Utilizarea durabilă

a fondului funciar
FUNCŢIILE SOLULUI

În natură, solul îndeplineşte importante funcţii globale, care sunt esenţiale pentru
asigurarea existenţei pe Terra, prin acumularea şi furnizarea de elemente nutritive
şi energie organismelor vii şi prin asigurarea celorlalte condiţii favorabile
dezvoltării acestor organisme.

ENERGETICĂ ECOLOGICĂ

SOLUL

INDUSTRIALĂ ECONOMICĂ

INFORMATICĂ
Funcţia ecologică
– contribuie la reglarea compoziţiei atmosferei şi a hidrosferei prin participarea
solului la circuitul elementelor chimice şi respectiv al apei în natură;

– contribuie la stabilitatea reliefului, protejând straturile adânci ale scoarţei

terestre;

– acţionează ca un filtru de protecţie, prevenind contaminarea apelor freatice cu

diferite substanţe poluante;

– prezintă rol de sistem epurator de substanţe organice străine sau de

microorganisme patogene ajunse în sol;

– asigură condiţiile de protecţie, funcţionare şi evoluţie normală a biosferei;

– determină protecţia genetică a unor specii şi implicit a biodiversităţii;

– reprezintă habitatul de dezvoltare al organismelor din sol.

Funcţia economică
– contribuie la producerea de fitomasă care serveşte ca
materie primă de bază pentru producerea de alimente,
îmbrăcăminte, combustibil etc.;

– rol în regenerarea capacităţii de producţie a ecosistemelor,

prin contribuţia esenţială la circuitul elementelor chimice în
natură (prin mineralizarea materiei organice).
Funcţia energetică
– acumularea de energie chimică rezultată prin convertirea energiei
solare prin procesul de fotosinteză în substanţe organice şi
acumularea parţială a acestora în sol sub formă de humus. Această
energie se poate elibera în sol prin procesul de descompunere
(mineralizare) a substanţelor organice;

– face intermedierea schimbului de energie şi substanţe între litosferă şi

atmosferă;

– rol de absorbţie a radiaţiei solare şi transferul de căldură către

atmosferă.
Funcţia industrială

– prezintă un rol important în infrastructură pentru diferite

construcţii şi instalaţii, drumuri, autostrăzi, aerodromuri,
stadioane etc. sau spaţiu de instalare de cabluri şi
conducte subterane;

– asigură materii prime pentru diferite ramuri industriale

(argilă, nisip, lut etc.).
Funcţia informatică
– semnal pentru declanşarea unor procese biologice
sezoniere;

– înregistrează şi reflectă fidel, etapele din evoluţia istorică

prin păstrarea unor caractere relicte sau a unor relicve
arheologice.
• Conştientizarea problemelor legate de deteriorarea resurselor naturale,
poluarea nitraţi şi pesticide a apelor, solurilor şi produselor agricole,
distrugerea ecosistemelor şi diversităţii biologice, pierderea specificului
local prin intensivizarea tehnologiilor în agricultură au condus la o altă
abordare tehnologică în agricultură - DURABILITATEA.

• Într-un mod sintetic se poate afirma că acest tip de agricultură însumează

mai multe sisteme ce au ca obiectiv obţinerea pe termen nelimitat a
siguranţei alimentare, protecţiei mediului, conservarea biodiversităţii
şi calităţii vieţii.

• Pivotul central al agriculturii durabile îl reprezintă

asigurarea resurselor naturale pentru generaţiile
viitoare la un nivel cel puţin egal cu cel prezent.
• Solul prezintă un rol esenţial în funcţionarea normală a ecosistemelor
terestre şi acvaterestre, reprezentând o uzină imensă, la scară mondială
permanent producătoare de fitomasă, care constituie baza dezvoltării
organismelor heterotrofe, inclusiv a omului.

• Fără asigurarea de către fitomasă a nutriţiei cu hidraţi de carbon, proteine

şi alţi compuşi, ca şi a energiei necesare, viaţa pe glob nu ar exista şi nu
s-ar putea derula.

• Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, solul reprezintă una din cele mai
valoroase resurse naturale, folosită de om pentru a obţine produsele
vegetale de care are nevoie. Solul, ca şi corpurile acvatice, alcătuiesc cele
mai importante medii pentru producţia de biomasă.

• Fiind folosit de om în procesul producţiei vegetale, solul reprezintă

totodată un mijloc de producţie, principalul mijloc de producţie în
agricultură şi silvicultură, acesta fiind o resursă regenerabilă.
 Omenirea este nevoită să utilizeze în diferite scopuri şi în
agricultură mari suprafeţe de teren, exploatând resursele de sol
pentru a-şi asigura alimentele de bază precum şi alte materii
prime.

 O bună politică a utilizării resurselor de sol pe termen lung va

trebui să fie cea care asigură eficient valorificarea, conservarea
şi sporirea productivităţii terenurilor.

 În prezent, solicitarea resurselor de sol a ajuns la limita

capacităţii lor de utilizare şi refacere, impunandu-se astfel,
abordarea unei noi etici a relaţiilor OM - SOL, care să conducă la
folosirea eficientă a potenţialului lor productiv.
Această nouă etică faţă de sol presupune:

 menţinerea sau introducerea în circuitul economic a resurselor de sol în funcţie de

capabilitatea lor de a fi utilizate pentru diferite folosinţe fără pericol de degradare;

 gospodărirea resurselor de sol astfel ca prin tehnologia aplicată, adaptată diferitelor

soluri şi condiţii naturale, să se asigure o eficienţă economică şi relaţii armonioase
cu mediul ambiant, fără a se deteriora calitatea solurilor şi potenţialul lor de
fertilitate, atât pentru prezent cât şi pe termen lung;

 aplicarea la timp a măsurilor de prevenire sau de stopare a unor fenomene de

degradare sau de evoluţie nefavorabilă a solurilor, cât şi a celor de ameliorare a
resurselor de sol mai puţin fertile, pentru mărirea capacităţii de producţie;

 restaurarea terenurilor degradate antropic, în diverse condiţii, pentru a se reface pe

cât posibil peisajele lor naturale anterioare;

 scoaterea cu mult discernământ din circuitul economic a terenurilor pentru alte

folosinţe decât cea agricolă sau silvică, mai ales a terenurilor de cea mai bună
calitate, care trebuie protejate cu prioritate.
• Anumite structuri ale proprietăţilor terenurilor pot constitui un obstacol în adoptarea unor
măsuri de conservare sau de gospodărire adecvată a solurilor. Vor fi găsite diferite căi şi
mijloace pentru a învinge astfel de obstacole ţinând seama de drepturile, datoriile şi
răspunderile proprietarilor de teren sau ale celor ce folosesc terenul;

• În scopul asigurării unei utilizări optime a terenului este important ca resursele de teren
ale unei ţări să fie evaluate în ceea ce priveşte pretabilitatea şi potenţialitatea pentru
diferite tipuri de utilizare, incluzând agricultura, păstoritul şi silvicultura;

• Terenul având potenţial pentru o gamă largă de utilizări trebuie păstrat în forme flexibile
de utilizare, astfel ca opţiunile ulterioare pentru o altă utilizare potenţială să nu fie
anihilată pentru o perioadă de timp sau pentru totdeauna.

• Utilizarea terenului pentru scopuri neagricole trebuie să fie astfel organizată încât să
evite, cât mai mult posibil, ocuparea sau degradarea permanentă a solurilor de o calitate
bună;

• Deciziile privind folosirea şi gospodărirea terenului şi resurselor sale trebuie să favorizeze

soluţiile avantajoase pe termen lung mai degrabă decât rezolvările pe termen scurt care
pot conduce la o exploatare, degradare şi posibilă distrugere a resurselor de sol.
Conservarea solului
• Intensificarea presiunii demografice şi dezvoltarea industrială exercită influenţe
din ce în ce mai puternice asupra mediului ambiant şi implicit asupra resurselor
de sol prin:

– schimbarea structurii ecosistemelor spre limita sau pragul dincolo de care nu mai
poate funcţiona capacitatea de regenerare a resurselor naturale;

– introducerea în mediu de substanţe toxice (industriale), de deşeuri (biotice şi

industriale), de ape poluate etc., în cantităţi ce depăşesc posibilitatea
metabolizării şi introducerii lor în circuitele naturale;

– deteriorarea genofondului natural şi reducerea deci, a posibilităţilor de adaptare a

organismelor şi de refacere a ecosistemelor native;

– scoaterea din circuitul agricol a unor suprafeţe de teren pentru extinderea

localităţilor, industriei etc.;

– schimbarea compoziţiei atmosferei, mărilor şi oceanelor şi modificarea climei prin

introducerea de substanţe străine în mediu.
 Carta mondială a solurilor
Adoptată de F.A.O., în anul 1982, la baza acesteia stau următoarele principii:

– Printre resursele majore pentru om, se numără terenul care cuprinde solul,
apa şi plantele ca şi condiţiile asociate ale acestora, utilizarea acestor resurse
nu trebuie să cauzeze deteriorarea sau distrugerea lor pentru că existenţa omului
depinde de continua lor productivitate;

– Recunoscând suprema importanţă a resurselor de sol pentru existenţa şi

bunăstarea popoarelor şi independenţa economică a ţărilor şi de asemenea,
cerinţa rapid crescândă pentru o mai mare producţie de alimente, este absolut
necesar să se dea o deosebită importanţă promovării utilizării terenului, menţinerii
şi îmbunătăţirii productivităţii solului şi conservării resurselor de sol;

– Degradarea solului înseamnă pierderea parţială sau totală a productivităţii solului,

fie cantitativă, fie calitativă, fie sub ambele aspecte, ca rezultat al unor procese
cum sunt: eroziunea solului prin apă sau vânt, salinizarea, supraumezirea,
pierderea substanţelor nutritive pentru plante, deteriorarea structurii
solului, deşertificarea şi poluarea.

– În plus, importante suprafeţe de soluri sunt pierdute zilnic prin folosinţe

neagricole;
• Degradarea solului afectează direct agricultura şi silvicultura prin diminuarea recoltelor
şi deranjarea regimurilor de apă, dar şi alte sectoare ale economiei incluzând industria
şi comerţul ca şi mediul înconjurător ca un întreg: sunt de asemenea, frecvent
afectate grav spre exemplu, prin inundaţii sau prin colmatarea râurilor, lacurilor de
baraj şi porturilor;

• Este o responsabilitate majoră a guvernelor ca programele de utilizare a terenurilor să

includă măsuri pentru utilizarea cea mai bună posibil a terenului, asigurând
menţinerea şi îmbunătăţirea pe termen lung a productivităţii lui şi evitând pierderile de
sol productiv. Utilizatorii de teren, ei înşişi, trebuie implicaţi astfel ca să asigure
utilizarea tuturor resurselor de sol în modul cel mai raţional;

• Prevederea de stimulente adecvate la nivelul fermei şi un cadru juridic şi instituţional

adecvat, sunt condiţii de bază pentru realizarea unei bune utilizări a terenului;

• Asistenţa acordată agriculturilor şi altor utilizatori de terenuri trebuie să fie de ordin

practic şi să încurajeze adoptarea de măsuri corespunzătoare unei bune gospodăriri a
resurselor de sol;

• Deciziile cu privire la utilizarea şi gestionarea terenurilor şi a resurselor sale ar trebui

să favorizeze aparitia de avantaje pe termen lung, mai degrabă decât pe termen scurt,
care pot conduce la o posibila degradare şi distrugere a resurselor de sol.
Linii directoare de acţiune

Acceptarea acestor principii ar necesita următoarele acţiuni:

Elaborarea unei politici înţelepte pentru utilizarea terenurilor în funcţie de

pretabilitatea lor pentru diferite tipuri de utilizare precum şi de nevoile ţării.

Încorporarea principiilor de utilizare a terenurilor, gestionarea raţională şi

conservarea resurselor de sol în legislaţie.

Dezvoltarea unui cadru instituţional de monitorizare şi supraveghere, de

gestionare şi conservare a solului, precum şi pentru coordonare între
organizaţiile implicate în utilizarea resurselor funciare ale ţării cu scopul de
a asigura alegerea cea mai raţionala dintre toate alternativele posibile.

Evaluarea atât a terenurilor noi cat şi a terenurilor deja utilizate pentru

pretabilitatea lor pentru diferite utilizări şi riscurile care ar putea conduce la
degradare.

Trebuie sa ofere factorilor de decizie alternative cu utilizarea terenurilor care

îndeplinesc atât aspiraţiile comunităţilor cat şi utilizarea terenului în funcţie
de capacităţile sale.
Difuzarea pe o scară cât mai largă posibil, a informaţiilor şi cunoştinţelor cu privire
la eroziunea solului şi a metodelor de control atât la nivel de fermă cat şi la
nivelul bazinelor hidrografice, subliniind importanţa resurselor de sol pentru
dezvoltare omenirii.

Să stabilească legături între administraţiile publice locale şi utilizatorii de terenuri

pentru punerea în aplicare a tehnicilor de conservare a solului şi de a
integra astfel de măsuri adecvate în silvicultură şi agricultură pentru
protecţia mediului.

Sa creeze conditii socio-economice şi instituţionale favorabile gestionării

terenurilor şi conservarii raţionale a resurselor.

Aceste condiţii vor include asigurarea securităţii proprietatii funciare şi de

stimulente financiare adecvate (de exemplu, subvenţii, scutiri fiscale, de
credit) pentru utilizatorii terenurilor.
Posibilităţi de follow-up

• Evaluarea resurselor funciare şi utilizarea - amenajarea

teritoriului

 Studiul solurilor şi evaluarea calitativa a terenurilor

 Evaluarea riscului de degradare a solului şi de deşertificare

 Evaluarea potenţialului de utilizare terenurilor în conformitate cu o abordare agro-

ecologică

 Planificarea utilizării optime a terenurilor

• Managementul solului şi îngrăşămintelor

 Menţinerea şi îmbunătăţirea fertilităţii solului

 Să promoveze utilizarea eficientă a îngrăşămintelor

 Promovarea utilizării de îngrasaminte organice, biogaz şi practici de fixare

a azotului

 Evaluare şi eliminare a deficienţelor privind micro-nutrientii

 Testarea solului şi plantei

 Promovarea unor sisteme integrate de nutriţie a plantelor

 Îmbunătăţirea practicilor de prelucrare a solului

• Conservarea şi recuperarea resurselor funciare

 Conservarea solului şi gestionarea bazinelor hidrografice

 Legislaţia de conservare a solului şi a politicilor de conservare a solului

 Recuperarea terenurilor saline şi alcaline

 Combaterea deşertificării

 Dezvoltarea serviciilor de conservare a solului

FONDUL FUNCIAR AL ROMÂNIEI

În prezent, fondul funciar al României este de 23.839,1 mii hectare, ceea ce reprezintă
0,18% din suprafaţa totală a lumii, poziţionând România pe locul 81.

Suprafete mari ale fondului funciar romanesc pot fi utilizate pentru practicarea
agriculturii

Avand o suprafata agricola de 14.741,2 mii ha (sau 61,8% din suprafata totala a tarii) in anul
2007, Romania dispune de resurse agricole importante in Europa Centrala si de Est.

Desi, zone semnificative din suprafata agricola utilizata sunt clasificate ca fiind zone
defavorizate, conditiile pedologice sunt deosebit de favorabile activitatilor agricole de
productie in regiunile de sud si de vest ale tarii.

