în legătură cu subiectul Europa.
Dar în practică America a fost mai puţin limpede şi consecventă.
Oare Washingtonul doreşte cu adevărat o Europă care să fie
partener egal în chestiunile internaţionale sau preferă o alianţă
inegală? De exemplu, sunt oare Statele Unite pregătite să împartă
cu Europa conducerea în Orientul Mijlociu, o regiune nu numai
mult mai apropiată geografic de Europa decât de America, ci şi o
regiune în care mai multe state europene au interese de lungă
durată. Chestiunea Israelului ne vine imediat în minte. De
asemenea, diferenţele de opinie dintre Statele Unite şi Europa în
legătură cu Iranul şi Irakul au fost tratate de America nu ca o
chestiune între egali, ci ca o problemă de insubordonare.
Ambiguitatea în legătură cu măsura în care America sprijină
unitatea europeană se extinde şi la chestiunea modului în care
aceasta trebuie definită, mai ales în legătură cu alegerea unei ţări,
dacă va fi aleasă vreuna, care să conducă Europa unită.
Washingtonul nu a descurajat atitudinea separatistă a Londrei
faţă de integrarea europeană, deşi tot el a arătat o preferinţă clară
pentru Germania – mai degrabă decât pentru Franţa – în poziţia
de conducătoare a _ Europei. Este de înţeles, dată fiind
tradiţionala fidelitate a politicii franceze, dar preferinţa aceasta a
avut şi efectul de a încuraja apariţia ocazională a unei antante
tactice franco-britanice în scopul contracarării Germaniei, ca şi
flirtul periodic al Franţei cu Moscova pentru a contrabalansa
coaliţia americano-germană.
Apariţia unei Europe cu adevărat unite – mai ales dacă aceasta
s-ar întâmpla cu constructiv sprijin american – va face necesare
importante schimbări în structura şi procesele Alianţei Nord-
Atlantice, principala legătură între America şi Europa. NATO
furnizează nu numai principalul mecanism pentru exercitarea
influenţei americane în problemele europene, ci şi baza pentru
prezenţa militară americană în Europa Occidentală, de
importanţă hotărâtoare din punct de vedere politic. Cu toate
acestea, o Europă unită va face necesar ca această structură să se
adapteze noii realităţi a unei alianţe bazate pe doi parteneri mai
mult sau mai puţin egali, în locul unei alianţe care presupunea,
în mod esenţial, un hegemon şi vasalii săi – ca să folosim
terminologia tradiţională. Până acum. Această chestiune a fost în
general evitată, în ciuda paşilor modeşti făcuţi în 1996 pentru a
întări rolul Uniunii Europei Occidentale (UEO) – coaliţia militară a
statelor vest-europene – în interiorul NATO. O autentică opţiune
în favoarea unei Europe unite va constrânge astfel la o extinsă
reorganizare a NATO, ce va reduce inevitabil întâietatea Americii
în interiorul alianţei.
Pe scurt, o geostrategie americană pe termen lung pentru
Europa va trebui să se refere explicit la chestiunile unităţii
europene şi ale unui parteneriat real cu Europa. O Americă ce
doreşte cu adevărat o Europă unită şi astfel mai independentă va
trebui să-şi pună toată greutatea în sprijinul acelor forţe europene
dedicate în mod autentic integrării politice şi economice a
Europei. O astfel de strategie va însemna, de asemeni, renunţarea
la ultimele vestigii ale relaţiei speciale dintre Marea Britanie şi
SUA, relaţie atât de preţuită altădată.
O politică în favoarea unei Europe unite va trebui, de
asemenea, să abordeze – împreună cu europenii – chestiunea
foarte sensibilă a întinderii geografice a Europei. Cât de departe
spre est ar trebui să se extindă Uniunea Europeană? Ar trebui
oare ca limitele estice ale U.E. Să coincidă cu cele ale NATO?
Prima întrebare ţine mai mult de o decizie europeană, dar o
decizie europeană în această chestiune va avea implicaţii directe
pentru o decizie NATO. Dar a doua întrebare angajează Statele
Unite, iar vocea SUA în NATO este încă hotărâtoare. Dat fiind
crescândul consens asupra faptului că este de dorit admiterea
naţiunilor din Europa Centrală atât în U.E., cât şi în NATO,
sensul practic al acestei întrebări concentrează atenţia asupra
viitorului statut al republicilor baltice şi poate al Ucrainei.
Există astfel o importantă suprapunere între dilema europeană
pe care am discutat-o mai sus şi o a doua, în legătură cu Rusia.
Este uşor de răspuns la întrebarea despre viitorul Rusiei
susţinând preferinţe pentru o Rusie democratică, legată strâns de
Europa. E de presupus că o Rusie democratică ar simpatiza mai
mult valorile împărtăşite de America şi Europa şi că astfel ar fi
posibil ca ea să devină un proaspăt partener în modelarea unei
Eurasii mai stabile şi mai cooperante. Dar ambiţiile Rusiei ar
putea merge dincolo de a fi recunoscută şi respectată ca
democraţie. În interiorul cercurilor guvernante care se ocupă de
politica externă a Rusiei (cercuri compuse în mare parte din foşti
funcţionari superiori sovietici) există încă o dorinţă adânc
înrădăcinată de a deţine un rol special în Eurasia, care astfel ar
atrage după sine subordonarea de către Moscova a noilor state
independente post-sovietice.
în acest context, chiar şi politica occidentală prietenoasă este
văzută de unii membri influenţi ai cercurilor politice ruse ca
având menirea de a refuza Rusiei dreptul său la un statut
mondial. Aşa cum formulează doi geopoliticieni ruşi:
„Statele Unite şi ţările NATO – în timp ce caută să menajeze
respectul de sine al Rusiei în măsura în care este posibil, dar cu
toate acestea, ferm şi consistent – distrug temeliile geopolitice care
ar fi putut, cel puţin în teorie, permite Rusiei să spere la
dobândirea statutului de a doua putere în politica mondială, care
a aparţinut URSS“.
Mai mult. America este văzută ca urmărind o politică în care:..
Noua organizare a spaţiului european proiectată acum de
Occident este, în esenţă, construită pe ideea de a sprijini. În
această parte a lumii, state naţionale noi, relativ mici şi slabe,
prin apropierea lor. Mai mult sau mai puţin strânsă, de NATO,
UE ş.a.m.d."12.
Citatele de mai sus definesc bine – deşi cu ceva animozitate –
dilema în faţa căreia se află Statele Unite. În ce măsură ar trebui
Rusia ajutată economic – ceea ce inevitabil o întăreşte politic şi
militar – şi în ce măsură ar trebui noile state independente
12 A. Bogaturov şi V. Kremeniuk (cercetători la Institutul pentru SUA şi Canada), Relaţii actuale şi perspective în
interacţiunea dintre Rusia şi Statele Unite, în „Nezavisimaia Gazeta“, 28 iunie 1996.
ajutate, simultan, în consolidarea independenţei lor? Ar putea
Rusia să fie puternică şi democratică în acelaşi timp? Dacă devine
din nou puternică, oare nu va căuta să-şi recâştige domeniul
imperial pierdut? Şi apoi. Ar putea ea să fie şi imperiu şi
democraţie?
Politica SUA faţă de pivoţii geopolitici vitali care sunt Ucraina şi
Azerbaidjanul nu poate evita această chestiune, şi America se află
astfel în faţa dificilei dileme dintre echilibrul tactic şi scopul
strategic. Refacerea internă a Rusiei este esenţială pentru
democratizarea şi pentru eventuala ei europenizare. Dar orice
refacere a potenţialului său imperial nu ar fi în favoarea nici
unuia dintre aceste două obiective. Mai mult, chiar în legătură cu
această chestiune ar putea apărea diferenţe de opinie între
America şi unele state europene, mai ales de vreme ce U.E. Şi
NATO se extind. Ar putea fi considerată Rusia candidat la
eventuala calitate de membru al vreuneia dintre aceste structuri?
Dar atunci cum rămâne cu Ucraina? Costurile excluderii Rusiei ar
putea fi mari, – creând o autoprofeţie în conştiinţa rusă –, dar
rezultatele extinderii şi deci ale „diluării” U.E. Sau NATO ar putea
fi, de asemenea, destul de destabilizatoare.
Un alt element major de incertitudine se întrevede în fluidul –
din punct de vedere geopolitic – şi cuprinzătorul spaţiu al Eurasiei
Centrale, element mărit la maximum de către posibila
vulnerabilitate a pivoţilor care sunt Turcia şi Iranul. În aria
marcată pe harta alăturată, din Crimeea (în Marea Neagră) direct
spre est de-a lungul noilor graniţe sudice ale Rusiei până la
provincia chineză Xinjiang. Apoi în jos spre Oceanul Indian şi apoi
în vest spre Marea Roşie, apoi în nord spre partea estică a Mării
Mediterane şi înapoi în Crimeea, trăiesc aproximativ 400 de
milioane de oameni, în vreo douăzeci şi cinci de state, aproape
toate heterogene etnic şi religios, practic niciunul stabil politic.
Unele din aceste state ar putea fi pe cale de a dobândi arme
nucleare.
 Această imensă regiune, sfâşiată de un nestatornice şi
înconjurată de vecini puternici, în concurenţă unii cu alţii, ar
putea fi un important câmp de bătălie, atât pentru războaie între
state-naţiuni, dar mai ales pentru o extinsă violenţă etnică şi
religioasă. Comportamentul Indiei, fie de a acţiona ca o piedică, fie
de a profita de orice ocazie pentru a-şi impune voinţa faţă de
Pakistan, va afecta în mare măsură întinderea regională a unor
asemenea conflicte.
Tensiunile interne din Turcia şi Iran ar putea nu numai să se
înrăutăţească. Dar şi să reducă considerabil rolul stabilizator pe
care aceste state sunt capabile să-l joace în această regiune
explozivă. Asemenea evoluţii vor face, în schimb, mult mai dificilă
asimilarea noilor state central-asiatice de către comunitatea
internaţională şi, în acelaşi timp, vor afecta negativ securitatea –
dominată de America – regiunii Golfului Persic. În orice caz, atât
America, cât şi comunitatea internaţională ar avea aici de făcut
faţă unei provocări comparativ cu care recenta criză din fosta
Iugoslavie ar părea minoră.
O posibilă contestare a supremaţiei americane de către funda-
mentalismul islamic ar putea face parte din problema acestei
regiuni instabile. Exploatând ostilitatea – pe motive religioase –
faţă de modul de viaţă american şi profitând de conflictul arabo-
is- raelian, fundamentalismul islamic ar putea submina mai
multe guverne pro-occidentale din Orientul Mijlociu şi în cele din
urmă să pună în pericol interesele americane în regiune, mai ales
în Golful Persic. Totuşi, fără coeziune politică şi în absenţa unui
unic stat islamic cu adevărat puternic, o provocare din partea
fundamen- talismului islamic ar fi lipsită de un centru geopolitic,
de aceea este mult mai probabil ca aceasta să se manifeste printr-
o violenţă difuză.
O chestiune geostrategică de importanţă crucială este
reprezentată de evoluţia Chinei ca putere importantă. Ipoteza cea
mai tentantă ar fi aceea de a coopta o Chină pe cale de
democratizare şi de trecere la piaţa liberă într-un cadru de
cooperare regional asiatic mai larg. Dar să presupunem că China
nu se democratizează, dar continuă să-şi sporească puterea
economică şi militară. Ar putea apărea o „Chină Mare“, indiferent
de dorinţele şi calculele vecinilor săi, iar orice efort de a împiedica
acest lucru ar putea atrage după sine un conflict sporit cu China.
Un astfel de conflict ar putea încorda relaţiile americano-japoneze
– deoarece nu e deloc sigur că Japonia ar dori să se lase condusă
de America în încercarea de a înfrâna China – şi de aceea ar avea
consecinţe potenţial revoluţionare pentru definirea de către Tokyo
a rolului Japoniei în regiune, ar putea chiar avea ca rezultat
sfârşitul prezenţei americane în Extremul Orient.
Totuşi, şi aplanarea diferendelor cu China va cere un preţ.
Acceptarea Chinei ca putere regională nu este o chestiune de
slogan pur şi simplu. Orice astfel de întâietate regională va trebui
să aibă o anumită consistenţă. Mai direct spus: cât de mare ar
trebui să fie sfera de influenţă a Chinei şi unde să fie ea plasată,
pentru ca America să fie pregătită s-o accepte ca parte dintr-o
politică de cooptare cu succes a Chinei în chestiunile
internaţionale? Ce zone aflate acum în afara influenţei politice a
Chinei ar putea fi cedate pentru a face parte din domeniul
Imperiului Ceresc pe cale de a reapărea?
în acest context, menţinerea prezenţei americane în Coreea de
Sud devine deosebit de importantă. Fără ea, este dificil de
preconizat că acordul de apărare americano-japonez va continua
în forma actuală, deoarece Japonia ar trebui să devină autonomă
din punct de vedere militar. Dar orice mişcare în direcţia
reunificării Coreii va deranja, probabil, baza pentru prezenţa
militară continuă în Coreea de Sud. O Coree reunificată ar putea
opta să nu prelungească protecţia militară americană; într-
adevăr, acesta ar putea fi preţul pe care l-ar pretinde China
pentru a-şi folosi greutatea sa, decisivă, în reunificarea
peninsulei. Pe scurt, felul în care SUA îşi vor conduce relaţia cu
China va avea, inevitabil, consecinţe directe asupra stabilităţii
relaţiei trilaterale de securitate americano-japono-coreene.
în sfârşit, unele posibile evoluţii implicând viitoare alinieri
politice ar trebui notate pe scurt şi vor face obiectul altor capitole,
în trecut, chestiunile internaţionale erau în mare parte dominate
de competiţii între state individuale pentru obţinerea dominaţiei
regionale. Pornind de la acest fapt. Statele Unite s-ar putea să fie
obligate să stabilească modul în care vor face faţă coaliţiilor
regionale ce caută să scoată America din Eurasia, ameninţând
prin aceasta statutul ei de putere mondială. Totuşi, dacă astfel de
coaliţii care să ameninţe întâietatea Americii vor apărea sau nu va
depinde într-o foarte mare măsură de cât de eficient va răspunde
aceasta la problemele majore identificate în Eurasia.
în mod potenţial scenariul cel mai periculos ar fi o mare coaliţie
între China, Rusia şi, poate, Iran, o coaliţie „antihegemo- nică“
unită nu de ideologie, ci de revendicări complementare. Prin
dimensiuni, ea ar aminti de provocarea pe care altădată o
reprezenta blocul chino-sovietic, deşi de data aceasta China ar
putea fi conducător, iar Rusia cea care să o urmeze.
Preîntâmpinarea unei astfel de evoluţii, oricât de puţin probabile,
va cere o desfăşurare a abilităţii geostrategice americane simultan
pe extremităţile vestică, – estică şi sudică ale Eurasiei.
O provocare mai restrânsă din punct de vedere geografic, dar
potenţial cu mai multe consecinţe ar putea implica o axă chino-ja-
poneză, în urma unui colaps al poziţiei americane în Extremul
Orient şi a unei schimbări revoluţionare în perspectiva Japoniei
asupra lumii. Această coaliţie ar reuni puterea a două popoare
extraordinar de productive şi ar putea exploata o anumită formă
de „asianism“ ca doctrină anti-americană care să o unească.
Totuşi, nu se întrevede ca în viitorul apropiat China şi Japonia să
formeze o alianţă, dată fiind experienţa lor istorică recentă; şi o
politică americană pe termen lung în Extremul Orient ar fi în mod
sigur capabilă să evite această posibilitate.
Tot atât de îndepărtată, dar neputând fi complet exclusă, este
posibilitatea unei mari realinieri europene, implicând fie o
înţelegere secretă între Germania şi Rusia, fie o antantă între
Franţa şi Rusia. Există precedente istorice evidente pentru ambele
ipoteze şi oricare din ele s-ar putea forma dacă unificarea Europei
s-ar împotmoli şi dacă relaţiile dintre Europa şi America s-ar
deteriora serios, într-adevăr, în a doua eventualitate, ne putem
imagina o înţelegere între Europa şi Rusia pentru a exclude
America de pe continent. În acest moment, toate aceste variante
par improbabile. Ele ar presupune nu numai o uriaşă
neîndemânare din partea Americii în politica sa europeană, ci şi o
dramatică reorientare a celor mai importante state din Europa.
Indiferent care va fi viitorul, o concluzie rezonabilă ar fi aceea
că supremaţia americană pe continentul eurasiatic va fi
confruntată cu turbulenţe şi, probabil, cel puţin sporadic cu
violenţă. Supremaţia americană este potenţial vulnerabilă faţă de
noi provocări din partea fie a unor rivali regionali, fie a unor noi
alianţe. Sistemul mondial american care domină în prezent, în
interiorul căruia „ameninţarea războiului a dispărut din joc“,
poate fi stabil numai în acele părţi ale lumii în care supremaţia
americană, condusă printr-o geostrategie pe termen lung, se
bazează pe sisteme socio-politice prielnice şi compatibile, legate
între ele prin structuri multilaterale dominate de America.
CAPITOLUL 3
CAPUL DE POD AL DEMOCRAŢIEI
Europa este aliatul natural al Americii. Împărtăşeşte cu ea
aceleaşi valori şi, în esenţă, aceeaşi tradiţie religioasă; practică
aceleaşi politici democratice; şi este patria de origine a marii
majorităţi a americanilor. Fiind deschizătoare de drumuri în
integrarea statelor naţionale într-o uniune, economică şi,
eventual, politică, supra- naţională, la care toţi membrii participă
în mod egal. Europa arată, de asemenea, calea spre forme mai
largi de organizare post-naţio- nală, dincolo de viziunile înguste şi
pasiunile destructive ale erei naţionalismului. Ea este deja
regiunea lumii cel mai bine organizată multilateral (vezi schema
de la p. 71). Succesul în unificarea ei politică ar crea o entitate de
aproximativ 400 de milioane de oameni trăind sub un acoperiş
democratic şi bucurându-se de un nivel de viaţă comparabil cu
cel al Statelor Unite. O astfel de Europă ar fi inevitabil o putere
mondială.
Europa serveşte, de asemenea, şi ca trambulină pentru
expansiunea progresivă a democraţiei în adâncul Eurasiei.
Expansiunea Europei către est ar consolida victoria democratică
din anii 1990. Aceasta ar egala, pe plan economic şi politic,
orizontul esenţial civilizator al Europei – ceea ce s-a numit Europa
Sfântului Petru— aşa cum era el definit de tradiţia religioasă
clasică comună a Europei, moştenită de la creştinismul
occidental. O astfel de Europă a existat de mult, cu mult înainte
de era naţionalismului şi încă mult mai înainte de ultima
împărţire a Europei în sfere de dominaţie americană şi sovietică.
O astfel de Europă lărgită ar
Polonia*
Cehia*
Slovacia
Ungaria*
Bulgaria
România
Estonia
Letonia
Lituania
Albania
Slovenia
Croaţia
Bosnia-Herţegovina
Iugoslavia

putea exercita o atracţie magnetică asupra statelor aşezate

chiar în estul mai îndepărtat, construind astfel o reţea de legături
cu Ucraina, Belarus şi Rusia, atrăgându-le într-o cooperare din ce
în ce mai strânsă şi, în acelaşi timp, răspândind principii
democratice generale. În cele din urmă, o astfel de Europă ar
putea deveni unul dintre pilonii esenţiali ai unei structuri
eurasiatice mai largi de securitate şi cooperare patronate de
America.
Dar înainte de orice, Europa este principalul cap de pod geo-
politic al Americii pe continentul Eurasia. Miza geostrategică a
Americii în Europa este enormă. Spre deosebire de legăturile
Americii cu Japonia, Alianţa atlantică întăreşte influenţa politică
şi puterea militară americană în mod direct asupra zonei
continentale a Eurasiei. În stadiul actual al relaţiilor dintre
America şi Europa, când naţiunile europene aliate încă depind
foarte mult de protecţia SUA în materie de securitate, orice
extindere a sferei Europei devine automat şi o extindere a sferei de
influenţă directă a Americii. Şi invers, fără legături transatlantice
strânse, întâietatea Americii în Eurasia s-ar estompa. Dominaţia
SUA dincolo de Oceanul Atlantic şi posibilitatea de a proiecta
influenţă şi putere mai profund în Eurasia ar fi sever restrânse.
Totuşi, problema este că o astfel de „Europă” cu adevărat
europeană nu există. Este o perspectivă, un concept, un scop, dar
nu este încă realitate. Europa Occidentală este deja o piaţă
comună, dar este încă departe de a fi o entitate politică. Încă
trebuie să apară o Europă politică. Criza din Bosnia a oferit
dovada dureroasă că Europa este în continuare absentă, dacă mai
era nevoie de dovedit. Realitatea brutală este că Europa
Occidentală şi din ce în ce mai mult şi Europa Centrală rămân în
mare parte protectorat american, aliaţii Americii amintind de
vasalii şi tributarii din vechime. Aceasta nu este o situaţie
salutară nici pentru America, nici pentru naţiunile europene.
Lucrurile sunt înrăutăţite de un declin atotpătrunzător al
vitalităţii interne a Europei. Atât legitimitatea sistemului socio-
econo- mic existent, cât şi sentimentul identităţii europene par să
fie vulnerabile. Într-un număr de state europene se poate detecta
o criză de încredere şi o diminuare a avântului creator, precum şi
o privire întoarsă spre interior, care este atât izolaţionistă, cât şi o
fugă de realitatea marilor probleme ale lumii. Nici măcar nu este
clar dacă majoritatea europenilor vor ca Europa să fie o mare
putere şi dacă sunt pregătiţi să facă ceea ce trebuie pentru ca ea
să devină aşa ceva. Chiar şi anti-americanismul european
rezidual, actualmente destul de slab, este cinic într-un mod
curios: europenii deplâng „hegemonia” americană, dar se
consolează să fie protejaţi de ea.
Avântul politic în favoarea unificării Europei era pus în
mişcare, Ia început, de trei motivaţii principale: amintirile celor
două războaie mondiale distrugătoare, dorinţa de refacere
economică şi insecuritatea generată de ameninţarea sovietică. Dar
pe la jumătatea anilor ’90 aceste motivaţii s-au stins. În general,
refacerea economică a fost atinsă; la drept vorbind. Europa are
din ce în ce mai mult de făcut faţă problemei unui sistem de
protecţie socială excesiv de apăsător, care îi epuizează vitalitatea
economică, în vreme ce o înverşunată rezistenţă la orice reformă,
din partea unor anumite interese, distrage atenţia politică
europeană spre interior. Ameninţarea sovietică a dispărut, în timp
ce dorinţa unor europeni de a câştiga independenţă de sub tutela
americană nu s-a transformat într-un impuls convingător spre
unificarea continentului.
Cauza europeană a fost susţinută din ce în ce mai mult de
sistemul birocratic generat de uriaşa maşinărie instituţională
creată de Comunitatea Europeană şi de succesoarea sa, Uniunea
Europeană. Ideea de unitate se mai bucură încă de un sprijin
popular semnificativ, dar tinde să devină călduţă, lipsită de
pasiune şi de sentimentul misiunii. În general, Europa
Occidentală de astăzi dă impresia unui ansamblu de societăţi
derutat, fără a-şi concentra atenţia asupra unui scop anume,
liniştit şi totuşi frământat social, fără să împărtăşească nicio
viziune mai largă. Unificarea europeană e din ce în ce mai mult
un proces şi nu o cauză.
Cu toate acestea, elitele politice a două naţiuni europene de
vază – Franţa şi Germania – rămân în general fidele scopului de a
forma şi defini o Europă care ar fi cu adevărat Europa. Ele sunt
astfel principalii arhitecţi ai Europei. Lucrând împreună, ele ar
putea construi o Europă demnă de trecutul şi de potenţialul său.
Dar fiecare este fidelă unei viziuni şi unui proiect oarecum diferite
şi niciuna din ele nu este suficient de puternică pentru a izbuti
singură.
Această situaţie creează pentru SUA o ocazie deosebită de a
interveni decisiv. Este nevoie de angajamentul Americii în folosul
unităţii Europei, pentru că altminteri unificarea s-ar putea poticni
într-un punct şi apoi, treptat, chiar să fie desfăcută. Dar orice
implicare americană efectivă în construcţia Europei trebuie
condusă cu claritate în gândirea americană asupra a ce fel de
Europă preferă şi e gata să susţină America – un partener egal
sau un aliat subordonat – şi asupra eventualelor dimensiuni atât
ale U.E., cât şi ale NATO. Mai este, de asemenea, nevoie şi de un
tratament atent al celor doi principali arhitecţi ai Europei.
MĂREŢIE ŞI ISPĂŞIRE
Franţa caută să se reîntrupeze în Europa; Germania speră
ispăşirea prin intermediul Europei. Aceste motivaţii diferite
explică şi definesc în mare parte esenţa alternativelor Franţei şi
Germaniei pentru proiectarea Europei.
Pentru Franţa, Europa este mijlocul de a recâştiga trecuta sa
măreţie. Chiar şi înainte de al doilea război mondial, importanţi
gânditori francezi asupra chestiunilor internaţionale se îngrijorau
în legătură cu faptul că Europa îşi pierdea progresiv locul central
în politica mondială. În timpul celor câteva decenii de Război Rece
acea îngrijorare s-a transformat în resentiment faţă de dominaţia
„anglo-saxonă“ asupra Occidentului, ca să nu mai vorbim de
dispreţul faţă de fenomenul complementar – „americanizarea”
culturii occidentale. Crearea unei Europe autentice – potrivit
declaraţiei lui Charles de Gaulle: „de la Atlantic până la Urali” –
trebuia să remedieze această deplorabilă stare de lucruri. Iar o
astfel de Europă, de vreme ce ar fi fost condusă de la Paris, ar fi
redobândit, simultan, măreţia pentru Franţa, pe care francezii
încă o mai consideră ca rămânând destinul special al naţiunii lor.
Pentru Germania, loialitatea faţă de Europa este baza pentru
izbăvirea naţională, în timp ce o legătură foarte apropiată cu
America este esenţială pentru securitatea sa. În consecinţă, o
Europă care îşi afirmă cu putere independenţa faţă de America nu
este o opţiune viabilă. Pentru Germania, ispăşire + securitate =
Europa +
America. Această formulă defineşte poziţia şi politica
Germaniei, făcând din ea, simultan, cetăţeanul realmente bun al
Europei şi cel mai puternic susţinător european al Americii.
Germania vede în ferventa sa loialitate faţă de Europa o
purificare istorică, o restaurare a credibilităţii sale morale şi
politice. Reabilitându-se prin intermediul Europei, Germania îşi
reface propria măreţie şi dobândeşte o misiune care nu e de
natură a mobiliza automat resentimentele şi temerile Europei faţă
de Germania. Dacă germanii urmăresc interesul naţional german,
aceasta comportă riscul de a-i îndepărta pe alţi europeni; dacă
germanii susţin interesul comun al Europei, câştigă sprijinul şi
respectul european.
În problemele principale ale Războiului Rece, Franţa a fost un
aliat hotărât, dăruit şi loial. A stat umăr la umăr cu SUA „când a
fost la o adică”. În timpul celor două blocade ale Berlinului şi în
timpul crizei rachetelor din Cuba nu a existat niciun dubiu
asupra statorniciei Franţei. Dar sprijinul Franţei faţă de NATO a
fost temperat de dorinţa simultană a Franţei de a-şi afirma o
identitate politică separată şi de a-şi păstra esenţiala libertate de
acţiune mai ales în chestiuni care priveau statutul său mondial
sau viitorul Europei.
Există o doză de obsesie iluzorie în preocuparea elitei politice
franceze faţă de ideea că Franţa este încă o putere mondială.
Când primul-ministru Alain Juppe, reluând afirmaţiile
predecesorilor săi, declara în mai 1995, în faţa Adunării
Naţionale, că „Franţa poate şi trebuie să-şi afirme cu putere
vocaţia sa de putere mondială”, asistenţa a izbucnit în aplauze.
Insistenţa Franţei de a-şi dezvolta propriul mijloc de intimidare
nuclear era în mare parte motivată de ideea că astfel ea şi-ar
întări propria libertate de acţiune şi în acelaşi timp ar câştiga
capacitatea de a influenţa deciziile americane „de viaţă şi de
moarte” privind securitatea alianţei occidentale în întregul ei. Nu
faţă de Uniunea Sovietică a încercat Franţa să-şi îmbunătăţească
statutul, fiindcă arsenalul nuclear al Franţei avea. În cel mai bun
caz, doar un impact marginal asupra capacităţii de luptă a URSS.
Parisul credea, în schimb, că propriile sale arme nucleare ar
obţine pentru Franţa un loc în procesele decizionale la cel mai
înalt nivel şi cele mai riscante ale Războiului Rece.
în concepţia Franţei, posedarea de arme nucleare susţinea
pretenţia sa de a fi o putere mondială, de a avea un cuvânt de
spus ce trebuia respectat în întreaga lume. Armele nucleare au
întărit vizibil poziţia Franţei ca unul dintre cei cinci membri cu
drept de veto ai Consiliului de Securitate al ONU, care, de fapt,
toţi sunt puteri nucleare. Din perspectivă franceză, capacitatea de
descurajare nucleară britanică era doar o prelungire a celei
americane, dat fiind mai ales loialitatea Marii Britanii faţă de
relaţia sa specială cu SUA şi abţinerea sa de la efortul de a edifica
o Europă independentă. (Faptul că programul său nuclear a
beneficiat mult de ajutor american secret pare să nu aibă, în ochii
Franţei, nicio consecinţă asupra calculelor sale strategice.)
Capacitatea sa de descurajare nucleară a consolidat de asemenea,
în concepţia Franţei, poziţia sa de putere continentală
conducătoare, de unic stat cu adevărat european astfel dotat.
Ambiţiile mondiale ale Franţei s-au exprimat şi în eforturile sale
hotărâte de a-şi menţine un rol special în ce priveşte securitatea
majorităţii ţărilor africane francofone. În ciuda pierderii, după
lupte îndelungi, a Vietnamului şi a Algeriei, şi în ciuda
abandonării unui imperiu mai vast, această misiune de
securitate, ca şi controlul prelungit asupra unor insule
împrăştiate în Pacific (ele furnizând scena controversatelor teste
atomice franceze) au întărit convingerea elitei Franţei că aceasta
are încă, într-adevăr, un rol mondial de jucat, în ciuda realităţii că
în esenţă este o putere europeană post-imperială de rang mijlociu.
 Toate cele menţionate mai sus au susţinut şi au motivat
revendicarea Franţei de a fi conducătoarea Europei. Cu Marea
Britanie automarginalizată şi în esenţă o anexă a puterii Statelor
Unite, cu Germania divizată în timpul Războiului Rece şi ducând
încă handicapul istoriei sale din secolul al douăzecilea, Franţa şi-
ar fi putut însuşi ideea de Europa, s-ar fi putut identifica cu ea şi
ar fi putut-o transforma în ceva identic cu concepţia sa despre
sine. Ţara care a inventat ideea de stat-naţiune suveran şi a făcut
din naţionalism o religie civică a găsit astfel că e foarte firesc să se
considere – cu aceeaşi dăruire emoţională altădată consacrată
pentru „la patrie“ – întruchiparea unei Europe independente, dar
unite. Măreţia unei Europe conduse de Franţa ar aparţine atunci
tot atât de bine şi Franţei.
Această vocaţie deosebită, generată de un adânc sentiment al
destinului istoric şi întărită de o mândrie culturală unică, are
implicaţii politice majore. Spaţiul geopolitic-cheie pe care Franţa
trebuia să-l menţină în orbita sa de influenţă – sau, cel puţin, să
împiedice dominarea lui de către un stat mai puternic decât ea
însăşi – poate fi desenat pe hartă sub forma unui semicerc. El
include Peninsula Iberică, ţărmul nordic al Mediteranei de vest,
Germania până la Europa Central-Răsăriteană (vezi harta de mai
jos). Aceasta nu este numai întinderea minimă necesară
securităţii Franţei; este, de asemenea, zona esenţială pentru
interesul politic francez. Numai asigurându-şi sprijinul statelor
din sud şi având garantată susţinerea din partea Germaniei,
scopul construirii unei Europe unite şi independente, conduse de
Franţa, poate fi urmărit în mod efectiv. Şi, evident, în interiorul
acestei orbite geopolitice, Germania, din ce în ce mai puternică, va
fi cu siguranţă cea mai dificil de manevrat.
 în viziunea franceză, obiectivul central al unei Europe unite şi
independente poate fi atins combinând unificarea Europei sub
conducerea franceză cu diminuarea simultană şi treptată a
supremaţiei americane pe continent. Dar dacă este ca Franţa să
modeleze viitorul Europei, ea trebuie să angajeze şi să încătuşeze
Germania şi să caute în acelaşi timp ca, treptat, să deposedeze
Washingtonul de poziţia de conducător politic în chestiunile
europene. Dilemele politice principale care rezultă de aici pentru
Franţa sunt în esenţă duble: cum să păstreze loialitatea
americană faţă de Europa în ce priveşte securitatea – loialitate pe
care Franţa o recunoaşte ca fiind încă esenţială – şi în acelaşi
timp să reducă constant prezenţa americană; şi cum să menţină
parteneriatul franco-german ca motor politic şi economic al
unificării europene şi în acelaşi timp să împiedice Germania de a
deveni conducătoarea Europei.
Dacă Franţa ar fi cu adevărat o putere mondială, rezolvarea
acestor dileme în drumul spre scopul său central ar putea să nu
fie dificilă. Niciunul dintre celelalte state europene, în afară de
Germania, nu este dotat cu aceeaşi ambiţie sau mânat de acelaşi
sentiment al misiunii. Chiar şi Germania ar putea fi ademenită să
accepte conducerea franceză într-o Europă unită, dar
independentă (de America), însă aceasta numai dacă ar simţi că
Franţa este o putere mondială în fapt şi ar putea astfel asigura
Europei securitatea pe care Germania nu i-o poate da, dar
America poate.
Totuşi, Germania cunoaşte limitele reale ale puterii Franţei.
Franţa este mult mai slabă decât Germania din punct de vedere
economic, iar instituţia sa militară (aşa cum a dovedit-o în
Războiul din Golf din 1991) nu e foarte competitivă. E destul de
bună pentru a reprima lovituri de stat interne în statele africane
satelite, dar nu poate nici să protejeze Europa, nici să deplaseze
forţe semnificative departe de aceasta. Franţa nu e nici mai mult,
nici mai puţin decât o putere europeană de rang mijlociu. Prin
urmare, pentru a construi Europa, Germania a fost dispusă să
împace mândria franceză, dar pentru ca Europa să fie cu adevărat
în siguranţă, nu a fost dispusă să urmeze orbeşte conducerea
franceză. Ea a continuat să insiste asupra rolului central al
Americii în securitatea Europei.
Această realitate, dureroasă pentru autopreţuirea francezilor, a
devenit şi mai clară după reunificarea Germaniei. Până în acel
moment, reconcilierea franco-germană avusese într-adevăr
aparenţa unei conduceri politice din partea Franţei, rezemată
confortabil pe dinamismul economic al Germaniei. De fapt,
această percepţie convenea ambelor părţi. Ea domolea temerile
tradiţionale ale Europei faţă de Germania şi avea efectul de a
consolida şi satisface iluziile franceze dând impresia că edificarea
Europei era condusă de Franţa, sprijinită de o Germanie de Vest
dinamică economic.
Reconcilierea franco-germană, cu toate deosebirile de concepţii,
a fost totuşi o evoluţie pozitivă pentru Europa şi nimic din ce s-ar
spune despre importanţa ei nu ar fi exagerat. Ea a furnizat o bază
decisivă pentru tot progresul realizat până acum în dificilul proces
al unificării Europei. Astfel, ea a fost de asemenea perfect
compatibilă cu interesele americane şi în concordanţă cu
angajarea americană pe termen lung în promovarea cooperării
transnaţionale în Europa. O întrerupere a cooperării franco-
germane ar fi o piedică fatală pentru Europa şi un dezastru
pentru poziţia americană în Europa.
Sprijinul american tacit a creat Franţei şi Germaniei
posibilitatea de a împinge înainte procesul unificării Europei. Mai
mult, reunificarea Germaniei a stimulat şi mai puternic Franţa să
includă Germania într-un cadru european creator de legături
strânse. Astfel, pe 6 decembrie 1990, preşedintele francez şi
cancelarul german şi-au exprimat angajamentul pentru o Europă
federală, iar zece zile mai târziu conferinţa interguvemamentală de
la Roma asupra uniunii politice – neluând în seamă rezervele
Marii Britanii – a dat mandat celor doisprezece miniştri de externe
ai Comunităţii Europene să pregătească un Proiect de Tratat de
Uniune Politică.
Dar reunificarea Germaniei a schimbat dramatic şi parametrii
reali ai politicii europene. A fost o înfrângere geopolitică simultan
pentru Franţa şi pentru Rusia. Germania unificată nu numai că
înceta să fie un partener politic subordonat Franţei, dar şi
devenea automat necontestata primă putere a Europei
Occidentale şi chiar o putere mondială parţială, mai ales prin
contribuţiile sale financiare importante la sprijinirea instituţiilor
intemaţionale-cheie’. Noua13
realitate a generat pentru Franţa şi Germania o oarecare
„eliberare din vrajă” în ce priveşte relaţia dintre ele, deoarece
Germania era acum capabilă şi dornică să formuleze limpede şi să
susţină deschis propria sa viziune asupra Europei viitoare. Însă în
calitate de partener al Franţei, şi nu de protejată a ei, ca până
acum.
Pentru Franţa, diminuarea pârghiilor sale politice a dictat mai
multe urmări în politica sa. Ea trebuia să recâştige cumva o mai
mare influenţă în interiorul NATO – pe care până atunci şi-o
refuzase în mare parte, ca protest împotriva dominaţiei Statelor
Unite – şi în acelaşi timp să-şi compenseze relativa slăbiciune prin
manevre diplomatice mai ample. Întoarcerea spre NATO putea da
Franţei posibilitatea de a influenţa mai mult America; „flirturile”
ocazionale, cu Moscova sau cu Londra, puteau exercita presiune
din exterior asupra Americii, ca şi asupra Germaniei.
în consecinţă, ca parte a politicii sale de manevră mai degrabă
decât de contestare, Franţa a revenit în structura de comandă a
NATO. În 1994, Franţa era din nou participant activ şi efectiv la
procesul decizional politic şi militar al NATO; la sfârşitul lui 1995,
miniştrii francezi ai apărării şi ai afacerilor externe erau din nou
prezenţi, în mod regulat, la sesiunile alianţei. Dar în schimbul
unui preţ: odată complet acceptaţi, ei şi-au reafirmat hotărârea de
a reforma structura alianţei pentru a realiza un mai mare
13 De exemplu, ca procentaj din bugetul total. Germania acordă: UE - 28,5%; NATO - 22,8%; ONU - 8,93%, şi,
în plus, este cel mai mare acţionar al Băncii Mondiale şi al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD).
echilibru între conducerea americană şi participarea europeană la
această alianţă. Ei doreau un profil mai vizibil şi un rol mai mare
pentru componenta europeană colectivă. Aşa cum spunea
ministrul francez al afacerilor externe, Herve de Charette, într-un
discurs ţinut la 8 aprilie 1996: „Pentru Franţa, scopul principal [al
apropierii de NATO] este afirmarea hotărâtă a unei identităţi
europene în interiorul alianţei, ceea ce este credibil din punct de
vedere operaţional şi vizibil din punct de vedere politic”.
în acelaşi timp, Parisul era bine pregătit să exploateze tactic
legăturile sale tradiţionale cu Rusia pentru a restrânge politica
europeană a Americii şi pentru a reînvia – oricând ar fi
avantajoasă – vechea antantă franco-britanică pentru a
contrabalansa evoluţia Germaniei spre statutul de primă putere în
Europa. Ministrul francez de externe aproape că a afirmat aceste
lucruri explicit în august 1996, când a declarat că „dacă Franţa
doreşte să joace un rol internaţional, ea insistă să beneficieze de
existenţa unei Rusii puternice şi de faptul că o ajută să se
reafirme ca putere importantă”, îndemnându-l pe ministrul de
externe rus să răspundă în acelaşi fel, afirmând că „dintre toţi
liderii mondiali, francezii sunt cei mai aproape de a avea o
atitudine constructivă în relaţiile cu Rusia”. 14
Sprijinul iniţial călduţ pe care Franţa l-a acordat extinderii
NATO către est – de fapt, un scepticism abia reţinut faţă de
avantajele acesteia – era astfel, în parte, o tactică menită să
câştige pentru Franţa influenţă în raporturile cu Statele Unite.
Tocmai din cauză că America şi Germania erau principalii
iniţiatori ai extinderii NATO, Franţei îi convenea să se comporte
rece, să participe cu reticenţă, să exprime îngrijorare în legătură
cu potenţialul impact al acestei iniţiative asupra Rusiei şi să joace
rolul interlocutorului european cel mai sensibil în dialogul cu
Moscova. Câtorva state central-europene li s-a părut că Franţa
chiar dădea impresia că nu era împotriva unei sfere de influenţă a
Rusiei în Europa de Est. A juca deci pe cartea Rusiei însemna nu
numai a reuşi contrabalansarea Americii şi formularea unui
mesaj deloc subtil pentru Germania, dar şi creşterea presiunii
asupra Statelor Unite pentru a privi favorabil propunerile franceze
pentru reformarea NATO.
în cele din urmă, extinderea NATO avea să necesite

14 Citat de Le Nouvel Observateur, 12 august 1996.

unanimitatea celor şaisprezece membri ai alianţei. Parisul ştia că
încuviinţarea poziţiei sale era nu numai vitală pentru această
unanimitate, dar şi că era nevoie de sprijinul efectiv al Franţei
pentru a evita obstrucţionarea acesteia de către alţi membri ai
alianţei. Astfel, Franţa nu a făcut un secret din intenţia sa de a
face din sprijinul său pentru extinderea NATO „un ostatic” prin
care să obţină consimţământul Americii faţă de hotărârea sa de a
schimba atât echilibrul de putere din interiorul alianţei, cât şi
organizarea sa fundamentală.
La început, Franţa a dat un sprijin la fel de călduţ şi extinderii
spre est a Uniunii Europene. Aici conducerea a fost în general
preluată de Germania, având din partea Americii sprijin, dar nu şi
un angajament la fel de mare ca şi în cazul extinderii NATO. Deşi
în cadrul NATO Franţa tindea să susţină că extinderea U.E. Ar fi o
umbrelă mai potrivită pentru fostele state comuniste, de îndată ce
Germania a început să facă presiuni pentru ca mai rapida
lărgire a U.E. Să includă Europa Centrală, Franţa a început să
ridice probleme tehnice şi să ceară ca U.E. Să dea tot atâta atenţie
şi flancului expus al Europei, acela sudic, mediteranean. (Aceste
divergenţe au apărut încă de la întâlnirea la vârf franco-germană
din noiembrie 1994.) Accentul pus de Franţa pe chestiunea ţărilor
sudice a avut şi efectul de a câştiga Franţei sprijinul membrilor
sudici ai NATO, ceea ce a mărit la maxim puterea ei de negociere.
Dar costul pentru aceasta a fost mărirea divergenţei de opinii
geopolitice asupra Europei între Franţa şi Germania, divergenţă
doar parţial micşorată de sprijinul întârziat pe care Franţa l-a
acordat, în a doua jumătate a anului 1996, admiterii Poloniei atât
în NATO, cât şi în U.E.
Dar această divergenţă era inevitabilă, dat fiind contextul
istoric în schimbare. Încă de la sfârşitul celui de al doilea război
mondial. Germania democrată a recunoscut că reconcilierea
franco-germană era necesară pentru edificarea unei comunităţi
europene în interiorul jumătăţii vestice a unei Europe divizate.
Reconcilierea era de asemenea esenţială pentru reabilitarea
istorică a Germaniei. Astfel, acceptarea Franţei în rolul de
conducător era un preţ cinstit. În acelaşi timp, continua
ameninţare sovietică împotriva unei vulnerabile Germanii de Vest
a făcut din loialitatea acesteia faţă de America o condiţie esenţială
pentru supravieţuire – şi chiar şi francezii au admis acest lucru.
Dar după prăbuşirea Uniunii Sovietice, subordonarea faţă de
Franţa nu era nici necesară, nici favorabilă Germaniei în
construirea unei Europe mai mari şi mai unite. Un parteneriat la
egalitate între Franţa şi Germania, în care Germania reunificată
era acum partenerul mai puternic, era un târg mai mult decât
cinstit pentru Paris; aşadar, Franţa trebuia pur şi simplu să
accepte preferinţa Germaniei pentru o legătură de securitate, în
prim plan, cu aliatul şi protectorul său transatlantic.
La sfârşitul Războiului Rece, această legătură a căpătat o nouă
importanţă pentru Germania. În trecut, ea ţinuse Germania la
adăpost faţă de o ameninţare externă, dar foarte apropiată şi era
condiţia necesară pentru ca în cele din urmă ţara să se reunifice.
Când Uniunea Sovietică a dispărut şi Germania s-a reunificat,
legătura sa cu America era acum umbrela sub care ea îşi putea
asuma într-un mod mai deschis rolul conducător în Europa
Centrală fără ca în acelaşi timp să-şi ameninţe vecinii. Legătura
cu America oferea mai mult decât un certificat de bună purtare: îi
asigura pe vecinii Germaniei că o relaţie strânsă cu aceasta
însemna şi o relaţie strânsă cu America. Toate acestea i-au uşurat
Germaniei definirea mai pe faţă a propriilor priorităţi geopolitice.
Germania – ancorată sigur în Europa şi devenită inofensivă, dar
sigură prin vizibila prezenţă militară americană – putea acum să
susţină asimilarea proaspăt eliberatei Europe Centrale în
structurile europene. Nu avea să fie vechea Mitteleuropa a
imperialismului german, ci o mai benignă comunitate de înnoire
economică stimulată de investiţiile şi comerţul german, pentru
care Germania ar fi fost şi garantul eventualei sale includeri
formale (a acestei noi Mitteleuropa) atât în U.E., cât şi în NATO.
Câtă vreme alianţa franco-germană furniza platforma
indispensabilă pentru ca Germania să-şi poată afirma cu hotărâre
un rol regional mai hotărât, aceasta nu mai trebuia să fie timidă
în a se afirma în interiorul unei orbite în care avea interese
speciale.
Pe harta Europei, zona de interes special pentru Germania ar
putea fi schiţată sub forma unui dreptunghi, la vest incluzând
desigur Franţa, iar la est cuprinzând proaspăt emancipatele state
post-comuniste din Europa Centrală, inclusiv republicile baltice,
Ucraina şi Belarus, ajungând chiar până la Rusia (vezi harta de la
p. 77). În multe privinţe, această zonă corespunde întinderii
istorice a constructivei influenţe culturale germane, sădite în
epoca prena- ţionalistă în Europa Răsăriteană şi Centrală şi în
republicile baltice de către colonişti germani, orăşeni şi fermieri,
ce au fost cu toţii îndepărtaţi de acolo în decursul celui de al
doilea război mondial. Şi ceea ce este şi mai important, zonele de
interes special pentru Franţa (discutate mai devreme) şi pentru
Germania, dacă sunt privite împreună, ca pe hartă, desemnează
de fapt graniţele vestice şi estice ale Europei, în vreme ce
suprapunerea lor subliniază importanţa politică decisivă a
conexiunii franco-germane ca nucleu vital al Europei.
Pentru ca rolul Germaniei în Europa Centrală să se poată
afirma hotărât şi pe faţă, breşa decisivă a constituit-o
reconcilierea germa- no-polonă ce a avut loc pe la mijlocul anilor
nouăzeci. În ciuda şovăielii iniţiale, Germania reunită (la îndemn
american) a recunoscut formal graniţa de pe Oder-Neisse cu
Polonia şi acest pas a înlăturat singura rezervă mai importantă a
Poloniei faţă de o relaţie mai strânsă cu Germania. Ca urmare a
unor alte gesturi de mutuală bunăvoinţă şi iertare, această relaţie
a suferit o schimbare radicală. Nu numai că efectiv comerţul
dintre cele două ţări a explodat (în 1995 Polonia a depăşit Rusia,
fiind cel mai mare partener comercial răsăritean al Germaniei),
dar Germania a devenit principalul susţinător al Poloniei pentru a
deveni membră a U.E. Şi (împreună cu America) a NATO. Nu este
exagerat să spunem că, pe la jumătatea acestui deceniu,
reconcilierea germano-polonă avea în Europa Centrală o
importanţă geopolitică egalând impactul pe care, mai devreme, îl
avusese reconcilierea franco-germană asupra Europei
Occidentale.
Prin intermediul Poloniei, influenţa germană putea radia spre
nord (în statele baltice) şi spre est (în Ucraina şi Belarus). Mai
mult, sfera reconcilierii germano-polone era oarecum lărgită prin
includerea ocazională a Poloniei în importante discuţii franco-
germane asupra viitorului Europei. Aşa-numitul Triunghi de la
Weimar (numit aşa după oraşul german în care au avut loc
primele consultări la nivel înalt franco-germano-polone, consultări
ce apoi au devenit periodice) a creat o axă geopolitică potenţial
importantă pe continentul european, cuprinzând aproximativ 180
de milioane de oameni din trei naţiuni cu un foarte clar sentiment
al identităţii naţionale. Pe de o parte, aceasta a întărit şi mai mult
rolul dominant al Germaniei în Europa Centrală, iar pe de altă
parte acest rol a fost oarecum contrabalansat de participarea
franco-polonă în dialogul tripartit.
 Acceptarea de către Europa Centrală a rolului conducător al
Germaniei – şi cu atât mai mult de către statele central-europene
mai mici – a fost uşurată de evidenta angajare germană în
procesul extinderii spre est a celor mai importante instituţii
europene. Angajându-se astfel. Germania şi-a asumat o misiune
istorică în mare contradicţie cu unele concepţii vest-europene
bine înrădăcinate. Din perspectiva acestora din urmă, ceea ce se
petrecea la est de Germania şi de Austria era perceput ca fiind
oarecum dincolo de limita de preocupări ale adevăratei Europe.
Această atitudine – formulată la începutul secolului al XVIII-lea de
lordul Bolingbroke15,
care susţinea că violenţa politică din est nu avea nicio
importanţă pentru occidentali – a reapărut în timpul crizei de la
Miinchen din 1938; şi, tragic, în atitudinea Angliei şi Franţei din
timpul conflictului din Bosnia de la mijlocul anilor ’90. Ea încă
mai stă ascunsă, dincolo de suprafaţă. În dezbaterile continui
asupra viitorului Europei.
Spre deosebire de aceasta, singura dezbatere reală în Germania
era asupra a ce ar trebui extins mai întâi, NATO sau U.E. —
ministrul apărării era favorabil primei, ministrul de externe
susţinând-o pe cea de a doua – cu rezultatul evident că Germania
a devenit apostolul necontestat al unei Europe mai mari şi mai
unite. Cancelarul german [Helmut Kohl] vorbea despre anul 2000
ca termen al primei extinderi spre est a U.E., iar ministrul german
al apărării a fost printre primii care au sugerat că aniversarea a
50 de ani de la fondarea NATO este o dată simbolică potrivită
pentru extinderea spre est a alianţei. Astfel, concepţia Germaniei
asupra viitorului Europei era diferită de cea a principalilor săi
aliaţi europeni: britanicii şi-au afirmat preferinţa pentru o Europă
mai mare deoarece considerau lărgirea ca un mijloc de a slăbi
unitatea Europei; francezii s-au temut că lărgirea ar întări rolul
Germaniei şi de aceea au fost în favoarea integrării pe baze mai
exigente. Germania a susţinut ambele concepţii şi astfel şi-a
câştigat propria poziţie în Europa Centrală.
OBIECTIVUL PRINCIPAL AL AMERICII
Pentru America, principala problemă este cum să construiască
o Europă bazată pe legătura franco-germană, o Europă viabilă,
care să rămână legată de Statele Unite şi care să lărgească în

15 Cf. History of Europe, from the Pyrenean Peace to the Death of Louis XIV.
continuare sfera sistemului internaţional democratic de cooperare
pe care se sprijină atât de mult exercitarea eficientă a întâietăţii
mondiale americane. De aceea, problema nu este de a face o
alegere între Franţa şi Germania, în absenţa oricăreia dintre ele
nu va exista Europa.
Din cele de mai sus rezultă trei mari concluzii: 16
subminat până acum vitalitatea Europei, pentru a înlătura
suspiciunea foarte răspândită în Europa că de fapt America nu
este în favoarea unei unităţi europene autentice şi pentru a infuza
întreprinderii europene doza de fervoare democratică necesară.
Aceasta reclama o angajare clara din partea Americii pentru o
eventuala acceptare a Europei ca partenerul sau mondial.
2.Pe termen scurt, opoziţia tactică faţă de politica franceză şi
sprijinul pentru poziţia conducătoare a Germaniei sunt justificate;
pe termen lung, unitatea europeană va trebui să implice o
identitate europeană militară şi politică mai bine conturată dacă o
adevărată Europă ar fi să devină realitate. Aceasta necesită o
punere de acord progresiva cu vederile franceze privind distribuirea
de putere în interiorul instituţiilor transatlantice.
3.Nici Franţa, nici Germania nu sunt suficient de puternice
pentru a construi Europa pe cont propriu şi pentru a rezolva cu
Rusia ambiguităţile inerente definirii întinderii geografice a
Europei. Aceasta necesita o implicare americana energica, hotărâtă
şi cu scop precis, mai ales în ceea ce priveşte Germania, pentru a
defini întinderea Europei şi, de asemenea, pentru a face faţa unor
chestiuni sensibile, – mai ales pentru Rusia, – precum statutul
republicilor baltice şi al Ucrainei în cadrul sistemului european.
Atât importanţa geopolitică pe care capul de pod european o are
pentru SUA, cât şi modesta sa întindere geografică devin evidente
de la prima privire asupra unei hărţi a vastei mase continentale a
Eurasiei. Păstrarea acestui cap de pod şi extinderea lui ca
trambulină a democraţiei au o relevanţă directă pentru
securitatea Americii. Discrepanţa actuală dintre preocuparea
mondială a Americii pentru stabilitate, ca şi pentru chestiunea
conexă care este răspândirea democraţiei şi aparenta indiferenţă a
Europei faţă de aceste probleme – deşi Franţa se auto-proclamă
putere mondială – trebuie redusă, ceea ce este posibil numai dacă

16 Angajamentul american în cauza unificării Europei este necesar pentru a contracara

criza internă morală şi de ţel care a
Europa îşi asumă din ce în ce mai mult un caracter confederat.
Europa nu poate deveni un stat-naţiune unitar din cauza
persistenţei diverselor sale tradiţii naţionale, dar poate deveni o
entitate care, prin instituţii politice comune, să reflecte în mod
cumulat valori democratice împărtăşite, să-şi identifice propriile
interese cu universalizarea lor şi să exercite o atracţie magnetică
asupra „conlocuitorilor” săi din spaţiul Eurasiei.
Lăsaţi singuri, europenii riscă să fie absorbiţi de problemele lor
sociale interne. Refacerea economică a Europei a pus în umbră
costurile pe termen lung ale acestui succes aparent. Aceste
costuri sunt păgubitoare economic şi politic. Criza de legitimitate
politică şi de vitalitate economică cu care se confruntă din ce în ce
mai mult Europa Occidentală – şi pe care nu o poate depăşi – are
rădăcini adânci în puternica extindere a unei structuri sociale
susţinute de stat şi care favorizează patemalismul,
protecţionismul şi parohia- lismul. Rezultatul este o situaţie
culturală care îmbină hedonismul rupt de realitate cu un vid
spiritual – situaţie ce poate fi exploatată de extremiştii naţionalişti
sau de ideologii dogmatici.
Dacă se extinde această situaţie, ea poate deveni fatală
democraţiei şi ideii de Europa. Acestea două sunt, de fapt, legate
între ele deoarece noile probleme ale Europei – fie ele imigraţia
sau competitivitatea economică şi tehnologică cu America sau
Asia, ca să nu mai vorbim de nevoia unei reforme stabile politic a
structurilor socio-economice existente – pot fi rezolvate eficient
intr-un context continental lărgit. O Europă mai mare decât suma
părţilor ei – adică o Europă care îşi asumă un rol mondial în
extinderea democraţiei şi în mai ampla promovare a valorilor
umane fundamentale – este foarte probabil să fie o Europă care să
fie hotărât nepropice extremismului politic, naţionalismului
îngust sau hedonismului social.
Nu mai este nevoie să evocăm vechile temeri faţă de un acord
separat germano-rus sau să exagerăm urmările unui flirt tactic
între Franţa şi Rusia pentru a trezi grija faţă de stabilitatea
geopolitică a Europei, – şi faţă de rolul Americii în aceasta –,
temeri care ar rezulta din eşuarea eforturilor pe care Europa încă
le depune pentru a se uni. De fapt, orice astfel de eşec ar atrage
după sine câteva manevre europene reînnoite, dar destul de
tradiţionale. În mod sigur ar genera ocazia ca fie Rusia, fie
Germania să se afirme puternic din punct de vedere geopolitic,
deşi, dacă istoria modernă a Europei oferă vreo lecţie, niciuna
dintre ele nu ar putea câştiga un succes de durată în această
privinţă. Totuşi, cel puţin Germania ar deveni probabil mai
insistentă şi mai explicită în afirmarea intereselor sale naţionale.
În prezent, interesele Germaniei coincid, şi chiar sunt idealizate
în interior, cu acelea ale UE şi NATO. Până şi purtătorii de cuvânt
ai Alianţei 90 (Verzii), partid de stânga, au susţinut exinderea atât
a NATO, cât şi a UE. Dar dacă unificarea şi lărgirea Europei ar
stagna, avem motive să presupunem că ar putea să apară o
definiţie mai naţionalistă a conceptului Germaniei de „ordine” în
Europa, ceea ce ar putea fi în detrimentul stabiltăţii acesteia.
Wolfgang Schauble, liderul creştin-democraţilor din Bundestag şi
posibil succesor al cancelarului Kohl, a exprimat această idee
când a afirmat că Germania nu mai este „bastionul occidental
împotriva Estului; noi am devenit centrul Europei”, adăugând în
acest sens că „în lungi perioade din Evul Mediu… Germania a fost
implicată în crearea ordinii în Europa“,17 în viziunea sa,
Mitteleuropa – în loc de a fi o regiune europeană în care Germania
predomină economic – ar deveni o zonă de evidentă supremaţie
politică germană, ca şi baza pentru o politică germană mai
unilaterală faţă de Est şi Vest. Europa ar înceta atunci să fie un
cap de pod în Eurasia pentru puterea americană şi potenţială
trambulină pentru extinderea în Eurasia a sistemului democratic
mondial. Iată de ce sprijinul american concret şi neechivoc pentru
unificarea Europei trebuie să fie întărit. Deşi, atât în timpul
refacerii economice a Europei, cât şi în cadrul alianţei
transatlantice de securitate, America şi-a exprimat deseori
sprijinul pentru unificarea Europei şi a susţinut cooperarea
transnaţională în Europa, în acelaşi timp ea a acţionat ca şi cum
ar fi preferat ca în probleme politice şi economice serioase să
trateze cu state europene individuale şi nu cu Uniunea Europeană
ca atare. Ocazional, America a insistat să aibă de-a face cu o
singură voce în sistemul decizional european, ceea ce a fost de
natură să întărească suspiciunea europenilor că America
favorizează coopererea între europeni atunci când ei se lasă
conduşi de americani, dar nu când ei formulează politicile
Europei. America ar greşi dacă ar trimite un asemenea mesaj.
Angajamentul american faţă de unitatea Europei – reiterat de

17„Politiken Sondag“, 2 august 1996.

circumstanţa în declaraţia comună americano-europeană de la
Madrid din decembrie 1995 – va continua să sune a gol până în
momentul în care America va fi gata nu numai să declare fără
echivoc că este pregătită să accepte urmările faptului că Europa
ar deveni cu adevărat Europa, dar şi să acţioneze în consecinţă.
Pentru Europa, cea mai importantă consecinţă ar însemna un
parteneriat autentic cu America, mai degrabă decât statutul de
aliat preferat, dar încă subordonat. Iar un parteneriat autentic
înseamnă responsabilităţi şi decizii comune. Sprijinul american
pentru această cauză ar ajuta la înviorarea dialogului
transatlantic şi ar stimula printre europeni o concentrare mai
mare asupra rolului pe care o Europă cu adevărat importantă l-ar
putea juca în lume. Este de imaginat că la un moment dat o
Uniune Europeană realmente unită şi puternică ar putea deveni
un rival politic mondial pentru SUA. Ea ar putea cu siguranţă
deveni un dificil competitor economic şi tehnologic, iar interesele
sale geopolitice în Orientul Mijlociu şi în alte părţi ar putea deveni
semnificativ divergente faţă de cele ale Americii. Dar, de fapt, o
astfel de Europă puternică şi cu un ţel politic unic nu este
probabilă în viitorul apropiat. Spre deosebire de condiţiile care
prevalau în America la momentul formării S.U.A., există rădăcini
istorice adânci ale dăinuirii statelor-naţiuni europene, şi este
evident că entuziasmul pentru o Europă transnaţională a pălit.
Alternativele reale pentru următorul sau următoarele două
decenii sunt fie o Europă în unificare şi extindere, căutând să
atingă – deşi ezitant şi spasmodic – ţinta unităţii continentale; fie
o Europă în stagnare, nemişcându-se prea mult dincolo de starea
sa actuală de integrare sau dincolo de actuala sa întindere
geografică, Europa Centrală rămânând, geopolitic, o „ţară-a-
nimănui“; fie, ca urmare a stagnării, o Europă din ce în ce mai
fragmentată, în care ar reapărea vechile rivalităţi de putere. Într-o
Europă în stagnare este aproape inevitabil ca auto-identificarea
Germaniei cu Europa să pălească, determinând o definiţie mai
naţionalistă a intereselor de stat ale Germaniei. Pentru America,
prima alternativă este evident cea mai bună, dar ea necesită
sprijin american „energizant“, dacă va fi să devină realitate.
în această fază de construire ezitantă a Europei, SUA nu
trebuie să se implice direct în dezbateri complicate asupra unor
chestiuni precum aceea dacă UE ar trebui să ia hotărâri de
politică externă prin votul majorităţii (poziţie favorizată în special
de Germania); sau dacă Parlamentul European ar trebui să-şi
asume puteri legislative precise, iar Comisia Europeană de la
Bruxelles ar trebui să devină efectiv executivul european; dacă
agenda implementării acordului de uniune economică şi monetară
ar trebui să fie mai relaxată; sau, în sfârşit, dacă Europa ar trebui
să fie o largă confederaţie sau o entitate multi-stratificată, cu un
nucleu federalizat şi, spre exterior, cu margini oarecum mai
libere. Europenii între ei trebuie să se bată ca să rezolve aceste
chestiuni – şi e mai mult decât probabil că progresul în ce priveşte
toate aceste chestiuni va fi inegal, marcat de pauze, realizat, în
cele din urmă, numai prin compromisuri complicate.
Cu toate acestea, este rezonabil să presupunem că Uniunea
Economică şi Monetară va fiinţa prin anul 2000, probabil, la
început, între şase până la zece din cei cincisprezece actuali
membri ai UE. Acest lucru va accelera integrarea economică a
Europei, dincolo de dimensiunea monetară, încurajând mai
departe integrarea sa politică. Astfel, prin şocuri şi salturi şi cu
un nucleu propriu mai integrat, precum şi cu margini mai libere,
o Europă unită va deveni din ce în ce mai mult un jucător politic
important pe tabla de şah eurasiatică.
în orice caz, America nu trebuie să dea impresia că preferă o
asociere europeană mai vagă, chiar dacă mai extinsă, ci să-şi
arate, prin afirmaţii şi fapte, disponibilitatea de a trata în cele din
urmă UE ca partenerul său mondial în probleme de politica şi
securitate şi nu doar ca pe o piaţă regională comună formată din
state aliate cu SUA prin intermediul NATO. Pentru a face acest
angajament mai credibil şi pentru a trece dincolo de retorica
parteneriatului, ar putea fi propuse şi iniţiate măsuri, împreună
cu UE, privind un nou mecanism bilateral transatlantic de luare a
deciziilor.
Acelaşi principiu se aplică pentru NATO. Menţinerea NATO este
vitală pentru conexiunea transatlantică. În această privinţă există
un consens americano-european covârşitor. Fără NATO, Europa
nu numai că ar deveni vulnerabilă, dar s-ar şi fragmenta politic.
NATO asigură securitatea europeană şi oferă o structură stabilă
pentru înfăptuirea unităţii europene. Acest lucru face ca NATO să
fie vital pentru Europa.
Totuşi, pe măsură ce Europa se uneşte, treptat şi cu ezitări,
structura internă şi dezvoltarea NATO vor trebui ajustate. În
această privinţă, francezii au dreptate. Nu putem avea vreodată o
Europă cu adevărat unită şi, în acelaşi timp, o alianţă care să
rămână integrată pe baza unei singure superputeri cu
cincisprezece puteri dependente. Când Europa va începe să-şi
asume o identitate politică proprie, veritabilă, cu preluarea
crescândă de către UE a unor funcţii de guvern supranaţional,
NATO va trebui să se transforme pe baza formulei 1 + 1 (SUA +
UE).
Acest lucru nu se va întâmpla peste noapte şi dintr-o dată.
Repet, progresul în această direcţie va fi ezitant. Dar un astfel de
progres va trebui reflectat în aranjamentele actuale ale alianţei,
pentru ca însăşi absenţa unor astfel de ajustări să nu devină un
obstacol în calea progresului pe mai departe. Un pas semnificativ
în această direcţie a fost decizia alianţei din 1996 de a face loc
pentru Combined Joint Task Forces, preconizând astfel
posibilitatea unor iniţiative militare strict europene bazate pe
logistica alianţei, ca şi pe comanda, controlul, comunicaţiile şi
informaţiile acesteia. Mai multă bunăvoinţă din partea SUA faţă
de cererile Franţei pentru un rol mai important al Uniunii
Europene Occidentale în NATO, mai ales cu privire la comandă şi
la luarea deciziilor, ar indica de asemenea o veritabilă susţinere
americană pentru unitatea europeană şi ar ajuta la diminuarea
discrepanţei dintre America şi Franţa în privinţa eventualei
autodefiniri a Europei.
în ultimă instanţă, este posibil ca Uniunea Europeană
Occidentală (UEO) să cuprindă câteva state membre ale UE, care,
din raţiuni geopolitice şi istorice diferite, ar putea opta să nu
devină membre ale NATO. Aceasta ar putea implica state precum
Finlanda sau Suedia, poate chiar şi Austria, toate aceste state
având deja statutul de observatori în cadrul UEO.18
între timp, până la apariţia unei Europe mai lărgite şi mai
unite, – şi aceasta, chiar în cele mai bune circumstanţe, nu se va
întâmpla curând –, SUA vor trebui să lucreze în strânsă legătură
cu Franţa şi Germania pentru a ajuta la apariţia unei astfel de

18 Este de notat faptul că voci influente, atât din Finlanda, cât şi din Suedia, au început să discute posibilitatea asocierii
la NATO. Mediile de informare din Suedia relatau, în mai 1996, ridicarea, de către comandantul Forţelor de apărare
finlandeze, a problemei posibilităţii desfăşurării de forţe NATO pe teritoriul scandinav, iar în august 1996 Comisia pentru
apărare a Parlamentului suedez recomanda — dând astfel semne de orientare treptată spre cooperarea mai strânsă în
domeniul securităţii cu NATO — ca Suedia să se alăture grupului WEAG (Western European Armament Group), din
care fac parte numai membrii NATO. După cum, alte state pot căuta o legătură cu UEO ca preliminarii la o eventuală
aderare la NATO. Tot astfel, la un moment dat , UEO ar putea să rivalizeze cu programul Parteneriatului pentru pace al
NATO în ceea ce priveşte viitorii membri ai UE. Toate acestea ar ajuta la extinderea reţelei de cooperare pentru securitate
în Europa, dincolo de limitele formale ale alianţei transatlantice.
Europe mai largi şi mai unite. Astfel, în ceea ce priveşte Franţa,
dilema centrală a politicii americane va continua să fie cum poate
fi momită Franţa să se integreze mai profund politic şi militar fără
a compromite prin aceasta legătura americano-germană, iar în
ceea ce priveşte Germania dilema constă în aceea cum poate fi
exploatată încrederea SUA în rolul conducător al Germaniei într-o
Europă atlanticistă fără a trezi nelinişte în Franţa, în Marea
Britanie, ca şi în alte state europene.
Demonstrarea flexibilităţii americane în ceea ce priveşte
viitoarea întindere a alianţei ar fi utilă într-o mai mare eventuală
susţinere franceză extinderii spre est a alianţei.
în cele din urmă, o zonă NATO de securitate militară integrată
de ambele părţi ale Germaniei ar ancora Germania mai puternic
într-un cadru multilateral, şi aceasta ar fi o problemă importantă
pentru Franţa. Mai mult chiar, extinderea alianţei va mări
probabilitatea ca Triunghiul Weimar (format din Germania, Franţa
şi Polonia) să devină un subtil mijloc de echilibrare oarecum a
rolului conducător al Germaniei în Europa. Chiar dacă Polonia se
bazează pe susţinerea Germaniei pentru a obţine intrarea în
alianţă (şi este nemulţumită de actualele ezitări ale Franţei în
privinţa unei astfel de extinderi), o dată ce va fi acceptată în
alianţă, o perspectivă geopolitică franco-polonă este mai mult
decât posibil să apară.
în orice caz, Washington-ul nu ar trebui să piardă din vedere
faptul că Franţa este doar un adversar pe termen scurt în
problemele legate de identitatea Europei sau de treburile interne
ale
NATO. Mai mult, ar trebui să ţină seama de faptul că Franţa
este un partener esenţial în importanta sarcină de a bloca
permanent Germania democrată în interiorul Europei. Acesta este
rolul istoric al relaţiei franco-germane, iar extinderea UE şi NATO
spre Est ar trebui să sporească importanţa acestei relaţii ca un
nucleu al Europei. În cele din urmă, Franţa nu este suficient de
puternică nici pentru a obstrucţiona America în ce priveşte
principiile geostrategice ale politicii sale europene, nici pentru a
deveni prin ea însăşi liderul Europei. Aşadar, ciudăţeniile şi chiar
şi accesele sale pot fi tolerate.
Este, de asemenea, relevant să notăm faptul că Franţa joacă un
rol constructiv în Africa de Nord şi în ţările africane francofone. Ea
este partenerul esenţial al Marocului şi Tunisiei şi exercită, de
asemenea, un rol stabilizator în Algeria. Există un motiv intern
serios pentru un astfel de amestec francez: 5 milioane de
musulmani sunt acum rezidenţi francezi. Franţa are astfel o miză
vitală în stabilitatea şi dezvoltarea în ordine a Africii de Nord. Dar
acest interes aduce un beneficiu şi mai mare pentru securitatea
europeană. Fără conştiinţa de misiune a Franţei, flancul sudic al
Europei ar fi mult mai instabil şi mai ameninţător. Tot sudul
Europei este din ce în ce mai preocupat de ameninţarea social-
politică reprezentată de instabilitatea de-a lungul ţărmului sudic
mediteranean.
Intensa preocupare a Franţei pentru ceea ce se întâmplă de-a
lungul Mediteranei este astfel foarte oportună pentru preocupările
de securitate ale NATO, iar aceasta trebuie luată în consideraţie
atunci când America trebuie, ocazional, să facă faţă cererilor
exagerate ale Franţei pentru un statut special de lider.
Germania este o altă problemă. Rolul dominant al Germaniei
nu poate fi negat, dar trebuie arătată prudenţă cu privire la orice
susţinere publică a rolului de lider al Germaniei în Europa. Acest
rol de lider poate părea avantajos unor state europene – precum
cele din Europa Centrală, care apreciază iniţiativa în favoarea
extinderii Europei spre est – şi poate fi tolerat de vest-europeni
atât timp cât este subsumat supremaţiei americane, dar, în
ultimă instanţă, construcţia europeană nu se poate baza pe acest
lucru. Prea multe amintiri persistă încă; prea multe temeri pot să
iasă la suprafaţă. O Europă construită şi condusă de Berlin nu
este realizabilă. Din acest motiv Germania are nevoie de Franţa,
Europa are nevoie de alianţa franco-germană şi America nu poate
alege între Germania şi Franţa.
Problema esenţială privind extinderea NATO constă în aceea că
este un proces conectat integral cu extinderea Europei. Dacă
Uniunea Europeană va deveni o comunitate mai extinsă din punct
de vedere geografic – cu un nucleu franco-german mai integrat, cu
rol de lider, şi spaţii exterioare mai puţin integrate – şi dacă o
astfel de Europă îşi va baza securitatea pe o alianţă continuă cu
America, atunci decurge că sectorul său cel mai expus din punct
de vedere geopolitic, Europa Centrală, nu poate fi exclus în mod
demonstrativ de la împărtăşirea sentimentului de securitate de
care se bucură restul Europei prin intermediul alianţei
transatlantice. În această privinţă. America şi Germania sunt de
acord. Pentru ele, motivul lărgirii este politic, istoric şi
constructiv. Extinderea nu este dictată de animozitate faţă de
Rusia, nici de teamă faţă de Rusia, nici de dorinţa de a izola
Rusia.
Aşadar, America trebuie să colaboreze îndeaproape cu
Germania pentru promovarea extinderii spre est a Europei. În
aceast scop, cooperarea americano-germană şi conducerea
comună sunt esenţiale. Extinderea va fi posibilă dacă SUA şi
Germania încurajează împreună celelalte ţări aliate din NATO să
sprijine acest pas şi fie să negocieze de o manieră eficientă un
acord cu Rusia, dacă aceasta este dispusă să se ajungă la un
compromis (a se vedea capitolul 4), fie să acţioneze cu hotărâre,
cu convingerea justă că ţelul construcţiei Europei nu poate fi
subordonat obiecţiilor Moscovei. Presiuni combinate americano-
germane sunt mai ales necesare pentru obţinerea acordului
unanim al tuturor membrilor NATO, dar niciun membru NATO nu
va putea să-l refuze dacă America şi Germania fac presiuni
împreună pentru aceasta.
în cele din urmă, miza acestui efort este rolul pe termen lung al
Americii în Europa. O nouă Europă încă se contureză, şi dacă
această nouă Europă va rămâne din punct de vedere geopolitic o
parte a spaţiului „euro-atlantic“, extinderea NATO este esenţială,
într-adevăr, o politică cuprinzătoare a SUA pentru Eurasia ca
întreg nu va fi posibilă dacă efortul de extindere a NATO, fiind
lansat de SUA, întârzie şi este ezitant. Un astfel de eşec ar
discredita poziţia de lider a Americii; ar spulbera conceptul de
lărgire europeană; ar demoraliza statele central-europene; şi ar
putea reînvia aspiraţiile geopolitice în prezent adormite sau
muribunde ale Rusiei în Europa Centrală. Pentru Occident, ar fi
vorba de o rană făcută cu propria-i mână care ar putea da o
lovitură mortală proiectelor pentru un pilon cu adevărat european
în orice posibilă construcţie de securitate eurasiatică; şi pentru
America, aceasta ar fi nu doar o înfrângere regională, ci în aceeaşi
măsură o înfrângere mondială.
Linia fundamentală care să ghideze extinderea progresivă a
Europei trebuie să fie aserţiunea ca nicio putere din afara
existentului sistem translatlantic să nu aibă drept de veto pentru
participarea oricărui stat european calificat în cadrul sistemului
european
— Şi de aici nici în cadrul sistemului său de securitate
transatlantic
 — Şi ca niciun stat european calificat să nu fie exclus a priori
de la o eventuală aderare la UE sau NATO. Mai ales statele baltice
extrem de vulnerabile şi din ce în ce mai pregătite de aderare sunt
îndreptăţite să ştie că în cele din urmă pot deveni membre depline
în ambele organizaţii – şi că între timp suveranitatea lor nu poate
fi ameninţată fără a angaja interesele unei Europe în expansiune
şi ale partenerului său, SUA. Pe scurt. Occidentul – mai ales
America şi aliaţii săi vest-europeni – trebuie să dea un răspuns la
problema ridicată cu elocvenţă de Vâclav Havel la Aachen, pe 15
mai 1996:
„Ştiu că nici Uniunea Europeană, nici Alianţa Nord-Atlantică
nu-şi pot deschide porţile peste noapte pentru toţi cei care aspiră
să adere la ele. Ceea ce ambele pot face cu siguranţă – şi ceea ce
ar trebui să facă înainte să fie prea târziu – este să dea întregii
Europe, văzută ca o sferă cu valori comune, asigurarea clară că
nu sunt organizaţii închise. Ar trebui ca acestea să formuleze o
politica detaliată t/i clară cu privire la lărgirea treptată care nu
numai să cuprindă o agendă, ci să şi explice logica acestei
agende“. (subl. Autorului)
AGENDA ISTORICĂ A EUROPEI
Chiar dacă în acest moment limitele estice ale Europei nu pot fi
nici ferm definite, nici definitiv trasate, în sensul cel mai larg
 Europa este o civilizaţie unitară, derivată dintr-o tradiţie
creştină împărtăşită. O definiţie occidentală mai precisă a Europei
a fost asociată cu Roma şi moştenirea sa istorică. Dar tradiţia
creştină a Europei a înglobat de asemenea Bizanţul şi radiaţia sa
ortodoxia rusă. Astfel, din punct de vedere cultural. Europa este
mai mult decât Europa Sfântului Petru, iar Europa Sfântului
Petru este mult mai mult decât Europa Occidentală – chiar dacă
în ultimii ani ultima denumire a uzurpat identitatea „Europei”.
Chiar şi o scurtă privire asupra hărţii de mai jos confirmă faptul
că Europa actuală pur şi simplu nu este o Europă completă. Mai
grav încă, este o Europă în care o zonă de insecuritate între
Europa şi Rusia poate avea un efect de absorbţie asupra ambelor,
cauzând în mod inevitabil tensiuni şi rivalităţi.
O Europă a lui Carol cel Mare (limitată la Europa de Vest) avea
sens în timpul Războiului Rece din necesitate, dar o astfel de
Europă este acum o anomalie. Aceasta se datorează faptului că,
mai
Membri UE şi NATO
mult decât a fi o civilizaţie, Europa unită care îşi face apariţia
este de asemenea un mod de viaţă, un standard de viaţă şi o
politică a procedurilor democratice comune, fără povara
conflictelor etnice şi teritoriale. Această Europă, în întinderea sa
formal organizată, este în prezent mult mai puţin decât
potenţialul său efectiv. Câteva din statele cele mai avansate şi mai
stabile din punct de vedere politic din Europa Centrală, toate
făcând parte din tradiţia occidentală a Sfântului Petru, mai ales
Republica Cehă, Polonia, Ungaria şi, poate, Slovenia, sunt cert
calificate şi doresc aderarea la „Europa” şi la legătura sa
tansatlantică de securitate.
în actualele circumstanţe, extinderea NATO pentru includerea
Poloniei, Republicii Cehe şi Ungariei – probabil până în 1999 –
pare verosimilă. După acest prim, dar semnificativ pas, este
posibil ca orice extindere ulterioară a alianţei să fie ori
accidentală, ori să urmeze extinderii UE. Aceasta din urmă
implică un proces mult mai complicat, atât în ceea ce priveşte
numărul de etape de admitere, cât şi în ceea ce priveşte condiţiile
de aderare. (A se vedea schema de la pagina 98.) Astfel, chiar şi
primele admiteri în UE ale unor ţări din Europa Centrală sunt
puţin probabile înainte de anul 2002 sau poate chiar ceva mai
târziu. Totuşi, după ce primele trei noi membre NATO au aderat la
UE, atât UE, cât şi NATO vor trebui să-şi pună problema
extinderii calităţii de membru la republicile baltice, Slovenia,
România, Bulgaria şi Slovacia şi poate, de asemenea, Ucraina.
Este demn de luat în seamă faptul că perspectiva unei
eventuale aderări deja exercită o influenţă constructivă asupra
afacerilor şi comportamentului viitorilor membri. Cunoaşterea
faptului că nici UE, nici NATO nu doresc să fie împovărate de
conflicte adiţionale ce au legătură fie cu drepturile minorităţilor,
fie cu revendicări teritoriale între membrii lor (Turcia contra
Greciei este mai mult decât de ajuns) a dat deja Slovaciei,
Ungariei şi României îndemnul necesar de a ajunge la
compromisuri pentru a corespunde standardelor stabilite de
Consiliul Europei. Acelaşi lucru este valabil pentru principiul mai
general că numai democraţiile se pot califica pentru aderare.
Dorinţa de a nu fi exclus are un important impact de întărire
asupra noilor democraţii.
 întocmit de CSIS – Comisia de acţiune USA-UE-Polonia

În orice caz, ar trebui să fie axiomatic faptul că securitatea şi

unitatea europeană sunt indivizibile. În practică, este dificil de
conceput o Europă cu adevărat unită fără un acord comun de
securitate cu America. Rezultă, de aici, ca statele care sunt în
postura de a începe şi sunt invitate să ia parte la negocierile de
aderare la UE să fie automat considerate, în consecinţă, sub
protecţia prezumtivă a NATO.
Astfel, procesul de lărgire a Europei şi a sistemului de
securitate transatlantic este probabil să înainteze prin etape
dinainte plănuite. Presupunând o angajare susţinută a Americii şi
a Europei Occidentale, într-o agendă speculativă, dar, din
prevedere, realistă, etapele ar putea fi următoarele:
1. Până în 1999, primii noi membri din Europa Centrală ar trebui
să fie admişi în NATO, chiar dacă intrarea lor în UE nu se va
întâmpla probabil înainte de 2002 sau 2003.
2. între timp, UE va iniţia negocieri de aderare cu republicile
baltice, şi NATO va începe, de asemenea, să înainteze în
direcţia acceptării aderării lor, precum şi a României, aderare
ce va fi încheiată probabil până în 2005. La un moment dat, în
cursul acestei etape, celelalte state din Balcani ar putea de
asemenea deveni eligibile.
3. Aderarea statelor baltice ar putea grăbi Suedia şi Finlanda să
ia de asemenea în consideraţie aderarea la NATO.
4. Cândva între 2005 şi 2010, Ucraina, mai ales dacă între timp
această ţară a făcut progrese semnificative în reformele interne
şi a reuşit să fie considerată în mod evident ca o ţară cen- tral-
europeană, ar trebui să fie gata pentru negocieri serioase cu
UE şi cu NATO.
Între timp, este posibilă adâncirea considerabilă a colaborării
franco-germano-poloneze în cadrul UE şi NATO, mai ales în
domeniul apărării. Această colaborare ar putea deveni centrul
occidental al oricăror acorduri lărgite de securitate europeană,
care ar
 FRANŢA
După 2010: Nucleul principal de securitate al Europe putea
cuprinde eventual şi Rusia şi Ucraina. Dat fiind interesul
geopolitic deosebit al Germaniei şi Poloniei cu privire la
independenţa Ucrainei, este de asemenea foarte posibil ca Ucraina
să fie treptat cooptată în această relaţie specială franco-germano-
polonă. Până în anul 2010, colaborarea politică franco-germano-
polo- no-ucraineană, implicând aproape 230 de milioane de
locuitori, ar putea evolua spre un parteneriat care să întărească
inima geostrate- gică a Europei (a se vedea harta de mai sus).
Dacă scenariul de mai sus se desfăşoară într-o manieră paşnică
sau în contextul unor tensiuni crescânde cu Rusia este de mare
importanţă. Rusia ar trebui asigurată în mod constant că uşile
Europei sunt deschise, ca şi uşile pentru o eventuală participare
la un sistem de securitate transatlatnic extins şi, probabil într-un
viitor, la un nou sistem de securitate transeurasiatic. Pentru a da
crezare acestor asigurări, diverse legături de cooperare între Rusia
şi Europa – în toate domeniile – ar trebui promovate în mod
deliberat. (Relaţia
Rusiei cu Europa şi rolul Ucrainei în această privinţă sunt
discutate mai pe larg în următorul capitol.)
Dacă Europa reuşeşte unificarea şi extinderea sa, şi dacă Rusia
reuşeşte între timp o consolidare democratică de succes şi o
modernizare socială, la un moment dat. Rusia ar putea deveni de
asemenea eligibilă pentru o relaţie mai organică cu Europa.
Aceasta, în schimb, ar face posibilă eventuala fuziune a
sistemului de securitate transatlantic cu unul transcontinental
eurasiatic. Totuşi, ca realitate practică, problema aderării formale
a Rusiei nu va fi ridicată pentru încă ceva timp – şi aceasta, la
drept vorbind, este încă un motiv pentru a nu închide fără rost
uşile Europei.
Pentru a încheia: odată Europa de la Yalta dispărută, este
esenţial să nu se întoarcă Europa de la Versailles. Sfârşitul
divizării Europei nu ar trebui să arunce înapoi spre o Europă a
statelor-na- ţiune puse pe ceartă, ci să fie punctul de plecare
pentru construirea unei Europe mai largi şi din ce în ce mai
integrate, sprijinite de un NATO mai extins, şi, chiar şi mai sigură,
printr-o legătură de securitate constructivă cu Rusia.
Aşadar, scopul geopolitic central al Americii în Europa poate fi
rezumat foarte simplu: este de a consolida printr-un parteneriat
transatlantic veritabil capul de pod al SUA pe continentul
eurasiatic, astfel încât o Europă în curs de lărgire să poată deveni
o trambulină mai viabilă pentru proiectarea în Eurasia a ordinii
internaţionale democratice şi de cooperare.
CAPITOLUL 4
GAURA NEAGRĂ
Dezintegrarea, la sfârşitul anului 1991, a statului cu cea mai
mare întindere teritorială din lume a creat o „gaură neagră” chiar
în centrul Eurasiei, Era ca şi cum ceea ce geopoliticienii numesc
„heartland” ar fi dispărut dintr-o dată de pe harta lumii.
Pentru America, această situaţie geopolitică nouă şi uimitoare
este o provocare decisivă. Firesc, sarcina imediată trebuie să fie
aceea de a reduce probabilitatea anarhiei politice sau a revenirii la
o dictatură ostilă într-un stat ce se prăbuşeşte şi posedă încă un
puternic arsenal nuclear. Dar rămâne sarcina Americii pe termen
lung: cum să încurajeze transformarea democratică şi refacerea
economică a Rusiei şi în acelaşi timp să evite reapariţia unui
imperiu eurasiatic ce i-ar putea obstrucţiona scopul geostrategic
de a forma un sistem euro-atlantic mai larg care să poată avea
legături stabile şi sigure cu Rusia.
NOUA SITUAŢIE GEOPOLITICĂ A RUSIEI
Colapsul Uniunii Sovietice a fost faza finală a fragmentării
progresive a vastului bloc comunist chino-sovietic care a egalat,
pentru o perioadă scurtă, întinderea imperiului lui Genghis-Han,
şi chiar a depăşit-o în unele zone. Dar mai modemul bloc
eurasiatic transcontinental a durat foarte puţin, din cauza
defecţiunii din partea Iugoslaviei lui Tito şi a nesupunerii din
partea Chinei lui Mao, care au semnalat foarte devreme
vulnerabilitatea lagărului comunist faţă de aspiraţiile naţionaliste
ce s-au dovedit mai puternice decât legăturile ideologice. Blocul
chino-sovietic a durat cam zece ani; Uniunea Sovietică –
şaptezeci.
Cu toate acestea, ceva încă şi mai semnificativ din punct de
vedere geopolitic a fost dezmembrarea Marelui Imperiu Rus
condus de Moscova şi vechi de sute de ani. Dezintegrarea acestui
imperiu a fost precipitată de prăbuşirea socio-economică şi
politică generală a sistemului sovietic – deşi o bună parte din
starea sa proastă a fost ascunsă aproape până la sfârşit de
sistematica sa manie de a ţine totul în secret şi de autoizolarea sa.
De aici, şi buimăceala lumii faţă de aparenta rapiditate a auto-
demolării Uniunii Sovietice. În decembrie 1991, în decurs de două
săptămâni, Uniunea Sovietică a fost mai întâi sfidător declarată
ca dizolvată, de către şefii republicilor rusă, ucraineană şi
belarusă, apoi înlocuită formal cu o vagă entitate – numită
Comunitatea Statelor Independente (CSI) – cuprinzând toate
republicile sovietice, mai puţin cele baltice; apoi preşedintele
sovietic a demisionat fără tragere de inimă, iar steagul sovietic a
fost coborât pentru ultima oară de pe tumul Kremlinului; şi, în
fine, Federaţia Rusă – acum un stat naţional predominant rus de
150 de milioane de oameni – a apărut ca urmaşă de facto a fostei
Uniuni Sovietice, în vreme ce celelalte republici – reprezentând
alte 150 de milioane de oameni – şi-au afirmat, în grade diferite,
independenţa.
Prăbuşirea Uniunii Sovietice a produs o confuzie geopolitică
enormă. În decursul a doar două săptămâni, poporul rus – care,
în general, era chiar şi mai puţin prevenit asupra apropiatei
dezintegrări a URSS decât lumea din afara acesteia – a descoperit
brusc că nu mai era stăpânul unui imperiu transcontinental. Ci
frontierele Rusiei se restrânseseră la ceea ce fuseseră la începutul
secolului al XlX-lea în Caucaz, la jumătatea aceluiaşi secol în Asia
Centrală şi – mult mai spectaculos şi mai dureros – la ceea ce
fuseseră cam la 1600 spre Vest, adică imediat după domnia lui
Ivan cel Groaznic. Pierderea Caucazului a reînviat temerile
strategice faţă de reapariţia influenţei din partea Turciei;
pierderea Asiei Centrale a generat un sentiment de sărăcire având
în vedere enormele resurse energetice şi de minereuri ale regiunii,
ca şi teama faţă de o posibilă provocare islamistă; iar
independenţa Ucrainei a contestat esenţa pretenţiilor Rusiei de a
fi purtătorul învestit de Dumnezeu al identităţii pan-slave.
Spaţiul ocupat timp de secole de Imperiul ţarist şi timp de trei
sferturi de secol de Uniunea Sovietică dominată de ruşi avea să fie
umplut de o duzină de state, majoritatea – exceptând Rusia –
aproape deloc pregătite pentru autentica independenţă şi având
dimensiuni de la cele relativ mari ale Ucrainei cu 52 de milioane
de locuitori până la cele ale Armeniei cu 3,5 milioane de locuitori.
Viabilitatea lor părea incertă în timp ce dorinţa Moscovei de a se
împăca permanent cu noua realitate era tot atât de imprezivibilă.
Şocul istoric suportat de ruşi era amplificat de faptul că
aproximativ 20 de milioane de vorbitori de rusă erau acum
locuitorii unor state străine dominate politic de elite din ce în ce
mai naţionaliste hotărâte să-şi afirme propriile identităţi după
decenii de rusificare mai mult sau mai puţin forţată.
Prăbuşirea Imperiului rus a creat un vid de putere chiar în
inima Eurasiei. Slăbiciunea şi confuzia se manifestau nu numai
în statele proaspăt independente, ci chiar în Rusia, unde
răsturnarea a produs o amplă criză de sistem, mai ales că
răsturnarea politică a fost însoţită de încercarea simultană de a
demonta vechiul model socio-eco- nomic sovietic. Trauma
naţională a fost înrăutăţită de implicarea militară a Rusiei în
Tadjikistan, motivată de teama că musulmanii ar putea lua în
stăpânire acest nou stat independent, şi a fost serios amplificată
de intervenţia în Cecenia, tragică, brutală şi costisitoare atât
economic, cât şi politic. Dar cel mai dureros era că statutul
internaţional al Rusiei a fost serios deteriorat, una din cele două
superputeri ale lumii fiind acum privită de mulţi ca doar puţin
mai mult decât o putere regională din lumea a treia, deşi mai
poseda încă un important, dar din ce în ce mai învechit, arsenal
nuclear.
Golul geopolitic era amplificat de dimensiunile crizei sociale a
Rusiei. Trei sferturi de secol de regim comunist au cauzat o
deteriorare biologică fără precedent a poporului rus. O foarte mare
parte din oamenii săi cei mai dotaţi şi mai întreprinzători au fost
ucişi sau au pierit în Gulag, în număr de milioane. În plus, în
cursul acestui secol, ţara a suferit şi ravagiile primului război
mondial, un distrugător război civil prelungit, atrocităţile şi
privaţiunile celui de al doilea război mondial. Regimul comunist a
impus o stricteţe doctrinară sufocantă şi a izolat ţara de restul
lumii. Politicile sale economice erau complet indiferente faţă de
problemele ecologice, cu rezultatul că atât mediul înconjurător,
cât şi sănătatea oamenilor au suferit enorm. Potrivit statisticilor
oficiale ale Rusiei, pe la jumătatea anilor ’90 doar cca 40% dintre
nou-născuţi erau sănătoşi, iar cam o cincime din elevii de clasa
întâi erau retardaţi. Longevitatea bărbaţilor a scăzut la 57,3 ani şi
mureau mai mulţi ruşi decât se năşteau. Situaţia socială a Rusiei
era, de fapt. Tipică pentru o ţară de rang mediu din lumea a treia.
Nu pot fi redate ororile şi nenorocirile de care a avut parte
poporul rus în acest secol. Aproape nicio familie rusă nu a avut
şansa de a duce o existenţă normală şi civilizată. Gândiţi-vă la
implicaţiile sociale ale acestei succesiuni de evenimente:
• Războiul ruso-japonez din 1905, sfârşit cu înfrângerea
umilitoare a Rusiei;
• Prima revoluţie „proletară” din 1905, care a declanşat violenţă
pe scară largă în oraşe;
• Primul război mondial din 1914-1917, cu milioane de morţi şi
o masivă dezorganizare economică;
• Războiul civil din 1918-1921, distrugând alte câteva milioane
de vieţi şi devastând ţara;
• Războiul ruso-polonez din 1919-1920, sfârşit cu înfrângerea
Rusiei;
• Iniţierea Gulagului la începutul anilor ’20, cu decimarea elitei
pre-revoluţionare şi exodul masiv din Rusia al acesteia;
• Industrializarea şi colectivizarea din anii ’30 au generat
foamete masivă şi milioane de morţi în Ucraina şi Kazahstan; 19
aproape un milion au fost împuşcaţi şi mai multe milioane au
murit din cauza maltratărilor;
• Al doilea război mondial din 1941-1945, cu multe milioane de
militari şi civili morţi şi uriaşă devastare economică;
• Reinstaurarea terorii staliniste la sfârşitul anilor ’40, din nou
cu numeroase arestări şi frecvente execuţii;
• Patruzeci de ani de cursă a înarmării cu Statele Unite, de la

19 Marile epurări şi teroarea de la jumătatea şi sfârşitul anilor ’30, când milioane de

oameni au fost închişi în lagăre de muncă,
 sfârşitul anilor ’40 până la sfârşitul anilor ’80, cu efectele sale
de sărăcire la nivel social;
• Eforturile istovitoare din punct de vedere economic de a
proiecta puterea sovietică în Caraibe, Orientul Mijlociu şi
Africa în anii ’70 şi ’80;
• Războiul din Afganistan (care a slăbit URSS şi mai mult) din
1979 până în 1989;
• Brusca prăbuşire a Uniunii Sovietice, urmată de dezordini
civile, o dureroasă criză economică şi sângerosul şi umilitorul
război împotriva Ceceniei.
Criza internă a Rusiei şi pierderea statutului ei internaţional
erau dureros de neliniştitoare, mai ales pentru elita politică rusă,
iar situaţia geopolitică a Rusiei era afectată în mod defavorabil.
Spre vest, ca urmare a dezintegrării URSS, frontierele Rusiei
fuseseră modificate foarte dureros, iar sfera influenţei sale
geopolitice s-a restrâns dramatic (vezi harta de la p. 109). Statele
baltice fuseseră controlate de Rusia de prin anul 1700, iar
pierderea porturilor Riga şi Tallin au făcut ca accesul Rusiei la
Marea Baltică să fie mai limitat şi dependent de îngheţurile din
timpul iernii. Deşi Moscova a reuşit să-şi păstreze o poziţie
dominantă din punct de vedere politic în Belarus (formal proaspăt
independentă, dar foarte rusi- ficată), era departe de a fi sigur că
molima naţionalistă nu avea să se extindă şi aici. Iar dincolo de
graniţele fostei URSS. Prăbuşirea Pactului de la Varşovia a
însemnat că fostele state satelite din
Europa Centrală, mai ales Polonia, gravitau rapid spre NATO şi
Uniunea Europeană.
Cea mai îngrijorătoare dintre toate era pierderea Ucrainei.
Apariţia unui stat ucrainean independent nu numai că i-a obligat
pe toţi ruşii să regândească natura propriei lor identităţi etnice şi
politice, dar a reprezentat o majoră piedică geopolitică pentru
statul rus. Repudierea a mai bine de trei sute de ani de istorie
imperială rusă a însemnat pierderea unei economii industriale şi
agricole potenţial bogate şi a 52 de milioane de oameni suficient
de apropiaţi de ruşi din punct de vedere etnic şi religios pentru a
face din Rusia un stat imperial cu adevărat mare şi sigur pe sine.
Independenţa Ucrainei a deposedat, de asemenea. Rusia de
poziţia sa dominantă în Marea Neagră, unde Odessa îi servea de
poartă vitală pentru comerţul cu Mediterana şi cu lumea de
dincolo de ea.
 Pierderea Ucrainei era o pierdere de pivot geopolitic, deoarece a
limitat drastic opţiunile geostrategice ale Rusiei. Chiar fără statele
baltice şi fără Polonia, o Rusie ce şi-ar fi păstrat controlul asupra
Ucrainei ar fi putut încă să încerce să fie liderul unui imperiu eur-
asiatic arogant, în care Moscova i-ar fi putut domina pe non-slavii
din sudul şi sud-estul fostei URSS. Dar fără Ucraina şi fără cei 52
de milioane de fraţi slavi orice încercare a Moscovei de a
reconstrui imperiul eurasiatic era ca şi cum Rusia singură s-ar fi
lăsat prinsă în plasa unor conflicte prelungite cu non-slavii,
izbucnite din motive naţionale şi religioase – războiul cu Cecenia
fiind poate doar primul exemplu. Mai mult, dată fiind rata
natalităţii în scădere în Rusia şi explozia demografică în Asia
Centrală, orice nouă entitate eurasiatică bazată numai pe puterea
Rusiei, fără Ucraina, ar deveni inevitabil mai puţin europeană şi
mai mult asiatică cu fiecare an ce ar trece.
Pierderea Ucrainei a avut efect nu numai de pivot, ci şi de
catalizator geopolitic. Acţiunile Ucrainei – declaraţia de
independenţă din decembrie 1991. Insistenţa. În negocierile
horătâtoare de la Bela Vezha, ca URSS să fie înlocuită de un mai
puţin rigid „Commonwealth“ de state independente şi mai ales
impunerea bruscă, în stilul loviturilor de stat, a comenzii
ucrainene asupra unităţilor armatei sovietice staţionte pe
teritoriul ucrainean – au fost acelea care au împiedicat C.S.I. Să
devină doar un nou nume pentru o URSS mai confederală.
Autodeterminarea politică a Ucrainei a uluit Moscova şi a dat un
exemplu pe care celelalte republici sovietice, deşi mai timide la
început, l-au urmat apoi.
Pierderea de către Rusia a poziţiei sale dominante la Marea
Baltică s-a repetat la Marea Neagră nu numai din cauza
independenţei Ucrainei, ci şi din cauză că proaspăt
independentele state caucaziene – Georgia, Armenia, Azerbaidjan
– au întărit şansele Turciei de a-şi restabili demult pierduta
influenţă în regiune, înainte de 1991, Marea Neagră era punctul
de plecare pentru proeminenţa în Mediterana a puterii navale
ruseşti. Pe la mijlocul anilor ’90, Rusia rămăsese cu o mică fâşie
de coastă la Marea Neagră şi cu o dispută nerezolvată cu Ucraina
asupra dreptului de a-şi păstra baze în Crimeea pentru rămăşiţele
Flotei sovietice din Marea Neagră şi privea, cu evidentă iritare,
manevrele comune, navale şi pe uscat, ale NATO şi Ucrainei, ca şi
rolul crescând al Turciei în regiunea Mării Negre. Rusia a şi
suspectat Turcia de a fi furnizat ajutor efectiv rezistenţei cecene.
Mai departe spre sud-est, răsturnarea geopolitică a produs o
schimbare tot atât de importantă în statutul bazinului Mării
Caspice şi, în general, în cel al Asiei Centrale. Înainte de
prăbuşirea URSS, Marea Caspică era în fapt un lac rusesc, cu un
mic sector sudic ce cădea între graniţele Iranului. Din cauza
apariţiei independentului şi foarte naţionalistului Azerbaidjan –
întărit de influxul de investitori occidentali interesaţi de petrol – şi
a tot atât de independentelor Kazahstan şi Turkmenistan, Rusia a
devenit doar unul din cele cinci state care-şi revendică bogăţiile
bazinului Mării Caspice. Rusia nu mai putea fi sigură că va mai
dispune mult timp de aceste resurse în propriul său interes.
Apariţia statelor central-asiatice independente a însemant că în
unele locuri frontiera de sud-est a Rusiei a fost împinsă înapoi
spre nord cu mai mult de o mie de mile. Noile state controlau
acum vaste resurse minerale şi energetice care cu siguranţă aveau
să atragă interesele străine. Era aproape inevitabil ca nu numai
noile elite, dar şi, curând, popoarele acestor state să devină mai
naţionaliste şi probabil cu concepţii din ce în ce mai islamice. În
Kazahstan, o ţară vastă cu enorme resurse naturale, dar cu cei
aproape 20 de milioane de locuitori aparţinând aproape în
proporţii egale etniilor cazahă şi
 slavă, neînţelegerile naţionale şi lingvistice se pot intensifica.
Uzbekistanul – cu populaţia sa, mult mai omogenă etnic, de
aproximativ 25 de milioane şi cu conducători ce pun accent pe
gloria istorică a ţării – a devenit din ce în ce mai hotărât în
afirmarea noului statut postcolonial al regiunii. Turkmenistanul,
pentru care Kazahstanul este un scut geografic împotriva oricărui
contact direct cu Rusia, şi-a dezvoltat activ noi legături cu Iranul
pentru a-şi diminua fosta dependenţă de sistemul de comunicaţii
al Rusiei, pentru a avea acces la pieţele lumii.
Susţinute din exterior de Turcia, Iran, Pakistan şi Arabia
Saudită, statele din Asia Centrală n-au fost înclinate să-şi
schimbe noua suveranitate politică nici chiar pe avantajoasa
integrare economică cu Rusia, aşa cum mulţi ruşi au continuat să
spere că vor face. În cel mai bun caz, o oarecare tensiune şi
ostilitate este inevitabilă în relaţiile lor cu Rusia, iar dureroasele
precedente din Cecenia şi Tadjikistan sugerează că ceva şi mai
rău nu e cu desăvârşire exclus. Pentru ruşi, spectrul unui
eventual conflict cu statele aflate de-a lungul întregului flanc
sudic al Rusiei (care, dacă adăugăm Turcia, Iranul şi Pakistanul,
au peste 300 de milioane de locuitori) trebuie să fie motivul unei
serioase îngrijorări.
în sfârşit, în momentul în care imperiul ei se dizolva, Rusia se
confrunta şi cu o ameninţătoare nouă situaţie geopolitică în
Extremul Orient, deşi nu avusese loc nicio schimbare politică sau
teritorială. Timp de mai multe secole. China a fost mai slabă şi
mai înapoiată decât Rusia, cel puţin în domeniile politic şi militar.
Niciun rus preocupat de viitorul ţării sale şi uimit de schimbările
spectaculoase din acest deceniu nu poate ignora faptul că China
este pe cale de a deveni un stat mai avansat, mai dinamic şi cu
mai mult succes decât Rusia. Puterea economică a Chinei,
asociată cu marea energie a celor 1,2 miliarde de locuitori ai săi,
răstoarnă din temelii ecuaţia istorică dintre cele două ţări, iar
spaţiile goale ale Siberiei aproape invită la colonizare chineză.
Această nouă şi ameţitoare realitate avea să afecteze, inevitabil,
concepţia Rusiei asupra securităţii în regiunea sa extrem-
orientală, ca şi interesele ruse în Asia Centrală. În scurtă vreme,
această evoluţie ar putea chiar umbri importanţa geopolitică a
pierderii Ucrainei. Implicaţiile sale geostrategice au fost bine
exprimate de Vladimir
Lukin, primul ambasador post-comunist al Rusiei în SUA şi
mai târziu preşedintele Comisiei pentru Afaceri Externe a Dumei:
„În trecut. Rusia se considera înaintea Asiei, deşi în urma
Europei. Dar, între timp, Asia s-a dezvoltat mult mai rapid…ne
găsim nu atât între «Europa modernă» şi «Asia înapoiată», ci mai
degrabă ocupând un ciudat spaţiu între două
«Europe» ".20
Pe scurt. Rusia, până nu de mult creatoarea unui vast imperiu
teritorial şi conducătoarea unui bloc ideologic de state satelite
întins până în chiar inima Europei şi la un moment dat până la
Marea Chinei de Sud, a devenit un stat naţional plin de probleme,
fără acces geografic facil la lumea exterioară şi potenţial
vulnerabil la conflicte ce îl pot slăbi şi mai mult cu vecinii de pe