Suprafata agricola a Romaniei a scazut usor de la un an la altul. Transferul

suprafetelor de teren catre sectorul forestier si al constructiilor a constituit cauza
principala a reducerii suprafatei agricole in ultimii douazeci de ani.

Reducerea suprafetelor de teren, prin includerea acestora in zona urbana, reprezinta

un fenomen intalnit in zonele cu productivitate mai mare, in timp ce schimbarea
categoriei de folosinta a terenului agricol in cel forestier apare, in special, in
zonele defavorizate.
• Romania dispune de soluri de buna calitate - în special în zonele de
câmpie, însa fenomene ca eroziunea solului, seceta, balanța negativă a
apei în sol sau gleizarea, salinizarea, acidifierea sau alcalizarea și
compactarea afecteaza foarte mult fertilitatea acestora.

• Calitatea terenurilor agricole, exprimata prin notele de bonitare ale acestora,

desi nu exprima in totalitate cantitatea de humus din sol reflectand si alti
factori de mediu (în special clima) ce influenteaza cultura plantelor,
reprezinta un bun indicator pentru a stabili calitatea acestora.

• Din acest punct de vedere, terenurile agricole, se grupeaza in 5 clase de

calitate, diferentiate dupa nota de medie de bonitare (clasa I cu 81-100
puncte pana la clasa a V-a cu 1-20 puncte).

• Trebuie remarcat faptul ca, in cazul terenurilor arabile, care ocupa

63,34% din suprafata cartata, cele mai multe terenuri se grupeaza in
domeniul claselor de calitate a II-a si a III-a.
• Practic in clasa I de calitate, la arabil, intra doar 8,77% din totalul
terenurilor agricole, restul claselor prezentand diferite restrictii.

• In cazul pasunilor si al fanetelor, majoritare sunt clasele III-V, in cel al viilor,

clasele II-IV, iar al livezilor, clasele III-V.

• Majoritatea terenurilor agricole cu note mari de bonitare se afla in Campia

Romana (intr-o un arie relativ compacta ce are ca loc central Bucurestiul) si
in Campia de Vest.

• Eroziunea prin apa, una dintre cele mai mari probleme ale solurilor din
Romania, este prezenta in diferite grade pe 6,3 milioane ha, din care circa
2,3 milioane amenajate cu lucrari antierozionale, in prezent degradate
puternic in cea mai mare parte; aceasta impreuna cu alunecarile de teren
(cca. 0,7 milioane ha) provoaca pierderi de sol de pana la 41,5 t/ha/an.

• Eroziunea eoliana, se manifesta pe aproape 0,4 milioane ha, cu pericol de

extindere, cunoscand ca, in ultimii ani, s-au defrisat unele paduri si perdele
de protectie din zone cu soluri nisipoase, susceptibile la acest proces de
degradare.
• Excesul periodic de umiditate, in sol afecteaza circa 3,8 milioane ha, din
care o mare parte din perimetrele cu lucrari de desecare-drenaj. Periodic
sunt inundate o serie de perimetre din areale cu lucrari de indiguire vechi
sau ineficiente, neintretinute, inregistrandu-se pagube importante prin
distrugerea gospodariilor, culturilor agricole, septelului, a cailor de
comunicatie si pierderi de vieti omenesti.

• Continutul excesiv de schelet, in partea superioara a solului afecteaza

circa 0,3 milioane ha.

• Saraturarea solului, se resimte pe circa 0,6 milioane ha, cu unele tendinte

de agravare in perimetrele irigate sau drenate si irational exploatate, sau in
alte areale cu potential de saraturare secundara, care insumeaza inca 0,6
milioane ha.

• Deteriorarea structurii si compactarea solului (”talpa plugului”) se

manifesta pe circa 6,5 mil. ha; compactarea primara este prezenta pe circa
2 mil. ha terenuri arabile, iar tendinta de formare a crustei la suprafata
solului, pe circa 2,3 mil. ha.
Calitatea fondului funciar agricol:

• terenurile din clasa I şi a II-a sunt de calitate foarte bună şi bună şi ocupă
27,5%;

• cele din clasa a III-a ocupă 20,8% şi sunt de calitate mijlocie;

• cele din clasa a IV-a şi a V-a ocupă 51,7% şi sunt de calitate slabă şi foarte
slabă.

În ansamblu, terenurile agricole ale României sunt de calitate mijlocie spre

slabă.

Cca. 12 mil. ha terenuri agricole, din care circa 7,5 mil. ha terenuri arabile, sunt
afectate de unul sau mai mulţi factori restrictivi ai capacităţii de producţie a
solurilor ceea ce conduce la deteriorarea caracteristicilor şi funcţiilor solului,
afectându-i capacitatea de producţie şi calitatea producţiei.
Starea fertilităţii solurilor
• Pe plan mondial
Din cele 29% ocupate de suprafaţa globului, agricultura utilizează doar 6,4%, însă
realizează 98% din producţia agroalimentară consumată de populaţia Terrei; doar
2% din hrană se obţine din suprafaţa ocupată de ape (71%).

Trebuie remarcat faptul că dominantă este starea scăzută de fertilitate a solurilor, pe

plan mondial 60% din soluri au o fertilitate redusă sau foarte redusă, 29% o fertilitate
moderată şi doar 11% au o fertilitate ridicată.

• Pe plan naţional
România dispune, în medie, de soluri cu un grad moderat de fertilitate.

Exportul de elemente nutritive o dată cu recolta nu a fost compensat niciodată printr-o

aplicare corespunzătoare a îngrăşămintelor:
- cantităţile de îngrăşăminte au ajuns la 25 kg/ha substanţă activă; aceeaşi situaţie se
înregistrează şi în cazul îngrăşămintelor organice, ajungându-se la 1,6 t/ha;
- amendamentele utilizate pentru corectarea reacţiei solului se aplică pe suprafeţe
nesemnificative;
- pierderile de elemente nutritive au loc şi ca urmare a proceselor de eroziune (se
estimează că în cele 24 miliarde tone de aluviuni care ajung în oceane, sunt
cuprinse 75 milioane t NPK provenit de pe terenurile agricole erodate) etc.
Degradarea solurilor la nivel mondial
• Solul fertil de pe glob este distrus intr-un ritm alarmant, si se estimeaza ca
pana in 2070 va disparea complet din Europa (datele provin dintr-un
studiu realizat recent de Universitatea Sydney).

• Din cauza managementului defectuos al solului si eroziunii cauzate de

cultivarea excesiva a acelorasi terenuri, solul fertil dispare intr-un ritm prea
mare pentru ca el sa poata fi inlocuit prin procese naturale.

• Aproximativ 75 de miliarde de tone de sol fertil se pierd in fiecare an, in

conditiile in care 80% din terenul arabil din lume este deja „erodat intr-o
masura moderata sau mare”.

• In China, solul fertil dispare de 57 de ori mai repede decat poate fi inlocuit.
In Europa cifra este de 17, in timp ce in America el dispare de 10 ori mai
repede decat procesele naturale il inlocuiesc.

• Din acest motiv, omenirea s-ar putea confrunta cu o criza globala a

alimentelor. Solul este si o sursa importanta de carbon, ce este eliberat in
atmosfera atunci cand pamantul este arat.
• Degradarea solului este o problema foate serioasa in Europa. Aceasta este
condusa sau accentuata de catre activitatea umana cum ar fi practici neadecvate
in agricultura si silvicultura, activitati industriale, turism, lucrari in constructii etc.

• Aceste activitati au un impact negativ, care impiedica solul in a-si exercita toata
gama de functii si servicii in slujba oamenilor si a ecosistemului. Aceasta rezulta
din pierderea solului fertil, carbon si biodiversitate, capacitate mica a retentie a
apei, descarcare de gaze si cicluri de nutrienti si degradarea determinata de
contaminanti.

• Degradarea solului are un impact direct asupra calitatii apei si aerului,

biodiversitatii si schimbarii climatice. De asemenea, poate sa deterioreze
sanatatea cetatenilor si constituie o amenintare pentru alimente si securitatea
alimentatiei.

• De asemenea, procesele de degradare a solului variaza considerabil de la un stat

membru la altul, cu diferite amenintari, avand diferite grade de severitate,
degradarea solului este o problema pentru toata UE.

• 115 milioane hectare sau 12% din suprafata totala a Europei este afectata de
eroziunea hidrica, iar 42 milioane ha sunt afectate de eroziunea eoliana.

• Aproximativ 45% din solurile Europei au continut scazut in materie organica, in

principal in partea sudica a europei, dar de asemenea in Franta, Marea Britanie si
Germania.
Care sunt cauzele acestei degradari?

 Pierderea de teren arabil a fost cauzată de o serie de factori, multi sau dintre
care majoritatea sunt legati de dezvoltarea umană. Cauzele primare sunt
defrişările, exploatarea excesivă, păşunatul excesiv, activităţile agricole şi
industrializarea.

 La nivel global, degradarea solului este cauzată în principal de:

♦ păşunatul excesiv - 35%;
♦ activităţile agricole - 28%;
♦ despădurirea - 30%;
♦ supraexploatare - 7%;
♦ industrializarea - 4%.

 În America de Nord, agricultura a fost responsabila pentru 66% din pierderile

de sol, în timp ce în Africa, păşunatul excesiv este responsabil pentru aproximativ
jumătate din degradarea solului.
• Numai aproximativ 3% din suprafata de teren la nivel mondial poate fi
incadrata in clasa I de calitate.

• 8% din terenuri sunt incadrate in clasele II şi III. Aceste 11% din terenuri
trebuie să asigure hrana pentru animale si o populatie de şapte miliarde de
oameni, in prezent şi de 7,6 miliarde, cum este preconizat, în 2020.

• Deşertificarea este extinsa pe 33% din suprafata de teren la nivel global şi

afectează mai mult de un miliard de persoane, dintre care jumătate trăiesc
în Africa.

• Epuizarea nutrientilor ca o formă de degradare a terenurilor are un impact

economic sever la scară globală, în special în Africa. Stoorvogel a estimat,
soldurile nutrienţilor pentru 38 de ţări din Africa. Rata anuală de epuizare a
fertilităţii solului, a fost estimata la 22 kg N, 3 kg P, şi 15 kg K/ha.

• În Zimbabwe, rezultatele eroziunii solului (pierdere anuală de N şi P), sunt

în valoare de 1,5 miliarde dolari. În Asia de Sud, pierderile economice
anuale sunt estimate la 600 milioane de dolari pentru pierderea elementelor
nutritive prin eroziune, iar in SUA de 1.200 milioane dolari, din cauza
epuizării fertilitatii solului.
• Compactarea solului este o alta problemă la nivel mondial, mai ales cu adoptarea
agriculturii mecanizate, intensive.

• Aceasta a cauzat reduceri ale randamentului de 25 până la 50% în unele regiuni din
Europa (Ericksson et al., 1974) şi America de Nord, precum şi între 40 şi 90% în
ţările Africii de Vest (Charreau, 1972; Kayombo and Lal, 1994).

• De exemplu, in Ohio, reduceri ale producţiilor agricole sunt de 25% la porumb, 20%
soia, şi 30% la ovăz pe o perioadă de şapte ani (Lal, 1996).

• Pierderile agricole prin compactare, pe terenurile din Statele Unite ale Americii au
fost estimate la 1,2 miliarde dolari anual (Gill, 1971).
CODUL DE BUNE PRACTICI
AGRICOLE ŞI DE MEDIU
Un “Cod de bune practici agricole si de mediu” este necesar pentru a
recomanda cele mai utile practici, masuri si metode posibile de aplicat de
catre fiecare fermier, producator agricol, pentru protectia solurilor si apelor
impotriva fenomenelor de degradare si poluare.

Codul Bunelor Practici Agricole este armonizat cu cerintele Directivei Uniunii

Europene, privind protectia apelor EEC/91/676 dar este imbunatatit si prin
prevederi legale existente in Romania.

Agentii poluanti, respectiv substantele toxice si/sau nocive se pot acumula atat in
sol cat si in apele subterane sau de suprafata.

SCOP - prezentul cod de bune practici în fermă recomandă cele mai utile soluţii,
practici, măsuri şi metode, care sunt posibil de aplicat de către fiecare fermier
şi producător agricol, pentru a proteja, atât resursele de mediu, cât şi
beneficiile pe care le-ar obtine dacă acestea ar fi respectate întocmai.
Aplicarea unor noi practici agricole, bazate pe cele mai avansate cunoştinţe
ştiinţifice în domeniul tehnologiilor, mai ales a celor ecologic viabile, este o
cerinţă majoră a promovării agriculturii durabile.

De aceea, a apărut necesitatea elaborării, dar şi a implementării în practică a

unor coduri de bună practică agricolă.

Acestea reprezintă un ansamblu de cunoştinte ştiinţifice şi tehnice, care sunt

puse la dispoziţia producătorilor agricoli şi a fermierilor pentru a fi
implementate în practică.

Însuşite de către fiecare fermier şi producător agricol şi apoi implementate

corect, practicile agricole respective pot contribui, atât la obţinerea
unor producţii calitativ superioare şi rentabile, cât şi la conservarea
mediului ambiental, cu limitarea consecinţelor ecologice nefavorabile
la nivel naţional, regional, local, pe termen mai scurt sau mai lung.

Astfel de coduri au fost elaborate şi sunt acum implementate în practică în

diferite ţări ale Uniunii Europene.
Potrivit negocierilor Romania - U.E. cele 11 conditii care trebuie respectate pentru a primii
compensatii financiare au fost impartite astfel:

I. Standarde pentru evitarea eroziunii solului

•GAEC 1 – Pe timpul iernii, terenul arabil trebuie să fie acoperit cu culturi de toamnă şi/sau să
rămână nelucrat după recoltare pe cel puţin 20% din suprafaţa arabilă totală a fermei.

•GAEC 2 – Lucrările solului pe terenul arabil cu panta mai mare de 12%, cultivat cu plante
prăşitoare, se efectuează de-a lungul curbelor de nivel.

•GAEC 3 – Se menţin terasele existente.

II. Standarde pentru mentinerea continutului de materie organica

•GAEC 4 – Floarea soarelui nu se cultiva pe acceasi suprafata mai mult de 2 ani consecutiv.

•GAEC 5 – Arderea miristilor nu este permisa.

III. Standarde pentru mentinerea structurii solului

•GAEC 6 – Lucrările solului pe terenul arabil cu panta mai mare de 12%, se efectuează de-a
lungul curbelor de nivel.
IV. Standarde pentru mentinerea unui nivel minim de intretinere a solului

•GAEC 7 – Nu este permis suprapasunatul pajistilor permanente.

•GAEC 8 – Arderea pajistilor permanente nu este permisa.

•GAEC 9 – Nu este permisă tăierea arborilor solitari şi/sau a grupurilor de arbori.

•GAEC 10 – Prevenirea instalarii vegetatiei nedorite.

V. Standarde pentru mentinerea unui nivel minim de intretinere

•GAEC 11 – Menţinerea suprafeţei de pajişti permanente la nivel naţional.