20 Our Security Predicament, în „Foreign Policy", nr. 88 (toamna 1992), p. 60.

flancurile sale vestic, sudic şi estic. Numai spaţiile din nord.
Nelocuibile şi inaccesibile, îngheţate aproape mereu, par sigure
geopolitic.
FANTASMAGORIA GEOSTRATEGICĂ
O perioadă de confuzie strategică şi istorică era deci inevitabilă
în Rusia postimperială. Prăbuşirea ruşinoasă a URSS şi mai ales
dezintegrarea uimitoare şi în general neaşteptată a Marelui
Imperiu Rus au dat naştere, în Rusia, unei enorme căutări de
sine, unei vaste dezbateri asupra a ceea ce ar trebui să fie actuala
autodefinire istorică a Rusiei, unor intense controverse publice şi
private asupra unor întrebări care la majoritatea naţiunilor
importante nici măcar nu se pun: Ce este Rusia? Unde este
Rusia? Ce înseamnă să fii rus?
Aceste întrebări nu sunt pur teoretice: fiecare răspuns are
conţinut geopolitic important. Este Rusia un stat naţional, bazat
pe o etnicitate pur rusă, sau este ea prin definiţie ceva mai mult
(aşa cum Marea Britanie e mai mult decât Anglia) şi astfel
destinată a fi un stat imperial? Care. Sunt – istoric, strategic şi
etnic – frontierele juste ale Rusiei? Ucraina independentă ar trebui
privită ca o aberaţie temporară dacă este evaluată în asemenea
termeni etnici, strategici şi istorici? (Mulţi ruşi sunt înclinaţi să
gândească astfel.) Ca să fii rus, trebuie să fii etnic rus („Russkii”)
sau poţi fi rus politic şi nu etnic (adică să fii „Rossyanin“ –
echivalentul lui „British”, dar nu al lui „English”)? De exemplu,
Elţân şi câţiva ruşi au susţinut (cu consecinţe tragice) că cecenii
ar putea – într-adevăr, ar trebui – să fie consideraţi ruşi.
Un an înainte de sfârşitul URSS, un naţionalist rus, unul dintre
puţinii care au văzut că se apropie acest sfârşit, făcea această
afirmaţie disperată:
„Dacă groaznicul dezastru, de neconceput pentru poporul rus,
se întâmplă într-adevăr şi statul este sfâşiat, şi poporul – jefuit şi
escrocat de 1000 de ani de istorie – sfârşeşte brusc singur, iar
recenţii săi «fraţi» îşi iau ceea ce le aparţine, dispar «bărcile lor de
salvare naţională» îndepărtându-se de vapor, ei bine, nu avem
unde să ne ducem…
Statul suveran rus, care întruchipează – politic, economic şi
spiritual – «ideea rusă», va fi reconstruit. El va aduna tot ce a fost
mai bun de-a lungul a 1000 de ani de împărăţie şi în cei 70 de ani
de istorie sovietică ce au zburat într-o clipă“21.
Dar cum? La dificultatea de a formula un răspuns acceptabil
pentru poporul rus şi totuşi realist s-a adăugat criza istorică a
însuşi statului rus. Aproape de-a lungul întregii sale istorii acest
stat a fost, simultan, instrument de expansiune teritorială şi de
dezvoltare economică. Era de asemenea un stat care, în mod
deliberat, nu se considera doar un instrument naţional, ca în
tradiţia vest-euro- peană, ci executorul unei misiuni
supranaţionale deosebite în cadrul căreia „ideea rusă” era
definită, în mod variat, în termeni religioşi, geopolitici sau
ideologici. Acum, dintr-o dată, acea misiune era îndepărtată
deoarece statul se restrângea ca teritoriu pentru a rămâne să se
bazeze pe o dimensiune în mare parte etnică.
Mai mult, criza post-sovietică a statului rus (a „esenţei” sale, ca
să spunem aşa) era dublată de faptul că Rusia nu numai că se
confrunta cu provocarea de a fi brusc lipsită de vocaţia sa
misionară imperială, dar, pentru a reduce prăpastia dintre
înapoierea sa socială şi cea a zonelor mai avansate ale Eurasiei,
statul era acum silit de forţele din interior ce voiau să-l
modernizeze (şi de consultanţii lor occidentali) să se retragă din
rolul său economic tradiţional de mentor, proprietar şi stăpân
absolut al averii sociale. Aceasta reclama o limitare radicală din
punct de vedere politic a rolului internaţional şi intern al statului
rus. Ea submina profund cele mai solide tipare ale vieţii interne
ruse şi contribuia la o stare de dezorientre geopolitică în interiorul
elitei politice ruse.
în această situaţie uluitoare, aşa cum ne putem aştepta,
întrebarea „încotro se îndreaptă şi ce este Rusia?” a primit diverse
răspunsuri. Vastul teritoriu eurasiatic al Rusiei a predispus
întotdeauna elita acesteia să gândească în termeni geopolitici.
Primul ministru de externe al Rusiei post-comuniste şi post-
imperiale, Andrei Kozârev, a reafirmat acest mod de gândire în
una din primele sale încercări de a defini modul în care ar trebui
să se comporte Rusia cea nouă pe scena internaţională. Doar la o
lună după prăbuşirea URSS-ului, el observa: „Abandonând
mesianismul ne-am îndreptat spre pragmatism… am înţeles
repede că geopolitica… înlocuieşte ideologia”22.

21 Aleksandr Prohanov, Tragedia centralismului, „Literatumaia Rossiia", ianuarie 1990, p. 4-5.

22 Interviu în „Rossiiskaia Gazeta", 12 ianuarie 1992.
 Ca reacţie la prăbuşirea URSS, în general vorbind, se poate
spune că au apărut trei mari, parţial suprapuse, opţiuni
geostrate- gice, fiecare din ele fiind legată, în ultimă instanţă, de
preocuparea Rusiei pentru statutul său faţă de America, dar, în
acelaşi timp, conţinând şi unele variante privind problemele
interne. Aceste curente în gândirea rusă pot fi clasificate după
cum urmează:
1. prioritate „parteneriatului strategic avansat” cu America, ceea
ce, pentru unii din adepţi, era de fapt un nume de cod pentru
un condominion mondial;
2. accent pe „străinătatea apropiată” ca preocupare principală a
Rusiei, unii Susţinând o formă de integrare economică
dominată de Moscova, iar alţii aşeptându-se la o eventuală
refacere, într-o oarecare măsură, a controlului imperial, prin
care s-ar crea o putere mai capabilă să contrabalanseze
America şi Europa;
3. o contra-alianţă însemnând un fel de coaliţie eurasiatică anti-
SUA, menită să reducă predominarea americană în Europa.
Deşi prima opţiune era considerată dominantă de către noua
echipă conducătoare a preşedintelui Elţân, a doua a căpătat
importanţă politică foarte curând, parţial ca o critică la adresa
priorităţilor geopolitice ale lui Elţân; a treia s-a făcut auzită ceva
mai târziu, pe la jumătatea anilor ’90, ca reacţie la sentimentul
din ce în ce mai răspândit că geostrategia post-sovietică a Rusiei
era neclară şi insuficientă. Dar toate trei s-au dovedit stângace
istoric şi datorită unor viziuni cam fantasmagorice asupra puterii
actuale, a potenţialului internaţional şi a intereselor Rusiei în
străinătate.
Imediat după prăbuşirea URSS, atitudinea iniţială a lui Elţân a
reprezentat culmea vechii, dar niciodată încununată de succes,
concepţii „occidentalizatoare“ din gândirea politică rusă; că locul
Rusiei era în Occident, ea ar trebui să facă parte din acesta şi să-l
imite cât mai mult posibil în propria sa dezvoltare internă.
Această concepţie a fost îmbrăţişată de Elţân însuşi şi de
ministrul său de externe, Elţân fiind explicit în a denunţa
moştenirea imperială a Rusiei. Vorbind la Kiev, pe 19 octombrie
1990, el a declarat cu elocvenţă ceea ce ucrainenii sau cecenii ar
fi putut folosi apoi împotiva lui:
Rusia nu aspira să devină centrul vreunui nou fel de imperiu…
Rusia înţelege mai bine decât alţii cât de pernicios este acest rol, cu
atât mai mult cu cât ea însăşi l-a jucat multă vreme. Ce a câştigat
ea din aceasta? Au devenit ruşii, ca urmare, mai liberi? Mai bogaţi?
Mai fericiţi?… istoria ne-a învăţat că un popor care domină alte
popoare nu poate fi fericit.
Atitudinea deliberat prietenească adoptată de Occident, mai
ales de SUA, faţă de noua conducere a Rusiei a fost o sursă de
încurajare pentru.. Occidentalizanţii" post-sovietici din „establish-
ment“-ul de politică externă al Rusiei. Această atitudine a întărit
înclinaţiile pro-americane din acest mediu şi i-a sedus personal pe
membrii săi. Noii conducători erau flataţi să li se adreseze pe
numele mic politicienilor de vârf ai singurei superputeri a lumii şi
s-au autoamăgit cu uşurinţă crezând că şi ei erau conducătorii
unei superputeri. Când americanii au lansat sloganul
„parteneriatului strategic avansat’1 dintre Washington şi
Moscova, ruşilor li s-a părut că astfel a fost consfinţit un nou şi
democratic condominion americano-rus care înlocuia competiţia
dinainte.
Acest condominion trebuia să aibă o extindere globală. Astfel.
Rusia ar fi fost nu numai succesoarea legală a fostei Uniuni
Sovietice, ci şi partener de facto într-o înţelegere globală, bazată
pe egalitate veritabilă. Aşa cum noii lideri ruşi nu mai oboseau să
afirme, aceasta însemna nu numai că restul lumii trebuia să
consimtă că Rusia era egala Americii, dar şi că nicio problemă
globală nu putea fi abordată sau rezolvată fără participarea
şi/sau permisiunea Rusiei. Deşi nu se declara dechis, din această
iluzie făcea parte, implicit, şi ideea că Europa Centrală ar rămâne
cumva, sau chiar ar putea alege să rămână, o regiune într-o
proximitate politică specială faţă de Rusia. Dizolvării Pactului de
la Varşovia şi a CAER-ului nu i-ar fi urmat gravitarea fostelor lor
membre fie spre NATO. Fie chiar numai spre UE.
între timp, ajutorul occidental i-ar fi dat posibilitatea
guvernului rus să realizeze reformele interne, eliminând statul din
viaţa economică şi permiţând consolidarea instituţiilor
democratice. Refacerea economică a Rusiei, statutul ei special de
partener egal al Americii şi absoluta ei atractivitate ar încuraja
atunci statele proaspăt independente din noua CSI –
recunoscătoare că noua Rusie nu le ameninţă şi din ce în ce mai
conştiente de beneficiile unei oarecari forme de uniune cu Rusia –
să se angajeze într-o integrare economică mereu mai strânsă şi
apoi într-o integrare politică cu Rusia, mărindu-i astfel întinderea
şi puterea.
Problema unei asemenea abordări era lipsa oricărui realism
atât în plan intern, cât şi internaţional. Conceptul de „parteneriat
strategic avansat1’ era măgulitor, dar şi înşelător. America nu era
înclinată să împartă puterea mondială cu Rusia şi nici nu putea,
chiar dacă ar fi dorit. Noua Rusie era pur şi simplu prea slabă,
prea de-vastată de trei sferturi de secol de regim comunist şi prea
înapoiată social pentru a fi un partener mondial real. În concepţia
Washingtonului, Germania, Japonia şi China erau cel puţin tot
atât de importante şi de influente. Mai mult, aspiraţiile americane
şi cele ruse nu erau deloc aceleaşi în unele chestiuni geostrategice
centrale şi de interes naţional pentru America – în Europa, în
Orientul Mijlociu şi Orientul îndepărtat. O dată ce, inevitabil,
divergenţele au început să apară, disproporţia de putere politică şi
financiară, inovaţie tehnologică şi atractivitate culturală a făcut ca
„parteneriatul strategic avansat" să pară găunos şi din ce în ce
mai mulţi ruşi au realizat că era destinat să înşele deliberat
Rusia.
Poate că dezamăgirea ar fi putut fi evitată dacă mai devreme –
în „luna de miere” americano-rusă – America ar fi îmbrăţişat
conceptul extinderii NATO şi, în acelaşi timp, ar fi oferit Rusiei „o
înţelegere ce nu putea fi refuzată”, mai precis o relaţie specială de
cooperare între Rusia şi NATO. Dacă America ar fi adoptat clar şi
decis ideea lărgirii alianţei, cu precizarea că Rusia ar trebui
cumva inclusă în acest proces, poate că sentimentul de
dezamăgire al Moscovei faţă de „parteneriatul strategic avansat”,
ca şi slăbirea progresivă a poziţiei politice a „occidentalizanţilor”
de la Kremlin ar fi putut fi evitate.
Momentul în care America ar fi putut face acest lucru a fost în
a doua jumătate a lui 1993, imediat după ce, în august, Elţân şi-a
exprimat public sprijinul pentru interesul Poloniei de a se alătura
alianţei transatlantice, considerându-l în concordanţă cu
„interesele Rusiei”. În loc de asta, administraţia Clinton, care în
acel moment încă urmărea politica sa de „întâi Rusia”, a mai
întârziat doi ani, timp în care Kremlinul şi-a schimbat atitudinea
şi a devenit mereu mai ostil faţă de semnalele (care apăreau, dar
erau nehotărâte) privind intenţia Americii de a lărgi NATO. Aşa că
în 1996, când Washingtonul a hotărât să facă din lărgirea NATO
scopul central al politicii americane de formare a unei comunităţi
euro-atlantice mai largi şi mai sigure, ruşii se închiseseră deja
într-o opoziţie rigidă. Astfel, anul 1993 ar putea fi privit ca anul
unei ocazii istorice ratate.
După cum este recunoscut, nu toate îngrijorările Rusiei în
legătură cu extinderea NATO erau lipsite de legitimitate sau aveau
motive răuvoitoare. Sigur, unii oponenţi, mai ales din armata
rusă, împărtăşeau mentalitatea din timpul Războiului Rece,
privind extinderea NATO nu ca parte integrantă a măririi Europei
înseşi, ci mai degrabă ca înaintare spre Rusia a unei alianţe încă
ostile, conduse de America. O parte din elita politicii externe a
Rusiei – majoritatea căreia este formată, de fapt, din foşti oficiali
sovietici – persevera în vechea concepţie geostrategică conform
căreia în Eurasia nu e loc pentru America, iar extinderea NATO e
condusă de dorinţa acesteia de a-şi lărgi sfera de influenţă. Ei se
mai opuneau şi întrucât sperau că o Europă Centrală neangajată
s-ar putea într-o zi întoarce în sfera de influenţă geopolitică a
Moscovei, o dată ce Rusia s-ar însănătoşi.
Dar mulţi democraţi ruşi s-au temut, totodată, şi că extinderea
NATO ar însemna că Rusia ar fi lăsată în afara Europei,
ostracizată politic şi considerată nedemnă de calitatea de membru
al instituţiilor civilizaţiei europene. Insecuritatea culturală s-a
adăugat temerilor politice şi a făcut ca extinderea NATO să pară
punctul culminant al unei îndelungate politici occidentale menite
să izoleze Rusia, să o lase singură în lume şi vulnerabilă faţă cu
diverşii săi duşmani. Mai mult, democraţii ruşi nu puteau pur şi
simplu înţelege profunzimea nici a resentimentului central-
europenilor faţă de o jumătate de secol de dominaţie sovietică, nici
a dorinţei lor de a face parte dintr-un sistem euro-atlantic mai
larg.
în schimb, este probabil că nici dezamăgirea, nici slăbirea „oc-
cidentalizanţilor” ruşi nu ar fi putut fi evitate. Într-un cuvânt,
noua elită rusă, fiind foarte dezbinată în interior, iar preşedintele
şi ministrul de externe nefiind capabili de a asigura o conducere
geostrategică consecventă, nu a fost posibil să se definească
limpede ce dorea noua Rusie în Europa şi nici să se evalueze
realist limitările actuale datorate stării de slăbiciune a Rusiei.
Democraţii de la Moscova, angajaţi în lupte politice, nu au reuşit
să afirme cu curaj că o Rusie democrată nu se opune extinderii
comunităţii democrate transatlantice şi că doreşte să se asocieze
cu aceasta. Iluzia unui statut global pe care să-l împartă cu
America a făcut ca elitei politice de la Moscova să-i fie greu să
abandoneze ideea unei poziţii geo-politice privilegiate pentru
Rusia, nu numai în zona fostei URSS, ci chiar şi faţă de fostele
state satelite central-europene.
Aceste evoluţii au ajuns în mâinile naţionaliştilor, care în 1994
începuseră să prindă din nou glas, şi ale muitariştilor, care tot
atunci deveniseră sprijinitorii interni de importanţă decisivă ai lui
Elţân. Reacţiile lor din ce în ce mai stridente şi uneori
ameninţătoare faţă de aspiraţiile central-europenilor nu au făcut
decât să intensifice hotărârea fostelor state satelite – atente la
foarte recenta lor eliberare de sub dominaţia rusă – de a se pune
la adăpost în NATO.
Prăpastia dintre Washington şi Moscova a fost adâncită şi mai
mult de refuzul Kremlinului de a renunţa la toate cuceririle lui
Stalin. Opinia publică occidentală, mai ales în Peninsula
Scandinavia, dar şi în SUA, a fost foarte afectată de ambiguitatea
atitudinii Rusiei faţă de republicile baltice. În timp ce recunoşteau
independenţa acestora şi nu făceau presiuni pentru ca ele să
devină membre în CSI, chiar şi conducătorii ruşi democraţi
recurgeau periodic la ameninţări pentru a obţine tratament
preferenţial pentru largile comunităţi de colonişti ruşi care
fuseseră stablite deliberat în aceste ţări în timpul stalinismului.
Atmosfera s-a înrăutăţit când Kremlinul a refuzat limpede să
denunţe acordul secret cu Germania nazistă din 1939 care a
deschis calea pentru încoiporarea forţată a acestor republici în
URSS. Chiar şi la 5 ani după prăbuşirea URSS purtătorii de
cuvânt de la Kremlin au insistat (în declaraţia oficială de la 10
septembrie 1996) că în 1940 statele baltice s-au „unit“ de
bunăvoie cu URSS.
Elita rusă post-sovietică pare să se fi aşteptat, de asemenea, ca
Occidentul să ajute la, sau cel puţin să nu împiedice, restabilirea
rolului central al Rusiei în spaţiul post-sovietic. Astfel,
conducătorii ruşi au fost iritaţi de dorinţa Occidentului de a ajuta
noile state independente post-sovietice să-şi consolideze existenţa
politică separată. Chiar şi când avertizau că „o confruntare cu
SUA… este o alternativă ce trebuie evitată”, importanţi analişti
ruşi ai politicii externe americane susţineau (nu complet incorect)
că SUA căuta „reorganizarea relaţiilor interstatale în întreaga
Eurasie… în care nu exista nici o singură putere conducătoare pe
continent, ci multe puteri de mărime medie, relativ stabile şi
suficient de puternice…
 dar inevitabiJ inferioare SUA în ce priveşte capacităţile lor
individuale sau chiar colective".23
În această privinţă. Ucraina era decisivă. Înclinaţia crescândă a
Americii, mai ales prin 1994, de a da cea mai mare atenţie
relaţiilor americano-ucrainene şi de a ajuta Ucraina să-şi menţină
noua libertate naţională era văzută la Moscova, de către mulţi,
chiar şi de către „occidentalizanţi”. Drept o politică îndreptată
împotriva interesului vital al Rusiei de a aduce în cele din urmă
Ucraina înapoi pe făgaşul comun. Că Ucraina va fi în cele din
urmă „reintegrată” într-un fel rămâne obiectul credinţei multora
dintre membrii elitei politice ruse.24 Ca urmare, contestarea de
către Rusia, din punct de vedere geopolitic şi istoric, a statutului
separat al Ucrainei s-a bătut cap în cap cu opinia americană că o
Rusie imperială nu poate fi o Rusie democrată.
în plus, existau raţiuni pur interne pentru ca un „parteneriat
strategic avansat” între două „democraţii” să se dovedească
iluzoriu. Rusia era pur şi simplu prea înapoiată şi prea devastată
de conducerea comunistă pentru a putea fi un partener democrat
viabil al SUA. Această realitate esenţială nu putea fi ascunsă
printr-o retorică zgomotoasă despre parteneriat. Mai mult. Rusia
post-sovietică rupsese doar parţial cu trecutul. Aproape toţi
conducătorii săi „democraţi” – chiar dacă dezamăgiţi într-adevăr
de trecutul sovietic – erau nu numai creaţii ale sistemului
sovietic, dar şi foşti importanţi membri ai elitei conducătoare a
acestuia. Ei nu erau foşti disidenţi, ca în Polonia sau în Republica
Cehă. Instituţiile-cheie ale puterii sovietice – deşi slăbite,
demoralizate şi corupte – existau încă. Ca simbol al acestei
realităţi şi al faptului că trecutul comunist continua să influenţeze
era podoaba istorică centrală a Moscovei: prezenţa continuă a
mausoleului lui Lenin. Era ca şi cum Germania post-nazistă ar fi
fost condusă de foşti „Gauleiters” nazişti de rang mijlociu
împroşcând slogane democratice, cu un mausoleu al lui Hitler
dăinuind în centrul Berlinului.
23 A. Bogaturov şi V. Kremeniuk (cercetători Ia Institutul pentru Statele Unite şi Canada), „Americanii, ei înşişi,
nu se vor opri niciodată", în „Nezavisimaia Gazeta", 28 iunie 1996.
24 De exemplu, chiar principalul consilier al lui Elţîn, Dmitri Riurikov, a fost citat de Interfax (20 noiembrie
1996) apreciind Ucraina „un fenomen temporar", în vreme ce „Obsciaia Gazeta" (10 dec. 1996) scria că „în viitorul
previzibil evenimentele din estul Ucrainei ar putea pune Rusiei o problemă foarte dificilă. Manifestaţiile de nemulţumire
ale maselor... vor fi însoţite de apeluri sau chiar de cereri către Rusia să preia regiunea. Destui oameni de Ia Moscova ar fi
gata să sprijine astfel de planuri". îngrijorarea Occidentului faţă de intenţiile Rusiei nu era deloc diminuată de faptul că
Rusia cerea Crimeea şi Sevastopolul, nici de actele de provocare precum includerea deliberată, la sfârşitul anului 1996, a
Sevastopolului în prognoza meteo de noapte pentru oraşele ruseşti difuzată de televiziunea publică a Rusiei.
 Slăbiciunea politică a noii elite democrate era dublată de înseşi
dimensiunile crizei economice a Rusiei. Nevoia de reforme masive
– pentru retragerea statului din economia rusă – a generat
speranţe exagerate în ajutorul occidental, mai ales american. Deşi
acest ajutor, mai ales din partea Germaniei şi Americii, a căptat
treptat mari dimensiuni, chiar şi în împrejurările cele mai
favorabile el tot nu a putut determina o refacere economică
rapidă. Dezamăgirea socială ce a decurs de aici a amplificat corul
din ce în ce mai numeros de critici tot atât de dezamăgiţi care
susţineau că parteneriatul cu SUA era o înşelătorie, benefic
pentru America, dar păgubitor pentru Rusia.
Pe scurt, nu exitau condiţiile preliminare, nici subiective, nici
obiective, pentru un parteneriat mondial efectiv în anii imediat
următori prăbuşirii URSS. „Occidentalizanţii“ democraţi pur şi
simplu voiau prea mult şi erau în stare să dea prea puţin. Ei
doreau un parteneriat egal – sau, mai degrabă, un condominion –
cu America, mână relativ liberă în CSI şi o no-man ’s-land din
punct de vedere geopolitic în Europa Centrală. Dar ambivalenţa
lor faţă de perioada sovietică, lipsa de realism în legătură cu
puterea mondială, profunzimea crizei economice şi lipsa unui larg
sprijin social arătau că ei nu puteau realiza Rusia stabilă şi cu
adevărat democrată pe care o cerea conceptul de parteneriat egal.
Mai întâi Rusia trebuia să treacă printr-un lung proces de reformă
politică, un tot atât de lung proces de stabilizare democratică, un
şi mai lung proces de modernizare socio-economică şi abia apoi să
realizeze profunda schimbare de la o conştiinţă imperială la una
naţională faţă cu noile realităţi geopolitice nu numai din Europa
Centrală, ci mai ales din interiorul fostului Imperiu rus înainte ca
un parteneriat real cu America să poată deveni o opţiune
geopolitică viabilă.
în aceste împrejurări, nu e de mirare că prioritatea „străinătăţii
apropiate” a devenit atât principalul obiectiv faţă de opţiunea pro-
Occident, cât şi o timpurie alternativă pentru politica externă. Ea
se baza pe argumentul că „parteneriatul” desconsidera ceea ce ar
fi trebuit să fie cel mai important pentru Rusia: adică, relaţiile
sale cu fostele republici sovietice. „Străinătatea apropiată” a ajuns
să fie formularea concentrată pentru susţinerea unei politici ce ar
pune accentul, în primul rând, pe necesitatea de a reconstrui un
anumit cadru viabil, cu Moscova ca centru decizional, în spaţiul
geopolitic ocupat altădată de URSS. Pornind de la o asemenea
premisă, mulţi erau de acord că o politică de concentrare asupra
Vestului, în special asupra Americii, aducea puţin şi costa prea
mult. Pur şi simplu facilita Vestului exploatarea împrejurărilor
create de prăbuşirea URSS.
Dar şcoala de gândire a „străinătăţii apropiate” era o umbrelă
mare sub care diferite concepţii geopolitice s-au putut aduna. Ea
cuprindea nu numai „funcţionaliştii” şi „determiniştii” economici
(inclusiv câţiva „occidentalizanţi”) care credeau că C.S.I. Putea
deveni o variantă a U.E. Condusă de Moscova, ci şi pe acei care
vedeau în integrarea economică doar unul dintre instrumentele
pentru restaurarea imperială, care putea opera fie sub umbrela
CSI, fie prin aranjamente speciale (formulate în 1996) între Rusia
şi Belarus sau între Rusia, Belarus. Kazahstan şi Kirghizstan; ea
îi includea, de asemenea, pe romanticii slavofili care susţineau o
Uniune slavă între Rusia, Ucraina şi Belarus şi. În sfârşit, pe cei
ce propuneau o idee oarecum mistică de „eurasianism” drept
adevărata definiţie a misiunii istorice de durată a Rusiei.
în forma sa cea mai restrânsă, prioritatea „străinătăţii
apropiate” implica propunerea perfect rezonabilă că Rusia trebuie
să se concentreze mai întâi asupra relaţiilor cu noile state
independente, mai ales că toate rămâneau legate de Rusia prin
realităţile fostei politici sovietice deliberate de a promova
interdependenţa economică între ele. Aceasta avea sens, atât
economic, cât şi geopolitic. „Spaţiul economic comun”, despre care
noii conducători ruşi vorbeau deseori, era o realitate ce nu putea
fi ignorată de către liderii noilor state independente. Cooperarea,
chiar o oarecare integrare, era o necesitate economică. Astfel, era
nu numai normal, ci şi de dorit a se promova instituţii unite ale
CSI, cu scopul de a înlătura disfuncţionalităţile şi fragmentările
economice produse de destrămarea politică a URSS.
Pentru unii ruşi, susţinerea integrării economice era astfel o
reacţie eficientă din punct de vedere funcţional şi responsabilă din
punct de vedere politic la ceea ce se petrecuse. Analogia cu U.E.
Era deseori citată ca pertinentă pentru situaţia post-sovietică, O
refacere a imperiului era explicit respinsă de susţinătorii mai
moderaţi ai integrării economice. De exemplu, un influent raport
intitulat O strategie pentru Rusia, care a fost aprobat încă din
august 1992 de Consiliul pentru Politică Externă şi Apărare,
format din proeminente personalităţi şi înalţi funcţionari
guvernamentali, susţinea în mod foarte clar „integrarea luminată
post-imperială“ ca programul potrivit pentru „spaţiul economic
comun” post-sovietic.
Totuşi, accentul pus pe „străinătatea apropiată” nu era doar o
doctrină politică benignă de cooperare economică regională.
Conţinutul său geopolitic avea conotaţii imperiale. Chiar şi relativ
moderatul raport din 1992 vorbea de o Rusie refăcută care în cele
din urmă ar stabili un parteneriat strategic cu Vestul, în care
Rusia ar avea rolul de „moderator în situaţia din Europa de Est,
Asia Centrală şi Extremul Orient”. Alţi susţinători ai acestei
priorităţi erau mai hotărâţi, vorbind explicit despre „rolul exclusiv”
al Rusiei în spaţiul post-sovietic şi acuzând Occidentul de a se fi
angajat într-o politică anti-rusă furnizând ajutor Ucrainei şi
celorlalte noi state independente.
Un exemplu tipic, dar, desigur, extrem este argumentul
formulat de I. Ambarţumov, preşedintele Comisiei pentru Afaceri
Externe a Dumei, în 1993, şi fost susţinător al priorităţii
„parteneriatului”, care a afirmat deschis că fostul spaţiu sovietic
este o sferă de influenţă geopolitică exclusiv rusă. În ianuarie
1994, afirmaţia sa a fost reluată de ministrul de externe Andrei
Kozârev, altădată energic susţinător al priorităţii pro-occidentale,
care a declarat că Rusia „trebuie să-şi păstreze prezenţa militară
în regiuni care timp de secole au fost în sfera sa de interes”. De
fapt, la 8 aprilie 1994, „Izvestia” relata că Rusia a reuşit să
păstreze nu mai puţin de douăzeci şi opt de baze militare pe
teritoriul noilor state independente – iar dacă, pe o hartă, legăm
printr-o linie desfăşurările militare ruse din Kaliningrad, Moldova,
Crimeea, Armenia. Tadjikistan şi Insulele Kurile, aceasta ar
aproxima graniţele fostei URSS, ca pe harta de mai jos.
în septembrie 1995. Preşedintele Elţân a emis un document
oficial asupra politicii Rusiei faţă de CSI, care codifica astfel
scopurile Rusiei:
.. Principalul obiectiv al politicii Rusiei faţă de CSI este crearea
unei asociaţii de state integrate politic şi economic, capabilă de a-
şi revendica locul cuvenit în comunitatea mondială… consolidarea
Rusiei ca forţă conducătoare în formarea unui nou sistem de
relaţii economice şi politice interstatale pe teritoriul spaţiului
post-URSS“.
Trebuie să observăm accentul pus pe dimensiunea politică a
efortului, pe referirea la o unică entitate care îşi revendică locul
 „său” în sistemul mondial şi pe rolul dominant al Rusiei în
interiorul acelei noi entităţi. În acord cu acest accent. Moscova a
insistat ca legăturile politice şi militare dintre Rusia şi recent
constituita CSI să fie şi ele întărite: să fie creată o conducere
militară comună; ca forţele armate ale statelor CSI să fie legate
printr-un tratat formal; ca graniţele „externe” ale CSI să fie
obiectul unui control centralizat (adică al Moscovei); ca forţele
ruse să joace rolul decisiv în orice acţiuni de menţinere a păcii în
interiorul CSI; şi ca o politică externă comună să fie formulată în
interiorul CSI, ale cărei instituţii principale au ajuns să aibă
sediul la Moscova (şi nu la Minsk, aşa cum se convenise iniţial în
1991), ca preşedintele Rusiei prezidând întâlnirile la vârf ale CSI.
Şi asta nu era tot. Documentul din septembrie 1995 mai
declara că:
„Transmiterea programelor radioului şi televiziunii ruse în
«străinătatea apropiată» ar trebui garantată, difuzarea în regiune a
presei scrise ruse ar trebui sprijinită, iar Rusia ar trebui să
pregătească cadre naţionale pentru statele CSI.
O atenţie deosebită ar trebui acordată refacerii poziţiei Rusiei
de principal centru educaţional de pe teritoriul spaţiului post-
sovietic, neuitând de necesitatea de a educa tânăra generaţie din
statele CSI în spiritul relaţiilor prieteneşti cu Rusia".
 Reflectând această stare de spirit, la începutul lui 1996 Duma
Rusiei a mers până acolo încât să declare disoluţia Uniunii
Sovietice ca nulă. Mai mult, în primăvara aceluiaşi an. Rusia a
semnat două acorduri care prevedeau o mai strânsă integrare
politică şi economică între Rusia şi membrii mai concilianţi ai CSI.
Un acord, semnat cu mare pompă şi ceremonie prevedea, de fapt,
o uniune între Rusia şi Belarus în cadrul unei noi „Comunităţi de
Republici Suverane” (abrevierea rusă, „SSR” amintea în mod vădit
de abrevierea pentru Uniunea Sovietică: „SSSR”).
Celălalt – semnat de Rusia, Kazahstan, Belarus şi Kirghizstan –
postula crearea, pe termen lung, a unei „Comunităţi de State
Integrate”. Amândouă iniţiativele indicau nerăbdarea în legătură
cu progresul lent al integrării în interiorul CSI şi hotărârea Rusiei
de a persevera în promovarea acestei integrări.
Conceptul de „străinătate apropiată’1, întărind mecanismele
centrale ale CSI. Combina astfel anumite elemente de sprijin pe
bază de determinism economic obiectiv cu o mare doză de
determinism imperial subiectiv. Dar niciunul. Nici altul nu furniza
un răspuns mai raţional şi. În acelaşi timp, geopolitic la
muşcătoarea întrebare „Ce este Rusia, care este adevărata ei
misiune şi care este sfera ei legitimă? 11
Din ce în ce mai atrăgătoarea doctrină a eurasianismului – cu
accent, de asemenea, pe „străinătatea apropiată11 – a încercat să
umple tocmai acest gol. Punctul de plecare al acestei orientări –
definite într-o terminologie mai degrabă culturală şi chiar mistică
– era premisa că. Geopolitic şi cultural, Rusia nu e nici întru totul
europeană, nici întru totul asiatică şi că, de aceea, are o identitate
proprie, caracteristic eurasiatică. Această identitate este
moştenirea controlului unic deţinut de Rusia asupra enormului
spaţiu dintre Europa Centrală şi ţărmurile Oceanului Pacific,
moştenirea măreţiei statale imperiale pe care Moscova a făurit-o
de-a lungul a patru secole de expansiune spre est. Această
expansiune a determinat asimilarea în Rusia a unei largi populaţii
ne-ruse şi ne-europene, crcându-i astfel şi o personalitate
culturală şi politică eurasiatică singulară.
Eurasianismul ca doctrină nu era o emanaţie post-sovietică. A
apărut pentru prima oară în secolul al XlX-lea, dar a devenit mai
penetrantă în secolul al XX-lea ca o alternativă clară la
comunismul sovietic şi ca reacţie la aşa-zisa decadenţă a
Occidentului. Emigraţia rusă era deosebit de activă în propagarea
acestei doctrine ca alternativă la sovietism. Conştientă fiind că
trezirea naţională a ne-ruşilor din interiorul URSS făcea necesară
o doctrină supranaţională foarte cuprinzătoare, de teamă ca
eventuala prăbuşire a comunismului să nu ducă şi la
dezintegrarea vechiului Mare Imperiu Rus.
încă de la jumătatea anilor ’20, această eventualitate a fost
convingător formulată de prinţul N.S. Trubeţkoi, exponent
marcant al eurasianismului, care scria că,
„de fapt, comunismul a fost o versiune mascată a europe-
nismului, care a distrus temeliile spirituale şi unicitatea naţională
a vieţii ruse, a propagat în Rusia sistemul materialist de referinţă
care domină efectiv atât Europa, cât şi America…
Sarcina noastră este să creăm o cultură cu desăvârşire nouă,
propria noastră cultură, care nu se va asemăna cu cultura
europeană… Când Rusia va înceta să fie reflectarea distorsionată
a civilizaţiei europene… când va deveni din nou ea însăşi: Rusia-
Eurasia, moştenitoarea şi continuatoarea conştientă a marii
moştemiri a lui Genghis-Han“.25
Această viziune a găsit o audienţă foarte mare în confuza
situaţie post-sovietică. Pe de o parte, comunismul era condamnat
ca trădare a ortodoxiei ruse şi a deosebitei, misticei „idei ruse“; pe
de altă parte, occidentalismul era respins deoarece Vestul,
America mai ales, era considerat corupt, anti-rus din punct de
vedere cultural şi înclinat să refuze Rusiei dreptul său
fundamental istoric şi geografic la controlul exclusiv asupra
spaţiului eurasiatic.
Eurasianismul a căpătat lustru academic prin mult-citatele
scrieri ale lui Lev Gumilev, istoric, geograf şi etnograf, ale cărui
cărţi Rusia medievală şi marea stepă, Ritmurile Eurasiei şi
Geografia ethnosului în timp istoric susţin cu putere afirmaţia că
Eurasia este decorul geografic firesc al „ethnosului” caracteristic
al poporului rus, urmarea unei simbioze istorice între acesta şi
locuitorii ne-ruşi ai întinselor stepe, prin care s-a creat o
identitate spirituală şi culturală eurasiatică unică. Gumilev
avertiza că adaptarea la Vest ar însemna nimic altceva decât
pierderea de către poporul rus a propriului său „ethnos şi suflet”.
Aceste opinii au fost preluate, deşi în mod mai mult decât
primitiv, de diverşi politicieni ruşi naţionalişti. Fostul

25 N.S. Trubeţkoi, The Legacy of Genghis Khan, „Cross Currents“, 9 (1990), 68.
vicepreşedinte al lui Elţân, Aleksandr Ruţkoi, de exemplu, afirma
că „dacă privim la situarea geopolitică a ţării noastre, devine
evident că Rusia reprezintă singurul pod între Europa şi Asia.
Cine devine stăpânul acestui spaţiu va deveni stăpânul lumii” 26.
Contracandidatul co munist din 1996 al lui Elţân, Ghenadii
Ziuganov, în ciuda vocaţiei sale marxist-leniniste, a adoptat
accentul mistic pus de eurasianism pe rolul specia] misionar şi
spiritual al poporului rus în vastele spaţii ale Eurasiei susţinând
că Rusia era astfel înzestrată cu o vocaţie culturală unică şi cu o
bază geografică deosebit de avantajoasă pentru exercitarea
supremaţiei mondiale.
O versiune mai sobră şi mai pragmatică a eurasianismului a
fost avansată şi de liderul Kazahstanului, Nursultan Nazarbaiev.
Confruntat în interior aproape cu o dezbinare demografică între
băştinaşii cazahi şi coloniştii ruşi şi căutând o formulă care să
slăbească cumva presiunile Moscovei în vederea integrării politice,
Nazarbaiev a propagat conceptul de „Uniune eurasiatică** drept
alternativă la C.S.I., care era fără chip şi fără eficienţă. Deşi
versiunii sale îi lipsea conţinutul mistic al gândirii eurasianiste
mai tradiţionale şi, desigur, nu afirma că ruşii au un rol misionar
special ca lideri ai Eurasiei, eurasianismul său decurgea din ideea
că Eurasia – definită geografic în termeni analogi cu cei pentru
URSS – constituia un tot organic care trebuia să aibă şi o
dimensiune politică.
într-o anumită măsură, încercarea de a atribui „străinătăţii
apropiate*1 cea mai mare importanţă în gândirea geopolitică rusă
era justificată în sensul că o anumită doză de ordine şi înţelegere
între Rusia postimperială şi noile state independente era o
necesitate absolută în ce priveşte securitatea şi economia. Totuşi,
ceea ce dădea în mare parte discuţiei o notă suprarealistă era
prelungirea ideii că, într-un fel oarecare, fie că se întâmpla în mod
voluntar (din motive economice) sau ca o consecinţă a faptului că
Rusia şi-ar fi recăpătat, în sfârşit, puterea pierdută, – ca să nu
mai vorbim despre misiunea specială, slavă sau eurasiatică, a
Rusiei –, „integrarea** politică a fostului imperiu era atât
dezirabilă, cât şi fezabilă.
în această privinţă, frecvent invocata comparaţie cu UE
neglijează o diferenţă crucială: UE, chiar ţinând seama de

26 Interviu în „L’Espresso“ (Roma), 15 iulie 1994.

influenţa deosebită a Germaniei, nu este dominată de o unică
putere care, ea singură, să eclipseze toate celelalte membre la un
loc, în ce priveşte PNB, populaţia sau teritoriul. UE nu este nici
succesoarea unui imperiu naţional ai cărui membri eliberaţi au
profunda bănuială că „integrarea” este numele de cod al unei
subordonări reînnoite. Chiar şi aşa, ne putem uşor imagina care
ar fi fost reacţia statelor europene dacă Germania ar fi declarat
formal că scopul său este de a consolida şi extinde rolul său
conducător în UE cu argumentele folosite de Rusia în declaraţia
din septembrie 1995 pe care am citat-o mai devreme.
Analogia cu UE mai suferă de o deficienţă. Economiile vest-
europene, deschise şi relativ dezvoltate, erau pregătite pentru
integrarea democratică, iar majoritatea vest-europenilor
întrezăreau binefaceri economice şi politice tangibile într-o astfel
de integrare. Statele vest-europene mai sărace puteau astfel
beneficia de subsidii considerabile. În contrast, noile state
independente vedeau Rusia ca instabilă politic, întreţinând încă
ambiţii dominatoare, şi, din punct de vedere economic, ca pe un
obstacol în calea participării lor la economia mondială şi în
accesul la atât de necesarele investiţii străine.
Opoziţia faţă de ideile de „integrare” venind de la Moscova era
deosebit de puternică în Ucraina. Conducătorii acesteia şi-au dat
repede seama că o astfel de „integrare”, mai ales în lumina
rezervelor Rusiei faţă de legitimitatea independenţei Ucrainei, ar
duce în cele din urmă la pierderea suveranităţii naţionale. Mai
mult, tratamentul de mână forte al Rusiei faţă de noul stat
ucrainean – refuzul ei de a admite recunoaşterea frontierelor
Ucrainei, contestarea dreptului acesteia asupra Crimeii, insistenţa
ei de a avea control extrateritorial exclusiv asupra portului
Sevastopol – a dat naţionalismului ucrainean, redeşteptat, o tentă
evident anti-rusă. Autodefinirea statului naţional ucrainean. În
etapă decisivă de formare a noului stat, a fost astfel distrasă de la
tradiţionala sa orientare anti-poloneză sau anti-românească şi s-a
concentrat în schimb pe opunerea la orice propunere din partea
Rusiei pentru un CSI mai integrat, pentru o Comunitate slavă
specială (împreună cu Rusia şi Belarus) sau pentru o Uniune
Eurasiatică, descifrând în acestea toate o tactică imperială rusă.
Hotărârea Ucrainei de a-şi prezerva independenţa a fost
încurajată de sprijin extern. Deşi, la început. Occidentul, mai ales
SUA, au întârziat să recunoască importanţa geopolitică a unui
stat ucrainean separat, pe la mijlocul anilor ’90 America şi
Germania deveniseră puternici sprijinitori ai identităţii separate a
Kievului. În iulie 1996, secretarul apărării al SUA declara: „Nu pot
supraestima importanţa Ucrainei ca ţară independentă pentru
securitatea şi stabilitatea întregii Europe”, iar în septembrie,
cancelarul german – în ciuda puternicului sprijin acordat
preşedintelui Elţân – a mers mai departe declarând că „locul ferm
al Ucrainei în Europa nu mai poate fi contestat de nimeni…
Nimeni nu va mai putea contesta independenţa şi integritatea
teritorială a Ucrainei”. Politicienii americani au ajuns şi ei să
descrie relaţia dintre America şi Ucraina ca pe un „parteneriat
strategic”, invocând deliberat aceeaşi expresie folosită pentru
relaţia dintre America şi Rusia.
Fără Ucraina, aşa cum am observat deja, o restaurare a
imperiului bazată fie pe CSI, fie pe eurasianism nu era o opţiune
valabilă. Un imperiu fără Ucraina ar însemna în cele din urmă o
Rusie care ar deveni mai „asiatizată” şi mai îndepărtată de
Europa. Mai mult, eurasianismul nu atrăgea prea mult nici noile
state independente din Asia Centrală, dintre care puţine erau
dornice de o nouă uniune cu Moscova. Uzbekistanul a devenit în
mod deosebit hotărât în a susţine obiecţiile Ucrainei faţă de orice
înălţare a CSI la rangul de entitate supranaţională şi în a se
opune la iniţiativele Rusiei menite să întărească CSI.
Alte state din CSI, şi ele prudente faţă de intenţiile Moscovei,
tindeau să se grupeze în jurul Ucrainei şi Uzbekistanului,
opunându-se sau evitând presiunile Moscovei pentru o mai
strânsă integrare politică şi militară. Mai mult, sentimentul
conştiinţei naţionale se adâncea în aproape toate noile state, o
conştiinţă din ce în ce mai axată pe repudierea fostei supuneri
faţă de Moscova ca un colonialism şi pe eradicarea diverselor sale
rămăşiţe. Astfel, chiar şi Kazahstanul, vulnerabil etnic, s-a
alăturat celorlalte state central-asiatice prin abandonarea
alfabetului cirilic şi înlocuirea lui cu cel latin, aşa cum fusese
adaptat mai înainte de Turcia. Într-adevăr, pe la jumătatea anilor
’90, un bloc, condus discret de Ucraina şi cuprinzând
Uzbekistanul, Turkmenistanul, Azerbaidjanul şi uneori şi
Kazahstanul, Georgia şi Moldova, apăruse, neoficial, pentru a
obstrucţiona eforturile Rusiei de a folosi CSI ca mijloc de integrare
politică.
Insistenţa Ucrainei asupra unei integrări care să fie limitată şi
în mare măsură economică a avut efectul de a goli ideea unei
„Uniuni slave” de orice semnificaţie practică. Propagată de unii
slavofili, pusă în evidenţă de sprijinul lui Aleksandr Soljeniţin,
această idee a devenit, automat, lipsită de sens din punct de
vedere geopolitic, în clipa în care a fost respinsă de Ucraina. În
uniunea aceasta au rămas Belarus şi Rusia; de asemenea, ea
implica şi o posibilă împărţire a Kazahstanului, ale cărui regiuni
de nord, populate de ruşi, puteau deveni parte dintr-o asemenea
uniune. E de înţeles că o astfel de variantă nu era liniştitoare
pentru noii conducători ai Kazahstanului şi nu a făcut decât să
intensifice tonul anti-rus al naţionalismului lor. În Belarus, o
Uniune slavă fără Ucraina însemna în mod clar încorporarea în
Rusia, ceea ce a aprins un resentiment naţionalist şi mai volatil.
Aceste obstacole externe din calea politicii „străinătăţii
apropiate” au fost serios întărite de unul intern: starea de spirit a
poporului rus. În ciuda retoricii şi agitaţiei politice în rândurile
elitei politice cu privire la misiunea specială a Rusiei în spaţiul
fostului imperiu, poporul rus – parţial dintr-o veritabilă oboseală,
dar, pur şi simplu, şi din bun-simţ – a arătat puţin entuziasm faţă
de orice program ambiţios de refacere a imperiului. Ruşii erau în
favoarea graniţelor deschise, comerţului deschis, libertăţii de
mişcare şi a unui statut special pentru limba rusă, dar integrarea
politică, mai ales dacă trebuia să implice costuri economice sau
vărsare de sânge, trezea puţin entuziasm. Dezintegrarea „uniunii”
a fost regretată, restaurarea ei – favorizată; dar reacţia opiniei
publice la războiul din Cecenia a arătat că orice politică care trece
dincolo de aplicarea metodelor economice de constrângere şi/sau
de presiune politică nu va avea sprijin popular.
Pe scurt, cel mai important defect geopolitic al priorităţii
„străinătăţii apropiate” era acela că Rusia nu era suficient de
puternică politic pentru a-şi impune voinţa şi nici suficient de
atrăgătoare economic pentru a putea seduce noile state
independente. Presiunea din partea Rusiei nu le-a făcut decât să
caute mai multe legături externe, în primul rând cu Occidentul,
dar în unele cazuri şi cu China şi cu ţările islamice importante de
la sud. Când Rusia a ameninţat că îşi formează propriul său bloc
militar ca replică la extinderea NATO, s-a ridicat întrebarea „Cu
cine?” Şi a primit şi mai dureros răspunsul; în cel mai bun caz,
poate cu Belarus şi Tadjikistan.
La drept vorbind, noile state erau din ce În ce mai înclinate să
nu aibă încredere nici în forme perfect justificate şi necesare de
integrare economică cu Rusia, temându-se de potenţialele lor
consecinţe politice. În acelaşi timp, ideile asupra presupusei
misiuni eurasiatice a Rusiei sau asupra misticii slave nu făceau
decât să izoleze şi mai mult Rusia de Europa şi în general de
Occident, perpetuând astfel criza post-sovietică şi amânând
necesara modernizare şi occidentalizare a societăţii ruse în stilul a
ceea ce Kemal Atatiirk a făcut în Turcia după prăbuşirea
Imperiului Otoman. Opţiunea „străinătăţii apropiate” oferea astfel
Rusiei nu o soluţie, ci o iluzie geopolitică.
Dacă nu un condominion cu America şi dacă nu „străinătatea
apropiată”, atunci ce altă opţiune geostrategică era deschisă
Rusiei? Eşecul orientării spre Vest în a realiza dorita egalitate cu
America a unei.. Rusii democrate" (care era mai mult un slogan
decât realitate) a produs descurajare printre democraţi. În vreme
ce recunoaşterea, fără tragere de inimă, a faptului că
„reintegrarea" vechiului imperiu era în cel mai bun caz o
posibilitate îndepărtată a făcut ca unii geopoliticieni ruşi să fie
tentaţi să cocheteze cu ideea unui soi de contra-alianţă împotriva
poziţiei hegemonice a Americii în Eurasia.
La începutul lui 1996, preşedintele Elţân l-a înlocuit pe
ministrul de externe cu orientare pro-occidentală, Kozârev, cu
Evghenni Primakov, specialist în probleme internaţionale, cu mai
multă experienţă, dar şi fost comunist „ortodox”, a cărui veche
preocupare erau Iranul şi China. Unii comentatori ruşi au
speculat că orientarea lui Primakov ar putea precipita efortul de a
făuri o nouă coaliţie „antihegemonică”, în jurul celor trei puteri cu
cel mai mare interes geopolitic în reducerea dominaţiei Americii în
Eurasia. Unele din primele călătorii şi comentarii ale lui Primakov
au întărit această impresie. Mai mult, legătura existentă între
China şi Iran în comerţul cu arme, ca şi tendinţa Rusiei de a
coopera la eforturile Iranului de a-şi spori accesul la energia
nucleară păreau să asigure un motiv perfect pentru un dialog
politic mai strâns şi pentru eventuala aliere. Cel puţin teoretic,
rezultatul ar fi putut strânge laolaltă cea mai importantă putere
slavă din lume, cea mai războinică putere islamică din lume şi cea
mai populată şi mai mare putere asiatică, creând astfel o
viguroasă coaliţie.
Punctul de plecare pentru orice astfel de contra-alianţă implica
o reînnoire a legăturilor bilaterale China-Rusia. Folosind drept
capital resentimentul elitelor politice din ambele state faţă de
poziţia Americii de unică superputere mondială. La începutul
anului 1996, Elţân a vizitat Beijingul şi a semnat o declaraţie ce
denunţa explicit tendinţele „hegemonice” mondiale, vrând să
spună prin aceasta că cele două state se vor alinia împotriva
Statelor Unite. În decembrie, primul-ministru chinez Li Peng a
răspuns la această vizită şi cele două părţi nu numai că şi-au
reafirmat opoziţia faţă de un sistem internaţional „dominat de o
singură putere”, dar au şi susţinut întărirea alianţelor existente.
Comentatorii ruşi au salutat această evoluţie, apreciind-o ca o
schimbare pozitivă în corelaţia mondială de putere şi un răspuns
potrivit la tutelarea extinderii NATO de către America. Unii păreau
chiar bucuroşi la ideea că alianţa China-Rusia va da Americii
pedeapsa meritată.
Totuşi, o coaliţie care să lege Rusia de China şi Iran se poate
dezvolta numai dacă Statele Unite sunt atât de mioape încât să-şi
facă duşmani China şi Iranul în acelaşi timp. Bineînţeles, această
eventualitate nu poate fi exclusă, iar comportamentul Americii în
1995-1996 părea să susţină ideea că SUA caută o relaţie
conflictu- ală atât cu Teheranul, cât şi cu Beijingul. Dar nici
China, nici Iranul nu erau pregătite să arunce zarurile – strategic
vorbind – alături de o Rusie instabilă şi slabă. Amândouă realizau
că orice astfel de coaliţie, o dată ce ar trece dincolo de
„orchestrări” tactice ocazionale, ar expune riscului propriul lor
acces spre lumea mai avansată, deţinătoarea exclusivă a
capacităţii de a investi şi a mult-doritei tehnologii de vârf. Rusia
avea prea puţin de oferit pentru a fi un partener demn de
încredere într-o coaliţie anti-hegemonică.
De fapt, lipsită de o ideologie comună şi unită doar printr-un
simţământ „anti-hegemonic”, orice astfel de coaliţie ar fi în esenţă
o alianţă a unei părţi din Lumea a treia împotriva celor mai
avansate zone din Lumea întâi. Niciunul din membrii unei astfel
de coaliţii nu ar câştiga prea mult, iar China în mod special ar
risca pierderea enormului influx de investiţii. Şi pentru Rusia,
„fantoma unei alianţe Rusia-China… ar spori vertiginos primejdia
ca Rusia să se găsească încă o dată pusă sub interdicţie privind
tehnologia şi capitalul occidental”, aşa cum observa un
geopolitician rus foarte critic.27 În cele din urmă, o astfel de
27K Aleksei Bogaturov, Relaţii actuale şi perspective de interacţiune între Rusia şi Statele Unite, în „Nezavisimaia
Gazeta", 28 iunie 1996.
aliniere i-ar condamna pe toţi participanţii, fie ei doi sau trei. La
izolare prelungită şi la aceeaşi înapoiere.
Mai mult. China ar fi partenerul principal în orice efort serios al
Rusiei de a închega o astfel de coaliţie „anti-hegemonică“. Fiind
mai populată, mai întreprinzătoare, mai inovatore, mai dinamică,
având unele posibile pretenţii teritoriale faţă de Rusia. China ar
fixa inevitabil Rusia într-un statut de partener subordonat,
lipsindu-i, totodată, mijloacele (şi, probabil, o dorinţă reală) de a
ajuta Rusia să-şi depăşească rămânerea în urmă. Rusia ar deveni
astfel un stat-tampon între o Europă în dezvoltare şi o Chină
expansionistă.
în fine, unii experţi ruşi de politică externă au continuat să
întreţină speranţa că o stagnare în integrarea Europei, inclusiv
posibile dezacorduri în interiorul Occidentului privind viitoarea
configuraţie a NATO ar crea, cel puţin, oportunităţi tactice pentru
un „flirt“ ruso-german sau ruso-francez, oricare din acestea fiind
în detrimentul legăturii transatlantice a Europei cu America.
Această perspectivă nu era deloc nouă. Deoarece în anii
Războiului Rece Moscova a încercat periodic să joace fie cartea
germană, fie cea franceză. Deci. Nu era lipsit de raţiune ca unii
geopoliticieni ai Moscovei să ia în calcul o stagnare în chestiunile
europene care ar crea deschideri tactice ce ar putea fi exploatate
în dezavantajul Americii.
Dar aceasta era cam tot ce se putea obţine: pur şi simplu
variante tactice. Nu există posibilitatea ca Franţa sau Germania
să abandoneze legătura cu America. Un flirt ocazional, mai ales
cu Franţa, limitat la vreo chestiune măruntă, nu poate fi exclus,
dar o răsturnare geopolitică a alianţelor ar trebui să fie precedată
de o răsturnare totală în chestiunile europene, de un colaps în
unificarea Europei şi în legăturile transatlantice. Şi chiar şi
atunci, este puţin probabil că statele europene ar fi înclinate să
urmeze o aliniere geopolitică într-adevăr cuprinzătoare cu o Rusie
dezorientată.
Astfel, niciuna dintre variantele de contra-alianţă, în ultimă
instanţă, nu oferă o alternativă viabilă. Soluţia la noile dileme geo-
politice ale Rusiei nu se va găsi în contra-alianţă, nici nu va
apărea prin iluzia unui parteneriat strategic la egalitate cu
America sau prin efortul de a crea vreo nouă structură „integrată”
economic şi politic în spaţiul fostei URSS. Toate acestea eludează
singura alternativă deschisă în fapt Rusiei.
 DILEMA UNICEI ALTERNATIVE
Unica opţiune geostrategică reală a Rusiei – opţiune ce i-ar
putea conferi un rol internaţional realist şi i-ar mări la maxim
posibilitatea de a se transforma şi de a se moderniza social – este
Europa. Dar nu orice Europă, ci aceea transatlantică a UE şi
NATO în extindere. O astfel de Europă capătă contur, aşa cum am
văzut în capitolul 3, şi este mai mult decât probabil ca ea să
rămână strâns legată de America. Aceasta este Europa cu care
Rusia va trebui să stabilească raporturi dacă vrea să evite o
periculoasă izolare geopolitică.
Pentru America, Rusia e mult prea slabă pentru a-i fi partener,
dar încă destul de puternică pentru a-i fi doar pacient. Este mai
probabil ca ea să devină o problemă, în afară de cazul în care
America încurajează o situaţie care s-o ajute să-i convingă pe ruşi
că cea mai bună alegere pentru ţara lor este o legătură din ce în
ce mai strânsă cu o Europă transatlantică. Deşi o alianţă
strategică pe termen lung ruso-chineză şi ruso-iraniană nu e
probabilă, este în mod evident important pentru America să evite
acele politici care ar distrage Rusia de la a face alegerea
geopolitică necesară. De aceea, în măsura în care este posibil,
relaţiile Americii cu China şi Iranul ar trebui formulate ţinând
seamă şi de impactul lor asupra calculelor geopolitice ale Rusiei.
Perpetuarea iluziilor asupra unor variante geostrategice măreţe nu
poate decât să întârzie alegerea istorică pe care Rusia trebuie să o
facă pentru a pune capăt profundei sale crize.
Numai o Rusie dispusă să accepte noile realităţi economice şi
geopolitice ale Europei va putea beneficia, în viaţa sa internă, de
sfera în extindere a cooperării europene transcontinentale în
comerţ, comunicaţii, investiţii şi educaţie. Participarea Rusiei la
Consiliul Europei este astfel un pas foarte bun în direcţia corectă.
Este o anticipare a viitoarelor legături instituţionale dintre noua
Rusie şi Europa în dezvoltare. Mai presupune şi faptul că, dacă
Rusia urmează acest drum, nu va avea de ales, în cele din urmă,
decât să facă ceea ce Turcia post-otomană a ales să facă atunci
când a decis să renunţe la ambiţiile de imperiu şi s-a angajat cu
bună ştiinţă pe calea modernizării, europenizării şi democratizării.
Nicio altă alegere nu poate oferi Rusiei avantajele pe care i le
poate oferi o Europă modernă, prosperă şi democratică legată de
America. Europa şi America nu sunt o ameninţare pentru o Rusie
care este un stat naţional şi democratic neexpansionist. Ele nu au
intenţia de a ridica pretenţii teritoriale faţă de Rusia, pretenţii pe
care China le-ar putea avea într-o zi, şi nici nu au frontiere
nesigure şi potenţial violente – aşa cum este cazul graniţei Rusiei
cu naţiunile musulmane dinspre sud, graniţă tulbure din punct
de vedere teritorial şi etnic. Dimpotrivă, pentru Europa, ca şi
pentru America, o Rusie naţională şi democratică este o entitate
de dorit din punct de vedere geopolitic, o sursă de stabilitate în
instabilul complex eurasiatic.
Ca urmare, Rusia se confruntă cu dilema că alegerea în
favoarea Europei şi a Americii – de pe urma căreia ar avea
beneficii concrete – reclamă, mai întâi de toate, o abjurare clară a
trecutului său imperial şi, în al doilea rând, nicio tergiversare în
ce priveşte lărgirea legăturilor politice şi de securitate ale Europei
cu America. Prima cerinţă înseamnă acomodarea la pluralismul
geopolitic ce a ajuns să predomine în spaţiul fostei URSS. O astfel
de acomodare nu exclude cooperarea economică, oarecum după
modelul vechii Zone Europene a Liberului Schimb, dar nu poate
include limitări ale suveranităţii politice a noilor state – pentru
simplul motiv că acestea nu doresc limitări. Şi mai importantă în
această privinţă este necesitatea ca Rusia să accepte clar şi fără
ambiguităţi existenţa separată a Ucrainei, graniţele sale şi
identitatea sa naţională distinctă.
A doua cerinţă poate fi chiar şi mai dificil de înghiţit. O
autentică relaţie de cooperare cu comunitatea transatlantică nu
se poate baza pe ideea că acele state europene democrate care
doresc să facă parte din aceasta pot fi excluse din cauză că aşa
spune Rusia. Extinderea acestei comunităţi nu trebuie grăbită şi,
desigur, nu trebuie susţinută în baza unei idei anti-ruse. Dar nici
nu poate, şi nici nu trebuie, să fie oprită printr-un dictat politic
care, el însuşi, reflectă o concepţie învechită asupra relaţiilor de
securitate europeană. O Europă democratică şi în extindere
trebuie să fie un proces istoric larg deschis, neexpus limitelor
geografice stabilite arbitrar de politică.
Pentru mulţi ruşi, dilema unicei alternative ar putea fi prea
dificil de rezolvat la început şi încă pentru ceva timp. Va fi necesar
un enorm act de voinţă politică şi poate şi un conducător
excepţional, capabil de a opta şi de a formula clar perspectiva
unei Rusii democratice, naţionale, cu adevărat modeme şi
europene. Aceasta s-ar putea să nu se întâmple o vreme.
Depăşirea crizei post-comuniste şi post-imperiale va necesita nu
numai mai mult timp decât în cazul transformării post-comuniste
a Europei Centrale, ci şi apariţia unei conduceri politice
clarvăzătoare şi hotărâte. Nu a apărut până acum niciun Ataturk
rus. Cu toate acestea, ruşii vor trebui să recunoască în cele din
urmă că redefinirea naţională a Rusiei nu este un act de
capitulare, ci de eliberareQ. Ei vor trebui să accepte că ceea ce
Elţân a spus la Kiev în 1990 despre viitorul non-imperial al Rusiei
era absolut corect. Iar o Rusie cu adevărat non-imperială va fi
încă o mare putere care se întinde în Eurasia, de departe cea mai
mare unitate teritorială din lume.
în orice caz, o redefinire a „ce este şi unde este Rusia” se va
realiza, probabil, doar în etape şi va necesita o atitudine
înţeleaptă şi fermă din partea Vestului. Va trebui ca America şi
Europa să ajute. Ele vor trebui nu numai să ofere Rusiei un tratat
sau un statut special cu NATO, ci şi să înceapă explorarea,
împreună cu Rusia, a formării unui eventual sistem
transcontinental de securitate şi cooperare care să meargă mult
mai departe decât structura vagă a Organizaţiei de Securitate şi
Cooperare în Europa (OSCE). Iar dacă Rusia îşi consolidează
instituţiile democratice interne şi face progrese concrete în
dezvoltarea economică bazată pe piaţa liberă, asocierea ei, din ce
în ce mai probabilă, cu NATO şi UE nu ar trebui exclusă.
în acelaşi timp, este la fel de important ca Vestul, în special
America, să ducă politici care să perpetueze pentru Rusia dilema
unicei alternative. Stabilizarea economică şi politică a noilor state
post-sovietice este un important argument pentru necesitatea
auto-re- definirii istorice a Rusiei. Deci, sprijinul pentru noile
state post-so- vietice – pentru pluralism geopolitic în spaţiul
fostului imperiu sovietic – trebuie să facă parte integrantă dintr-o
politică menită să determine Rusia să-şi exercite fără ambiguităţi
opţiunea sa europeană. Între aceste state, trei sunt deosebit de
importante geopo- litic: Azerbaidjanul, Uzbekistanul şi Ucraina.
Un Azerbaidjan independent poate servi drept drum de acces al
Occidentului la bazinul Mării Caspice şi Asia Centrală, bogate în
resurse energetice. Invers, un Azerbaidjan supus ar însemna că
Asia Centrală poate fi izolată de lumea exterioară şi astfel poate
deveni vulnerabilă politic faţă de presiunile Rusiei în vederea
reintegrării. Uzbekistanul. Din punct de vedere naţional cel mai
vital şi mai populat stat central-asiatic, reprezintă un obstacol
major în faţa reluării controlului de către Rusia asupra regiunii.
Independenţa sa este vitală pentru supravieţuirea celorlalte state
din Asia Centrală şi este cea mai puţin vulnerabilă faţă de
presiunile Rusiei.
Dar cea mai importantă este Ucraina. Pe măsură ce UE şi
NATO se extind. Ucraina va fi în cele din urmă în situaţia de a
alege dacă doreşte să facă parte din vreuna dintre ele. Este
probabil ca, pentru a-şi întări statutul separat, Ucraina să
dorească să se alăture amândurora, când vor ajunge la graniţele
ei şi când propria sa transformare internă va corespunde
cerinţelor de aderare la aceste organizaţii. Deşi acest lucru va cere
timp, nu este prea devreme ca Occidentul – în timp ce-şi extinde
şi mai mult legăturile economice şi de securitate cu Kievul – să
înceapă să indice deceniul 2005-2015 ca intervalul rezonabil
pentru iniţierea includerii progresive a Ucrainei, reducând prin
aceasta riscul ca ucrainenii să se teamă că extinderea Europei se
va opri la graniţa polono-ucraineană.
în ciuda protestelor sale, este mai mult ca sigur ca Rusia să
consimtă ca extinderea NATO din 1999 să includă mai multe ţări
central-europene, deoarece prăpastia socială şi culturală dintre
Rusia şi Europa Centrală a crescut mult de la căderea
comunismului. Spre deosebire însă, Rusia va găsi că este
incomparabil mai greu să consimtă la intrarea Ucrainei în NATO
pentru că aceasta ar însemna recunoaşterea faptului că destinul
Ucrainei nu mai este legat organic de cel al Rusiei. Dar dacă este
ca Ucraina să supravieţuiască ca stat independent, ea va trebui
să devină parte din Europa Centrală mai degrabă decât din
Eurasia, iar dacă este ca Ucraina să fie parte din Europa
Centrală, atunci ea va trebui să participe din plin la legăturile
Europei Centrale cu NATO şi UE. Acceptarea de către Rusia a
acestor legături ar preciza atunci propria decizie a Rusiei de a fi şi
ea, cu adevărat, o parte din Europa. Refuzul Rusiei ar fi
echivalent cu respingerea Europei în favoarea unei existenţe şi
identităţi „eurasiatice11 solitare.
Chestiunea cea mai importantă de care trebuie să ţinem seamă
este că Rusia nu poate fi în Europa fără ca Ucraina să fie şi ea în
Europa, în vreme ce Ucraina poate fi în Europa fără ca Rusia să
fie în Europa. Presupunând că Rusia decide să-şi încerce soarta
alături de Europa, decurge că, până la urmă, este în interesul
Rusiei ca Ucraina să fie inclusă în structurile europene în
extindere. Intr-adevăr, relaţia Ucrainei cu Europa ar putea fi
punctul de cotitură pentru Rusia însăşi. Dar aceasta mai
înseamnă şi că momentul hotărâtor pentru relaţia Rusiei cu
Europa este încă destul de îndepărtat în timp – „hotărâtor11 în
sensul că opţiunea Ucrainei în favoarea Europei va cataliza
decizia Rusiei privind viitoarea etapă din istoria sa: sau să fie şi ea
parte din Europa, sau să devină un proscris eurasiatic, ne- fiind
cu adevărat nici în Europa, nici în Asia, şi înglodat în conflictele
sale cu „străinătatea apropiată11.
Trebuie să sperăm că o relaţie de cooperare între o Europă în
lărgire şi Rusia poate trece de la legături bilaterale formale la mai
strânse şi mai organice legături economice, politice şi de
securitate. Astfel, în decursul primelor două decenii ale secolului
următor. Rusia ar putea deveni din ce în ce mai mult parte
integrantă a unei Europe care să cuprindă nu numai Ucraina, ci
să ajungă până la Urali şi chiar mai departe. O asociere sau chiar
un anumit statut de membru, pentru Rusia în structurile
europene şi transatlantice ar deschide, la rândul lor, uşa pentru
includerea celor trei ţări caucaziene – Georgia, Armenia şi
Azerbaidjanul – care aspiră cu disperare la o legătură cu Europa.
Nu se poate prezice cât de repede se poate desfăşura acest
proces, dar un lucru este sigur: procesul va fi mai rapid dacă se
creează un context geopolitic care să stimuleze Rusia în această
direcţie şi, în acelaşi timp, să excludă alte tentaţii. Cu cât Rusia
evoluează mai repede spre Europa, cu atât mai curând gaura
neagră a Eurasiei va fi umplută de o societate din ce în ce mai
modernă şi mai democratică. Într-adevăr, pentru Rusia dilema
unicei alernative nu este doar o chestiune de alegere geopolitică,
ci şi de a răspunde imperativelor de supravieţuire.
CAPITOLUL 5
BALCANII EURASIEI
în Europa, cuvântul „Balcani” evocă imagini ale conflictelor
etnice şi ale rivalităţilor regionale dintre marile puteri. Eurasia
are, de asemenea, „Balcanii” ei, dar Balcanii Eurasiei sunt mult
mai întinşi, mai populaţi, chiar şi mai eterogeni din punct de
vedere religios şi etnic. Aceştia sunt localizaţi în interiorul acelui
vast dreptunghi geografic care demarchează zona principală de
instabilitate globală, identificată în capitolul 2 şi care cuprinde
porţiuni ale Europei de sud-est, Asiei Centrale şi părţi ale Asiei de
Sud, zona Golfului Persic şi Orientul Mijlociu.
Balcanii Eurasiei formează centrul acestui larg dreptunghi (a se
vedea harta de la pagina 140) şi aceştia se deosebesc de zona
dimprejur printr-o trăsătură semnificativă: sunt un vacuum de
putere. Chiar dacă majoritatea statelor aflate în Golful Persic şi în
Orientul Mijlociu sunt de asemenea instabile, puterea Americii
reprezintă principalul arbitru în această zonă. Regiunea instabilă
înconjurătoare este, astfel, o zonă de hegemonie a unei singure
puteri şi este temperată de această hegemonie. Prin contrast,
Balcanii Eurasiei se aseamănă cu adevărat cu mai vechii şi
familiarii Balcani ai Europei de sud-est: nu numai că entităţile
politice sunt instabile, dar şi tentează şi invită la amestecul
vecinilor mai puternici, fiecare din aceştia fiind hotărât să se
opună dominării regiunii de către un altul. Tocmai această
combinaţie familiară de vacuum de putere şi absorbţie de putere
justifică denumirea de „Balcanii Eurasiei”.

Balcanii tradiţionali reprezentau o potenţială miză geopolitică în

lupta pentru supremaţie în Europa. Balcanii Eurasiei, desfăşuraţi
de o parte şi de alta a reţelei de transport a cărei apariţie e
inevitabilă, reţea menită să lege mai direct extremităţile vestice şi
estice cele mai bogate şi mai industrializate ale Eurasiei, sunt de
asemenea importanţi din punct de vedere geopolitic. Mai mult,
sunt importanţi din perspectiva securităţii şi a ambiţiilor istorice a
cel puţin trei dintre cei mai apropiaţi şi mai puternici vecini,
anume Rusia, Turcia şi Iran, şi de asemenea China, care dă
semnale de interes politic crescut pentru această regiune. Dar
Balcanii Eurasiei sunt infinit mai importanţi ca potenţială miză
economică: în zonă există o concentraţie enormă de gaze naturale
şi rezerve de petrol, la care se adaugă zăcăminte de minerale
importante, inclusiv aur.
Consumul mondial de energie se va mări cu siguranţă de o
manieră semnificativă în următoarele două sau trei decenii.
Estimările
Departamentului Energiei al SUA anticipează că cererea
mondială va creşte cu peste 50% în perioada 1993-2015, cea mai
importantă creştere a consumului urmând a fi înregistrată în
Orientul îndepărtat. Avântul dezvoltării economice a Asiei
generează deja presiuni masive pentru explorarea şi exploatarea
noilor surse de energie, iar despre regiunea Asiei Centrale şi
despre bazinul Mării Caspice se ştie că ascund rezerve de gaze
naturale şi petrol faţă de care cele din Kuweit, Golful Mexic sau
Marea Nordului par nesemnificative.
Accesul la aceste resurse şi împărţirea potenţialei bogăţii
reprezintă obiectivele care stârnesc ambiţiile naţionale, motivează
interese corporatiste, reaprind pretenţii istorice, reînvie aspiraţii
imperiale şi alimentează rivalităţi internaţionale. Situaţia este şi
mai nesigură din cauza faptului că regiunea nu este numai un
vaccum de putere, ci este şi instablă pe plan intern. Fiecare din
ţările din această regiune se confruntă cu dificultăţi interne
serioase, toate au frontiere care sunt fie obiectul pretenţiilor
vecinilor, fie zone de revolte etnice, puţine sunt omogene din
punct de vedere naţional, iar unele sunt deja implicate în conflicte
teritoriale, etnice sau religioase.
CAZANUL ETNIC
Balcanii Eurasiei includ nouă ţări care se potrivesc într-un fel
sau altul descrierii anterioare, alte două ţări putând fi potenţiale
candidate. Cele nouă sunt Kazahstan, Kirghistan, Tadjikistan,
Uzbekistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia şi Georgia –
toate făcând parte din fosta Uniune Sovietică –, precum şi
Afganistan. Posibilele adăugiri la listă sunt Turcia şi Iranul,
ambele mult mai viabile din punct de vedere politic şi economic,
ambele rivali activi pentru influenţă regională în Balcanii Eurasiei
şi astfel ambele jucători geostrategici importanţi în regiune. În
acelaşi timp, ambele sunt potenţial vulnerabile datorită
conflictelor etnice interne. Dacă una sau amândouă ar fi
destabilizate, problemele interne ale regiunii ar deveni greu de
controlat, în timp ce eforturile de a înfrâna dominaţia regională a
Rusiei ar putea deveni zadarnice.

Principalele grupuri etnice din Asia Centrală

Uzbeci
Cazahi
Tadjici
Ruşi şi Ucraineni
Turemeni
Kirghizi

Cele trei state din Caucaz – Armenia, Georgia şi Azerbaidjan –

se poate spune că sunt bazate pe naţiuni cu adevărat istorice.
Drept rezultat, naţionalismul lor tinde să fie şi persistent şi
intens, iar conflictele externe au avut tendinţa de a fi provocarea-
cheie adusă bunăstării lor. Cele cinci noi state din Asia Centrală
se poate spune că sunt, prin contrast, mai degrabă în faza creării
naţiunii, cu identităţi tribale şi etnice încă puternice, ceea ce face
ca disensiunile interne să fie cea mai importantă problemă. În
orice tip de state, aceste vulnerabilităţi au încurajat exploatarea
lor de către vecinii mai puternici şi cu veleităţi imperiale.
Balcanii Eurasiei sunt un mozaic etnic (a se vedea tabelul şi
harta, p. 140). Frontierele acestor state au fost trasate în mod
arbitrar de către cartografii sovietici în anii 1920 şi 1930, în
momentul stabilirii formale a respectivelor republicii sovietice.
(Afganistanul, nefăcând niciodată parte din Uniunea Sovietică,
este o excepţie.) Graniţele lor au fost tăiate în cea mai mare
măsură după principiul etnic, dar au reflectat, de asemenea,
interesul Kremlinului de a menţine regiunea sudică a imperiului
rus divizată pe plan intern şi astfel mai aservită.
Prin urmare, Moscova a respins propunerile naţionaliştilor din
Asia Centrală de a aduna diversele popoare central-asiatice
(majoritatea lor neavând încă motivaţii naţionaliste) într-o singură
unitate politică – care să se numească „Turkestan” –, preferând,
în schimb, să creeze cinci „republici” separate, fiecare cu noi
denumiri distincte şi cu graniţe asemănătoare unui puzzle.
Probabil dintr-un calcul asemănător, Kremlinul a abandonat
planurile pentru o federaţie caucaziană unică. Astfel, nu este
surprinzător faptul că, după prăbuşirea Uniunii Sovietice, nici
cele trei state din Caucaz, nici cele cinci state din Asia Centrală
nu erau pe deplin pregătite pentru noul lor statut independent,
nici pentru necesara cooperare regională.
în Caucaz, cei aproximativ 4 milioane de locuitori din Armenia
şi cei peste 8 milioane din Azerbaidjan s-au implicat repede într-
un conflict armat deschis asupra statutului zonei Nagomo-
Karabach, o enclavă din Azerbaidjan locuită în cea mai mare parte
de armeni. Conflictul a generat „epurări” etnice pe scară largă, cu
sute şi mii de refugiaţi şi expulzaţi de ambele părţi. Dat fiind
faptul că Armenia este creştină şi Azerbaidjanul musulman,
războiul are şi o nuanţă
(mi 21, 3,6 7,8 5,7 17, 4.8 4,1 2
lioane 3 4 6,2
95)
Spe 45, 72, 71,1 73,1 68, 69,0 65,4
ranţa 4 4 3 68,1 6
de
viaţă
Div Paş Arm Geo Kaz Kirg Tadj Ture U
iziuni tuni eni Azeri rgieni ahi hizi ici meni i
 etn (38 (93 (90% (70, (41, (52, (64, (73,3 (
ice %) %) ) 1%) 9%) 4%) 9%) %) %)
(est Tad Azer Dagh Arm Ruş Ruşi Uzb Ruşi R
. ’95) jici i estani eni i eci
(25 (3%) (3,2 (8,1 (37 (21, (25 (9,8% (
%) %) %) %) 5%) %) )
Haz Ruş Ruş Ucr Uzb Uzbec T
ari i Ruşi i aineni eci Ruşi i i
(19 (2,5 (6,3 (5,2 (12, (3,5
%) (2%) %) %) %) 9%) %) (9%) (
Uzb Alţii Arme Azer Ger Ucra Alţii Kazah K
eci ni i mani ineni i i
(6% (2,3 (5,7 (4.7 (2,5 (6,6
(2%) (2%) (
) %) %) %) %) %)
Alţii Ose Uzb Ger Alţii T
ţi eci mani
(2,1 (2,4
(2%) (3%) %) %) 5,9%) (
Abh Tăta K
azi ri Alţii alp
(1,8 (8,3
(2%) (
%) %)
Alţii Alţii A
(5%) (7%) (
Populaţia Afganistan Armenia Azerbaidjan Georgia
Kazahstan Kirghistan Tadjikistan Turkmenistan Uzbekistan
ZBIGNIEW BRZEZINSKI 144