 •GAEC 1 - Pe timpul iernii, terenul arabil trebuie să fie acoperit cu culturi de
toamnă şi/sau să rămână nelucrat după recoltare pe cel puţin 20% din
suprafaţa arabilă totală a fermei

Pentru a respecta această condiţie, trebuie avut în vedere că pe timpul iernii cel puţin 20%
din suprafaţa totală a terenului arabil din cadrul fermei este acoperit cu culturi de
toamnă sau perene (nu pentru fiecare parcelă în parte).
De asemenea, terenul arabil nelucrat (nearat), întreţinut în bune condiţii agricole şi de
mediu, este considerat ca acoperit cu vegetaţie.

Acoperirea solului cu vegetaţie pe timpul iernii are următoarele avantaje:

• împiedică eroziunea superficială a terenului şi levigarea elementelor nutritive;

• solul nu se usucă, nu favorizează formarea crustei şi are o umiditate echilibrată;

• solul îşi menţine structura;

• creşte conţinutul solului în azot - dacă sunt cultivate leguminoase;

• se îmbogăţeşte terenul în substanţe organice, în special în humus;

• solubilizează şi transportă elementele nutritive din straturile mai puţin profunde ale
solului;

• rădăcinile plantelor mărunţesc şi aerează solul;

• organismele din sol se activează, datorită aportului de substanţe nutritive;

• se reduce poluarea solului cu nitraţi, aceştia fiind consumaţi de către plante.

Nerespectarea acestui standard duce la:

• amplificarea proceselor de eroziune;

• modificarea însuşilor fizice şi chimice ale solului;

• distrugerea structurii solului;

• scăderea fertilităţii solului, implicit a producţiei la unitatea de suprafaţă;

• creşterea riscului de levigare a nitraţilor în adâncime.

•GAEC 2 - Lucrările solului pe terenul arabil cu panta mai mare de 12%, cultivat
cu plante prăşitoare, se efectuează de-a lungul curbelor de nivel

• Pentru a respecta această condiţie, toate lucrările solului, inclusiv semănatul culturilor
prăşitoare, se execută pe curbele de nivel.

• Plantele prăşitoare sunt plantele semănate cu o distanţă între rânduri de 40-75 cm,
pentru care combaterea buruienilor şi afânarea solului se execută prin lucrări de prăşit
mecanic între rânduri şi manual pe rând. Obiectivul acestei condiţii este reducerea
eroziunii solului pe terenurile cu pantă mare.

• Principalele lucrări ale solului includ lucrarea de bază (aratul), lucrările de pregătire a
patului germinativ (discuitul şi grapatul), semănatul, combaterea buruienilor, a bolilor
şi a dăunătorilor.

• Este interzisă efectuarea lucrărilor solului perpendicular pe curbele de nivel.

• Dacă se utilizează teren arabil situat în blocuri fizice cu panta mai mare de 12% pot fi
cultivate prăşitoare pe aceste suprafeţe numai dacă lucrările solului se execută de-a
lungul curbelor de nivel.
Consecinţele nerespectării acestei cerinţe pot conduce la:
• Îndepărtarea stratului superior de sol;
• Modificarea însuşirilor chimice ale solului;
• Deteriorarea proprietăţilor fizice ale solului;
• Deteriorarea regimului hidrologic;
• Se distrug şi se avariază căile de comunicaţii şi obiectivele economice.

Efectuarea lucrărilor de-a lungul curbelor de nivel previne erodarea stratului de

sol structurat, de la suprafaţă.
•GAEC 3 - Se menţin terasele existente

• Trebuie menţinute şi întreţinute aceste terase, chiar dacă nu mai sunt folosite pentru
producţie, obiectivul acestei cerinţe fiind reducerea eroziunii solului.
•GAEC 4 - Floarea soarelui nu se cultiva pe acceasi suprafata mai mult de 2
ani consecutiv

• Florea-soarelui nu trebuie cultivată pe aceeaşi parcelă mai mult de 2 ani consecutiv, din
cauza bolilor şi dăunătorilor care o atacă şi a consumului mare de apă şi substanţe nutritive.
• Printr-o rotaţie corectă a culturii de floarea-soarelui în cadrul asolamentului apar următoarele
avantaje:
– se menţine o producţie ridicată an de an;
– se păstrează conţinutul optim de materie organică în sol;
– se poate combate şi diminua considerabil atacul bolilor şi dăunătorilor.

Nr. crt. Anul Denumirea culturii Conformitatea cu GAEC 4

1. 2018 Floarea-soarelui Nu este cazul

2. 2019 Floarea-soarelui Nu este cazul

3. 2020 Altă cultură GAEC 4 respectat
•GAEC 5 - Arderea miristilor nu este permisă

• Nu trebuie arse miriştile şi/sau resturile vegetale rezultate după recoltarea culturilor
(cereale păioase, vreji de plante proteice sau de cartof, coceni de porumb, tulpini de
floarea soarelui, inclusiv iarba rămasă după cosirea pajiştilor temporare etc.).

• În cazuri excepţionale, pentru a preveni răspândirea unor boli sau dăunători care
afectează culturile, eliberarea terenului în vederea pregătirii lui corespunzătoare
pentru semnănat, acestea pot fi arse numai cu acordul autorităţii competente pentru
protecţia mediului (ANPM, Garda Naţională de Mediu etc.).

• OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului (aprobată prin Legea nr. 265/2006) se
precizează că persoanele fizice şi juridice “nu ard miriştile, stuful, tufărişurile sau
vegetaţia ierboasă fără acceptul autorităţii competente pentru protecţia mediului şi
fără informarea în prealabil a serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă”.

• Prin arderea miriştilor şi a resturilor vegetale este distrusă materia organică şi este
poluată atmosfera.
•GAEC 7 – Nu este permis suprapasunatul pajistilor permanente

Pentru menţinerea pajiştilor permanente, este obligatoriu să fie respectate anumite

cerinţe de management (utilizare), ce vizează atât păşunatul cât şi/sau cositul
acestor pajişti.

Pentru toate pajiştile permanente se impune respectarea cerinţelor:

• Înainte de începerea păşunatului pajiştea trebuie curăţată de mărăcini, resturi

aduse de apă, nivelată, distruse buruienile şi plantele toxice, evacuat excesul de
apă;

• Păşunatul să nu înceapă primavara prea devreme, pentru că solul este încă umed
şi se tasează, se formează gropi şi muşuroaie, ducând treptat la scăderea
producţiei, iar pe cele în pantă se pot declanşa procesele de eroziune;
• Păşunile inundate nu vor fi păşunate mai devreme de 2 săptămâni de la retragerea
apelor;

• Masa vegetală cosită trebuie adunată în maximum 2 săptămâni de la efectuarea

cositului;

• Nu se vor efectua însămânţări sau supraînsămânţări decât atunci când anumite

porţiuni de pajişti se degradează şi doar cu specii din flora locală;

• Se va ţine seama de încărcătura de animale la hectar, care trebuie corelată cu

capacitatea productivă a pajiştilor;

• Toamna, păşunatul să înceteze cu cca. 25-30 zile înainte de venirea îngheţurilor

permanente.
 •GAEC 8 – Arderea pajistilor permanente nu este permisă

• Este interzisă arderea vegetaţiei ierboase şi lemnoase de pe pajiştile permanente,

fără a deţine autorizaţie şi fără informarea prealabilă a serviciilor pentru situaţiile dee
urgenţă.

• În cazuri excepţionale acestea pot fi arse numai cu acordul autorităţii competente

pentru protecţia mediului (A.N.P.M., Garda Naţională de Mediu).

• Prin arderea vegetaţiei de pe pajiştile permanente, este distrusă matreria organică şi

este poluată atmosfera.
•GAEC 9 – Nu este permisă tăierea arborilor solitari şi/sau a grupurilor de arbori

• Este interzisă tăierea arborilor solitari şi/sau a grupurilor de arbori existenţi pe

terenurile fermei, obiectivul fiind menţinerea unui nivel minim de întreţinere a
terenului, prin păstrarea caracteristicilor peisajului agricol.

Arbore solitar - plantă lemnoasă, vizibilă pe ortofotoplan în Sistemul de Indetificare a

Parcelelor Agricole (LPIS) realizat în anii precedenţi începând cu anul 2007 - se
poate să nu fie vizibilă pe hartă dar să existe în teren.

Grup de arbori - doi sau mai mulţi arbori, de grosimi şi înălţimi diferite, care se găsesc
într-un perimetru mic de teren, vizibil în LPIS pe ortofotoplanurile din anii anteriori,
începând cu 2007 şi care nu fac obiectul practicilor agricole.

Fermierii nu pot fi penalizaţi pentru nerespectarea acestei condiţii în cazul în care:

- arborii au fost distruşi în urma unor fenomene naturale (alunecări de teren, furtuni
etc.);
- au fost tăiaţi din motive întemeiate - bolnavi, uscaţi etc.

Pentru confirmarea acestor cazuri fermierii trebuie să deţină autorizaţie eliberată de

ocolul silvic sau alte documente eliberate de autorităţile locale.
•GAEC 10 – Prevenirea instalarii vegetatiei nedorite

• Vegetaţia nedorită este reprezentată de buruieni care invadează în mod spontan în

terenurile agricole, diminuând capacitatea de producţie a terenurilor agricole.

• Tot în această categorie intră şi plantele fără valoare furajeră, cele care depreciază
calitatea produselor obţinute de la animale şi cele toxice care se află pe pajiştile
permanente.

• Pe parcela agricolă, vegetaţia nedorită nu trebuie să domine cultura într-o proporţie

mai mare de 30%, indiferent de categoria de folosinţă a terenului exploatat.

• Pentru plantaţiile viticole situate pe terase, procentul de 30% se aplică atât pentru
spaţiul dintre rânduri şi pe rânduri, cât şi pe suprafaţa taluzului.
• Efectele vegetaţiei nedorite asupra creşterii plantelor sunt
următoarele:

- scăderea producţiei la unitatea de suprafaţă;

- reducerea capacităţii de fotosinteză a plantelor;

- plantele cultivate nu mai beneficiază de cantitatea de căldură şi lumină

necesară;

- reducerea cantităţii de substanţe de rezervă acumulate în seminţe, rădăcini,

fructe;

- pentru obţinerea unui kg de substanţă uscată, consumul de apă creşte de

cel puţin 2 ori.
•GAEC 11 – Menţinerea suprafeţei de pajişti permanente la nivel naţional

• Această cerinţă nu este obligatorie la nivel de fermă, motiv pentru care fermierii nu
vor sancţionaţi pentru nerespectarea GAEC dacă pajiştea din cadrul fermei este
redusă, însă această cerinţă este obligatorie pentru fermierii care au solicitat şi plăţi
de agro-mediu.

• Dacă la nivel naţional suprafaţa de pajişte permanentă a scăzut cu mai mult de 10%
faţă de valoarea din 2007, fermierii care au transformat pajiştile permanente în alte
categorii de folosinţă vor fi obligaţi să reînfiinţeze aceste pajişti pe aceeaşi suprafaţă
sau pe o suprafaţă echivalentă, alocând un procent din suprafaţa propriei exploataţii.

• Obiectivul acestei cerinţe este menţinerea pajiştilor permanente existente, deoarece

acestea au un efect pozitiv asupra mediului înconjurător, reprezentând în acelaşi
timp sursa principală de furaje pentru animale.

• Pajiştea permanentă reprezintă terenul utilizat pentru producţia de iarbă sau alte
furaje erbacee naturale sau semănate, care nu au facut parte din sistemul de rotaţie
a culturilor agricole al exploataţiei timp de 5 sau mai mulţi ani consecutiv.
• Iarba şi alte furaje erbacee reprezintă toate plantele erbacee care se găsesc în mod
natural pe pajişti sau sunt incluse în mod obişnuit în amestecurile de seminţe pentru
păşuni sau fâneţe (indiferent dacă sunt utilizate sau nu pentru păşunatul animalelor).

• Raportul de referinţă se va stabili astfel:

– Suprafaţa destinată pajiştilor declarată în 2007;
– Suprafaţa agricolă totală declarată în 2007.

Nu este permisă convertirea pajiştilor permanente în alte categorii de folosinţă fără

autorizaţie prealabilă, obţinută de la direcţiile judeţene pentru agricultură.

Trebuie menţinut raportul între suprafaţa terenurilor destinate pajiştilor permanente şi

suprafaţa agricolă totală la nivelul exploataţiei. Acesta nu trebuie să scadă în
detrimentul terenurilor destinate pajiştilor permanente.

Acest procent se calculează pe baza suprafeţei terenurilor realocate altor categorii de

folosinţă şi asuprafeţei necesare pentru a restabili echilibrul.

În cazul în care aceste terenuri au făcut obiectul unui transfer după ce au fost alocate
altor categorii de folosinţă, aceste obligaţii se aplică numai în cazul în care transferul
a avut loc după 01.01.2007.

Pajiştile permanente care au fost reînfiinţate, primesc această destinaţie din prima zi în
care se face dovada în acest sens. Aceste suprafeţe vor fi folosite pentru producţia
de iarbă sau alte furaje erbacee timp de 5 ani consecutiv de la data conversiei.
SISTEME DE AGRICULTURA

Agricultura durabila: protectie intensiva, produse competitive avand raporturi

armonioase, prietenoase cu mediul inconjurator.
Expresia asociata frecvent “sisteme integrate” semnifica utilizarea stiintifica, armonioasa
a tuturor componentelor tehnologice: pentru lucrarile solului, rotatia culturilor,
fertilizare, irigare, combaterea bolilor si daunatorilor inclusiv prin metode biologice.

Agricultura conventionala: intensiv mecanizata, cu produse competitive dar care se

bazeaza pe concentrarea si specializarea productiei. Se practica in mod regulat
aratura, fertilizarea minerala cu doze mari si foarte mari, monocultura sau rotatiile
scurte.
Acest tip de agricultura poate afecta grav mediul inconjurator. Diferite componente ale
sistemului tehnologic nu sunt in acord cu specificul local: clima, solul, relieful,
conditiile socio-economice care determina nivelul de vulnerabilitate sau de
susceptibilitate fata de diferite procese de degradare chimica, biologica etc.

Agricultura biologica: mediu intensiv si astfel mai putin agresiv in raport cu factorii de
mediu, cu rezultate agricole mai putin competitive din punct de vedere economic
pe termen scurt, dar care sunt considerate superioare din punct de vedere
calitativ.

In raport cu mediul inconjurator acest sistem este bine armonizat.

Agricultura extensiva: de subzistenta, cu o productie slab competitiva.
Poate afecta intr-o masura mediul inconjurator, prin dezechilibrele de nutritie.

Pentru caracterizarea diferitelor sisteme de agricultura sunt utilizate criteriile

urmatoare:

 cantitatea si calitatea productiei;

 costuri rezonabile de productie pentru produse competitive;
 stabilitatea productiei de la an la an;
 raporturi armonioase a principalelor resurse naturale (sol, apa, fauna,
flora, relief);
 specializarea si structura productiei agricole trebuie sa fie flexibile, in
concordanta cu piata;
 raport echilibrat intre cerintele economice, ecologice si sociale.