de conflict religios. Războiul devastator din punct de vedere

economic face mult mai dificilă pentru ambele ţări dobândirea
unei independenţe stabile. Armenia a ajuns să se bazeze mai mult
pe Rusia, care i-a furnizat un ajutor militar important, în timp ce
proaspăta independenţă şi stabilitatea internă a Azerbaidjanului
erau compromise de pierderea enclavei Nagorno-Karabah.
Vulnerabilitatea Azerbaidjanului are implicaţii regionale mai
profunde pentru că amplasarea acestei ţări o face pivot geopolitic.
Poate fi descrisă ca „buşonul” de o importanţă vitală care deschide
accesul la „rezervorul” ce conţine bogăţiile bazinului Mării Caspice
şi ale Asiei Centrale. Un Azerbaidjan independent, vorbitor de
limbă turcă, cu conducte care să alimenteze Turcia, care îl susţine
politic şi este înrudită etnic cu el, ar împiedica Rusia de la
exercitarea unui monopol asupra accesului în această regiune şi
ar priva, de asemenea, Rusia de influenţa politică decisivă asupra
politicilor noilor state din Asia Centrală. Totuşi, Azerbaidjanul
este extrem de vulnerabil la presiunile puternicei Rusii dinspre
nord şi ale Iranului dinspre sud. În Iranul de nord-vest trăiesc de
două ori mai mulţi azeri decât în Azerbaidjanul propriu-zis – se
estimeză la mai mult de 20 de milioane. Această realitate face
Iranul să se teamă de un posibil separatism din partea populaţiei
azere şi astfel este ambivalent în ceea ce priveşte statutul suveran
al Azerbaidjanului, în ciuda religiei musulmane comune celor
două naţiuni. Drept rezultat, Azerbaidjanul a devenit obiectul
presiunilor combinate ale Rusiei şi ale Iranului pentru a-şi
restrânge legăturile cu Occidentul.
Spre deosebire de Armenia şi de Azerbaidjan, ambele fiind din
punct de vedere etnic destul de omogene, aproape 30% din cele 6
milioane de locuitori ai Georgiei sunt minorităţi. Mai mult chiar,
aceste comunităţi reduse, mai degrabă tribale ca organizare şi
identitate, au fost extrem de nemulţumite de dominaţia georgiană.
În momentul disoluţiei Uniunii Sovietice, oseţii şi abhazii s-au
folosit de conflictul politic intern din Georgia într-o încercare de
secesiune, sprijiniţi discret de Rusia pentru a constrânge Georgia
să cedeze presiunilor ruseşti de a rămâne în CSI (de care Georgia
voia iniţial să se separe complet) şi de a accepta baze militare
ruseşti pe teritoriul său, pentru a închide zona pentru Turcia.
în Asia Centrală, factorii interni au fost mai importanţi în ce
priveşte promovarea instabilităţii. Din punct de vedere cultural şi
lingvistic, patru dintre cele cinci noi state independente din Asia
Centrală fac parte din lumea turcă. Tadjikistanul este, lingvistic şi
cultural, persan, în timp ce Afganistanul (în afara fostei Uniuni
Sovietice) este un mozaic etnic pathan, tadjik, pashtun şi persan.
Toate cele şase state sunt musulmane. Cele mai multe dintre ele,
de-a lungul anilor, au fost sub influenţa trecătoare a imperiilor
persan, turc şi rus, dar această experienţă nu a servit la
dezvoltarea unui spirit de interes comun regional printre ei.
Dimpotrivă, compoziţia lor etnică diversă le face vulnerabile la
conflicte interne şi externe, care în plus tentează intervenţia
vecinilor mai puternici.
 Din cele cinci noi state central-asiatice independente.
Kazahstanul şi Uzbekistanul sunt cele mai importante. Din punct
de vedere regional, Kazahstanul este scutul, iar Uzbekistanul este
sufletul diverselor răbufniri naţionale din regiune. Mărimea şi
aşezarea geografică a Kazahstanului protejează celelalte state de
presiunea Fizică directă a Rusiei, întrucât doar Kazahstanul are
graniţă cu Rusia. Totuşi, din totalul populaţiei sale de aproape 18
milioane de locuitori aproximativ 35% sunt ruşi (populaţia rusă
din această zonă descreşte constant), iar alte 20% sunt, de
asemenea, non-kazahi, ceea ce a făcut mult mai dificilă pentru
unii conducători kazahi – ei înşişi din ce în ce mai naţionalişti,
dar reprezentând doar o jumătate din populaţia totală a ţării –
urmărirea scopului creării naţiunii pe bază de etnicitate şi limbă.
Ruşii rezidenţi în noul stat sunt, fireşte, nemulţumiţi de noua
conducere cazahă, şi fiind fosta clasă conducătoare colonială şi
astfel mai bine educaţi şi situaţi, ei se tem de pierderea
privilegiilor. Mai mult, aceştia tind să trateze noul naţionalism
cazah cu un dispreţ cultural abia reţinut. Cu regiunile nord-
vestice şi nord-estice dominate masiv de colonişti ruşi,
Kazahstanul ar fi în pericol să se confrunte cu o secesiune
teritorială dacă relaţiile cazaho-ruse ar fi serios deteriorate. În
acelaşi timp, câteva sute de mii de cazahi locuiesc în partea rusă
de la graniţele statului şi în Uzbekistanul de nord-est, statul pe
care cazahii îl văd ca principalul lor rival la supremaţie în Asia
Centrală.
Uzbekistanul este, de fapt, primul candidat la supremaţia
regională în Asia Centrală. Deşi mic ca întindere şi mai puţin
bogat în resurse naturale decât Kazahstanul, el are o populaţie
mai numeroasă (aproape 25 de milioane) şi, mult mai important, o
populaţie considerabil mai omogenă decât cea a Kazahstanului.
Dată fiind ridicata rată internă a natalităţii şi exodul treptat al
ruşilor, în trecut dominanţi, curând aproape 75% din populaţia sa
va fi uzbecă, cu doar o nesemnifictivă minoritate rusă localizată în
mare parte în Taşkent, capitala statului.
Mai mult, elita politică a ţării identifică în mod deliberat noul
stat ca fiind descendentul direct al vastului imperiu medieval al
lui Tamerlan (1336-1404), a cărui capitală, Samarkand, a devenit
renumitul centru al regiunii pentru studiul religiei, astronomiei şi
al artelor. Această ascendenţă dă Uzbekistanului un sentiment de
continuitate istorică şi de misiune regională mai profund decât
vecinilor săi. Într-adevăr, unii conducători uzbeci văd în
Uzbekistan centrul naţional al unei singure entităţi central-
asiatice, după cum este de presupus, cu capitala la Taşkent. Mai
mult decât orice alt stat central-asiatic, elita politică a
Uzbekistanului şi din ce în ce mai mult şi populaţia sa iau deja
parte la crearea în plan subiectiv a unui stat-naţiune modem şi
sunt decise – fără a ţine seama de dificultăţile interne – să nu se
mai întoarcă niciodată la statutul colonial.
Această situaţie face din Uzbekistan atât liderul creării unui
sentiment de naţionalism modem post-etnic, cât şi subiect de
oarecare nelinişte printre vecinii săi. Chiar când liderii uzbeci au
imprimat ordinea în construirea naţiunii şi în promovarea unei
autonomii regionale mai mari, omogenitatea naţională relativ
superioară şi conştiinţa naţională mai puternică inspiră în rândul
conducătorilor Turkmenistanului, Kirghistanului, Tadjikistanului
şi chiar şi ai Kazahstanului temerea că preeminenţa regională a
Uzbekistanului poate evolua înspre dominaţia regională. Această
grijă inhibă cooperarea regională între noile state suverane – lucru
care, oricum, nu este încurajat de Rusia – şi perpetuează
vulnerabilitatea regională.
Totuşi, ca şi celelalte state, Uzbekistanul nu este complet lipsit
de tensiuni etnice. Părţi din sudul Uzbekistanului, mai ales în
jurul importantelor centre culturale şi istorice Samarkand şi
Buhara, au o importantă populaţie tadjică, care rămâne
nemulţumită de trasarea frontierelor făcută de Moscova. Ceea ce
complică şi mai mult lucrurile este prezenţa uzbecilor în
Tadjikistanul de vest şi a uzbecilor şi tadjicilor în Depresiunea
Fergana din Kirghistan, o zonă importantă din punct de vedere
economic (unde în ultimii ani au izbucnit sângeroase violenţe
etnice), nemaivorbind de prezenţa uzbecilor în Afganistanul de
nord.
Dintre celelalte trei state central-asiatice care au ieşit de sub
dominaţia colonială a Rusiei – Kirghistan, Tadjikistan şi
Turkmenistan – doar al treilea este relativ uniform sub aspect
etnic. Aproape 75% din cei 4,5 milioane de locuitori sunt
turemeni, uzbecii şi ruşii reprezentând fiecare mai puţin de 10%.
Poziţia geografică ecranată a Turkmenistanului îl face relativ mai
separat de Rusia, Uzbekistanul şi Iranul fiind, de departe, de cea
mai mare relevanţă geopolitică pentru viitorul său. O dată ce vor fi
dezvoltate conductele în zonă, rezervele de gaze naturale ale
Turkmenistanului, într-adevăr colosale, vor asigura un viitor
prosper pentru populaţia ţării.
Populaţia de 5 milioane de locuitori a Kirghistanului este mult
mai diversă. Kirghizii reprezintă 55% din totalul populaţiei,
uzbecii 13%, ruşii scăzând în ultimul timp de la mai mult de 20%
la aproape 15%. Înainte de câştigarea independenţei, ruşii
reprezentau intelighenţia tehnico-inginerească şi exodul lor a
afectat economia ţării. Deşi bogată în minereuri şi înzestrată cu o
frumuseţe naturală care i-a făcut pe unii să descrie această ţară
ca pe Elveţia Asiei Centrale (şi astfel, ca pe o nouă frontieră
turistică), amplasarea geopolitică a Kirghiziei, înghesuită între
China şi Kazahstan, o face extrem de dependentă de gradul în
care Kazahstanul însuşi reuşeşte să-şi menţină independenţa.
Tadjikistanul e ceva mai omogen din punct de vedere etnic. Din
cei 6,5 milioane de locuitori ai săi, aproape două treimi sunt
tadjici şi peste 25% sunt uzbeci (care sunt priviţi cu destulă
ostilitate de către tadjici), în timp ce ruşii care au mai rămas
reprezintă cam 3%. Totuşi, ca peste tot, chiar şi comunitatea
etnică dominantă este profund – chiar violent – divizată în grupuri
tribale, naţionalismul modem fiind limitat în mare parte la elita
politică urbană. Drept rezultat, independenţa nu a produs numai
probleme civile, ci şi un pretext convenabil pentru Rusia ca să-şi
menţină în continuare armata în această ţară. Situaţia etnică este
chiar mai complicată prin larga prezenţă a tadjicilor dincolo de
graniţă, în Afganistanul de nord-est. În fapt, aproape tot aţâţi
etnici tadjici trăiesc în Afganistan cât şi în Tadjikistan, un alt
factor care contribuie la subminarea stabilităţii regionale.
Actualul conflict din Afganistan este de asemenea o moştenire
sovietică, chiar dacă această ţară nu a fost o republică sovietică.
Divizat de ocupaţia sovietică şi de lungul război de gherilă purtat
împotriva sa. Afganistanul este un stat-naţiune doar cu numele.
Populaţia sa de 22 de milioane de locuitori a devenit profund
divizată pe criterii etnice, cu separări crescânde între paştuni,
tadjici şi hazari. În acelaşi timp, jihadul pornit împotriva
ocupanţilor ruşi a făcut din religie dimensiunea dominantă a vieţii
politice a ţării, insuflând fervoare dogmatică diferendelor politice
şi aşa destul de crâncene. Astfel, Afganistanul trebuie să fie privit
nu numai ca o parte a enigmei etnice a Asiei Centrale, ci şi ca o
parte foarte importantă din punct de vedere politic din Balcanii
eurasiatici.
 Deşi toate fostele state sovietice din Asia Centrală, împreună cu
Azerbaidjanul sunt locuite în mare parte de musulmani, elitele lor
politice – încă în mare măsură produsul epocii sovietice – sunt
aproape în totalitate non-religioase în concepţie, iar statele sunt
formal laice. Totuşi, pe măsură ce populaţiile lor trec de la o
identitate primară tradiţională de clan sau tribală la o conştiinţă
naţională mai modernă, se prea poate ca ei să fie cuprinşi de o
conştiinţă islamică ce se intensifică. În fapt, renaşterea islamică –
deja încurajată din afară nu numai de Iran, ci şi de Arabia
Saudită – poate deveni impulsul mobilizator pentru noile
naţionalisme din ce în ce mai răspândite, hotărâte să se opună
oricărei reintegrări sub control rusesc – deci păgân.
într-adevăr, procesul de islamizare este posibil să se
dovedească contagios şi pentru musulmanii care au rămas în
Rusia propriu-zisă. Ei numără aproape 20 de milioane – de două
ori mai mult decât numărul ruşilor colonizaţi (circa 9,5 milioane)
care continuă să trăiască sub dominaţie străină în statele
independente ale Asiei Centrale. Musulmanii ruşi reprezintă
aproape 13% din populaţia Rusiei şi este inevitabil că vor deveni
mai hotărâţi în revendicarea drepturilor lor la identitate religioasă
şi chiar politică distinctă. Chiar dacă această revendicare nu ia
forma unei dobândiri a independenţei complete, ca în cazul
Ceceniei, ea se va întrepătrunde cu situaţiile dificile cu care
Rusia, având în vedere noua sa implicare imperială şi existenţa
minorităţilor ruse în noile state, va continua să se confrunte în
Asia Centrală.
Un fapt care sporeşte substanţial instabilitatea în Balcanii
Eurasiei şi determină o situaţie potenţial şi mai explozivă este
existenţa a două state-naţiuni puternice şi învecinate, fiecare cu
interese istorice imperiale, culturale, religioase şi economice în
regiune – Turcia şi Iran – ele însele schimbătoare în privinţa
orientării lor geopolitice şi potenţial vulnerabile pe plan intern.
Dacă aceste două state ar fi destabilizate, este mai mult decât
probabil ca întreaga regiune să fie aruncată într-o enormă
dezordine, date fiind permanentele conflicte etnice şi teritoriale
care scapă de sub control şi echilibrul de putere deja grav afectat
al regiunii. Astfel, Turcia şi Iranul sunt nu numai jucători
geostrategici importanţi, dar şi pivoţi geopolitici, a căror proprie
situaţie internă este de o importanţă vitală pentru soarta regiunii.
Ambele sunt puteri de mărime mijlocie, cu aspiraţii regionale
puternice şi conştienţi de importanţa lor istorică. Totuşi, viitoarea
orientare geopolitică şi chiar coeziunea naţională a ambelor state
rămân nesigure.
Turcia, un stat post-imperial încă, în proces de redefinire a
propriei identităţi, este orientată în trei direcţii: moderniştii ar dori
s-o vadă devenind un stat european şi astfel privesc către vest;
isla- miştii se înclină în direcţia Orientului Mijlociu şi a unei
comunităţi musulmane, privind astfel către sud; şi naţionaliştii cu
înclinaţie diacronică, care văd în populaţiile turce din bazinul
Mării Caspice şi din Asia Centrală o nouă misiune pentru o Turcie
care să domine regiunea şi privesc deci către est. Fiecare din
aceste perspective presupune o axă strategică diferită, iar
conflictul dintre ele introduce, pentru prima oară după revoluţia
lui Kemal, o doză de nesiguranţă în privinţa rolului regional al
Turciei.
Mai mult. Turcia însăşi ar putea deveni cel puţin o victimă
parţială a conflictelor etnice ale regiunii. Chiar dacă populaţia sa
de a- proape 65 de milioane de locuitori este în majoritate turcă,
cu aproape 80% de origine turcă (chiar dacă include o diversitate
de circasieni, albanezi, bosniaci, bulgari şi arabi), nu mai puţin de
20% sau chiar mai mult sunt kurzi. Concentraţi în regiunile estice
ale ţării, kurzii au fost neîncetat atraşi în lupta pentru
independenţă naţională vehiculată de kurzii din Irak şi Iran. Orice
tensiune internă în Turcia privind orientarea generală a ţării va
încuraja, fără îndoială, presiuni şi mai violente din partea kurzilor
pentru un statut naţional separat.
Viitoarea orientare a Iranului e încă şi mai problematică.
Revoluţia fundamentalistă şiită care a triumfat la sfârşitul anilor
’70 poate intra în faza ei „Thermidoriană“ şi acest lucru măreşte
incertitudinea în privinţa rolului geostrategic al Iranului. Pe de o
parte, colapsul Uniunii Sovietice a adus la graniţa Iranului noi
vecini deschişi prozelitismului religios, dar, pe de alta, ostilitatea
Iranului faţă de Statele Unite a determinat Teheranul să adopte,
cel puţin din punct de vedere tactic, o orientare pro-Moscova,
întărită de preocupările Iranului privind impactul proaspetei
independenţe a Azerbaidjanului asupra propriei sale coeziuni.
Această grijă derivă din vulnerabilitatea Iranului la tensiunile
etnice. Din cele 65 de milioane de locuitori ai ţării (o populaţie a-
proape egală cu a Turciei), doar ceva mai mult de jumătate sunt
perşi. Aproape o pătrime sunt azeri, iar restul sunt kurzi, baluchi,
turkmeni, arabi şi alte triburi. În afara kurzilor şi azerilor, ceilalţi
nu au în prezent capacitatea de a ameninţa integritatea naţională
a Iranului, mai ales având în vedere gradul înalt al conştiinţei
naţionale şi chiar imperiale printre perşi. Dar acest lucru s-ar
putea schimba relativ repede, mai ales în perspectiva unei noi
crize politice în Iran.
Mai mult, însuşi faptul că mai multe ţări al căror nume se
termină în „-stan“, proaspăt independente, există acum în zonă şi
că până şi cei 1 milion de ceceni au fost în stare să-şi afirme
hotărât aspiraţiile politice sigur va avea un efect molipsitor asupra
kurzilor, ca şi asupra tuturor celorlalte minorlătţi etnice din Iran.
Dacă Azerbaidjanul reuşeşte o dezvoltare politică şi economică
stabilă azerii din Iran vor deveni probabil mai încrezători în ideea
unui Azerbaidjan mai mare. Astfel, instabilitatea politică şi
neînţelegerile de la Teheran ar putea să evolueze spre o
ameninţare la adresa coeziunii statului iranian, extinzând astfel
în mod dramatic orizontul şi ridicând miza a ceea ce implică
Balcanii Eurasiei.
MULTIPLA RIVALITATE
Balcanii tradiţionali din Europa au implicat competiţia între trei
rivali imperiali: Imperiul Otoman. Imperiul Austro-Ungar şi
Imperiul Rus. Au existat, de asemenea, şi trei participanţi
indirecţi, preocupaţi că interesele lor europene vor fi influenţate în
mod nefavorabil de victoria vreunui protagonist: Germania se
temea de puterea Rusiei. Franţa se opunea Austro-Ungariei, iar
Marea Britanie prefera să accepte controlul unui Imperiu Otoman
slăbit asupra Dardanelelor, decât pe cel al oricărui alt concurent
important la controlul asupra Balcanilor. În cursul secolului al
XlX-lea, aceste puteri au reuşit să stăpânească conflictele din
Balcani fără a prejudicia interesele vitale ale cuiva, dar au eşuat
să o facă în 1914, cu consecinţe dezastruoase pentru toţi.
Competiţia actuală în spaţiul Balcanilor Eurasiei implică direct
trei puteri învecinate: Rusia, Turcia şi Iranul, deşi China ar putea,
în cele din urmă, să devină de asemenea un protagonist
important. Tot implicate în competiţie, dar mai îndepărtate, sunt
Ucraina, Pakistanul, India şi îndepărtata Americă. Fiecare dintre
cei trei competitori principali şi mai direct angajaţi nu este condus
numai de perspectiva unui viitor avantaj geopolitic şi economic, ci
şi de motivaţii istorice puternice. Fiecare a fost la un moment dat
puterea care domina, fie politic, fie cultural, regiunea. Fiecare le
priveşte pe celelalte cu suspiciune. Deşi un conflict deschis între
ele este improbabil, impactul cumulat al rivalităţii lor externe ar
putea contribui la un haos regional.
în cazul ruşilor, atitudinea de ostilitate faţă de turci frizează
obsesia. Mass-media rusă îi descrie pe turci ca fiind înclinaţi spre
a dobândi controlul asupra regiunii, ca instigatori ai rezistenţei
locale în Rusia (cu ceva dreptate în cazul Ceceniei) şi spre
ameninţarea securităţii generale a Rusiei într-un grad care
depăşeşte posibilităţile actuale ale Turciei. Turcii răspund la fel şi
consideră că rolul lor este cel de eliberatori ai fraţilor lor de sub
opresiunea prelungită a Rusiei. Turcii şi iranienii (perşii) au fost
de asemenea rivali istorici în regiune, şi aceasta rivalitate a fost
resuscitată în ultimii ani. Turcia proiectând imaginea unei
alternative modeme şi laice la conceptul iranian de societate
islamică.
Deşi fiecare dintre cele trei state se poate spune că urmăreşte
cel puţin dobândirea unei sfere de influenţă, în cazul Rusiei,
ambiţiile Moscovei sunt mult mai mari, datorită amintirilor relativ
recente ale controlului imperial, prezenţei în zonă a câtorva
milioane de ruşi şi dorinţei Kremlinului de a restaura Rusia ca
putere globală majoră. Declaraţiile de politică externă ale
Moscovei au arătat clar că ea vizează întregul spaţiu al fostei
Uniuni Sovietice ca zonă de interes geostrategic special al
Kremlinului, din care orice influenţă externă politică – şi chiar
economică – trebuie să fie exclusă.
Prin contrast, deşi aspiraţiile turce la influenţa regională
păstrează vestigii ale unui trecut mai îndepărtat (Imperiul Otoman
a ajuns la apogeu în 1590 o dată cu cucerirea Caucazului şi a
Azerbaidjanului, deşi nu a inclus Asia Centrală), acestea tind să
fie mai înrădăcinate într-un sentiment de identitate etnico-
lingvistică comun populaţiilor din zonă (a se vedea harta de mai
jos). Dată fiind puterea politică şi militară mai limitată a Turciei, o
sferă de influenţă exclusiv
 politică este practic imposibil de atins. Mai degrabă. Turcia se
vede ca potenţial lider al unei comunităţi libere vorbitoare de
limbă turcă, profitând în acest scop de atrăgătoarea sa
modernitate relativă, de afinităţile sale lingvistice şi de
posibilităţile economice pentru a se autoimpune drept cea mai
influentă forţă în procesele de construcţie naţională ce au loc în
zonă.
Aspiraţiile Iranului sunt încă şi mai vagi, dar pe termen lung nu
mai puţin ameninţătoare pentru ambiţiile Rusiei. Imperiul persan
este o amintire mult mai îndepărtată. În perioada sa de apogeu,
circa 500 î.Hr., cuprindea teritoriile actuale a trei dintre statele
caucaziene – Turkmenistan, Uzbekistan şi Tadjikistan —.
Afganistan, precum şi Turcia, Irak, Siria, Liban şi Israel. Deşi
actualele aspiraţii geopolitice ale Iranului sunt mai restrânse
decât ale Turciei, îndreptându-se în special către Azerbaidjan şi
Afganistan, toată populaţia musulmană din această zonă – chiar
şi din Rusia – este obiectul interesului religios al Iranului. Într-
adevăr, renaşterea Islamului în
 Asia Centrală a devenit o parte organică a aspiraţiilor actualilor
conducători ai Iranului.
Interesele concurente ale Rusiei, Turciei şi Iranului sunt
reprezentate pe harta de la pag. 155: în cazul înaintării geopolitice
a Rusiei, prin două săgeţi cu vârful îndreptat spre sud, spre
Azerbaidjan şi Kazahstan; în cazul Turciei, printr-o singură
săgeată îndreptată spre est, prin Azerbaidjan şi Marea Caspică
spre Asia Centrală; iar în cazul Iranului, prin două săgeţi ţintind
spre Azerbaidjan şi, spre nord-est, spre Turkmenistan, Afganistan
şi Tadjikistan. Aceste săgeţi nu numai că se întretaie: ele se pot
ciocni.
în stadiul actual, rolul Chinei este mult mai restrâns şi
scopurile sale mai puţin evidente. Este raţional ca China să
prefere să înfrunte mai degrabă o adunare de state relativ
independente decât un Imperiu Rus. În ultimă instanţă, noile
state servesc drept tampon, dar China este, totodată, neliniştită
de faptul că propriile minorităţi turce din provincia Xinjiang ar
putea vedea în noile state independente din Asia Centrală un
exemplu atrăgător pentru ele însele şi din acest motiv a cerut
asigurări din partea Kazahstanului că activismul în rândul
minorităţilor de peste graniţă va fi suprimat. Pe termen lung,
resursele energetice ale regiunii vor fi în mod sigur de un deosebit
interes pentru Beijing, iar accesul direct la acestea, nesupuse
controlului Moscovei, trebuie să fie principalul obiectiv al Chinei.
Astfel, interesul geopolitic general al Chinei tinde să se ciocnească
de încercările Rusiei de a dobândi un rol dominant şi este
complementar cu aspiraţiile Turciei şi Iranului.
Pentru Ucraina, problemele centrale sunt viitorul caracter al
CSI şi accesul mai liber la resursele energetice, care ar diminua
dependenţa Ucrainei de Rusia. În această privinţă, relaţiile mai
strânse cu Azerbaidjanul, Turkmenistanui şi Uzbekistanul au
devenit importante pentru Kiev, ajutorul ucrainean pentru statele
orientate spre independenţă fiind o extindere a eforturilor Ucrainei
de a-şi întări propria independenţă faţă de Moscova. Astfel,
Ucraina a sprijinit eforturile Georgiei de a deveni ruta spre vest a
exporturilor petroliere ale azerilor. Ucraina a colaborat, de
asemenea, cu Turcia pentru a slăbi influenţa Rusiei în Marea
Neagră şi a sprijinit eforturile Turciei de a direcţiona fluxul
petrolifer din Asia Centrală spre terminalele turce.
Implicarea Pakistanului şi a Indiei este chiar mai rezervată, dar
niciunul nu este indiferent la ceea ce se întâmplă în aceşti noi
Balcani ai Eurasiei. Pentru Pakistan, interesul principal este
câştigarea de teren geopolitic prin intermediul influenţei politice în
Afganistan – şi împiedicarea exercitării unei astfel de influenţe în
Afganistan şi Tadjikistan de către Iran – şi a beneficia eventual de
pe urma construirii oricărei conducte de petrol care să unească
Asia Centrală cu Marea Arabiei. India, reacţionând la politica
Pakistanului şi probabil preocupată de influenţa de largă
perspectivă a Chinei în regiune, este mai favorabilă influenţei
iraniene în Afganistan şi unei mai pronunţate prezenţe ruse în
fostul spaţiu sovietic.
Deşi îndepărtate, Statele Unite, cu interesul lor în menţinerea
pluralismului geopolitic în Eurasia post-sovietică, se profilează pe
fundal ca un jucător indirect cu o importanţă crescândă, evident
interesat nu numai de dezvoltarea resurselor regiunii, ci şi de
prevenirea dominării exclusive a spaţiului geopolitic al regiunii de
către Rusia. Făcând aceasta. America nu numai că îşi urmăreşte
scopurile sale geostrategice eurasiatice mai generale, dar îşi
reprezintă şi propriile interese economice crescânde, precum şi
acelea ale Europei şi ale Orientului îndepărtat, câştigând acces
nelimitat în această zonă până acum închisă.
Astfel, miza în această enigmă este puterea geopolitică, accesul
la bogăţii potenţial mai mari, îndeplinirea misiunilor naţionale
şi/sau religioase şi securitatea. Dar competiţia se concentrează în
mod deosebit pe acces. Până la colapsul fostei Uniuni Sovietice,
accesul în regiune era monopolizat de Moscova. Tot transportul pe
calea ferată, conductele de petrol şi de gaze şi chiar zborurile erau
dirijate de la centru. Geopoliticienii ruşi ar dori ca lucrurile să
rămână la fel, întrucât ştiu că cine controlează sau domină
accesul spre această regiune este cel mai în măsură să câştige
premiul geopolitic şi economic.
Acest considerent a făcut ca rezolvarea problemei conductei de
petrol să fie esenţială pentru viitorul bazinului Mării Caspice şi al
zonei Asiei Centrale. Dacă principalele conducte vor continua să
traverseze teritoriul Rusiei şi să se scurgă prin terminalul rusesc
de la Novorossiisk, pe ţărmul Mării Negre, consecinţele politice ale
acestei situaţii se vor face simţite chiar şi în lipsa unei politici de
forţă explicite din partea Rusiei. Regiunea va rămâne într-o stare
de dependenţă politică, Moscova având în mod preponderent
posibilitatea de a decide modul în care noile bogăţii ale zonei vor fi
împărţite. Din contră, dacă o altă conductă traversează Marea
Caspică până la Azerbaidjan şi apoi prin Turcia până în
Mediterana, iar încă una se îndreaptă prin Afganistan spre Marea
Arabiei, nu va exista o unică putere care să aibă monopolul
accesului în regiune.
îngrijorător este faptul că o parte a elitei politice ruse
acţionează ca şi când ar prefera ca resursele zonei să nu fie
dezvoltate deloc dacă Rusia nu poate avea controlul total asupra
accesului în zonă. Bogăţia să rămână neexploatată dacă
alternativa este ca investiţiile străine să ducă la o prezenţă
nemijlocită a intereselor economice şi, prin aceasta, politice.
Această atitudine de proprietar îşi are rădăcinile în istorie şi va fi
nevoie de mult timp şi de multe presiuni externe înainte să se
schimbe.
Expansiunea ţaristă în Caucaz şi în Asia Centrală s-a
desfăşurat pe o perioadă de aproape 300 de ani, dar recentul său
sfârşit a fost neaşteptat de brusc. Pe măsură ce se producea
declinul Imperiului Otoman, Imperiul Rusesc se întindea către
sud, de-a lungul ţărmurilor Mării Caspice, în direcţia Persiei. A
ajuns în hanatul Astrahanului în 1556 şi în Persia în 1607. A
cucerit Crimeea între 1774—1784, apoi a ocupat regatul Georgiei
în 1801 şi a cucerit în a doua jumătate a secolului al XlX-lea
triburile aflate de o parte şi de alta a Munţilor Caucaz (cecenii
rezistând cu o tenacitate unică), sfârşind cu ocuparea Armeniei în
1878.
Cucerirea Asiei Centrale a fost mai puţin o problemă de a
învinge un imperiu rival, cât de a subjuga hanate şi emirate
izolate şi aproape tribale, capabile să opună numai o rezistenţă
sporadică şi izolată. Uzbekistanul şi Kazahstanul au fost ocupate
în urma unor serii de expediţii purtate între 1801 şi 1881, iar
Turkmenistanul a fost înfrânt şi încorporat în urma unor
campanii care au durat din 1873 până în 1886. Oricum, pe la
1850 cucerirea celei mai mari părţi a Asiei Centrale era completă,
chiar dacă izbucniri periodice ale rezistenţei locale au avut loc
până şi în epoca sovietică.
Prăbuşirea Uniunii Sovietice a produs o dramatcă răsturnare
istorică. În numai câteva sâpătămâni din decembrie 1991, spaţiul
asiatic al Rusiei s-a restrâns cu aproximativ 20%. Iar populaţia pe
care Rusia o stăpânea în Asia s-a redus de la 75 de milioane la
aproximativ 30 milioane de locuitori. În plus, alţi 18 milioane de
rezidenţi în Caucaz au fost rupţi de Rusia. Pentru ca aceste
răsturnări să fie şi mai dureroase, elita politică rusă era
conştientă că potenţialul economic al acestor zone era acum ţinta
altor ţări cu resurse financiare pentru a investi în aceste zone,
pentru dezvoltarea şi exploatarea resurselor care până foarte de
curând erau accesibile doar Rusiei.
Dar Rusia este în faţa unei dileme: este prea slabă politic ca să
izoleze complet regiunea de exterior şi prea săracă financiar ca să
o dezvolte exclusiv pe cont propriu. Mai mult, lideri ruşi înţelepţi
îşi dau seama că explozia demografică pe cale de a se produce în
noile state independente înseamnă că incapacitatea lor de a
susţine creşterea economică va crea în cele din urmă o situaţie
explozivă de-a lungul întregii frontiere sudice a Rusiei. Experienţa
acesteia în Afganistan şi în Cecenia s-ar putea repeta de-a lungul
întregii frontiere, de la Marea Neagră până în Mongolia, dată fiind,
mai ales, renaşterea naţională şi islamică ce are acum loc la
popoarele subjugate anterior.
Rezultă că Rusia trebuie să găsească într-un fel o cale de a se
adapta la noua sa realitate postimperială şi, în acelaşi timp, să
caute să stăpânească primejdia din partea Turciei şi a Iranului, să
împiedice gravitarea noilor state independente spre principalii săi
rivali, să descurajeze formarea vreunei cooperări regionale central-
asia- tice cu adevărat independente şi să limiteze influenţa
geopolitică americană în noile capitale suverane. Astfel,
chestiunea nu mai ţine de restaurarea imperială, – care ar fi prea
costisitoare şi ar întâmpina o rezistenţă feroce –, ci implică
crearea unei noi reţele de relaţii care ar înfrâna noile state şi ar
prezerva poziţia geopolitică şi economică dominantă a Rusiei.
Instrumentul ales pentru atingerea acestui scop a fost mai întâi
Comunitatea Statelor Independente (CSI), deşi în unele locuri
folosirea armatei ruse şi recurgerea cu dibăcie de către diplomaţia
rusă la principiul divide et impera au servit tot atât de bine
interesele Kremlinului. Moscova şi-a folosit întregul arsenal
pentru a obţine de la noile state maximum de supunere faţă de
viziunea sa asupra unui „Commonwealth” din ce în ce mai
integrat, insistând pentru: un sistem de control, dirijat de la
centru, asupra graniţelor exterioare ale CSI; o mai strânsă
integrare militară în ansamblul unei politici externe comune;
extinderea în continuare a reţelei de conducte de petrol existente
(iniţial sovietice), pentru a exclude formarea unor reţele noi care
ar putea ocoli Rusia. Analizele strategice ruse au afirmat explicit
că Moscova priveşte această zonă ca pe propriul său spaţiu
geopolitic, chiar dacă nu mai face parte integrantă din imperiul
său.
O idee asupra intenţiilor geopolitice ale Rusiei ne dă insistenţa
cu care Kremlinul a încercat să păstreze prezenţa militară rusă pe
teritoriul noilor state. Profitând de mişcarea secesionistă din
Abhazia. Moscova a obţinut dreptul de a avea baze militare în
Georgia; şi-a legitimat prezenţa sa militară pe teritoriul Armeniei
exploatând nevoia acesteia de sprijin în războiul împotriva
Azerbaidjanului; a exercitat presiuni politice şi financiare pentru a
obţine acordul Kazahstanului pentru baze militare ruseşti; în
plus, războiul civil din Tadjikistan a făcut posibilă continuarea
prezenţei fostei armate sovietice acolo.
în definirea politicii sale, Moscova s-a bazat pe iluzoria
perspectivă că reţeaua sa postimperială de relaţii cu Asia Centrală
va slăbi treptat substanţa suveranităţii noilor state, slabe
individual, şi le va plasa într-o relaţie de subordonare faţă de
centad de comandă al unei CSI „integrate”. Pentru atingerea
acestui scop. Rusia descurajează noile state în ce priveşte crearea
propriilor lor armate separate, adoptarea limbii proprii (în care ele
înlocuiesc treptat alfabetul chirilic cu cel latin), cultivarea de
relaţii strânse cu alte state, dezvoltarea de noi conducte care să
iasă direct în Mările Mediterană sau a Arabiei. Dacă această
politică are succes, Rusia ar putea să domine apoi relaţiile lor
externe şi să fixeze cota parte din beneficii.
în susţinerea acestui ţel, reprezentanţii ruşi invocă deseori, aşa
cum am văzut în Capitolul 4, exemplul Uniunii Europene. De fapt,
într-un fel, politica Rusiei faţă de statele central-asiatice şi
caucaziene aminteşte mult mai mult de comunitatea africană
franco- fonă, în care contingente militare franceze şi subsidii din
bugetul
Franţei determină politica statelor africane post-coloniale
vorbitoare de limbă franceză.
în vreme ce restabilirea unui maxim posibil de influenţă
economică şi politică rusă în regiune este scopul principal şi
întărirea CSI este principalul instrument pentru atingerea acestui
scop. Cele mai importante ţinte geopolitice ale Moscovei, pentru a
fi subordonate politic, par a fi Azerbaidjanul şi Kazahstanul.
Pentru ca o contraofensivă politică rusă să aibă succes. Moscova
nu numai că trebuie să-şi croiască acces în regiune, dar să şi
străpungă scutul său geografic.
Pentru Rusia, Azerbaidjanul trebuie să fie o ţintă prioritară.
Subordonarea sa ar ajuta la izolarea Asiei Centrale de Occident,
mai ales de Turcia, crescând astfel şi mai mult influenţa Rusiei în
recalcitrantele Uzbekistan şi Turkmenistan. În acest scop.
Cooperarea tactică cu Iranul privind unele chestiuni
controversate, precum modalitatea de a-şi împărţi concesiunile
pentru forare în Marea Caspică, serveşte importantul obiectiv de a
constrânge Baku să se plieze la dorinţele Moscovei. Un
Azerbaidjan subordonat ar uşura de asemenea consolidarea
poziţiei dominante a Rusiei atât în Georgia, cât şi în Armenia.
Kazahstanul este şi el o ţintă principală deosebit de tentantă,
deoarece vulnerabilitatea sa etnică face imposibilă victoria
guvernului acestei ţări într-o confruntare deschisă cu Moscova.
Moscova poate exploata şi frica acestui stat de dinamismul
crescând al Chinei, ca şi probabilitatea unui crescând resentiment
faţă de „si- nificarea” provinciei învecinate Xinjiang din China.
Subordonarea treptată a Kazahstanului ar avea ca efect geopolitic
atragerea aproape automată a Kirghistanului şi Tadjikistanului în
sfera de control a Moscovei, expunând în acelaşi timp
Uzbekistanul şi Turkmenistanul la presiuni mai directe din partea
Rusiei.
Dar strategia Rusiei este împotriva aspiraţiilor majorităţii
statelor aşezate în Balcanii eurasiatice. Noile lor elite politice nu
vor ceda de bunăvoie puterea şi privilegiile câştigate prin
independenţă. În vreme ce ruşii de acolo eliberează treptat fostele
lor poziţii privilegiate, noile elite îşi dezvoltă rapid un interes
legitim faţă de suveranitate – proces dinamic şi contagios social.
Mai mult, populaţiile altădată pasive politic devin şi ele mai
naţionaliste şi, în afară de Georgia şi Armenia, mai conştiente de
identitatea lor islamică.
în ce priveşte afacerile externe, atât Georgia, cât şi Armenia (în
ciuda dependenţei celei din urmă de sprijinul Rusiei împotriva
Azerbaidjanului) ar dori să devină, treptat, mai legate de Europa.
Statele central-asiatice bogate în resurse naturale, ca şi
Azerbaidjanul, ar dori să maximizeze prezenţa economică pe
teritoriul lor a capitalului american, european, japonez şi, mai
curând, coreean, sperând ca prin aceasta să accelereze mult
propria lor dezvoltare economică şi să-şi consolideze
independenţa. În acest scop, ei consideră ca binevenit rolul
crescând al Turciei şi Iranului, văzând în ele o contrapondere la
puterea Rusiei şi un cap de pod spre marea lume musulmană de
la sud.
Azerbaidjanul – încurajat atât de Turcia, cât şi de America – nu
numai că a respins cererile Rusiei de a-şi amplasa baze militare,
dar a şi sfidat solicitările acesteia în vederea unei singure
conducte spre un port rus de la Marea Neagră, optând, în schimb,
pentru o soluţie dublă care implică o a doua conductă prin
Georgia spre Turcia. (O conductă spre sud prin Iran, finanţată de
o companie americană, a trebuit să fie abandonată din cauza
embargoului financiar al SUA asupra afacerilor cu Iranul.) în
1995, cu mult zgomot, s-a inaugurat o nouă cale ferată între
Turkmenistan şi Iran, care face posibil comerţul între Europa şi
Asia Centrală, ocolind complet Rusia. Această redeschidere a
vechiului Drum al Mătăsii avea ceva simbolic, Rusia nemaiputând
astfel separa Europa de Asia.
Uzbekistanul a devenit şi el din ce în ce mai hotărât în opoziţia
sa faţă de eforturile de „integrare” ale Rusiei. Ministrul său de
externe a declarat clar, în august 1996, că „Uzbekistanul se
opune creării instituţiilor supranaţionale ale CSI, care pot fi
folosite ca instrumente de control centralizat”. Poziţia sa puternic
naţionalistă determinase deja atacurile virulente în presa rusă în
legătură cu
„orientarea puternic pro-occidentală a Uzbekistanului în
economie, asprele invective faţă de tratatele de integrare în
interiorul CSI, refuzul ferm de a se alătura fie şi Uniunii Vamale şi
o metodică politică naţionalistă anti-rusă (chiar şi grădiniţele care
folosesc limba rusă sunt închise)… Pentru SUA, care urmăresc în
Asia o politică de slăbire a Rusiei, această poziţie este foarte
atrăgătoare’*.1
Chiar şi Kazahstanul, ca reacţie la presiunile Rusiei, a ajuns să
fie în favoarea unui traseu secundar, ce ocoleşte Rusia, pentru
exporturile sale. După cum spunea Umirserik Kasenov, consilierul
preşedintelui Kazahstanului:
„Este adevărat că opţiunea Kazahstanului pentru conducte
alternative a fost generată de propriile acţiuni ale Rusiei, precum
limitarea transportului de petrol din Kazahstan spre Novorossiisk
şi din Tyumen spre rafinăria de la Pavlodar. Eforturile
Turkmenistanului de a susţine construirea unei conducte de gaz
spre Iran se datorează în parte faptului că ţările CSI plătesc doar
60% din preţul mondial sau nu plătesc deloc”2829.
Cam din aceleaşi motive, Turkmenistanul a explorat activ
construirea unei noi conducte de petrol prin Afganistan şi
Pakistan spre Marea Arabiei, pe lângă construirea de noi linii
ferate spre Kazahstan şi Uzbekistan la nord şi spre Iran şi
Afganistan la sud. Convorbiri preliminare şi exploratorii au avut
loc între Kazahstan, China şi Japonia în legătură cu un ambiţios
proiect de conductă de petrol între Asia Centrală şi Marea Chinei
(vezi harta de la p. 164). Cu investiţii occidentale pe termen lung
în petrol şi gaze naturale, care se ridică în Azerbaidjan la aproape
13 miliarde de dolari, iar în Kazahstan la peste 20 de miliarde de
dolari (cifre din 1996), izolarea economică şi politică a acestei zone
cedează clar în faţa presiunilor economiei mondiale şi a limitatelor
opţiuni financiare ale Rusiei.
Teama de Rusia a avut şi efectul de a îndrepta statele cen- tral-
asiatice spre o mai intensă cooperare regională. Uniunea
Economică Central-Asiatică, creată în ianuarie 1993, la început a
lâncezit, dar a fost treptat activată. Chiar şi preşedintele

28 ..Zavtra", 28 iunie 1996.

29 „Ce vrea Rusia în Transcaucaz şi în Asia Centrală", „Nezavisimaia Gazeta", 24 ianuarie 1995.
Nursultan
Nazarbaiev al Kazahstanului, la început puternic susţinător al
unei noi „Uniuni Eurasiatice”, s-a convertit treptat la ideile de
cooperare asiatică mai strânsă, de crescândă colaborare militară
între statele din regiune, de sprijin pentru eforturile
Azerbaidjanului de a transporta prin Turcia petrolul din Marea
Caspică şi Kazahstan şi de opoziţie comună faţă de eforturile
Rusiei şi Iranului de a împiedica împărţirea zonală a platoului
continental al Mării Caspice şi a resurselor minerale între statele
riverane.
Dat fiind faptul că guvernele din zonă tind să fie foarte
autoritare, probabil chiar mai importantă a fost reconcilierea
personală între principalii lideri. Toată lumea ştia că preşedinţii
Kazahstanului, Uzbekistanului şi Turkmenistanului nu erau în
relaţii prea cordiale (şi o declarau foarte clar vizitatorilor străini),
iar aceste neînţelegeri personale au făcut, la început, ca Rusiei să-
i fie mai uşor să îi aţâţe pe unul împotriva celuilalt. Pe la
jumătatea anilor ’90 cei trei şi-au dat seama că o cooperare mai
strânsă între ei era esenţială pentru

păstrarea noii lor suveranităţi şi au Început să se angajeze în

expuneri foarte mediaţizate despre aşa-zisele lor relaţii apropiate,
subliniind că de acum înainte îşi vor coordona politicile externe.
 Dar încă şi mai importantă a fost apariţia, în interiorul CSI, a
unei coaliţii neoficiale, conduse de Ucraina şi Uzbekistan,
dedicate ideii unui Commonwealth „de cooperare”, dar nu
„integrat”. În acest scop, Ucraina a semnat acorduri de cooperare
militară cu Uzbekistan, Turkmenistan şi Georgia; în septembrie
1996 miniştrii de externe ai Ucrainei şi Uzbekistanului chiar s-au
angajat în acţiunea deosebit de semnificativă de a semna o
declaraţie prin care se cerea ca întâlnirile la vârf ale CSI să nu fie
prezidate numai de preşedintele Rusiei, ci prin rotaţie.
Exemplul dat de Ucraina şi Uzbekistan a avut un impact chiar
şi asupra liderilor mai respectuoşi faţă de problemele principale
ale Moscovei. Kremlinul trebuie să fi fost foarte tulburat să-i audă
pe Nursultan Nazarbaiev al Kazahstanului şi pe Eduard
Şevardnadze al Georgiei declarând. În septembrie 1996, că ar
părăsi CSI „dacă independenţa noastră ar fi ameninţată”. Mai
general, ca o contracarare a CSI, statele central-asiatice şi
Azerbaidjanul şi-au ridicat nivelul activităţii prin crearea
Organizaţiei de Cooperare Economică, o asociaţie încă destul de
neprecisă a statelor islamice din zonă – inclusiv Turcia, Iran şi
Pakistan – dedicată întăririi legăturilor financiare, economice şi de
transport între membrii săi. Moscova a criticat deschis aceste
iniţiative, considerându-le, pe drept cuvânt, de natură să
slăbească calitatea de membre ale CSI a acelor state.
Cam în acelaşi spirit, au fost întărite constant legăturile cu
Turcia şi, într-o măsură mai mică, cu Iranul. Ţările vorbitoare de
limbă turcă au acceptat cu entuziasm oferta Turciei de a le pregăti
noul lor corp naţional de ofiţeri şi de a primi aproape zece mii de
studenţi. A patra întâlnire la vârf a ţărilor vorbitoare de limbă
turcă, ţinută la Taşkent în octombrie 1996 şi pregătită cu
sprijinul Turciei, s-a concentrat puternic asupra extinderii căilor
de transport, creşterii comerţului, modelelor educaţionale
comune, ca şi asupra cooperării culturale mai strânse cu Turcia.
Turcia şi Iranul au ajutat foarte activ noile state cu programele lor
de televiziune, influenţând astfel direct un public larg.
O ceremonie desfăşurată la Alma-Ata, capitala Kazahstanului,
în decembrie 1996, a fost un semnal deosebit de clar al
identificării Turciei cu independenţa statelor din regiune. Cu
ocazia celei de a cincea aniversări a independenţei Kazahstanului,
preşedintele turc Suleyman Demirel a participat alături de
preşedintele Nazarbaiev la dezvelirea unei coloane aurite, înaltă de
28 de metri având în vârf silueta unui războinic cazah/turc
dominând un fel de grifon. Cu ocazia acestui eveniment,
Kazahstanul a lăudat Turcia pentru că „a fost alături de
Kazahstan la fiecare pas al dezvoltării sale ca stat independent”,
iar Turcia a răspuns oferind Kazahstanului o linie de credit de
300 de milioane de dolari, pe lângă investiţiile turce private, deja
existente, de 1,2 miliarde de dolari.
De vreme ce nici Turcia, nici Iranul nu au mijloacele de a
exclude Rusia de la influenţă regională, Turcia şi (mai restrâns)
Iranul au întărit astfel dorinţa şi capacitatea noilor state
independente de a rezista reintegrării cu vecinul lor de la nord,
fostul stăpân. Iar acest lucru ajută cu certitudine ca viitorul
geopolitic al regiunii să rămână deschis.
NICI DOMINARE, NICI EXCLUDERE
Implicaţiile geostrategice pentru America sunt clare: America
este prea departe pentru a domina în această parte a Eurasiei,
dar destul de puternică pentru a nu fi implicată. Toate statele din
zonă consideră implicarea americană ca necesară pentru
supravieţuirea lor. Rusia e prea slabă pentru a recâştiga
dominaţia imperială asupra regiunii sau pentru a-i exclude pe
alţii de la aceasta, dar este, de asemenea destul de puternică şi
foarte aproape pentru a fi exclusă. Turcia şi Iranul sunt suficient
de puternice pentru a fi influente, dar propria lor vulnerabilitate
ar putea face ca zona să nu facă faţă atât provocării dinspre nord,
cât şi conflictelor interne din regiune. China e atât de puternică
pentru ca Rusia şi statele central-asiatice să se teamă de ea, cu
toate acestea, simpla ei prezenţă şi dinamismul ei economic
facilitează căutările Asiei Centrale de a comunica cu lumea
întreagă.
Rezultă că principalul interes al Americii este să ajute ca nicio
putere unică să nu ajungă să controleze acest spaţiu geopolitic şi
ca întreaga comunitate mondială să aibă acces nestânjenit,
economic şi financiar, la acesta. Pluralismul geopolitic va deveni o
realitate durabilă numai când o reţea de conducte de petrol şi de
căi de transport va lega regiunea direct cu cele mai importante
centre de activitate economică mondială via Marea Mediterană şi
Marea Arabiei, ca şi pe uscat. Iată de ce eforturilor Rusiei de a
monopoliza accesul la această zonă trebuie să li se facă opoziţie
deoarece sunt împotriva stabilităţii regiunii.
Totuşi, excluderea Rusiei din zonă nu este nici dezirabilă, nici
realizabilă, la fel ca şi alimentarea ostilităţii dintre noile state din
zonă şi Rusia. De fapt, participarea economică activă a Rusiei la
dezvoltarea regiunii este esenţială pentru stabilitatea acesteia, iar
prezenţa Rusiei ca partener, dar nu ca dominator exclusiv, poate
avea drept rezultat importante avantaje economice. O mai mare
stabilitate şi bogăţie în regiune ar contribui direct la bunăstarea
Rusiei şi ar da un înţeles real „commonwealth-ului“ promis de
acronimul CSI. Dar opţiunea pentru cooperare va deveni politica
Rusiei numai când ţelurile mult mai ambiţioase, anacronice,
amintind dureros de Balcanii originali, vor fi excluse efectiv.
Statele care merită cel mai puternic sprijin geopolitic din partea
Americii sunt Azerbaidjanul, Uzbekistanul şi (în afara acestei
regiuni) Ucraina, toate trei fiind pivoţi geopolitici. Într-adevăr,
rolul Kievului întăreşte ideea că Ucraina este statul decisiv în ce
priveşte evoluţia viitorului Rusiei. În acelaşi timp, Kazahstanul –
date fiind mărimea, potenţialul economic şi poziţia sa geografică
importantă – merită şi el o prudentă susţinere internaţională şi o
continuă asistenţă economică. În timp, creşterea economică a
Kazahstanului ar putea ajuta la atenuarea divizării etnice care
face ca acest „scut“ central-asiatic să fie atât de vulnerabil la
presiunile Rusiei.
în această regiune. America are interese comune nu numai cu o
Turcie stabilă, pro-occidentală, ci şi cu Iranul şi China. O
îmbunătăţire treptată a relaţiilor dintre America şi Iran ar creşte
foarte mult accesul mondial în regiune şi, în mod special, ar
reduce ameninţarea mai apropiată la adresa supravieţuirii
Azerbaidjanului.
Crescânda prezenţă economică în regiune a Chinei şi interesul
său politic faţă de independenţa zonei sunt de asemenea în acord
cu interesele Americii. Sprijinirea de către China a eforturilor
Pakistanului în Afganistan este de asemenea un factor pozitiv,
deoarece o relaţie mai strânsă între Pakistan şi Afganistan ar face
accesul internaţional în Turkmenistan să fie mai realizabil,
ajutând prin aceasta la întărirea acestuia şi a Uzbekistanului (în
cazul în care Kazahstanul s-ar poticni).
Orientarea şi evoluţia Turciei se prea poate ca să fie, mai ales,
decisive pentru viitorul statelor caucaziene. Dacă Turcia îşi
menţine drumul spre Europa – şi dacă Europa nu îşi închide uşile
pentru Turcia – este posibil ca şi statele caucaziene să graviteze
spre orbita europeană, ceea ce ele îşi doresc cu fervoare. Dar dacă
europenizarea Turciei stagnează din motive interne sau externe.
Armenia şi Georgia nu vor avea altă alternativă decât să se
adapteze la dorinţele Rusiei. Viitorul lor va fi atunci în funcţie de
relaţia Rusiei cu Europa în extindere, relaţie care va evolua spre
bine sau spre rău.
Este posibil ca rolul Iranului să fie şi mai problematic. O
întoarcere la o atitudine pro-occidentală sigur ar facilita
stabilizarea şi consolidarea regiunii şi de aceea este de dorit, din
punct de vedere strategic, ca America să încurajeze o astfel de
schimbare în conducerea Iranului. Dar până când aceasta se va
întâmpla, este posibil ca Iranul să joace un rol negativ, afectând
nefavorabil perspectivele Azerbaidjanului, chiar dacă, în acelaşi
timp, ia măsuri pozitive cum ar fi deschiderea Turkmenistanului
spre lume şi, în ciuda fundamentalismului său actual, întărirea
sentimentului moştenirii religioase la statele central-asiatice.
în sfârşit, este posibil ca viitorul Asiei Centrale să fie modelat de
un şi mai complex cumul de situaţii, soarta acestor state fiind
hotărâtă de complicata interacţiune dintre interesele Rusiei,
Turciei, Iranului şi Chinei, ca şi de gradul în care SUA
condiţionează relaţia lor cu Rusia de respectarea de către aceasta
a independenţei noilor state. Realitatea acestei interacţiuni
exclude imperiul sau monopolul ca scop logic al vreunuia dintre
jucătorii geostrategici implicaţi. Mai degrabă, alegerea
fundamentală este între un echilibru regional delicat – care ar
permite includerea treptată a zonei în economia mondială pe cale
de formare. În vreme ce statele din regiune se consolidează şi,
probabil, capătă o identitate islamică mai pronunţată – sau
conflict etnic, fărâmiţarea politică şi, probabil, chiar ostilităţi
deschise de-a lungul graniţelor sudice ale Rusiei. Realizarea şi
consolidarea acestui echilibru regional trebuie să fie un ţel major
în orice geostrategie cuprinzătoare a SUA pentru Eurasia.
CAPITOLUL 6
ANCORA EXTREM-ORIENTALĂ
O politică americană eficientă în Eurasia trebuie să aibă o
ancoră extrem-orientală. Această cerinţă nu va fi satisfăcută dacă
America este exclusă sau se exclude din mainland-ul asiatic. O
relaţie strânsă cu Japonia maritimă este esenţială pentru politica
mondială a Americii, dar o relaţie de cooperare cu China
continentală este imperativă pentru geostrategia Americii în
Eurasia. Implicaţiile acestei realităţi trebuie avute în vedere,
deoarece interacţiunea ce are acum loc, în Extremul Orient, între
trei puteri importante – America, China şi Japonia – creează o
confuzie regională potenţial periculoasă şi este aproape sigur că
va genera schimbări geopo- litice tectonice.
Pentru China, America de peste Pacific ar trebui să fie un aliat
firesc, deoarece acesta nu are pretenţii la „mainland“-ul asiatic şi,
de-a lungul istoriei, s-a opus năvălirilor Japoniei şi Rusiei asupra
unei Chine lipsite de putere. Pentru chinezi, Japonia a fost
principalul inamic în decursul ultimului secol; în Rusia, „ţara
înfometată” în chineză, nu au încredere de multă vreme; şi India
se prefigurează acum ca rival potenţial. Principiul „vecinul
vecinului meu este aliatul meu” se potriveşte astfel relaţiei istorice
şi geopo- litice dintre China şi America.
Dar America nu mai este adversarul de peste ocean al Japoniei,
ci aliatul său apropiat. America are, de asemenea, legături strânse
cu Taiwanul şi cu mai multe naţiuni sud-est asiatice. Chinezii
sunt sensibili şi la rezervele de ordin doctrinar ale Americii faţă de
ca racterul actualului regim intern din China. Astfel. America este
văzută şi ca principalul obstacol nu numai în efortul Chinei de a
deveni o putere mondială proeminentă, ci şi una predominantă
regional. De aceea, o ciocnire între China şi America este
inevitabilă?
Pentru Japonia, America a fost umbrela sub care. În siguranţă,
s-a putut reface după o înfrângere devastatoare, şi-a putut
recâştiga avântul economic şi atinge progresiv, pe această bază,
poziţia între primele puteri ale lumii. Dar însăşi existenţa acestei
umbrele impune limite libertăţii de acţiune a Japoniei, creând
situaţia paradoxală în care o putere de nivel mondial este în
acelaşi timp protectorat. America continuă să fie partenerul vital
al Japoniei în devenirea acesteia ca lider mondial. Dar America
este şi principalul motiv pentru lipsa continuă a Japoniei de
încredere în sine în domeniul securităţii. Cât mai poate dura
această situaţie?
Cu alte cuvinte, în viitorul previzibil, două chestiuni geopo-
litice de importanţă centrală – şi în interacţiune foarte directă –
vor defini rolul Americii în Extremul Orient al Eurasiei:
1. Care este definiţia practică şi – din punctul de vedere al
Americii – extinderea acceptabilă pentru posibila transformare
a Chinei în putere regională dominantă şi pentru crescândele
sale aspiraţii la statutul de putere mondială?
2. De vreme ce Japonia caută să-şi contureze un rol mondial,
cum ar trebui America să trateze consecinţele regionale ale
inevitabilei reduceri a gradului în care Japonia consimte la
statutul său de protectorat american?
Scena geopolitică est-asiatică este caracterizată acum de relaţii
de putere aproape stabile. Această meta-stabilitate presupune o
poziţie de intransigenţă externă, dar şi, în mod comparativ, puţină
flexibilitate, în această privinţă amintind mai mult de fier decât de
oţel. Ea este vulnerabilă faţă de o reacţie în lanţ destructivă
generată de o explozie puternică şi zgomotoasă. Extremul Orient
de astăzi cunoaşte un dinamism economic extraordinar asociat cu
o crescândă nesiguranţă politică. De fapt, este posibil ca tocmai
creşterea economică a Asiei să contribuie la această nesiguranţă,
deoarece prosperitatea ascunde punctele vulnerabile politice ale
regiunii, chiar sporeşte vanităţi naţionale şi dezvoltă speranţe
sociale.
Nu mai trebuie să spunem că Asia este un succes economic
fără egal în dezvoltarea omenirii. Doar câteva statistici de bază
pun într-o lumină impresionantă această realitate. Cu mai puţin
de patru decenii în urmă, Asia de Est (inclusiv Japonia)
reprezenta doar 4% din Produsul Naţional Brut total al lumii, în
vreme de America de Nord deţinea primul loc, cu aproximativ 35—
40%; pe la mijlocul anilor ’90, cele două regiuni erau oarecum la
egalitate (cu aproximativ 25% fiecare). Mai mult, ritmul de
creştere al Asiei este fără precedent din punct de vedere istoric.
Economiştii au observat că în perioada de avânt a industrializării,
Marii Britanii i-au trebuit mai bine de cincizeci de ani, iar Americii
doar ceva mai puţin de cincizeci de ani pentru a-şi dubla
producţia pe cap de locuitor, în vreme ce China şi Coreea de Sud
au reuşit acelaşi lucru în aproximativ zece ani. Cu excepţia
cazului în care s-ar întâmpla vreo masivă subminare regională, în
decurs de un sfert de secol este posibil ca Asia să depăşească şi
America de Nord, şi Europa ca pondere în PNB total.
Dar, în afara faptului că devine centrul de gravitaţie al
economiei lumii, Asia este şi vulcanul său politic potenţial. Deşi
depăşeşte Europa ca dezvoltare economică, Asia este deosebit de
deficitară în ce priveşte dezvoltarea politică regională. Asiei îi
lipsesc structurile multilaterale de cooperare care domină peisajul
politic european şi diluează, absorb şi restrâng conflictele
naţionale, etnice şi teritoriale mai tradiţionale ale Europei. În Asia
nu există nimic comparabil cu NATO sau cu Uniunea Europeană.
Niciuna din cele trei asociaţii regionale – ASEAN (Asociaţia
Naţiunilor din Asia de Sud-Est), ARF (Forumul Regional Asiatic,
tribuna ASEAN-ului pentru dialog politic şi de securitate) şi APEC
(Grupul de Cooperare Economică Asia-Pacific) – nu seamănă nici
pe departe cu sistemul de legături de cooperare regională şi
multilaterală care uneşte Europa.
Dimpotrivă, Asia este astăzi locul celei mai mari concentrări de
naţionalism în ascensiune şi de masă din lume, recent trezit,
alimentat de impetuosul acces la mijloacele de comunicare, hiper-
activizat de speranţe sociale din ce în ce mai mari generate de
crescânda prosperitate economică, ca şi de disparităţi din ce în ce
mai mari în ceea ce priveşte bogăţia, devenit mai susceptibil
pentru o mobilizare politică prin creşterea explozivă atât a
populaţiei, cât şi a urbanizării. Această situaţie devine încă şi mai
ameninţătoare prin intensificarea acumulării de armament în
Asia. În 1995 această regiune a devenit – potrivit datelor
Institutului Internaţional de Studii Strategice – cel mai mare
importator de arme din lume, depăşind Europa şi Orientul
Mijlociu.
Pe scurt, Asia de Est clocoteşte de activitate dinamică, până
acum canalizată în direcţii paşnice de către ritmul său rapid de
creştere economică. Dar la un moment dat această supapă de
siguranţă ar putea fi copleşită de pasiuni politice dezlănţuite, o
dată ce ele ar fi declanşate prin atingerea unui punct fierbinte, fie
şi unul destul de banal. Probabilitatea devenirii unui astfel de
punct este prezentă într-un mare număr de chestiuni
contencioase, fiecare vulnerabilă de a fi exploatată demagogic şi
astfel potenţial explozivă:
• Resentimentul Chinei faţă de statutul separat al Taiwanului se
intensifică o dată ce China devine mai puternică şi Taiwanul,
din ce în ce mai prosper, începe să flirteze cu statutul de stat-
naţiune separat oficial.
• Insulele Paracel şi Spratly din Marea Chinei de Sud prezintă
riscul unei ciocniri între China şi mai multe state din Asia de
Sud-Est pentru acces la sursele de energie de pe fundul mării,
potenţial valoroase, deoarece China consideră, printr-o optică
imperială, că Marea Chinei de Sud este patrimoniul său
naţional legitim.
• Insulele Senkaku sunt disputate de Japonia şi China (cu
 ferocii rivali, Taiwanul şi China continentală), iar rivalitatea
istorică dintre Japonia şi China pentru supremaţie regională
dă acestei chestiuni şi o valoare simbolică.30

peninsula într-un război, care, la rândul său, ar angaja SUA şi

ar implica indirect Japonia.
• Chestiunea Insulelor Kurile, din extremitatea sudică, ocupate
unilateral de URSS în 1945, continuă să paralizeze şi să
otrăvească relaţiile ruso-japoneze.
• Alte conflicte teritorial-etnice latente implică probleme de
frontieră între Rusia şi China, China şi Vientam, Japonia şi
Coreea, China şi India; frământări etnice în Provincia Xinjiang;
dispute între China şi Indonezia privind limitele teritoriale
oceanice. (Vezi harta mai sus.)
Distribuţia de putere în regiune este şi ea dezechilibrată. China,
cu arsenalul său nuclear şi numeroasele forţe armate, este
evident puterea militară dominantă (vezi tabelul de la p. 175).
Marina chineză a adoptat deja o doctrină strategică de „apărare
activă în larg“. Căutând să acumuleze. În următorii cincisprezece
ani. O putere pe ocean destinată „controlului efectiv al mării din

30 Divizarea Coreii şi inerenta instabilitate a Coreii de Nord — devenită cu atât mai

periculosă cu cât caută să obţină arsenal nuclear — prezintă riscul ca o explozie neaşteptată să
scufunde
interiorul primului lanţ de insule11, însemnând Strâmtoarea
Taiwan şi Marea Chinei de Sud. Desigur, înzestrarea militară a
Japoniei creşte şi ea. Iar în ceea ce priveşte calitatea nu are egal
în regiune. Cu toate acestea, în prezent forţele armate ale Japoniei
nu sunt un instrument al politicii sale externe, ci sunt
considerate, în mare măsură, o extindere a prezenţei militare
americane în regiune.
Personal Tancuri Avioane Nave de Sub- suprafaţă marine
Total Total Total Total Total
(Numerele din paranteze reprezintă sistemele avansate)
China 3 030 9 (5 5 (1 5 (4 5 (7)
000 400 00) 224 24) 7 0) 3
577 1 (4 3 (1 1
Pakistan 000 890 0) 36 60) 1 (8) 6 (6)
India 1 100 3 (2 7 (3 2 (1 18 (12)
000 500 700) 00 74) 1 4)
Thailand 295 6 (3 7 (1 1
a 000 33 13) 4 8) 4 (6) 0 (0)
Singapo 55 3 1
(0) (6) (0) (0)
re 500 50 43 0 0
Coreea 1 127 4 (2 7 (1 3 (0) 2 (0)
de Nord 000 200 225) 30 36) 3
Coreea 633 1 (4 3 (4 1
de Sud 000 860 50) 34 8) 7 (9) 3 (3)
Japonia 237 1 (9 3 (2 6 (4 17 (17)
700 200 29) 24 31) 2 0)
Taiwan 31
442 1 (0) 4 (1 3 (1 4 (2)
000 400 60 0) 8 1)
857 1 (4 2
Vietnam 000 900 00) 40 (0) 7 (5) 0 (0)
Malaezia 114 2 (2 5
(0) (0) 0 (0)
** 500 6 6) 0 2
106 4
Filipine (0) 7 (0) (0) (0)
500 1 1 0
Indonezi 270 2 (1 5 (1 1 (4) (2)
a 900 35 10) 4 2) 7 2

31 Japonia îşi caută un rol politic mai clar şi mai autonom.

 Creşterea forţei Chinei i-a făcut deja pe vecinii ei de la sud-est
să manifeste mai multă deferenţă faţă de interesele chineze. Este
demn de amintit că în timpul crizei de mici dimensiuni de la
începutul anului 1996 în legătură cu Taiwanul (în timpul căreia
China s-a angajat în manevre militare periculoase, interzicând
accesul aerian şi maritim într-o zonă din vecinătatea Taiwanului,
atrăgând astfel rapid o desfăşurare navală demonstrativă a SUA)
ministrul de externe al Thailandei a declarat grăbit că o astfel de
interzicere era normală, omologul său indonezian a afirmat că
aceasta era o chestiune ce privea numai China. Malaezia şi
Filipinele au declarat o politică de neutralitate în această
chestiune.
Absenţa unui echilibru regional de putere a determinat, în
ultimii ani, Australia şi Indonezia – până atunci ostilă una faţă de
cealaltă – să înceapă o crescândă coordonare militară. Ambele şi-
au exprimat deschis îngrijorarea în legătură cu perspectivele pe
termen lung de dominaţie militară chineză asupra regiunii şi cu
rezistenţa Statelor Unite ca garant al securităţii regiunii. Aceeaşi
îngrijorare a determinat Singapore să caute o mai strânsă
cooperare în domeniul securităţii cu aceste naţiuni. De fapt. În
întreaga regiune strategii au început să-şi pună această întrebare
esenţială, dar rămasă fără răspuns: „Pentru câtă vreme pacea în
regiunea cea mai populată din lume şi pe cale să devină cea mai
înarmată va fi asigurată de o sută de mii de soldaţi americani şi
pentru câtă vreme, în orice caz, e probabil ca ei să mai rămână?’1
Tocmai în această situaţie nesigură, creată de naţionalisme care
se intensifică, de creşteri de populaţii, de prosperitate din ce în ce
mai mare, de speranţe exagerate şi de aspiraţii la putere care se
întretaie, în peisajul geo- politic al Asiei de Est apar schimbări cu
adevărat spectaculoase:
• China, indiferent de perspectivele sale în interior, este o putere
în ascensiune şi potenţial dominantă.
• Rolul de securitate al Americii depinde din ce în ce mai mult de
colaborarea cu Japonia.
• Rolul Rusiei s-a diminuat mult. Iar Asia Centrală, mai înainte
dominată de Rusia, a devenit un obiect de rivalitate
internaţională.
• Divizarea Coreii este din ce în ce mai greu de menţinut, de
aceea viitoarea ei orientare este obiectul unui crescând interes
geostrategic din partea vecinilor săi importanţi.
 Aceste schimbări spectaculoase fac şi mai proeminente cele
două chestiuni centrale formulate la începutul acestui capitol.
CHINA: O PUTERE NU MONDIALĂ, CI REGIONALĂ
Istoria Chinei înseamnă măreţie naţională. Actualul
naţionalism intens al poporului chinez nu este nou decât ca
extindere socială, angajând identificarea de sine şi simţămintele
unui număr de chinezi fără precedent. El este un fenomen care
nu se mai limitează doar la studenţi, care, la începutul acestui
secol, au fost precursorii Gomindanului şi ai Partidului Comunist
Chinez. Naţionalismul chinez este acum un fenomen de masă,
definind starea de spirit a celui mai populat stat din lume.
Această stare de spirit are adânci rădăcini istorice. Istoria a
predispus elita chineză să considere China drept centrul natural
al lumii. De fapt, numele Chinei în limba chineză – Chung-kuo,
„Regatul din mijloc11 – exprimă atât ideea locului central al
Chinei în chestiunile mondiale, cât şi importanţa unităţii
naţionale. Această perspectivă implică şi o radiaţie ierarhică de
influenţă de la centru spre margini şi astfel China, ca centru, se
aşteaptă din partea altora la deferenţă.
Mai mult, din timpuri imemoriale. China, cu uriaşa sa
populaţie, a avut o civilizaţie foarte distinctă şi de care este
mândră. Această civilizaţie era foarte avansată în toate domeniile:
filosofie, cultură, artă, arte liberale, inventivitate tehnică, putere
politică. Chinezii îşi amintesc că până pe la 1600 China era liderul
mondial ca productivitate agricolă, inovaţie industrială, nivel de
trai. Dar spre deosebire de civilizaţiile europene sau islamice, care
au dat naştere la mai bine de şaptezeci şi cinci de state, China a
rămas aproape în întreaga sa istorie un singur stat, care la
momentul Declaraţiei de independenţă a Americii de Nord avea
deja 200 de milioane de locuitori şi era numărul unu în lume ca
putere industrială.
Din această perspectivă, decăderea Chinei din măreţia ei –
ultimii 150 de ani de umilire – reprezintă o aberaţie, o pângărire a
valorii sale deosebite, o insultă personală adusă fiecărui chinez.
Insulta trebuie ştearsă, iar făptaşii trebuie să-şi primească
pedeapsa meritată. În proporţii diferite, aceşti făptaşi au fost, în
principal, patru: Marea Britanie, Japonia, Rusia şi America.
Marea Britanie, din cauza războiului Opiumului şi a ruşinoasei
înjosiri ce a urmat pentru China; Japonia, din cauza războaielor
de pradă din tot secolul trecut ce au adus teribile suferinţe
poporului chinez, fapte pe care Japonia nu le regretă nici până
azi; Rusia, din cauza prelungitelor încălcări ale teritoriilor chineze
de la nord, ca şi pentru indiferenţa dominatoare a lui Stalin faţă
de respectul de sine al chinezilor; şi, în sfârşit, America, deoarece
prin prezenţa sa în Asia şi prin sprijinul acordat Japoniei stă în
calea aspiraţiilor Chinei în exterior.
în ochii Chinei, două dintre aceste patru puteri au fost deja
pedepsite, ca să spunem aşa, de către istorie. Marea Britanie nu
mai este imperiu, iar coborârea steagului britanic în Hong Kong
încheie acest capitol deosebit de dureros. Rusia rămâne foarte
aproape, deşi statura, prestigiul şi teritoriile sale sunt mult
diminuate. Cele mai serioase probleme sunt puse acum de
America şi de Japonia, iar rolul regional şi mondial al Chinei va fi,
în esenţă, definit tocmai în intracţiune cu elfe.
Totuşi, această definire va depinde în primul rând de felul în
care evoluează China însăşi, de cât de mare va fi efectiv puterea
sa economică şi militară. În această privinţă, prognoza pentru
China e în general promiţătoare, nu fără unele incertitudini şi
rezerve majore. Atât ritmul creşterii sale economice, cât şi nivelul
investiţiilor străine – amândouă printre cele mai ridicate din lume
– sunt baza statistică pentru prognoza convenţională că
aproximativ în următoarele două decenii China va deveni o putere
mondială, în general la paritate cu SUA şi cu Europa
(presupunând că aceasta din urmă se uneşte şi se extinde). China
ar putea avea atunci un PIB consi derabil mai mare decât al
Japoniei, PIB care deja este mai mare decât al Rusiei, la o
diferenţă semnificativă. Acest avânt economic ar putea să-i
permită Chinei să dobândească o putere militară la un asemenea
nivel care să-i intimideze pe toţi vecinii săi, poate chiar şi pe
oponenţii mai îndepărtaţi ai aspiraţiilor Chinei. Întărită pentru că
şi-a alipit Hong Kong şi Macao, eventual şi prin subordonarea
politică a Taiwanului, o Chină mai mare va apărea nu numai ca
stat dominant în Extremul Orient, dar şi ca putere mondială de
prim rang.
Dar, există capcane în orice astfel de prognoze privind
resurecţia inevitabilă a „Regatului din Mijloc” ca putere mondială
centrală, dintre care cea mai evidentă ţine de încrederea automată
în previziunile statistice. Nu cu mult în urmă aceeaşi greşeală a
fost făcută de către cei care profetizau că Japonia va depăşi SUA
ca primă putere economică a lumii şi că este destinată să fie noul
super-stat. Această previziune a uitat să ia în calcul
vulnerabilitatea economică a Japoniei şi problema discontinuităţii
politice. Aceeaşi greşeală o fac acum cei care proclamă (şi se şi
tem de) inevitabila evoluţie a Chinei spre poziţia de putere
mondială.
Mai întâi, este departe de a fi sigur că rata explozivă a Chinei
poate fi menţinută în următoarele două decenii. Nu poate fi
exclusă o încetinire economică, ceea ce ar fi suficient pentru a
anula prognoza convenţională. De fapt, pentru ca această rată să
fie menţinută de-a lungul unei asemenea perioade istorice ar fi
nevoie de o neobişnuit de fericită combinaţie de conducere
naţională eficientă, linişte politică, disciplină socială în interior, o
rată înaltă de economii, o infuzie susţinută de numeroase
investiţii străine, stabilitate regională. O prelungită combinaţie a
tuturor acestor factori pozitivi este problematică.
Mai mult, ritmul rapid de creştere al Chinei ar putea produce
efecte secundare de ordin politic care să-i limiteze libertatea de
acţiune. Consumnul de energie al Chinei creşte deja într-un ritm
ce depăşeşte de departe producţia internă. Această depăşire va fi
oricum mai mare, dar mai ales dacă ritmul de creştere al Chinei
continuă să fie foarte susţinut. La fel stau lucrurile şi cu hrana.
Chiar dacă sporul demografic se reduce, populaţia Chinei este
deja foarte mare în cifre absolute, iar importurile de alimente
devin din ce în ce mai importante pentru bunăstarea internă şi
stabilitatea politică.
Dependenţa de importuri va atrage după sine nu numai o
surmenare a resurselor economice ale Chinei, din cauza costurilor
mai ridicate, dar va face China mai vulnerabilă la presiuni
externe.
Din punct de vedere militar. China, parţial, s-ar putea califica
pentru rangul de putere mondială deoarece dimensiunile
economiei sale şi ratele ridicate de creştere ar putea asigura
conducerii posibilitatea de a redirija o parte semnifictivă din PIB
spre susţinerea unei serioase extinderi şi modernizări a forţelor
armate, inclusiv spre o şi mai mare acumulare de arsenal nuclear
strategic. Dar dacă acest efort va Fi excesiv (şi, conform unor
estimări din Occident, la jumătatea anilor ’90 el consuma deja
aproximativ 20% din PIB-ul Chinei), el ar putea avea acelaşi efect
negativ asupra creşterii economice pe termen lung a ţării pe care
l-a avut tentativa eşuată a URSS de a concura cu SUA în cursa
înarmărilor asupra economiei sovietice. Mai mult, un mare efort al
Chinei în această direcţie ar putea precipita o înarmare în replică
a Japoniei, ceea ce ar diminua unele din avantajele politice ale
crescândei îndrăzneli militare a Chinei. Nu trebuie uitat faptul că,
în afara forţelor sale nucleare, este probabil ca, pentru un anumit
timp, Chinei să-i lipsească mijloacele de a-şi lansa puterea
militară dincolo de perimetrul său regional.
Tensiunile din interiorul Chinei s-ar putea şi ele intensifica, din
cauza inevitabilei inegalităţi a foarte acceleratei creşteri
economice, puternic impulsionată de exploatarea fără reţineri a
avantajelor marginale. Ţărmurile sudice şi estice şi principalele
centre urbane – mai accesibile pentru investiţiile străine şi pentru
comerţul exterior – au fost până acum principalii beneficiari ai
impresionantei creşteri economice a Chinei. În schimb, zonele
rurale din interiorul ţării, în general, şi unele dintre regiunile
periferice au rămas în urmă (fiind aproximativ 100 milioane de
şomeri în zona rurală).
Resentimentul ce decurge din disparităţile regionale ar putea
începe să interacţioneze cu nemulţumirea cauzată de inegalitatea
socială. Creşterea economică rapidă a Chinei adânceşte prăpastia
socială în distribuţia averii. La un moment dat, fie din cauza
încercării guvernului de a limita aceste diferenţe, fie din cauza
resentimentului social, disparităţile regionale şi prăpastia averilor
ar putea afecta stabilitatea politică a ţării.
Al doilea motiv pentru un scepticism prudent faţă de foarte
răspânditele prognoze ale afirmării Chinei, în următorul sfert de
secol, ca putere dominantă pe scena mondială este, intr-adevăr,
viitorul politicii Chinei. Caracterul dinamic al transformării
economice dezetatizate a Chinei, inclusiv deschiderea sa socială
către restul lumii nu sunt compatibile pe termen lung cu o
dictatură comunistă relativ închisă şi conservator birocratică.
Comunismul declarat al acestei dictaturi este din ce în ce mai
puţin o chestiune de angajare ideologică şi din ce în ce mai mult o
chestiune de interes birocratic deghizat. Elita politică a Chinei
rămâne organizată ca o ierarhie suficientă sieşi, rigidă,
disciplinată, intolerantă ca un monopol, pro- clamându-şi încă,
precum un ritual, fidelitatea faţă de o dogmă despre care se spune
că îi justifică puterea, dar pe care aceeaşi elită nu o mai
implementează social. La un moment dat, aceste două dimensiuni
ale vieţii se vor ciocni frontal, în afara cazului în care politica în
China va începe să se adapteze treptat la imperativele sociale ale
economiei Chinei.
Astfel, chestiunea democratizării nu poate fi evitată la nesfârşit,
doar dacă brusc China ia aceeaşi decizie ca în 1474: să se izoleze
de lume, cam aşa cum a făcut Coreea de Nord în zilele noastre. Ca
să facă aceasta, China ar trebui să-şi recheme cei mai bine de
şaptezeci de mii de studenţi care studiază acum în America, să
expulzeze oamenii de afaceri străini, să arunce computerele, să
dea jos antenele parabolice de pe milioane de case chineze. Ar fi
un act de nebunie, amintind de Revoluţia Culturală. În contextul
luptelor interne pentru putere, poate că vreo aripă dogmatică a
Partidului Comunist Chinez aflat la conducere, dar din ce în ce
mai slab, ar putea încerca să imite, pentru puţină vreme. Coreea
de Nord, dar acesta nu ar putea fi decât un scurt episod. Şi e mult
mai probabil că ar produce stagnare economică şi apoi ar
declanşa o explozie politică.
în orice caz, autoizolarea ar însemna sfârşitul oricăror aspiraţii
serioase ale Chinei nu numai de puterea mondială, ci şi de
supremaţie regională. Mai mult, ţara are prea multe interese
legate de accesul la lume, iar acea lume, spre deosebire de cea de
la 1474, pătrunde în prea multe feluri pentru a putea fi efectiv
exclusă. Deci, nu există nicio alemativă practică, productivă sub
aspect economic şi viabilă din punct de vedere politic, la continua
deschidere a Chinei către lume.
Astfel, democratizarea va bântui din ce în ce mai mult China.
Nici aceasta, nici chestiunea conexă a drepturilor omului nu pot fi
evitate mult timp. Viitorul progres al Chinei, precum şi evoluţia ei
ca putere importantă vor depinde astfel în mare măsură de
măiestria cu care elitele conducătoare vor rezolva cele două
probleme conexe, aceea a trecerii puterii de la actuala generaţie de
conducători la o echipă mai tânără şi aceea de a face faţă
tensiunii crescânde dintre sistemul economic şi cel politic al ţării.
Conducătorii chinezi ar putea avea succes în promovarea unei
tranziţii lente şi evolutive spre un autoritarism electoral foarte
limitat, în care ar fi tolerată o anumită alegere politică la nivelele
inferioare, pentru ca abia după aceea să se îndrepte spre un
pluralism politic autentic, inclusiv spre un mai mare accent pe o
conducere constituţională incipientă. O astfel de tranziţie
controlată ar fi mai compatibilă cu imperativele dinamicii
economice din ce în ce mai deschise a ţării, decât perseverarea în
menţinerea monopolului exclusiv al Partidului asupra puterii
politice.
Pentru a realiza o astfel de democratizare controlată, elita
politică chineză va trebui să fie condusă cu o extraordinară
măiestrie, să fie ghidată de bun-simţ pragmatic şi să rămână
relativ unită şi dornică să cedeze o parte din monopolul său
asupra puterii (şi din privilegiile personale), în vreme ce populaţia
va trebui să fie răbdătoare şi să nu aibă mari pretenţii. Această
combinaţie de circumstanţe fericite s-ar putea dovedi dificil de
atins. Experienţa ne învaţă că presiunea în direcţia
democratizării, venită de jos în sus, fie din partea acelora care s-
au simţit ei înşişi oprimaţi politic (intelectuali şi studenţi), fie
exploataţi economic (noua clasă muncitoare urbană şi săracii de
la sate) are, în general, tendinţa de a depăşi dorinţa
conducătorilor de a ceda în faţa ei. La un moment dat, este posibil
ca cei nemulţumiţi politic şi social din China să-şi unească forţele
pentru a cere mai multă democraţie, libertate de expresie şi
respectarea drepturilor omului. Aceasta nu s-a întâmplat în Piaţa
Tiananmen în 1989, dar s-ar putea prea bine întâmpla data
viitoare.
în consecinţă, este puţin probabil ca o perioadă de frământări
politice să poată fi evitată în China. Date fiind dimensiunile sale,
realităţile crescândelor decalaje dintre regiuni şi moştenirea a
aproximativ cincizeci de ani de dictatură doctrinară, o astfel de
perioadă ar putea fi distrugătoare atât din punct de vedere politic,
cât şi economic. Înşişi liderii chinezi par să se aştepte la aceasta,
studiile pentru uz intern elaborate de Partidul Comunist la
începutul anilor ’90 prevăzând o nelinişte politică posibil destul de
serioasă1. Unii experţi în problemele Chinei chiar au prevăzut că
aceasta ar putea intra într-unul din ciclurile sale istorice de
fragmentare internă, ceea ce ar opri complet marşul Chinei spre
măreţie. Dar probabilitatea unei astfel de eventualităţi extreme
este diminuată de impactul conjugat al naţionalismului de masă
şi al comunicaţiilor modeme, care lucrează amândouă în favoarea
unui stat chinez unificat.
în fine, există un al treilea motiv de scepticism faţă de
perspectivele ca în cursul următorilor aproximativ douăzeci de ani
China să devină o putere mondială cu adevărat importantă şi,
după părerea unor americani, deja ameninţătoare. Chiar dacă ea
reuşeşte să evite serioase dezordini politice şi să susţină
extraordinarele sale rate de creştere economică de-a lungul unui
sfert de secol – două condiţii greu de îndeplinit – tot va fi încă,
comparativ, foarte săracă. Chiar şi o triplare a PIB va lăsa
populaţia Chinei tot pe ultimele locuri între naţiunile lumii în ce
priveşte venitul pe cap de locuitor, ca să nu mai vorbim de sărăcia
reală a unei părţi însemnate a poporului 3233. Nivelul său
comparativ, în ce priveşte accesul pe cap de locuitor la telefoane,
automobile şi calculatoare, lăsând la o parte bunurile de larg
consum, ar fi foarte scăzut.

în concluzie: chiar şi în anul 2020, chiar şi în cele mai

favorabile împrejurări, este foarte puţin probabil ca această ţară
să devină cu adevărat competitivă în ce priveşte dimensiunile-
cheie de putere mondială. Totuşi, China este realmente pe cale de
a deveni puterea regională dominantă în Asia de Est. Este deja
dominantă geopolitic în zona continentală. Puterea sa militară şi
economică face ca vecinii săi imediaţi, mai puţin India, să pară şi

32 Articolul intitulat „Un document oficial anticipează dezordini în perioada post-Deng“, Chieng Ming (Hong
Kong), 1 februarie 1995, dă un rezumat detaliat a două analize întocmite pentru conducerea partidului în legătură cu
diverse forme de posibile dezordini. O perspectivă occidentală asupra aceluiaşi subiect se află în articolul „China după
Deng: Zece scenarii în căutarea realităţii11, de Richard Baum, în China Quarterly, martie 1996.
33 în raportul oarecum optimist intitulat „Economia Chinei către Secolul al 21-lea“ (Zou xiang 21 shi ji de
Zhongguo jinji), publicat în 1996 de Institutul Chinez pentru Economie Cantitativă şi Studii Tehnologice, se estima că
venitul pe cap de locuitor în China anului 2010 va fi de aproximativ 735 de dolari, adică cu mai puţin de 30 de dolari
peste limita stabilită de Banca Mondială pentru o ţară cu venituri scăzute.
mai mici. De aceea, continua afirmare regională a Chinei este
foarte firească în conformitate cu comandamentele sale istorice,
geografice şi economice.
Studenţii chinezi care studiază istoria ţării lor ştiu că până în
1840 China imperială se întindea în toată Asia de Sud-Est, până
la strâmtoarea Malacca, incluzând Birmania, părţi din
Bangladesh-ul de astăzi, ca şi Nepalul, porţiuni din Kazahstanul
de astăzi, toată Mongolia şi regiunea numită astăzi „Provincia
rusă extrem-orien- tală“, la nord de vărsarea râului Amur în
ocean (vezi harta de la p. 25, cap. 1). Aceste zone erau fie sub o
formă de control chinez, fie plăteau tribut Chinei. Expansiunea
colonială franco-britanică a eliminat influenţa chineză din Asia de
Sud-Est în anii 1885-1895. Iar două tratate impuse de Rusia în
1858 şi 1864 au avut ca rezultat pierderi teritoriale în nord-est şi
nord-vest. În 1895, după războiul chino-japonez, China a pierdut
şi Taiwanul.
Este aproape sigur că istoria şi geografia îi vor face pe chinezi
din ce în ce mai insistenţi – chiar implicaţi emoţional – în ce
priveşte reunificarea în cele din urmă a Taiwanului cu China
continentală. Este, de asemenea, rezonabil să presupunem că. Pe
măsură ce puterea sa va creşte, China va face din această
reunificare obiectivul său principal în primul deceniu al secolului
următor, după absorbirea economică şi digerarea politică a Hong
Kong-ului. Poate că o reunificare paşnică – eventual sub o
formulă gen „o singură naţiune, mai multe sisteme11 (o variantă a
sloganului din 1984 al lui Deng Xiaoping: „o singură ţară, două
sisteme11) – ar putea deveni atrăgătoare pentru Taiwan şi
America nu i s-ar opune, dar asta numai în cazul în care China va
fi reuşit să-şi susţină progresul economic şi să adopte reforme
semnificative în vederea democratizării. Altfel, chiar şi unei Chine
ce domină regiunea este posibil să-i lipsească mijloacele militare
de a-şi impune voinţa, mai ales în faţa opoziţiei Americii, caz în
care chestiunea cu siguranţă va continua să alimenteze
naţionalismul chinez şi să răcească relaţiile americano-chineze.
Geografia este, de asemeni, un factor important în spatele
interesului Chinei de a se alia cu Pakistanul şi de a-şi stabili o
prezenţă militară în Birmania. În ambele cazuri, ţinta
geostrategică este India. Cooperarea militară strânsă a Chinei cu
Pakistanul măreşte dilemele de securitate ale Indiei şi îi limitează
posibilităţile de a se institui ca hegemon regional în Asia de Sud şi
ca rival geopolitic al Chinei. Cooperarea militară cu Birmania
înseamnă pentru China dobândirea accesului la facilităţile navale
de pe mai multe insule birmaneze din Oceanul Indian, ceea ce
înseamnă un nou mijloc de constrângere strategică în Asia de
Sud-Est în general şi în Strâmtoarea Malacca în special. Iar în
cazul în care China ar controla Strâmtoarea Malacca şi punctul
de trecere geostrategic de la Singapore, ea ar controla accesul
Japoniei la petrolul Orientului Mijlociu şi la pieţele europene.
Geografia, susţinută de istorie, dictează şi interesul Chinei faţă
de Coreea. Stat tributar la un moment dat, o Coree reunificată, ca
extindere a influenţei americane (şi indirect, astfel, japoneze) ar fi
de netolerat pentru China. Ca pretenţie minimă. China ar insista
ca reunificata Coree să fie o ţară-tampon, nealiniată, între China
şi Japonia şi, de asemenea, ca animozitatea Coreii faţă de
Japonia, cu rădăcini istorice, să aducă Coreea în sfera de
influenţă a Chinei. Totuşi, pentru moment, o Coree divizată
convine cel mai mult Chinei, şi astfel aceasta va continua probabil
să fie în favoarea continuării existenţei regimului din Coreea de
Nord.
Considerentele economice vor trebui să influenţeze şi ele
creşterea ambiţiilor regionale ale Chinei. În această privinţă,
creşterea rapidă a cererii de noi surse de energie a determinat
deja insistenţa Chinei asupra rolului său dominant în orice
exploatare regională a zăcămintelor din Marea Chinei de Sud. Din
acelaşi motiv, China începe să afişeze un interes crescând faţă de
independenţa statelor bogate în energie din Asia Centrală. În
aprilie 1996, China, Rusia, Kazahstan, Kirghistan şi Tadjikistan
au semnat un acord comun a- supra graniţelor şi securităţii; iar
în timpul vizitei preşedintelui Jian Zemin în Kazahstan în luna
iulie a aceluiaşi an au fost consemnate declaraţiile Chinei în care
aceasta dădea asigurări în legătură cu sprijinul său pentru
„eforturile făcute de Kazahstan pentru a-şi apăra independenţa,
suveranitatea şi integritatea teritorială”. De aici decurge clar
crescânda implicare a Chinei în geopolitica Asiei Centrale.
Istoria şi economia conspiră, de asemeni. În a spori interesul
Chinei la nivel regional, faţă de zona extrem-orientală a Rusiei.
Pentru prima oară de când Rusia şi China au ajuns să aibă o
graniţă comună formală, China este cea care este mai dinamică
economic şi mai puternică politic. Infiltrarea în zona rusă a
imigranţilor şi comercianţilor chinezi a căpătat deja proporţii
semnificative, iar China devine mai activă în a promova
cooperarea în Asia de Nord-Est, ceea ce angajează şi Japonia şi
Coreea. În această cooperare, Rusia deţine acum o carte mult mai
slabă, iar zona sa extrem-orientală devine din ce în ce mai
dependentă economic de legăturile mai strânse cu Manciuria, care
aparţine Chinei. Forţe economice similare acţionează în relaţiile
Chinei cu Mongolia, care nu mai este satelit al Rusiei şi a cărei
independenţă formală China a recunoscut-o fără tragere de inimă.
O sferă de influenţă regională chineză este astfel pe cale de a se
crea. Dar o sferă de influenţă nu ar trebui confundată cu o zonă
de dominare politică exclusivă, precum cea exercitată de URSS în
Europa de Est. Ea este mai permisivă socio-economic şi mai puţin
monopolizantă din punct de vedere politic. Cu toate acestea, ea
presupune un spaţiu geografic în care diferite state, când îşi
formulează propriile politici, sunt deosebit de deferente faţă de
interesele, vederile, reacţiile anticipate ale puterii dominante în
regiune. Pe scurt, o sferă de influenţă chineză – o sferă de
deferenţă ar fi o formulare mai potrivită – poate fi definită ca o
sferă în care prima întrebare care se pune despre o problemă, în
diferitele capitale, este „Ce crede Beijingul despre aceasta?”
Harta care urmează trasează posibila întindere, în următorul
sfert de secol, a dominaţiei regionale şi a puterii mondiale a
Chinei, în cazul în care – în ciuda obstacolelor interne şi externe
pe care le-am consemnat deja – ea ar deveni efectiv o putere
mondială. O Chină mai mare, dominantă regional, care ar
mobiliza sprijinul politic al diasporei sale enorm de bogate şi
puternice economic din Singapore, Bangkok, Kuala Lumpur,
Manila şi Jakarta, nemai- vorbind de Taiwan şi Hong Kong (vezi
nota de subsol pentru câteva date uimitoare) 34 şi care ar pătrunde
atât în Asia Centrală, cât şi în Extremul Orient rusesc ar egala
astfel ca întindere Imperiul Chinez înainte de începerea declinului
său cu aproximativ 150 de ani în urmă şi ar fi chiar mai întinsă

34 După Yazhou Zhoukan („Asiaweek", din 25 septembrie 1994), bunurile însumate ale celor 500 de companii de
primă importanţă deţinute de chinezi în Asia de Sud-Est valorau cca 540 de miliarde de dolari. Alte estimări dau cifre şi
mai mari: International Economy, din noiembrie/decembrie 1996, nota că venitul anual al celor 50 de milioane de chinezi
care trăiesc în afara ţării reprezenta aproximativ cifra de mai sus, echivalând astfel PIB-ul Chinei continentale. Se spunea
că aceiaşi chinezi controlează 90% din economia Indoneziei. 75% din cea a Thailandei, 50-60% din cea a Malaeziei şi
întreaga economie din Taiwan. Hong Kong şi Singapore. îngrijorarea în legătură cu această situaţie l-a făcut chiar pe un
fost ambasador al Indoneziei în Japonia să avertizeze în mod public în legătură cu „o intervenţie economică a Chinei în
regiune", care ar putea nu numai să exploateze o asemenea prezenţă chineză, ci chiar ar putea duce la „guveme-mario-
netă“ susţinute de chinezi (Saydiman Suryohadiprojo, „Cum se tratează cu China şi Taiwanul“,în Asahi Shimbun
[Tokyo], 23 septembrie 1996).
decât acesta, din punct de vedere geopolitic, prin alianţa cu
Pakistanul. Cum China creşte ca putere şi prestigiu este posibil
ca, din ce în ce mai mult, chinezi bogaţi din străinătate să se
identifice cu aspiraţiile Chinei şi să devină astfel o puternică
avangardă a avântului imperial al Chinei. Statele din Asia de Sud-
Est ar putea considera că e prudent să se ţină cont de
sensibilităţile politice şi interesele economice ale Chinei – ceea ce
şi fac, din ce în ce mai mult35. În mod similar, noile state central-
asiatice privesc din ce în ce mai mult China ca pe o putere
interesată în păstrarea independenţei lor şi rolului lor de tampon
între China şi Rusia.
Orizontul Chinei ca putere mondială ar include, foarte probabil,
o superioritate mult mai mare în zona sudică, Indonezia şi Filipine
fiind astfel constrânse să se adapteze realităţii faptului că flota
chineză este forţa dominantă în Marea Chinei de Sud. O astfel de
Chină ar fi mult mai tentată să rezolve chestiunea Taiwanului
prin forţă, indiferent de atitudinea Americii. La vest, Uzbekistanul,
statul din Asia Centrală cel mai hotărât să reziste încălcărilor
Rusiei asupra fostului său domeniu imperial, ar putea fi în
favoarea unei alianţe cu China care să contrabalanseze acest
lucru, şi la fel Turkmenistanul; iar China s-ar putea afirma cu
mai multă putere în Kazahstan, divizat etnic şi vulnerabil din
punct de vedere naţional. O Chină devenită cu adevărat un colos
economic şi politic şi-ar putea, de asemenea, proiecta, mai pe
faţă, influenţa politică în Extremul Orient al Rusiei şi, în acelaşi
timp, ar susţine reunificarea Coreii sub propria sa egidă (vezi
harta de la p. 184).
Dar este, de asemenea, mult mai probabil ca o astfel de Chină
înfumurată să întâmpine o puternică opoziţie din exterior. Harta
de mai sus arată clar că spre vest, atât Rusia, cât şi India ar avea
serioase motive geopolitice să se alieze în încercarea de a respinge
provocarea chineză. Cooperarea dintre ele s-ar concentra probabil
cel mai mult asupra Asiei Centrale şi Pakistanului, direcţii din
care interesele lor ar fi cel mai mult ameninţate de către China.
Dinspre sud, cea mai puternică opoziţie ar veni din partea
Vietnamului şi Indoneziei (sprijinită, probabil, de Australia). La
35 Simptomatic în această privinţă a fost raportul publicat în cotidianul de limbă en- gleză din Bangkok, The
Nation, 31 martie 1997, asupra vizitei la Beijing a primului-mi- nistru al Thailandei, Chavalit Yongchaiyudh. Scopul
vizitei a fost descris ca fiind stabilirea unei alianţe strategice ferme cu „China Mare". Conducerea Thailandei, se spunea,
„a recunoscut China ca superputere cu rol mondial1' şi ar dori să servească drept „punte între China şi ASEAN“.
Singapore a mers chiar mai departe în accentuarea identificării sale cu China.
est. America, susţinută, probabil, de Japonia, ar reacţiona
împotriva oricăror eforturi ale Chinei de a câştiga supremaţia în
Coreea şi de a încorpora Taiwanul prin forţă, acţiuni ce ar reduce
prezenţa politică americană în Extremul Orient la o poziţie
solitară şi potenţial nesigură în Japonia.
în fine, probabilitatea ca oricare din scenariile schiţate pe hartă
să se deruleze depinde nu numai de felul în care China însăşi se
dezvoltă, dar şi, în mare măsură, de conduita şi de prezenţa
americană. O Americă neangajată ar face ca al doilea scenariu să
fie mai mult decât probabil, dar chiar şi eventualitatea
comprehensivă a primului ar presupune o oarecare înlesnire şi
auto-reţinere din partea Americii. Chinezii ştiu acest lucru, şi de
aceea politica lor trebuie să se concentreze, în principal, pe
influenţarea conduitei americane şi a legăturii decisive dintre
America şi Japonia, iar celelalte legături ale Chinei să fie
manevrate tactic ţinând cont de acel anume interes strategic.
Principala obiecţie a Chinei faţă de America vizează mai puţin
ceea ce aceasta face de fapt, cât mai mult ceea ce este America în
prezent şi unde este ea. America este văzută de China ca actualul
hegemon al lumii, a cărui simplă prezenţă în regiune, bazată pe
poziţia sa dominantă în Japonia, este percepută ca o limitare a
influenţei Chinei. Iată aprecierea unui analist chinez angajat al
serviciului de cercetări al Ministerului de Externe al Chinei:
„Scopul strategic al SUA este urmărirea hegemoniei în lumea
întreagă şi de aceea ele nu pot tolera apariţia vreunei mari puteri
în Europa sau Asia care ar constitui o ameninţare pentru poziţia
lor conducătoare”36. De aceea.
pur şi simplu fiind ceea ce este şi unde este America a devenit,
fără intenţie, adversarul Chinei, mai degrabă decât aliatul său
natural.
Drept urmare, sarcina politicii chineze – în concordanţă cu
vechea înţelepciune strategică a lui Sun Tsu – este de a folosi
puterea americană pentru a învinge paşnic hegemonia americană,
fără a trezi nicio latentă aspiraţie regională a Japoniei. În acest
scop, geostrategia Chinei trebuie să urmărească simultan două
obiective, definite oarecum indirect, în august 1994, de către
36 Song Yimin, ,.0 discuţie asupra divizării şi grupării forţelor în lume după sfârşitul Războiului Rece", în
International Studies (Institutul Chinez pentru Studii Internaţionale, Beijing), nr. 6-8, 1996, p. 10. Că această evaluare a
Americii reprezintă punctul de vedere al conducerii Chirtei la cel mai înalt nivel este indicat de aceea că o versiune
prescurtată a apărut în organul oficial — cu tiraj de masă — al Partidului, Rentnin Ribao (Cotidianul Poporului), 29
aprilie 1996.
Deng Xiaoping: „Mai întâi, să ne opunem hegemoniei şi politicilor
de putere şi să salvgardăm pacea mondială; apoi, să edificăm o
nouă ordine economică şi politică internaţională”. Primul ţel
vizează evident SUA şi îşi propune să reducă preponderenţa
americană, evitând, în acelaşi timp, cu atenţie, o ciocnire militară
care ar pune capăt cursei Chinei la putere economică; al doilea
caută să revizuiască distribuţia puterii mondiale, mizând pe
resentimentul unor state importante faţă de actuala ordine
mondială, în care SUA sunt cocoţate în vârf şi susţinute de
Europa (sau de Germania) în extremitatea vestică şi de Japonia în
cea estică.
Al doilea obiectiv al Chinei face ca Beijingul să urmărească o
strategie regională de natură să evite orice conflicte serioase cu
vecinii săi imediaţi, continuând în acelaşi timp să obţină
dominaţia regională. O îmbunătăţire tactică a relaţiilor chino-ruse
ar fi deosebit de potrivită în acest moment, mai ales că acum
Rusia este mai slabă decât China. În consecinţă, în aprilie 1997,
cele două ţări s-au unit în denunţarea „hegemonismului” şi în a
declara că extinderea NATO este „de nepermis”. Totuşi, este puţin
probabil ca China să fi luat în considerare în mod serios vreo
alianţă ruso-chineză cuprinzătoare şi pe termen lung împotriva
Americii. Aceasta ar adânci şi ar extinde sfera alianţei americano-
japoneze, pe care China ar prefera să o slăbească treptat, şi,
totodată, ar izola China de surse vitale de tehnologie modernă şi
de capital.
Ca şi în cazul relaţiilor chino-ruse. Chinei îi convine să evite
orice ciocnire directă cu India, chiar dacă ea continuă în acelaşi
timp să întreţină o strânsă cooperare militară cu Pakistanul şi
Birmania. O politică de antagonism deschis ar avea efectul negativ
de a complica înţelegerea avantajoasă din punct de vedere tactic a
Chinei cu Rusia şi ar împinge, de asemenea, India spre o relaţie
mai cooperantă cu America. În măsura în care şi India
împărtăşeşte o susceptibilitate subterană, şi oarecum
antioccidentală, împotriva actualei „hegemonii11 mondiale, o
reducere a tensiunilor dintre China şi India este. De asemenea, în
concordanţă cu scopul geostrategic mai larg al Chinei.
Aceleaşi consideraţii se aplică în general relaţiilor actuale ale
Chinei cu Asia de Sud-Est. Chiar dacă şi-au afirmat unilateral
revendicările asupra Mării Chinei de Sud, chinezii i-au cultivat în
acelaşi timp pe liderii sud-est asiatici (cu excepţia celor
vietnamezi, istoric ostili), exploatând sentimentele antioccidentale
exprimate deschis (mai ales în chestiunea valorilor occidentale şi
a drepturilor omului) în ultimii ani de către conducătorii din
Malaezia şi Singapore. Chinezii au salutat în mod special retorica
antiamericană uneori stridentă a primului-ministru Datuk
Mahathir al Malaeziei, care la un forum ţinut în mai 1996 la Tokio
a pus sub semnul întrebării necesitatea Tratatului de securitate
SUA – Japonia, cerând să afle cine este inamicul de care alianţa
ar trebui să se apere şi afirmând cu tărie cu Malaezia nu are
nevoie de aliaţi. Chinezii calculează cu precizie că influenţa lor în
regiune va fi automat întărită de orice diminuare a poziţiei
Americii.
în acelaşi spirit, presiunea perseverentă pare să fie ceea ce se
repetă în actuala politică a Chinei faţă de Taiwan. În vreme ce a a-
doptat o poziţie intransigentă în legătură cu statutul internaţional
al Taiwanului – până la a fi chiar doritori să genereze în mod
deliberat tensiuni internaţionale pentru a-şi exprima seriozitatea
în această chestiune (aşa cum s-a întâmplat în martie 1996) –
liderii chinezi realizează probabil că pentru moment continuă să le
lipsească puterea de a impune o soluţie satisfăcătoare. Ei îşi dau
seama că dacă se bazează prematur pe forţă aceasta nu va duce
decât la precipitarea unei ciocniri cu America în care ei se vor
apăra, iar rolul Americii, ca garant regional al păcii, se va întări.
Mai mult, chinezii înşişi recunosc că de eficienţa cu care mai întâi
este absorbit Hong Kong-ul depind în mare măsură perspectivele
realizării unei Chine Mari. Împăcarea ce a avut loc între China şi
Corea de Sud este şi ea parte integrantă din politica de
consolidare a flancurilor cu scopul de a fi capabilă să se
concentreze mai eficient asupra obiectivului central. Dată fiind
istoria Coreii şi sentimentele publicului, o împăcare China-Coreea
în sine contribuie la reducerea rolului potenţial regional al
Japoniei şi pregăteşte terenul pentru reapariţia relaţiei mai
tradiţionale dintre China şi Coreea (fie reunificată, fie încă
divizată.)
Fapt foarte important, întărirea paşnică a statutului regional al
Chinei va uşura urmărirea obiectivului central, pe care vechiul
strateg chinez Sun Tsu l-ar fi formulat după cum urmează:
diminuarea puterii Americii în regiune până la punctul în care o
Americă slăbită va ajunge să aibă nevoie de o Chină dominanta în
regiune ca aliat şi în cele din urmă chiar de o Chină – putere
mondială ca partener. Acest scop trebuie urmărit şi îndeplinit în
aşa fel încât să nu precipite nici extinderea în scop defensiv a
alianţei dintre America şi Japonia, nici înlocuirea în regiune a
puterii americane prin cea japoneză.
Pentru a-şi atinge obiectivul central, pe termen scurt. China
caută să împiedice consolidarea şi extinderea cooperării ameri-
cano-japoneze în domeniul securităţii. China a fost deosebit de
alarmată faţă de implicita creştere, la începutul lui 1996, a sferei
cooperării în domeniul securităţii între SUA şi Japonia de la un
îngust „Extrem Orient” la un mai larg „Asia-Pacific”, văzând în ea
nu numai o ameninţare imediată a intereselor sale, ci şi punctul
de plecare pentru un sistem de securitate în Asia dominat de
America şi având ca scop înfrânarea Chinei (sistem în care
Japonia ar fi fost elementul principal37, aşa cum a fost Germania
în NATO în timpul Războiului Rece). Înţelegerea era în general
percepută la Beijing ca facilitând eventuala transformare a
Japoniei într-o importantă putere militară, poate chiar capabilă de
a se baza pe forţă pentru a rezolva singură mari dispute
economice sau maritime. Probabil, de aceea China aţâţă energic
temerile încă puternice ale Asiei faţă de orice important rol militar
al Japoniei în regiune, în scopul de a înfrâna America şi de a
intimida Japonia.
Dar, pe termen lung, conform calculului strategic al Chinei,
hegemonia americană nu poate dura. Deşi unii chinezi, mai ales
dintre militari, înclină să vadă în America duşmanul implacabil al
Chinei, convingerea predominantă la Beijing este că America va
deveni mai izolată în regiune din cauza sprijinului său excesiv pe
Japonia şi că în consecinţă dependenţa Americii de Japonia va
creşte şi mai mult, dar vor creşte şi contradicţiile dintre cele două
ţări şi temerile Americii faţă de militarismul japonez. Atunci se va
crea pentru China posibilitatea de a asmuţi America şi Japonia
una împotriva celeilalte, aşa cum a făcut şi mai înainte în cazul
SUA şi URSS. În viziunea Beijingului, va veni vremea când

37 O examinare minuţioasă a presupusei intenţii a Americii de a construi un astfel de sistem asiatic împotriva
Chinei se află în articolul „O anticipare asupra securităţii în Asia-Pacific la începutul secolului al XXI-lea 44 de Wang
Chunyin, în Guoji Zhanwang (Privire asupra lumii), februarie 1996.
Un alt comentator chinez argumenta că înţelegerea de securitate între SUA şi Japonia a fost transformată dintr-un
„scut de apărare41 cu scop de înfrânare a puterii sovietice într-un „vârf de lance 44 îndreptat spre China (Yang Baijiang
„Implicaţiile Declaraţiei de principii de securitate dintre SUA şi Japonia 44, în Xiandai Guoji Guatixi (Relaţii
internaţionale contemporane), 20 iunie 1996. La 31 ianuarie 1997, autoritarul cotidian al Partidului Comunist Chinez,
Renmin Ribao, a publicat un articol intitulat „întărirea alianţei militare nu se potriveşte cu tendinţele actuale 44, în care
redefinirea dimensiunilor cooperării militare SUA-Japonia era denunţată ca fiind „o mişcare periculoasă 44.
America va înţelege că – pentru a rămâne o putere influentă în
Asia-Pacific – nu are de ales şi trebuie să se adreseze partenerului
său firesc din Asia continentală.
JAPONIA: O PUTERE NU REGIONALĂ, CI INTERNAŢIONALĂ
Evoluţia relaţiei dintre America şi Japonia este astfel o
dimensiune esenţială pentru viitorul geopolitic al Chinei. De la
sfârşitul războiului civil din China, în 1949, politica Americii în
Orientul îndepărtat s-a bazat pe Japonia. La început, doar
amplasament pentru trupele americane de ocupaţie, Japonia a
devenit baza pentru prezenţa politică şi militară a Americii în
regiunea Asia-Pacific şi aliatul mondial de importanţă centrală al
Americii, deocamdată, protectorat din punctul de vedere al
securităţii. Dar ridicarea Chinei naşte întrebarea dacă – şi în ce
scop – strânsa relaţie ameri- cano-japoneză poate rezista în
contextul regional în curs de schimbare. Rolul Japoniei într-o
alianţă anti-China ar fi clar; dar care ar fi rolul Japoniei dacă
ridicarea Chinei ar ajusta într-un anumit sens sau chiar ar
reduce primatul Americii în regiune?
Ca şi China, Japonia este un stat-naţiune cu un adânc
înrădăcinat sentiment al caracterului său unic şi al statutului său
special. Istoria sa insulară, chiar şi mitologia sa imperială au
predispus poporul japonez, foarte muncitor şi disciplinat, să se
considere înzestrat cu un mod de viaţă distinct şi superior, pe
care la început Japonia l-a apărat printr-o splendidă izolare şi
apoi, când în secolul al XlX-lea lumea imitând imperiile europene,
prin strădania de a-şi crea unul propriu în Asia continentală.
Apoi, înfrângerea dezastruoasă în al doilea război mondial a făcut
ca poporul japonez să se concentreze asupra scopului
unidimensional de refacere economică, dar le-a creat şi o
nesiguranţă în legătură cu misiunea mai vastă a ţării lor.
Temerile actuale ale Americii faţă de o Chină dominantă
amintesc de relativ recenta paranoia americană faţă de Japonia.
Acum japonofobia a cedat locul chinofobiei. Abia acum zece ani,
previziunile asupra inevitabilei şi iminentei apariţii a Japoniei ca
„super-stat“ al lumii – gata nu numai să detroneze America (chiar
s-o „scoată din afaceri!”), ci şi să impună un fel de „Pax
Nipponica” – erau o veritablă mică industrie printre comentatorii
şi politicienii americani. Dar nu numai printre americani.
Japonezii înşişi au devenit curând imitatori zeloşi, o serie de best-
seller-uri expunând teza că Japonia era destinată să învingă în
rivalitatea sa cu America din domeniul tehnologiilor de vârf şi că
Japonia va deveni curând centrul unui „imperiu informaţional”, în
vreme ce America ar fi alunecat într-un aşa-zis declin din cauza
oboselii istorice şi a automulţumirii sociale.
Aceste analize facile ascundeau gradul în care Japonia era, şi
rămâne, o ţară vulnerabilă. Ea este vulnerabilă la cele mai mici
dezordini din ordonatul flux mondial de resurse şi comerţ, ca să
nu mai vorbim de stabilitatea mondială în general şi este asaltată
de slăbiciuni interne care ies la iveală – demografice, sociale,
politice. Japonia este în acelaşi timp bogată, dinamică şi
puternică economic, dar este izolată pe plan regional şi limitată
sub aspect politic prin dependenţa securităţii sale de un aliat
puternic care întâmplător este principalul apărător al stabilităţii
mondiale (de care Japonia depinde atât de mult), dar şi
principalul rival economic al Japoniei.
Este puţin probabil ca actuala poziţie a Japoniei – pe de o
parte, centrală de forţă economică, respectată în toată lumea, pe
de altă parte, o prelungire geopolitică a puterii americane – va
rămâne acceptabilă în ochii noilor generaţii de japonezi, care nu
mai sunt traumatizaţi şi ruşinaţi de experienţa celui de al doilea
război mondial. Din motive istorice şi de respect de sine, Japonia
nu este complet satisfăcută de status-quo-u\ mondial, deşi într-un
fel mai atenuat decât China. Oarecum justificat, ea crede că are
dreptul la recunoaştere formală ca putere mondială, dar este de
asemeni conştientă că dependenţa de America şi în ce priveşte
securitatea, utilă pe plan regional (şi liniştitoare pentru vecinii săi
din Asia), inhibă această recunoaştere.
Mai mult, puterea crescândă a Chinei în Asia continentală, ca
şi perspectiva ca influenţa ei să se întindă spre regiuni maritime
de importanţă economică pentru Japonia îi sporesc sentimentul
de ambiguitate privind viitorul său geopolitic. Pe de o parte, există
în Japonia o puternică identificare culturală şi emoţională cu
China, ca şi un sentiment latent al identităţii asiatice comune.
Unii japonezi ar putea, de asemenea, crede că apariţia unei Chine
mai puternice are efectul avantajos de a mări importanţa Japoniei
pentru SUA, de vreme ce supremaţia regională deţinută de
America este redusă astfel. Pe de altă parte, pentru mulţi
japonezi. China este rivalul tradiţional, un fost duşman şi o
posibilă ameninţare pentru stabilitatea regiunii. Aceasta face ca
legătura de securitate cu America să fie mai importantă ca
niciodată chiar dacă face să crească resentimenul japonezilor mai
naţionalişti faţă de obositoarele constrângeri ale independenţei
politice şi militare a Japoniei.
Există o asemănare superificială între situaţia Japoniei în
Extremul Orient al Eurasiei şi cea a Germaniei în Extremul
Occident al Eurasiei. Amândouă sunt principalii aliaţi regionali ai
SUA. Într-adevăr, puterea Americii în Europa şi în Asia decurge
direct din alianţele strânse cu aceste două ţări. Amândouă au
instituţii militare respectabile, dar niciuna nu este independentă
în această privinţă: Germania este constrânsă de integrarea sa
militară în NATO, în vreme ce Japonia este constrânsă de propriile
sale (deşi după tipar american) limitări constituţionale şi de
Tratatul de securitate SUA-Japonia. Amândouă sunt centre de
putere financiară şi comercială, dominând pe plan regional şi
situându-se pe primele locuri la scară mondială. Amândouă pot fi
considerate puteri cvasi-mondiale şi amândouă sunt iritate că li
se neagă încontinuu recunoaşterea formală prin acordarea
statutului de membru permanent al Consiliului de Securitate al
ONU.
Dar diferenţele în situaţiile lor geopolitice sunt pregnante, pline
de consecinţe potenţial importante. Actuala relaţie a Germaniei cu
NATO o plasează la egalitate cu principalii săi aliaţi europeni şi, în
virtutea Tratatului Atlanticului de Nord, Germania are obligaţii
formale de apărare reciprocă faţă de SUA. Tratatul de securitate
SUA-Japonia prevede obligaţia Americii de a apăra Japonia, dar
nu prevede (fie şi numai formal) folosirea armatei japoneze pentru
apărarea Americii. De fapt, tratatul codifică o relaţie de protecţie.
Mai mult, Germania, prin participarea sa activă la Uniunea
Europeană şi NATO, nu mai este privită ca o ameninţare de către
acei vecini care în trecut au fost victime ale agresiunii ei, ci este
privită ca un partener economic şi politic de dorit. Unii chiar
salută posibila apariţie a unei Mitteleurope conduse de Germania,
percepută ca o benignă putere regională. Ceea ce este departe de
cazul Japoniei cu vecinii săi din Asia, care nutresc o animozitate
latentă faţă de Japonia, din cauza celui de al doilea război
mondial. Un factor care a contribuit la resentimentul vecinilor a
fost mărirea cursului yenului, care nu numai că a generat grave
nemulţumiri, dar a şi îngreunat reconcilierea cu Malaezia,
Indonezia, Filipinele, şi chiar cu China, din ale căror datorii pe
termen lung faţă de Japonia 30% sunt în yeni.
 De asemenea, Japonia nu are în Asia nici echivalentul a ceea ce
este Franţa pentru Germania: un partener regional autentic şi
oarecum egal. Se ştie că există în Japonia o puternică atracţie
culturală spre China, poate amestecată cu un sentiment de
vinovăţie, dar această atracţie este ambiguă din punct de vedere
politic, întrucât niciuna dintre părţi nu are încredere în cealaltă şi
niciuna nu este pregătită să accepte conducerea regiunii de către
cealaltă. De asemeni, Japonia nu are echivalentul a ceea ce este
Polonia pentru Germania: un vecin mult mai slab, dar important
geopolitic, cu care reconcilierea şi chiar cooperarea devin o
realitate. Probabil, mai ales după reunificarea ei, în cele din urmă.
Coreea ar putea deveni acest echivalent, dar relaţiile dintre
Japonia şi Coreea sunt bune doar formal, amintirile Coreii despre
fosta sa dominare şi sentimentul japonez de superioritate
culturală împiedicând orice reconciliere autentică’. În fine, relaţiile
Japoniei cu Rusia au fost mult mai reci decât ale Germaniei.
Rusia deţine încă Insulele Kurile din sud prin forţă, insule pe care
le-a ocupat chiar înainte de sfârşitul celui de al doilea război
mondial, îngheţând astfel relaţiile ruso-ja- poneze. Pe scurt,
Japonia e izolată politic în regiunea ei, în vreme ce Germania nu
este.
în plus, Germania împărtăşeşte cu vecinii ei principii
democratice comune şi moştenirea creştină a Europei. Ea, de
asemenea, caută să se identifice cu şi chiar să se sublimeze într-o
cauză şi o entitate mai mare decât ea însăşi, aceea a „Europei”. În
schimb, nu există o „Asie” comparabilă. Într-adevăr, trecutul
insular al Japoniei şi chiar actualul său sistem democratic tind să
o separe de restul regiunii, în ciuda apariţiei, în ultimii ani, a
democraţiei în mai multe state asiatice. Mulţi asiatici consideră că
Japonia este nu numai egoistă ca naţiune, dar şi că imită prea
mult Occidentul şi e reticentă în a li se alătura pentru a se pune
sub semnul întrebării vederile Occidentului asupra drepturilor
omului şi a importanţei individualismului. Astfel, mulţi asiatici
consideră că Japonia nu este cu adevărat asiatică, în acelaşi timp
în care Occidentul se întreabă uneori în ce măsură Japonia a
devenit cu adevărat occidentală.
De fapt, deşi în Asia, Japonia nu e suficient de asiatică. Această
situaţie îi limitează foarte mult opţiunile geostrategice. O opţiune
autentic regională, aceea a unei Japonii care să domine regiunea
şi să pună China în umbră – chiar dacă nu s-ar baza pe
dominaţie, ci mai degrabă pe cooperare regională benefică, sub
conducerea Japoniei – nu pare viabilă din solide motive istorice,
politice şi culturale. Mai mult, Japonia rămâne dependentă de
protecţia militară şi susţinerea internaţională din partea Americii.
Abrogarea sau chiar slăbirea treptată a Tratatului de securitate
dintre SUA şi Japonia ar face ca aceasta din urmă să devină
imediat vulnerabilă faţă de dezordinile pe care orice serioasă
tulburare mondială sau regională le-ar putea produce. Atunci
singurele alternative ar fi acceptarea supremaţiei regionale a
Chinei sau un program de reînarmare nu numai costisitor, ci şi
foarte periculos.
7 „The Japan Digest”, 25 februarie 1997, relata că, potrivit unui
sondaj de opinie făcut de guvern, doar 36% dintre japonezi aveau
sentimente de prietenie faţă de Coreea de Sud.
Este de înţeles că mulţi japonezi consideră că actuala situaţie a
ţării lor – în acelaşi timp putere cvasi-mondială şi protectorat în ce
priveşte securitatea – este anormală. Dar nu sunt uşor de găsit
alternative spectaculoase şi viabile la aranjamentele existente.
Dacă se poate spune că obiectivele naţionale ale Chinei (în ciuda
inevitabilei varietăţi de opinii ale strategilor chinezi asupra
anumitor aspecte) sunt destul de clare, iar avântul regional al
ambiţiilor geopolitice ale Chinei sunt relativ previzibile, viziunea
geostrategică a Japoniei tinde să fie relativ nebuloasă, iar starea
de spirit a japonezilor mult mai ambiguă.
Majoritatea japonezilor înţeleg că o schimbare de direcţie
abruptă şi de importanţă strategică ar putea fi primejdioasă. Ar
putea Japonia deveni putere regională într-o regiune în care este
încă obiectul resentimentelor şi unde China se ridică spre statutul
de putere regională predominantă? Oare ar trebui ca Japonia pur
şi simplu să se împace cu un astfel de rol al Chinei? Poate
Japonia deveni o putere mondială cu adevărat cuprinzătoare (în
toate dimensiunile sale) fără a pune în pericol sprijinul american
şi fără să aţâţe şi mai mult animozitatea regională? Va rămâne
America, în orice caz, în Asia, şi dacă da, cum va afecta reacţia sa
la crescânda influenţă a Chinei prioritatea acordată până acum
legăturii dintre SUA şi Japonia? Aproape pe tot parcursul
Războiului Rece, niciuna din aceste întrebări nu a trebuit să fie
pusă. Astăzi, ele au devenit evidenţe strategice şi provoacă o
dezbatere din ce în ce mai vie în Japonia
Din anii ’50, politica externă a Japoniei s-a ghidat după patru
principii de bază formulate de prim-ministrul postbelic Shigeru
Yoshida. Doctrina Yoshida postula că: (1) principalul scop al
Japoniei trebuie să fie dezvoltarea economică, (2) Japonia trebuie
să fie uşor înarmată şi să evite implicarea în conflicte
internaţionale, (3) Japonia trebuie să urmeze conducerea politică
şi să accepte protecţia militară a SUA şi (4) diplomaţia japoneză
trebuie să fie non-ideologică şi să se concentreze pe cooperarea
internaţională. Dar, deoarece mulţi japonezi erau neliniştiţi de
dimensiunile implicării Japoniei în Războiul Rece, a fost cultivată
în acelaşi timp iluzia unei semineutralităţi. Într-adevăr, chiar şi în
1981, ministrul de externe Masayoshi Ito era forţat să-şi dea
demisia pentru că a permis folosirea termenului „alianţă” (domei)
pentru a caracteriza relaţiile SUA-Japonia.
Acum toate acestea sunt de domeniul trecutului. Pe atunci
Japonia se refăcea. China se autoizolase, iar Eurasia era
polarizată. În schimb, elita politică japoneză simte acum că o
Japonie bogată, implicată economic în lume. Nu mai poate declara
anto-îmbogăţirea ca scop naţional principal fără a provoca
resentimente internaţionale. Mai mult, o Japonie puternică
economic, mai ales fiind în competiţie cu America, nu poate fi pur
şi simplu o prelungire a politicii externe americane şi, în acelaşi
timp, să evite orice responsabilităţi politice internaţionale. O
Japonie mai influentă politic, mai ales una care caută recunoaştre
mondială (de exemplu, un loc permanent în Consiliul de
Securitate al ONU) nu poate evita să ia atitudine în cele mai
importante chestiuni geopolitice sau de securitate care afectează
pacea mondială.
în consecinţă, în ultimii ani a avut loc o proliferare de rapoarte
şi studii speciale realizate de diverse organisme japoneze publice
sau private, ca şi apariţia a numeroase cărţi, deseori
controversate, scrise de binecunoscuţi politicieni şi profesori, care
trasează noi misiuni pentru Japonia în era de după Războiul
Rece3839. Multe dintre aceste lucrări conţineau speculaţii privind
38 De exemplu. Comisia Higuchi, un consiliu consultativ al primului-ministru care a
39conturat cei „Trei piloni ai politicii de securitate a Japoniei11 într-un raport publicat în vara anului 1994, a subliniat
importanţa de prim-rang a legăturilor de securitate SUA-Japonia. dar a susţinut şi dialogul multilateral de securitate în
Asia; raportul din 1994 al Comitetului Ozawa, „Proiect pentru o nouă Japonie"; proiectul „O politică de securitate
cuprinză- toare“ publicat în mai 1995 în Yomiuri Shimbun susţineau, printre altele, folosirea în străinătate a armatei
japoneze pentru menţinerea păcii; raportul din aprilie 1996 al Asociaţiei Directorilor de Corporaţii din Japonia (keizai
doyukai), pregătit cu asistenţa lui Fuji Bank, îndemnând la o mai mare simetrie în sistemul de apărare SUA-Japonia;
raportul intitulat „Posibilitatea şi rolul unui sistem de securitate în regiunea Asia-Pacific“, supus primului-ministru în
iunie 1996 de către Forumul Japonez pentru Probleme Internaţionale; ca şi numeroase cărţi şi articole publicate în ultimii
durabilitatea şi oportunitatea alianţei de securitate SUA-Japonia
şi susţineau o diplomaţie japoneză mai activă, mai ales în direcţia
Chinei, sau un rol militar al Japoniei mai energic în regiune. Dacă
ar fi să judecăm starea legăturilor dintre SUA şi Japonia pe baza
dialogului public, am trage justificata concluzie că pe la mijlocul
anilor ’90 relaţiile dintre cele două ţări au intrat într-o fază de
criză.
Totuşi, la nivelul politicii publice, recomandările discutate
serios au fost, în general, relativ sobre, măsurate şi moderate.
Opţiunile extreme – aceea a pacifismului complet (cu iz anti-
american) sau aceea a reînarmării unilaterale şi totale (necesitând
modificarea Consituţiei şi urmată, probabil, într-o totală sfidare a
unei reacţii adverse americane şi regionale) – şi-au câştigat puţini
adepţi. Atracţia pe care pacifismul o exercită asupra publicului, la
drept vorbind, a pălit în ultimii ani, iar unilateralismul şi
militarismul nu au reuşit nici ele să câştige prea mult sprijin, în
ciuda faptului că au pledat pentru ele câţiva străluciţi vorbitori.
Publicul, în general, şi, desigur, influenta elită a afacerilor simt că
niciuna din aceste opţiuni nu ţine de o reală alegere politică şi că
ele, de fapt, ar putea numai să pună în primejdie bunăstarea
Japoniei.
Discuţiile publice care au dominat politica s-au referit în primul
rând la diferenţele de accent privind poziţia internaţională a
Japoniei, cu unele variaţii secundare în legătură cu priorităţile
geo- politice. În termeni cuprinzători, trei mari orientări şi poate o
a patra mai puţin importantă pot fi identificate şi etichetate după
cum urmează: orgolioşii „Mai întâi America”, comercianţii
mondiali, realiştii pro-activi şi vizionarii internaţionali. Dar, într-o
analiză finală, toate patru orientările împărtăşesc aproape acelaşi
scop general şi aceeaşi principală preocupare: să exploateze
relaţia specială cu SUA pentru a dobândi recunoaştere mondială
pentru Japonia, evitând în acelaşi timp ostilitatea Asiei şi fără a
pune în pericol prematur umbrela americană de securitate.
Prima orientare are ca punct de plecare propunerea ca
menţinerea relaţiei existente (şi, se subînţelege, asimetrice) între