AGRICULTURA DURABILA TREBUIE SA DEVINA O COMPONENTA

PRINCIPALA A POLITICII AGRICOLE A STATULUI.
Gestiunea ecologică a fondului funciar

Pentru o politica de gestiune raţională, durabilă a fondului funciar, de ridicare a

potenţialului său productiv sunt necesare preocupări şi acţiuni ce se pot
rezuma astfel:

a) instituirea şi generalizarea unui sistem de supraveghere, cercetare,

avertizare şi intervenţie (sistemul naţional de monitoring al solului);

b) reducerea degradării calităţii şi ameliorarea însuşirilor fizico-chimice şi

biologice;

c) stabilirea prin lege ca solul, factor principal de producţie, de fond fix, să

constituie obiect de inventar cu regim special;

d) folosirea raţională a îngrăşămintelor, pesticidelor şi erbicidelor;

e) generalizarea asolamentelor agricole;

f) fertilizarea cu materie organică cel puţin o dată la 2-4 ani;

g) combaterea poluării fizice, chimice, biologice şi radioactive;

h) asigurarea fertilităţii economice la parametrii indicaţi;

i) ameliorarea terenurilor degradate prin lucrări de decopertare şi excavare în

vederea introducerii lor în circuitul agricol;

j) valorificarea superioară a tuturor terenurilor agricole prin folosirea lor raţională

şi economică;

k) protejarea pădurilor, bariera biologică a solului.

Diversitatea biologică creşte stabilitatea şi producţia totală a oricărui
ecosistem şi de aceea este o precondiţie importantă şi necesară în
dezvoltarea unei agriculturii durabile.

Ecosistemul natural trebuie protejat pentru a conserva astfel biodiversitatea.

Din nefericire, în România, ca şi pretutindeni în lume, intensificarea activităţii

economice constituie o ameninţare continuă pentru ecosistemele
naturale, care poate provoca următoarele efecte:

• contaminarea mediului înconjurător;

• degradarea şi/sau distrugerea habitatului speciilor salbatice;

• degradarea şi/sau distrugerea rutelor de migrare a animalelor;

• distrugerea şi/sau deteriorarea vestigiilor istorice şi culturale;

• distrugerea şi/sau degradarea esteticii ambientale.

SOLURILE FERMEI

• Solul este bunul de bază al fermierului. Cunoaşterea tipurilor de sol din cadrul
fermei, alături de aplicarea bunelor practici de pregătire şi cultivare a terenurilor
agricole, conduc atât la creşterea cantitativă şi calitativă a producţiei agricole, cât şi
la reducerea riscurilor degradării solului prin diferite procese de scurgere şi
eroziune.

• Oricare tip de sol este vulnerabil la degradarea structurii sale. Lipsa unei planificări a
activităţilor sau lucrările excesive pot duce la tasarea sau compactarea solului.
Aceste procese pot împiedica răsărirea plantelor, prin degradarea spaţiului poros, a
condiţiilor de aeraţie şi aprovizionare cu apă, necesare dezvoltării masei radiculare.

• De asemenea, compactarea solurilor favorizează procesele de scurgere de

suprafaţă, prin reducerea permeabilităţii solului la apă, a infiltrării apei în sol.
Intensificarea scurgerilor de suprafaţă provoacă eroziunea solului, poluarea
cursurilor de apă, reducerea biomasei.

• Riscul spălării de suprafaţă şi a eroziunii solului este amplificat în cazul solurilor

sărace în materie organică, în absenţa culturilor protectoare, şi pe terenri cu pante
lungi, abrupte.
Unele dintre proprietatile solului cum sunt: grosimea activa a profilului de sol, volumul
edafic util si textura pot fi variabile in cuprinsul fermei, si in profilele pedologice.

In acelasi timp aceste variabile sunt stabile, extrem de greu de modificat si fiind factori
limitativi ai productiei, trebuie adaptate tehnologiile.

Alte proprietati cum sunt: stabilitatea hidrica a agregatelor structurale, reactia, continutul
in macroelemente au caracter dinamic si inregistreaza modificari majore odata cu
tehnologiile.

Minimul de proprietati ce trebuie cunoscute de catre fermier sunt:

– textura si compozitia granulometrica;
– compactitatea;
– capacitatea de maruntire;
– continutul de materie organica;
– flora si fauna din sol.
 MĂSURI ŞI LUCRĂRI DE
ÎMBUNĂTĂŢIRE ŞI CONSERVARE
A STĂRII DE CALITATE SOLULUI
Tasarea şi distrugerea structurii solului

Tasarea (compactarea) solului este un proces în urma căruia

densitatea aparentă a acestuia creşte peste valori normale,
concomitent cu scăderea porozităţii totale sub valori normale.

Clasificare
Din punct de vedere al originii, compactarea sau tasarea solului
este naturală (primară) şi antropică (artificială, secundară).

Compactarea naturală este cauzata de factorii şi procesele care

au condus la formarea solului, fiind specifică unor anumite
categorii de soluri, adesea în cazurile respective se formează
straturi sau orizonturi de sol foarte compacte, cel mai evident
este orizontul Bt al luvosolurilor.
Compactarea artificială, antropică sau secundară este cauzată, de regulă, de
greşelile tehnologice din sistemul agricol: trafic exagerat şi neraţional efectuat
pe teren pentru lucrări agricole, hidroameliorative, transport, în special în
condiţii inadecvate de umiditate a solului.

Acest proces este specific agriculturii intensive, puternic mecanizată, având

tendinţa de a se accentua odată cu creşterea gradului de mecanizare, adică
a masei maşinilor agricole, a presiunii din pneuri şi a intensităţii de lucrare a
solului.

În funcţie de adâncimea la care se produce, se distinge compactarea de

adâncime, care în cele mai multe cazuri este de origine primară, fiind
localilzată la adâncime, relativ mare, peste 40 cm.

Întroducerea în agricultură a maşinilor grele cu masă mai mare de 10-20 t/axă, a

condus la apariţia compactării secundare pe cele mai fertile dintre soluri.

Compactarea secundară de suprafaţă, se produce la adâncime mai redusă, fiind

corelată cu adâncimea de lucrare a maşinilor agicole.
CAUZELE COMPACTĂRII

Compactarea antropică este favorizată de următoarele cauze:

• folosirea rotaţiilor de scurtă durată: monocultura şi rotaţia de doi ani grâu -

porumb;

• absenţa culturilor amelioratoare, cum sunt: leguminoasele perene (trifoi şi

lucernă), ierburi perene;

• bilanţul negativ al humusului şi altor elemente nutritive din sol, ca urmare a

fertilizări reduse, absenţei aplicării fertilizării minerale;

• efectuarea lucrărilor solului în condiţii improprii de umiditate;

• aplicarea necorespunzătoare a udărilor.

Intensitatea compactării secundare sau antropice depinde de susceptibilitatea

sau vulnerabilitatea solului de a se compacta, care este determinată de:
compoziţia granulometrică neechilibrată, de structura instabilă, de conţinutul
redus de humus.
EFECTELE COMPACTĂRII

Tasarea, sau compactarea solului, indiferent de origine, are efecte negative multiple,
printre care cele mai importante se referă la:

• scăderea permeabilităţii solului pentru apă şi aer;

• reducerea capacităţii de reţinere a apei;

• înrăutăţirea regimului aerohidric;

• creşterea rezistenţei la penetrare şi inhibarea creşterii sistemului radicular;

• creşterea rezistenţei la arat şi în consecinţă creşterea consumurilor;

• degradarea agregatelor structurale ale solului: a formei, mărimii şi stabilităţii lor;

• calitate necorespunzătoare a arăturilor şi a pregătirii patului germinativ;

• impactul picăturilor de ploaie, păşunatul excesiv.

Fertilitatea şi capacitatea de producţie a solului, ca urmare a acestor efecte, scad

cosiderabil, uneori până la 50% comparativ cu solurile necompactate.
• Compactarea solului în stratul superior, dar mai ales în straturile profunde, poate afecta
sever solurile şi poate fi doar parţial înlăturată, iar costurile sunt semnificative.

• Compactarea este un factor restrictiv deosebit de important al creşterii şi dezvoltării

sistemului radicular, reducând infiltraţia apei în sol şi crescând riscul excesului de
umiditate la suprafaţă, dar şi pe profilul de sol.

• Pot creşte procesele de scurgere, care măresc riscul inundaţiilor, cresc astfel şi
procesele erozionale şi transferul potenţialilor poluanţi (inclusiv nutrienţi şi pesticide) la
suprafaţa apelor potabile.

• Pătrunderea aerului în sol este restricţionată, astfel că activitatea biologică şi creşterea

rădăcinilor sunt direct şi indirect afectate.

• Aceasta reduce fertilitatea solului, dar în special accesibilitatea nutrienţilor către plante.

• Solurile care au condiţii bune de drenaj şi care nu sunt permanent cultivate au o stare
structurală favorabilă care permite dezvoltarea normală a sistemului radicular, ca şi
infiltraţia şi drenajul apei.
Prevenirea compactării sau tasării antropice a solului se realizează prin
adaptarea sistemului de agricultură, agrotehnicii şi lucrărilor mecanice
astfel încât să fie reduse la minim efectele negative.

În acest sens se recomandă, pe cât posibil, eliminarea cauzelor compactării

secundare, prin aplicarea următoarelor măsuri:

• efectuarea lucrărilor solului la starea sa de umiditate optimă;

• eliminarea traficului în condiţii necorespunzătoare de umiditate;

• folosirea unei sisteme de maşini care să permită limitarea presiunii pe sol,

prin: utilizarea pneurilor cu presiune scăzută, a şenilelor, a roţilor duble,
creşterea vitezei de lucru;

• rotaţii de lungă durată care să includă şi plante amelioratoare;

• măsuri de creştere a bilanţului humusului din sol prin fertilizare

corespunzătoare, în special prin aplicare de îngraşăminte organice;

• evitarea păşunatului excesiv.

LUCRARI CONSERVATIVE ALE SOLULUI

• Sistemul de lucrări conservative este recunoscut ca fiind baza agriculturii conservative.

• La nivel mondial agricultura conservativă este practicată pe o suprafaţă de peste 70 mil.

ha, cea mai mare parte fiind răspândită în America Latină, Statele Unite ale Americii şi
Australia, şi doar o mică parte, în celelalte zone ale lumii.

• Cea mai importantă componentă a sistemelor conservative, ca şi în cele convenţionale

este lucrarea solului, adică modul de afânare, de prelucrare şi introducere a seminţei.

Definiţie
• Lucrarea conservativă este o expresie generală care defineşte diferite modalităţi,
practici în managementul agricol de afânare şi prelucrare a solului în vederea
semănatului, în condiţiile excluderii întoarcerii brazdei şi menţinerii acoperite cu mulci
vegetal a cel puţin 30% din suprafaţă, după semănat.

• Astfel, acum expresia “lucrare conservativă”, cuprinde procedee extrem de variate, de

la semănatul direct în sol neprelucrat până la afânare adâncă fără întoarcerea brazdei,
între aceste două extreme regăsindu-se numeroase variane ca: lucrări reduse, lucrări
parţiale sau în benzi, lucrări în mulci vegetal, lucrări în trafic controlat, lucrări în biloane.
Condiţii de aplicare a lucrării conservative la nivelul fermei

• Aplicarea lucrărilor conservative, la nivelul fermei se poate face numai după o foarte
bună cunoaştere a solului şi a terenului, pentru evaluarea corectă a condiţiilor de
pretabilitate în cadrul specificului climatic.

• Lucrările conservative nu pot fi aplicate oriunde şi oricând, evaluarea pretabilităţii solului

şi a terenului trebuie realizată doar de unităţi specializate, cu experienţă în domeniu.

• În acest sens sunt necesare studii pedologice la nivelul fermei care pe baza criteriilor de
pretabilitate (compoziţie granulometrică, stare de compactitate, pantă, relief,
adâncime a apei freatice - drenabilitate) şi a domeniului de variaţie a valorilor lor
numerice stabilesc unde şi ce fel de soluţii conservative trebuie aplicate.

• De asemenea, este necesară o dotare cu o anumită sistemă de maşini agricole care să

permită, atât afânarea şi lucrare solului fără întoarcerea brazdei (cultivatoare,
combinatoare, cizele, freze, sape rotative etc.), cât şi semănatul, în condiţii diferite decât
cele din sistemele convenţionale.
Avantaje ale lucrării conservative a solului

• Aplicarea în fermă a sistemelor tehnologice de lucrare conservativă a solului

conduce nemijlocit la o serie de avantaje, care nu pot fi neglijate de niciun
fermier.

• Dintre diferitele sisteme conservative de lucrare a solului, semănatul direct este

considerat ca fiind cel mai conservativ, întrucât se apropie în cea mai mare
măsură de starea naturală a solului necultivat, aflat sub vegetaţie ierboasă
perenă.

• Trebuie precizat că prin aceste sisteme tehnologice obiectivele majore nu

sunt legate de creşterea imediată a recoltei la unitatea de suprafaţă, ci de
ameliorarea şi îmbunătăţirea stării de fertilitate şi productivitate a solului,
de conservarea şi de protecţia stării de calitate a solului şi altor resurse de
mediu împotriva degradării prin diferite procese.
Cele mai importante avantaje la aplicarea semănatului direct în mirişte se
referă la:

• scăderea semnificativă a riscului erozional şi creşterea rezervei de apă, ca urmare a

prelucrării mecanice foarte reduse şi prezenţei mulciului vegetal de la suprafaţă, care
practic o acoperă în totalitate, fiind cel mai util pe solurile pretabile situate pe pante;

• reducerea proceselor erozionale contribuie la scăderea riscului de poluare a apelor de

suprafaţă din aval, care sunt afectate de procesele de transport ale particulelor de sol
încărcate cu diferiţi compuşi chimici;

• creşterea rezervei de apă din sol, datorită reducerii evaporaţiei de la suprafaţă şi

creşterii spaţiului microporos, reduce, în zonele cu un climat mai uscat, cerinţele pentru
apă de irigaţie;

• îmbunătăţirea regimului mişcării apei şi aerului în sol, ca urmare a modificării

configuraţiei macroporilor;

• sporirea conţinutului de materie organică în stratul de la suprafaţa solului, îmbunătăţind

astfel caracteristicile structurale şi de lucrabilitate ale solului; contribuind la sechestrarea
carbonului şi altor gaze în sol, şi la reducerea emisiilor aşa numitelor gaze de seră;

• reducerea mineralizării azotului organic; odata cu scăderea mineralizarii materiei

organice se reduce şi pierderea în atmosferă a bioxidului de carbon;
• stimularea biodiversităţii prin noi condiţii de habitat şi hrană pentru diferite
speci de vieţuitoare şi plante;

• reducerea sensibilă a temperaturii şi mai ales a variaţiilor termice în primii 10

cm de;

• îmbunătăţirea, în timp, a caracteristicilor de traficabilitate şi lucrabilitate ale

solului din perioadele de semănat şi recoltat, astfel că, acestea se pot efectua
în cadrul unui interval mai larg de umiditate, comparativ cu sistemul
convenţional, facilitând, de asemenea, recoltatul în climatele mai umede;

• creşterea, pe termen lung, cu cel puţin o clasă a gradului de fertilitate a

solului, datorită ameliorării şi îmbunătăţirii condiţiilor sale fizice, chimice şi
biologice şi a reducerii riscului degradării solului prin destructurare,
compactare, eroziune;

• reducerea timpilor de lucru şi a necesarului de forţă de muncă cu aproximativ

50%, datorită numărului extrem de redus de lucrări mecanice;
• recolta care se obţine, frecvent este aproape egală sau mai redusă cu 5-10%
faţă de cea realizată în sistemul convenţional, dar în anii secetoşi poate fi
chiar mai mare;

• sistema de maşini agricole necesară pentru efectuarea diferitelor lucrări şi

operaţii, de la semănat la recoltat, nu este atât de complexă ca în sistemele
convenţionale, astfel încât, pentru fermier este mai uşor de întreţinut şi
reparat;

• sistema de maşini agricole utilizată are şi o sarcină pe osie mai redusă, astfel
încât ţi presiunea exercită pe sol este mai redusă;

• reducerea destul de serioasă a consumului de carburanţi, adesea, cu 40 până

la 50%, datorită numărului extrem de redus de lucrări efectuate, nu poate fi
neglijată de niciun fermier; în cultivarea porumbului şi a soiei prin acest sistem
reducerile de combustibil pot atinge chiar şi 50-70%.
STRUCTURA SOLULUI este o caracteristică intrinsecă,
specifică solului, extrem de complexă, de care depinde
fertilitarea solului, şi care este definită:

• pedologic prin modul de asociere a particulelor elementare în

elemente (agregate) structurale, care au de formă, mărime şi
grad de dezvoltare diferite;

• agronomic prin ansamblul însuşirilor fizice ce caracterizează

capacitatea de reţinere şi cedare a apei, pătrunderea şi
mişcarea apei în profilul de sol, starea de aşezare a solului,
stabilitatea hidrică şi mecanică a agregatelor structurale ale
solului, şi de regimurile fizice aferente (hidric, de aeraţie, termic).