ani, adesea mult mai polemice şi mai exagerate în recomandările lor şi citate mai des de presa occidentală decât rapoartele
sus-menţionate, care reprezintă principalul curent de gândire. De exemplu, în 1996, o carte publicată de un general
japonez evoca larg-răspânditele comentarii de presă când îndrăznea să speculeze că, în anumite circumstanţe, s-ar putea
ca SUA să nu protejeze Japonia şi de aceea Japonia ar trebui să-şi mărească capacităţile de apărare naţională (Generalul
Yasuhiro Morino, „Noua generaţie de forţe de autoapărare de uscat“ şi comentariul despre ea în „Mituri despre SUA
venindu-ne în ajutor'1, în Sankei Shimbun, 4 martie 1996).
SUA şi Japonia trebuie să rămână nucleul geostragiei Japoniei.
Adepţii săi doresc, precum majoritatea japonezilor, o mai mare
recunoaştere internaţională a Japoniei şi mai multă egalitate în
alianţă, dar crezul lor fundamental, aşa cum l-a exprimat primul-
ministru Kiichi
Miyazawa în ianuarie 1993. Este acela că.. Perspectivele lumii
la intrarea în secolul al XXI-lea vor depinde în mare măsură de
capacitatea SUA şi a Japoniei de a asigura o conducere
coordonată pe baza unei viziuni comune". Acest punct de vedere a
fost dominant în rândurile elitei politice internaţionaliste şi din
instituţiile de politică externă care au fost la putere în ultimele
două decenii şi ceva. În chestiunile geostrategice cele mai
importante, adică rolul Chinei şi prezenţa americană în Coreea,
această conducere a fost susţinută de S.U.A., dar ea priveşte rolul
Japoniei ca sursă de constrângere a oricărei înclinaţii a Americii
către adoptarea unei poziţii de confruntare cu China. De fapt,
chiar acest grup a devenit din ce în ce mai înclinat să sublinieze
necesitatea unor relaţii mai strânse între Japonia şi China,
considerând că importanţa acestor relaţii le plasează imediat după
legăturile cu America.
A doua orientare nu contestă identitatea politicilor geostrategice
ale Japoniei şi Americii, dar consideră că interesele Japoniei sunt
cel mai bine servite prin recunoaşterea sinceră şi acceptarea
faptului că Japonia este în primul rând o putere economică.
Această perspectivă este de cele mai multe ori asociată cu
birocraţia tradiţională de mare influenţă din Ministerul
Comerţului Internaţional şi al Industirei şi cu cei care conduc
comerţul şi exporturile ţării. În această prespectivă, relativa
demilitarizare a Japoniei este un avantaj care merită prezervat.
Dacă America îi asigură securitatea, Japonia este liberă să ducă o
politică de angajare economică mondială, care îi întăreşte treptat
statutul mondial.
Într-o lume ideală, a doua orientare ar fi înclinată să favorizeze
o politică de neutralism cel puţin de facto, cu SUA care
contrabalansează puterea regională a Chinei şi prin aceasta
protejează Taiwanul şi Coreea de Sud, dând Japoniei libertatea de
a cultiva o relaţie economică mai strânsă cu Asia continentală şi
de sud-est. Date fiind realităţile politice existente, comercianţii
mondiali acceptă alianţa Japonia-America ca un aranjament
necesar, inclusiv bugetul relativ modest al forţelor armate
japoneze (care încă nu depăşeşte cu mult 1% din PIB), dar nu
sunt dornici să dea alianţei un conţinut regional important.
Al treilea grup, realiştii pro-activi tind să devină un nou tip de
politicieni şi de gânditori geopolitici. Ei cred că Japonia, în calitate
de democraţie bogată şi plină de succes, are atât ocazia, cât şi
obligaţia să realizeze ceva în lumea de după Războiul Rece.
Făcând acest lucru, ea poate câştiga recunoaşterea mondială la
care este îndreptăţită ca centrală de forţă a economiei care, din
punct de vedere istoric, se plasează printre puţinele naţiuni cu
adevărat mari ale lumii. Apariţia unei astfel de atitudini a
Japoniei, mai „de forţă”, a fost prefigurată în anii ’90 de primul-
ministru Yasuhiro Nakasone, dar poate cea mai cunoscută
exprimare a acestei perspective s-a aflat în controversatul raport
al Comitetului Ozawa, publicat în 1995 şi intitulat sugestiv
„Proiect pentru o nouă Japonie: re-gândirea unei naţiuni”.
Numit astfel după preşedintele comitetului, lehiro Osawa, lider
politic centrist cu o ascensiune rapidă, raportul susţinea
democratizarea culturii politice ierarhice a ţării şi reconsiderarea
posturii internaţionale a Japoniei. Îndemnând Japonia să devină
„o ţară normală”, raportul recomanda păstrarea legăturii de
securitate America-Japonia, dar şi sfătuia ca Japonia să
abandoneze pasivitatea sa internaţională angajându-se activ în
politica mondială, mai ales preluând comanda eforturilor
internaţionale de menţinere a păcii. În acest scop, raportul
recomanda renunţarea la limitările constituţionale asupra
trimiterii în străinătate a forţelor armate japoneze.
Nespusă, dar sugerată de accentul pus pe „o ţară normală”, era
ideea unei mai mari emancipări geopolitice de sub aripa
securităţii oferite de America. Susţinătorii acestei poziţii încercau
să argumenteze că, în chestiuni de importanţă mondială. Japonia
nu ar trebui să ezite în a-şi ridica glasul pentru Asia, în loc de a
urma automat America. Dar ei rămâneau esenţialmente vagi în ce
priveşte unele probleme sensibile cum ar fi creşterea rolului
regional al Chinei sau viitorul Coreii, nediferenţiindu-se prea mult
de colegii lor mai tradiţionalişti. Astfel, cu privire la securitatea
regională, ei împărtăşeau înclinaţia încă puternică a Japoniei de a
lăsa ca amândouă aceste probleme să rămână în primul rând în
răspunderea Americii, Japonia exercitând doar un rol de
moderare a oricărui zel exagerat din partea Americii.
în a doua jumătate a anilor ’90, această orientare realistă pro-
activă începea să domine gândirea publică şi să afecteze
formularea politicii externe a Japoniei. În prima jumătate a anului
1996, guvernul japonez a început să vorbească despre „diplomaţia
independentă11 (jishu gaiko) a Japoniei, chiar dacă Ministerul de
Externe, întotdeauna prudent, a ales să traducă această expresie
prin termenul mai vag (şi probabil mai puţin înţepător pentru
America) de „diplomaţie pro-activă“.
A patra orientare, aceea a vizionarilor internaţionali, a fost mai
puţin influentă decât celelalte trei, dar, uneori, serveşte la a
infuza perspectivei japonezilor o retorică mai idealistă. Ea tinde să
fie asociată. În public, cu individualităţi excepţionale – precum
Akio Morita de Ia Sony – care dramatizează importanţa pentru
Japonia a unei angajări demonstrative în scopuri mondiale
dezirabile. Invocând deseori noţiunea de o „nouă ordine
mondială11, vizionarii fac apel la Japonia – tocmai pentru că nu
este împovărată de responsabilităţi geopolitice – să fie lider
mondial în dezvoltarea şi promovarea unor scopuri cu adevărat
umane pentru comunitatea mondială.
Toate cele patru orientări sunt de acord asupra unei importante
chestiuni regionale: că siguranţa unei cooperări multilaterale
Asia-Pacific este în interesul Japoniei. O astfel de cooperare ar
putea avea, în timp, trei efecte pozitive: poate ajuta la angajarea
(şi, de asemenea, la subtila înfrânare) a Chinei; poate ajuta la
rămânerea Americii în Asia, chiar dacă i-ar reduce treptat
supremaţia; poate ajuta la atenuarea resentimentelor
antijaponeze, sporind astfel influenţa Japoniei. Deşi este puţin
probabil că va crea o sferă japoneză de influenţă regională, ar
putea câştiga pentru Japonia un oarecare respect regional, mai
ales în ţările maritime care ar putea fi stânjenite de crescânda
putere a Chinei.
Toate cele patru puncte de vedere sunt de asemenea de acord
că o cultivare prudentă a Chinei e mult mai de preferat decât orice
efort condus de SUA în direcţia înfrânării ei directe. De fapt, ideea
unei strategii conduse de SUA pentru a înfrâna China sau chiar
aceea a unei coaliţii libere ca o contrapondere, restrânsă la statele
insulare, precum Taiwan, Filipine, Brunei, Indonezia, susţinute de
Japonia şi Americaynu au avut nicio rezonanţă la conducătorii
politicii externe a Japoniei. Din perspectivă japoneză, orice astfel
de efort ar necesita nu numai o prezenţă militară americană
majoră şi pe termen nelimitat în Japonia şi în Coreea, dar – prin
crearea unei incendiare suprapuneri geopolitice între interesele
regionale ale Chinei şi cele americano-japoneze (vezi harta de mai
jos) – ar putea să devină o anticipare a îndeplinirii de la sine a
unei coliziuni cu China.9 Rezultatul ar fi inhibarea emancipării
evolutive a Japoniei şi o ameninţare la adresa bunăstării
economice a Orientului îndepărtat.
în plus, puţini sunt în favoarea politicii opuse: o mare împăcare
între Japonia şi China. Consecinţele la nivel regional ale unei
asemenea răsturnări clasice de alianţă ar fi prea perturbatoare: o
retragere a Americii din regiune, precum şi imediata subordonare
a Taiwanului şi a Coreii de către China, lăsând Japonia la
cheremul

9 Unii japonezi conservatori au fost tentaţi de ideea unei

legături speciale Japonia-Taiwan, iar în 1996 o „Asociaţie a
parlamentarilor din Japonia şi Taiwan” a fost formată pentru a
promova acest scop. Reacţia Chinei a fost, aşa cum era de
aşteptat, ostilă.

Chinei. Aceasta nu e o perspectivă atrăgătoare, poate doar

pentru câţiva extremişti. Rusia fiind marginalizată geopolitic şi
istoric, nu există deci nicio alternativă la consensul fundamental
că legătura cu America rămâne principala ancoră de salvare a
Japoniei. Fără ea. Japonia nu poate nici să-şi asigure
aprovizionarea constantă cu petrol, nici să se apere de un
bombardament nuclear chinez (şi poate, în curând, şi coreean).
Singura ieşire politică reală este cum poate fi cel mai bine
manevrată legătura cu America pentru a promova interesele
japoneze.
în consecinţă, japonezii au fost de acord cu dorinţa Americii de
a întări cooperarea militară dintre ea şi Japonia, inclusiv cu
aparent lărgită sa sferă, de la foarte concretul „Orient îndepărtat”
la o mai extinsă „formulă Asia-Pacific“. În acord cu aceasta, la
începutul anului 1996, când a revizuit aşa-numitele linii
directoare ale apărării SUA-Japonia, guvernul japonez şi-a extins
mandatul pentru posibila folosire a forţelor japoneze de apărare
de la „caz de pericol în Orientul îndepărtat” la „caz de pericole în
regiunile învecinate Japoniei”. Dorinţa Japoniei de a conveni cu
America asupra acestei chestiuni a fost determinată şi de apariţia
unor îndoieli privind prezenţa pe termen lung a forţelor americane
în Asia şi de îngrijorarea că ridicarea Chinei – şi aparenta
anxietate a Americii în legătură cu acest lucru – ar putea, la un
moment dat, în viitor să impună Japoniei o alegere inacceptabilă:
să rămână cu America împotriva Chinei sau să rămână fără
America şi aliată cu China.
Pentru Japonia, această dilemă fundamentală conţine şi un
imperativ istoric: cât timp a deveni o putere dominantă în regiune
nu este un obiectiv viabil, iar fără o bază regională recunoaşterea
ca putere mondială autentică este nerealistă, rezultă că Japonia
poate cel mai bine dobândi statutul de lider mondial prin
implicare activă în menţinerea păcii şi dezvoltarea economică în
întreaga lume. Profitând de alianţa militară SUA-Japonia pentru a
asigura stabilitatea Orientului îndepărtat, – dar fără a îngădui să
evolueze spre o coaliţie anti-China –, Japonia îşi poate croi
liniştită o misiune mondială influentă şi distinctă ca putere ce
promovează apariţia unei cooperări autentice internaţionale şi
instituţionalizate într-un mod mai eficient. Japonia ar putea astfel
deveni un echivalent al Canadei, mult mai puternic şi mai influent
la nivel mondial: un stat respectat pentru folosirea constructivă a
bogăţiei şi puterii sale şi faţă de care nu există nici temeri, nici
resentimente.
ADAPTAREA GEOSTRATEGIEI AMER1CII
Politica americană trebuie să se preocupe pentru a deveni cert
că Japonia urmează o astfel de cale şi că atingerea de către China
a superiorităţii regionale nu împiedică un stabil echilibru
triunghiular de putere în Asia de Est. Efortul de a supraveghea
atât Japonia, cât şi China şi de a menţine o stabilă interacţiune în
trei direcţii care implică şi America va pune la grea încercare
abilitatea diplomatică şi imaginaţia politică a SUA. Abandonarea
vechii fixaţii în legătură cu ameninţarea pe care se presupunea că
o reprezintă ascensiunea economică a Japoniei şi înfrânarea fricii
faţă de forţa politică a Chinei ar putea insufla realism rece unei
politici ce trebuie să se bazeze pe calcul strategic atent: cum să
canalizeze energia Japoniei în sfera internaţională şi cum să
dirijeze puterea Chinei spre o acomodare regională.
Numai în acest fel va putea America să realizeze în extremitatea
orientală a Eurasiei un echivalent corespunzător, din punct de
vedere geopolitic, rolului Europei în extremitatea vestică a
Eurasiei, adică o structură de putere regională bazată pe interese
comune. Dar, spre deosebire de Europa, un cap de pod al
democraţiei nu va apărea curând în extremitatea orientală. În
schimb, în Orientul îndepărtat, alianţa cu Japonia, redirecţionată,
trebuie să servească şi ca bază pentru o punere de acord a
Americii cu o Chină predominantă în zonă.
Pentru America, câteva concluzii geostrategice importante
decurg din analiza cuprinsă în primele două secţiuni ale acestui
capitol:
Ideea larg răspândită că China va fi următoarea putere
mondială generează o paranoia în legătură cu China, iar în
interiorul acesteia, megalomanie. Frica de o Chină agresivă şi
ostilă care este destinată să fie în curând următoarea putere
mondială sunt, cel mult, premature; şi, mai rău, pot deveni o
anticipare a îndeplinirii de la sine. Rezultă că organizarea unei
coaliţii cu scopul de a înfrâna ascensiunea Chinei spre puterea
mondială ar fi contraproduc- tivă. Nu ar face decât ca o Chină
influentă în regiune să fie ostilă. În acelaşi timp, orice astfel de
efort ar încorda relaţiile ameri- cano-japoneze deoarece este
probabil că majoritatea japonezilor se vor opune unei astfel de
coaliţii. În consecinţă. Statele Unite trebuie să se abţină de la
presiuni asupra Japoniei ca să-şi asume responsabilităţi de
apărare lărgite în regiunea Asia-Pacific. Eforturile în acea direcţie
pur şi simplu ar stânjeni formarea unei relaţii stabile între
Japonia şi China şi ar izola şi mai mult Japonia în regiune.
Dar tocmai pentru că, în fapt, este puţin probabil să devină
curând o putere mondială – şi. Din acest motiv, ar fi nechibzuit să
se urmeze politica de înfrânare a Chinei la nivel regional – este de
dorit ca această ţară să fie tratată ca jucător important la nivel
mondial. Atragerea Chinei într-o mai largă cooperare
internaţională şi admiterea pentru ea a statutului la care râvneşte
pot avea efect de atenuare a virulenţei ambiţiilor naţionale ale
Chinei. Un pas important în această direcţie ar fi includerea ei în
summit-ul anual al conducătorilor principalelor state ale lumii,
aşa-numitul Grup al celor Şapte (G7), mai ales că Rusia a fost şi
ea invitată.
în ciuda aparenţelor, China, de fapt, nu are opţiuni strategice
mari. Continuul său succes economic rămâne foarte dependent de
influxul de capital şi de tehnologie din partea Occidentului şi de
accesul la pieţele străine, ceea ce limitează drastic opţiunile
Chinei. O alianţă cu o Rusie instabilă şi sărăcită nu i-ar mări
perspectivele economice sau geopolitice (iar pentru Rusia ar
însemna subordonarea faţă de China). De aceea, nu este o
opţiune geostrategică viabilă, chiar dacă este tentant, din punct
de vedere tactic, ca Rusia şi China să cocheteze cu această idee.
Ajutorul chinez pentru Iran şi Pakistan este de o mai mare
importanţă imediată, geopolitică şi regională, pentru China, dar
aceasta nu asigură punctul de plecare pentru o încercare serioasă
de a dobândi un statut mondial. O coaliţie „antihegemonică” ar
putea fi o opţiune de ultimă instanţă în cazul în care China ar
ajunge să creadă că aspiraţiile sale naţionale sau regionale sunt
blocate de SUA (cu sprijinul Japoniei). Dar ar fi o coaliţie a
săracilor, care, în acest caz, este probabil să rămână săraci, în
colectiv, încă multă vreme.
O Chină Mare începe să devină puterea dominantă în regiune,
în această calitate, ea ar putea încerca să se impună vecinilor săi
într-un mod destabilizator la nivel regional; sau s-ar putea
mulţumi să-şi exercite influenţa mai indirect, în concordanţă cu
trecutul său imperial. Dacă va apărea o sferă hegemonică de
influenţă sau o sferă mai vagă de deferenţă depinde, parţial, de
cât de brutal şi autoritar rămâne regimul din China, ca şi de felul
în care principalii jucători din afară, mai ales America şi Japonia,
reacţionează la apariţia unei Chine Mari. O politică de
împăciuitorism credul ar putea încuraja o atitudine mai hotărâtă
din partea Chinei; dar o politică pur şi simplu de obstrucţionare a
apariţiei unei astfel de Chine este mai mult decât probabil că ar
avea un rezultat similar. O prudentă punere de acord asupra unor
probleme şi o precizare clară a poziţiilor asupra altora ar putea
evita orice extremă.
în orice caz, în unele zone din Eurasia, o Chină Mare ar putea
exercita o influenţă geopolitică compatibilă cu marile interese geo-
strategice ale Americii pentru o Eurasie stabilă, dar pluralistă
politic. De exemplu, interesul crescând al Chinei faţă de Asia
Centrală restrânge inevitabil libertatea de acţiune a Rusiei în
căutarea vreunei forme de reintegrare politică a regiunii sub
controlul Moscovei. În legătură cu aceasta şi relativ la Golful
Persic, crescânda nevoie de energie a Chinei dictează un interes
comun cu America în a menţine liberul acces şi stabilitatea
politică în regiunile producătoare de petrol. În mod similar,
sprijinul Chinei pentru Pakistan restrânge ambiţiile Indiei de a-şi
subordona această ţară şi contrează înclinaţia Indiei de a coopera
cu Rusia în privinţa Afganistanului şi Asiei Centrale. În sfârşit,
implicarea Chinei şi Japoniei în dezvoltarea Siberiei de Est ar
putea ajuta şi la întărirea stabilităţii în regiune. Aceste interese
comune ar trebui explorate printr-un susţinut dialog strategic 40.
Există, de asemenea, zone unde ambiţiile Chinei s-ar putea
ciocni cu interesele Americii (şi ale Japoniei), mai ales dacă aceste
ambiţii ar urma să se realizeze prin atât de obişnuitele, din punct
de vedere istoric, tactici de mână forte. Acest lucru este valabil
mai ales în legătură cu Asia de Sud-Est, Taiwan şi Coreea.
Asia de Sud-Est este potenţial prea bogată, prea împrăştiată
geografic şi pur şi simplu prea mare pentru a putea fi uşor
subordonată chiar de o Chină puternică – dar, totodată, este prea
slabă şi prea fărâmiţată din punct de vedere politic pentru a nu
deveni cel puţin o sferă de deferenţă pentru China. Influenţa
regională a Chinei, sprijinită de prezenţa economică şi financiară
chineză în toate ţările din zonă, este consolidată de progresele în
mărirea Chinei ca putere. Multe depind de felul în care China
aplică această putere, dar nu se înţelege de la sine că America are
vreun interes special în a i se opune direct sau în a se implica în
astfel de chestiuni precum disputa asupra Mării Chinei de Sud.
Chinezii au o experienţă istorică considerabilă în a administra cu
40 într-o întâlnire din 1996 cu înalţi funcţionari chinezi pentru apărare şi securitate naţională, am identificat (folosind
uneori formulări deliberat vagi) următoarele zone de interes strategic comun ca bază pentru un astfel de dialog: 1) pace în
Asia de Sud-Est; 2) nerecurgerea la forţă în rezolvarea problemelor apelor teritoriale; 3) reuniftcarea paşnică a Chinei; 4)
stabilitate în Coreea; 5) independenţa Asiei Centrale; 6) echilibru între India şi Pakistan; 7) o Japonie dinamică economic
şi benefică pe plan internaţional; 8) o Rusie stabilă, dar nu prea puternică.
subtilitate relaţii inegale (sau de inferioritate) şi ar fi cu siguranţă
în interesul Chinei s-o exercite sub autocontrol, pentru a înlătura
frica regională faţă de imperialismul chinez. Această frică ar putea
genera o coaliţie regională anti-chineză (şi unele semne în această
direcţie se pot vedea în cooperarea militară pe cale de a se naşte
între Indonezia şi Australia), care este foarte probabil ca apoi să
caute sprijin din partea SUA, Japoniei şi Australiei.
O Chină Mare, mai ales după includerea Hong Kong-ului, este
aproape sigur că va căuta cu mai multă vigoare să realizeze
unirea Taiwanului cu partea continentală. Este important să
relevăm faptul că China nu s-a împăcat niciodată cu separarea sa
permanentă de Taiwan. De aceea, la un moment dat, această
chestiune ar putea genera o ciocnire frontală între America şi
China. Consecinţele acesteia ar fi foarte păgubitoare pentru toţi
cei vizaţi: perspectivele economice ale Chinei ar fi blocate;
legăturile Americii cu Japonia ar deveni foarte încordate; iar
eforturile americane de a crea un echilibru stabil de putere în Asia
de Sud-Est ar putea eşua.
în consecinţă, este esenţial ca părţile să ajungă şi să menţină,
în mod reciproc, cea mai mare claritate în legătură cu această
chestiune.
Chiar dacă, în viitorul previzibil. Chinei îi va lipsi probabil
mijloacele de a se impune cu forţa asupra Taiwanului în mod
eficace. Beijingul trebuie să înţeleagă – şi să fie realmente convins
– că un consimţământ din partea SUA faţă de o încercare de
reintegrare forţată a Taiwanului, inclusiv prin folosirea forţei
militare, ar fi atât de devastatoare pentru poziţia Statelor Unite în
Extremul Orient, încât acestea pur şi simplu nu şi-ar putea
permite să rămână pasive din punct de vedere militar dacă
Taiwanul ar fi incapabil să se apere.
Cu alte cuvinte, America va trebui să intervină nu de dragul
unui Taiwan separat, ci de dragul intereselor geopolitice
americane în zona Asia-Pacific. Aceasta este o distincţie
importantă. Statele Unite nu au, ca atare, niciun interes special
să existe un Taiwan separat. De fapt, poziţia lor oficială a fost şi
trebuie să rămână aceea că există o singură Chină. Dar modul în
care China urmăreşte să realizeze reunificarea poate încălca
interese americane vitale, iar chinezilor trebuie să le fie foarte clar
acest lucru.
De asemenea, chestiunea Taiwanului oferă Americii un motiv
legitim să ridice problema drepturilor omului în discuţiile sale cu
China, fără a da loc acuzaţiei de amestec în treburile interne ale
Chinei. Este perfect adecvat pentru a reaminti Beijingului că
reunificarea se va realiza numai când China va deveni mai
prosperă şi mai democratică. Numai o asemenea Chină va putea
să atragă Taiwanul şi să îl asimileze în China Mare, care este, de
asemenea, pregătită să fie o confederaţie bazată pe principiul „o
ţară, mai multe sisteme”. În orice caz, din cauza Taiwanului, este
în interesul Chinei să extindă respectarea drepturilor omului şi în
acest context este adecvat ca America să ridice chestiunea.
În acelaşi timp, este convenabil pentru SUA – în conformitate
cu promisiunile făcute Chinei – să se abţină de la sprijinirea
directă a oricărei „ridicări în grad” pe plan internaţional a
statutului Taiwanului. În anii ’90, unele contacte oficiale SUA-
Taiwan au dat impresia că Statele Unite începeau, în mod tacit, să
trateze Taiwanul ca pe un stat separat, iar supărarea Chinei faţă
de acest lucru era de înţeles, ca şi resentimentul acesteia faţă de
eforturile intensificate ale oficialilor taiwanezi de a câştiga
recunoaşterea internaţională a statutului separat al Taiwanului.
De aceea. SUA ar trebui să nu fie reţinute şi să facă foarte clar
faptul că atitudinea lor faţă de Taiwan va fi afectată în mod
negativ de eforturile acestuia de a modifica ambiguităţile
deliberate şi de- mult-instituite ce guvernează relaţia China-
Taiwan. Mai mult, dacă China, într-adevâr, prosperă şi se
democratizează şi dacă încorporarea Hong Kong-ului de către ea
nu implică paşi înapoi în domeniul drepturilor civile, încurajarea
americană pentru un serios dialog China-Taiwan privind termenii
unei eventuale reunficări ar ajuta şi la crearea de presiuni în
favoarea creşterii democratizării în interiorul Chinei, stimulând, în
acelaşi timp, o mai largă acomodare strategică între SUA şi o
Chină Mare.
Coreea, statul-pivot geopolitic din Asia de Nord-Est. Ar putea
deveni din nou sursă de dispute între America şi China, iar
viitorul ei va avea un impact direct şi asupra legăturii dintre
America şi Japonia. Câtă vreme Coreea rămâne divizată şi
potenţial vulnerabilă faţă de un război între Nordul instabil şi
Sudul din ce în ce mai bogat, forţele americane vor trebui să
rămână în peninsulă. Orice retragere unilaterală a SUA nu numai
că ar putea precipita un nou război, dar, foarte probabil, ar
semnala sfârşitul prezenţei militare americane în Japonia. Este
greu să ni-i închipuim pe japonezi continuând să se bazeze pe
prezenţa militară americană pe teritoriul japonez în urma
abandonării Coreii de Sud de către America. Rapida reînarmare a
Japoniei ar fi urmarea cea mai probabilă, cu consecinţe vast
destabilizatoare în toată regiunea.
Dar reunificarea Coreii ar putea crea serioase dileme geopoli-
tice. Dacă forţele americane ar rămâne într-o Coree reunificată,
ele ar fi inevitabil privite de către chinezi ca îndreptate împotriva
ţării lor. De fapt, ne îndoim de consimţământul Chinei la
unificare, în aceste împrejurări. Dacă reunificarea ar avea loc în
etape, implicând o aşa-numită „aterizare lină“, China ar
obstrucţiona-o prin mijloace politice şi ar sprijini elementele din
Coreea de Nord care se mai opun reunificării. Dacă reunificarea ar
avea loc violent, cu o „aterizare forţată1’ a Coreii de Nord. Nu ar
putea fi evitată nici intervenţia militară a Chinei. Din perspectiva
Chinei, o Coree reunificată ar fi acceptabilă numai dacă nu e, în
acelaşi timp, o prelungire directă a puterii americane (cu Japonia
în spate ca trambulină).
Dar o Coree reunificată fără trupe americane pe teritoriul său
este posibil să graviteze mai întâi spre o formă de neutralitate
între China şi Japonia şi apoi. Treptat, – mânată parţial de
sentimente anti-japoneze reziduale, dar încă intense – spre o sferă
chineză, fie de influenţă politică mai dogmatică, fie de deferenţă,
oarecum mai delicată. S-ar pune atunci problema dacă Japonia ar
mai fi încă doritoare să servească drept unică bază asiatică a
puterii americane. În cele din urmă, problema ar diviza puternic
politica internă a Japoniei. Orice restrângere a prezenţei militare a
SUA în Orientul îndepărtat ce ar rezulta din această situaţie ar
face, la rândul ei, mai dificilă menţinerea unui echilibru stabil de
putere în Eurasia. Aceste considerente întăresc deci miza Americii
şi Japoniei în statiis-quo-ul Coreii (deşi, pentru fiecare din ele.
Motivele sunt oarecum diferite), iar dacă acest status-quo trebuie
modificat, aceasta trebuie să se petreacă în etape foarte lente, de
preferat în condiţiile unei profunde puneri de acord, în regiune,
între China şi America.
între timp, o autentică reconciliere între Japonia şi Coreea ar
contribui în mod semnificativ la crearea unor circumstanţe
regionale mai stabile pentru o eventuală reunificare. Diversele
complicaţii internaţionale care ar putea rezulta din reintegrarea
Coreii ar putea fi aplanate printr-o autentică reconciliere între
Japonia şi Coreea, ceea ce ar duce la o mai strânsă relaţie politică
şi la o sporită cooperare între acest două ţări. SUA ar putea juca
rolul decisiv în promovarea acestei reconcilieri. Mulţi dintre paşii
specifici ce au fost făcuţi pentru a avansa, mai întâi, reconcilierea
dintre Germania şi Franţa şi, apoi, aceea dintre Germania şi
Polonia (de exemplu, de la programe universitare comune până la
formaţiuni militare combinate) ar putea fi adaptaţi la acest caz.
Un parteneriat între Japonia şi Coreea, cuprinzător şi cu rol
stabilizator în regiune, ar facilita, la rândul lui, continuitatea
prezenţei americane în Orientul îndepărtat, probabil, chiar şi
după reunificarea Coreii.
Aproape că nu mai trebuie să spunem că o relaţie politică
strânsă cu Japonia este în interesul geostrategic mondial al
Americii. Dar dacă Japonia va fi pentru America vasal, rival sau
partener depinde de capacitatea americanilor şi japonezilor de a
defini mai clar scopurile internaţionale pe care ţările lor trebuie să
le urmărească împreună şi să demarcheze mai precis linia ce
desparte misiunea geostrategică a SUA în Extremul Orient de
aspiraţiile Japoniei la un rol mondial. Pentru Japonia. În ciuda
dezbaterilor interne asupra politicii externe a ţârii, relaţia cu
America rămâne reperul centra] în căutarea direcţiei sale
internaţionale. O Japonie dezorientată, îm- pleticindu-se fie spre
reînarmare. Fie spre un acord separat cu China, ar duce la
sfârşitul rolului Statelor Unite în regiunea Asia-Pacific şi ar
exclude apariţia unui aranjament triunghiular aducător de
stabilitate în regiune, între America. Japonia şi China; excludere
care, la rândul ei, ar face imposibilă crearea unui echilibru politic
patronat de America în întreaga Eurasie.
Pe scurt, o Japonie dezorientată ar fi ca o balenă pe uscat:
lovind totul în jur, fără speranţă, dar periculoasă. Ea ar putea
destabiliza Asia, dar nu ar putea crea o alternativă viabilă la
necesarul echilibru stabilizator între America, Japonia şi China.
Doar printr-o alianţă strânsă cu Japonia va putea America ajusta
aspiraţiile regionale ale Chinei şi contracara manifestările ei mai
arbitrare. Doar pe această bază poate izbuti o complicată punere
de acord tridi- recţională, care presupune puterea mondială a
Americii, dominaţia regională a Chinei şi rolul internaţional al
Japoniei.
Rezultă că, în viitorul previzibil, reducerea nivelului actual al
forţelor SUA din Japonia (şi, prin extindere, din Coreea) nu este
de dorit. În plus, nu este de dorit nicio creştere importantă a
întinderii geopolitice şi a însemnătăţii actuale a efortului militar
japonez. O retragere importantă a SUA este foarte probabil să
determine în Japonia un serios program de înarmare în contextul
unei îngrijorătoare dezorientări geostrategice, în vreme ce
presiunile Americii asupra Japoniei pentru a-şi asuma un mai
mare rol militar pot doar dăuna proiectelor pentru stabilitate
regională, împiedica o mai largă punere de acord regională cu o
Chină Mare, distrage atenţia Japoniei de la a-şi asuma o misiune
internaţională mai constructivă şi, prin aceasta, complica efortul
de creare a unui pluralism geopo- litic stabil în întreaga Eurasie.
Rezultă, de asemenea, că Japoniei – dacă îşi va întoarce faţa
către lume şi spatele Asiei – trebuie să i se dea un imbold plin de
înţeles şi un statut special în aşa fel încât propriul său interes
naţional să fie astfel bine servit. Spre deosebire de China, care
poate urmări puterea mondială devenind mai întâi putere
regională, Japonia poate câştiga o influenţă mondială ferindu-se
de a urmări puterea regională. Dar aceasta face să fie cu atât mai
important pentru Japonia să simtă că este partener special al
Americii într-o menire mondială, pe cât de satisfăcătoare politic,
pe atât de benefică economic. În acest scop, SUA ar face bine să ia
în consideraţie încheierea unui acord de liber schimb americano-
japonez, creând astfel un spaţiu economic comun americano-
japonez. Un asemenea pas, confirmând formal crescânda legătură
dintre cele două economii, ar furniza temelia geopolitică pentru
prezenţa continuă a Americii în Extremul Orient şi pentru
angajamentul mondial constructiv al Japoniei 41.
în concluzie: Pentru America, Japonia ar trebui să fie
partenerul vital şi cel mai important în construirea unui sistem de
cooperare mondială din ce în ce mai intens şi atotpătrunzător, şi
nu în primul rând aliatul său militar într-un aranjament regional
destinat a contesta preeminenţa regională a Chinei. De fapt.
Japonia ar trebui să fie partenerul mondial al Americii în
abordarea noii a- gende de probleme internaţionale. O Chină
dominantă în regiune ar trebui să devină ancora extrem-orientală
a SUA în domeniul mai tradiţional al politicii de putere, ajutând
astfel la crearea unui echilibru de putere în Eurasia, cu o Chină
Mare în Estul Eurasiei, echivalând în această privinţă rolul unei
41 O puternică susţinere a acestei iniţiative, relevând avantajele economice reciproce ce decurg din ea, este realizată de
Kurt Tong, în „Revoluţionarea politicii japoneze a Americii", în Foreign Policy (iama 1996-1997).
Europe în extindere în Vestul Eurasiei.
CAPITOLUL 7
CONCLUZII
A sosit timpul ca SUA să formuleze şi să urmeze o geostrategie
integrată, cuprinzătoare şi pe termen lung pentru toată Eurasia.
Această cerinţă decurge din interacţiunea a două realităţi
fundamentale: America este acum singura superputere mondială,
iar Eurasia este arena centrală a lumii. Astfel, ceea ce se întâmplă
în distribuţia de putere pe continentul Eurasia este de importanţă
decisivă pentru supremaţia mondială şi moştenirea istorică a
Americii.
Supremaţia mondială a Americii este unică prin întindere şi
caracter. Este o hegemonie de tip nou care reflectă multe din
trăsăturile sistemului democratic american: este pluralistă,
permeabilă şi flexibilă. Dobândită în mai puţin de un secol,
principala manifestare geopolitică a acestei hegemonii este rolul
fără precedent jucat de America în toată Eurasia continentală,
până acum punctul de origine al tuturor precedenţilor aspiranţi la
puterea mondială. America este acuma arbitrul Eurasiei, nicio
chestiune majoră eurasiatică neputând fi soluţionată fără
participarea Americii sau împotriva intereselor acesteia.
Modul în care SUA manevrează şi impacă principalii jucători
geostrategici de pe tabla de şah a Eurasiei şi felul în care tratează
pe cei mai importanţi pivoţi geopolitici din Eurasia vor fi esenţiale
pentru longevitatea, şi stabilitatea supremaţiei mondiale a
Americii. În Europa, jucătorii principali vor continua să fie Franţa
şi Germania, iar scopul principal al Americii ar trebui să fie
consolidarea şi extinderea actualului cap de pod democratic din
extremitatea vestică a Eurasiei. În Extremul Orient al Eurasiei
este posibil să crească importanţa Chinei, iar America nu va avea
un avanpost politic în Asia continentală în absenţa unui consens
geostrategic ameri- cano-chinez cultivat cu succes. În centrul
Eurasiei, spaţiul dintre o Europă în lărgire şi o Chină în
ascensiune spre supremaţia regională va rămâne o gaură neagră
din punct de vedere geopolitic cel puţin până când Rusia îşi va
rezolva frământările interne asupra autodefinirii sale post-
imperiale, în vreme ce regiunea de la sud de Rusia – Balcanii
eurasiatici – ameninţă să devină un cazan de conflicte etnice şi de
rivalităţi între marile puteri.
în acest context, pentru câtăva vreme de acum înainte – mai
bine de o generaţie – statutul Americii ca primă putere a lumii
este puţin probabil să fie contestat de vreo putere individuală.
Este mai mult decât sigur că niciun stat-naţiune nu va egala
America în cele patru aspecte esenţiale ale puterii (militar,
economic, tehnologic şi cultural) care produc, prin cumulare, o
influenţă politică mondială decisivă. În cazul unei abdicări
deliberate sau neintenţionate a Americii, singura alternativă reală
la supremaţia sa mondială, în viitorul previzibil, este anarhia
internaţională. În această privinţă, este corectă afirmaţia că
America a devenit, aşa cum spunea preşedintele Clinton, o
„naţiune indispensabilă” lumii.
în acest punct este important de subliniat atât faptul acestei in-
dispensabilităţi, cât şi existenţa potenţială de anarhie mondială.
Consecinţele disruptive ale exploziei demografice, ale migraţiei
cauzate de sărăcie, ale radicalizării urbanizării, ale conflictlor
etnice şi religioase şi ale proliferării armelor de distrugere în masă
ar fi imposibil de stăpânit dacă s-ar fragmenta însuşi cadrul
existent al unei oricât de rudimentar stabilităţi geopolitice, bazat
pe state-na- ţiuni. Fără implicare americană susţinută şi dirijată,
în scurtă vreme forţele în dezordine mondială ar ajunge să domine
scena lumii. Iar posibilitatea unei astfel de fragmentări este
inerentă în tensiunile geopolitice nu numai din actuala Eurasie, ci
şi din lume în general.
Riscurile care decurg de aici pentru stabilitatea mondială vor
creşte probabil şi mai mult prin perspectiva unei degradări mai
generale a condiţiei umane. În special în ţările sărace ale lumii,
explozia demografică şi simultana urbanizare generează rapid aglo
merarea nu numai a celor dezavantajaţi, dar mai ales a sute de
milioane de şomeri şi tineri din ce în ce mai neliniştiţi al căror
sentiment de frustrare creşte într-un ritm exponenţial. Mijloacele
modeme de comunicare sporesc ruptura lor de autoritatea
tradiţională şi, în acelaşi timp, îi fac din ce în ce mai conştienţi –
şi mai plini de resentimente – de inegalitatea mondială şi astfel
mult mai uşor de înrolat în mişcări extremiste. Pe de o parte,
fenomenul mereu mai amplu al migraţiei globale, ajuns deja la
zeci de milioane, poate funcţiona ca supapă de siguranţă
temporară, dar. Pe de altă parte, este tot atât de probabil că el va
servi de vehicol pentru propagarea transcontinentală a conflictelor
etnice şi sociale.
Cârma mondială moştenită de America ar putea fi astfel
afectată de turbulenţă, tensiune, violenţă cel puţin sporadică.
Noua şi complexa ordine internaţională, bazată pe hegemonia
americană, în cadrul căreia „ameninţarea cu războiul este în afara
jocului’1 este posibilă să fie restrânsă la acele părţi ale lumii unde
puterea americană a fost consolidată prin sisteme socio-politice
democratice şi prin complicate structuri externe multilaterale – de
asemenea dominate de SUA.
O geostrategie americană pentru Eurasia va fi astfel în
competiţie cu forţele turbulenţei. În Europa există semne că
avântul integrării şi extinderii slăbeşte şi că tradiţionalele
naţionalisme europene se pot trezi oricând. Şomajul pe scară
largă se menţine chiar şi în statele europene cele mai dezvoltate,
generând reacţii xenofobe ce ar putea cauza o bruscă înclinare a
politicii Franţei sau Germaniei spre un serios extremism politic şi
spre şovinism orientat spre interior. Într-adevăr, o situaţie
realmente pre-revoluţionară s-ar putea pregăti chiar acum.
Agenda istorică pentru Europa, schiţată în capitolul 3, va fi
respectată numai dacă aspiraţiile Europei spre unitate sunt
încurajate şi chiar sprijinite concret de SUA.
Nesiguranţa în legătură cu viitorul Rusiei este şi mai mare, iar
perspectivele unei evoluţii pozitive sunt mult mai firave. De aceea,
este imperativ ca America să creeze un context geopolitic propice
asimilării Rusiei într-un cadru mai larg de cooperare europeană
crescândă şi generator, în acelaşi timp, de independenţă bazată
pe forţe proprii pentru noii vecini suverani ai Rusiei. Dar
viabilitatea, de exemplu, a Ucrainei sau Uzbekistanului (ca să nu
mai vorbim de bifurcatul Kazahstan din punct de vedere etnic) va
rămâne nesigură, mai ales dacă atenţia Americii este distrasă de
noi crize interne în Europa, de adâncirea prăpastiei dintre Europa
şi Turcia sau de creşterea ostilităţii din relaţiile americano-
iraniene.
Posibilitatea unei eventuale mari împăcări cu China ar putea fi
şi ea periclitată de o viitoare criză în legătură cu Taiwanul; sau de
apariţia în China a unui regim agresiv şi ostil, determinat de
evoluţia politică internă a acesteia; sau pur şi simplu de răcirea
relaţiilor americano-chineze. Atunci China ar putea deveni o forţă
deosebit de destabilizatoare în lume, recurgând la presiuni
enorme asupra relaţiilor americano-japoneze şi poate chiar
generând o distrugătoare dezorientare geopolitică a Japoniei. În
acest context, stabilitatea Asiei de Sud-Est ar fi sigur ameninţată
şi nu se pot face decât speculaţii asupra modului în care
confluenţa acestor evenimente va influenţa poziţia şi coeziunea
Indiei, ţară esenţială pentru stabilitatea Asiei de Sud.
Aceste observaţii folosesc să ne reamintim că nici noile
probleme globale, care merg dincolo de frontierele statelor-naţiuni,
nici preocupările geopolitice mai tradiţionale nu ar putea fi
rezolvate, sau măcar stăpânite, dacă structura geopolitică
fundamentală a puterii mondiale începe să se năruie. Având în
vedere semnele de avertizare de pe orizontul Europei şi Asiei, orice
politică americană de succes trebuie să se concentreze pe Eurasia
ca întreg şi să se conducă după un geostrategic.
O GEOSTRATEGIE PENTRU EURASIA
Punctul de plecare pentru politica de care este nevoie trebuie să
fie recunoaşterea neînduplecată a celor trei aspecte fără precedent
care definesc acum starea geopolitică a chestiunilor
internaţionale: pentru prima oară în istorie, (1) un singur stat este
o putere mondială autentică, (2) un stat non-eurasiatic deţine
supremaţia mondială, (3) scena principală a lumii. Eurasia, este
dominată de o putere non-eurasiatică.
Dar o geostrategie cuprinzătoare şi integrată pentru Eurasia
trebuie să se bazeze şi pe recunoaşterea limitelor puterii efective a
Americii şi pe inevitabila reducere, în timp. A sferei acestei
puteri. Aşa cum am remarcat mai înainte, înseşi dimensiunile şi
diversitatea Eurasiei, ca şi puterea potenţială a unora din statele
sale limitează profunzimea influenţei americane şi a controlului
său asupra evoluţiei evenimentelor. Această situaţie face ca de
primă importanţă să fie perspicacitatea geostrategică şi
desfăşurarea deliberat selectivă a mijloacelor americane pe uriaşa
tablă de şah a Eurasiei. Şi de vreme ce puterea fără precedent a
Americii se va diminua inevitabil în timp, prioritatea trebuie să fie
dirijarea ridicării altor puteri regionale într-un mod care să nu
ameninţe supremaţia mondială a Americii.
Ca la şah, cei care proiectează politica mondială a Americii
trebuie să gândească cu câteva mişcări mai înainte, anticipând
posibilele contra-mutări. O geostrategie posibil de susţinut trebuie
de aceea să facă distincţie între perspectiva pe termen scurt
(aproximativ următorii 5 ani), pe termen mediu (până la 20 de
ani), pe termen lung (peste 20 de ani). Mai mult, aceste faze nu
trebuie considerate compartimente închise, ci părţi ale unui
proces continuu. Prima fază trebuie să ducă gradual şi logic spre
a doua –, ba chiar trebuie să fie îndreptată în mod deliberat spre
ea – iar a doua trebuie să ducă spre a treia.
Pe termen scurt, este în interesul Americii să consolideze şi să
continue pluralismul geopolitic predomiant pe harta Eurasiei.
Aceasta face să aibă întâietate manevrele în vederea prevenirii a-
pariţiei unei coaliţii ostile care ar putea, în cele din urmă, căuta să
conteste supremaţia Americii, nemaivorbind de posibilitatea
îndepărtată ca orice stat în parte să încerce acest lucru. Pe termen
mediu, cele spuse mai înainte ar putea evolua treptat spre mai
mare accent pe apariţia unor parteneri din ce în ce mai importanţi,
dar compatibili strategic, care, îndemnaţi de conducerea deţinută
de America, ar putea ajuta la formarea unui sistem de securitate
trans-eurasiatic mai cooperant. În cele din urmă, pe un termen încă
şi mai lung, cele spuse mai sus ar putea deveni un nucleu mondial
de responsabilitate politică cu adevărat distribuită.
Sarcina imediată este asigurarea că niciun stat sau combinaţie
de state nu dobândeşte capacitatea de a elimina SUA din Eurasia
sau chiar de a diminua semnificativ rolul său decisiv de arbitru.
Totuşi, consolidarea pluralismului geopolitic transcontinental
nu ar trebui privită ca un scop în sine, ci doar ca un mijloc de a
atinge scopul pe termen mediu de a crea parteneriate strategice
autentice în cele mai importante regiuni ale Eurasiei. Este puţin
probabil că America democrată va dori să fie permanent angajată
în sarcina dificilă, acaparantă şi costisitoare de a administra
Eurasia prin constante maşinaţiuni şi manevre, susţinute prin
mijloace militare americane, în vederea evitării dominaţiei
regionale de către o singură putere, oricare ar fi ea. De aceea,
prima fază trebuie să ducă în mod logic şi deliberat la a doua, în
care o benignă hegemonie americană încă îi descurajează pe alţii
de la a o contesta, nu numai făcând costurile acestei contestări
mult prea mari, dar şi neameninţând interesele vitale ale
posibililor aspiranţi regionali din Eurasia.
Ceea ce reclamă aceasta în mod deosebit, ca obiectiv pe termen
mediu, este stimularea unor parteneriate autentice, între care
preponderente sunt acelea cu o Europă mai unită şi mai bine
definită politic, cu o Chină predominantă pe plan regional,
precum şi cu (sperăm) o Rusie post-imperială şi orientată spre
Europa şi, la limita sudică a Eurasiei, cu o Indie democratică şi
stabilizatoare pe plan regional. Dar tocmai succesul sau eşecul
efortului de a trasa limitele relaţiilor strategice cu Europa şi,
respectiv, cu China va configura contextul definitoriu pentru rolul
Rusiei, fie el pozitiv sau negativ.
Rezultă că o Europă mai largă şi un NATO extins vor servi bine
atât scopurile pe termen scurt, cât şi cele pe termen lung ale
politicii SUA. O Europă lărgită va extinde sfera de influenţă
americană – şi, prin admiterea de noi membri din Europa
Centrală, în consiliile europene, va creşte numărul statelor cu
tendinţă pro-ame- ricană –, fără a crea în acelaşi timp o Europă
atât de integrată politic încât ar putea curând concura SUA în
chestiuni geopolitice de mare importanţă pentru America, în alte
zone, mai ales în Orientul Mijlociu. De asemenea, o Europă bine
definită politic este esenţială pentru asimilarea progresivă a Rusiei
intr-un sistem de cooperare mondială.
Se ştie că America singură nu poate crea o Europă mai unită, –
aceasta depinde de europeni, în special de francezi şi de germani
–, dar America poate obstrucţiona formarea unei Europe mai
unite.
Iar aceasta s-ar putea dovedi dezastruoasă pentru stabilitatea
în Eurasia şi astfel şi pentru propriile interese ale Americii. Într-
adevăr, dacă Europa nu devine mai unită, este probabil ca ea să
devină din nou mai dezbinată. Drept urmare, aşa cum am spus
mai înainte, este vital ca America să conlucreze strâns atât cu
Franţa, cât şi cu Germania în realizarea unei Europe viabile din
punct de vedere politic, o Europă care să rămână legată de SUA.
O Europă care să lărgească sfera sistemului democratic
internaţional de cooperare. Problema nu este a alege între Franţa
şi Germania. În absenţa oricăreia dintre ele. Nu va exista Europa,
şi fără Europa nu va exista sistemul trans-eurasiatic. Practic
vorbind, cele menţionate mai sus vor necesita o acomodare
treptată pentru o participare egală la conducere în cadrul NATO, o
mai mare acceptare a preocupărilor Franţei în legătură cu un rol
al Europei nu numai în Africa, ci şi în Orientul Mijlociu, sprijin
permanent pentru extinderea spre Est a UE, tocmai când UE
devine un jucător mondial mai sigur pe sine din punct de vedere
economic şi politic42.

42 Câteva propuneri constructive în acest sens au fost avansate de CSIS (Centrul pentru Studii Internaţionale şi
Strategice), cu ocazia Conferinţei sale asupra Americii şi Europei, desfăşurată la Bruxelles în februarie 1997. Ele porneau
de la eforturi conjugate până la reforme structurale, menite să reducă deficitele guvernelor, să dezvolte o mai puternică
bază industrială de apărare europeană, care ar putea întări colaborarea transatlantică în domeniul apărării şi ar spori rolul
Europei în cadrul NATO. O listă a acestor iniţiative şi a altora, în scopul creşterii rolului Europei, se află în America and
Europe: A Partenership for a New Era. de David C. Gompert şi F. Stephen Larrabee (ed.). Santa Monica, Calif.: RÂND,
 Un Acord de Liber Schimb Transatlantic, susţinut deja de
numeroşi lideri atlantici proeminenţi, ar putea de asemenea
diminua riscul unei crescânde rivalităţi economice între UE mai
unită şi SUA. În orice caz, eventualul succes al UE în îngroparea
antagonismelor naţionaliste europene vechi de secole, cu efectele
lor distrugătoare la nivel mondial, ar merita costul unei diminuări
treptate a rolului decisiv al Americii ca arbitru actual al Eurasiei.
Extinderea NATO şi a UE ar putea contribui la revigorarea
sentimentului în scădere al Europei asupra vocaţiei sale mai largi
şi ar consolida în acelaşi timp, spre binele atât al Americii, cât şi
al Europei, cuceririle democratice obţinute prin încheierea cu
succes a Războiului Rece. Miza acestui efort este nimic altceva
decât relaţia pe termen lung a Americii cu Europa. O nouă
Europă este încă pe cale să se formeze şi dacă această nouă
Europă trebuie să rămână, din punct de vedere geopolitic, o parte
din spaţiul „euro-atlantic”, extinderea NATO este esenţială. Mai
mult decât atât, un eşec în extinderea NATO, acum că angajarea
în acest proces a fost făcută, ar nărui conceptul unei Europe în
expansiune şi i-ar demoraliza pe central-europeni. Ar putea chiar
reaprinde aspiraţiile geopolitice ale Rusiei în Europa Centrală,
actualmente adormite sau pe cale de dispariţie.
Într-adevăr, eşecul efortului condus de americani în direcţia
extinderii NATO ar putea trezi dorinţe chiar mai ambiţioase ale
Rusiei. Nu este încă evident – iar istoria consemnată arată cu
putere contrariul – că elita politică a Rusiei împărtăşeşte dorinţa
Europei pentru o puternică şi de lungă durată prezenţă militară şi
politică americană în Europa. În consecinţă, câtă vreme
promovarea unei relaţii de cooperare din ce în ce mai mare cu
Rusia este în mod clar dorită, este important ca America să
transmită un mesaj clar în legătură cu priorităţile sale mondiale.
Dacă trebuie făcută o alegere între un sistem euro-atlantic mai
larg şi o relaţie mai bună cu Rusia, prima trebuie să fie de o
incomparabil mai mare importanţă pentru America.
Din această cauză, orice înţelegere cu Rusia privind chestiunea
extinderii NATO nu trebuie să atragă după sine un rezultat care
să aibă ca efect transformarea efectivă a Rusiei într-un membru
cu putere de decizie al alianţei, prin aceasta atenuând caracterul
euro-atlantic special al NATO şi, concomitent, rezervând
membrilor nou-admişi un statut de mâna a doua. Aceasta ar crea
1997).
posibilităţi pentru Rusia să reia nu numai efortul de a recâştiga o
sferă de influenţă în Europa Centrală, dar şi să folosească
prezenţa sa în interiorul NATO pentru ca, exploatând orice
neînţelegere între America şi Europa, să încerce să reducă rolul
Americii în chestiunile europene.
Este, de asemenea, crucial ca, după ce Europa Centrală intră în
NATO, orice noi garanţii de securitate date Rusiei în legătură cu
regiunea aceasta să fie cu adevărat reciproce şi astfel să confere
siguranţă ambelor părţi. Restricţiile cu privire la desfăşurarea de
trupe NATO şi de arme nucleare pe teritoriul noilor membre pot fi
un important factor în risipirea unor îngrijorări legitime ale
Rusiei, dar acestea ar trebui să fie dublate de garanţii similare din
partea Rusiei în legătură cu demilitarizarea.. Proeminenţei’1 de la
Kaliningrad. Potenţial ameninţătoare din punct de vedere
strategic, şi prin limitări privind desfăşurări importante de trupe
în apropierea graniţelor statelor ce vor deveni membre ale NATO şi
UE. În vreme ce toţi vecinii de la Vest ai Rusiei, proaspăt
independenţi, sunt nerăbdători să aibă o relaţie stabilă de
cooperare cu Rusia, ei de fapt continuă să se teamă de ea din
motive istorice uşor de înţeles. De aceea, realizarea unei înţelegeri
echitabile între NATO/UE şi Rusia ar fi salutată de toţi europenii
ca un semnal că Rusia face. În sfârşit, mult-aşteptata alegere
post-imperială în favoarea Europei.
Această alegere ar netezi drumul pentru un efort mai larg de
întărire a statutului Rusiei şi a consideraţiei faţă de ea. Calitatea
formală de membru al G-7, ca şi îmbunătăţirea mecanismului
politic al OSCE (în interiorul căreia ar putea fi instituit un comitet
special de securitate, compus din America, Rusia şi mai multe ţări
europene importante) ar putea crea oportunitatea pentru
angajarea constructivă a Rusiei în trasarea dimensiunilor atât
politice, cât şi de securitate ale Europei. Dublat de continuă
asistenţă financiară pentru Rusia şi de dezvoltarea unor proiecte
mult mai ambiţioase pentru a lega Rusia mai strâns de Europa
prin noi reţele de autostrăzi şi căi ferate, procesul de concretizare
a alegerii făcute de Rusia în favoarea Europei ar putea avansa în
mod semnificativ.
Rolul pe termen mai lung al Rusiei în Eurasia va depinde în
mare măsură de alegerea istorică pe care Rusia trebuie să o facă,
poate chiar în cursul acestui deceniu, cu privire la autodefinirea
de sine. Chiar dacă Europa şi China îşi vor extinde sfera lor de
influenţă regională. Rusia tot va rămâne în stăpânirea celei mai
extinse suprafeţe din lume ca proprietate reală. Ea se întinde pe
zece fuse orare şi are un teritoriu de zece ori mai mare decât SUA
sau China, iar, în această privinţă, o Europă chiar lărgită pare
mică pe lângă ea. Astfel, nu lipsa de teritorii este problema
principală a Rusiei. Mai degrabă, uriaşa Rusie trebuie să
privească în faţă şi să deducă implicaţiile pentru ea însăşi ale
faptului că Europa şi China sunt deja mai puternice economic şi
că de asemenea China ameninţă să depăşească Rusia în ce
priveşte ritmul modernizării sociale.
în aceste împrejurări, ar trebui să fie mai clar pentru elita
politică rusă că principala prioritate a Rusiei este propria sa
modernizare, mai degrabă decât angajarea intr-un van efort de a-
şi recâştiga fostul statut de putere mondială. Date fiind întinderea
enormă şi diversitatea ţării, un sistem politic descentralizat, bazat
pe piaţa liberă ar fi mult mai adecvat pentru a descătuşa
potenţialul creator al poporului rus şi al vastelor resurse naturale
ale ţării. În schimb, o astfel de Rusie descentralizată va fi mult
mai puţin sensibilă la mobilizări de tip imperial. O Rusie liber
confederată – compusă dintr-o Rusie europeană, o Republică
siberiană şi o Republică extrem-orientală – ar cultiva cu mai mare
uşurinţă relaţii economice cu Europa, cu noile state din Asia
Centrală şi cu Orientul, ceea ce ar accelera propria dezvoltare a
Rusiei. Fiecare din cele trei entităţi confederate ar fi mult mai
capabile să valorifice potenţialul creator local, sugrumat sute de
ani de greaua mână birocratică a Moscovei.
O decizie clară din partea Rusiei în favoarea opţiunii europene
mai degrabă decât a uneia imperiale ar fi mai probabilă dacă
America urmează cu succes al doilea imperativ al politicii sale faţă
de Rusia, şi anume: întărirea pluralismului geopolitic
predominant în spaţiul post-sovietic. O astfel de întărire ar ajuta
la descurajarea oricăror tentaţii imperiale. O Rusie postimperială
şi orientată către Europa ar trebui de fapt să considere că
eforturile americane în acest scop sunt folositoare în consolidarea
stabilităţii regionale şi în reducerea posibilităţii apariţiei
conflictelor de-a lungul noilor sale frontiere sudice, potenţial
instabile. Dar politica de consolidare a pluralismului geopolitic nu
ar trebui condiţionată de existenţa unei bune relaţii cu Rusia.
Este mai degrabă importantă o asigurare în cazul în care o astfel
de bună relaţie nu reuşeşte să se dezvolte, pentru a împiedica
reapariţia vreunei politici imperialiste ruse realmente
ameninţătoare.
Rezultă că sprijinul economic şi politic pentru cele mai
importante dintre noile state independente este parte integrantă
dintr-o strategie mai largă pentru Eurasia. Consolidarea unei
Ucraine suverane, care între timp se auto-redefineşte ca stat
central-european şi se angajează într-o integrare mai strânsă cu
Europa Centrală, este o componentă decisivă a unei astfel de
politici, tot aşa cum este realizarea unor relaţii mai strânse cu
state-pivot din punct de vedere strategic precum Azerbaidjanul şi
Uzbekistanul, în completarea unui efort mai general de a deschide
Asia Centrală (în ciuda piedicilor puse de Rusia) spre economia
mondială.
Investiţii internaţionale pe scară largă într-o regiune caspică-
central-asiatică din ce în ce mai accesibilă nu ar ajuta numai la
consolidarea independenţei noilor state de aici. Dar. Pe termen
lung, ar fi şi spre binele unei Rusii democratice şi postimperiale.
Exploatarea intensă a resurselor minerale şi de energie ale
regiunii ar genera prosperitate, insuflând un mai mare sentiment
de stabilitate şi securitate în zonă şi poate chiar reducând
riscurile unor conflicte de tip balcanic. Binefacerile unei dezvoltări
regionale accelerate bazate pe investiţii din afară ar radia şi spre
provinciile ruse învecinate, care tind spre subdezvoltare
economică. Mai mult, o dată ce noile elite conducătoare din
regiune vor înţelege că Rusia agreează integrarea regiunii în
economia mondială se vor teme mai puţin de consecinţele politice
ale unor relaţii economice strânse cu Rusia. În timp, o Rusie non-
imperială ar putea astfel reuşi să fie acceptată ca partener
economic principal în regiune, deşi nu mai este conducătorul
imperial al acesteia.
Pentru a susţine stabilitatea şi independenţa Caucazului de
Sud şi Asiei Centrale, America trebuie să fie atentă să nu
îndepărteze Turcia şi ar trebui să facă tatonări în legătură cu
posibilitatea unei îmbunătăţiri a relaţiilor sale cu Iranul. O Turcie
care se simte exclusă din Europa, căreia a căutat să i se alăture,
va deveni o Turcie mai islamică, foarte probabil să voteze contra
lărgirii NATO de necaz şi mai puţin probabil să coopereze cu
Occidentul în efortul de a stabiliza şi de a integra o Asie Centrală
laică în comunitatea mondială.
În consecinţă, America ar trebui să-şi folosească influenţa în
Europa pentru a încuraja eventuala admitere a Turciei în UE şi ar
trebui să-şi facă un punct important din tratarea Turciei ca stat
european – cu condiţia ca politica intemâ a Turciei să nu ia o
întorsătură dramatică în direcţia islamismului. Consultări
periodice cu Ankara asupra viitorului bazinului Mării Caspice şi
Asiei Centrale ar da Turciei un sentiment de parteneriat strategic
cu SUA. America ar trebui, de asemenea, să sprijine puternic
dorinţa Turciei ca o conductă de petrol de la Baku, în
Azerbaidjan, până la Ceyhan pe ţărmul turcesc al Mediteranei să
servească drept important mijloc de exportare a surselor de
energie din bazinul Mării Caspice.
în plus, nu este în interesul Americii perpetuarea ostilităţii
dintre ea şi Iran. Orice eventuală reconciliere ar trebui să se
bazeze pe recunoaşterea unui interes strategic mutual în
stabilizarea a ceea ce, actualmente, este o vecinătate regională
foarte schimbătoare din punctul de vedere al Iranului. Este clar că
orice astfel de reconciliere trebuie să fie urmărită de ambele părţi,
şi nu este o favoare oferită de una din părţi celeilalte. Un Iran
puternic, chiar motivat religios, dar nu fanatic anti-occidental este
în interesul Statelor Unite, şi, în ultimă instanţă chiar elita
politică iraniană ar putea admite această realitate. Între timp,
interesele americane pe termen lung în Eurasia ar fi mai bine
servite prin abandonarea actualelor obiecţii ale SUA faţă de
cooperarea economică mai strânsă între Turcia şi Iran, mai ales în
construirea de noi conducte de petrol, şi, de asemenea, faţă de noi
legături între Iran, Azerbaidjan şi Turkmenistan. Participarea
americană pe termen lung la finanţarea unor astfel de proiecte ar
fi. De fapt, şi în interesul Americii43.
Posibilul rol al Indiei trebuie şi el pus în valoare, deşi ea este
acum un actor relativ pasiv pe scena Eurasiei. India este înfrântă
geopolitic de coaliţia dintre China şi Pakistan, iar o Rusie slabă
nu îi poate oferi sprijinul politic furnizat altădată de Uniunea
Sovietică. Totuşi, supravieţuirea democraţiei sale este importantă
prin aceea că simpla ei existenţă combate mai bine decât tomuri

43 Este indicat să cităm aici sfatul înţelept oferit de colegul meu de la CS1S, Anthony H. Cordesman (în dizertaţia sa
The American Threal to United States, februarie 1997, p. 16, susţinută la Army War College), care a avertizat împotriva
predilecţiei americane de a demoniza chestiuni şi chiar naţiuni. Aşa cum a spus el: „Iranul, Irakul şi Libia sunt cazuri pe
care SUA le-a considerat regimuri ostile, pe drept, dar a stabilit pericolele şi le-a «demonizat», fără să expună vreo miză
aplicabilă, pe termen mediu sau lung, pentru strategia sa. Diriguitorii politici ai SUA nu pot spera să izoleze complet
aceste state şi nu are nici un sens să le trateze pe toate ca fiind la fel de «sălbatice» sau «teroriste». Statele Unite trăiesc
într-o lume cenuşie din punct de vedere moral şi nu pot reuşi încercând să o facă albă sau neagră".
de dezbateri academice ideea că drepturile omului şi democratice
sunt o manifestare parohial-occidentală. India dovedeşte că
antidemocraticele
„valori asiatice” propagate de reprezentanţi din Singapore până
în China sunt pur şi simplu antidemocratice, dar nu neapărat
caracteristice Asiei. Mai mult decât atât, eşecul Indiei ar fi o
lovitură dată perspectivelor democratice şi ar îndepărta de pe
scenă o putere care contribuie la un mai mare echilibru în Asia,
dată fiind, mai ales, ascensiunea Chinei spre întâietate
geopolitică. Deci, o angajare progresivă a Indiei în discuţii asupra
stabilităţii regionale, în special asupra viitorului Asiei Centrale,
devine oportună, ca să nu mai vorbim de promovarea unor
legături bilaterale mai directe între structurile de apărare
americane şi indiene.
În Eurasia, pluralismul geopolitic ca întreg nu va putea fi
niciodată atins şi nici nu va fi stabil în absenţa unei profunde
înţelegeri strategice între America şi China. Reiese că o politică de
angajare a Chinei într-un dialog strategic serios, eventual un efort
din trei direcţii care să implice şi Japonia, este primul pas necesar
pe calea sporirii interesului Chinei faţă de o punere de acord cu
America care să reflecte interesele geopolitice respective (mai ales
în Asia Centrală şi de Nord-Est) pe care cele două ţări le
împărtăşesc în comun. Ceea ce ar folosi, de asemenea, Americii
pentru a elimina orice îndoială în privinţa angajamentului său
faţă de o singură Chină politică, în afara cazului în care
chestiunea Taiwanului se precipită şi se înrăutăţeşte, mai ales
după absorbţia Hong Kong-ului de către China. Mai mult, este în
interesul Chinei ca această includere să fie o demonstraţie
încununată de succes a principiului conform căruia chiar şi o
Chină Mare poate tolera şi păstra o diversitate crescută în
rânduiala politicii sale interne.
în vreme ce – aşa cum am argumentat în capitolele 4 şi 6 –
orice eventuală coaliţie chino-ruso-iraniană împotriva Americii nu
va trece dincolo de vreo atitudine tactică ocazională, este
important ca SUA să trateze cu China de o aşa manieră, încât
Beijingul să nu se îndrepte spre această coaliţie. În orice astfel de
alianţă „antihe- gemonică”, China ar fi cea mai puternică, cea mai
dinamică, şi deci elementul central. O astfel de coaliţie ar putea
apărea doar îrt jurul unei Chine nemulţumite, frustrate şi ostile.
Nici Rusia şi nici Iranul nu dispun de mijloacele necesare pentru
a deveni punctul central de atracţie pentru o asemenea coaliţie.
Un dialog strategic americano-chinez privind zonele pe care a-
mândouă ţările doresc să le vadă eliberate de sub dominaţia altor
ţări ce aspiră să devină hegemoni este de aceea imperativ. Dar ca
să progreseze, dialogul ar trebui să fie susţinut şi serios. În
decursul lui, chestiunile contencioase referitoare la Taiwan sau
chiar la drepturile omului ar putea fi abordate mai convingător.
Într-adevăr, se poate sublinia în mod destul de credibil că
problema liberalizării interne a Chinei nu este o chestiune chineză
pur internă, deoarece numai o Chină prosperă şi pe cale de
democratizare are o şansă să-şi atragă Taiwanul în mod paşnic.
Orice încercare de reunificare forţată nu numai că ar pune în
pericol relaţia dintre China şi America, dar ar şi genera, inevitabil,
consecinţe adverse pentru capacitatea Chinei de a atrage capital
străin şi de a-şi susţine dezvoltarea. Propriile aspiraţii ale Chinei
la superioritate regională şi la un statut mondial ar fi astfel
sacrificate.
Deşi China devine o putere dominantă în regiune, este puţin
probabil ca ea să devină o putere mondială mult timp de acum
încolo (din motivele expuse în capitolul 6) – dar temerile paranoice
faţă de China ca putere mondială generează în China
megalomanie, în vreme ce devin, probabil, şi sursa unei profeţii
realizabile în sine a intensificării ostilităţii dintre America şi
China. În consecinţă. China nu ar trebui să fie nici înfrânată, nici
îmblânzită. Ea ar trebui să fie tratată cu respect, ca cel mai mare
stat în curs de dezvoltare din lume, şi – cel puţin până acum –
unul cu destul succes. Rolul său geopolitic nu numai în Orientul
îndepărtat, ci şi în toată Eurasia ar putea creşte şi el. De aceea, ar
fi logică cooptarea Chinei în summit-ul anual la vârf al Grupului
celor 7, cele mai dezvoltate ţări din lume, mai ales că includerea
Rusiei a extins atenţia reuniunii la vârf de la probleme economice
la cele politice.
De vreme ce China devine din ce în ce mai integrată în sistemul
mondial şi deci mai puţin capabilă şi înclinată să-şi exploateze
superioritatea regională într-o manieră politică obtuză, rezultă că,
de fapt, apariţia unei sfere chineze de deferenţă în zone de interes
istoric pentru China poate deveni parte dintr-o structură
eurasiatică de acomodare geopolitică. Evoluţia unei Corei
unificate spre o astfel de sferă depinde mult de nivelul reconcilierii
dintre Japonia şi Coreea (pe care America ar trebui s-o încurajeze
mai activ), dar, în orice caz, este puţin probabilă reunificarea
Coreii fără o punere de acord cu China.
La un moment dat, o Chină Mare va face inevitabil presiuni –
pentru o rezolvare a problemei Taiwanului. Dar gradul de
includere a Chinei într-o reţea de legături economice şi politice
internaţionale din ce În ce mai solide ar putea, de asemenea, avea
un impact pozitiv asupra naturii politicii interne a Chinei. Dacă
includerea Hong Kong-ului de către China se dovedeşte a nu fi
represivă, formula lui Deng pentru Taiwan, „o singură ţară, două
sisteme” s-ar putea re- defini ca „o singură ţară, mai multe
sisteme”. Aceasta ar putea face reunificarea mai acceptabilă
pentru părţile implicate— ceea ce întăreşte din nou ideea că fără o
evoluţie politică a Chinei înseşi, o reconstituire paşnică a unei
Chine unice nu va fi posibilă.
în orice caz, din motive istorice, precum şi geopolitice. China ar
trebui să considere America aliatul său natural. Spre deosebire de
Japonia sau Rusia, America nu a avut pretenţii teritoriale faţă de
China; şi, spre deosebire de Marea Britanie, nu a umilit niciodată
China. Mai mult, fără un consens strategic viabil cu America,
China este puţin probabil să fie capabilă să continue să atragă
investiţii străine masive atât de necesare creşterii sale economice,
cât şi dobândirii întâietăţii regionale. Din acelaşi motiv, fără o
punere de acord strategică între America şi China ca ancoră
orientală a implicării Americii în Eurasia, America nu va avea o
geostrategie pentru Asia continentală; iar fără o geostrategie
pentru Asia continentală, America nu va avea o geostrategie
pentru Eurasia. Astfel, pentru America, puterea regională a
Chinei, cooptată într-un cadru mai larg de cooperare
internaţională, poate fi un atu geostrategie de importanţă vitală în
asigurarea stabilităţii Eurasiei – în această privinţă la fel de
important ca Europa şi mult mai cu greutate decât Japonia.
Dar, spre deosebire de situaţia Europei, un cap de pod
democratic în zona continentală orientală nu va apărea curând.
Ceea ce face să fie cu atât mai important ca eforturile Americii de
a cultiva o relaţie strategică mereu mai profundă cu China să se
bazeze pe recunoaşterea neechivocă a faptului că o Japonie
democratică şi cu succes economic este pentru America
partenerul numărul unu în Pacific şi partenerul-cheie în lume.
Deşi Japonia nu poate deveni o putere asiatică dominantă
regional, dată fiind puternica aversiune pe care o provoacă în
regiune, ea poate deveni o putere internaţională de prim rang.
Tokyo îşi poate făuri un rol influent la nivel mondial prin
cooperarea strânsă cu SUA în ceea ce s-ar putea numi noua
agendă de preocupări mondiale, evitând în acelaşi timp orice efort
inutil şi potenţial contraproductiv de a deveni putere regională.
Astfel, sarcina diplomaţiei americane ar trebui să fie aceea de a
ghida Japonia în această direcţie. Un acord de liber schimb între
America şi Japonia, creând un spaţiu economic comun, ar întări
legătura dintre cele două ţări şi ar promova acest scop, de aceea
utilitatea acestui acord ar trebui examinată împreună.
Printr-o strânsă relaţie geopolitică cu Japonia, America va reuşi
într-un mod mai sigur să înlesnească aspiraţiile regionale ale
Chinei, opunându-se în acelaşi timp manifestărilor sale mai
despotice. Numai pe această bază poate izbuti o punere de acord
în trei direcţii – care presupune putere mondială a Americii,
întâietate regională a Chinei şi conducere internaţională a
Japoniei. Dar această largă punere de acord geostrategică ar
putea fi subminată de o imprudentă extindere a cooperării
militare americano-japoneze. Rolul principal al Japoniei nu ar
trebui să fie de portavion imposibil de doborât al Americii în
Orientul îndepărtat, iar Japonia nu trebuie să fie principalul
partener militar asiatic al Americii sau o posibilă putere regională
asiatică. Eforturile prost direcţionate pentru a promova vreunul
din scopurile de mai sus ar face doar să separe complet America
de Asia continentală, să anuleze perspectivele realizării unui
consens strategic cu China şi astfel să zădărnicească sarcina
Americii de a consolida un pluralism geopolitic stabil în întreaga
Eurasie.
UN SISTEM DE SECURITATE TRANS-EURASIATIC
Stabilitatea pluralismului geopolitic al Eurasiei, care să
preîntâmpine apariţia unei puteri dominante unice, ar fi întărită
de apariţia în cele din urmă, poate pe la începutul secolului
următor, a unui Sistem de Securitate Trans-Eurasiatic (TESS) Un
asemenea acord de securitate transcontinental ar trebui să
includă un extins NATO – şi legat de Rusia printr-un acord de
cooperare – China şi Japonia (încă legată de SUA prin tratatul
bilateral de securitate).
Dar pentru a ajunge aici, NATO trebuie mai întâi să se extindă
şi să angajeze Rusia într-un cadru regional mai larg de cooperare
în domeniul securităţii. În plus, americanii şi japonezii trebuie să
se- consulte şi să colaboreze strâns pentru a pune în mişcare un
dialog politic şi de securitate triunghiular, în Extremul Orient,
care să angajeze China. Dialogul tripartit de securitate americano-
japo- no-chinez ar putea, eventual, implica mai mulţi participanţi
din Asia şi, mai târziu, un dialog între ei şi Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa. La rândul său, acest dialog ar
putea netezi calea pentru o serie de consfătuiri cu toate statele
europene şi asiatice, începând astfel procesul de instituţionalizare
a unui sistem de securitate transcontinental.
în timp, ar putea începe să capete contur o structură mai
formală, stimulând apariţia unui Sistem de Securitate Trans-
Eurasiatic care, pentru prima oară, ar cuprinde întreg
continentul. Formarea acestui sistem – definirea conţinutului său
şi apoi instituţionaliza- rea lui – ar putea deveni cea mai
importantă iniţiativă arhitecturală din deceniul următor, o dată ce
politicile eivdenţiate mai devreme vor fi creat pre-condiţiile
necesare. Un asemenea larg cadru transcontinental de securitate
ar putea cuprinde şi un comitet permanent de securitate, compus
din entităţile eurasiatice cele mai importante, în vederea întăririi
capacităţii TESS de a promova cooperarea efectivă în chestiuni
hotărâtoare pentru stabilitatea mondială. America, Europa,
China, Japonia, o Rusie confederată, India şi poate alte ţări ar
putea, împreună, servi drept nucleu pentru un asemenea sistem
transcontinental mai structurat. Eventuala apariţie a TESS ar
putea treptat degreva America de o parte din povara ei,
prelungind în acelaşi timp rolul său decisiv de stabilizator şi
arbitru al Eurasiei.
DUPĂ ULTIMA SUPERPUTERE MONDIALĂ
Pe termen lung, politica mondială trebuie să devină din ce în ce
mai nefavorabilă concentrării de putere hegemonică în mâinile
unui singur stat. Astfel, America este nu numai prima şi singura
superputere cu adevărat mondială, ci şi, probabil, ultima.
Aceasta se întâmplă nu numai pentru că statele-naţiuni devin
treptat din ce în ce mai permeabile, ci şi pentru că noţiunea de
putere devine mai difuză, mai divizată şi mai puţin limitată de
graniţele naţionale. Este posibil ca şi puterea economică să devină
mai dispersată. În următorii ani, probabil, nicio putere nu va
atinge nivelul de aproximativ 30% din PIB-ul mondial pe care
America l-a menţinut aproape de-a lungul întregului secol al XX-
lea, ca să nu mai vorbim de acel 50% atins în 1945. Unele
estimări sugerează că pe la sfârşitul acestui deceniu America încă
va mai deţine 20% din PIB-ul mondial, scăzând, probabil, la
aproximativ 10-15% prin anul 2020, în vreme ce alte puteri –
Europa, China, Japonia – se vor apropia mai mult sau mai puţin
de nivelul Americii. Dar preponderenţa economică mondială a
unei singure entităţi, de genul celei atinse de America în decursul
acestui secol, este puţin probabilă, ceea ce va avea evidente
consecinţe militare şi politice de mare răsunet.
Mai mult, însuşi caracterul multinaţional şi excepţional al
societăţii americane a făcut ca Americii să-i fie mai lesne să-şi
universalizeze hegemonia, fără ca ea să pară a fi una strict
naţională. De exemplu, un efort din partea Chinei de a atinge
supremaţia mondială ar fi inevitabil privit de ceilalţi ca încercare
de a impune o hegemonie naţională. Mai simplu spus, oricine
poate deveni american, dar numai un chinez poate fi chinez – ceea
ce plasează o barieră suplimentară şi importantă în calea oricărei
hegemonii mondiale esenţialmente naţionale.
În consecinţă, o dată ce supremaţia Americii va începe să
pălească, este puţin probabil ca actuala ei dominaţie mondială să
fie reluată de singur stat. Astfel, întrebarea-cheie este „Ce va lăsa
America lumii ca moştenire durabilă a supremaţiei sale?”
Răspunsul depinde parţial de cât de mult va mai dura această
supremaţie şi de cât de energic va crea America un cadru de
parte- neriate-cheie de putere care, în timp, pot fi
instituţionalizate mai formal. De fapt, intervalul în care America
va avea ocazia istorică de a-şi exploata în mod constructiv puterea
mondială s-ar putea dovedi relativ scurt, din motive interne şi
externe. O democraţie autentic populistă nu a atins niciodată
până acum supremaţia internaţională. Urmărirea puterii şi mai
ales costurile economice şi sacrificiile umane pe care exercitarea
unei astfel de puteri le reclamă deseori nu sunt în general de
natură să se împace cu înclinaţiile democratice. Democratizarea
este neprielnică mobilizării imperiale.
Într-adevăr, factorul nesigur cel mai periculos privind viitorul ar
putea foarte bine fi acela dacă America ar deveni prima
superputere incapabilă sau nedoritoare de a-şi exercita puterea.
Ar putea ea deveni o putere mondială incapabilă? Sondajele de
opinie arată că doar o modestă minoritate (13%) dintre americani
sunt în favoarea ideii că, „în calitate de unică superputere, SUA ar
trebui să continue a fi liderul mondial cel mai important în
rezolvarea problemelor internaţionale*44. O copleşitoare majoritate
(74%) preferă ca America „să-şi îndeplinească porţia sa cinstită în
rezolvarea problemelor internaţionale împreună cu alte ţări**3.
Mai mult, deoarece America devine o societate din ce în ce mai
multiculturală, îi va fi poate şi mai greu să realizeze un consens în
chestiuni de politică externă, cu excepţia cazului unei ameninţări
externe directe, cu adevărat masive şi larg percepute ca atare. Un
astfel de consens a existat, în general, pe tot parcursul celui de al
doilea război mondial. Dar el îşi avea rădăcinile nu numai în
valorile democratice profund împărtăşite pe care publicul le
simţea ameninţate, dar şi într-o afinitate etnică şi culturală faţă
de victimele predominant europene ale totalitarismului ostil.
în absenţa unei provocări externe comparabile, s-ar putea ca
societăţii americane să-i fie mult mai greu să ajungă la un acord
cu privire la politici externe ce nu pot fi direct legate de convingeri
e- senţiale şi simpatii cultural-etnice larg împărtăşite şi care mai
necesită încă un angajament imperial de durată şi uneori
costisitor. La drept vorbind, două perspective extrem de diferite
asupra consecinţelor victoriei istorice a Americii în Războiul Rece
ar putea fi mai atrăgătoare din punct de vedere politic: pe de o
parte, perspectiva că sfârşitul Războiului Rece justifică o reducere
importantă a angajării mondiale a Americii, indiferent de
consecinţele asupra statutului său mondial; şi pe de alta,
înţelegerea faptului că a sosit timpul unui multilateralism
internaţional autentic, către care America ar trebui chiar să
cedeze o parte din suveranitatea sa. Amândouă aceste extreme
pretind loialitatea unor grupuri din electorat.
Mai general, schimbările culturale din America s-ar putea să nu
fie nici ele propice exercitării susţinute, în străinătate, a unei
puteri imperiale autentice. Această exercitare necesită un înalt
grad de motivare dogmatică, angajare intelectuală, mândrie
patriotică. Dar cultura dominantă în ţară s-a fixat din ce în ce mai
mult pe divertismentul de masă, puternic dominată de teme de
evadare din social şi de hedonism personal. Efectul cumulat a
făcut din ce în ce mai dificilă mobilizarea consensului politic
necesar pentru poziţia conducătoare în străinătate a Americii, o
44 An Emerging Consensus — A Sludy of American Public Artiludes on America's Role in the World (College Park:
Centrul de Studii Internaţionale şi de Securitate de la Universitatea din Maryland, iulie 1996). Este demn de observat, şi
chiar în continuarea celor de mai sus, că stuţlii realizate de acelaşi centru la începutul lui 1997 (cercetător principal:
Steven Kull) au arătat că o considerabilă majoritate este în favoarea extinderii NATO (62% pentru, dintre care 27%
hotărât pentru; şi doar 29% împotrivă, dintre care 14% hotărât contra).
poziţie susţinută şi uneori costisitoare. Mijloacele de comunicare
în masă au jucat un rol deosebit de important în această privinţă,
generând o puternică repulsie faţă de orice folosire selectivă a
forţei ce atrage după sine morţi şi răniţi, fie oricât de puţini.
în plus, atât Americii, cât şi Europei Occidentale le-a fost foarte
greu să se adapteze consecinţelor culturale ale hedonismului
social şi cu pierderea dramatică a locului central ocupat în
societate de valorile bazate pe religie. (în această privinţă, sunt
izbitoare paralelele cu declinul sistemelor imperiale prezentate
sumar în Capitolul 1.) Criza culturală ce a rezultat a fost dublată
de răspândirea drogurilor şi, mai ales în America, de legătura ei
cu chestiunea rasială. În sfârşit, rata creşterii economice nu mai
poate ţine pasul cu crescândele pretenţii materiale, acestea fiind
stimulate de o cultură ce pune mare preţ pe consum. Nu am
exagera dacă am spune că un sentiment de anxietate istorică,
poate chiar de pesimism, a devenit palpabil în segmentele mai
culte ale societăţii occidentale.
Cu aproape cincizeci de ani în urmă, un celebru istoric, Hans
Kohn, observând tragica experienţă a celor două războaie
mondiale şi consecinţele şubrezitoare ale provocării totalitariste
era îngrijorat că Vestul ar fi putut deveni „obosit şi epuizat”. Într-
adevăr, el se temea că „omul secolului al XX-lea a devenit mai
puţin încrezător decât înaintaşul său din secolul precedent. El a
fost martorul puterilor întunecate ale istoriei prin propria sa
experienţă. Lucruri ce păreau de domeniul tre- – cutului au
reapărut: credinţă fanatică, lideri infailibili, sclavie şi masacre,
dezrădăcinarea unor populaţii întregi, cruzime şi barbarie“ 45.
Această lipsă de încredere s-a accentuat prin vasta dezamăgire
faţă de consecinţele sfârşitului Războiului Rece. În locul unei „noi
ordini mondiale” bazate pe consens şi armonie, „lucrurile care
păreau să aparţină trecutului” au devenit deodată viitorul. Deşi
conflictele etnic-naţionale nu mai prezintă riscul unui război
important, ele ameninţă totuşi pacea în părţi importante ale
globului. Astfel, războiul nu va fi scos din uz prea curând. Fiindcă
naţiunile mai bogate sunt constrânse de înalta lor capacitate
tehnologică de autodistrugere, ca şi de propriile interese, s-ar
putea ca războiul să fi devenit un lux pe care numai popoarele
sărace ale acestei lumi şi-l pot permite. În viitorul previzibil, cele

45 Hans Kohn, The Twentielh Century (New York, 1949), p. 53.

două treimi sărăcite ale omenirii s-ar putea să nu fie motivate de
constrângerile celor privilegiaţi.
Este, de asemenea, demn de observat că actele de terorism şi
conflictele internaţionale s-au lipsit până acum – în mod
remarcabil – de folosirea oricăror arme de distrugere în masă. Cât
timp va dura această auto-constrângere este, în mod inerent,
imposibil de prevăzut, dar crescânda disponibilitate, nu numai
din partea statelor, ci şi a grupurilor organizate, de abţinere de la
folosirea mijloacelor provocatoare de victime în masă – prin
folosirea armelor nucleare sau bacteriologice – creşte şi ea
inevitabil probabilitatea folosirii lor.
Pe scurt. America, în calitate de primă putere a lumii, se
confruntă cu un interval foarte îngust de ocazii istorice. Momentul
actual de relativă pace mondială s-ar putea să fie scurt. Această
perspectivă subliniază nevoia urgentă a unei angajări americane
în lume care să se concentreze în mod deliberat pe întărirea
stabilităţii geopolitice internaţionale, iar acest lucru este capabil
să reînvie în Occident un sentiment de optimism istoric. Acest
optimism reclamă capacitatea demonstrată de a face faţă
simultan provocărilor sociale interne şi geopolitice externe.
Dar reînvierea optimismului occidental şi universalismul
valorilor occidentale nu depind doar de America şi de Europa.
Japonia şi India demonstrează că ideea despre drepturile omului
şi aceea privind locul central pe care trebuie să-l ocupe
experimentul democratic pot fi la fel de valabile şi în decoruri
asiatice, atât foarte dezvoltate, cât şi în curs de dezvoltare.
Continuul succes democratic al Indiei şi Japoniei este şi el, de
aceea, de enormă importanţă în susţinerea unei perspective mai
încrezătoare privind viitoarea configuraţie politică a globului. Intr-
adevăr, experienţa lor, ca şi acelea ale Coreii de Sud şi Taiwanului
sugerează că economia în continuă creştere a Chinei, asociată cu
presiuni din afară în direcţia operării unor schimbări generate de
o mai mare angajare internaţională, ar putea duce la
democratizarea progresivă a sistemului chinez.
A rezolva aceste provocări este povara Americii, ca şi
responsabilitatea sa unică. Dată fiind realitatea democraţiei
americane, un răspuns eficient va necesita realizarea unei
înţelegeri publice a continuei importanţe a puterii americane în
formarea unui cadru lărgit de cooperare geopolitică stabilă, care
să evite anarhia mondială şi să amâne cu succes apariţia
provocării unei noi puteri.
Aceste două ţeluri – evitarea anarhiei mondiale şi împiedicarea
apariţiei unui rival în ce priveşte puterea – sunt inseparabile din
perspectiva definiţiei pe termen lung a scopului angajării
mondiale a Americii, şi anume acela de realizare a unui cadru
durabil de cooperare geopolitică mondială.
Din nefericire, până acum, eforturile de a formula un nou o-
biectiv principal de urmărit în toată lumea, de către SUA, după
sfârşitul Războiului Rece, au fost unidimensionale. Ele nu au
reuşit să lege nevoia de îmbunătăţire a condiţiei umane cu
imperativul păstrării locului central al puterii americane în viaţa
internaţională. Mai multe asemenea încercări recente pot fi
identificate. În primii doi ani ai administraţiei Clinton, susţinătorii
„, multilateralismului hotărât” nu au luat suficient în consideraţie
realităţile fundamentale de putere contemporană. Mai târziu,
accentuarea, în alternativă, a ideii că America ar trebui să se
concentreze pe o mondială „lărgire democratică” nu a luat în
consideraţie, în mod adecvat, continua importanţă, pentru
America, a menţinerii stabilităţii pe glob sau chiar a promovării
unor relaţii de putere avantajoase, dar, din păcate, nu
„democratice11, ca de pildă cu China.
Ca prioritate principală a SUA, unele interese, de aproape
concentrată atenţia asupra lor, au fost şi mai puţin satisfăcătoare,
cum ar fi concentrarea asupra eliminării nedreptăţii ce domină în
distribuirea mondială a bogăţiei, asupra realizării unui
„parteneriat strategic avansat11 special cu Rusia sau asupra
limitării proliferării armelor. Alte alternative – protejarea mediului
înconjurător sau, şi mai cu greutate, combaterea războaielor
locale – au tins şi ele la ignorarea realităţilor fundamentale de
putere mondială. Ca urmare, niciuna din formulările de mai sus
nu a exprimat pe deplin necesitatea de a crea o minimă stabilitate
geopolitică mondială ca bază esenţială pentru simultana
prelungire a hegemoniei americane şi evitarea eficientă a anarhiei
internaţionale.
Pe scurt, scopul politicii SUA trebuie să fie, fără nicio scuză,
dublu: să prelungească propria poziţie dominantă a Americii
pentru cel puţin încă o generaţie, preferabil, şi mai mult; şi să
creeze un cadru geopolitic capabil să absoarbă inevitabilele şocuri
şi tensiuni implicate de schimbările socio-politice şi care, în
acelaşi timp, să devină nucleul geopolitic de responsabilitate
comună în vederea administrării paşnice a problemelor mondiale.
O etapă prelungită de cooperare, extinsă treptat, cu principalii
parteneri eurasiatici, stimulaţi şi arbitraţi de America, poate
contribui şi la crearea precondiţiilor pentru o eventuală
îmbunătăţire a structurilor existente ale ONU, din ce în ce mai
depăşite. O nouă distribuţie a responsabilităţilor şi privilegiilor
poate atunci lua în considerare realităţile modificate de putere
mondială, atât de diferite faţă de cele din 1945.
Aceste eforturi vor avea în plus avantajul istoric de a beneficia
de noua reţea de legături mondiale care creşte exponenţial în
afara sistemului tradiţional al statelor-naţiuni. Această reţea –
ţesută de corporaţii multinaţionale, ONG-uri (organizaţii non-
guvemamen- tale, multe dintre ele cu un caracter transnaţional)
şi de comunităţi ştiinţifice, şi întărită de Internet – creează deja un
sistem mondial neoficial, care, în mod inerent, este propice
cooperării mondiale atotcuprinzătoare şi mai instituţionalizată.
În decursul următoarelor decenii, o structură funcţională de
cooperare mondială, bazată pe realităţile geopolitice, ar putea
astfel să apară şi să-şi asume treptat rolul actualului „regent’1 al
lumii, care pentru moment şi-a asumat povara responsabilităţii
faţă de stabilitatea şi pacea lumii. Succesul geostrategic în
această cauză ar reprezenta o moştenire bună de pe urma rolului
Americii nu numai ca prima, dar şi ultima cu adevărat
superputere globală.