Formarea structurii solului include un ansamblu de procese fizice,

chimice şi biologice de o deosebită complexitate, rol activ
avându-l argila, materia organică, hidroxizii de fier şi de aluminiu
şi carbonatul de calciu.
La degradarea structurii solului contribuie două grupe de
cauze principale:

• modificarea chimismului solului prin scăderea conţinutului de

humus şi, în unele situaţii, prin alcalizare sau acidifiere, ca
urmare a fertilizării neechilibrate sau a irigării cu apă de calitate
necorespunzătoare;

• acţiunile mecanice directe ale lucrării excesive, ale lucrării la o

stare de umiditate necorespunzătoare a solului, impactul direct
cu picăturile de ploaie din precipitaţii şi apă de irigaţie, păşunatul
excesiv.
Pentru prevenirea degradării structurii solului, sunt recomandate
următoarele masuri:

• efectuarea lucrărilor solului şi a traficului pe teren în condiţii de limitare la

strictul necesar a numărului de lucrări şi a masei utilajului şi numai la umiditate
corespunzătoare a solului;

• utilizarea plugurilor specializate: pluguri cu lăţime de lucru variabilă, pluguri

oscilante, pluguri cu brazdă în trepte;

• utilizarea semănatorilor specializate, pentru însămânţare şi aplicarea

îngrăşămintelor direct în mirişte;

• separarea drumurilor de acces de suprafaţa cultivată;

• reducerea combaterii mecanice a buruienilor, pe cât este posibil;

• menţinerea în limite optime a reacţiei solului şi a compoziţiei cationilor

schimbabili;
• folosirea la irigaţie a apei convenţional curată, de calitate;

• structură de culturi variată, cu rotaţii de lungă durată, în care să fie incluse şi

plante amelioratoare;

• favorizarea activităţii mezofaunei (râmelor);

• evitarea irigaţiei prin aspersiune cu aspersoare gigant, cu intensitate excesivă

şi înlocuirea acesteia cu irigaţia localizată;

• mărirea suprafeţei de contact a roţii cu solul prin utilizarea pneurilor cu presiune

mică, utilizarea pneurilor cu lăţime mare şi a roţilor duble.
Distrugerea chimică a structurii solului

Provocată prin utilizarea practicii greşite de compensare a fertilităţii reduse a solului prin
aplicare de cantităţi din ce în ce mai mari de îngrăşăminte, poate fi combătută dacă se
adoptă urmatoarele bune practici:

• lăsarea respectivelor terenuri în stare de ţelină verde pe o perioadă determinată;

• transformarea terenurilor situate pe pante abrupte şi cu o configuraţie concavă;

• înfiinţarea culturilor de toamnă - iarnă;

• rotaţia culturilor;

• practicarea culturilor ascunse.

În prevenirea degradării solului prin aceste procese o importanţă aparte o are modul
corect în care se efectuează aratul.

Astfel, la executarea arăturii se vor respecta următoarele reguli:

• arătura va fi uniformă pe adâncime, fără a se cunoaşte trecerea de la o brazdă la alta,

realizându-se când solul este la starea de umiditate optimă, astfel ca brazda, indiferent
de textura solului, să se reverse în urma plugului;

• direcţia arăturii se va alterna în fiecare an;

• arăturile normale se efectuează vara şi toamna pentru însămânţări de toamnă sau

primavara;

• arăturile adânci se fac toamna pe solurile grele;

• aplicarea lucrărilor de subsolaj, specifice solurilor afectate de compactare secundară,

unor soluri acide, sau unde stratul arabil este subţire şi este nevoie de adâncirea lui,
fără întoarcerea brazdei;

• arăturile de desfundare se fac înaintea plăntarii viţei de vie sau în pepinierele pomicole.
Ameliorarea şi conservarea structurii solului aduc o
serie de beneficii:

• lucrări mai uşoare ale solului;

• favorizarea unei mai bune răsăriri şi înrădăcinări a plantelor prin

îmbunătăţirea regimului aerohidric, şi a capacităţii de reţinere a
apei;

• reducerea riscurilor de eroziune a solului şi a scurgerilor de

suprafaţă;

• reducerea băltirii apei la suprafaţă;

• creşterea producţiei, a calitaţii şi productivităţii culturilor agricole.

În acest scop este necesar:

• să se cunoască tipurile de sol din cadrul fermei;

• să se evite pierderea structurii solului printr-o reală şi optimă

planificare a activităţilor ce privesc lucrările solului, înfiinţarea
culturilor, întreţinerea acestora şi recoltarea;

• să se aplice numai acele practici care evită perpetuarea

problemelor şi care duc la eliminarea acestora;

• să se inspecteze cu regularitate terenurile agricole, să se

monitorizeze prin indicatori specifici starea actuală a solurilor.
EROZIUNEA SOLULUI

• Eroziunea solului constă în pierderea particulelor de sol prin acţiunea apei şi

vântului.

• Riscul erozional trebuie minimalizat printr-un management adecvat.

Adâncimea de înrădăcinare, cantitatea de apă accesibilă pentru plante se
reduc.

• Aceste procese sunt şi mai intense pe solurile subţiri unde roca este mai
aproape de suprafaţă.

• Intensificarea eroziunii conduce la pierderea treptată a stratului superficial de

sol, a particulelor fine de sol bogate în nutrienţi, la reducerea fertilităţii solului.

• Eroziunea contribuie la creşterea riscului faţă de inundaţii prin intensificarea

scurgerilor, blocarea drenurilor şi canalelor de drenaj.

Protecţia solului împotriva eroziunii se poate realiza prin culturi agricole şi prin
tehnologii agriculturale specifice.
Cunoasterea plantelor cultivate, în funcţie de nivelul de protecţie pe care-l oferă
solului, acestea fiind clasificate în urmatoarele categorii:

• foarte bune protectoare - graminee (specii de Lolium şi Dactylis) şi

leguminoase perene (lucernă, trifoi, ghizdei);

• bune protectoare - cereale păioase (grâu, orz, ovaz, mei, iarba de Sudan
etc.);

• mediu protectoare - leguminoase anuale (mazare, măzăriche, soia, lupin,

fasole);

• slab protectoare - culturi prăşitoare (porumb, floarea soarelui, cartofi, sfeclă de

zahăr, dovlecei, viţă de vie etc.).

• Pe terenurile cu pante de peste 10% se aplică sistemul de culturi în fâşii cu

benzi înierbate, a căror lăţime variază în funcţie de pantă:
• a) pantă de 5-10% - lăţime a fâşiei de 60-150 m;
• b) pantă de 10-15% - lăţime a fâşiei de 30-60 m;
• c) pantă de 15-20% - lăţime a fâşiei de 20-30 m;
• d) pantă de peste 25% - lăţime a fâşiei de 20 m.
• În zone secetoase, cu pante de peste 15%, lungi şi uniforme şi cu soluri
având textură medie se realizează valuri de pământ la diferite distanţe, iar
pe pante de peste 20% se construiesc agroterase.

• Pentru ameliorarea solului şi refacerea stratului de humus, se va aduce un

aport de îngrăşăminte organice, resturi vegetale, îngrăşăminte verzi. Şi în
acest caz, practicarea culturilor ascunse este foarte utilă.

• Pe solurile supuse eroziunii şi pe cele vulnerabile se va evita dezmiriştirea

cu grape cu discuri şi cu maşini de frezat solul.

• Pe terenurile situate în pantă, atunci când nu este posibilă înierbarea

permanentă, se poate practică cultura în fâşii alternate de plante bune şi
foarte bune protectoare cu benzi înierbate, pe lungimea curbelor de nivel.
Terenul va fi protejat prin valuri de pământ, agroterase sau garduri de nuiele.

• O practică extrem de dăunătoare o constituie tăierea pădurilor şi

defrişarile precum şi ararea păşunilor permanente şi a fâneţelor.
Inevitabil, aceste terenuri vor pierde azotul din sol şi se vor degrada rapid.
În tara noastră procesul erozional s-a intensificat, cu precădere, în ultimii ani ca
urmare, atât a exploatării neraţionale a fondului forestier dar şi a fondului funciar
şi a aplicării unui sistem tehnologic total necoresunzător în special pe terenurile
aparţinând gospodăriilor mici şi mijlocii.

Eroziunea prin apă s-a intensificat mai ales din cauza cultivării prăşitoarelor, urmelor ce
rămân pe sol în urma efectuării diferitelor operaţii din amonte în aval şi invers, pregătirii
unui pat germinativ fin şi îndepărtării gardurilor vii şi altor bariere de protecţie.

Păşunatul, chiar mai puţin intensiv în astfel de zone nu face decât să stimuleze
intensificarea proceselor erozionale. Paşunatul pe digurile de protecţie de pe lângă
râuri este dăunator; distrugerea digurilor este inevitabilă şi constituie o sursă
importantă de creştere a cantităţii de sedimente.

Evitarea lucrărilor sau reducerea numărului lor, lucrarea solului sau intrarea pe soluri
umede sunt de o mare importanţă.

Pe solurile susceptibile la eroziune, compactarea de suprafaţă reduce abilitatea,

capacitatea solului de a absorbi apa, aceasta determinând apariţia băltirii şi
intensificarea eroziunii.
• Pentru protecţia solului, mai ales la suprafaţă, acoperirea cu vegetaţie este crucială.
Acolo unde riscul erozional este ridicat semănatul culturilor de iarnă şi reînsămânţarea
culturilor ierboase este de mare importanţă.

• Cel puţin 25% din suprafaţa arabilă ar trebui acoperită cu astfel de culturi. În astfel de
situaţii, prăşitoarele trebuie evitate.

• Semănatul şi cultivarea plantelor, ca şi toate celelalte operaţii agricole pe terenurile

care sunt situtate în pantă să se efectueze doar pe curbele de nivel. Pentru
agricultura mecanizată este de preferat ca la arabil să se utilezeze doar acele terenuri
care au pantă rezonabilă.

• Pentru zonele care au terenuri în pantă abruptă sau nivel ridicat de neuniformitate, doar
efectuarea lucrărilor pe curbele de nivel nu sunt suficiente. În aceste zone, lucrările
agricole efectuate transversal pe curbele de nivel conduc la intensificarea proceselor de
scurgere, cu deosebire pe urmele maşinilor agricole. Pe terenurile cu pantă mare acest
risc este deosebit de mare.

• Culturile prăşitoare, cu deosebire rădăcinoasele şi legumele nu sunt potrivite pentru

terenurile situate în pantă şi afectate de eroziune.

• După efectuarea lucrărilor de recoltare, pentru protejarea solului la suprafaţă, este

necesar ca resturile vegetale tocate să rămână pe teren.
EROZIUNEA EOLIANĂ

Eroziunea eoliană, în mod normal, afectează cu precădere solurile nisipoase, turboase,

prăfoase mai ales dacă nu sunt acoperite cu vegetaţie. Solurile arabile după semănat
până la răsărire şi la realizarea unui covor vegetal încheiat, de regulă în sistemele
tehnologice convenţionale nu sunt acoperite cu vegetaţie, nu sunt protejate, fiind
expuse la acţiunea directă a diferiţilor factori de risc.

Dacă solurile sunt predispuse la eroziune şi sunt cultivate, atunci sunt necesare măsuri de
control, de protecţie. Pe terenurile cele mai vulnerabile unele culturi agricole, mai ales
prăşitoarele, vor fi evitate.

Procesul erozional eolian poate fi redus prin micşorarea vitezei vântului la suprafaţa
solului, mărind stabilitatea suprafeţei solului şi imobilizând (fixând) particulele de sol în
agregate structurale stabile.

Măsuri curente pentru controlul acestui proces negativ

Pentru protecţia solului împotriva eroziunii eoliene, ca şi pentru protecţia culturilor agricole
sunt necesare perdele de protecţie, pomi cultivaţi în rânduri sau garduri vii.

Perdelele de protecţie conduc la reducerea vitezei vântului cu până la 30–50%.

Se recomandă, ca distanţa dintre perdeaua de protecţie şi terenul protejat să nu fie mai
mare de 20 de ori înălţimea perdelei de protecţie.
Unele culturi de toamnă, numite şi de protecţie, pot fi încorporate primăvara în sol printr-o
lucrare superficială sau uneori tratate chimic înainte de semănatul culturii de
primăvară.

Acest sistem este benefic în special pentru solurile nisipoase irigate sau pentru acele
soluri cu textură prăfoasă, sărace şi în materie organică şi care au un grad ridicat de
vulnerabilitate faţă de procesele de destructurare, adică de reducere şi/sau pierdere a
stabilităţii agregatelor structurale la acţiunea agresivă a apei, mai ales când sunt intens
lucrate pentru pregătirea patului germinativ.

Procesele erozionale eoliene, acele “furtuni de praf” au consecinţe negative directe nu

numai asupra solului, dar şi a altor componenete ale mediului ambiental, afectând
vegetaţia, apele de suprafaţă prin depunerea particulelor de praf, şi nu în ultimă
instanţă viaţa oamenilor şi altor vieţuitoare.

O măsură destul de eficientă pentru controlul eroziunii eoliene o constituie aplicarea

mulciului vegetal, la suprafaţa patului germinativ imediat după semănat, în cantitate de
5-15 t/ha.

Gunoiul de grajd, resturile vegetale de la fabricile de zahăr, nămolurile de canalizare

compostate sau parţial compostate sunt materiale corespunzătoare, care pot fi utilizate
ca mulci. De asemenea, produsele reziduale compostate care provin de la fabricile de
celuloză şi hârtie pot fi utilizate ca mulci.
Indicaţii pentru efectuarea mulcirii:

• Mulcirea se începe primăvara, după răsărirea culturilor şi se continuă pe tot parcursul

verii. Stratul de mulci poate avea grosimea de 5-10 cm, permiţând schimbul de gaze
dintre sol şi atmosferă.

• Toate materialele cu structură grosieră (vreji, trestie, buruieni) se marunţesc.

• Materialele pentru mulcire nu trebuie să contină seminţe germinabile sau să fie infestate
cu boli şi dăunători.

• Pe măsura ce mulciul se descompune, stratul se împrospătează de mai multe ori.

• Este indicat, mai ales în cazul practicilor ecologice, ca materialele organice uscate (paie,
rumeguş, coceni tocaţi), să fie stropite de mai multe ori cu plămadeală de urzică, extract
de humus sau plamadeli din dejectii de animale, pentru a se asigura hrană bacteriilor,
care le descompun.

• Pentru a nu fi luate de vânt, materialele uşoare se acoperă cu materiale mai grele.

• Pomii fructiferi se pot mulci prin înţelenirea spaţiului de sub protecţia coroanei, avându-se
grijă ca iarba fie cosită des, pentru a nu concura pomii în apă şi hrană.

• Căpşunii se pot mulci cu folie neagră.

Acoperirea permanentă a solului cu plante cultivate

Păstrarea permanent acoperită a suprafeţei solurilor cultivate cu vegetaţie este una dintre
cele mai importante şi practice măsuri, fiind la îndemâna oricărui fermier, în lupta
împotriva unor procese ale degradării solului prin destructurare, crustificare, eroziune,
pierdere a stratului fertil, a nutrientilor şi a materiei organice.

Solul este cel mai sensibil la destructurare şi la producerea eroziunii, în perioada de toamnă
- iarnă, dacă este neacoperit sau este slab acoperit cu vegetaţie sau mulci, mai ales în
cazul căderilor de precipitaţii sub formă de ploi.

Astfel, solul rapid saturat cu apă este incapabil de a mai drena apa în exces, fiind supus
inevitabil riscului spălării rapide a stratului fertil ca urmare a scurgerilor de suprafaţă prin
şanturi şi făgaşe.

Pe lângă consecinţele negative asupra viitoarelor culturi agricole provoacă depunerea

sedimentelor în canale, pe drumuri şi în apele de suprafaţă. Praşitoarele ca: porumbul,
cartofii, legumele, cultivate pe soluri vulnerabile reprezintă un risc suplimentar care
conduce la creşterea vulnerabilităţii solurilor la degradare prin destructurare şi eroziune.

Practica a demonstrat că valoarea unui teren agricol poate fi mentinută prin utilizarea
culturilor agricole de acoperire. Acestea vor utiliza mult mai eficient nitraţii din sol care
altfel vor fi spalaţi şi transportaţi în corpurile de apa in timpul iernii.
VEGETATIE PERMANENTA

Utilizarea vegetatiei naturale poate fi mult mai economică în anumite zone ale fermei, în scopul
reducerii scurgerilor de suprafaţă dar şi pentru ameliorarea şi îmbunatăţirea peisajului, ca o
alternativă viabilă la culturile agricole.

Această soluţie este benefică în următoarele situaţii:

• pe pante cu inclinari >11% care sunt dificil de lucrat cu maşini agricole obişnuite;

• pe soluri foarte grele şi umede cu risc ridicat al degradării prin diferite procese, din cauza
aplicării intense a lucrărilor agricole şi chiar improprii pentru acestea; fiind necesare cheltuieli
suplimentare care duc la ineficienţă economică;

• pe pante lungi şi foarte lungi;

• pe văi şi căi naturale de drenaj care sunt supuse eroziunii de adâncime;

• pe mari suprafete de teren destinate folosinţei agricole numai prin aplicarea de benzi înierbate
permanent, garduri vii.

De aceea, este deosebit de utilă, o hartă a întregii ferme pentru a stabilii zonele pe care vegetaţia
naturală, neagricolă poate fi introdusă pentru protejarea solulului.

Schimbarea utilizarii terenurilor agricole în special la terenurile supuse puternic eroziunii

face obiectul sistemelor şi schemelor de plaţi compensatorii, care sunt aplicate şi în
Uniunea Europeana.
IERBURI PERMANENTE

Infiinţarea zonelor permanent înierbate pe terase, limite ale terenurilor agricole

sau pe terenurile agricole vulnerabile supuse conversiei, oferă fermierilor
posibilitatea obţinerii unor importante compensaţii la care se adaugă şi alte
avantaje economice care decurg din îmbunătăţirea valorii peisagistice şi a
diversificarii şi reabilitarii florei si faunei salbatice, împreuna cu îmbunătăţirea
generală a condiţiilor ambientale.

Acţiunile pe care le poate desfăşura un bun fermier, care este interesat de

reabilitarea condiţiilor de mediu din zona în care se afla ferma sa, dar si de
beneficiile evidente de care va beneficia se referă la următoarele:

• schimbarea destinaţiei terenurilor situate pe pante abrupte precum şi a celor

puternic afectate de eroziune, în terenuri permanent înierbate (pajisti, fâneţe);
• înfiinţarea benzilor permanent înierbate cu plante perene, situate la marginea
terenurilor agricole, permite încetinirea şi filtrarea scurgerilor;

• înfiinţarea de pajisti permanente, care reduc scurgerile de suprafaţă şi captează

sedimentele, în zonele care constituie căi naturale de drenare, unde scurgerile se
colectează pe vai;

• în aceste zone după înfiinţarea pajiştilor este necesară verificarea periodică dacă
ierburile perene s-au fixat, dacă se refac înainte de inundările ce apar în perioadele de
drenaj natural;

• înfiinţarea de benzi permanente înierbate sau plantate cu arbori şi arbusti, care vor
acţiona ca filtre naturale, de-alungul terenurilor agricole adiacente cursurilor de apa, pe
o laţime de cel putin 2 metri.
Cele mai importante avantaje ale păstrării acoperite a suprafeţei solului se referă
la:
• creşterea nivelului de protecţie a solului şi indirect a altor resurse de mediu şi implicit
a beneficiilor;

• îmbunătăţirea stării solului în ansamblul său;

• evitarea diferitelor costuri asociate cu lucrările privind decolmatarea şi drenarea

şanţurilor şi a drumurilor;

• protecţia şi îmbunătăţirea altor resurse de mediu, cum sunt apele de suprafaţă;

• asigură un habitat important pentru dezvoltarea şi conservarea biodiversităţii.

Masurile strict necesare care trebuie aplicate se referă la:

• stabilirea corectă, în asolament, în timp şi spaţiu, în funcţie de condiţiile specifice
locale, a culturilor acoperitoare sau protectoare;

• identificarea terenurilor vulnerabile la destructurare şi procese erozionale, mai ales a

celor situate pe pante şi păstrarea lor acoperită;

• includerea culturilor protectoare pe întregul ciclu de rotatie a culturilor.

 Managementul
îngrăşămintelor organice şi
chimice
• Asigurarea necesarului de nutrienţi pentru culturile agricole şi pentru pajişti
este o problemă care trebuie tratată şi rezolvată cu mare atenţie.

• Cantităţile de nutrienţi care sunt aplicate trebuie să fie în acord cu cerinţele

plantelor. Utilizarea îngrăşămintelor organice şi chimice în cantităţi care
depăşesc cerinţele înseamnă risipă, cheltuieli suplimentare, chiar
poluarea apelor de suprafaţă şi subterane.

• Cu toate că ingraşămintele organice, şi în special gunoiul de grajd, corect

utilizate pot contribui la sporirea şi conservarea fertilităţii solului, de-a lungul
timpului acestea au fost înlocuite, adesea total cu îngrăşămintele minerale.

• Astăzi, din ce în ce mai mulţi fermieri au început să realizeze că aplicarea

îngrăşămintelor organice pe terenurile agricole, în cantităţi corespunzătoare
şi la momentul potrivit, poate reduce cheltuielile şi conduce la beneficii
importante.
Consecinţe pozitive:
• reducerea cheltuielilor alocate fertilizării minerale;

• îmbunătățirea stării structurale a solului, reducerea riscului degradării prin diferite

procese, îmbunătăţirea şi conservarea în ansamblu a stării de fertilitate a solului şi
creşterea productivităţii acestuia;

• reducerea costurilor pentru gospodărirea deşeurilor organice provenite de la

creşterea păsărilor şi animalelor;

• creşterea biomasei vegetale;

• reducerea riscului de poluare a apelor.

Sunt necesare eforturi, reconsiderări şi acţiuni privind:

• utilizarea îngrăşămintelor organice şi în special a gunoiului de grajd având în vedere
că acestea nu sunt deşeuri ci surse de fertilizanţi şi materie organică deosebit de
valoroase pentru sol;

• dotarea cu utilaje şi echipamente adecvate pentru administrarea acestora pe teren

în condiţii optime;

• întocmirea planurilor de gospodărire a tuturor materialelor organice din fermă şi a

schemelor de fertilizare pentru a evita poluarea solului şi apelor.
Rezervele de nutrienţi din sol

Reducerea cheltuielilor şi respectiv creşterea beneficiilor pot fi obţinute dacă:

 în mod regulat, se analizează cerinţa de nutrienţi a culturilor;

 rezerva de nutrienţi din sol;
 reacţia solului;
 corectarea normelor de aplicare a îngrăşămintelor organice singure sau alături
de îngrăşămintele chimice.

Astfel, se evită acumularea în exces a nutrienţilor solubili şi pierderea acestora

prin spălare şi scurgere către apele de suprafaţă şi freatice.
De aceea, fiecare fermier trebuie întreprindă următoareler activităţi:

– să realizeze şi să aplice programul necesar de analize ale solului, care depinde de

experienţa fiecăruia;

– pentru acei fermieri care nu au experienţa necesară dar şi pentru cei care nu obţin
rezultatele dorite este necesară solicitarea sprijinului specialiştilor din cadrul OJSPA
care întocmesc programele de analiză, efectuează analizele şi studiile pedologice
necesare şi acordă asistenţă tehnică de specialitate;

– să asigure utilizarea eficientă a fertilizanţilor pe bază de azot, fosfor, potasiu, şi a

altor elemente necesare nutriţiei plantelor. Aceasta trebuie să se bazeze numai pe
rezultatele analizelor de sol, care trebuie efectuate periodic şi pe cunoaşterea
cerinţei fiecărei culturi faţă de diferiţii nutrienţi;

– să elaboreze, pe baza datelor respective planuri de fertilizare la nivelul fermei, pe o

durată de 2-4 ani;

– acolo unde distribuie anual îngrăşăminte organice, trebuie să efectueze analize

chimice ale solului, periodic, fie toamna târziu, fie primăvara, în scopul cunoaşterii
rezervelor de nutrienţi, ce pot fi puse la dispoziţia plantelor.
Planul de fertilizare - instrument de gestionare şi control al
folosirii îngrăşămintelor

Planul de fertilizare este, în acest sens, un instrument util atât pentru stabilirea
dozelor de îngrăşăminte organice (produse în unitate sau procurate din afara
unităţii) şi minerale cât şi
pentru luarea unor decizii economice legate de disponibilizarea eventualului exces de
îngrăşăminte organice produse în unitate precum şi alegerea unor momentele
propice de procurare necesarului cantitativ şi calitativ de îngrăşăminte minerale
sau organice (în cazul în care unitatea nu dispune de suficiente rezerve proprii).

La nivelul unei exploataţii agricole, planul de fertilizare permite atingerea

următoarelor obiective:

• calculul anual al necesarului de elemente nutritive (în principal N, P, K), pentru

fiecare cultură (existentă sau care urmează să fie instalată) prin aplicarea unor
modele de calcul care să ţină cont de principiile unei fertilizări raţionale, de
sistemul de culturi existent în unitate (anuale, pomi, viţă de vie, păşuni, fâneţe)
şi de nivelul producţiilor scontate;
• stabilirea cantităţilor de îngrăşăminte organice existente sau posibil de produs în
unitate în cursul anului agricol respectiv, a dozelor de îngrăşăminte posibil de
aplicat, pe culturi şi parcele de fertilizare, precum şi a dozelor de îngrăşăminte
chimice pentru completare până la nivelul necesarului estimat prin calcul;

• verificarea periodică (anual sau la 4-5 ani) a situaţiei agrochimice a solurilor pe

baza balanţei intrărilor şi ieşirilor din sistem (cantităţile de nutrienţi introduse în sol
minus cantităţile de nutrienţi exportate cu recolta), poate furniza informaţii utile
privind conservarea, ameliorarea sau diminuarea asigurării solurilor de sub culturi
cu NPK, precum şi

• pentru evaluarea riscului de poluare a apelor cu nutrienţi de origine agricolă (în

special cu nitraţi, posibil şi cu compuşi ai fosforului);

• furnizarea de informaţii necesare pentru alcătuirea planului de fertilizare pentru

anul agricol următor.
Distribuirea îngrăşămintelor organice naturale pe sol

Fiecare fermier trebuie să ia în considerare urmatoarele recomandari:

• să efectueze analize chimice asupra conţinutului de nutrienţi din probe

reprezentative ale materialelor organice respective, iar dacă acest lucru nu este
posibil, atunci cel puţin să utilizeze informaţiile existente care oferă date asupra
conţinutului de nutrienţi disponibili pentru diferite tipuri de îngrăşăminte organice, şi
care pot fi găsite la diferite instituţii de specialitate;

• aplicarea îngrăşămintelor organice naturale primavara devreme să fie efectuată

numai în perioade optime, utilizand utilaje şi echipamente care nu afectează solul;

• echipamentele de distribuire ale utilajelor de administrare trebuie reglate la fiecare

aplicare la normele stabilite în prealabil;

• cele mai indicate şi eficiente metode de aplicare a îngrăşămintelor organice naturale

sunt: încorporarea în sol imediat după administrare, injectarea în sol şi
împrăştierea în benzi;

• Nu este recomanandată împrăştierea la suprafaţa solului întrucât determină

pierderi importante de azot sub formă de amoniu conducând la poluarea
atmosferei.
• Îngrăşămintele organice de consistenţă lichidă şi semilichidă, de exemplu: urină, must
de gunoi de grajd, dejecţii semifluide-păstoase de la pasari, nămol de canalizare etc.,
care au conţinuturi ridicate de azot accesibil plantelor vor fi aplicate primavara.

• Dacă aceste îngrăşăminte sunt aplicate toamna, în special pe solurile subţiri, pe

solurile nisipoase pierd rapid azotul prin spalare.

• Gunoiul de grajd, dar si alte îngrăşăminte provenite din diferite materiale şi resturi
organice, de consistenţă solidă, pot fi aplicate toamna şi chiar iarna, întrucît acestea
disponibilizează azotul în timp, astfel că riscul de pierdere prin spălare este redus.

• Îngrăşămintele care conţin azot imediat accesibil se vor administra doar în cantităţi
reduse care să acopere strict necesarul culturilor şi luând în considerare rezerva din
sol.
NU SE VOR APLICA ÎNGRAŞĂMINTE DACĂ:

– solul este crăpat în adâncime;

– dacă terenul este pregătit în vederea instalării drenurilor;

– lucrările de drenaj au fost efectuate în ultimele 12 luni;

– au fost efectuate lucrări de afânare prin subsolaj în ultimele 12 luni;

– solul a fost inundat şi/sau are exces de apă;

– solul a fost înghetat 12 ore sau mai mult în decurs de 24 ore;

– solul este acoperit cu zapadă.

• Îngrăşămintele organice naturale, de cele mai multe ori, nu furnizeză fosforul si

potasiul în canităţi suficiente creşterii şi dezvoltării culturilor. De aceea, trebuie să se
se aibă în vedere acest aspect, atunci când este necesar să se suplimenteze prin
fertilizarare minerală.
COMPOSTAREA
• Metoda cea mai bună de valorificare a reziduurilor organice o reprezintă compostarea.

• Îngrăşămintele organice naturale de diferite provenienţe amestecate cu diferite

materiale vegetale sunt depozitate după o anumită procedură în grămezi, fiind supuse
descompunerii. Acest proces se desfasoara în prezenţa aerului şi apei aplicată într-o
anumită proportie, aceşti factori favorizează descompunerea.

Beneficiile compostării:
• se reduce volumul diferitelor materiale supuse compostării, fiind ușurată manipularea
acestora la transport, aplicare pe teren;

• compostul este un valoros ameliorator şi recondiţionator al solului;

• produsul rezultat este curat de seminţe de buruieni şi diferiţi agenţi patogeni;

• compostul este un bun furnizor de hrana pentru culturi datorita eliberarii treptate a
nutrientilor usor de absorbit si asimilat de catre plante;

• în comparaţie cu gunoiul proaspăt se poate administra pe teren în perioade mai lungi

de timp;

• reduce capacitatea de stocare şi aplicare de îngraşăminte, în special a celor minerale.

La prepararea compostului trebuie avute în vedere următoarele măsuri:

• prepararea compostului se va face cât mai aproape de locurile în care este

prezent materialul brut, în scopul reducerii costurilor, în special al transportului;

• grămezile stocate în spaţii neacoperite vor avea înalţimea maximă de 2,5 m

pentru a putea elimina rapid excesul de ape provenit din ploi;

• în timpul procesului de compostare au loc importante degajari de dioxid de

carbon, vapori de apă şi amoniac;

• pierderea de amoniac poate fi redusă prin creşterea conţinutului de materiale

celulozice sau paie în masa materialelor organice depozitate în grămezi;

• lichidul, care este filtrat de gramada de compost trebuie să fie colectat şi apoi
folosit la umezirea grămezii.
DEPOZITAREA INGRAŞĂMINTELOR ORGANICE NATURALE

În depozitarea îmgrăşămintelor organice, de cea mai mare importanţă sunt

spatiile de depozitare, care trebuie să permită stocarea acestora până la
distribuirea lor pe teren, în perioadele optime de aplicare.

În perioada depozitarii trebuie să se verifice dacă:

• toate apele provenite din fermă, convenţional curate, cum ar fi scurgerile din
apele de ploaie de pe acoperişuri sau de pe suprafeţele şi platformele curate
nu ajung in apele uzate în sau spaţiul depozitării gunoiului de grajd, şi sunt
drenate separat;

• incintele, curţile, spaţiile pentru depozitarea materialelor respective şi

depozitele pot fi acoperite eficient alocând costuri relativ mici.

Trebuie să se urmărească atent cantitatea materialelor organice produse în fermă

şi modul în care ploile afectează cantitatea finală care trebuie stocată.
În acest sens, se vor lua următoarele măsuri:

• se va calcula cantitatea dejecţiilor provenite de la animale;

• se va determina volumul apelor uzate generate;

• se va calcula capacitatea de stocare necesară pentru perioada în care nu se

face administrarea îngraşămintelor, capacitate suficientă care să nu conducă
la poluare;

• trebuie ca precipitaţiile de pe acoperisuri, platforme şi incinte deschise, drumuri

şi terenuri să nu ajungă în spaţiile destinate depozitării; în acest mod se poate
păstra nediluată concentraţia de nutrienţi din îngrăşamintele organice naturale;

• costurile finale de realizare a acoperirii zonelor concrete de stocare se pot

considera beneficii prin minimalizarea producerii de ape uzate;

• acoperirea spaţiilor de stocare, care reduce şi pierderile de nutrienţi.

Aplicarea ingrasamintelor chimice
Recomandarile privind fertilizarea cu îngrăşaminte chimice cuprinse în codul de
bune practici, vor fi aplicate cu rigurozitate în scopul asigurării nutriţiei optime
a culturilor agricole, fără a conduce la efecte negative asupra diferitelor
resurse de mediu.

Sunt necesare totuşi câteva măsuri care trebuie luate de fiecare fermier:

• verificarea îngraşământului chimic ce urmează a fi aplicat;

• verificarea uniformitaţii şi a cantităţii administrate prin dispozitivul de

imprăştiere; pierderile trebuie sa fie mai mici de 15%;

• respectarea benzilor de protecţie din apropierea cursurilor de apă în care nu

se face administrarea îngrăşamintelor chimice;

• nu se vor administra îngraşăminte chimice prin împrăştiere pe timp de vânt.

Nu se vor aplica îngrăşăminte minerale dacă:

• solul este crăpat în adâncime sau pregătit în vederea instalării unor drenuri sau
pentru a servi la depunerea unor materiale de umplutură; sau câmpul a fost prevăzut
cu drenuri sau a suportat lucrări de subsolaj în ultimele 12 luni;

• solul a fost inundat si/sau are exces de umiditate;

• solul a fost inghetat 12 ore sau mai mult in decurs de 24 ore;

• solul este acoperit de zapada;

• daca se aplica pe un teren si ingrasaminte organice, aplicarea ingrasamintelor

chimice se va face intotdeauna ca o suplimentare pana la necesarul optim de
nutrienti al culturii.

Se va considera că:

• monitorizarea atenta a conditiilor de nutritie a culturii ca o masura strict necesara de

aplicare cu acuratete a ferilizantilor in perioadele de crestere si fructificare a culturilor;

• alternarea normelor de ferilizare aplicate pe teren constituie o armonizare a rezervei

variabile de diferiti nutrienti din sol.
Norme de bune practici in legatura cu utilizarea ingrasamintelor

Daca ingrasamintele nu sunt folosite corespunzator, tinand cont de insusirile solului,

gradul lui de aprovizionare cu elemente nutritive, necesarul de nutrienti al plantelor
si recoltele prognozate, pot deveni surse importante de poluare a mediului
inconjurator si in special a mediului acvatic.

O practica de fertilizare rationala presupune procurarea unor informatii tehnico-stiintifice

care sa permita un raspuns la urmatoarele intrebari:

 ce fel de nutrienti trebuie aplicati in sol si/sau la o anumita cultura?

 care sunt cantitatile adecvate din acesti nutrienti?

 ce tip de ingrasamant este indicat a fi utilizat tinand cont de conditiile de sol, de

clima si particularitatile culturii?

 care sunt epocile cele mai potrivite pentru aplicare?

 care sunt tehnicile de aplicare pentru a obtine o eficacitate marita in asigurarea

culturii de nutrienti necesari?
Poluarea cu ingrasaminte este provocata de o proasta gestionare a
solului, care in Romania este caracterizata prin:

 sporirea ponderii terenurilor arabile in defavoarea terenurilor cu vegetatie

perena;

 folosirea insuficienta a culturilor perene amelioratoare, in rotatia culturilor

agricole;

 inlocuirea si eliminarea unor culturi valoroase dar mai putin rentabile, in

favoarea altor culturi de mare productivitate, mari consumatoare de
nutrienti, pe termen lung;

 utilizarea unor utilaje agricole grele de mare putere, mai ales in conditii
climatice improprii;

 neglijarea lucrarilor ameliorative si hidroameliorative.

Orice tip de sol este predispus la poluare și degradare atunci

cand este luat în cultura.
 MANAGEMENTUL
DURABIL AL
RESURSELOR DE SOL
 LITOSOLURILE
Management

Din cauza fertilităţii reduse (volumul edafic scăzut, continutul mare de

schelet, continutul redus de elemente nutritive, reactia puternic acida)
sunt utilizate pe suprafeţe mari pentru pajişti şi fâneţe naturale, precum şi
pentru diferiţi arbuşti.

Pentru îmbunătăţirea însuşirilor şi a fertilităţii acestor soluri, se recomandă

îndepărtarea materialului scheletic de la suprafaţă, folosirea
îngrăşămintelor organice şi minerale precum şi târlirea.

În ultima perioadă, se impune ca în cazul litosolurilor aflate pe versanţi

puternic înclinaţi, plantarea de arbuşti care să stabilizeze terenul şi să fie
stopate procesele de eroziune.
 REGOSOLURILE
Management

Regosolurile prezintă o fertilitate naturala scăzută din cauza conţinutului redus de

elemente nutritive şi sunt utilizate pentru pajişti, arbuşti dar şi pentru plantaţii de pomi şi
viţă-de-vie.

Pentru creşterea fertilităţii acestor soluri, se impun măsuri de prevenirea accentuării

eroziunii în special prin terasare, efectuarea lucrărilor solului pe direcţia curbelor de
nivel, culturi de păioase în fâşii cu benzi înierbate, împădurirea pentru refacerea
învelişului de sol.

Se impune utilizarea îngrăşămintelor organice pentru creşterea conţinutului de materie

organică din sol şi îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice.
 PSAMOSOLURILE
Management

Terenurile ocupate de psamosoluri sunt considerate slab productive sau neproductive

din cauza fertilităţii scăzute.

Pentru creşterea fertilităţii psamosolurilor, se impune aplicarea unor măsuri ameliorative

complexe cum sunt: aplicarea fertiirigaţiei în doze mici şi la intervale scăzute de timp
datorită capacităţii reduse de reţinere a apei, a elementelor nutritive şi a
permeabilităţii excesive; fertilizarea organică pentru creşterea conţinutului de materie
organică din sol şi îmbunătăţirea însuşirilor fizice; cultivarea unor sortimente de
plante care valorifică cel mai bine aceste terenuri cu fertilitate scăzută şi combaterea
deflaţiei prin perdele de protecţie.

În urma aplicării acestor măsuri, se pot obţine producţii eficiente din punct de vedere
economic, pentru o gamă variată de culturi (grâu, orzoaică, plante leguminoase, viţă-
de-vie, pomi fructiferi etc.)
ALUVIOSOLURILE
Management

Aluviosolurile au o stare de aprovizionare mijlocie cu elemente nutritive ceea ce le

conferă o fertilitate bună. Sunt favorabile pentru o gamă largă de culturi agricole
grâu, ovăz, floarea-soarelui, porumb.

În multe situaţii se obţin producţii mai ridicate pe aceste soluri în comparaţie cu

solurile învecinate, deoarece aceste plante beneficiază de aportul apei freatice
cantonate la mică adâncime.

Mai sunt utilizate în legumicultură, ca păşuni, fâneţe şi pomi. Aluviosolurile frecvent

inundabile, necesită lucrări de stopare a inundaţiilor şi de desecare-drenaj. În cazul
solurilor salinizate, se impun măsuri de combatere a salinităţii.

Necesită aplicarea de îngrăşăminte chimice şi organice pentru îmbunătăţirea

conţinutului de elemente nutritive şi a materiei organice din sol.
KASTANOZIOMURILE
Management

În general datorită proprietăţilor fizice, Kastanoziomurile au însuşiri favorabile creşterii şi

dezvoltării plantelor.

Sunt utilizate pentru cereale (grâu, orz, porumb şi sorg), plante tehnice, plantaţii de viţă-
de-vie şi pomi fructiferi (piersic, cais, cireş şi nuc).

Principala restricţie în utilizarea acestor soluri, o constituie deficitul de umiditate din sol,
care trebuie suplinit prin aplicarea irigaţiei.

Totodată, se impune fertilizarea organo-minerală pentru suplimentarea rezervelor de

elemente nutritive şi îmbunătăţirea conţinutului de materie organică din sol.
CERNOZIOMURILE
Management

Datorită însuşirilor fizico-chimice şi a condiţiilor climatice în care sunt răspândite cernoziomurile,

acestea au fertilitatea naturală cea mai ridicată fiind utilizate pentru o gamă foarte variată de
culturi. Astfel, se obţin producţii foarte ridicate la grâu, orz, ovăz, porumb, floarea soarelui.

Cele mai mari suprafeţe sunt cultivate cu grâu şi porumb. Sunt pretabile de asemenea, pentru
pomi fructiferi şi viţă-de-vie în special în zona Dobrogei şi sudul Olteniei.

Factorul limitativ al cernoziomurilor formate în zona de stepă, îl constituie deficitul de umiditate din
perioada de vegetaţie a plantelor prăşitoare.

Fertilitatea cernoziomurilor poate fi mărită prin aplicarea de îngrăşăminte chimice cu azot şi fosfor,
a îngrăşămintelor organice şi suplimentarea rezervei de apă prin irigaţie.
FAEOZIOMURILE
Management

Utilizarea Faeoziomurilor este foarte variată, aceste soluri având o fertilitate bună
sunt utilizate pentru cereale, cartof, sfeclă de zahăr, plantaţii de pomi şi viţă-de-
vie (Pietroasele, Panciu) dar şi pentru păşuni şi pădure.

Pentru creşterea potenţialului productiv al acestor soluri sunt recomandate

fertilizările organo-minerale, lucrări de afânare adâncă pentru îmbunătăţirea
regimului aerohidric al solurilor şi combaterea eroziunii, în cazul Faeoziomurilor
amplasate pe versanţi.
 RENDZINELE
Management

În funcţie de zona de răspândire, Rendzinele sunt utilizate pentru păşuni, fâneţe, păduri
în regiunile muntoase, pentru pomicultură şi viticultură în regiunile de deal, podiş şi
pentru culturi de câmp în regiunile joase.

Pentru creşterea fertilităţii, se impune aplicarea de îngrăşăminte chimice şi înlăturarea

materialului scheletic din partea superioară a profilului de sol.

De asemenea, Rendzinele care ocupă suprafeţe înclinate, sunt supuse eroziunii hidrice,
iar pentru protecţia acestor soluri sunt necesare măsuri de împădurire.
NIGROSOLURILE
Management

Fertilitatea nigrosolurilor este scăzută, şi datorită arealului în care sunt

răspândite sunt utilizate în special pentru păşuni naturale şi păduri de
foioase simple sau în amestec cu răşinoasele.

Pentru mărirea fertilităţii acestor soluri sunt recomandate îndepărtarea

scheletului de la suprafaţa solului, aplicarea de amendamente calcice,
fertilizarea minerală şi târlirea.
HUMOSIOSOLURILE
Management

Pentru că ocupă zonele cele mai înalte de la noi din ţară şi datorită fertilităţii
scăzute (profil scurt, continut redus de substante nutritive, reactia puternic
acida, regim termic deficitar) Humosiosolurile sunt utilizate doar pentru pajişti
alcătuite din specii cu valoare nutritivă mică.

Pentru creşterea fertilităţii acestor soluri, se impune aplicarea amendamentelor

calcaroase pentru corectarea reacţiei acide, aplicarea de îngrăşăminte organice
şi minerale, iar pentru îmbunătăţirea covorului vegetal este recomandată
supraînsămânţarea.
 EUTRICAMBOSOLURILE
Management

Eutricambosolurile prezintă o fertilitate mijlocie şi sunt utilizate în funcţie de natura

materialului parental şi al zonei de formare pentru diferite culturi de câmp cum sunt:
grâu, porumb, floarea soarelui, cartof etc., plantaţii de pomi şi viţă-de-vie, iar în
zonele înalte pentru păduri de fag şi răşinoase.

Apa nu mai reprezintă un factor limitativ pentru culturile agricole, dar pe terenurile
înclinate se manifestă procese de eroziune, care impun executarea unor lucrări
antierozionale specifice pentru fiecare zonă.

Pentru combaterea eroziunii pe terenurile cu pantă accentuată se impune plantarea

anumitor specii de arbuşti sau împăduriri pentru ocuparea terenurilor cu vegetaţie
forestieră.

Totodată se impune alegerea corectă a modului de folosinţă şi executarea lucrărilor

agricole de-a lungul curbelor de nivel.
PRELUVOSOLURILE
Management

Datorită arealului în care se formează (sunt caracteristice pădurilor de foioase), foarte

multe suprafeţe sunt cultivate cu diferite plante de cultură deoarece aceste soluri
prezintă însuşiri fizico-chimice şi biologice favorabile dezvoltării plantelor.
Pot fi folosite pentru cultivarea cerealelor (grâu, orz, porumb, ovăz etc.) în zonele mai
puţin înalte, în zona deluroasă plantaţii viti-pomicole, cartofi, plante tehnice,
fâneaţă, păşune şi pădure.
Pentru creşterea fertilităţii sunt recomandate efectuarea lucrărilor agricole în
intervalul optim de umiditate, aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale
pentru creşterea conţinutului de elemente nutritive din sol.
În cazul terenurilor amplasate pe versanţi, se impune combaterea proceselor de
eroziune prin terasare, agroterase sau prin acoperirea terenului cu plantaţii de
arbuşti ori împădurire.
LUVOSOLURILE
Management

Din cauza slabei aprovizionări cu elemente nutritive şi a diferenţierii texturale pe profilul de sol,
luvosolurile prezintă o fertilitate scăzută pentru majoritatea plantelor de cultură.

Pot fi pretabile pentru culturi de câmp cum sunt: grâu, porumb, floarea soarelui, trifoi sau pajişti,
plantaţii de pomi şi viţă-de-vie, producţiile obţinute fiind în general scăzute.

Pentru obţinerea unor producţii ridicate, se impune, aplicarea unor măsuri de ameliorare complexe
cum sunt: amendarea calcică pentru luvosolurile cu reacţie acidă, lucrări de mobilizare
profundă pentru eliminarea excesului de apă şi îmbunătăţirea permeabilităţii solului, efectuarea
lucrărilor agricole în perioadele optime de umiditate şi aplicarea de îngrăşăminte organice şi
minerale pentru suplimentarea rezervei scăzute de elemente nutritive.
 PLANOSOLURILE
Management

Planosolurile datorită însuşirilor hidrofizice şi chimice nefavorabile au fertilitatea scăzută.

Cea mai mare suprafaţă din aria acoperită de planosoluri este acoperită cu păduri şi
pajişti iar suprafeţe reduse sunt utilizate pentru cultura cerealelor.

Din cauza orizontului B argic, bogat în argilă nu sunt recomandate pentru plantaţii de
pomi fructiferi, deoarece rădăcinile acestora pătrund foarte greu în sol.

Pentru creşterea potenţialului productiv al planosolurilor, sunt recomandate măsuri pentru

corectarea reacţiei acide, prin aplicarea de amendamente calcaroase, lucrări de
desecare-drenaj, afânare pentru eliminarea excesului de umiditate şi administrarea de
îngrăşăminte organice şi chimice pentru creşterea conţinutului de nutrienţi din sol.
 ALOSOLURILE
Management

Alosolurile, datorită reacţiei puternic acide, nu sunt recomandate a fi utilizate pentru culturi de câmp.
Majoritatea suprafeţelor ocupate de aceste soluri, sunt utilizate ca păşuni şi în domeniul silvic.

Pentru refacerea fertilităţii sunt necesare măsuri de ameliorare complexe cum sunt:

– corectarea reacţiei solului prin aplicarea de amendamente calcaroase;

– îmbunătăţirea regimului aerohidric prin lucrări de afânare adâncă şi subsolaj;

– aplicarea de îngrăşăminte organice pentru îmbunătăţirea conţinutului de humus;

– aplicarea de îngrăşăminte minerale cu azot, fosfor, potasiu şi microelemente;

– cultivarea unor plante cu toleranţă mare la aciditate.

PREPODZOLURILE
Management

Prepodzolurile datorită însuşirilor fizico-chimice nefavorabile au o fertilitate scăzută,

dar datorită arealului de răspândire sunt utilizate în silvicultură pentru păduri de
molid şi brad.

Sunt folosite şi ca pajişti secundare dar productivitatea acestora este mică.

Pentru îmbunătăţirea potenţialului productiv, sunt recomandate aplicarea

amendamentelor calcaroase, fertilizarea organică şi minerală, combaterea eroziunii
solului şi însămânţarea unor plante ierboase cu valoare energetică mare.
 PODZOLURILE
Management

Podzolurile din cauza condiţiilor fizico-geografice, au o fertilitate naturală scăzută, aceasta

fiind imprimată şi de aciditatea ridicată, a imobilizării elementelor nutritive în orizontul
superior şi a volumului edafic util mic.

Sunt utilizate pentru păduri de molidişuri şi pajişti naturale, care au o componenţă

floristică cu valoare nutritivă redusă. Pentru creşterea productivităţii sunt recomandate
corectarea reacţiei acide, fertilizarea cu îngrăşăminte organo-minerale şi târlirea.

Este necesară îmbunătăţirea compoziţiei floristice a pajiştilor, prin supraînsămânţare cu

specii valoroase. Trebuie evitat păşunatul excesiv, care poate favoriza accentuarea
proceselor de eroziune, în cazul unor terenuri amplasate pe versanţi.
 VERTOSOLURILE
Management

Vertosolurile, datorită texturii argiloase, au însuşiri fizice nefavorabile, ceea ce constituie

un factor restrictiv pentru majoritatea plantelor de cultură. Sunt utilizate pentru culturi
de grâu, porumb, floarea soarelui dar şi pentru păşuni şi fâneţe.

Vertosolurile, sunt contraindicate pentru sfeclă de zahăr, cartof, pomi fructiferi şi viţă-de-
vie.

Pentru ameliorarea acestor soluri cu fertilitate redusă sunt recomandate lucrări de drenaj
pentru eliminarea apelor stagnante, efectuarea de lucrări de afânare adâncă pentru
îmbunătăţirea permeabilităţii solului, efectuarea lucrărilor solului în perioadele optime
de umiditate şi încorporarea de îngrăşăminte organice bine descompuse sau resturi
vegetale pentru mărirea conţinutului de materie organică din sol.
PELOSOLURILE
Management

Pelosolurile, prezintă o fertilitate scăzută, deoarece au o permeabilitate redusă a apei,

ceea ce determină fenomene de stagnogleizare frecvente.

La adâncimi mai mari de 50 cm, pot prezenta condiţii nefavorabile de înrădăcinare

pentru speciile silvice. Sunt utilizate pentru diferite specii de stejar, dar şi pentru
cultura cerealelor şi plantelor tehnice.

Pentru ameliorarea însuşirilor fizice sunt recomandate, lucrări de afânare adâncă pentru
creşterea porozităţii solului şi crearea unor condiţii aerohidrice favorabile creşterii şi
dezvoltării plantelor.

Se impune aplicarea de îngrăşăminte organice şi chimice pentru îmbunătăţirea

conţinutului de materie organică a solului şi a necesarului de elemente nutritive.
 GLEIOSOLURILE
Management

Excesul de umiditate provenit din pânza freatică constituie un factor restrictiv pentru culturile agricole.
În condiţii naturale sunt utilizate ca păşuni şi fâneţe. Pentru eliminarea acestui factor restrictiv se
impun următoarele măsuri de ameliorare:
-lucrări de desecare şi drenaj pentru coborârea nivelului apelor freatice la o adâncime la care
transportul prin capilaritate spre suprafaţă să nu depăşească 1 mm/zi. În funcţie de textura solului
adâncimea corespunzătoare a drenurilor este de 1,5-1,8 m;
-lucrări de afânare adâncă a solului pentru mărirea spaţiului lacunar al solului care declanşează
procese de oxidare şi humificare a materiei organice şi a compuşilor minerali;
-amendarea calcaroasă pentru corectarea reacţiei acide în cazul gleiosolurilor cu reacţie moderat
acidă;
-fertilizarea organo-minerală pentru creşterea conţinutului de elemente nutritive al solului.
În urma aplicării acestor măsuri de ameliorare a solurile pot fi obţinute producţii ridicate în cultura
cerealelor (în special grâu, porumb, ovăz, secară) şi legume.
Gleiosolurile sunt contraindicate pentru viţă de vie şi pomi.
 STAGNOSOLURILE
Management

Excesul de umiditate provenit din apa pluvială, reprezintă un factor restrictiv pentru
majoritatea plantelor cultivate şi pajiştilor, producţiile obţinute sunt mici şi de calitate
slabă.

În perioadele secetoase orizonturile superioare devin foarte compacte.

Pentru îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice ale acestor soluri sunt necesare lucrări
profunde de afânare, scarificări pentru mărirea spaţiului lacunar al solului şi crearea
unei permeabilităţi mai ridicate la nivelul orizontului B argic.

Se impun lucrări hidrotehnice de drenare a excesului de umiditate prin drenuri absorbante

care să preia excesul de umiditate de la suprafaţă şi să fie eliminat într-un emisar
natural. Pentru creşterea conţinutului de elemente nutritive sunt necesare aplicarea
îngrăşămintelor organice şi minerale.
 SOLONCEACURILE
Management

Conţinutul ridicat în săruri uşor solubile, regimul aerohidric nefavorabil şi conţinutul scăzut de elemente
nutritive, determină o fertilitate scăzută.

Presiunea osmotică ridicată limitează capacitatea plantelor de preluare a apei şi a elementelor

nutritive. Din această cauză solonceacurile nu pot fi utilizate pentru plantele cu sistem radicular
dezvoltat şi pentru vegetaţia arborescentă. Sunt folosite pentru păşuni cu valoare furajeră redusă,
care dau producţii scăzute.

Ameliorarea solonceacurilor se poate realiza prin stoparea procesului de salinizare, prin efectuarea
unui drenaj, în vederea coborârii nivelului apelor freatice sub adâncimea critică, afânarea pentru
creşterea permeabilităţii, îndepărtarea sărurilor solubile prin aplicarea apei de irigare şi evacuarea
acestora într-un emisar natural.

Datorită reacţiei alcaline sunt recomandate amendamente cu gips sau fosfogips, însoţită de fertilizarea
cu azot şi fosfor.
În urma aplicării acestor măsuri ameliorative se pot cultiva plante cu toleranţă ridicată la salinitate.
SOLONEŢURILE
Management

Soloneţurile datorită proceselor de alcalizare, prezintă însuşiri total nefavorabile pentru creşterea
plantele de cultură: în perioadele umede se îmbibă puternic cu apă, iar pe timp uscat
înregistrează un deficit pronunţat de umiditate, sunt sărace în elemente nutritive.

Pot fi utilizate pentru pajişti de calitate slabă sau mijlocie, pentru redarea în circuitul agricol
necesită un complex de măsuri agropedoameliorative.

Ameliorarea soloneţurilor se face cu fosfogips, sulf, gips etc, pentru a înlocui sodiul schimbabil cu
calciu.

Pe aceste soluri sunt necesare şi măsuri de drenare, afânare adâncă şi fertilizare complexă
(organică, minerală, îngrăşăminte verzi, etc.). În primii ani de la ameliorare sunt recomandate
plante cu toleranţă ridicată la alcalizare.
 ANTROSOLURILE
Management

• În urma fertilizării masive cu îngrăşăminte organice şi a condiţiilor de mediu controlat,

fertilitatea Antrosolurilor este foarte mare pentru cultura legumelor şi pentru floricultură.
Ciclul intensiv de exploatare necesită aplicarea corespunzătoare a tuturor verigilor
tehnologice. Din cauza drenajului extern slab este necesar să se asigure un drenaj
intern corespunzător pentru a evita apariția excesului de umiditate și a procesului de
salinizare.
• Antrosolurile utilizate la cultura orezului necesită aplicarea de îngrăşăminte chimice şi
efectuarea unor lucrări de îndiguire şi drenaj. De efectuarea acestor lucrări de drenaj
depinde prevenirea salinizării orezăriilor cât şi a terenurilor limitrofe. Totodată, se
impune aplicare unor metode eficiente de combatere a buruienilor (în special a stufului)
prin erbicidare.
TEHNOSOLURILE
Management

• Tehnosolurile sunt considerate de mulţi cercetători ca neproductive. Pot fi cultivate

numai după refacerea ecologică a teritoriului în care se găsesc, aplicarea unui
complex de măsuri ameliorative care constau în fertilizarea organică cu gunoi de
grajd, îngrăşăminte verzi, cultivarea unor plante care să valorifice potenţialul slab
productiv al acestor soluri.

• Suprafeţe însemnate de tehnosoluri au fost redate domeniului silvic prin plantarea

unor specii de salcâm, cătină şi plop care s-au adaptat foarte bine pe aceste terenuri.
• Numeroase studii şi cercetări pe plan internaţional, dar şi în ţara noastră, au
arătat că între sistemele tehnologice agricole de cultivare a plantelor, starea
mediului înconjurător, nivelul dezvoltării economice şi calitatea vieţii există
strânse relaţii de interdependenţă.

• Continua intensificare a agriculturii va accentua efectele negative asupra

mediului înconjurător prin degradarea diferitelor sale componente: sol,
atmosferă, ape de suprafaţă şi de adâncime etc., afectând dezvoltarea şi
promovarea economiei durabile şi a unei societăţi sănătoase.

• De aceea, obiectivul managementului agricol durabil trebuie să vizeze

minimizarea şi chiar eliminarea efectelor adverse ale intensificării agriculturii.

• Privind la resursa edafică, utilizarea durabilă presupune reducerea până

la eliminare a impactului negativ al proceselor de degradare, creşterea
capacităţii de rezilienţă a solului şi restaurarea stării sale de calitate.
• Factorul hotărâtor al stării de calitate a solului şi în acelaşi timp,
cea mai importantă sursă de nutrienţi pentru plante, în special
pentru zonele care practică agricultura cu resurse limitate, de
subzistenţă, este carbonul organic.

• În consecinţă, diferitele sisteme tehnologice agricole trebuie

să-şi impună, prin verigile lor tehnologice sporirea şi
conservarea materiei organice, adică a rezervei de humus de
calitate din sol.

• Capacitatea de rezilienţă reprezintă una dintre cele mai

importante şi complexe caracteristici ale solului, fiind de fapt
un atribut al solului, care implică abilitatea sa de a reacţiona
ca un „corp elastic” dacă este supus unei forţe, unei
presiuni, sau acţiuni şi de a-şi reveni la forma sa iniţială.
Evaluarea capacităţii productive, alegerea celui mai potrivit
mod de folosinţă a terenului, ca şi a tehnologiilor de
cultivare fundamentate pe baze ştiinţifice şi în raport cu
gradul de pretabilitate sau favorabilitate, contribuie la
creşterea şi conservarea durabilă a productivităţii, şi
astfel la sporirea capacităţii de rezilienţă a celor mai
sensibile şi fragile soluri, aşa încât, sistemele tehnologice
îmbunătăţite au efect sinergic pozitiv.